Professional Documents
Culture Documents
CAPITOLUL I
STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI
NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 6
1. Societate. Stat. Drept. Politică şi Morală.......................................... 6
2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice............. 8
3. Raporturile şi normele de drept constituţional.................................. 10
3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional.................... 10
3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional................... 11
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional....................... 14
3.4. Normele de drept constituţional.............................................. 16
CAPITOLUL II
IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI
CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT 18
1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei............................. 18
2. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................... 19
3. Regulamentele Parlamentului........................................................... 19
4. Ordonanţele Guvernului................................................................... 19
5. Tratatul internaţional........................................................................ 19
6. Hotărârile de Guvern........................................................................ 21
7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept......................... 22
CAPITOLUL III
TEORIA DE CONSTITUŢIE 24
1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea
Constituţiei....................................................................................... 27
2. Conţinutul normativ al Constituţiei................................................. 3l
3. Supremaţia Constituţiei.................................................................... 31
3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei.................................. 32
3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei............. 32
3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei.................. 33
3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei...................... 34
CAPITOLUL IV
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR 36
1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor............................... 36
2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi
clasificarea controlului pe acest criteriu........................................ 37
3. Alte forme de control a constituţionalităţii legilor............................ 38
4. Controlul constituţionalităţii legilor în România............................. 38
5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale........................................... 41
6. Actele Curţii Constituţionale............................................................. 45
CAPITOLUL V
CONSTITUŢIILE ROMÂNE........................................................... 47
1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România........... 47
2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris................................... 47
3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866.................................... 48
4. Constituţia României din 29 martie 1923......................................... 48
5. Constituţia României din 28 februarie 1938..................................... 49
6. Constituţia din 13 aprilie 1948.......................................................... 50
7. Constituţia din 24 septembrie 1952.................................................. 51
8. Constituţia din 21 august 1965......................................................... 51
9. Regimul constituţional din România stabilit după Revoluţia din
decembrie 1989................................................................................ 52
10.Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul
naţional din 18-19 octombrie 2003.................................................... 52
CAPITOLUL VI
PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE
GUVERNĂMÂNT.............................................................................. 55
1. Puterea politică................................................................................... 55
2. Statul................................................................................................... 57
3. Suveranitatea...................................................................................... 60
4. Forma de guvernământ...................................................................... 62
4.1. Structura de stat....................................................................... 62
4.2. Forma de guvernământ a României......................................... 67
4.3. Regimul politic......................................................................... 69
4.4. Formele structurii de stat........................................................ 73
4.5. Asociaţiile de state................................................................... 74
5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil..................................... 74
6. România, stat suveran şi independent............................................. 75
7. România, stat de drept, democratic şi social................................... 76
8. Organizarea administrativă a teritoriului....................................... 77
8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a
teritoriului............................................................................... 77
8.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României.. 77
8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România..................... 78
CAPITOLUL VII
CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
ROMÂNI.................................................................................................... 80
1. Sensurile noţiunii de cetăţenie.................................................................. 80
2. Natura juridică a cetăţeniei........................................................................ 81
3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se
degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie.................................... 82
4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei............................................................. 83
5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie.............. 86
6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor............. 87
6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale
cetăţenilor....................................................................................... 87
6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale.................................... 88
6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului şi ale
cetăţeanului.................................................................................... 89
6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului......................................... 89
6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.................. 90
6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români........................ 91
6.7. Cetăţenii români pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România.... 94
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale................................... 95
6.9. Accesul liber la justiţie................................................................... 95
6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau libertăţi...................................................................... 96
6.11. Inviolabilităţile............................................................................... 96
6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.................. 101
6.13. Drepturile exclusiv politice........................................................... 106
6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice.......................................... 106
6.15. Drepturile garanţii.......................................................................... 109
6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor...................................... 110
CAPITOLUL VIII
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE
POLITICE................................................................................................ 112
1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri politice.......................................... 112
2. Relaţia popor-stat..................................................................................... 112
3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice................................... 113
4. Separaţia puterilor în stat........................................................................ 114
5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferite
forme de guvernământ............................................................................. 115
6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor..................... 116
7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor.. 117
8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebiri de alte
puteri................................................................................................... 117
9. Noţiunea de partid politic.................................................................. 119
10.Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice. Funcţiile partidelor
politice................................................................................................ 120
11 .Categorii de variante de partide politice........................................... 120
12.Sisteme de partide politice.................................................................. 121
CAPITOLUL IX
SISTEMUL ELECTORAL............................................................... 124
1. Consideraţii generale.......................................................................... 124
2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români...................................... 124
3. Scrutinul.............................'............................................................. 128
3.1. Concept................................................................................... 128
3.2. Sistemul major....................................................................... 128
3.3. Sistemul reprezentării proporţionale....................................... 129
3.4. Sistemele electorale mixte..................................................... 129
3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste..................... 129
4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor.............................................. 130
5. Stabilirea rezultatelor votării......................................................... 136
CAPITOLUL X
PARLAMENTUL............................................................................... 141
1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului................................... 141
2. Funcţiile Parlamentului.................................................................. 141
3. Structura Parlamentului................................................................. 140
4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă................... 147
4.1. Generalităţi............................................................................. 147
4.2. Grupurile parlamentare....................................................... 147
4.3. Statutul opoziţiei în Parlament............................................... 148
4.4. Birourile şi comitetele............................................................ 149
4.5. Comisiile parlamentare......................................................... 151
5. Funcţionarea Parlamentului........................................................... 154
5.1. Mandatul sau legiferarea....................................................... 154
5.2. Sesiunea................................................................................... 154
5.3. Şedinţele.................................................................................. 155
5.4. Sistemul de vot........................................................................ 156
6. Deputaţii şi senatorii........................................................................ 157
6.1. Generalităţi............................................................................. 157
6.2. Drepturi şi obligaţii................................................................ 157
6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi................................................. 158
6.4. Răspundere şi sancţiuni......................................................... 159
7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare................. 159
8. Legea ca act juridic al Parlamentului................................................ 160
9. Regulamentele.................................................................................... 168
10.Hotărârea ca act juridic al Parlamentului.......................................... 169
11.Moţiunile........................................................................................... 169
12. Actele structurilor parlamentare....:.................................................. 170
CAPITOLUL XI
PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT 171
1. Precizări terminologice...................................................................... 171
2. Structura executivului........................................................................ 171
3. Raporturile legislativ-executiv........................................................... 172
4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici............................................... 175
5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România................................... 175
6. Atribuţiile şefului de stat................................................................... 176
7. Desemnarea şefului de stat................................................................. 178
8. Durata mandatului şefului de stat...................................................... 179
9. Proceduri, solemnităţi, protocol........................................................ 179
10.Răspunderea şefului de stat............................................................... 179
11. Actele şefului de stat......................................................................... 180
CAPITOLUL XII
AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ......................................... 181
1. Terminologie şi noţiuni..................................................................... 181
2. Specificul activităţii jurisdicţionale.. ................................................ 182
3. Raporturile cu legislativul şi executivul............................................ 184
Bibliografie.................................................................................................. 185
CAPITOLUL I
1
Muram, Ioan; Tănăsescu. Elena Simina: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ediţia a Xl-a, Ed.
AII Beck, Bucureştii, 2003, p. 1.
suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea
strict juridică).2
în această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia,
într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma
organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta
este o accepţiune strict juridică.
Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau
cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o
solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol.
Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat
de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi
executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de
stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici.
Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe
ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia
jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii
culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc.
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc.
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile
statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii
pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe
economice, umane, politice.
Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice.
Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei
persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui
interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui
terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.
Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională
clasificare în drept public şi drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile
publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare,
fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem
dreptul civil, dreptul comercial etc.
7 Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit.
Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. în sensul ce ne
interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde
" Muram, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a Vi-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Ed.
Actami, Bucureşti. 1995, p. 7.
asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora
dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în
conţinutul său de starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici.
Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara
politicii.1
Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă
şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre
indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte
categorii sociale). într-un cuvânt, morala implică norme şi exigenţe valorice.
Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut,
puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi
valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza
guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie
morală.
Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi
de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.
Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie
prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci
când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor.
3
Deleanu, Ion: Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1995. p. 214.
Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de sine
stătătoare, a apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de domeniul
său au existat cu multă vreme înainte.
Deşi nu s-a delimitat într-o ramură separată, cum s-au conturat dreptul civil
sau dreptul penal, norme referitoare la puterea politică, la instituţiile de
conducere a societăţii şi la felul în care funcţionează au apărut odată cu statul, fie
că ele au fost scrise sau nescrise.
Dreptul constituţional începe să se afirme ca o ramură de drept aparte în
sistemul de drept odată cu elaborarea primelor constituţii scrise, la sfârşitul
secolului XVIII, odată cu apariţia elementelor democratice în organizarea de stat
şi cu afirmarea unor libertăţi cetăţeneşti.
Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în
1797. în Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris.
în ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi
intitulează cursul publicat "Dreptul constituţional", iar la 1881 la Brăila apar
"Elemente de drept constituţional" de Christ I. Suliotis. Conceptul de drept
constituţional se consideră încetăţenit prin predarea (şi publicarea) la Facultatea
de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin
Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept
constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915).
Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şi
disciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut, cu excepţia unei scurte
perioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră.4
în definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent
într-un stat, va trebui să observăm că există o diversitate de păreri.
Definiţiile date au elemente comune dar şi unele nuanţe specifice. în acest
sens, trebuie să observăm că unele definiţii includ drepturile şi libertăţile omului
şi cetăţeanului, altele nu. Reţinem în acest sens că unii consideră că dreptul
constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi
exercitării puterii, alţii că organizarea puterii se cuprinde în exercitarea
puterii, în timp ce alţii susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul
constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii.
Vom defini astfel dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului unitar
formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai
importantă, dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o
constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei.
Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii politice şi, desigur, a
corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă chiar din
4
Iancu, Gheorghe: Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1996, p. 118.
titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional,
cu ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice.
Pentru disciplina noastră, prezintă interes instituţiile relative la putere.
Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze
puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum preşedintele
României, primul ministru, Parlamentul etc.
Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi
instituţiile de fapt, precum partidele politice şi grupele de presiune, dacă nu în
complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice.
IA
O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este
ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie sunt norme de drept
constituţional sau nu.
Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter
deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor,
indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. în sistemul de drept ar
exista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme
(fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale,
clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar
impune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de
drept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor
fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi
criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului.
Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme
de drept constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală, constituţia,
reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum
dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii etc.
înţelegerea exactă a obiectului dreptului constituţional presupune însă
înţelegerea exactă a noţiunilor folosite.5
Cât priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului care
generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sunt
factorii economici şi factorii sociali. Le impun în stat existenţa unor reguli care
să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept care să
asigure atingerea scopurilor societăţii.
Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exterioare
statului, dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează
organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar
dreptul constituţional este chemat să reglementeze cât priveşte teritoriul relaţiile
privind structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar cât priveşte
populaţia relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle fundamentale.
Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele
reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior
tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.
5
Deleanu. Ion: Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat voi. I, II, Ed. Europa Nova, 1996, p. 154.
11
constituţional reglementează conduite, stabileşte principii şi valori pentru cele
mai importante domenii ale vieţii sociale (economic, social, politic), astfel încât
natura lor reflectă şi condiţionează natura societăţii, a statului, a regimului
politic. Astfel, Constituţia reglementează principalele relaţii prin care
organizează puterea politică statală, care la rândul ei este creatoarea de drept
pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma statului în toate ipostazele ei
(forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod tacit sau expres, regimul
politic). De asemenea, constituţiile multor state consfiinţesc natura sistemului
social-economic şi politic al unei ţări. în Constituţia României se prevede că
"economia României este o economie de piaţă". De asemenea, se precizează că
România este un stat naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, precum
şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.6
Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de
drept constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în
care sunt cuprinse (de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele
guvernamentale, iar în unele ţări decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă
juridică supremă "cele mai importante cerinţe sociale - acelea de a căror
respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale
unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la
reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi
interpretarea lor.
în mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul
constituţional cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare
măsură, şi de prevederi care conţin formularea unor principii, valori, definiţii,
afirmarea unor drepturi fundamentale. Acestea fac parte componentă din sfera
dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi generale, impersonale, au caracter
normativ, în sens prescriptiv.
De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale,
care constă în faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie
nemijlocită. Cele cu aplicaţie mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt
dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut constituţional, fie cu alte ramuri de
drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de Constituţie sau de alte legi
reglementează direct anumite relaţii sociale.
Faptul că unele norme, principii, definiţii, drepturi, cuprinse în special în
constituţie, sunt dezvoltate şi de alte ramuri de drept, a condus la puncte de
vedere diferite în ceea ce priveşte apartenenţa acestora. Unii cercetători,
pornind de la obiectul de reglementare, afirmă că aceste norme pot să facă
parte din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ şi altele.
Majoritatea specialiştilor din ţara noastră afirmă că toate normele din
constituţie sunt de drept constituţional, dar fac parte şi din alte ramuri de drept,
ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau o triplă natură.
Drăganu, Tudor: Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, voi. I+II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 136.
17
O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi
elemente de identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul
României este tricolor"; "Ziua naţională a României este 1 decembrie"; imnul
naţional al României este "Deşteaptă-te române" (art. 12) sau "capitala României
este municipiul Bucureşti" (art. 14).
O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală a
normei de drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema
clasică: ipoteză, dispoziţie, sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte
ramuri de drept). Dacă normele juridice prevăd principii, valori, definiţii sau
organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este formulată explicit; sau
poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De asemenea, multe
norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc
sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu
există sancţiune, chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru
afirmă că sancţiunea nu este atât de evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a
afirma că nu există... pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept
constituţional ca normă juridică".
Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu
celelalte ramuri de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi
sancţiunea într-un alt domeniu. Astfel, dacă ne referim la prevederea din
Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integrarea fizică
şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile aplicabile în
cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri,
Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De
exemplu, "delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia (art. 30 al.
8).
în acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De
exemplu, declararea neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în
Constituţie şi concretizată detaliat în alte legi; sau este prevăzută declararea
neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite situaţii. De asemenea, în
Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia
precizează că: "limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea
organică".7 Totuşi există şi sancţiuni nemeditate de prevederile altor legi sau care
presupun existenţa unui proces. De exemplu, Preşedintele României poate să
dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai respingerea a
cel puţin două solicitări de învestitură (art. 89 al. 1). De asemenea, ne putem
referi la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în
cazul unor fapte grave (art. 95).
7
Duculescu, Victor; Călinoiu, Constanţa; Duculescu. Georgeta: Drept constituţional comparat, voi. I+II, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 87.
13
Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre
deosebire de alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea
lor sunt dispozitive. Prin urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la
latitudinea subiectelor. Există fireşte şi explicaţii, de exemplu exercitarea de a
alege şi de a fi ales.
A. Poporul
Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept
constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se
manifestă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere. Există autori
care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul
poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit alţii
consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept
constituţional, deci al raporturilor juridice interne.
Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar ca subiecte
ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în
raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect
nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale.
împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia
Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român,
care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga
putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu
prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
14
Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin
intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de
drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de
stat, cu ocazia referendumului.
B. Statul
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate
apărea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg,
apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în
raporturile privind federaţia.
E. Cetăţenii
Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional,
fie ca persoane fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale.
Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei
pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi
sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe
circumscripţii electorale.
15
Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de
cetăţenie cu statul întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în
raporturile în care exercită dreptul de a alege şi intră în raporturi de drept
constituţional cu birourile electorale.
Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect colectiv
în raporturile care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este
confirmată de faptul că, în funcţie de mărimea circumscripţiilor, din punct de
vedere al numărului de locuitori, se stabileşte numărul de mandate în Parlament.
Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în cazul
în care susţin candidaturile pentru preşedinţie. în această calitate ei sunt subiecte
într-o dublă ipostază, colectiv şi individual Legea prevede că "Lipsa
susţinătorilor este un act public, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 Cod
penal".
Calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care
pot face propuneri de iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei
legislative de către cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un
comitet alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă
reprezintă cetăţenii care susţin propunerea legislativă, după semnarea de către
aceştia a listelor de susţinere prevăzute de lege.
F. Străinii şi apatrizii
Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române,
a azilului politic etc.
G. Birourile electorale
Acestea sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în perioada
alegerilor. Celelalte subiecte sunt alegătorii, care intră în raporturi juridice cu
autorităţile publice special constituite. Astfel, în legea pentru alegerile generale
se arată că "în realizarea atribuţiilor ce revin birourilor electorale, toţi membrii
din compunerea acestora exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat".
16
Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de
conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în
diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în
conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă,
de condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de
puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare.
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit
unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii,
consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.
în dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale
sancţiunilor. In primul rând, pentru mat multe dispoziţii este prevăzută o
singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni
specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de
stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ etc. Credem că pot fi
regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei
dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte
cuvinte conduita subiectelor de drept.
17
CAPITOLUL II
8
Iorgovan. Antonie: Drept constituţional şi instituţii politice, J.L. Calderon, Bucureşti, 1994, p. 217.
18
2. Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea,
înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom
observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai
unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale unor ramuri de drept. Astfel,
de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, codul muncii
pentru dreptul muncii etc.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să
reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre
altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc.
3. Regulamentele Parlamentului
Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în
sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume Regulamentul
Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
4. Ordonanţele Guvernului
Se emit în baza art. 108 din Constituţie. Ele pot fi izvoare ale dreptului
constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale
fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte
cealaltă condiţie, ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative
date de Parlament.
5. Tratatul internaţional
Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului
constituţional, este tratatul internaţional.
Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional,
trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice
dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit, căci numai
tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple, sunt convenţiile încheiate cu
alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele în domeniul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
In afară de izvoarele de drept constituţional recunoscute de majoritatea
cercetătorilor din ţara noastră, mai sunt unele asupra cărora există puncte de
vedere diferite.
19
în ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este
acceptat ca izvor constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu
trebuie confundat obiceiul constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece
primul se naşte în interiorul unui stat organizat printr-o constituţie scrisă şi
există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)".9 Când nu există o
constituţie scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul unei
legi fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este
admis ca izvor în dreptul constituţional românesc. în orice caz, majoritatea
opiniilor înclină să considere că relaţiile din acest domeniu, dată fiind
importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră, este bine să fie
reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege. Totuşi,
chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor
reguli care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică
importanţă, sau în alte sfere ale vieţii politice.10 De exemplu, raporturile
autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar fi partidele politice. O
practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a partidelor şi
chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea
prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator.
Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia
României îl repune în vigoare pentru alte ramuri de drept.11 Astfel se face
referire la el în art. 41 care arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat, dar
în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de
restrânsă.
In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt
considerate izvoare de drept constituţional.12 Cu toate acestea, în opinia noastră,
decretele pot fi socotite izvoare de drept constituţional atunci când au un
caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai mult cu cât sunt emise
de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie decretele de
promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine
stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept
constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un
caracter tranzitoriu (până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut
totodată şi un caracter constituţional, formulând principii constituţionale
adaptate situaţiei create după înlăturarea regimului comunist prin Revoluţia din
decembrie 1989: Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea
9
1. Muram. op. dt.. p. 36.
0
A. Iorgovan preciza că "este greu de admis că reguli de drept constituţional nu se pot stabili şi prin practică
parlamentară, prin cutumă parlamentară", op. cit., p. 44.
11
Obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept constituţional în constituţiile din 1866, 1923, 1938 pentru alte
ramuri de drept Vezi art. 600 Cod chil.
" Cu toate că. în regimurile dictatoriale, decretele-lege sunt considerate izvoare de drept constituşţional.
20
şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti; Decretul-lege nr. 92
din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României;
Decretul-lege nr. 28/1990 privind instituirea referendumului naţional, abrogat
prin Legea nr. 3/2000.
13
1. Muram, op. cit., p. 48.
14
Vezi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998, p. 209-210.
21
Profesorul N. Popa, Preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, fost
judecător la Curtea Constituţională afirmă că, deciziile Curţii în cazul excepţiei
de neconstituţionalitate, prezintă caracteristici ale precedentului judiciar.
Excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau ordonanţă se ridică în
faţa unei instanţe de judecată, unde părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes
legitim. în aceste cazuri Curtea se pronunţă în drept, ea nu se soluţionează pe
fond litigiul. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte
"erga omnes". "Fiind obligatorii «erga omnes», deciziile Curţii sunt evocate ca
precedente, întrucât un text lege, odată declarat neconstituţional pe temeiul
ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate."15
Interpretarea dată de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele
cuprinse în acest sens, în Decizia nr. 19/1997, publicată în M.O. nr. 119/1997 şi
în Decizia nr. 44/1997, publicată în M.O. nr. 53/1997).
15
Totuşi dacă avem în vederea opinia profesorului I. Deleanu, nu putem spune că precedentul funcţionează în
această materie ca izvor de drept. Acesta afirmă că "justiţia constituţională participă prin mijloace specifice la
procesul legislativ, jurisprudenţa ei nu poate fi asimilată cu practica legislativă".
22
situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându.-se
principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de
activitate.
Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional
este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului
constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept.
23
CAPITOLUL III
TEORIA
CONSTITUŢIEI
24
culturale, juridice etc). este şi motivul pentru care adeseori este caracterizată ca
fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza
juridică a întregii legislaţii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează
relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel distincţii clare, ştiinţifice între
drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice
care se explică unele prin altele, dar nu se confundă.
în acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui
stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care
reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
într-o primă apreciere putem considera constituţia ca un "aşezământ politic
şi juridic fundamental al unui stat".16 Constituţia, situată la răscrucea dreptului şi
politicii, este influenţată de acţiunea lor conjugată. Putem folosi de asemenea o
comparaţie sugestivă: "Constituţia este ca textul unei piese, în timp ce sistemul
politic este jucărea piesei"17. Iar Napoleon afirma că "nici o constituţie nu
rămâne aşa cum a fost făcută. Punerea sa în mişcare este întotdeauna
subordonată oamenilor şi circumstanţelor" n
Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin
"constitutio", care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru",1
"organizare". în dreptul roman imperial acest termen avea sensul de lege.
împăratul edicta acte normative denumite constituţii cu forţă juridică superioară,
în unele manuale de istorie antică se vorbeşte despre Constituţia lui Solomon sau
Constituţia lui Lycurg, fără să fie vorba despre constituţii în înţelesul de azi. De
asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un complex de legi sperate care
reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales la greci",20
în accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele
reguli cu conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau
nescrise cu privire la transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu
constituţia statului.
Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste
şi statuarea unor drepturi pentru alte categorii sociale. De exemplu, în Anglia au
fost elaborate un set de acte constituţionale, începând din secolul al XlII-lea.
La sfârşitul secolului al XVTII-lea şi începutul secolului al XlX-lea se
extinde apariţia constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat de norme care
stabilesc organizarea puterii statale, determinând un anumit echilibru al
puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.21, imaginată
ca un
u
I. Deleanu, op. cit., p. 260.
1
J. Denis Derbyshire şi Ian Derbyshire, "WordPolitica! Systems', Chambers, 1991, p. 11.
18
Jean Cicquel, op. cit., voi. I, p. 14.
^9 T. Drăganu, op. cit., voi. I, p. 14.
"" A. Iorgovan, op. cit., p. 49.
:i
I. Muram. op. cit., p. 46.
25
pact, remarca profesorului francez Gicquel, "constituţia ascultă de un ritm binar
în ceea ce ea stabileşte, pe de o parte, modul de desemnare a guvernanţilor ca
şi competenţele lor, şi pe de altă parte, determină drepturile şi libertăţile celor
guvernaţi"21
Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar mai
târziu, atât în litera cât şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a
SUA - 1776 (de fapt Constituţia statului Virginia, care prin dezbateri
îndelungate a fost transformată în Constituţia SUA), precum şi Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789.
Constituţia este o lege, dar nu orice lege, ci una fundamentală, caracteristică
determinată atât de relaţiile sociale pe care le reglementează, cât şi de forţa sa
juridică, care o situează în fruntea izvoarelor de drept. Când ne referim la
constituţie, deşi i se zice lege fundamentală, avem în vedere un ansamblu de
norme (fie că sunt scrise sau nescrise) cu un anumit obiect de reglementare.
Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează
existenţa şi funcţionarea societăţii ca sistem. în primul rând se referă la relaţiile
privind puterea politică organizată statal. Constituţia este un document (o carte)
sau un set de documente în care se stabileşte cum este organizat statul, care sunt
deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite, cum
funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se
determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi
juridice, precum şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi,
libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică,
socială, politică, reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale,
proiectează direcţiile dezvoltării viitoare. Semnificaţia constituţiei, ca document
politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu -, este demonstrabilă şi sub
următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea realizează
sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi
democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile
majore ale colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect,
constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane
constituite în respectivul stat".23
Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative.
Poziţia superioară a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării
celorlalte acte normative aşezate în ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât
din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei. Majoritatea constituţiilor sunt
adoptate şi modificate prin proceduri speciale.
Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui
sistem politic democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească
legea atât pentru guvernanţi, cât şi pentru cei care sunt guvernaţi. în acest sens
se
26
exprimă Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789, potrivit
căreia "orice societate în care garantarea drepturilor omului nu este asigurată,
nici separarea puterilor stabilită, nu are constituţie".
Totuşi, există numeroase concepţii care consideră constituţia o lege care
reglementează cu preponderenţă sau exclusiv organizarea politică a statului.
Unele au avut în vedere societăţi democratice. Pe de altă parte, este posibil ca,
pornind de la aceste considerente, ţări cu regimuri autoritare să posede constituţii
care să le ofere legitimitatea.24
în unele state, au existat constituţii democratice din punct de vedere al
formei, care răspundeau exigenţelor iniţiale, total sau parţial, privind îngrădirea
puterii guvernanţilor şi proclamarea unor drepturi fundamentale. Dar, în practică,
acestea erau lipsite de un conţinut real. Este edificator exemplul ţărilor din sud-
estul Europei, în perioada totalitarismului.
Recapitulând câteva repere care configurează noţiunea de constituţie putem
arăta că: ea nu este o simplă lege, ci un sistem de norme cu caracter fundamental
care stă la baza edificiului juridic şi politic; în acelaşi timp, este o categorie
istorică care exprimă evoluţia sistemului legislativ, dar şi o nouă concepţie, o
ideologie politică şi juridică23, cu deschiderea democratică.
24
De ex., Portugalia, ca dictatură, avea instituţiile sale fişate in Constituţia din 11 aprilie 1933; Lovitura de stat
militară din 25 aprilie 1974 şi noua Constituţie portugheză din 1976 au pus capăt acestei situaţii. "^ I. Muraru,
op. cit., p. 45.
-6 C. Ionescu consideră că "Legea supremă a oricând stat - Constituţia - este un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau in numele ei, pentru a stabili
forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raporturile între acestea, principii
generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi
modificat potrivit unor proceduri speciale"', op. cit., p. 112.
27
A. Apariţia Constituţiei
în aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu
este unitară datorită, credem noi, faptului că uneori nu se iau în consideraţie
constituţia cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară), ci numai cea
scrisă şi bineînţeles faptului că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată
complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a apărut în Anglia,
pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în
timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia
americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al
rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale
în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei
franceze.
B. Adoptarea Constituţiei
Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, din totdeauna s-a pus problema
unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia
acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare.
28
Iniţiativa adoptării Constituţiei. Cât priveşte iniţiativa adoptării
constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, obştească
sau statală poate avea această iniţiativă.
De principiu considerăm că iniţiativa constituţională trebuie să aparţină
acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei
societăţi locul cel mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască
evoluţia societăţii date, perspectivele sale.
29
Constituţia convenţie. Această constituţie este opera unei adunări,
denumite convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta
constituţia, ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era
considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în
stat şi competenţa puterii constituante. Franţa a cunoscut acest procedeu pentru
stabilirea constituţiilor din 1781, 1848 şi 1873, cu deosebirea că termenul
convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă.
C. Modificarea Constituţiei
O altă problemă teoretică, cu numeroase implicaţii practice priveşte
modificarea constituţiei.
Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură
după care se modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii
suple sau flexibile.
Constituţia actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia revizuirea
Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot.
30
2. Conţinutul normativ al Constituţiei
Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în
mod firesc se pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă.
Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes
mai ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi.
Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de
constituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important
act politic şi juridic.
O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei, de
îndelungată istorie, este definirea constituţiei în sens material şi în sens formal.
Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu caracter
constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în
sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent
dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de
mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în
sens material - spunea Andre Hauriou - se are în vedere obiectul sau materia
reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin constituţie în sens formal
se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.
3. Supremaţia Constituţiei
Una din problemele ştiinţifice mai puţin abordate frontal este fundamentarea
ştiinţifică a supremaţiei constituţiei. Nu trebuie să înţelegem că această problemă
nu a preocupat pe constituţionalişti şi că nu este prezentă în teoria şi practica
constituţională a statelor. Nici nu s-ar putea altfel, deoarece ea ţine de locul
constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului
de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept.
Interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut,
firesc, de necontestat şi de aici lipsa unor preocupări directe pentru motivarea,
justificarea acestei supremaţii. în general, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de
lege supremă al constituţiei, dar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce
nu mai trebuie demonstrată, ca ceva de certă şi de incontestabilă notorietate.
Preocupările pentru justificarea supremaţiei constituţiei s-au exprimat prin
definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi
abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect. Iată de ce ni se pare că, în orice caz pentru
ştiinţa dreptului constituţional, discutarea supremaţiei constituţiei este inutilă.
Două probleme prezintă mai întâi interes teoretic şi anume ce este supremaţia
constituţiei şi cum se fundamentează ea ştiinţific.
31
3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei
Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate,
vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alte
exprimări precum: valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot),
legea supremă (Georges Burdeau) etc.
Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia
supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem
social-politic al unei ţări.
Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literatura juridică
să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, politice şi juridice
ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei
constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale.
32
3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei
Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o
multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care
privesc restul dreptului. Analiza noastră se va limita doar la consecinţele juridice,
adică la acelea care evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică
şi nu o simplă teorie, că este realizată printr-un întreg sistem de reguli şi practici
variabile.
Deocamdată vom cerceta din consecinţele care privesc însăşi constituţia,
consecinţele ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică, nu
o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un sistem de reguli şi practici
viabile.
33
D. Conformitatea întregului drept cu Constituţia, consecinţă a supremaţiei
Constituţiei
Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a
acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă
însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru
popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale,
constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept.
Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor
mai înalte principii, în şi numai în prevederile constituţiei. Orice abatere de la
această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi a supremaţiei
sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. Una din modalităţile prin
care se poate constata eventuala abatere a normelor legale de la prevederile
constituţionale este controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a
supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vor fi analizate
condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organului statului.
Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în
cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu
trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespondente. Această
modificare se impune pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa
întregului drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se
realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă norma
constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de
mare interes practic.
34
dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a
face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate
după realizarea acestei proceduri. în general, controlul constituţionalităţii legilor
este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur
formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia
caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor
regulilor constituţionale (Marcel Prelot) etc.
35
CAPITOLUL IV CONTROLUL
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
36
Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia că, de regulă, în
unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ
de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la
prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a statelor a
învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei
controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.
37
De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu
constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o
anumită "colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri. Ce este
esenţial în această susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine
importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a principiului
separaţiei puterilor".
A. Sediul materiei
In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea
în art. 146-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor
constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de
organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale
mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României.
38
B. Autoritatea publică competentă
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9
judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau
reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei
de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales,
dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3
ani.27
Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o
treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile
tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al
Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă
competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul superior juridic. în activitatea lor judecătorii sunt independenţi
şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru
opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii
Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori
contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor,
al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului
General.
Muram. Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed Actami. Bucureşti, 1995, p. 154.
39
juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceasta cale
are o deosebită importanţă.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art.
150 şi 152 din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In
legătură cu această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un
paradox din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară"
Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia.
Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de
constituţionalitate. Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de
regulamente: regulamentul Camerei Deputaţilor, regulamentul Senatului şi
regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la
sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Ordonanţele Guvernului - Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul
poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială, să emită ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt
norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în
legislaţie ca delegare legislativă.
Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de
elaborare a legii, iniţiativă legislativă pot avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale.
Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei
legislative populare revine Curţii Constituţionale.
40
prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un
exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în vederea depunerii
jurământului etc.
41
A. Procedura controlului constituţionalităţii legilor
Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm
în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în
faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare
(deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial).
42
depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza
respectivă.
Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai
de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei
asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi.
43
E. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care
determină interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
anume: vacanţa funcţiei; suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de
a-şi exercita atribuţiile. în caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se
declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în
perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru
constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de
preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale
Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.
Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita
atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului.
Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar
constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii
judecătorilor.
44
şi actele doveditoare, precizându-se data până la care poate depune un memoriu
în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare.
H. Alte proceduri
Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materia vom reţine, aşa
cum am explicat deja, că atribuţiile Curţii Constituţionale privesc şi controlul
constituţionalităţii iniţiativei legislative populare, vegherea la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor
sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia.
B. Efecte juridice
Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată
ţinând cont de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior,
ori în situaţia exercitării altor atribuţii.
Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din
Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de
promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei se trimit Parlamentului.28
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii
Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de
modificare a legii fundamentale.
In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege,
decizia definitivă a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două
grade de jurisdicţie, fond şi recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea
normei juridice în cauză.
28
Constantinescu, Mihai: Contencios constituţional, Ed. Augusta, Timişoara, 1996, p. 119.
45
Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin
care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie
temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 alin. 1) şi că în procesele penale
această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care
condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca
neconstituţională (art. 26 alin. 2).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea
regulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a
se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi
soartă ca în cazul legilor.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind
neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din
evidenţa partidelor legal constituite.
46
CAPITOLUL V
CONSTITUŢIILE
ROMÂNE
47
legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta
jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.
48
A doua jumătatea a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea
industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare.
în 1921 se realizează reforma agrară.
în lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii,
transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele
sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică.
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă
(1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României.
"9 Ionescu. Cristian: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994. p. 158.
49
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune,
Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul
statului" (art. 30).
Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, le având
iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi
promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii.
Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil,
răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să
contrasemneze actele de stat ale regelui.
50
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1
muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină
cooperaţia sătească.
51
9. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din
decembrie 1989
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de
a elabora Constituţia României. în această perspectivă s-a pus deseori întrebarea
dacă în România mai exista o Constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare
trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale.
în România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere
ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente,
în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu
caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care
nu au fost abrogate expres sau tacit.
în această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât
priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele
judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului,
desigur cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie 1989,
unele dintre le au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au
aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul
1991.
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după
revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în
vigoare până la adoptarea Constituţiei.
Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale
ale Frontului Salvării Naţionale.
Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România.
Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României.
52
constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele forţelor
politice.
Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990,
Adunarea Constituantă a procedat la constituirea comisiei de redactare a
proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său.
Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti desemnaţi
în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul experţi.
Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului
Constituţiei României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată
numai Adunării Constituante.
Regimul juridic stabilit a permis comisiei o libertate totală în identificarea,
alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte
cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară
cât şi din străinătate.
Rezultatul referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost
următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil
exprimat la răspunsul "Da" 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil
exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule 248.759
(2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi dată o
spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime
abrogată.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea
de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul
Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi
dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată,
art. 156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin
referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie
2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
53
domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul II, Drepturile şi libertăţile
fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la
apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi
private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice
şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă
şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la
moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor
şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o
protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi
ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere,
secretul corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat de către o autoritate publică). In capitolul III sunt stabilite
îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a respecta Constituţia şi
legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei;
îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile
publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi
de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele
capitole au şi secţiuni.
Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la
economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi
taxele, Curtea de Conturi.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul
constituţionalităţii legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică,
reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la
Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).
Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii,
procedura şi limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei.
In fine, titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii,
cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul
temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare, cât şi la republicarea
Constituţiei (art. 156).
54
CAPITOLUL VI
1. Puterea politică
Prin putere înţelegem, în general, forţa fizică, electrică, mecanică etc. Când
reflectăm la putere, în legătură cu fenomenele sociale, ne gândim la posibilitatea
unei persoane sau a unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii într-
o colectivitate. De exemplu în familie, într-o grupare de prieteni, într-un partid
politic, într-o unitate economică etc. Constatăm că cei care comandă dispun de
autoritate, adică de o anumită capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte
deciziile luate. Resorturile autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale,
coercitive etc.
Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în ansamblul
ei. Ea este forţa cea mai importantă care conduce şi organizează societatea ca
întreg, de unde curge şi caracterul ei politic. Puterea politică se manifestă, se
exprimă prin autoritate publică30, adică capacitatea de a face ca deciziile să fie
respectate, prin mijloace de constrângere sau prin mijloace de convingere, de
către membrii societăţii. Pierre Pactet arată că "guvernanţii dispun în principiu
de autoritate, care se aplică tuturor membrilor comunităţii, se exercită pe toată
întinderea teritoriului, se referă la toate obiectele posibile, de la economic la
social, de la muncă la loisir, de la preţuri la urbanism, de la libertăţi la cultură, de
la familie la sporturi. Nici un sector de activitate umană nu ar trebui să-i scape şi
puterea politică nu are alte limite decât acelea pe care acceptă să şi le fixeze ea
însăşi. Aceasta este diferenţa capitală faţă de alte fenomene de autoritate, pentru
că ele se exercită în grupuri restrânse şi aproape întotdeauna dependente, au
caracter limitat şi parţial".31
Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de convingere,
prin persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii politice, ea deţine
30
C. Ionescu consideră că puterea politică nu trebuie confundată cu autoritatea, punct de vedere pe
care îl
împărtăşim, dar nu din aceleaşi considerente. Autorul amintit precizează că puterea statului presupune
folosirea
constrângerii materiale, pe când autoritatea se realizează prin respectarea de bună voie a deciziilor, op.
cit, voi. I,
p. 267. în opinia noastră, autoritatea este o caracteristică a puterii statale care presupune şi mijloacele
de
constrângere şi mijloace de convingere. Puterea legitimă şi concretizată în diferite organe este o forţă
şi pentru că
o mare parte a membrilor societăţii se supun ei datorită faptului că îi înţeleg necesitatea.
31
P. Pactet op.cit, p. 17.
55
monopolul asupra forţei legitime şi dispune de o forţă de constrângere materială
specifică (instituţii specializate cu restabilirea ordinii).
Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin
stat. Ea se întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce
reprezintă puterea organizată statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea
şi la nevoie utilizează forţa coercitivă. Profesorul T. Drăganu arăta că
"examinând realitatea din jurul nostru, nu putem percepe prin simţurile noastre
existenţa ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-şi impună comandamentele pe
teritoriul acestuia; ceea ce putem identifica este numai existenţa unor organe
(Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti etc.) competente să emită pe
cale unilaterale acte obligatorii".
De-a lungul timpului, puterea politică, puterea organizată statal, a fost
legitimată diferit. într-o formulare extrem de simplă, legitimarea înseamnă că
oamenii dintr-o societate acceptă o anumită conducere, pe care o consideră
firească sau legală. Pentru a fi recunoscută ca atare, puterea trebuie să fie
consimţită. Profesorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau că dacă în
raporturile de comandament şi supunere nu există o atmosferă de încredere, se
ajunge la o dezagregare a organizării sociale. "Nu există ordine politică durabilă
-subliniau ei - decât aceea care uneşte într-o energie comună voinţa puterii şi
încrederea guvernanţilor".32 Astfel se explică decăderea imperiilor care în
momentele în care s-au bazat numai pe forţă s-au destrămat.
Intr-o anumită perioadă istorică, puterea a aparţinut suveranului , care o
exercită împreună cu un grup restrâns de persoane (nobilime şi cler).
Legitimitatea autorităţii acestuia, adică faptul că se consideră îndreptăţită să
conducă o comunitate socială, să dispună asupra ei, avea la început o explicaţie
de origine divină (ceea ce s-a concretizat şi în rolul important al bisericii în
raport cu puterea).34
Ulterior, odată cu organizarea democratică a societăţii s-a considerat că
puterea aparţine poporului sau naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii săi,
constituiţi în parlamente. Legitimitatea acestora decurgea, în principiu, din
faptul că erau alese de popor sau desemnate pentru a reprezenta anumite
categorii sociale.
In gândirea secolului al XVIII-lea s-au afirmat puncte de vedere care au
admis dreptul la o reacţie colectivă, în afara cadrului legal, împotriva unei
conduceri care nu respectă ordinea în vederea căreia i-a fost încredinţată
puterea.
32
G. Budeau, F. Hamou, M. Troper, Drept constituţional, L.G.D.J., 1971, p. 32.
Aceasta este şi etimologia cuvântului "suveranitate". Tot datorită faptului că puterea de stat a aparţinut
suveranului se identifică, uneori cu puterea de stat, cu suveranitatea.
34
"Religia şi puterea - constatau G. Romanato, MG. Lombardo, I.P. Culianu - constituie un binom susceptibil să
trezească o oarecare perplexitate, mai cu seamă în Italia, unde el a fost trăit, printr-o serie de circumstanţe
cunoscute tuturor, în optica părtinitoare şi chiar extravagantă a raporturilor dintre Biserică şi Stat adică intre
două puteri juridice care se limitează şi se condiţionează succesiv", Religie şi putere. Ed. Nemira. Bucureşti, p.
7.
56
Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate:
tradiţională, adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează
pe un anumit prestigiu al liderilor şi cea raţională sau democratică, care
presupune investirea cu autoritate prin lege.
2. Statul
Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de
specialitate. în sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată
statal. în acest caz se consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu
determinat, asupra căruia se exercită o autoritate politică suverană. în sens
restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o instituţie cu natură
specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi organizează
societatea.
Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru
a fi considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a
populaţiei, "din momentul în care o putere politică - arăta profesorul C. Leclercq
- este bazată pe instituţii, pornind din clipa în care îşi creează organe (de ex.
Guvern, Parlament) şi stabileşte competenţele acestor organe în raporturile lor,
în serviciul unei populaţii mai mult sau mai puţin omogene, într-un cadru
geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat".
Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele
accepţiuni, întrucât puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în
legătură cu o anumită populaţie.
Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de
puterea statală a unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit
reglementărilor internaţionale. Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana
aeriană de deasupra solului şi a apelor.
Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa
statului. Nu se poate spune că există stat, fără teritoriu. El este unul din
elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în care se exercită
puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Autorii G. Burdeau, F.
Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru ca
autoritatea politică să se exercite eficace".
Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate,
care printre altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor.
Dacă teritoriul nu se poate identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude
posibilitatea statului de a fi proprietar al unei părţi din teritoriu. Astfel, în
Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes public ale
subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice".
57
întrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu
dreptul de proprietate, el nu poate fi înstrăinat.
Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu,
care sunt supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de obicei
legături etnice, lingvistice, religioase, economice, culturale şi altele care îi fac să
constituie o naţiune. în unele state sunt grupuri ale populaţiei care au origine
etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state multinaţionale,
fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale. Cu toate că
aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia
aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special
relaţiile economice şi cele politice, creează multe elemente comune între
oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea acestora contribuie şi
organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie apartenenţa la acelaşi
stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.
într-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură
organizaţională, având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii. O
formulare mai nuanţată consideră instituţia ca fiind o grupare de oameni
organizată pe baza normelor juridice, pentru realizarea unui scop, în virtutea
căruia se desfăşoară anumite activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia este
natura ei durabilă, independentă de schimbările intervenite în componenţa
grupului respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă în special la
rolul şi scopul instituţiei. "Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona
profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este astfel organizată încât continuă să
existe chiar atunci când cei care au constituit-o iniţial au încetat de a mai face
parte din ea".
Fireşte că elementele definitorii menţionate mai sus sunt caracteristice şi
altor instituţii, cum ar fi partidele politice, o universalitate, o unitate economică
etc. în ceea ce priveşte statul, el este tot o instituţie, dar mult mai complexă, cu
particularităţi specifice.
Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. în decursul acestei
îndepărtate istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce
face mai dificilă înţelegerea acestui fenomen social.
Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. în
antichitate, statul nu a fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era
apreciat ca o entitate aparte. în evul mediu, statul era confundat cu monarhul.
Puterea publică era considerată un atribut al monarhului în virtutea căruia acesta
putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1 înstrăineze sau să-1 lase
moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care decurgeau
din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat,
monarhia a început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de
persoana care exercită concret atribuţiile. De abia în secolul XVI putem vorbi
despre stat ca instituţie, în sensul pe care îl dăm astăzi. :
58
în afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare
complexitate, o altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde
decurg şi principalele forme de activitate prin care se manifestă. Scopul principal
al statului este asigurarea ordinii sociale, a convieţuirii, stabilirea unui echilibru
într-o comunitate în care există interese diyerse şi chiar opuse.
Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi
autoritate. Există contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi
colectivitate. Tocmai de aceea libertatea şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel
arăta: "libertatea, dacă nu se exercită, degenerează în mod necesar în anarhie şi
duce la tiranie".
în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că statul se mai deosebeşte
de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le îndeplineşte. De
obicei, ele sunt denumite funcţii.
Dacă le clasificăm după criterii politico-sociale, putem distinge următoarele
atribuţii ale statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă
justiţie, să bată monedă, iar în statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea
unor servicii publice (educaţie, transport, sănătate), dirijarea economiei,
redistribuirea venitului.
Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor,
activităţile statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi
funcţie judecătorească.
Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate
domeniile de activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment
dat.
Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în
situaţii concrete.
Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară
între membrii comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau
autorităţile publice.
Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică
sau morală este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o
colectivitate, să se poată prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca
entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul este o persoană juridică, el
apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de drepturi şi
obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură specială. Georgio del
Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa precede
orice altă existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere,
se recunoaşte pe sine însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană
juridică".
Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are
o organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat
şi le exercită în numele lui. Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet
preciza: "astfel, statul, simbolul comunităţii naţionale (care supravieţuieşte
membrilor săi) şi titularul puterii politice, ai cărui guvernanţi nu sunt decât
59
depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod necesar în persoana
morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura continuitate şi
de a fi un centru de decizie".
Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In
cadrul statului există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe
care o determină, un număr mare de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau
morale. Astfel, sunt persoane juridice de drept public unităţile administrative:
judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din ţara noastră recunoaşte
partidelor calitatea de persoane juridice sau morale.
întrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl
distinge în cea mai mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii.
3. Suveranitatea
Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie
superioară oricărei entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate
să decidă cu privire la populaţia şi teritoriul său, precum şi soluţionarea
propriilor probleme interne şi internaţionale, fără amestecul altei puteri. în
literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două dimensiuni:
supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior.
Aceste subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele
au fost disociate, pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state
care au dispus de supremaţie, dar au fost lipsite de independenţă.
Când ne referim la suveranitatea statului, avem în vedere de fapt un atribut
al
puterii de stat care a apărut din punct de vedere istoric odată cu acesta.
Elaborarea
conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la suveranitate au început însă
în
evul mediu. ;.
In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului
suveranităţii. Regele se confundă cu statul, era suveran, în calitate de autoritate
care comandă la toţi în interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu
era reprezentantul nimănui, pentru că se considera că deţine puterea de la
Dumnezeu.
Ulterior, când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit
accesul la exerciţiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranităţii a
devenit şi mai greu de determinat. Astfel, şi-au făcut loc expresiile de
"suveranitateanaţiunii" şi "suveranitateapoporului" 35
35
In Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 se arată că: "Principiul oricărei suveranităţi rezultă din naţiune.
Nici un corp. nici un individ UD poate exercita suveranitatea decât dacă emană expres de la ea." în Constituţia
Franţei din 1791. care se consideră a fi inspirată de Montesquieu, proclamă: "Suveranitatea este unică,
indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii şi nu i se poate atribui exerciţiul nici unui
individ şi nici unei părţi a poporului Numai de la naţiune emană toate puterile". în schimb, în Constituţia din
Franţei din 1793 şi din 1795 se foloseşte expresia de "suveranitatea poporului". De exemplu, în Constituţia din
1793 se precizează: ""Suveranitaiea rezultă de la popor. Nici o parte a poporului nu poate să exercite puterea
poporului întreg; dar fiecare parte a suveranului adunată trebuie să se bucure de dreptul său de a-şi exprima
voinţa în deplină libertate. Constituţia din 1795 s-a exprimat într-un mod mai simplu: "Universalitatea
cetăţenilor francezi este suverană"; vezi J. GtcqueL op. cit., p. 198-201.
60
Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine.
Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă,
distinctă de indivizii care o compun. Ea nu se confundă cu suma cetăţenilor care
trăiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul,
prezentul şi viitorul, adică se defineşte luând în considerare continuitatea
generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare.
Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând,
inalienabilitatea şi indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană
juridică are o singură voinţă care nu poate fi împărţită, eventual, în elemente
contradictorii. în al doilea rând, din aceleaşi considerente, ea nu poate să exercite
democraţia direct; voinţa ei se exprimă numai prin reprezentanţi, pe care nu îi
poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. în al treilea rând, votul nu este un
drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili să o exercite (cei
care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). în al patrulea rând,
mandatul imperativ este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de
cetăţeni.
Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului,
universalitatea cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu
dat. în această concepţie, poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi
exercite el însuşi suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât poporul are o
existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât
poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care poate să-i
aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare
atrag următoarele consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia
posibilitatea de a alege este un drept, elemente ale democraţiei directe, cum ar fi
referendumul şi mandatul imperativ, adică posibilitatea de a-i revoca direct pe
cei aleşi.
Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada
iluminismului. Burghezia dobândise accesul la putere, dar nu dorea să o mai
împartă cu nimeni, conform teoriei suveranităţii naţiunii. Pe de altă parte, alte
categorii sociale tindeau să lărgească posibilitatea participării la conducerea
statului şi susţineau suveranitatea poporului.
Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din
aceste doctrine nu s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea
mult mai complexă a adaptat la necesităţile ei ceea ce îi era adecvat.
Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să
înţelegem Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la
Constituţie", care surprind o anumită secvenţă a istoriei.
Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în
perioade istorice diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime.
Câteodată, s-a întâmplat ca autorii constituantelor să le acorde o anumită
semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte înţelesuri, în cursul procesului de
aplicare a constituţiilor.
61
Sistemele constituţionale democratice au păstrat expresiile de "suveranitate
naţională" şi/sau de "suveranitate a poporului", dar în practică au împletit
consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început. Aşa s-a întâmplat cu unele
constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală, din 1958, care afirmă
că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin
reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii
suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este
universal şi poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul
imperativ, ci numai cel reprezentativ.
4. Forma de guvernământ
Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul
interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în
raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai
multe state membre.
Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru
dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional.
Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat
îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional.
Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat
trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că
structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul
constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi
externă a puterii. Laturile competente ale acesteia sunt: structura de stat, forma
de guvernământ şi regimul politic. Laturile componente ale acesteia sunt:
structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Aceste aspecte sunt
determinate de trei criterii de analiză:
a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;
b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;
c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la
conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
In funcţie de acestea, distingem o structură de stat unitar sau federal, o
formă de guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic
sau nedemocratic.
62
autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale
componente. Din acest punct de vedere, statele se împart în state simple sau
unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o uniune.
Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi
în cea a dreptului internaţional public! Primul are în vedere modul cum este
organizată puterea în interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca
subiecte ale raporturilor de drept internaţional.
Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai
puţin centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii
administrative ale puterii centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi
aleşi. Descentralizarea reprezintă recunoaşterea unor sfere de competenţe mai
mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai mare, dar nu la independenţă.
Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state
membre, din unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul
federal cuprinde unităţi federale care poartă diferite denumiri. în Australia, India,
SUA poartă denumirea tot de state, ca şi statul federal. în schimb, în alte ţări,
poartă denumirea de provincii (Canada), landuri (Germania şi Austria), regiuni
(Belgia) etc.
63
suveranităţii şi nu apar ca subiecte de drept pe plan internaţional, dar îşi
păstrează o anumită organizaţie statală, care reprezintă mai mult decât
autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o anumită
independenţă, de exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie.
Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul
federativ, sunt relaţii de drept intern.
Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea
competenţelor între statul federal şi statele federale. Aceste probleme sunt
determinate, în principiu, de constituţia federală, care stabileşte expres
domeniile care reprezintă interesele superioare (şi sunt deci atribuţii federaţiei).
Celelalte domenii rămân de competenţa statelor federate. Unele constituţii
stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele rezervă o sferă
mai largă de probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii
concurente cu cele ale statului federal de exemplu în Germania, unde statele
federale pot să intervină, dacă federaţia nu o face.
Controlul efectuat de Curţile Supreme ale federaţiilor reprezintă o garanţie
a respectării competenţelor. Astfel, acestea judecă conflictele între statul federal
şi statele membre, între statele membre şi între particularii care aparţin unor
state diferite.
Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o
cameră reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă
statele federale (respectiv Senatul sau Camera Superioară).
Este adevărat că există şi state unitare care au o structură parlamentară
bicamerală. Ele au la bază diferite consideraţii, printre care se numără şi tradiţia
istorică sau dorinţa de a realiza un anumit echilibru între cele două Camere.
Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state
sunt federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare
sunt numeroşi, ei pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc
important printre aceştia îl determină şi mărimea ţării. Prin urmare, nu este
surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură federală. Astfel, 40%
din populaţia lumii trăieşte în state federale. Vom ilustra cele menţionate mai
sus cu câteva exemple.
Argentina are 22 de provincii, fiecare cu propria Adunare, propriul
guvernator şi propria constituţie. Curtea Supremă, formată din 5 membri, judecă
conflictele constituţionale ale statului federal.
Australia are 6 state, cu propria lor constituţie şi organe legislative.
Conflictele federale sunt rezolvate de înalta Curte australiană, formată din 7
membri.
Austria are 9 landuri, fiecare cu propria sa Adunare. Puterea lor este
limitată la problemele planificării regionale, agricultură, spitale şi electricitate.
Curtea Constituţională este formată din 14 membri şi rezolvă conflictele
federale.
64
Brazilia are 23 de state, care au Adunări unicamerale, un guvernator ales şi
constituţie.
Insulele Comore sunt un grup de 3 insule; fiecare are un guvernator ales şi o
Adunare a insulei, cu autonomie legislativă şi administrativă parţială.
Germania, după unificare, are 16 landuri, fiecare cu propria sa constituţie,
Adunare aleasă şi Guvern, care are în frunte un premier.
India are 25 de stat| organizate în special pe bază de limbă; fiecare are
Adunarea sa aleasă, un Consiliu de miniştri şi un premier. Există şi un
guvernator stabilit de preşedintele federal.
Mexic are 31 de state, cu Adunările lor proprii, alese, guvernatori şi
constituţii.
Elveţia are 26 de cantoane. Fiecare canton are propria sa constituţie,
Adunare legislativă şi Guvern; acestea au puteri substanţiale în sfere socio-
economice, cum ar fi educaţia, mediul, turismul, transportul.
Emiratele Arabe Unite au 7 şeicate. Fiecare şeic este un conducător ereditar
absolut în propriul său şeicat.
S.U.A. au 50 de state, care au propria Constituţie, Adunare, Guvernator ales
şi o Curte Supremă. Conducerea federală are responsabilitate pentru problemele
externe şi cele de apărare şi pentru coordonarea problemelor dintre state. Există
o Curte Supremă formată din 9 judecători, care se ocupă cu disputele
constituţionale la nivelul federaţiei.
Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există
două cetăţenii. în realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la
dispariţia, fie la reducerea rolului cetăţenilor în statele federale. Prin urmare,
cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie. în Europa, aceasta a continuat
să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul Confederaţiei, dar
şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia
(naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea)
comunală (denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia
(naţionalitatea federală), prin: filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul
"naţionalitate" este echivalentul celui de "cetăţenie". în multe ţări nu se face
distincţie între ele.
Alte state federale din Europa nu cunosc cetăţenia pe mai multe grade. în
Germania a existat sub Imperiu şi în timpul Republicii de la Weimer. Nu a fost
exclusă din Constituţia actuală, dar nu şi-a găsit concretizarea.
în Austria nu există două tipuri de cetăţeni.
In Belgia, care a evoluat încet spre federalism, nu a fost introdusă o
cetăţenie diferenţială, ci se ia în considerare numai conceptul de naţionalitate în
sens etnic.
In Constituţia S.U.A., în amendamentul XIV, se prevede că "orice cetăţean
al S.U.A. este în acelaşi timp cetăţean al statului în care trăieşte". Există deci, o
cetăţenie cu două grade, numai formal. "întrucât se confundă cu rezidenţa -arată
Pierre Garrone - într-o ţară în care mobilitatea este mai mare, ea nu poate
65
fi considerată ca un atribut stabil al persoanei şi nu are deloc influenţă, nici
juridică, nici simbolică".36
în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia
cu două grade. Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a
hotărât să se introducă în Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia
Uniunii". Unul dintre articolele acestei părţi precizează că "este cetăţean al
Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului membru". După cum se
poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De altfel,
drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi
care existau şi înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un
pas important pe planul principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii
europene, manifestată prin modelul cu paşaport uniform, este un element al
construcţiei unei Europe federale".37
b)Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de
obicei monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de
uniunea personală, statele se unesc voluntar. Organele de stat comune se
constituie în domeniul relaţiilor internaţionale, în probleme de apărare, finanţe
etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă incipientă a unei noi structuri de
stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru formarea statelor
unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24
P. Garrone, Citoyennete et naţionali te, Centre europeene de la culture/Actcs sud. 1996, p. 19. 37
Ibidem, p. 20.
66
ianuarie 1859 - 24 ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară,
de exemplu Austria şi Ungaria - între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia -
între anii 1815-1905 -, Danemarca şi Islanda -, între anii 1918-1944. Aceste
forme de asociere sunt considerate depăşite.
67
importanţă practică. Se tratează pe larg structura de stat şi regimurile politice.
Clasificarea acestora din urmă se referă în special la modul în care este
distribuită puterea între organele statului, conform criteriului separaţiei puterilor
în stat şi mai puţin potrivit altor considerente care se referă la natura mai mult
sau mai puţin democratică a puterii.
Totuşi, în dreptul constituţional român continuăm să analizăm forma de
guvernământ ca o parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi din
considerente practice. în Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi
cea a Franţei) se proclamă forma de guvernământ republicană, ţi mai mult chiar,
se precizează că este una din problemele care nu poate fi supusă revizuirii.
în literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei
de guvernământ. Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform
opiniei unor autori, intră în domeniul regimului politic. De altfel, această dilemă
a traversat istoria gândirii din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Din considerente didactice, ne vom opri asupra unei definiţii mai simple,
fără să pretindem că aceasta acoperă în întregime complexitatea acestei
probleme. Prin urmare, forma de guvernământ se referă la natura organului care
îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul în care acest organ este
constituit.
Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie
istorică de la formarea statului unitar român 1859 până în prezent.
Constituţia din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează
monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă
directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura,
masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin.
Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ
prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin
constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat
forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de
Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că
forma de guvernământ a statului român este republica.
Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat
Parlamentului.
In Dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general
modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este
raportată în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile
sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai
utilizate au fost monarhia şi republica.
68
Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful
statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau
desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului
constituţional.
în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia
limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează
prin puterea discreţionară în stat a monarhului.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se
caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a
statului (constituţia).
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale
prin care monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie
egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia,
Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai
mult un caracter simbolic.
69
societăţii, precum şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. După felul în care
sunt întrunite aceste elemente distingem regimuri politice democratice şi
nedemocratice. Astfel, atunci când puterea se află în mâinile unei singure
persoane (suveran sau dictator) sau a unui grup restrâns (oligarhia aristocratică
burgheză sau comunistă) cetăţenii nu participă în mod real la exerciţiul puterii,
iar drepturile şi libertăţile sunt reduse, formale sau inexistente. Suntem în
prezenţa unor regimuri nedemocratice. Istoria ne-a dezvăluit, pe lângă
regimurile absolutiste, obligarhice şi dictaturi totalitare fasciste sau comuniste,
în secolul nostru. Dacă puterea se află în mâna reprezentanţilor aleşi, cetăţenii
participă direct sau indirect la putere, iar drepturile şi libertăţile sunt garantate,
suntem în prezenţa unor regimuri democratice. Aceste caracteristici corespund
succintei definiţii date de Abraham Lincoln: "guvernarea poporului prin popor şi
pentru popor".
în literatura occidentală se mai foloseşte frecvent, în cazul regimurilor
democratice, un criteriu complementar, şi anume principiul separaţiei puterilor
în stat, care exprimă nu numai natura, dar şi modul în care funcţionează regimul
politic.
Principiul separaţiei constă în faptul că se pot distinge trei puteri:
legislativă (care elaborează legile şi aparţine parlamentului), executivă (care
asigură executarea lor şi este încredinţată guvernului şi preşedintelui sau
monarhului, în general), jurisdicţională (care se aplică particularilor pentru a
judeca diferendele lor, precum şi conflictele dintre stat şi cetăţeni). între aceste
puteri trebuie să existe un echilibru, o relativă independenţă şi un control
reciproc.
în practică, distribuirea puterii între organele statului şi raporturile dintre
ele s-au conturat, de-a lungul timpului, într-o serie de ţări, în împrejurări istorice
specifice, şi a dat naştere la combinaţii diferite.
Totuşi, cu toată diversitatea condiţiilor istorice, în ţările occidentale
democratice se pot descifra câteva tipuri de regimuri politice, potrivit
principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, distingem: regimuri politice
parlamentare, regimuri politice prezidenţiale şi regimuri politice
semiprezidenţiale.
Pivotul raporturilor dintre diferite organe ale statului, adică punctul de
referinţă principal, îl reprezintă, în opinia mai multor autori, executivul. Acesta
se poate prezenta sub formă individuală sau colectivă (şeful statului, primul
ministru, Guvernul etc.) şi poate avea un rol mai mult sau mai puţin important în
timp şi spaţiu. Indiferent de forma sa contemporană, istoriceşte, executivul este
descendentul direct al monarhiilor absolute sau al regimurilor autocratice.
Tocmai de aceea, procurarea principală a democraţiilor occidentale este ca
acesta să nu se automatizeze sau să se absoarbă celelalte puteri şi să nu se
reducă astfel libertăţile cetăţeneşti.
70
a) în regimul parlamentar,38 raporturile executivului cu Parlamentul sunt
diferite faţă de alte tipuri.
Trăsăturile regimului politic parlamentar sunt următoarele:
- Parlamentul este ales de cetăţeni;
- executivul este reprezentat de două organe distincte: şeful statului şi
guvernul (care este condus de primul ministru);
- şeful statului poate să fie monarh (de ex. Marea Britanie) sau preşedinte
(Germania). Monarhul este stabilit ereditar, iar acolo unde forma de guvernământ
este republică, preşedintele este ales pe o perioadă determinată de către
Parlament;
- atribuţiile şefului statului sunt mai reduse sau simbolice;
- şeful statului, fie că provine prin tradiţie ereditară, fie că este ales de către
Parlament, cel puţin teoretic, nu răspunde în faţa parlamentului, cu atât mai mult
cu cât atribuţiile pe care le deţine presupun echidistanţă şi implicare mai mare
numai în situaţiile critice. Totuşi acesta răspunde indirect prin intermediul
Guvernului, pentru că actele sale cele mai importante sunt contrasemnate de către
premier;
- cealaltă parte a executivului, respectiv Guvernul, răspunde faţă de
Parlament. De obicei, liderul partidului sau al coaliţiei care a câştigat majoritatea
în alegeri este desemnat de şefiil statului să devină prim-ministru şi să formeze
Guvernul. Lista şi programul Guvernului depind de aprobarea Parlamentului.
Răspunderea miniştrilor este solidară şi individuală. Pentru realizarea politicii de
conducere efectivă a ţării, Guvernul propune cele mai importante acte normative,
pe care Parlamentul le poate accepta sau respinge. în acelaşi timp, Parlamentul îşi
poate exprima dezaprobarea faţă de politica Guvernului, printr-un vot de
neîncredere, care poate să ducă la demiterea acestuia.
Autorii J.D. Derbyshire şi I. Derbyshire arătau că, în regimurile
parlamentare, executivul provine de la Adunare şi "că cel puţin teoretic este
responsabil faţă de ea". în realitate, precizau ei, primul ministru britanic, de
exemplu, se bucură de majoritatea clară în Parlament şi are o putere executivă
mai mare decât preşedintele S.U.A. în schimb, în ţările în care există coaliţii
guvernamentale, autoritatea premierului este mai slabă, puterea fiind divizată
printre miniştrii care provin dintr-o varietate de partide.
Cea de a treia putere, cea judecătorească, s-a deprins de multă vreme de cea
executivă, (exercitată împreună cu cea legislativă de monarh), prin existenţa unor
instituţii specifice, instanţele judecătoreşti. Ele au independenţă proprie, în
sensul că celelalte puteri nu se amestecă în modul în care soluţionează litigiile
dintre cetăţeni sau pe cele dintre cetăţeni şi organele statului. Bineînţeles că ele
trebuie
38
Regimul parlamentar sau "executivul parlamentar", cum este denumit de J. Denis Derbvshire şi Ian
Derbyshire. este o formă destul de răspândită astăzi; au adoptat-o 43 de state care înglobează 28% din populaţia
lumii. Din punct de vedere al formei de guvernământ, 27 de ţări sunt monarhii şi 16 republici. Regimul
parlamentar este inspirat de modelul englez. "Nu este o coincidenţă întâmplătoare - arătau autorii menţionaţi
-că cele 43 de naţiuni cu executive parlamentare au fost înainte părţi ale Imperiului Britanic şi acum sunt părţi
ale Common\velthului'\ op. cit., p. 52-53.
71
să judece pe baza constituţiei şi legilor adoptate de Parlament şi a altor acte
normative (inclusiv ale executivului), dacă sunt în litera şi spiritul celor dintâi.
De-a lungul timpului, în multe ţări s-a creat treptat o atribuţie care are rolul de
control al constituţionalităţii legilor, fie de către instanţe special constituite, fie
de instanţe ordinare. în ciuda disputelor potrivit cărora, dacă o instanţă ar
controla constituţionalitatea legilor elaborate de Parlament, s-ar încălca
principiul separaţiei puterilor în stat, această practică s-a impus. Ea răspunde
logicii statului de drept, în care actele tuturor autorităţilor trebuie să se supună
legilor şi mai ales legii supreme.
Totuşi, puterea judecătorească şi instituţia controlului constituţionalităţii
legilor, precum şi forma în care se practică în diferite ţări, nu au legătură directă
cu forma de regim politic pe care o imprimă relaţia dintre legislativ şi executiv.
De aceea, nu ne vom referi la ea în paragrafele care urmează. Aceasta nu
înseamnă că nu o vom avea în vedere în permanenţă, ca un pilon principal, în
care se distribuie puterea în orice regim democratic, pentru a nu se putea abuza
de ea.
b) Regimul prezidenţial a fost conceput în aşa fel încât să exprime cel mai
bine principiul separaţiei puterilor în stat, printr-o determinare mai strictă a
atribuţiilor executivului şi legislativului şi o legitimitate a fiecăruia, prin
alegerea de către cetăţeni. Deşi în aceste regimuri legislativul, executivul şi
judiciarul îşi păstrează mai bine individualitatea, ele nu pot să nu conlucreze,
fiind dimensiunile aceloraşi puteri indivizibile.
Cel mai semnificativ exemplu este acela al Constituţiei S.U.A., care a
urmărit să exprime fidel principiul separaţiei, dar în practică a fost greu de
respectat, astfel încât s-au găsit soluţii constituţionale pentru echilibrul reciproc,
dar şi colaborarea puterilor.
Trăsăturile regimului politic prezidenţial sunt următoarele:
o executivul este reprezentat de o singură entitate, şeful statului, care este şi
şeful guvernului;
o miniştrii sunt numiţi şi depind, în general, numai de autoritatea
preşedintelui. Ei răspund solidar şi individual numai în faţa şefului statului;
o şeful statului este ales de cetăţeni, ca şi Parlamentul. Prin urmare,
provenienţa legitimităţii lor este similară;
o Preşedintele nu răspunde în faţa Parlamentului, iar guvernul său nu poate
să se retragă datorită unui vot de neîncrede dat de Parlament;
<=> Preşedintele are atribuţii importante în domeniul conducerii
problemelor executiv-administrative. De asemenea, are competenţe importante
în domeniul apărării ţării, al relaţiilor externe, al numirii unor înalţi funcţionari
publici, pe care le soluţionează cu avizul Parlamentului;
■=> din punct de vedere legislativ, preşedintele are iniţiative legislative
indirecte, prin intermediul mesajelor adresate Parlamentului sau prin intermediul
propunerii făcute de deputaţi. De asemenea, acesta are dreptul de veto, cu ocazia
72
promulgării legilor; dreptul de veto nu este absolut; poate fi respins de
Parlament cu o altă majoritate, mai mare.
73
anume organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi
organele statelor membre în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un
Guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii.
74
constituit din trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiune) şi
suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României stabileşte prin art.
1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate
cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici
unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi
împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.
75
stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în
limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură a puterii de stat
de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor şi sarcinilor sale, de nici o
altă putere de stat străină.
Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare
suveranitatea şi independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi
găsesc şi trebuie să-şi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa
forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată se constituie ca
garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor şi deci şi pentru
România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate,
organismele internaţionale (ONU, organismele sale specializate, Consiliul
Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.
76
C. România este un stat social
Acest caracter rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile sale.
Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice,
culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze
terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi
libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social trebuie să protejeze pe cel slab,
dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate
în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să
asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială.
77
1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative a
teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât
judeţul şi anume ţinutul care este însă desfiinţat în 1940. O altă organizare
administrativ-teritorială s-a realizat prin Lege nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru
raionarea administrativ-economică a teritoriului ţării. Se stabilesc ca unităţi
administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele, oraşele şi comunele. Această
organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare cu unele modificări până
în anul 1968 când s-a adoptat Legea nr. 2 din 1968 privind organizarea
administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fost organizat în baza constituţiei şi
a legii în judeţe, oraşe şi comune.
78
oraşele şi comunele care datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau
aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei
cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor
localităţi staţiuni balneo-climaterice prezintă importanţă cât priveşte regimul de
înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei
oamenilor.
79
CAPITOLUL VII
80
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni,
în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupă de norme juridice.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni.
în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupare de norme juridice cu un obiect comun în reglementare.
Dar noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce
se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. în această a doua
accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se
vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei.
O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi
juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.
Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei
fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice
dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor
prevăzute de Constituţia şi legile României.
81
recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii
de raporturi juridice.
82
4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române
Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi de
pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile cat şi
procedura după care ele se realizează.
83
Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea,
cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără
cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când
adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în
toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. în cazul în care dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun
acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie
de interesul adoptatului.
Soluţia legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia
facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea
deplină a acestuia în noua lui familie.
84
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român
dacă nici unul din părinţi ne este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe
principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost
cetăţean român.
în cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită
înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia
sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.
Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost
stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas
necunoscut.
85
- nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori
fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să
fie individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română.
A. Dovada
Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc
cetăţenia română în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada
cetăţeniei se face prin buletinul de identitate. Cât priveşte copiii până Ea vârsta
de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul de
identitate al oricăruia dintre părinţi sau, în cazul în care copilul este înscris în
buletinul de identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin.
Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.
în străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere
a frontierei emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români aflaţi peste
hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile
consulare române, dovezi de cetăţenie.
B. Cetăţenia de onoare
Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite
ţării şi naţiunii române, cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către
Parlamentul României - la propunerea guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de
39
Neagu, Ioan: Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti, 1994, p. 58.
86
onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor
români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie publică.
C. Dubla cetăţenie
Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus
pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada
1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română.
87
B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de
neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi
anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.
în primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi
nu o îndrituire aşa cum este dreptul fundamental.
Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate
de sarcinile şi scopurile societăţii.
îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un
anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul
juridic special ce li se atribuie.
în fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin
convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt
veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea
scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor
prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
88
6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului
în ansamblul complex de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă
omenirea, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane
ocupă un loc important.
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore
este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor
interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au
concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate
îndeosebi: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948);
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al
Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975),
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante
la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris
(1990).
Una din problemele mereu prezente în literatura juridică este tocmai
corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne. Se pune deci
problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie şi desigur ce consecinţe,
îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.
Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne
în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au
nimic comun cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv
individului calitatea de subiect de drept internaţional, de a credita ideea că el are
acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa direct organelor internaţionale
pentru anumite drepturi sau revendicări.
89.
garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi
constituţiile au trebuit să le recunoască şi proclame.
în deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului,
drepturile din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de
solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu
înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu
individual de către fiecare dintre ele.
90
6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din
Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea
dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din
alte articole, precum din art. 49. ;
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de
incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este
fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trebuie să producă
efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1,
în sensul căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă",
precum şi în Codul penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică
faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă
de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-
au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume
cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl
prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă
excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte
prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi
91
atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii
legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
92
Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se
referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai
ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora
depunerea jurământului potrivit art. 54 din Constituţie este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de
către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate
etc), la care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi
generalitate şi anume: numai cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul
României.
93
Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite
drepturi şi libertăţi şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
în mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil,
ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi
apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român
acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau
persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi
păcii.
94
Constituţia stabileşte în prin ari 19 şi regula în sensul căreia extrădarea se
poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării,
condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel codul penal român în art. 9
stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul
legii". Desigur norma penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române
solicită extrădarea.
95
cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată
de către art. 146 lit. d din Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la
justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din
Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept,
este firească.
6.11. Inviolabilităţile
96
reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar
prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare
constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de
elemente componente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea
uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod
firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea
procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului,
amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.
Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi privind
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se
regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul
Internaţional relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (ONU, 10 decembrie 1984).
b) Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un
articol cu un conţinut complex.
Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate
individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte
libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de
a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau
deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi.
Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate
mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută
şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi
dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Percheziţia este o măsură reglementată de codul de procedură penală în
capitolul denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod "Când
persoana căruia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi
strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi
domiciliară sau corporală".
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care
persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi
pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente,
pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea
97
individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin
legislaţia penală.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având
consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale
intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de
culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este
supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor
autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi
anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit,
în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
şi că această măsură o poate dispune numai judecătorul.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema
duratei arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o
asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este
recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori practică. Din analiza
dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că
durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu,
satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal cât şi cerinţele
respectării libertăţii individuale. Ca atare alineatul (5) admite emiterea
mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că
durata poate fi şi mai scurtă.
c) Dreptul la apărare
Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria
instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează
distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală
şi siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate
judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.
Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa.
în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la
apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea
de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor
adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea folosirii
avocatului. în accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar
posibilitatea folosirii unui avocat.
98
României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens se garantează
dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este
firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare
potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege.
De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie
urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor
fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc.
în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se
asigură posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul
statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate.
Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor
interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme concrete
de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este
de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia
valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie,
în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv
propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul
unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod
arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în
conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se
opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează
împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către
autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special
desemnate de către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
99
trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă,
familială şi privată a persoanei.
Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în
procesele în acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu
legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte:
numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de
libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce
drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare
aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art.
26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional
privitor la drepturile civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul
imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul
său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice
persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri (atentate).
g) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care
cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere,
schimbare sau folosire a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a
găsit exprimarea juridică în art 25 din Constituţie privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în
domiciliul unei persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin
expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte
de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de
proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice,
chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de
hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată). De altfel inviolabilitatea
domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât
pe dreptul de proprietate.
Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind
pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se
poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu consimţământul acesteia, mai exact
cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie, derogatorie, este situaţia în care se
poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia, dar numai în
cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2.
Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege.
Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv
acelea în care legea ordonă, pentru aplicare ei, să se pătrundă în locuinţa unei
persoane (percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a
100
hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii), situaţia prevăzută în
litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi
pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia.
Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat
deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori
situaţii de fapt, provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în
pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu
este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca
ilicită.
a) Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are
vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de
muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din
Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept complex prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în
realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea
elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea
libertăţii cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de
a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească
deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea
respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii,
toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,
promovarea ideii de pace.
în mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin
care se realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general
obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior.
Desigur Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe
cele principale, tradiţionale de altfel.
Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu
putea desigur lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior,
Constituţia le garantează autonomia universitară.
101
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat
în Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul
persoanei la securitatea socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12
nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătatea
fizică şi mentală.
Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă,
prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale
fizice şi mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga
viaţă politică, economică, socială şi culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii
corelative asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând
obligaţii pentru autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună
autorităţii legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte
precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a
sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul
exercitării profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.
102
în fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul
muncii şi protecţiei sociale a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional
interzicând munca forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie
muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar
sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel care, potrivit legii, nu
prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.
De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de
la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. Legea va trebui să stabilească în
detaliu condiţiile în care aceste persoane vor îndeplini activităţile serviciului
militar obligatoriu.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată. în legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie menţionat că
ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă.
d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un
drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi
ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai
întâi că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în
prevederile art. 43 şi nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse
manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă
aceste manifestări se autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite
în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau
astfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
e) Dreptul de proprietate
Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. în
conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o
proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de
a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili unele limitări cât
priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai de interesul
constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea
dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra
proprietatea obţinută pe căi licite.
103
Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de proprietate precum şi
creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de
proprietar.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele
produse în situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu
proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care
interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o
regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căruia caracterul licit al
dobândirii se prezumă.
f) Dreptul de moştenire
în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire,
drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în
condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din
Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este garantat".
h) Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi
întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10) familia este elementul
natural şi fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii
căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine
bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile
reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizat deja
familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând,
familia trebuie să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului.
Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui
principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire
de sex.
104
în fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională
priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din
afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea,
desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de
aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume
cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
105
obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în
toate domeniile vieţii.
a) Libertatea conştiinţei
într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de
a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare.
Această libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă
unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea sa, precum
şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este
posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în
public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o
credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu
ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate
spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a
se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea
efectivă între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de
toleranţa şi respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte
religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi
pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei,
spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.40
b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată
prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai,
40
Rusu, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, 117.
106
prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în
public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în
public. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei
libertăţi, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţionat astfel
că art. 152 din Codul penal defineşte ce înseamnă în sensul legii penale o faptă
săvârşită în public.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere
constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică
prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de
exprimare are aşa cum am arătat un conţinut complex care cuprinde pe de o parte
un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material. Aspectul material care
priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei
tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de
a înfiinţa publicaţii.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a
participa la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile,
opiniile, credinţele etc.
c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din
marile instrumente juridice internaţionale; în acest domeniu. El este un adevărat
drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului,
exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care
se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel,
implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa
socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la
informaţie este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.
Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde
dispoziţii privind: informaţiile în general atunci când în alin. (2) foloseşte
exprimarea orice informaţie de interes public, informaţiile despre evenimente
sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin. (2), informaţii cu caracter
personal alin. (2).
Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în
sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de
ordin public, dar şi de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul
la antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a
mijloacelor de informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează
principalele obligaţii ale acestora.
107
în primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine
principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept
revine serviciilor publice de radio şi televiziune.
în al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia
constituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate
în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur
corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de
răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate
juridice, anumite limite.
d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă
în posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice
pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această
libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu
libertatea de exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această
libertate şi caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au
determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea
orice alte întruniri. Astfel, art. 39 nu restrânge formele şi mijloacele de
realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate.
Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu
caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice
întrunire în sensul legii presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o
intenţie comună şi totdeauna un minimum de organizare.
întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul
constituţional nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi
interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din
Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume: a)
libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c) interzicerea la
întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.
h) Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de
regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare, cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul
său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod
liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de
organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică,
socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.
108
Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi
formele de asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a
determinat folosirea a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi
sindicatelor; enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea altei
forme de asociere.
Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având
în vedere corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin
alineatele (2), (3) şi (4) se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale
privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul
asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.
i) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea
persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de
comunicare gândurile sau opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate
sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,
trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile
telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să
surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii
comunică între ei.
a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic
românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de
rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept
este încadrat în clasificările de drepturi, în categoria drepturilor garanţii el
fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
în condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat
fie individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către
organizaţii legal constituite.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia
autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea
legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi termene.
109
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept
fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături
de dreptul de petiţionare cu care de altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52
din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice
pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor
şi libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula
cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti
care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.
110
d) îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor
României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă,
principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulă constituţională.
Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în
rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
în conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu
încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar
conceptul de drept şi libertate.
111
CAPITOLUL VIII
2. Relaţia popor-stat
Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate^ lucru firesc ce
rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le
depărtează dar pe un fond comun.
Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii
umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care
compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.
Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare aici explicaţii cu privire la
noţiunea de popor, urmează să reamintim că în ce priveşte noţiunea de stat
aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere ştiinţific şi
larg răspândite şi utilizate. într-o accepţie, mai mult politică, sociologică, prin
stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia
(naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de ; fapt statul în
accepţiunea strict juridică). In această accepţie statul este sinonim cu ţara el
112
incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc.
într-o a doua accepţie, o accepţie restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată
a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este
accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne
permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea deţin puterea politică.
Pentru a putea exercita această putere poporul creează statul, ca un ansamblu
sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată,
poliţie), deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul
acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în
continuare.
113
4. Separaţia puterilor în stat
114
înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare. Acest fenomen
a avut şi are ca punct teoretic de plecare o viziune diferită asupra funcţiilor
puterii.
Inadaptarea teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste are şi ea
cauzele şi explicaţiile sale. Deşi afirmată, separaţia puterilor este contrazisă de
realităţi în chiar regimuri recunoscute ca democratice, unde se manifestă o
anumită "concentrare" a puterii. De exemplu, în sistemul parlamentar englez,
cabinetul concentrează în mare măsură puterea pentru că el dispune, în principiu,
de majoritatea absolută în Camera Comunelor (de altfel adevărata putere o
deţine comitetul dirigent al partidului învingător în alegeri).
îmbătrânirea teorie separaţiei puterilor este explicată prin aceea că a fost
elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când
principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional. Apariţia
partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi
politice, determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între
Parlament şi Guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide
învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de Parlament şi de Guvern,
şi o opoziţie (sau opoziţii) care aşteaptă următoarele alegeri pentru "a-şi lua
revanşa".
115
6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor
Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, am
putea vorbi chiar de excepţii, unele înscriu explicit acest principiu. în cele mai
multe constituţii însă, principiul rezultă implicit.
în România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale
(puterii poporului) este reglementată clar prin art.2 din Constituţie. Deţinătorul
suveranităţii naţionale este poporul român şi el exercită această suveranitate prin
organe reprezentative şi prin referendum.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea
consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi
desigur modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi desigur
convingătoare. ,
Cele trei "puteri" clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul
în normele privitoare la Parlament (art. 6Îşi urm.); executivul în normele
privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în
normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.).
Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică,
firească. Constituţia dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice
statale în succesiunea lor firească.
Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa
numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită
preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, numire,
investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de control.
Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin
implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce
semnifică echilibru prin colaborare şi control.
Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea constituţională, pot fi
examinate prin implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a
guvernului.
In ce priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că
Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a
Guvernului (învestitura, art. 103); retrage încrederea acordată (art. 110 şi art.
113); poate cere informaţii şi documente (art. 111); prin deputaţi şi senatori se
pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra răspunderii
politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de
răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abilitează
Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice (delegarea legislativă, art. 115).
Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele
trebuie apreciate cu luarea în consideraţie a principiului independenţei
116
judecătorilor şi a supunerii lor numai legii (art. 124). Aşa stând lucrurile,
intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine principiului constituţional.
Independenţa justiţiei se constituie şi ca un argument solid în motivarea
afirmaţiei în sensul căreia Constituţia prevede echilibrul puterilor.
Constituţia prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii
(art. 124) şi sunt inamovibili potrivit legii (art. 125).
în fine, funcţiile şefului de stat, astfel cum sunt prevăzute prin constituţie,
argumentează în acelaşi sens.
Astfel, art. 80 (2) stabileşte că în scopul respectării Constituţiei şi bunei
funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele României exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
117
a) Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul proxim în
definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a
exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
118
de stat. Această trăsătură se analizează sub denumire de suveranitate de stat
pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
119
definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi
afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.
120
B. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide
social-democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta
Enumerarea este evident exemplificativă şi incompletă, integrarea într-o
categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel
al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre
individ şi societate; raporturile dintre stat şi compartimentele sale; raporturile
dintre stat şi biserică.
121
partide distinge: partidul unic, bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O
altă clasificare, de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele
pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare.
Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El
oferă cetăţenilor o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate
netă.
Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi
liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă şi mai bine
adoptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate
122
-dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor
politice. Desigur acest lucru se face demult, existând experienţă şi tradiţii care
pot fi valorificate. Dar şi acest lucru ni se pare ca fiind important, legea trebuie
să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul înregistrării să se
specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus să existe obligaţia
legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca
partide politice să declare oficial şi expres acest lucru.
123
CAPITOLUL IX
SISTEMUL
ELECTORAL
1. Consideraţii generale
Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor,
şefului de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional,
deoarece prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o
instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în
Constituţie cât şi în legea electorală.40
Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce
trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi
garanţiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice
electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile
de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare
şi comunicare a rezultatelor votării.
în mod deosebit vom examina desigur regulile ce privesc alegerile
parlamentare şi prezidenţiale, aceste reguli regăsindu-se, cu nuanţările fireşti, şi
în alegerea autorităţilor publice locale.
124
electorale ale cetăţenilor, deci să stabilim sfera lor. Problema este interesantă atât
pentru ştiinţa dreptului, cât şi pentru legiuitor. Dacă examinăm sediul juridic al
materiei vom constata lesne că unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în
textul Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea
electorală, vom identifica mai multe drepturi electorale precum: dreptul
cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări
împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul de a
contesta candidaturile etc.
Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate
prin Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate
numai drepturile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute
în lege.
Constituţia României reglementează prin art. 36 dreptul de vot acesta fiind
primul drept electoral al cetăţenilor români. O asemenea reglementare face
posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare.
Astfel, dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex care conţine
elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul
legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de
vot).
în legătură cu dreptul de a fî ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc
fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fi ales)
implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se înscrie în
cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români.
Cât priveşte dreptul de revocare mai multe explicaţii sunt desigur
pertinente. Aşa cum a rezultat, el mai este prevăzut în unele sisteme juridice.
Dar el a fost prevăzut şi în alte sisteme juridice (vezi, de exemplu, legislaţia
cantonală din Elveţia). Dreptul de revocare trebuie privit în strânsă legătură cu
două teorii semnificative şi anume teoria mandatului imperativ şi teoria
mandatului reprezentativ.
b) Dreptul de vot
Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce
condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional
românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor
sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie.
Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva
doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a
vota. O distincţie, frecvent întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul
restrâns pe care-1 putem denumi şi vot selectiv. Votul restrâns este explicat la
rândul său, sub două aspecte şi anume votul cenzitar şi votul ca păci tar
125
Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de
avere impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era
denumit votul contribuabililor.
Votul capacitar implică din partea alegătorului, un anumit grad de
instrucţie. în unele state, dreptul de vot era acordat celor care putea citi şi
explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor Unite ale
Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest
procedeu a fost înlăturat.
Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie
specifică, sistematizată, pe trei etape şi anume:
- votul universal masculin;
- accesul femeilor la electorat;
- scăderea vârstei minime.
Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea uni
regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la
votul universal sau restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca
anacronică, desuetă şi mai ales invalidată de istoria democraţiei constituţionale.
Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele
principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică,
avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare cetăţean are
dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile
electorale pentru alegerea aceluiaşi organ de stat sunt egale ca număr de
locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee
electorale care s-au practicat în sistemele constituţionale precum geografia
electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu.
Geografia electorală este procedeul stabilirii de circumscripţii electorale
inegale ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Acest
procedeu este folosit pentru a dezavantaja localităţile sau cartierele (în marile
oraşe îndeosebi) nude locuiesc adversari ai partidelor de guvernământ.
Colegiile electorale au ca efect, şi ele, inegalitatea votului. Colegiile
electorale (pe avere sau pe profesiuni) inegale ca număr de aleşi, fie aleg acelaşi
număr de deputaţi, fie (şi aici inegalitatea este şi mai mare) aleg un număr diferit
de deputaţi. în această din urmă situaţie, de regulă primele colegii care au cel
mai mic număr de alegători aleg un număr mai mare de deputaţi decât restul
colegiilor. Acest sistem a fost utilizat sub regimul Constituţiei române din 1866.
Votul plural este un procedeu potrivit căruia unii alegători, în aceeaşi
circumscripţie electorală, dispun de mai multe voturi pentru acelaşi organ de
stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-1 au ca toţi ceilalţi, dispun şi de
alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum averea, numărul de copii,
titluri de învăţământ etc.
Votul multiplu este un procedeu asemănător cu votul plural, potrivit căruia
126
alegătorul dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat, dar în
circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara
noastră sub imperiul Constituţiei din 1923.
Prima electorală este un sistem utilizat de regulă în perioadele de criză
politică, atunci când partidul de guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritate în
alegeri. Prima electorală este un plus de mandate ce se atribuie partidului politic
ce obţine în alegeri un anumit procent de voturi. Astfel, de exemplu, potrivit
legii electorale din 1926, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară,
primea 50% din totalul mandatelor după ce se scădeau, bineînţeles, mandatele
atribuite, proporţional cu voturile lor, grupărilor care, deşi minoritare pe ţară,
aveau majoritatea absolută într-o circumscripţie.
Celelalte 50% din mandate se împărţeau proporţional cu voturile obţinute
între partidele participante în alegeri. Astfel, gruparea politică care obţinea 40%
din voturi, putea obţine peste 70% din mandate.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal,
acordul sau dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu
prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect.
Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea
Deputaţilor, alegătorii din Colegiul IV alegeau indirect.
Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi
exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire
la candidaţii propuşi fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către
alţii. Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a
participa sau nu al alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber
opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat.
c) Dreptul de a fi ales
Acest drept este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza
dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat,
senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art. 37.
Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să
îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie şi pe care le-am
explicat deja. în afară de aceasta, art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a
condiţiilor cerute de art. 16 (3).
Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. Cât priveşte condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea
trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie.
Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a
permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie
127
unică), aşa cum am explicat deja.
O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie
interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 40 (3). Conform art. 40 (3) nu
pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite de lege.
3. Scrutinul
3.1. Concept
în mod firesc, în orice sistem electoral se pune problema de a şti cum se
repartizează mandatele în Parlament, ţinând cont de voturile obţinute. Aparent o
problemă pur tehnică, alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor este plină
de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate mai ales cât
priveşte partidele politice.
Există două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a
mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionate.
128
relativă.
Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în
primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea
absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru
mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că nici un candidat nu a întrunit
majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest
caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului.
129
favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce
s-ar considera neîndreptăţite. ■
130
stabileşte chiar ea atât norma de reprezentare (un deputat la 70.000 de locuitori
şi un senator la 160.000 de locuitori), numerotarea circumscripţiilor electorale,
cât şi numărul de deputaţi şi de senatori ce urmează să fie aleşi în fiecare
circumscripţie electorală.
131.
consultările electorale cu caracter naţional, potrivit numărului de scrutine
prevăzute în cuprinsul lor.
Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale
permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală exclude
posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane.
132
formaţiunile politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc cel puţin 3% din voturile
valabil exprimate pe întreaga ţară, constată rezultatul alegerilor pentru
circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor sau senatorilor certificatul
doveditor al alegerii;
h) înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând
rezultatul alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor-
verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.
Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se
desfăşoară în cadrul secţiilor de votare.
Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit dintr-un preşedinte, un
locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri.
Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de
;
votare:
a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit
şi cărţile de alegător neridicate, iar de la birourile electorale de
circumscripţie, buletinele de vot pentru alegătorii ce urmează să voteze la
secţia de votare, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea "votat";
b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul
secţiei de votare şi în jurul acesteia;
c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;
d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-
verbale cuprinzând rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi
materialele la care acestea se referă;
f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială,
buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate,
ştampilele şi celelalte materiale necesare votării; listele electorale speciale de
la secţiile de votare constituite pe lângă unităţile militare se transmit, sub pază
militară, acestor unităţi şi se păstrează de Gomandantul unităţii.
Alte reguli privind birourile electorale. O primă regulă constă în aceea că
nu pot fi membri ai birourilor electorale cei care candidează în alegerile
respective, interdicţie firească faţă de rolul acestor birouri, precum şi cei care nu
au drept de vot.
A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lucrează în
prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iau hotărâri cu
majoritatea membrilor prezenţi.
Secţiile de votare
Potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi
maximum 2.000 de locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 de locuitori
se formează o singură secţie de votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind
organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul satelor sau grupelor de sate cu o
populaţie până la 1.000 de locuitori, se pot organiza secţii de votare
133
dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km.
De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare,
spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel
puţin 50 de alegători); misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.
e) Propunerea candidaţilor
în mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar câte o
singură candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de
partide, fiind admise şi candidaturile independente.
Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în
care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau
individual, în cazul candidaţilor independenţi.
O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune
candidaturile. în acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse "cel mai
târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor".42
în fine, o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida
numai într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi
candidat nu poate candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii
pentru una din Camerele Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera
Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul trebuie să opteze pentru o
singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Cameră a Parlamentului.
Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor politice sau
formaţiunilor politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea
electorală echivalează juridic organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale cu partidele politice. De asemenea, se pot propune şi candidaturi
individuale.
Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie
susţinut de cel puţin 0.5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele
permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care
candidează pentru Parlament şi de cel puţin 200.000 de persoane, cu drept de
vot, pentru funcţia de preşedinte.
Propunerile de candidaţi se face în scris, în patru exemplare, sub semnătura
conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor
independenţi pe baza listei susţinătorilor. •
134
Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o
uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul
votului.
Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind
buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi
circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce
urmează a fi ales, prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor
electorale; numărul buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident, numărul
alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%; organele cărora le revine
obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de
circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10
zile înainte de data alegerilor.
Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede
obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului
electoral de circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor.
Semnele electorale sunt uneori folosite în alegeri, fiind utile în
desfăşurarea campaniei electorale. De asemenea, aceste senine electorale, cu
care alegătorii sunt obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe
aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de candidaţi (şi deci partidul
sau formaţiunea politică pe care o preferă) sau, eventual, candidatul independent.
Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor
electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către
partidul, formaţiunea politică sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie
să fie contrare ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului
Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă
pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor
rezolva problema.
Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a
operaţiunilor de votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume:
ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea "votat".
g) Campania electorală
Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate
în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii
acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte
asemenea mijloace, platformele lor politice în scopul de a orienta opţiunea
electoratului.
In acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot
primi o subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile
valabil exprimate pe întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi,
primarii au obligaţia ca în termen de 5 zile de la începerea campaniei electorale
să stabilească locuri speciale de afişaj electoral.
135
h) Desfăşurarea votării
Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează
cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale
permanente), cetăţenii din alte localităţi dar care se află în localitatea secţiei de
votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate,
care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă la această secţie, precum şi
preşedintele, membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea
ordinii.
Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind
şi în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul
localului de vot, precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.
Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin
grija prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne.
Votul se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între
orele 6 şi 21. în mod excepţional, preşedintele biroului electoral al secţiei de
votare poate prelungi votarea şi după ora 21, dar nu mai târziu de ora 24, cu
aprobarea biroului electoral de circumscripţie în ziua votării.
Pentru a se evita aglomeraţia, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii
corespunzătoare numărului cabinelor.
Alegătorul va prezenta cartea de alegător şi actul de identitate.
Se verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele de alegători,
facându-se menţiune pe listă.
Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorul
îşi exercită dreptul de vot.
136
votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii
biroului electoral cât şi candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor
folosi la întocmirea proceselor-verbale.
Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa
semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia.
c) Atribuirea mandatelor
137
proporţionale.
In acest sistem atribuirea mandatelor se realizează diferit decât în sistemul
majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şi nuanţe. El tinde
spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a stării opiniilor
alegătorilor.
Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod
necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.
Reprezentarea proporţională apropiată, se numeşte astfel atunci când
repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului,
de exemplu) şi nu pe plan naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi
anume sistemul celor mai mari resturi (M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii
(M.M.M.).
într-o circumscripţie electorală sunt 400.000 de voturi exprimate pentru 8
mandate parlamentare. Coeficientul electoral va rezulta din 400.000:8=50.000.
s-a participat în 5 liste de candidaţi (5 partide), care au obţinut următoarele
voturi:
Lista A 126.000 voturi
Lista B 94.000 voturi
Lista C 88.000 voturi
Lista D 65.000 voturi
Lista E 27.000 voturi
Sistemul Hondt (d'Hondt) este practicat în Belgia. Statele scandinave,
Suedia, Norvegia, Danemarca practică începând cu 1952 un sistem învecinat.
în România sistemul Hondt a fost practicat, parţial, la alegerea Adunării
Deputaţilor în anul 1990 şi este practicat, tot parţial, în baza Legii nr. 373/2004.
Reprezentarea proporţională integrală
Pentru a se realiza o reprezentare cât mai fidelă a opiniilor, calculele
electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi aici două metode. O
metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii ţări, ca unică
circumscripţie electorală.
A doua metodă constă în a repartiza resturile nu în circumscripţiile
electorale (judeţe) ci la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la
circumscripţiile electorale sunt adiţionate şi se face repartizarea mandatelor
neatribuite la nivelul circumscripţiilor fie pe criteriul coeficientului electoral
(stabilit prin lege sau după regulile amintite),fie pe alte criterii.
Pragurile electorale se practică în legătură cu subvenţiile electorale sau
cauţiunile electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că
la guvernare trebuie să aibă acces partidele care se bucură de o anumită
credibilitate în masa electoratului (receptivitate) sau pe ideea seriozităţii
candidaturilor (îndeosebi la cauţiuni care urmăresc să descurajeze aventuriştii),
precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-politic concret. Legea
electorală a României prevede şi ea asemenea praguri electorale.
138
Atribuirea mandatului de Preşedinte al României. Atribuirea mandatului
de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţii electorale succesive care
încep de la secţiile de votare. Astfel birourile electorale de circumscripţie adună
rezultatele obţinute la secţiile de votare din raza lor teritorială după regulile
stabilite în lege şi prin consemnarea lor în cuvenitele procese-verbale) şi le
comunică Biroului Electoral Central. Acesta primind toate documentele
prevăzute de lege, după ce rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin
decizii definitive, încheie un proces-verbal în care sunt consemnate datele
privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, al celor prezentaţi la
urne, numărul voturilor valabil exprimate şi al celor nule, repartizarea voturilor
pe fiecare candidat, prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost
constatată (desigur în unul din cele două tururi de scrutin). Acest proces-verbal,
împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie, se înaintează, cu
pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la
înregistrarea ultimului dosar trimis de birourile electorale de circumscripţie.
Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în Monitorul
Oficial pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru
preşedintele ales.
139
reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să imprime luptei politice
pentru ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter organizat şi
civilizat.
Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală
pentru situaţia în care alegerile dintr-o circumscripţiei electorală sunt anulate
precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu
poate fi ocupat de supleant. Reguli de detaliu privind alegerile parlamentare
parţiale sunt prevăzute în Legea nr. 373/2004.
Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile.
Sunt şi alte reguli electorale. Astfel legea electorală dă dreptul cetăţenilor
de a face întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice
operaţie electorală.
în fine, trebuie să menţionăm că legea electorală are prevederi exprese
privitoare la păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la
sancţiunile aplicabile celor care încalcă dispoziţiile electorale.
140
CAPITOLUL X
PARLAMENTU
2. Funcţiile Parlamentului
141
B. Funcţia legislativă a parlamentului
Am explicat cum în viziunea separaţiei / echilibrului puterilor în stat,
activitatea statală este repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia
legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară.
Reţinând şi explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm că
legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai
importantă funcţie din cadrul celor trei. într-o viziune simplă, funcţia legislativă
înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de
litigii, şi pentru puterea jurisdicţională.
Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai parlamentului, care
o exercită singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte
ale acestei funcţii cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile
proprii.
Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa
legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că
stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care
stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şi anume legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Potrivit art. 73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei,
iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul
stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora; acordarea amnistiei sau graţierii colective; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia
socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor;
organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general
privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive;
reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede
adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii
sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.
142
României: aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război;
suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi.
E. Controlul parlamentar \
Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai
elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat,
aspecte pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de
către parlament prezintă a mare importanţă.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative
etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele
sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii; în acest sens, prin care
menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109),
obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile
şi documentele cerute (art. 111) etc.
Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de
seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul
exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi
interpelări; d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul
exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
143
a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.
Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta
parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă,
programe.
144
scrise se pot depune le preşedintele Cairierei în fiecare zi de luni la încheierea
orei ministeriale.
145
G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi funcţionarea
în cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea
alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea
organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind
statutul parlamentarilor.
3. Structura Parlamentului
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat.
Structura unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a
parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în
cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor
membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele
federative. Această strânsă legătură nu duce la soluţii rigide, pentru că în multe
state unitare parlamentele au o: structură bicamerală.
146
fiind o fază tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice, şi regimurile
democratice moderne. Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor
regilor, seniorilor. Astfel a apărut Camera Lorzilor în Anglia.
4.1. Generalităţi
Camerele parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul la noi) precum şi
parlamentul în întregul său (mai ales că uneori, în sistemul bicameral se lucrează
şi în şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care
lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară
să se desfăşoare în bune condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de
hotărâri să fie pregătite, se organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt
parţiale şi închise.
147
politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o
obligaţie şi este la alegerea deputatului sau a senatorului de a se înscrie sau nu
într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt
independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor
potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ.
în Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie).
Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor
şi pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au
întrunit în prima lor şedinţă. Potrivit regulamentelor celor două Camere, în
vederea "formării organelor de lucru şi desfăşurării activităţii" deputaţii sau
senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin 10 membri
(la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care au figurat în alegeri pe
listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice.
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o
importanţă sporită grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare:
o fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita
numărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare
trebuie să reflecte, în mod proporţional, configuraţia politică a Camerei sau
Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare;
=> propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;
=> propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi
chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
=> prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;
■=> pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii
parlamentare sau înlocuirea unui membru;
o pot propune membri în Comisia de mediere;
=> pot cere modificarea ordinii de zi;
^ pot prezenta amendamente;
=> pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea
îndeplinirii cvorumului;
■=> pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei
Deputaţilor.
148
găseşte în aproximativ 30 de ţări (Australia, Brazilia, Italia, Malta).
149
rapoartele comisiilor parlamentare;
g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru;
h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu
organizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor
avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii
Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a
altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor asupra măsurilor
stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;
i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor
permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza
consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a
Camerei;
j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor,
supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
k) conduce şi controlează serviciile Camerei;
1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul
Camerei Deputaţilor;
m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau
însărcinări date de Cameră.
Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ele putând fi
exercitate, în condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului
permanent. Aceste atribuţii sunt:
a) convocarea Camerei în sesiuni;
b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;
c) conducerea lucrărilor biroului permanent;
d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamentului;
e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;
f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe;
g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.
Aşa cum am văzut deja, preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind
controlul constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională.
Secretarii biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor
la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări
adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului;
ţinerea evidenţei hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi
proceselor verbale; asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin
etc.
Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului
Camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate;
prezentarea în Cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar
anual; asigurarea menţinerii ordinii în localul camerei etc.
Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în
şedinţă comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi
150
prin alte articole ale sale. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul articol 27 de situaţii în care
cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune.
a) Comisiile permanente
în activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele
fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru
ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general
specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri
externe, ştiinţă şi învăţământ etc.
în mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere
ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaţilor şi-a organizat
următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică;
2. Comisia pentru buget şi finanţe;
3. Comisia pentru industrie şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii
pentru agricultură;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele
minorităţilor naţionale;
6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;
7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului
şi urbanism;
8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în
societate;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;
151
13. Comisia de validare.
Procedând astfel, Senatul, prin Hotărârea nr. 17 din 3.07.1990 privind
aprobarea denumirii domeniilor de activitate şi numărul comisiilor permanente
ale Senatului, a organizat următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie,
comerţ, transporturi, telecomunicaţii, servicii;
2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară;
3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură,
protecţia mediului înconjurător;
4. Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului
şi cetăţeanului;
5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;
6. Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă;
7. Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat;
8. Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi;
9. Comisia de validări şi petiţii;
10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport.
152
f) Comisiile comune (mixte)
Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg unele comisii comune (mixte)
pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente
sau temporare.
Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales comisii comune şi anume:
Comisia pentru apărarea şi asigurarea ordinii publice; Comisia de politică
externă.
Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în
Constituţie, în regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
h) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structură bicamerală,
atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între
cele două Camere. Ori legea este opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină
reglementări unitare. în asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două
Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de lege este tocmai Comisia de
mediere. Constituţia României nominalizează comisiile de mediere în art 76,
stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urează a desemna un număr
egal de membri.
153
membrilor săi, la vot participând numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă,
vot deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
5. Funcţionarea Parlamentului
5.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală
de lucru fiind sesiunea.
a) Categoriile de sesiuni
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul)
este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. în Elveţia,
Camerele se întrunesc în sesiuni ordinare de patru ori pe an şi anume
43
Ciobanu, Viorel: Drept procesual civil, voi. I, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986,
p. 238.
154
primăvara (martie), vara (iunie), toamna (septembrie-octombrie) şi iarna
(noiembrie-decembrie). Sesiunile ordinare durează trei săptămâni. Potrivit art. 66
(1) din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două
sesiuni ordinare pe an. Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot
ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare, b) Convocarea
sesiunilor parlamentarea şi durata lor Trebuie să subliniem că evoluţia
sistemelor constituţionale a implicat şi câştigarea dreptului Parlamentului de a-şi
hotărî independent funcţionarea sa. Regulile privind funcţionarea Parlamentului
au constituit obiect de dispută, mai ales în secolul al XlX-lea în Europa,
guvernele depunând eforturi pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare.
La început dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivul
în general) care putea astfel să influenţeze viaţa parlamentară convocându-le cât
mai rar. Pe parcurs însă parlamentul şi-a consolidat poziţia sa de putere
deliberativă, având dreptul de a decide singur când să se reunească în sesiune.
Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este
vorba de sesiuni ordinare sau sesiuni extraordinare. Există de asemenea reguli
exprese privind perioada de timp în care se pot desfăşura sesiunile precum şi
termenul în care trebuie convocate. Sunt şi reguli privind convocarea primei
sesiuni, sesiunea de constituire.
5.3. Şedinţele
In cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se
desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie
avut în vedere că, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în
şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 (2)
situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că
desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice
cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de
membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor
Camerelor Parlamentului României conducerea lucrărilor aparţine preşedintelui
Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei
Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la
fiecare Cameră.
Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţe sunt prezenţi
cel puţin jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi. De aceea
deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie: prezenţi la lucrările Camerei şi să se
înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul
care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va
trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele care îl
155
împiedică să participe.
De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări,
întrebări, anunţări de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi,
discutarea problemelor de pe ordinea de zi.
Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi
senatorii iau cuvântul, da că-1 cer de la preşedintele Camerei, în ordinea
înscrierii la cuvânt. Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu
la cuvânt şi indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de
cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi.
156
6. Deputaţii şi senatorii
6.1. Generalităţi
Membrii parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau
senatori. Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate
cu chiar denumirea camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a
parlamentului. De regulă, în structura bicamerală, o cameră este denumită
Adunarea sa Camera Deputaţilor, Camera reprezentanţilor şi cealaltă Senat. De
asemenea deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale
în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii
legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel,
potrivit art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României (1990), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au
întrunit numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea
Deputaţilor au primit câte un mandat. Această soluţie a fost preluată şi de către
Constituţie care prin art. 62 (2) stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii
electorale.
157
alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în cererile lor;
f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi
gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se
rambursează taxele de poştă şi telecomunicaţii interne pentru activităţile legate
de exercitarea mandatului;
g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese
personale, în condiţiile regulamentului camerei.
158
solicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le
pune la dispoziţie. în caz de refuz, comisia se adresează Camerei.
Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1
supune dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin
vot secret, cu majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor
prezenţi.
Potrivit art. 72 (2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul
sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a
Camerei. Dar în această situaţie, ministrul justiţiei are obligaţia de a informa,
neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei. în cazul în
care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul constată că nu există temei
pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine, trebuie
adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare
se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.
159
precum şi unele hotărâri. în cea de a doua categorie sunt cuprinse numai
hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii
de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate,
precum şi moţiunile.
160
t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi
organice.
B. Clasificarea legilor
Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,
ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege
căreia îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături.
Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României cuprinse în art. 73 (1)
se impune clasificarea legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare. Această clasificare se realizează pe criteriul conţinutului
reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.
Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub
aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale
şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a
puterii.
Legile organice, sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în
domeniile rezervate prin art. 73 (3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţiile sociale de mai mică importanţă, iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
Este interesant de menţionat că pentru sistemul nostru de drept în ultimele
decenii, până la Constituţia actuală, menţionarea legilor organice era pur
teoretică, fără însemnătate practică deoarece legile organice cunoşteau aceeaşi
procedură de elaborare ca toate legile, iar din punctul de vedere al dreptului
constituţional tocmai această procedură devine criteriul de clasificare.
C. Supremaţia legii
161
b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin
raportare la categoriile juridico-statale.
o Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele puterii. Se
poate observa că adeseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele
generale ale puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii.
=> Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul
statal a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia
parlamentului în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel
că ierarhia organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor
juridice.
■* Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia
Constituţiei. O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este în
general şi motivată, plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei este un
lucru îndeobşte admis şi cunoscut.
Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în
exprimarea şi realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat).
Aşa cum am precizat şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observăm şi aici,
că în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii nu trebuie să privim izolaţi
aceşti factori.
D. Elaborarea legii
Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către
parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite,
procedură la rândul său prestabilită de Constituţie şi lege. Acest lucru - s-a văzut
- rezultă din chiar definiţia legii. în procedura de elaborare a legii intervin, cu
titluri diferire, organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii.
162
în explicarea procedurii de elaborare a legii, unele consideraţii se impun.
a)Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar
clasificarea legilor. Astfel, în dreptul francez unde se face o netă distincţie nu
numai între legile constituţionale şi cele ordinare ci şi între legile ordinare şi cele
adoptate prin referendum, legile organice şi cele financiare, există substanţiale
diferenţieri între procedurile de elaborare.
Cât priveşte sistemul constituţional român, procedura de elaborare cunoaşte
deosebiri (nuanţări) în funcţie de faptul că legile sunt constituţionale, organice
sau ordinare.
b)Determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a
legilor interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt
exprimate puncte de vedere diferite. Astfel, unii consideră că această procedură
ar cuprinde trei etape ş anume: anterioară adoptării legii; concomitentă adoptării
legilor; forme posterioare adoptării legijor. Astfel văzute lucrurile, credem că
procedura de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape:
■=> iniţiativa legislativă;
o examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile
parlamentare;
o includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;
o dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
■=> votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
■* medierea;
■=> semnarea legii de către preşedintele camerelor;
■* promulgarea şi publicarea legii; ;
■=> aprobarea legii prin referendum.
163
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei
cetăţeneşti.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte
de legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.
Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare
răspundere. De altfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii
legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi
justa traducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând
din sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii social-
economice şi politice determinate.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda
de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele
trebuie verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi al tehnicii
juridice şi desigur al armonizării (corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea
legea prevede obligaţia unor organisme statale de a examina,, dezbate aviza
proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de conturare a
iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă
certitudine că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de
accepţiunea ce am dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru
organul legiuitor interesează avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului
Legislativ prevăzut de art 79 din Constituţie). Astfel spus, proiectul de lege sau
propunerea legislativă nu pot fi depuse preşedintelui camerei parlamentului
decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles expunerea de motive. Numai astfel
dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera legal exercitat.
164
semnificaţie deosebită. La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul Camerei
trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate.
Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei. Numai Camera
parlamentului hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în care
ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri
legislative) ea trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor
fi examinate în sesiunile sale.
f) Medierea şi concilierea
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele
Camere. în mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o
Cameră poate vota un proiect de lege cu modificări faţă de prima Cameră.
Cum o lege trebuie să fie votată, în acelaşi conţinut de către ambele
Camere, realizarea acordului se face prin medieri şi concilieri. <
Constituţia României (2003) menţine numai medierea, dar într-o formulă
eficientă şi practică.
Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, parlamentul poate adopta
proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită
potrivit regulamentului fiecărei Camere.
165
g) Semnarea legilor de către preşedintele Camerei
O dată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în
cazul în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta
din urmă.
Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a
legilor.
166
j) Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii
Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii,
aşa cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări.
Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cu procedură
de urgenţă. Această situaţie este prevăzută de către art. 76 (3) din Constituţie.
Astfel Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu
procedură de urgenţă, din proprie iniţiativă sau la cererea Guvernului.
Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din
Constituţie. Potrivit dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă Guvernul îşi
angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis printr-o
moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se
derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în şedinţă comună
se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii.
Legile adoptate în şedinţe camerelor. Potrivit art. 65 din Constituţie în
anumite probleme Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî numai în şedinţe
comune. Dacă în realizarea unora din atribuţiile stabilite prin art. 62 (2) se
procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat de exemplu), este
clar că apar nuanţări în procedura de elaborare a legilor, cum ar fi de exemplu
inutilitatea procedurii de mediere.
167
reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate, în timp de legile
reglementează relaţiile sociale din anumite domenii.
9. Regulamentele
Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a
Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa
cum prevede art. 64 (1) din Constituţie. De asemenea, potrivit art. 64 (1) din
Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii membrilor lor,
adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de către art. 64 din
Constituţie.
Regulamentul este un act normativ, este supus obligaţiei de publicare în
Monitorul Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor
preşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. în fine, regulamentul poate face
obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din
Constituţie.
Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele
constituţionale, Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice,
nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) se
încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate cazurile
se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că aceste acte
juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut,
proceduri şi desigur forţă juridică.
Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece
specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a
altor interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea dată de Constituţie, a
ajuns la concluzia că regulamentul parlamentar nu este o lege deoarece legea
are un domeniu rezervat (vezi mai ales art. 73 din Constituţie), este rezultatul
168
votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de
către Preşedintele României.
11. Moţiunile
Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale
parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie. Ea poate
fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi
se comunică guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, după
3 zile de la data când a fost prezentată, în şedinţa comună a celor două Camere.
De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiunea, o
nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează
răspunderea potrivit art. 114. Potrivit Constituţiei (art. 114), Guvernul îşi poate
angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege.
Privitor la moţiuni sunt câteva reguli importante ce rezultă din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel
moţiunile se depun preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei
Deputaţilor comunică moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă)
guvernului. în cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în
şedinţa comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc după 3 zile de la
data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune,
împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către
preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.
169
12. Actele structurilor parlamentare
în mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în
realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii
pentru convocarea în sesiune a Camerelor (a se vedea, spre exemplificare:
Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, M.
Of. nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind convocarea Senatului, în
prima sesiune ordinară, M. Of. nr. 10 din 11 ianuarie 1993; Decizia privind
convocarea Senatului în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 199 din 20 august
1993) sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui
acesteia.
Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am arătat deja, ele emit avize şi
rapoarte.
170
CAPITOLUL XI PUTEREA
1. Precizări terminologice
Constituţia României, subtitlul III intitulat Autorităţile publice
reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II),
Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct
autorităţile. Terminologia folosită exprimă corelarea cu teoria
separaţiei/echilibrului puterilor în stat.
2. Structura executivului
Studierea în cadrul disciplinei noastre a organizării statale a puterii politice
nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu
precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul
constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt
în sistemul statal şi desigur a raporturilor cu celelalte autorităţi.
Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice
deosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. în legătură cu aparatul
administrativ, numeros dar necesar executivului, se consideră că el nu trebuie
privit în afara puterii executive. Chiar dacă acest aparat administrativ nu decide
în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind mai mult sau
mai puţin util structurilor de "putere administrativă". El interesează
precumpănitor în relaţia administraţie-cetăţean. Deci nu poate fi considerat din
afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de eficienţă, dar şi de răspundere.
Structurile executive cu care vom opera în continuare sunt: şeful de stat;
guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;
organele locale ale administraţiei publice. Vom menţiona desigur şi acel aparat
administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat
distribuit la nivelul fiecărei structuri executive.
a) Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de
monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de
guvernământ. Şeful de stat va fi explicat distinct în cadrul cursului nostru, fapt
pentru care aici nu vom merge la detalii.
b) Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum
171
cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de
sistemul constituţional, de faptul că executivul este format din una sau două
structuri.
Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde
există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 (3) al Constituţiei
României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică.
Cât priveşte şeful guvernului, le se prezintă sub denumiri diferite, precum
de prim-ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.
c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice
execută
legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu
sau de resort. Ele se subordonează guvernului.
d) Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în
unităţile administrativ teritoriale.
Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele
executive superioare, dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele
locale alese prin vot de către cetăţeni.
3. Raporturile legislativ-executiv
O examinare, într-o viziune constituţională, a raporturilor legislativ-
executiv presupune explicare succintă a implicării legislativului în formarea şi
activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi funcţiei
executive precum şi a creşterii rolului executivului (în orice caz ca tendinţă).
172
oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit
de către şeful de stat).
în România potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează, un candidat
pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are
majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de
la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către
Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună. Votul de încredere se
acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa
Preşedintele României numeşte Guvernul. Preşedintele României este acela care
are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea primului ministru pe unii
membrii ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a
postului.
Anumite explicaţii privind învestitura guvernului sunt de asemenea
pertinente. Pentru ac un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate, el are
nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de
învestitură. Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se
pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când
şi cum se realizează această aprobare.
na
c) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai
importante funcţii ale parlamentului.
174
4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor
statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut
sau impus, în contextul împrejurărilor istorice.
Această instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele,
structurile, împuternicirile, protocoalele.
De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări
unipersonale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-
au numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.
în explicarea instituţiei şefului de stat va trebui să plecăm de la constatarea
că astăzi sistemele constituţionale diferă între ele (printre altele) şt prin viziunea
ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea mecanismului
juridico-statal).
Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei
popor (naţiune) organizare statală a puterii. Această relaţie fundamentează şi
motivează întreaga construcţie statală juridică. Am explicat că poporul deţine
puterea politică, el încredinţează exerciţiul acesteia - în forme şi mijloace în care
să deţină supremaţia controlului - organelor reprezentative. Sunt organe
reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) şi şeful de stat
(în unele republici) pentru că sunt alese, prin vot universal şi egal. Cu această
ocazie interesându-ne şeful de stat trebuie să observăm care este structura
executivului şi deci care este locul său în acest executiv. Acest loc exprimă şi
relaţia popor, parlament, şef de stat.44
175
Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui
României, ales prin vot universal, egal direct, secret şi liber exprimat. Această
soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.
176
formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul
apărării ţării şi asigurării ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii
externe; f) alte atribuţii.
177
state.
178
de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca
preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se
realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales
Preşedinte candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.
179
răspunderea şefului de sta, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea
politică şi răspunderea penală.
Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură
de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind
imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Consiliului vom
reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja
privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului (aici art. 84 alin. 2 trimite explicit la art. 70
din Constituţie) precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui,
coroborate cu dispoziţiile art. 84.
Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a o
deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de
fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din
Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. în asemenea situaţie se poate
propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi
Preşedintelui României.
Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful
statului ar comite crima de înaltă trădare. în acest caz, punerea sub acuzare poate
fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată
aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
condamnare, Preşedintele este demis de drept.
în legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit
art. 98 din Constituţie şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind
răspunderea politică.
180
CAPITOLUL XII AUTORITATEA
JURISDICTIONALĂ
1. Terminologie şi noţiuni
în teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea
judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în
realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanţii în
ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca
funcţie distinctă şi ca sistem distinct.
Termenul de justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea
de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă
etc, de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime
încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate.
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a
proceselor şi de reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi
suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite.
Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se
aplică numai unei categorii de jurisdicţii. în acest sens sunt interesante
dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei, potrivit cărora:
"1. Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi
cele de creanţă.
2. Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac
parte din puterea judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din
raporturile juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi
consecinţele deciziilor."
Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei
ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care
se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială
a activităţii jurisdicţionale.
în urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii
pentru subiectele de drept, participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc
despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces cât şi autorităţilor
publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi
181
executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
182
nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.
B. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi
instanţe judecătoreşti.
Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească,
reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul
Superior al Magistraturii.
Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Curtea
Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a
instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este
183
interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Ministerul Public cuprinde procurorii constituiţi în parchete, care în mod
generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului
justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară,
interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi
funcţionare ale Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul
ierarhic.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea
exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea
în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiarii; b) este
colegiu de disciplină al judecătorilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru
o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi ele către Senat, în şedinţă
comună.
184