CUPRINS

CAPITOLUL I
STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI
NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 6
1. Societate. Stat. Drept. Politică şi Morală.......................................... 6
2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice............. 8
3. Raporturile şi normele de drept constituţional.................................. 10
3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional.................... 10
3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional................... 11
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional....................... 14
3.4. Normele de drept constituţional.............................................. 16

CAPITOLUL II
IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI
CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT 18
1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei............................. 18
2. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................... 19
3. Regulamentele Parlamentului........................................................... 19
4. Ordonanţele Guvernului................................................................... 19
5. Tratatul internaţional........................................................................ 19
6. Hotărârile de Guvern........................................................................ 21
7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept......................... 22

CAPITOLUL III
TEORIA DE CONSTITUŢIE 24
1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea
Constituţiei....................................................................................... 27
2. Conţinutul normativ al Constituţiei................................................. 3l
3. Supremaţia Constituţiei.................................................................... 31
3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei.................................. 32
3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei............. 32
3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei.................. 33
3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei...................... 34

CAPITOLUL IV
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR 36
1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor............................... 36
2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi
clasificarea controlului pe acest criteriu........................................ 37
 3. Alte forme de control a constituţionalităţii legilor............................ 38
4. Controlul constituţionalităţii legilor în România............................. 38
5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale........................................... 41
6. Actele Curţii Constituţionale............................................................. 45

CAPITOLUL V
CONSTITUŢIILE ROMÂNE........................................................... 47
1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România........... 47
2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris................................... 47
3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866.................................... 48
4. Constituţia României din 29 martie 1923......................................... 48
5. Constituţia României din 28 februarie 1938..................................... 49
6. Constituţia din 13 aprilie 1948.......................................................... 50
7. Constituţia din 24 septembrie 1952.................................................. 51
8. Constituţia din 21 august 1965......................................................... 51
9. Regimul constituţional din România stabilit după Revoluţia din
decembrie 1989................................................................................ 52
10.Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul
naţional din 18-19 octombrie 2003.................................................... 52

CAPITOLUL VI
PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE
GUVERNĂMÂNT.............................................................................. 55
1. Puterea politică................................................................................... 55
2. Statul................................................................................................... 57
3. Suveranitatea...................................................................................... 60
4. Forma de guvernământ...................................................................... 62
4.1. Structura de stat....................................................................... 62
4.2. Forma de guvernământ a României......................................... 67
4.3. Regimul politic......................................................................... 69
4.4. Formele structurii de stat........................................................ 73
4.5. Asociaţiile de state................................................................... 74
5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil..................................... 74
6. România, stat suveran şi independent............................................. 75
7. România, stat de drept, democratic şi social................................... 76
8. Organizarea administrativă a teritoriului....................................... 77
8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a
teritoriului............................................................................... 77
8.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României.. 77
8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România..................... 78
CAPITOLUL VII
CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
ROMÂNI.................................................................................................... 80
1. Sensurile noţiunii de cetăţenie.................................................................. 80
2. Natura juridică a cetăţeniei........................................................................ 81
3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se
degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie.................................... 82
4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei............................................................. 83
5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie.............. 86
6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor............. 87
6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale
cetăţenilor....................................................................................... 87
6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale.................................... 88
6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului şi ale
cetăţeanului.................................................................................... 89
6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului......................................... 89
6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.................. 90
6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români........................ 91
6.7. Cetăţenii români pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România.... 94
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale................................... 95
6.9. Accesul liber la justiţie................................................................... 95
6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau libertăţi...................................................................... 96
6.11. Inviolabilităţile............................................................................... 96
6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.................. 101
6.13. Drepturile exclusiv politice........................................................... 106
6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice.......................................... 106
6.15. Drepturile garanţii.......................................................................... 109
6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor...................................... 110

CAPITOLUL VIII
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE
POLITICE................................................................................................ 112
1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri politice.......................................... 112
2. Relaţia popor-stat..................................................................................... 112
3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice................................... 113
4. Separaţia puterilor în stat........................................................................ 114
5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferite
forme de guvernământ............................................................................. 115
6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor..................... 116
 7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor.. 117
8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebiri de alte
puteri................................................................................................... 117
9. Noţiunea de partid politic.................................................................. 119
10.Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice. Funcţiile partidelor
politice................................................................................................ 120
11 .Categorii de variante de partide politice........................................... 120
12.Sisteme de partide politice.................................................................. 121

CAPITOLUL IX
SISTEMUL ELECTORAL............................................................... 124
1. Consideraţii generale.......................................................................... 124
2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români...................................... 124
3. Scrutinul.............................'............................................................. 128
3.1. Concept................................................................................... 128
3.2. Sistemul major....................................................................... 128
3.3. Sistemul reprezentării proporţionale....................................... 129
3.4. Sistemele electorale mixte..................................................... 129
3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste..................... 129
4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor.............................................. 130
5. Stabilirea rezultatelor votării......................................................... 136

CAPITOLUL X
PARLAMENTUL............................................................................... 141
1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului................................... 141
2. Funcţiile Parlamentului.................................................................. 141
3. Structura Parlamentului................................................................. 140
4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă................... 147
4.1. Generalităţi............................................................................. 147
4.2. Grupurile parlamentare....................................................... 147
4.3. Statutul opoziţiei în Parlament............................................... 148
4.4. Birourile şi comitetele............................................................ 149
4.5. Comisiile parlamentare......................................................... 151
5. Funcţionarea Parlamentului........................................................... 154
5.1. Mandatul sau legiferarea....................................................... 154
5.2. Sesiunea................................................................................... 154
5.3. Şedinţele.................................................................................. 155
5.4. Sistemul de vot........................................................................ 156
6. Deputaţii şi senatorii........................................................................ 157
6.1. Generalităţi............................................................................. 157
6.2. Drepturi şi obligaţii................................................................ 157
6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi................................................. 158
6.4. Răspundere şi sancţiuni......................................................... 159
 7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare................. 159
8. Legea ca act juridic al Parlamentului................................................ 160
9. Regulamentele.................................................................................... 168
10.Hotărârea ca act juridic al Parlamentului.......................................... 169
11.Moţiunile........................................................................................... 169
12. Actele structurilor parlamentare....:.................................................. 170

CAPITOLUL XI
PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT 171
1. Precizări terminologice...................................................................... 171
2. Structura executivului........................................................................ 171
3. Raporturile legislativ-executiv........................................................... 172
4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici............................................... 175
5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România................................... 175
6. Atribuţiile şefului de stat................................................................... 176
7. Desemnarea şefului de stat................................................................. 178
8. Durata mandatului şefului de stat...................................................... 179
9. Proceduri, solemnităţi, protocol........................................................ 179
10.Răspunderea şefului de stat............................................................... 179
11. Actele şefului de stat......................................................................... 180

CAPITOLUL XII
AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ......................................... 181
1. Terminologie şi noţiuni..................................................................... 181
2. Specificul activităţii jurisdicţionale.. ................................................ 182
3. Raporturile cu legislativul şi executivul............................................ 184

Bibliografie.................................................................................................. 185
 CAPITOLUL I

STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI

NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

1. Societate, stat, drept, politică şi morală

Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale
implică anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se
operează. De aceea, câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi
morala se impun. Nu rareori, sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în
care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea limbajului românesc poate uneori
deruta.1
Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi
întrebuinţări. în mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul
ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între
oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de
creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual
şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de
oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice).
Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin
calităţile fiinţei umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat
rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune.
Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite
deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire.
Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să existe,
să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a
impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul.
Cel mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă
instituţie sau chiar instituţie politică.
Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă
suma a trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi

1
Muram, Ioan; Tănăsescu. Elena Simina: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ediţia a Xl-a, Ed.
AII Beck, Bucureştii, 2003, p. 1.
suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea
strict juridică).2
în această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia,
într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma
organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta
este o accepţiune strict juridică.
Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau
cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o
solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol.
Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat
de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi
executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de
stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici.
Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe
ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia
jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii
culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc.
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc.
Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile
statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii
pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe
economice, umane, politice.
Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice.
Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei
persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui
interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui
terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.
Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională
clasificare în drept public şi drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile
publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare,
fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem
dreptul civil, dreptul comercial etc.
7 Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit.
Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. în sensul ce ne
interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde

" Muram, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a Vi-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Ed.
Actami, Bucureşti. 1995, p. 7.
asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora
dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în
conţinutul său de starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici.
Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara
politicii.1
Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă
şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre
indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte
categorii sociale). într-un cuvânt, morala implică norme şi exigenţe valorice.
Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut,
puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi
valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza
guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie
morală.
Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi
de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.
Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie
prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci
când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor.

2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice

Disciplina de studiu drept constituţional şi instituţii politice îşi propune să
analizeze ramura dreptului unitar român alcătuită din normele juridice cu forţă
juridică supremă prin care sunt reglementate relaţiile sociale fundamentale ce
apar în strânsă legătură cu fenomenul puterii de stat, precum şi acţiunea acestor
norme în viaţa instituţiilor şi autorităţilor publice. Vom explica deci noţiunile cu
care operează disciplina de studiu şi vom preciza specificul câtorva din
categoriile juridice generale (normă juridică, raport juridic, izvor de drept) care
se aplică în materia dreptului constituţional.
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme
juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin
normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale
şi politice.
In procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele
mijloace de realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului
constituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume o dată cu apariţia
primelor constituţii scrise din lume.

3
Deleanu, Ion: Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1995. p. 214.
 Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de sine
stătătoare, a apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de domeniul
său au existat cu multă vreme înainte.
Deşi nu s-a delimitat într-o ramură separată, cum s-au conturat dreptul civil
sau dreptul penal, norme referitoare la puterea politică, la instituţiile de
conducere a societăţii şi la felul în care funcţionează au apărut odată cu statul, fie
că ele au fost scrise sau nescrise.
Dreptul constituţional începe să se afirme ca o ramură de drept aparte în
sistemul de drept odată cu elaborarea primelor constituţii scrise, la sfârşitul
secolului XVIII, odată cu apariţia elementelor democratice în organizarea de stat
şi cu afirmarea unor libertăţi cetăţeneşti.
Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în
1797. în Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris.
în ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi
intitulează cursul publicat "Dreptul constituţional", iar la 1881 la Brăila apar
"Elemente de drept constituţional" de Christ I. Suliotis. Conceptul de drept
constituţional se consideră încetăţenit prin predarea (şi publicarea) la Facultatea
de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin
Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept
constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915).
Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şi
disciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut, cu excepţia unei scurte
perioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră.4
în definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent
într-un stat, va trebui să observăm că există o diversitate de păreri.
Definiţiile date au elemente comune dar şi unele nuanţe specifice. în acest
sens, trebuie să observăm că unele definiţii includ drepturile şi libertăţile omului
şi cetăţeanului, altele nu. Reţinem în acest sens că unii consideră că dreptul
constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi
exercitării puterii, alţii că organizarea puterii se cuprinde în exercitarea
puterii, în timp ce alţii susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul
constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii.
Vom defini astfel dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului unitar
formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai
importantă, dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o
constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei.
Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii politice şi, desigur, a
corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă chiar din

4
Iancu, Gheorghe: Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1996, p. 118.
titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional,
cu ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice.
Pentru disciplina noastră, prezintă interes instituţiile relative la putere.
Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze
puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum preşedintele
României, primul ministru, Parlamentul etc.
Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi
instituţiile de fapt, precum partidele politice şi grupele de presiune, dacă nu în
complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice.

3. Raporturile şi normele de drept constituţional

Literatura juridică admite astăzi faptul că divizarea dreptului în ramuri de
drept este rodul folosirii unui criteriu determinat ştiinţific, acela al obiectului
reglementării juridice. La acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă
două criterii, auxiliare şi anume metoda reglementării juridice, precum şi
interesul guvernanţilor.
După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului,
problema ce se impune atenţiei este aceea de a stabili care anume norme juridice
formează ramura dreptului constituţional. Este necesară deci delimitarea
dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine
posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin
găsirea acelor relaţii sociale, care prin conţinutul lor, sunt constituţionale.

3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional

Pentru a putea stabili care sunt raporturile juridice proprii dreptului
constituţional este necesară identificarea relaţiilor sociale care, în ansamblul
celor reglementate prin drept, au un conţinut specific şi sunt supuse unor norme
juridice de drept constituţional.
Se impune deci, încă de la început, identificarea, în ansamblul relaţiilor
sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt
raporturi de drept constituţional.
O primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în literatura de
specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opinii ce-şi au
izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şi menţinere a
puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului constituţional.
Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelată
cu fenomenul-putere de stat, cu categoriile-conţinut şi formă a statului, privite în
complexitatea lor juridică şi politică.

IA
 O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este
ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie sunt norme de drept
constituţional sau nu.
Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter
deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor,
indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. în sistemul de drept ar
exista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme
(fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale,
clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar
impune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de
drept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor
fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi
criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului.
Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme
de drept constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală, constituţia,
reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum
dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii etc.
înţelegerea exactă a obiectului dreptului constituţional presupune însă
înţelegerea exactă a noţiunilor folosite.5
Cât priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului care
generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sunt
factorii economici şi factorii sociali. Le impun în stat existenţa unor reguli care
să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept care să
asigure atingerea scopurilor societăţii.
Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exterioare
statului, dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează
organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar
dreptul constituţional este chemat să reglementeze cât priveşte teritoriul relaţiile
privind structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar cât priveşte
populaţia relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle fundamentale.
Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele
reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior
tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional

Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Constituţie, dar şi în alte
acte normative caracteristice obiectului său.
Una din particularităţile normelor de drept constituţional o reprezintă
caracterul fundamental al acestora. El decurge din faptul că dreptul

5
Deleanu. Ion: Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat voi. I, II, Ed. Europa Nova, 1996, p. 154.

11
constituţional reglementează conduite, stabileşte principii şi valori pentru cele
mai importante domenii ale vieţii sociale (economic, social, politic), astfel încât
natura lor reflectă şi condiţionează natura societăţii, a statului, a regimului
politic. Astfel, Constituţia reglementează principalele relaţii prin care
organizează puterea politică statală, care la rândul ei este creatoarea de drept
pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma statului în toate ipostazele ei
(forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod tacit sau expres, regimul
politic). De asemenea, constituţiile multor state consfiinţesc natura sistemului
social-economic şi politic al unei ţări. în Constituţia României se prevede că
"economia României este o economie de piaţă". De asemenea, se precizează că
România este un stat naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, precum
şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.6
Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de
drept constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în
care sunt cuprinse (de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele
guvernamentale, iar în unele ţări decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă
juridică supremă "cele mai importante cerinţe sociale - acelea de a căror
respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale
unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la
reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi
interpretarea lor.
în mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul
constituţional cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare
măsură, şi de prevederi care conţin formularea unor principii, valori, definiţii,
afirmarea unor drepturi fundamentale. Acestea fac parte componentă din sfera
dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi generale, impersonale, au caracter
normativ, în sens prescriptiv.
De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale,
care constă în faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie
nemijlocită. Cele cu aplicaţie mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt
dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut constituţional, fie cu alte ramuri de
drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de Constituţie sau de alte legi
reglementează direct anumite relaţii sociale.
Faptul că unele norme, principii, definiţii, drepturi, cuprinse în special în
constituţie, sunt dezvoltate şi de alte ramuri de drept, a condus la puncte de
vedere diferite în ceea ce priveşte apartenenţa acestora. Unii cercetători,
pornind de la obiectul de reglementare, afirmă că aceste norme pot să facă
parte din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ şi altele.
Majoritatea specialiştilor din ţara noastră afirmă că toate normele din
constituţie sunt de drept constituţional, dar fac parte şi din alte ramuri de drept,
ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau o triplă natură.

Drăganu, Tudor: Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, voi. I+II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 136.

17
 O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi
elemente de identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul
României este tricolor"; "Ziua naţională a României este 1 decembrie"; imnul
naţional al României este "Deşteaptă-te române" (art. 12) sau "capitala României
este municipiul Bucureşti" (art. 14).
O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală a
normei de drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema
clasică: ipoteză, dispoziţie, sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte
ramuri de drept). Dacă normele juridice prevăd principii, valori, definiţii sau
organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este formulată explicit; sau
poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De asemenea, multe
norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc
sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu
există sancţiune, chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru
afirmă că sancţiunea nu este atât de evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a
afirma că nu există... pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept
constituţional ca normă juridică".
Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu
celelalte ramuri de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi
sancţiunea într-un alt domeniu. Astfel, dacă ne referim la prevederea din
Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integrarea fizică
şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile aplicabile în
cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri,
Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De
exemplu, "delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia (art. 30 al.
8).
în acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De
exemplu, declararea neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în
Constituţie şi concretizată detaliat în alte legi; sau este prevăzută declararea
neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite situaţii. De asemenea, în
Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia
precizează că: "limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea
organică".7 Totuşi există şi sancţiuni nemeditate de prevederile altor legi sau care
presupun existenţa unui proces. De exemplu, Preşedintele României poate să
dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai respingerea a
cel puţin două solicitări de învestitură (art. 89 al. 1). De asemenea, ne putem
referi la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în
cazul unor fapte grave (art. 95).

7
Duculescu, Victor; Călinoiu, Constanţa; Duculescu. Georgeta: Drept constituţional comparat, voi. I+II, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 87.

13
 Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre
deosebire de alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea
lor sunt dispozitive. Prin urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la
latitudinea subiectelor. Există fireşte şi explicaţii, de exemplu exercitarea de a
alege şi de a fi ales.

3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi
individual sau grupaţi pe colective.
Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional, trebuie să
subliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din
subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un
raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
într-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte
ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale
statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în cadrul statului
unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional"
şi că "unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional", cu ocazia organizării administrativ-teritoriale.

A. Poporul
Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept
constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se
manifestă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere. Există autori
care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul
poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit alţii
consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept
constituţional, deci al raporturilor juridice interne.
Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar ca subiecte
ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în
raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect
nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale.
împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia
Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român,
care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.
Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga
putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu
prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

14
Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin
intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de
drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de
stat, cu ocazia referendumului.

B. Statul
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate
apărea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg,
apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în
raporturile privind federaţia.

C. Organele statului (autorităţile publice)

Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu
îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional.
Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept
constituţional.
Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale
raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în
care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul
se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale
raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile
parlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndeplinesc
unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate
birourile permanente şi grupurile parlamentare.

D. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii

Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele
politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional.
Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în
alegeri.
Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori, se constituie
birouri electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.

E. Cetăţenii
Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional,
fie ca persoane fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale.
Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei
pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi
sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe
circumscripţii electorale.

15
 Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de
cetăţenie cu statul întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în
raporturile în care exercită dreptul de a alege şi intră în raporturi de drept
constituţional cu birourile electorale.
Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect colectiv
în raporturile care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este
confirmată de faptul că, în funcţie de mărimea circumscripţiilor, din punct de
vedere al numărului de locuitori, se stabileşte numărul de mandate în Parlament.
Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în cazul
în care susţin candidaturile pentru preşedinţie. în această calitate ei sunt subiecte
într-o dublă ipostază, colectiv şi individual Legea prevede că "Lipsa
susţinătorilor este un act public, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 Cod
penal".
Calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care
pot face propuneri de iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei
legislative de către cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un
comitet alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă
reprezintă cetăţenii care susţin propunerea legislativă, după semnarea de către
aceştia a listelor de susţinere prevăzute de lege.

F. Străinii şi apatrizii
Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept
constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române,
a azilului politic etc.

G. Birourile electorale
Acestea sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în perioada
alegerilor. Celelalte subiecte sunt alegătorii, care intră în raporturi juridice cu
autorităţile publice special constituite. Astfel, în legea pentru alegerile generale
se arată că "în realizarea atribuţiilor ce revin birourilor electorale, toţi membrii
din compunerea acestora exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat".

3.4. Normele de drept constituţional

Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului
lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul reglementării juridice,
adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă acţiunea normele de
drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se observă că sunt norme de
drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte
acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.

16
 Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de
conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în
diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în
conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă,
de condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de
puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare.
Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit
unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii,
consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.
în dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale
sancţiunilor. In primul rând, pentru mat multe dispoziţii este prevăzută o
singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni
specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de
stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ etc. Credem că pot fi
regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei
dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte
cuvinte conduita subiectelor de drept.

17
 CAPITOLUL II

IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

Folosind o definiţie simplă, în sensul căreia prin izvoare de drept înţelegem

formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de
edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează să identificăm, în ansamblul
izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului
constituţional.
Izvoarele dreptului constituţional sunt formele juridice în care se exprimă
în mod concret normele.
Cel puţin două criterii sunt în măsură să ajute la identificarea izvoarelor
formale ale dreptului constituţional român şi acestea sunt: autoritatea publică
emitentă şi conţinutul normativ al actului. Vom observa că, în principiu, sunt
izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative care sunt
adoptate de autorităţile publice reprezentative. în al doilea rând, aceste acte
normative trebuie să îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme
juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi este unul
din izvoarele principale ale dreptului şi implicit deci este considerat în unele
sisteme constituţionale ca fiind şi izvor al dreptului constituţional.
Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale dreptului
constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca
act juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, tratatele internaţionale.8

1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei

Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. Aşa cum am
mai precizat, deoarece toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept
constituţional, Constituţia este în totalitate izvor al dreptului constituţional.
Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei.

8
Iorgovan. Antonie: Drept constituţional şi instituţii politice, J.L. Calderon, Bucureşti, 1994, p. 217.

18
 2. Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea,
înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom
observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai
unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale unor ramuri de drept. Astfel,
de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, codul muncii
pentru dreptul muncii etc.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să
reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre
altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc.

3. Regulamentele Parlamentului
Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în
sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume Regulamentul
Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

4. Ordonanţele Guvernului
Se emit în baza art. 108 din Constituţie. Ele pot fi izvoare ale dreptului
constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale
fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte
cealaltă condiţie, ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative
date de Parlament.

5. Tratatul internaţional
Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului
constituţional, este tratatul internaţional.
Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional,
trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice
dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit, căci numai
tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple, sunt convenţiile încheiate cu
alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele în domeniul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
In afară de izvoarele de drept constituţional recunoscute de majoritatea
cercetătorilor din ţara noastră, mai sunt unele asupra cărora există puncte de
vedere diferite.

19
 în ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este
acceptat ca izvor constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu
trebuie confundat obiceiul constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece
primul se naşte în interiorul unui stat organizat printr-o constituţie scrisă şi
există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)".9 Când nu există o
constituţie scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul unei
legi fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este
admis ca izvor în dreptul constituţional românesc. în orice caz, majoritatea
opiniilor înclină să considere că relaţiile din acest domeniu, dată fiind
importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră, este bine să fie
reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege. Totuşi,
chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor
reguli care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică
importanţă, sau în alte sfere ale vieţii politice.10 De exemplu, raporturile
autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar fi partidele politice. O
practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a partidelor şi
chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea
prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator.
Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia
României îl repune în vigoare pentru alte ramuri de drept.11 Astfel se face
referire la el în art. 41 care arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat, dar
în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de
restrânsă.
In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt
considerate izvoare de drept constituţional.12 Cu toate acestea, în opinia noastră,
decretele pot fi socotite izvoare de drept constituţional atunci când au un
caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai mult cu cât sunt emise
de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie decretele de
promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine
stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept
constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un
caracter tranzitoriu (până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut
totodată şi un caracter constituţional, formulând principii constituţionale
adaptate situaţiei create după înlăturarea regimului comunist prin Revoluţia din
decembrie 1989: Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea
9
1. Muram. op. dt.. p. 36.
0
A. Iorgovan preciza că "este greu de admis că reguli de drept constituţional nu se pot stabili şi prin practică
parlamentară, prin cutumă parlamentară", op. cit., p. 44.
11
Obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept constituţional în constituţiile din 1866, 1923, 1938 pentru alte
ramuri de drept Vezi art. 600 Cod chil.
" Cu toate că. în regimurile dictatoriale, decretele-lege sunt considerate izvoare de drept constituşţional.

20
şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti; Decretul-lege nr. 92
din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României;
Decretul-lege nr. 28/1990 privind instituirea referendumului naţional, abrogat
prin Legea nr. 3/2000.

6. Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea şi executarea legilor,

aşa cum afirmă Constituţia. Prin urmare, în principiu, ele nu pot fi izvoare de
drept constituţional. Argumentele din literatura de specialitate pornesc de la
faptul că relaţiile sociale cel mai importante nu pot fi reglementate decât prin
lege sau acte juridice cu forţă de lege.13
După unii autori, opinie pe care o împărtăşim, contractul normativ
reprezintă izvor de drept constituţional în materia organizării şi funcţionării
structurii federative a statelor.14 Statul nostru este un stat unitar, prin urmare, în
dreptul nostru nu constituie izvor de drept.
In ceea ce priveşte precedentul judiciar în general, profesorul N. Popa
observa că instanţa supremă are dreptul să traseze în mod suveran, mai ales
atunci când apar conflicte de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţele
inferioare. Asemenea soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare în
activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se cauzele cu care sunt
învestite instanţele de judecată "Pentru acel motiv se consideră că soluţia
imperativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor
secundare de drept, pe care personal la-m denumit izvor direct al dreptului".
Prin Decizia nr. 528/1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de
neconstituţionalitate ridicată, statuând că "principiul supunerii judecătorului
numai faţă de lege, potrivit art. 1243 alin. (3) din Constituţia din 2003, nu are şi
nici nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a uneia
şi aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării
unor judecători diferiţi".
Se pune problema dacă procedeul judiciar poate fi izvor de drept în dreptul
constituţional.
Deşi în ţara noastră, după perioada totalitarismului, controlul
constituţionalităţii şi contenciosul constituţional sunt abia la început, nu putem
face abstracţie că jurisprudenţa a evidenţiat soluţii creative. Instanţele trebuie să
ţină seama de deciziile de interpretare ale Curţii Constituţionale. în cazul
excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legii asupra cărora Curtea
Constituţională s-a pronunţat ca fiind neconstituţionale nu se mai aplică pentru
viitor. Prin urmare, toate instanţele trebuie să aibă în vedere decizia Curţii
Constituţionale, până când Parlamentul ia măsuri corespunzătoare.

13
1. Muram, op. cit., p. 48.
14
Vezi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998, p. 209-210.

21
 Profesorul N. Popa, Preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, fost
judecător la Curtea Constituţională afirmă că, deciziile Curţii în cazul excepţiei
de neconstituţionalitate, prezintă caracteristici ale precedentului judiciar.
Excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau ordonanţă se ridică în
faţa unei instanţe de judecată, unde părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes
legitim. în aceste cazuri Curtea se pronunţă în drept, ea nu se soluţionează pe
fond litigiul. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte
"erga omnes". "Fiind obligatorii «erga omnes», deciziile Curţii sunt evocate ca
precedente, întrucât un text lege, odată declarat neconstituţional pe temeiul
ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate."15
Interpretarea dată de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele
cuprinse în acest sens, în Decizia nr. 19/1997, publicată în M.O. nr. 119/1997 şi
în Decizia nr. 44/1997, publicată în M.O. nr. 53/1997).

7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe
ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a
elementelor sale componente, şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea
ierarhizare a ramurilor sale.
Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţin două
aspecte şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul
constituţional, precum şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa
guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoarele de
drept).
Cât priveşte cel dintâi aspect, aşa cum de altfel am mai explicat, la obiectul
dreptului constituţional normele de drept constituţional reglementează cele mai
importante relaţii sociale, adică acele relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Este incontestabil că relaţiile
sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii reprezintă cea mai mare
importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei evoluţii şi al
oricărui proces electoral. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizeze
întreaga viaţă economică, socială şi politică.
Apare deci cu claritate valoarea deosebită a intereselor ocrotite prin normele
dreptului constituţional.
Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul
constituţional apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin
cele mai importante şi mai eficiente forme juridice şi anume prin acte
normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii
sociale sunt reglementate în primul rând prin constituţie, legea fundamentală a
statului, care se

15
Totuşi dacă avem în vederea opinia profesorului I. Deleanu, nu putem spune că precedentul funcţionează în
această materie ca izvor de drept. Acesta afirmă că "justiţia constituţională participă prin mijloace specifice la
procesul legislativ, jurisprudenţa ei nu poate fi asimilată cu practica legislativă".

22
situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându.-se
principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de
activitate.
Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional
este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului
constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept.

O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine

normele elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este
o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superior tuturor activităţilor
de conducere. Constituţia, izvorul principal al dreptului constituţional, este în
acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul sistem normativ, cuprinzând
reglementări de cea mai mare generalitate; care privesc activitatea de instaurare,
menţinerea şi exercitarea statală a puterii, în toată complexitatea ei. Constituţia
conţine, printre altele, reglementări privind proprietatea, autorităţile executive şi
organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat
reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, dreptului
administrativ, organizării judecătoreşti. La o analiză profundă a corelaţiei dintre
Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice ramură de drept îşi
găseşte fundamentul juridic în normele constituţionale. De aici reiese regula
conformităţii normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări
ale aceloraşi relaţii sociale.
Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a
modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în virtutea
textului constituţional sau prin intermediul altor norme juridice, aceasta depinde
de faptul dacă normele constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită.
în orice caz, modificările normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci
când principiile constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.

23
 CAPITOLUL III

TEORIA

CONSTITUŢIEI

Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic

principal al dreptului constituţional. Trebuie precizat aici că valoarea şi
importanţa sa nu se limitează doar la acest rol. Ea stă la baza unui întreg curent
de gândire, apărut în perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-al
doilea război mondial, cu relevanţă atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel
politic şi filozofic. Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial (şi a reuşit cu
un oarecare succes) să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului şi mai ales din
cadrul izvoarelor de drept constituţional cutuma, ce permitea o largă putere
discreţionară deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu
Constituţia, care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului şi
încadrarea sa în limitele stabilite de norme juridice cunoscute şi cu forţă juridică
supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariţia sa, Constituţia a fost considerată
şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării
arbitrare a puterii. O dată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să
aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunându-
şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.
Mişcarea constituţionalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului constituţie în
lume şi a permis răspândirea sa tot mai largă, precum şi aprofundarea
consecinţelor juridice ale acestuia, studiul nostru se va limita la analiza noţiunii
de constituţie din perspectivă juridică, la precizarea regimului juridic şi la
identificarea principalelor consecinţe pe care legea fundamentală le produce
asupra sistemului normativ statal. In final, va fi succint prezentată istoria
constituţională a statului român.
în istoria lumii, începând cu secolul: al XVIII-lea s-a impus, alături de alte
mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice,
economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
De altfel, pretutindeni astăzi, adoptarea constituţiei este un mare eveniment
politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar aceasta, pentru că în constituţie
sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice,
sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le
promovează şi apără.
Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile
fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale,

24
culturale, juridice etc). este şi motivul pentru care adeseori este caracterizată ca
fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza
juridică a întregii legislaţii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează
relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel distincţii clare, ştiinţifice între
drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice
care se explică unele prin altele, dar nu se confundă.
în acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui
stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care
reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
într-o primă apreciere putem considera constituţia ca un "aşezământ politic
şi juridic fundamental al unui stat".16 Constituţia, situată la răscrucea dreptului şi
politicii, este influenţată de acţiunea lor conjugată. Putem folosi de asemenea o
comparaţie sugestivă: "Constituţia este ca textul unei piese, în timp ce sistemul
politic este jucărea piesei"17. Iar Napoleon afirma că "nici o constituţie nu
rămâne aşa cum a fost făcută. Punerea sa în mişcare este întotdeauna
subordonată oamenilor şi circumstanţelor" n
Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin
"constitutio", care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru",1
"organizare". în dreptul roman imperial acest termen avea sensul de lege.
împăratul edicta acte normative denumite constituţii cu forţă juridică superioară,
în unele manuale de istorie antică se vorbeşte despre Constituţia lui Solomon sau
Constituţia lui Lycurg, fără să fie vorba despre constituţii în înţelesul de azi. De
asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un complex de legi sperate care
reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales la greci",20
în accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele
reguli cu conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau
nescrise cu privire la transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu
constituţia statului.
Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste
şi statuarea unor drepturi pentru alte categorii sociale. De exemplu, în Anglia au
fost elaborate un set de acte constituţionale, începând din secolul al XlII-lea.
La sfârşitul secolului al XVTII-lea şi începutul secolului al XlX-lea se
extinde apariţia constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat de norme care
stabilesc organizarea puterii statale, determinând un anumit echilibru al
puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.21, imaginată
ca un
u
I. Deleanu, op. cit., p. 260.
1
J. Denis Derbyshire şi Ian Derbyshire, "WordPolitica! Systems', Chambers, 1991, p. 11.
18
Jean Cicquel, op. cit., voi. I, p. 14.
^9 T. Drăganu, op. cit., voi. I, p. 14.
"" A. Iorgovan, op. cit., p. 49.
:i
I. Muram. op. cit., p. 46.

25
pact, remarca profesorului francez Gicquel, "constituţia ascultă de un ritm binar
în ceea ce ea stabileşte, pe de o parte, modul de desemnare a guvernanţilor ca
şi competenţele lor, şi pe de altă parte, determină drepturile şi libertăţile celor
guvernaţi"21
Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar mai
târziu, atât în litera cât şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a
SUA - 1776 (de fapt Constituţia statului Virginia, care prin dezbateri
îndelungate a fost transformată în Constituţia SUA), precum şi Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789.
Constituţia este o lege, dar nu orice lege, ci una fundamentală, caracteristică
determinată atât de relaţiile sociale pe care le reglementează, cât şi de forţa sa
juridică, care o situează în fruntea izvoarelor de drept. Când ne referim la
constituţie, deşi i se zice lege fundamentală, avem în vedere un ansamblu de
norme (fie că sunt scrise sau nescrise) cu un anumit obiect de reglementare.
Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează
existenţa şi funcţionarea societăţii ca sistem. în primul rând se referă la relaţiile
privind puterea politică organizată statal. Constituţia este un document (o carte)
sau un set de documente în care se stabileşte cum este organizat statul, care sunt
deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite, cum
funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se
determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi
juridice, precum şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi,
libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică,
socială, politică, reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale,
proiectează direcţiile dezvoltării viitoare. Semnificaţia constituţiei, ca document
politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu -, este demonstrabilă şi sub
următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea realizează
sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi
democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile
majore ale colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect,
constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane
constituite în respectivul stat".23
Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative.
Poziţia superioară a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării
celorlalte acte normative aşezate în ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât
din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei. Majoritatea constituţiilor sunt
adoptate şi modificate prin proceduri speciale.
Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui
sistem politic democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească
legea atât pentru guvernanţi, cât şi pentru cei care sunt guvernaţi. în acest sens
se

J. Cicquel. op. cit., p. 169. 23

I. Deleanu. op. cit., p. 260.

26
exprimă Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789, potrivit
căreia "orice societate în care garantarea drepturilor omului nu este asigurată,
nici separarea puterilor stabilită, nu are constituţie".
Totuşi, există numeroase concepţii care consideră constituţia o lege care
reglementează cu preponderenţă sau exclusiv organizarea politică a statului.
Unele au avut în vedere societăţi democratice. Pe de altă parte, este posibil ca,
pornind de la aceste considerente, ţări cu regimuri autoritare să posede constituţii
care să le ofere legitimitatea.24
în unele state, au existat constituţii democratice din punct de vedere al
formei, care răspundeau exigenţelor iniţiale, total sau parţial, privind îngrădirea
puterii guvernanţilor şi proclamarea unor drepturi fundamentale. Dar, în practică,
acestea erau lipsite de un conţinut real. Este edificator exemplul ţărilor din sud-
estul Europei, în perioada totalitarismului.
Recapitulând câteva repere care configurează noţiunea de constituţie putem
arăta că: ea nu este o simplă lege, ci un sistem de norme cu caracter fundamental
care stă la baza edificiului juridic şi politic; în acelaşi timp, este o categorie
istorică care exprimă evoluţia sistemului legislativ, dar şi o nouă concepţie, o
ideologie politică şi juridică23, cu deschiderea democratică.

în concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă juridică

supremă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai
importante principii ale vieţii social-economice şi politice, consacră drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor26

1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea

Constituţiei
După ce am stabilit conţinutul noţiunii de constituţie din punct de vedere
ştiinţific, va trebui să analizăm în continuare evoluţia sa istorică şi formele pe
care ea le-a prezentat în decursul timpului, pentru ca apoi să putem stabili, din
perspectivă practică, regimul său juridic, respectiv să precizăm principalele
elemente referitoare la adoptarea, modificarea şi ieşirea din vigoare a legii
fundamentale.

24
De ex., Portugalia, ca dictatură, avea instituţiile sale fişate in Constituţia din 11 aprilie 1933; Lovitura de stat
militară din 25 aprilie 1974 şi noua Constituţie portugheză din 1976 au pus capăt acestei situaţii. "^ I. Muraru,
op. cit., p. 45.
-6 C. Ionescu consideră că "Legea supremă a oricând stat - Constituţia - este un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau in numele ei, pentru a stabili
forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raporturile între acestea, principii
generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi
modificat potrivit unor proceduri speciale"', op. cit., p. 112.

27
 A. Apariţia Constituţiei
în aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu
este unitară datorită, credem noi, faptului că uneori nu se iau în consideraţie
constituţia cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară), ci numai cea
scrisă şi bineînţeles faptului că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată
complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a apărut în Anglia,
pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în
timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia
americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al
rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale
în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei
franceze.

Cauzele apariţiei Constituţiei. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un

proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces
în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei
scrise.
Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu
de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii
instaurate. Ea marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii
sub incidenţa regulilor juridice.
în Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791.

Constituţia cutumiară şi Constituţia scrisă. Doctrina juridică precizează

pe bună dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act
unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă,
fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor
formează constituţia statului.
în mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în
constituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise.
Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandă. Ele
sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente,
principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală.
Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o
şi care s-au impus. Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric,
tradiţional etc.

B. Adoptarea Constituţiei
Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, din totdeauna s-a pus problema
unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia
acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare.

28
 Iniţiativa adoptării Constituţiei. Cât priveşte iniţiativa adoptării
constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, obştească
sau statală poate avea această iniţiativă.
De principiu considerăm că iniţiativa constituţională trebuie să aparţină
acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei
societăţi locul cel mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască
evoluţia societăţii date, perspectivele sale.

Moduri de adoptare a Constituţiei. în legătură cu adoptarea propriu-zisă a

constituţiei se impun mai multe explicaţii, având în vedere că în această privinţă
teoria şi practica constituţională a statelor cunosc multe nuanţări.
Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte
domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este
specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvoltare economică,
socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de
raporturile sociale.
Importantă este nu analiza clasificărilor, ci expunerea modurilor
(procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduri
explică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţinutul
lor.

Constituţia acordată. Constituţiile acordate sunt constituţii adoptate de

către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Ca exemple de
constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4
iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia
japoneză din 11 februarie 1889 etc.

Statutul. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit în

literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o variantă
mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de şeful statului (monarhul), dar este
ratificat prin plebiscit.

Pactul sau constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi

popor. Poporul este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită
pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece
monarhul trebuie să ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci
când, profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului
statului anumite condiţii. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830, din
Franţa, când Louis Philippe d'Orleans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi
acceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma acordului său
cu parlamentul, rege al Franţei.

29
 Constituţia convenţie. Această constituţie este opera unei adunări,
denumite convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta
constituţia, ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era
considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în
stat şi competenţa puterii constituante. Franţa a cunoscut acest procedeu pentru
stabilirea constituţiilor din 1781, 1848 şi 1873, cu deosebirea că termenul
convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă.

Constituţia parlamentară. După cel de-al doilea război mondial,

adoptarea constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente (mai ales în
ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa,
elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de
către parlament cu majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al
membrilor parlamentului). în acest mod au fost adoptate constituţiile noastre din
anii 1948, 1952 şi 1965.

C. Modificarea Constituţiei
O altă problemă teoretică, cu numeroase implicaţii practice priveşte
modificarea constituţiei.
Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură
după care se modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii
suple sau flexibile.
Constituţia actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia revizuirea
Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din
numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot.

D. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi

abrogarea Constituţiei
O altă problemă teoretică priveşte încetarea provizorie (suspendarea) a
constituţiei, adică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită
perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetarea acestei
probleme se impune deoarece în practica constituţională au fost cazuri în care
constituţiile au fost suspendate în total sau în parte.
In practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele
de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de
conducere. în general, s-a suspendat constituţia prin proclamarea stării de
necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi,
prin loviturile de stat.
In ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă
o nouă constituţie.

30
 2. Conţinutul normativ al Constituţiei
Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în
mod firesc se pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă.
Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes
mai ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi.
Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de
constituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important
act politic şi juridic.
O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei, de
îndelungată istorie, este definirea constituţiei în sens material şi în sens formal.
Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu caracter
constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în
sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent
dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de
mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în
sens material - spunea Andre Hauriou - se are în vedere obiectul sau materia
reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin constituţie în sens formal
se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.

3. Supremaţia Constituţiei
Una din problemele ştiinţifice mai puţin abordate frontal este fundamentarea
ştiinţifică a supremaţiei constituţiei. Nu trebuie să înţelegem că această problemă
nu a preocupat pe constituţionalişti şi că nu este prezentă în teoria şi practica
constituţională a statelor. Nici nu s-ar putea altfel, deoarece ea ţine de locul
constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului
de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept.
Interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut,
firesc, de necontestat şi de aici lipsa unor preocupări directe pentru motivarea,
justificarea acestei supremaţii. în general, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de
lege supremă al constituţiei, dar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce
nu mai trebuie demonstrată, ca ceva de certă şi de incontestabilă notorietate.
Preocupările pentru justificarea supremaţiei constituţiei s-au exprimat prin
definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi
abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect. Iată de ce ni se pare că, în orice caz pentru
ştiinţa dreptului constituţional, discutarea supremaţiei constituţiei este inutilă.
Două probleme prezintă mai întâi interes teoretic şi anume ce este supremaţia
constituţiei şi cum se fundamentează ea ştiinţific.

31
 3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei
Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate,
vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alte
exprimări precum: valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot),
legea supremă (Georges Burdeau) etc.
Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia
se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia
supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem
social-politic al unei ţări.
Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literatura juridică
să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, politice şi juridice
ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei
constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale.

3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei

Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta
pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate
şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel
mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii.
în alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi
forma ei. în mod deosebit, reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate
vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la cele două
sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şi sensul
formal.
Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se
bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se
desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de
activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea lor.
Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prin
divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-se că
redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţiilor sale.
Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţa
strâns legată (condiţionată, determinată) de contextul economic, social, politic şi
cultural, concret din societatea în care este edictată. Această trăsătură explică
conţinutul şi forma constituţiei.
Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei
guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre
constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a
exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga
societate.

32
 3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei
Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o
multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care
privesc restul dreptului. Analiza noastră se va limita doar la consecinţele juridice,
adică la acelea care evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică
şi nu o simplă teorie, că este realizată printr-un întreg sistem de reguli şi practici
variabile.
Deocamdată vom cerceta din consecinţele care privesc însăşi constituţia,
consecinţele ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică, nu
o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un sistem de reguli şi practici
viabile.

A. Consecinţele juridice privind adoptarea Constituţiei

Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pus problema
unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţiei
acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare.
Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, de profunde
semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel
am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei,
organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de
adoptare.

B. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi

abrogarea Constituţiei
Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâne însă
neschimbată. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce
există şi trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi socială. Se pune
astfel problema modificării constituţiei, modificare ce trebuie să se realizeze, de
asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în
sistemul de drept.
>
C. Deosebirile dintre Constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei
Constituţiei
Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege.
Cu toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte
legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de
putere juridică. Aceste deosebiri pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi
legea ca act juridic al parlamentului.

33
 D. Conformitatea întregului drept cu Constituţia, consecinţă a supremaţiei
Constituţiei
Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a
acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă
însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru
popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale,
constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept.
Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor
mai înalte principii, în şi numai în prevederile constituţiei. Orice abatere de la
această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi a supremaţiei
sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. Una din modalităţile prin
care se poate constata eventuala abatere a normelor legale de la prevederile
constituţionale este controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a
supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vor fi analizate
condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organului statului.
Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în
cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu
trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespondente. Această
modificare se impune pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa
întregului drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se
realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă norma
constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de
mare interes practic.

3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei

Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, ea nu este o simplă
afirmaţie. Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp
şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în
diferite feluri. Vom reţine însă cea mai importantă constatare ce se poate face şi
anume că supremaţia constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului
drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat) dar, totodată,
de unele garanţii juridice specifice.

Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că

întreaga activitate statală este organizată prin constituţie. Constituţia
statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de
organe ale statului.

Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei

constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de
verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a

34
dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a
face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate
după realizarea acestei proceduri. în general, controlul constituţionalităţii legilor
este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur
formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia
caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor
regulilor constituţionale (Marcel Prelot) etc.

îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia se înscrie în

cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din
constituţie să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii
fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că
aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai
realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi
culturale a societăţii.

35
 CAPITOLUL IV CONTROLUL

CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicaţii teoretice şi
practice, privitoare la supremaţia constituţiei este controlul constituţionalităţii
legilor.
Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care cercetează instituţia
controlului constituţionalităţii legii este noţiunea de control al
constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare
a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional
cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei
proceduri.
Cercetarea formelor de control, a organelor competente a-1 efectua precum
şi a procedurii de urmat, impun însă clarificarea unor probleme prealabile.
O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control priveşte numai
legea, în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al parlamentului sau
priveşte acte normative emise de alte organe ale statului, inclusiv actele
organelor administrative.
De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca
act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a
legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi
sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează
relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o
lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă
sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe.
O a doua problemă care se pune priveşte verificarea constituţionalităţii
proiectelor de legi. în această privinţă, unele constituţii prevăd controlul
constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să observăm că acesta nu este un
control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi
obligaţia de verificare a constituţionalităţii.
In fine, o a treia problemă priveşte cauzele care determină ca legile
ordinare să încalce prevederile constituţiei.

36
 Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia că, de regulă, în
unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ
de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la
prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a statelor a
învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei
controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.

2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi

clasificarea controlului pe acest criteriu
în funcţie de organul de stat chemat a verifica constituţionalitatea legilor,
doctrina juridică a clasificat acest control.
într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică,
controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este
controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei.
Credem totuşi că o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii
legilor se poate realiza clasificându-1 pe criteriul organului ce-1 realizează - în
două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un organ politic şi b) controlul
exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are avantajul de a
evoca şi procedura diferiră după care se realizează controlul.

a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic.

în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor,
unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci
Parlamentul fiind acela care votează şi constituţia este cel mai în măsură să
aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pe care Ie-a adoptat.

b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ

jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele
judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea
judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise.
Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al
constituţionalităţii legilor. Controversat, cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică,
controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în practica
constituţională a multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii
legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti
singure ş-i l-au arogat.
Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a
justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi
de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a
considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu
constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul încălcării
constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului constituţional.

37
 De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu
constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o
anumită "colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri. Ce este
esenţial în această susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine
importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a principiului
separaţiei puterilor".

3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor

în funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul
constituţionalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit.
Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres constituţia îl
prevede. Control explicit întâlnim în România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem
în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1 prevede în mod
expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Un control
implicit al constituţionalităţii legilor a exista în dreptul nostru în perioada 1944-
1965.
Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau
preventiv, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control
trebuie să observăm că el nu este un veritabil control al constituţionalităţii, căci
atât timp cât lege a nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de
iniţiator, sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de
legalitate şi deci şi de constituţionalitate.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja
adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. în această situaţie,
în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza
neconstituţionalitatea, organele de stat care pot decide procedura de urmat,
sancţiunile. Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor.

4. Controlul constituţionalităţii legilor în România

A. Sediul materiei
In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea
în art. 146-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor
constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de
organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale
mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României.

38
 B. Autoritatea publică competentă
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9
judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau
reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei
de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales,
dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3
ani.27
Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o
treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile
tendinţe.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al
Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă
competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul superior juridic. în activitatea lor judecătorii sunt independenţi
şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru
opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii
Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori
contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor,
al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului
General.

C. Actele supuse controlului de constituţionalitate

Legile. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un

control prealabil şi printr-un control posterior.
Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament,
dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea
uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume:
Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Curtea
Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca
atare este exclus controlul din oficiu.
Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii
legilor (priveşte deci legile intrate în vigoare) iar acest control se realizează pe
calea excepţiei de neconstitutionalitate. în legătură cu acest control trebuie să
reţinem că potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, art. 23 (3) nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a
căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzut de
art. 146 (3) din Constituţie. Excepţia de neconstitutionalitate este un procedeu

Muram. Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed Actami. Bucureşti, 1995, p. 154.

39
juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceasta cale
are o deosebită importanţă.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art.
150 şi 152 din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In
legătură cu această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un
paradox din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară"
Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia.
Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de
constituţionalitate. Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de
regulamente: regulamentul Camerei Deputaţilor, regulamentul Senatului şi
regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la
sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Ordonanţele Guvernului - Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul
poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială, să emită ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt
norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în
legislaţie ca delegare legislativă.
Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de
elaborare a legii, iniţiativă legislativă pot avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale.
Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei
legislative populare revine Curţii Constituţionale.

D. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

In afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor,
ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii
Curtea este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni
sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele
statale.

Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. Această
atribuţie constituţională este detaliată prin legea privind alegerea Preşedintelui
României. în exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează
câte un exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile;
rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de
circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formaţiuni
politice, ori a uni candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte
procesele verbale privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia
respectivă şi validează sau anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor

40
prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un
exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în vederea depunerii
jurământului etc.

Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor
constatate Parlamentului şi Guvernului. în anumite situaţii, clar stabilite prin
Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al
României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere.
Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această soluţie
provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.
Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României. Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a
Preşedintelui României în cazul în care acesta săvârşeşte fapte grave prin care
încalcă prevederile constituţionale. într-o asemenea situaţie în care decide
Parlamentul se cere avizul consultativ al Curţii Constituţionale.
Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit
Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea
Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes
naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii
Constituţiei.
Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea la respectarea
procedurii referendare.

Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui

partid politic. Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională în
articolele 1 alin. (3) care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o
garantează, în art.8 care dezvoltând art.l (3) defineşte scopul activităţii partidelor
politice, în art. 40 care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide
sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face
parte din partidele politice.

5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale

Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii
Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale
este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din motive
întemeiate, preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă
secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile,
regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să
comunice Curţii, la cererea acesteia informaţiile, documentele şi datele pe care le
deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

41
 A. Procedura controlului constituţionalităţii legilor
Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm
în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în
faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare
(deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial).

a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate

în această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este
sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu.
Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată
(art. 15 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la
sesizare să ia cunoştinţă de conţinutul legii. Curtea Constituţională, în vederea
rezolvării cauzei are şi ea o serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea
primită, după caz: Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea
provine de la unul din preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari, de la
Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie; preşedinţilor celor două Camere
ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de
la Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de
Justiţie, precizându-le şi data dezbaterilor.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituţionale.
In urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii
judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca
procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat
neconstitutionalitatea prevederilor legale, decizia se comunică şi preşedinţilor
Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută de către art.
147 (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea 1-a.

b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a
drepturilor şi libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca
legea să ţi se aplice pentru a o ataca. Prin ea însăşi excepţia de
neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în care atacându-se
actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că dispoziţia
legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare
trebuie înlăturată. în mod firesc procedura ridicării şi soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia
justiţiabililor.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor
judecătoreşti, de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu.
Neconstitutionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea

42
depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza
respectivă.
Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai
de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de
vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei
asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi.

B. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de

revizuire a Constituţiei
Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie).
Proiectul legii de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din
Camere). Dar aceasta se poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o
decizi a Curţii Constituţionale.
De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului proiectul se depune la Curtea
Constituţională, care este obligată în termen de 10 zile să se pronunţe asupra
constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se
comunică celor care au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică
în Monitorul Oficial.

C. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor

Parlamentului
Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din preşedinţii
celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o
comunică în termen de 24 de ore de la înregistrare preşedinţilor celor două
Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la această dată se
pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţionarea
cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Decizia
se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei şi se publică
în Monitorul Oficial.

D. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor

Guvernului
Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul
constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. Acest control
se realizează prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost
aceasta explicată la legi.

43
 E. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care
determină interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
anume: vacanţa funcţiei; suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de
a-şi exercita atribuţiile. în caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se
declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în
perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru
constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de
preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale
Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.
Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita
atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului.
Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar
constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii
judecătorilor.

F. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui

României
Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a
condus şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite,
în copie, propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se
întemeiază.
După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei
judecători ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii
raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul
din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din
cei numiţi de preşedintele României.
Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii
judecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei
trei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar.

G. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politice

Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către
preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri
adoptate de Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern.
Legea obligă la motivarea contestaţiei şi desigur la punerea dovezilor pe care se
întemeiază.
Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un
judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia

44
şi actele doveditoare, precizându-se data până la care poate depune un memoriu
în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare.

H. Alte proceduri
Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materia vom reţine, aşa
cum am explicat deja, că atribuţiile Curţii Constituţionale privesc şi controlul
constituţionalităţii iniţiativei legislative populare, vegherea la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor
sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia.

6. Actele Curţii Constituţionale

A. Denumirea actelor Curţii Constituţionale

Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată
utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie
unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta: se
pronunţă (litera a şi c), hotărăşte (litera a şi k), soluţionează (lit. e) veghează
(litera f şi i), constată (litera g), dă aviz (litera h), verifică (litera j),
îndeplineşte (lit. 1). Diversitatea acestor activităţi, toate într-o viziune generală
însemnând sau presupunând control de constituţionalitate se realizează prin acte
juridice. Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul
consultativ.

B. Efecte juridice
Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată
ţinând cont de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior,
ori în situaţia exercitării altor atribuţii.
Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din
Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de
promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei se trimit Parlamentului.28
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii
Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de
modificare a legii fundamentale.
In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege,
decizia definitivă a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două
grade de jurisdicţie, fond şi recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea
normei juridice în cauză.

28
Constantinescu, Mihai: Contencios constituţional, Ed. Augusta, Timişoara, 1996, p. 119.

45
 Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin
care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie
temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 alin. 1) şi că în procesele penale
această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care
condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca
neconstituţională (art. 26 alin. 2).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea
regulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a
se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi
soartă ca în cazul legilor.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind
neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din
evidenţa partidelor legal constituite.

46
 CAPITOLUL V

CONSTITUŢIILE

ROMÂNE

1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România

Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările
europene de vest (Franţa, Italia etc.)
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin
dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult
mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea
mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său,
de îndelungata dominaţie a imperiului otoman.
Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin
puternice frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru
înfăptuirea unităţii de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii
feudale, pentru revendicări cu caracter democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din
România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin unirea
Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme
importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi
culturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.

2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă
şi supune plebiscitului "Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858",
cunoscut în istorie sub denumirea de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală.
Aceste două acte formează prima Constituţie a României.
Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele
Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la
Constantinopol.
Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi
funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli privind elaborarea

47
legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta
jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.

3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866

Premisele istorice. în baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris,

domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza
importante reforme în ţară. Astfel, el adoptă legea agrară din 14 august 1864.
reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul
din evenimentele importante ale istoriei moderne a României.
Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia,
justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se
organizează armata.
în anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată
atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României.

Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus. Constituţia, în cele

133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale,
sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul
României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile
statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V),
Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII),
Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite Române
constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România".
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană
de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi
reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: senatul şi adunarea
deputaţilor. Cât priveşte adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul
colegiilor pe avere.
Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în două colegii, tot
după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiţii şi
anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile
monarhiei ereditare, şi numai a unei monarhii străine.

4. Constituţia României din 29 martie 1923

Premisele istorice, Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o

jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs
o serie de transformări importante.

48
 A doua jumătatea a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea
industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare.
în 1921 se realizează reforma agrară.
în lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii,
transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele
sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică.
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă
(1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul

partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la
27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.
Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8
titluri şi anume: Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre
puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale;
Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. Constituţia
proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea
vârsta de 40 de ani împliniţi.29
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din
1923 înfiinţează Consiliul legislativ. în ce priveşte puterea judecătorească,
merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale
extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii
legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.

5. Constituţia României din 28 februarie 1938 '

Premisele istorice. Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate

în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de
la adoptarea constituţiei precedente.
In condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea
instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.

Conţinutul Constituţiei. Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938

sunt sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României: Despre
datoriile şi drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre
oştire; Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale.

"9 Ionescu. Cristian: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994. p. 158.

49
 Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune,
Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul
statului" (art. 30).
Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, le având
iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi
promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii.
Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil,
răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să
contrasemneze actele de stat ale regelui.

Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938. începând cu anul 1938, în

timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor internaţionale, la
contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a
României se observă un avânt industrial.
Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30
august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord a
Transilvaniei, în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului
său, Constituţia sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc
prerogativele regale şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de
Miniştri.

6. Constituţia din 13 aprilie 1948

Premisele istorice. Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în

condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară.
în aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul
Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaţilor
şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale.

Conţinutul Constituţiei. Normele constituţionale, cuprinse în cele 105

articole, sunt sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română
(titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul
IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul
V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt
parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII);
Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar,
independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva
fascismului, reacţiunii şi imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi
aparţine poporului (art. 3).

50
 Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1
muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină
cooperaţia sătească.

7. Constituţia din 24 septembrie 1952

Premisele istorice. Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în

perioada următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu
situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia
militară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război mondial şi al politicii
dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele României
şi contribuţia sa militară.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi

115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea
socială(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat
(cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de
stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi
datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII);
Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei
(cap. X).

8. Constituţia din 21 august 1965

Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat

prin extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii
private, accentuarea conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur
partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi
societate.
In campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării unei
constituţii.

Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce

Ie-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă
România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele
supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administraţiei de stat (IV);
Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti
(VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziţii finale
(IX).

51
 9. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din
decembrie 1989
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de
a elabora Constituţia României. în această perspectivă s-a pus deseori întrebarea
dacă în România mai exista o Constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare
trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale.
în România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere
ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente,
în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu
caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care
nu au fost abrogate expres sau tacit.
în această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât
priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele
judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului,
desigur cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie 1989,
unele dintre le au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au
aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul
1991.
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după
revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în
vigoare până la adoptarea Constituţiei.
Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale
ale Frontului Salvării Naţionale.
Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România.
Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională.
Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României.

10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003,

revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din
18-19 octombrie 2003

Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei. Elaborarea

Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei
spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a

52
constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele forţelor
politice.
Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990,
Adunarea Constituantă a procedat la constituirea comisiei de redactare a
proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său.
Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti desemnaţi
în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul experţi.
Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului
Constituţiei României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată
numai Adunării Constituante.
Regimul juridic stabilit a permis comisiei o libertate totală în identificarea,
alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte
cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară
cât şi din străinătate.
Rezultatul referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost
următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil
exprimat la răspunsul "Da" 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil
exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule 248.759
(2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi dată o
spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime
abrogată.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea
de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul
Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi
dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată,
art. 156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin
referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie
2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat

din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele
titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la
structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând
denumirea dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionale aplicabile

53
domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul II, Drepturile şi libertăţile
fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la
apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi
private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice
şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă
şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la
moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor
şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o
protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi
ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere,
secretul corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat de către o autoritate publică). In capitolul III sunt stabilite
îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a respecta Constituţia şi
legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei;
îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile
publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi
de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele
capitole au şi secţiuni.
Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la
economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi
taxele, Curtea de Conturi.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul
constituţionalităţii legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică,
reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la
Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).
Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii,
procedura şi limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei.
In fine, titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii,
cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul
temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare, cât şi la republicarea
Constituţiei (art. 156).

54
 CAPITOLUL VI

PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA

DE
GUVERNĂMÂNT

1. Puterea politică
Prin putere înţelegem, în general, forţa fizică, electrică, mecanică etc. Când
reflectăm la putere, în legătură cu fenomenele sociale, ne gândim la posibilitatea
unei persoane sau a unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii într-
o colectivitate. De exemplu în familie, într-o grupare de prieteni, într-un partid
politic, într-o unitate economică etc. Constatăm că cei care comandă dispun de
autoritate, adică de o anumită capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte
deciziile luate. Resorturile autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale,
coercitive etc.
Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în ansamblul
ei. Ea este forţa cea mai importantă care conduce şi organizează societatea ca
întreg, de unde curge şi caracterul ei politic. Puterea politică se manifestă, se
exprimă prin autoritate publică30, adică capacitatea de a face ca deciziile să fie
respectate, prin mijloace de constrângere sau prin mijloace de convingere, de
către membrii societăţii. Pierre Pactet arată că "guvernanţii dispun în principiu
de autoritate, care se aplică tuturor membrilor comunităţii, se exercită pe toată
întinderea teritoriului, se referă la toate obiectele posibile, de la economic la
social, de la muncă la loisir, de la preţuri la urbanism, de la libertăţi la cultură, de
la familie la sporturi. Nici un sector de activitate umană nu ar trebui să-i scape şi
puterea politică nu are alte limite decât acelea pe care acceptă să şi le fixeze ea
însăşi. Aceasta este diferenţa capitală faţă de alte fenomene de autoritate, pentru
că ele se exercită în grupuri restrânse şi aproape întotdeauna dependente, au
caracter limitat şi parţial".31
Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de convingere,
prin persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii politice, ea deţine

30
C. Ionescu consideră că puterea politică nu trebuie confundată cu autoritatea, punct de vedere pe
care îl
împărtăşim, dar nu din aceleaşi considerente. Autorul amintit precizează că puterea statului presupune
folosirea
constrângerii materiale, pe când autoritatea se realizează prin respectarea de bună voie a deciziilor, op.
cit, voi. I,
p. 267. în opinia noastră, autoritatea este o caracteristică a puterii statale care presupune şi mijloacele
de
constrângere şi mijloace de convingere. Puterea legitimă şi concretizată în diferite organe este o forţă
şi pentru că
o mare parte a membrilor societăţii se supun ei datorită faptului că îi înţeleg necesitatea.
31
P. Pactet op.cit, p. 17.
55
monopolul asupra forţei legitime şi dispune de o forţă de constrângere materială
specifică (instituţii specializate cu restabilirea ordinii).
Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin
stat. Ea se întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce
reprezintă puterea organizată statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea
şi la nevoie utilizează forţa coercitivă. Profesorul T. Drăganu arăta că
"examinând realitatea din jurul nostru, nu putem percepe prin simţurile noastre
existenţa ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-şi impună comandamentele pe
teritoriul acestuia; ceea ce putem identifica este numai existenţa unor organe
(Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti etc.) competente să emită pe
cale unilaterale acte obligatorii".
De-a lungul timpului, puterea politică, puterea organizată statal, a fost
legitimată diferit. într-o formulare extrem de simplă, legitimarea înseamnă că
oamenii dintr-o societate acceptă o anumită conducere, pe care o consideră
firească sau legală. Pentru a fi recunoscută ca atare, puterea trebuie să fie
consimţită. Profesorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau că dacă în
raporturile de comandament şi supunere nu există o atmosferă de încredere, se
ajunge la o dezagregare a organizării sociale. "Nu există ordine politică durabilă
-subliniau ei - decât aceea care uneşte într-o energie comună voinţa puterii şi
încrederea guvernanţilor".32 Astfel se explică decăderea imperiilor care în
momentele în care s-au bazat numai pe forţă s-au destrămat.
Intr-o anumită perioadă istorică, puterea a aparţinut suveranului , care o
exercită împreună cu un grup restrâns de persoane (nobilime şi cler).
Legitimitatea autorităţii acestuia, adică faptul că se consideră îndreptăţită să
conducă o comunitate socială, să dispună asupra ei, avea la început o explicaţie
de origine divină (ceea ce s-a concretizat şi în rolul important al bisericii în
raport cu puterea).34
Ulterior, odată cu organizarea democratică a societăţii s-a considerat că
puterea aparţine poporului sau naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii săi,
constituiţi în parlamente. Legitimitatea acestora decurgea, în principiu, din
faptul că erau alese de popor sau desemnate pentru a reprezenta anumite
categorii sociale.
In gândirea secolului al XVIII-lea s-au afirmat puncte de vedere care au
admis dreptul la o reacţie colectivă, în afara cadrului legal, împotriva unei
conduceri care nu respectă ordinea în vederea căreia i-a fost încredinţată
puterea.

32
G. Budeau, F. Hamou, M. Troper, Drept constituţional, L.G.D.J., 1971, p. 32.
Aceasta este şi etimologia cuvântului "suveranitate". Tot datorită faptului că puterea de stat a aparţinut
suveranului se identifică, uneori cu puterea de stat, cu suveranitatea.
34
"Religia şi puterea - constatau G. Romanato, MG. Lombardo, I.P. Culianu - constituie un binom susceptibil să
trezească o oarecare perplexitate, mai cu seamă în Italia, unde el a fost trăit, printr-o serie de circumstanţe
cunoscute tuturor, în optica părtinitoare şi chiar extravagantă a raporturilor dintre Biserică şi Stat adică intre
două puteri juridice care se limitează şi se condiţionează succesiv", Religie şi putere. Ed. Nemira. Bucureşti, p.
7.

56
 Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate:
tradiţională, adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează
pe un anumit prestigiu al liderilor şi cea raţională sau democratică, care
presupune investirea cu autoritate prin lege.

2. Statul
Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de
specialitate. în sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată
statal. în acest caz se consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu
determinat, asupra căruia se exercită o autoritate politică suverană. în sens
restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o instituţie cu natură
specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi organizează
societatea.
Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru
a fi considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a
populaţiei, "din momentul în care o putere politică - arăta profesorul C. Leclercq
- este bazată pe instituţii, pornind din clipa în care îşi creează organe (de ex.
Guvern, Parlament) şi stabileşte competenţele acestor organe în raporturile lor,
în serviciul unei populaţii mai mult sau mai puţin omogene, într-un cadru
geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat".
Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele
accepţiuni, întrucât puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în
legătură cu o anumită populaţie.
Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de
puterea statală a unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit
reglementărilor internaţionale. Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana
aeriană de deasupra solului şi a apelor.
Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa
statului. Nu se poate spune că există stat, fără teritoriu. El este unul din
elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în care se exercită
puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Autorii G. Burdeau, F.
Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru ca
autoritatea politică să se exercite eficace".
Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate,
care printre altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor.
Dacă teritoriul nu se poate identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude
posibilitatea statului de a fi proprietar al unei părţi din teritoriu. Astfel, în
Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes public ale
subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice".

57
 întrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu
dreptul de proprietate, el nu poate fi înstrăinat.
Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu,
care sunt supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de obicei
legături etnice, lingvistice, religioase, economice, culturale şi altele care îi fac să
constituie o naţiune. în unele state sunt grupuri ale populaţiei care au origine
etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state multinaţionale,
fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale. Cu toate că
aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia
aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special
relaţiile economice şi cele politice, creează multe elemente comune între
oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea acestora contribuie şi
organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie apartenenţa la acelaşi
stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.
într-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură
organizaţională, având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii. O
formulare mai nuanţată consideră instituţia ca fiind o grupare de oameni
organizată pe baza normelor juridice, pentru realizarea unui scop, în virtutea
căruia se desfăşoară anumite activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia este
natura ei durabilă, independentă de schimbările intervenite în componenţa
grupului respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă în special la
rolul şi scopul instituţiei. "Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona
profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este astfel organizată încât continuă să
existe chiar atunci când cei care au constituit-o iniţial au încetat de a mai face
parte din ea".
Fireşte că elementele definitorii menţionate mai sus sunt caracteristice şi
altor instituţii, cum ar fi partidele politice, o universalitate, o unitate economică
etc. în ceea ce priveşte statul, el este tot o instituţie, dar mult mai complexă, cu
particularităţi specifice.
Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. în decursul acestei
îndepărtate istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce
face mai dificilă înţelegerea acestui fenomen social.
Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. în
antichitate, statul nu a fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era
apreciat ca o entitate aparte. în evul mediu, statul era confundat cu monarhul.
Puterea publică era considerată un atribut al monarhului în virtutea căruia acesta
putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1 înstrăineze sau să-1 lase
moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care decurgeau
din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat,
monarhia a început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de
persoana care exercită concret atribuţiile. De abia în secolul XVI putem vorbi
despre stat ca instituţie, în sensul pe care îl dăm astăzi. :

58
 în afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare
complexitate, o altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde
decurg şi principalele forme de activitate prin care se manifestă. Scopul principal
al statului este asigurarea ordinii sociale, a convieţuirii, stabilirea unui echilibru
într-o comunitate în care există interese diyerse şi chiar opuse.
Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi
autoritate. Există contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi
colectivitate. Tocmai de aceea libertatea şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel
arăta: "libertatea, dacă nu se exercită, degenerează în mod necesar în anarhie şi
duce la tiranie".
în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că statul se mai deosebeşte
de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le îndeplineşte. De
obicei, ele sunt denumite funcţii.
Dacă le clasificăm după criterii politico-sociale, putem distinge următoarele
atribuţii ale statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă
justiţie, să bată monedă, iar în statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea
unor servicii publice (educaţie, transport, sănătate), dirijarea economiei,
redistribuirea venitului.
Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor,
activităţile statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi
funcţie judecătorească.
Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate
domeniile de activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment
dat.
Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în
situaţii concrete.
Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară
între membrii comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau
autorităţile publice.
Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică
sau morală este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o
colectivitate, să se poată prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca
entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul este o persoană juridică, el
apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de drepturi şi
obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură specială. Georgio del
Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa precede
orice altă existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere,
se recunoaşte pe sine însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană
juridică".
Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are
o organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat
şi le exercită în numele lui. Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet
preciza: "astfel, statul, simbolul comunităţii naţionale (care supravieţuieşte
membrilor săi) şi titularul puterii politice, ai cărui guvernanţi nu sunt decât

59
depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod necesar în persoana
morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura continuitate şi
de a fi un centru de decizie".
Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In
cadrul statului există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe
care o determină, un număr mare de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau
morale. Astfel, sunt persoane juridice de drept public unităţile administrative:
judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din ţara noastră recunoaşte
partidelor calitatea de persoane juridice sau morale.
întrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl
distinge în cea mai mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii.

3. Suveranitatea
Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie
superioară oricărei entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate
să decidă cu privire la populaţia şi teritoriul său, precum şi soluţionarea
propriilor probleme interne şi internaţionale, fără amestecul altei puteri. în
literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două dimensiuni:
supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior.
Aceste subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele
au fost disociate, pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state
care au dispus de supremaţie, dar au fost lipsite de independenţă.
Când ne referim la suveranitatea statului, avem în vedere de fapt un atribut
al
puterii de stat care a apărut din punct de vedere istoric odată cu acesta.
Elaborarea
conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la suveranitate au început însă
în
evul mediu. ;.
In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului
suveranităţii. Regele se confundă cu statul, era suveran, în calitate de autoritate
care comandă la toţi în interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu
era reprezentantul nimănui, pentru că se considera că deţine puterea de la
Dumnezeu.
Ulterior, când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit
accesul la exerciţiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranităţii a
devenit şi mai greu de determinat. Astfel, şi-au făcut loc expresiile de
"suveranitateanaţiunii" şi "suveranitateapoporului" 35

35
In Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 se arată că: "Principiul oricărei suveranităţi rezultă din naţiune.
Nici un corp. nici un individ UD poate exercita suveranitatea decât dacă emană expres de la ea." în Constituţia
Franţei din 1791. care se consideră a fi inspirată de Montesquieu, proclamă: "Suveranitatea este unică,
indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii şi nu i se poate atribui exerciţiul nici unui
individ şi nici unei părţi a poporului Numai de la naţiune emană toate puterile". în schimb, în Constituţia din
Franţei din 1793 şi din 1795 se foloseşte expresia de "suveranitatea poporului". De exemplu, în Constituţia din
1793 se precizează: ""Suveranitaiea rezultă de la popor. Nici o parte a poporului nu poate să exercite puterea
poporului întreg; dar fiecare parte a suveranului adunată trebuie să se bucure de dreptul său de a-şi exprima
voinţa în deplină libertate. Constituţia din 1795 s-a exprimat într-un mod mai simplu: "Universalitatea
cetăţenilor francezi este suverană"; vezi J. GtcqueL op. cit., p. 198-201.
60
 Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine.
Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă,
distinctă de indivizii care o compun. Ea nu se confundă cu suma cetăţenilor care
trăiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul,
prezentul şi viitorul, adică se defineşte luând în considerare continuitatea
generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare.
Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând,
inalienabilitatea şi indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană
juridică are o singură voinţă care nu poate fi împărţită, eventual, în elemente
contradictorii. în al doilea rând, din aceleaşi considerente, ea nu poate să exercite
democraţia direct; voinţa ei se exprimă numai prin reprezentanţi, pe care nu îi
poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. în al treilea rând, votul nu este un
drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili să o exercite (cei
care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). în al patrulea rând,
mandatul imperativ este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de
cetăţeni.
Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului,
universalitatea cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu
dat. în această concepţie, poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi
exercite el însuşi suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât poporul are o
existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât
poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care poate să-i
aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare
atrag următoarele consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia
posibilitatea de a alege este un drept, elemente ale democraţiei directe, cum ar fi
referendumul şi mandatul imperativ, adică posibilitatea de a-i revoca direct pe
cei aleşi.
Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada
iluminismului. Burghezia dobândise accesul la putere, dar nu dorea să o mai
împartă cu nimeni, conform teoriei suveranităţii naţiunii. Pe de altă parte, alte
categorii sociale tindeau să lărgească posibilitatea participării la conducerea
statului şi susţineau suveranitatea poporului.
Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din
aceste doctrine nu s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea
mult mai complexă a adaptat la necesităţile ei ceea ce îi era adecvat.
Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să
înţelegem Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la
Constituţie", care surprind o anumită secvenţă a istoriei.
Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în
perioade istorice diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime.
Câteodată, s-a întâmplat ca autorii constituantelor să le acorde o anumită
semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte înţelesuri, în cursul procesului de
aplicare a constituţiilor.

61
 Sistemele constituţionale democratice au păstrat expresiile de "suveranitate
naţională" şi/sau de "suveranitate a poporului", dar în practică au împletit
consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început. Aşa s-a întâmplat cu unele
constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală, din 1958, care afirmă
că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin
reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii
suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este
universal şi poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul
imperativ, ci numai cel reprezentativ.

4. Forma de guvernământ
Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul
interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în
raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai
multe state membre.
Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru
dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional.
Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat
îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional.
Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat
trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că
structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul
constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi
externă a puterii. Laturile competente ale acesteia sunt: structura de stat, forma
de guvernământ şi regimul politic. Laturile componente ale acesteia sunt:
structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Aceste aspecte sunt
determinate de trei criterii de analiză:
a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;
b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;
c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la
conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
In funcţie de acestea, distingem o structură de stat unitar sau federal, o
formă de guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic
sau nedemocratic.

4.1. Structura de stat

Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică
împărţirea statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi
politice

62
autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale
componente. Din acest punct de vedere, statele se împart în state simple sau
unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o uniune.
Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi
în cea a dreptului internaţional public! Primul are în vedere modul cum este
organizată puterea în interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca
subiecte ale raporturilor de drept internaţional.

Statul unitar sau simplu. Se bazează pe un singur centru de decizie, în

sensul că "o voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid
electric". Suntem în prezenţa unui stat unitar atunci când are un singur
Parlament, un singur executiv, un singur organ de jurisdicţie suprem şi o singură
ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în principiu o singură cetăţenie sau,
mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In statele unitare,
organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea
centrală.

Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai
puţin centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii
administrative ale puterii centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi
aleşi. Descentralizarea reprezintă recunoaşterea unor sfere de competenţe mai
mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai mare, dar nu la independenţă.

Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state
membre, din unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul
federal cuprinde unităţi federale care poartă diferite denumiri. în Australia, India,
SUA poartă denumirea tot de state, ca şi statul federal. în schimb, în alte ţări,
poartă denumirea de provincii (Canada), landuri (Germania şi Austria), regiuni
(Belgia) etc.

Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale.

Ele au o putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor,
unităţile federale au propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate
jurisdicţional. Uneori, unitatea federală dispune în mod simbolic de un drapel.
In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a statului federal; Guvernatorul
unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A.
Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una
proprie. Din această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a
ordinei de drept, de la o unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul
federativ este prioritar în raport cu dreptul statului federat.
Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar.
El dispune de suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan
economic, monetar, diplomatic, militar. Unităţile federale nu dispun de
atributul

63
suveranităţii şi nu apar ca subiecte de drept pe plan internaţional, dar îşi
păstrează o anumită organizaţie statală, care reprezintă mai mult decât
autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o anumită
independenţă, de exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie.
Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul
federativ, sunt relaţii de drept intern.
Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea
competenţelor între statul federal şi statele federale. Aceste probleme sunt
determinate, în principiu, de constituţia federală, care stabileşte expres
domeniile care reprezintă interesele superioare (şi sunt deci atribuţii federaţiei).
Celelalte domenii rămân de competenţa statelor federate. Unele constituţii
stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele rezervă o sferă
mai largă de probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii
concurente cu cele ale statului federal de exemplu în Germania, unde statele
federale pot să intervină, dacă federaţia nu o face.
Controlul efectuat de Curţile Supreme ale federaţiilor reprezintă o garanţie
a respectării competenţelor. Astfel, acestea judecă conflictele între statul federal
şi statele membre, între statele membre şi între particularii care aparţin unor
state diferite.
Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o
cameră reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă
statele federale (respectiv Senatul sau Camera Superioară).
Este adevărat că există şi state unitare care au o structură parlamentară
bicamerală. Ele au la bază diferite consideraţii, printre care se numără şi tradiţia
istorică sau dorinţa de a realiza un anumit echilibru între cele două Camere.
Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state
sunt federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare
sunt numeroşi, ei pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc
important printre aceştia îl determină şi mărimea ţării. Prin urmare, nu este
surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură federală. Astfel, 40%
din populaţia lumii trăieşte în state federale. Vom ilustra cele menţionate mai
sus cu câteva exemple.
Argentina are 22 de provincii, fiecare cu propria Adunare, propriul
guvernator şi propria constituţie. Curtea Supremă, formată din 5 membri, judecă
conflictele constituţionale ale statului federal.
Australia are 6 state, cu propria lor constituţie şi organe legislative.
Conflictele federale sunt rezolvate de înalta Curte australiană, formată din 7
membri.
Austria are 9 landuri, fiecare cu propria sa Adunare. Puterea lor este
limitată la problemele planificării regionale, agricultură, spitale şi electricitate.
Curtea Constituţională este formată din 14 membri şi rezolvă conflictele
federale.

64
 Brazilia are 23 de state, care au Adunări unicamerale, un guvernator ales şi
constituţie.
Insulele Comore sunt un grup de 3 insule; fiecare are un guvernator ales şi o
Adunare a insulei, cu autonomie legislativă şi administrativă parţială.
Germania, după unificare, are 16 landuri, fiecare cu propria sa constituţie,
Adunare aleasă şi Guvern, care are în frunte un premier.
India are 25 de stat| organizate în special pe bază de limbă; fiecare are
Adunarea sa aleasă, un Consiliu de miniştri şi un premier. Există şi un
guvernator stabilit de preşedintele federal.
Mexic are 31 de state, cu Adunările lor proprii, alese, guvernatori şi
constituţii.
Elveţia are 26 de cantoane. Fiecare canton are propria sa constituţie,
Adunare legislativă şi Guvern; acestea au puteri substanţiale în sfere socio-
economice, cum ar fi educaţia, mediul, turismul, transportul.
Emiratele Arabe Unite au 7 şeicate. Fiecare şeic este un conducător ereditar
absolut în propriul său şeicat.
S.U.A. au 50 de state, care au propria Constituţie, Adunare, Guvernator ales
şi o Curte Supremă. Conducerea federală are responsabilitate pentru problemele
externe şi cele de apărare şi pentru coordonarea problemelor dintre state. Există
o Curte Supremă formată din 9 judecători, care se ocupă cu disputele
constituţionale la nivelul federaţiei.
Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există
două cetăţenii. în realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la
dispariţia, fie la reducerea rolului cetăţenilor în statele federale. Prin urmare,
cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie. în Europa, aceasta a continuat
să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul Confederaţiei, dar
şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia
(naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea)
comunală (denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia
(naţionalitatea federală), prin: filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul
"naţionalitate" este echivalentul celui de "cetăţenie". în multe ţări nu se face
distincţie între ele.
Alte state federale din Europa nu cunosc cetăţenia pe mai multe grade. în
Germania a existat sub Imperiu şi în timpul Republicii de la Weimer. Nu a fost
exclusă din Constituţia actuală, dar nu şi-a găsit concretizarea.
în Austria nu există două tipuri de cetăţeni.
In Belgia, care a evoluat încet spre federalism, nu a fost introdusă o
cetăţenie diferenţială, ci se ia în considerare numai conceptul de naţionalitate în
sens etnic.
In Constituţia S.U.A., în amendamentul XIV, se prevede că "orice cetăţean
al S.U.A. este în acelaşi timp cetăţean al statului în care trăieşte". Există deci, o
cetăţenie cu două grade, numai formal. "întrucât se confundă cu rezidenţa -arată
Pierre Garrone - într-o ţară în care mobilitatea este mai mare, ea nu poate

65
fi considerată ca un atribut stabil al persoanei şi nu are deloc influenţă, nici
juridică, nici simbolică".36
în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia
cu două grade. Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a
hotărât să se introducă în Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia
Uniunii". Unul dintre articolele acestei părţi precizează că "este cetăţean al
Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului membru". După cum se
poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De altfel,
drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi
care existau şi înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un
pas important pe planul principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii
europene, manifestată prin modelul cu paşaport uniform, este un element al
construcţiei unei Europe federale".37

Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari

categorii: federaţiile şi asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale
structurii de stat; ele nu constituie subiecte unitare ale raporturilor de drept
internaţional. Asociaţiile reprezintă formaţiuni ale vieţii internaţionale; statele
componente îşi păstrează independenţa (cel puţin formal). Relaţiile dintre statele
membre sunt raporturi de drept internaţional, reglementate prin tratate, ca şi
relaţiile cu statele care nu fac parte din asociaţie.

a)Uniunea personală este o formă de asociere în care o persoană este

şeful a două sau mai multe state; această persoană poate fi monarh sau
preşedinte. Uniunile personale au apărut, de cele mai multe ori, datorită
regulilor de succesiune la tron. Ele nu constituie un subiect unitar decât din
punct de vedere al faptului că suveranitatea celor două state se confundă cu
persoana şefului de stat. Celelate aspecte ale organizării puterii sunt
Luxemburgul (1815-1890). Dacă avem în vedere accepţiunea mai largă, în care
şeful statului este un preşedinte, atunci putem ilustra uniunile personale şi cu
exemplul celor trei republici de pe continentul sud-american, unite
sub
preşedenţia lui Simion Bolivar şi anume: Peru (1813), Columbia (1814) şi
Venezuela (1816).

b)Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de
obicei monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de
uniunea personală, statele se unesc voluntar. Organele de stat comune se
constituie în domeniul relaţiilor internaţionale, în probleme de apărare, finanţe
etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă incipientă a unei noi structuri de
stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru formarea statelor
unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24

P. Garrone, Citoyennete et naţionali te, Centre europeene de la culture/Actcs sud. 1996, p. 19. 37
Ibidem, p. 20.

66
ianuarie 1859 - 24 ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară,
de exemplu Austria şi Ungaria - între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia -
între anii 1815-1905 -, Danemarca şi Islanda -, între anii 1918-1944. Aceste
forme de asociere sunt considerate depăşite.

c) Confederaţia este o asociaţie între state egale, care acceptă să coopereze

în unele domenii de natură economică, financiară, militară, diplomatică etc,
păstrându-şi suveranitatea. Relaţiile dintre statele membre, inclusiv delegarea
exerciţiului unor competenţe, se reglementează printr-un tratat. Deciziile
importante în ceea ce priveşte problemele comune se reglementează printr-un
tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se iau cu
unanimitatea membrilor sau prin referendum naţional. Structurile cu caracter
interguvernamental sunt configurate ca expresie a suveranităţii statelor.
Confederaţiile existente în trecut au reprezentat o etapă pentru constituirea
statelor federale. De exemplu, Confederaţia Statelor Unite a Americii de Nord
-care a durat din 1778 până în 1787; Confederaţia Helvetică - din perioada 1803-
1848 -, a le cărei rădăcini se întind până în secolul XIV şi care s-a transformat în
Statul federal Elveţia, prin Constituţia din 1848; Confederaţia germanică - care a
durat din 1815 până în 1866; şi Confederaţia Germaniei de Nord - 1867 - 1871 -,
care a precedat Imperiului german din 1871.
In perioada actuală avem exemplul Senegambiei, creată în 1981;
confederaţia asociază Senegalului francofon şi Gambia anglofonă. Confederaţia
are o Adunare constituită din 60 de membri, din care 20 provin din Parlamentul
gambian şi 40 din Parlamentul senegalez. Confederaţia este componentă în
materia de politică externă, apărare şi securitate.
Se pare că Uniunea europeană, care este o confederaţie de tip modern, se
îndreaptă către un stat federativ. Dacă ne referim la istoria Uniunii Europene,
putem consemna câteva etape. Astfel, la iniţiativa Germaniei şi Franţei, statele
europene au creat, succesiv, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Euratomul, prin Tratatul de la Roma, 1957. Aceste comunităţi au fuzionat în
1965. Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, acestea s-au
transformat în Uniunea Europeană, care cooperează în materie politică,
economică, monetară. în prezent, Uniunea Europeană şi-a creat o ordine de drept
proprie. Dreptul comunitar, ca şi dreptul unui stat federativ, se bucură de
prioritate faţă de dreptul naţional, în condiţiile stabilite de constituţia fiecărui
stat.

4.2. Forma de guvernământ a României

Intre forma de guvernământ şi regimul politic există o strânsă legătură,
astfel încât este greu de făcut o distincţie precisă.
In multe manuale de drept constituţional din ţările occidentale s-a renunţat
să se mai abordeze forma de guvernământ datorită faptului că ar fi lipsită de

67
importanţă practică. Se tratează pe larg structura de stat şi regimurile politice.
Clasificarea acestora din urmă se referă în special la modul în care este
distribuită puterea între organele statului, conform criteriului separaţiei puterilor
în stat şi mai puţin potrivit altor considerente care se referă la natura mai mult
sau mai puţin democratică a puterii.
Totuşi, în dreptul constituţional român continuăm să analizăm forma de
guvernământ ca o parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi din
considerente practice. în Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi
cea a Franţei) se proclamă forma de guvernământ republicană, ţi mai mult chiar,
se precizează că este una din problemele care nu poate fi supusă revizuirii.
în literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei
de guvernământ. Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform
opiniei unor autori, intră în domeniul regimului politic. De altfel, această dilemă
a traversat istoria gândirii din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Din considerente didactice, ne vom opri asupra unei definiţii mai simple,
fără să pretindem că aceasta acoperă în întregime complexitatea acestei
probleme. Prin urmare, forma de guvernământ se referă la natura organului care
îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul în care acest organ este
constituit.
Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie
istorică de la formarea statului unitar român 1859 până în prezent.
Constituţia din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează
monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă
directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura,
masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin.
Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ
prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin
constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat
forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de
Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că
forma de guvernământ a statului român este republica.
Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat
Parlamentului.
In Dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general
modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este
raportată în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile
sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai
utilizate au fost monarhia şi republica.

68
 Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful
statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau
desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului
constituţional.
în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia
limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează
prin puterea discreţionară în stat a monarhului.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se
caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a
statului (constituţia).
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale
prin care monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie
egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia,
Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai
mult un caracter simbolic.

Republica este acea formă de guvernământ în care aşa cum se spune

cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat
denumit de regulă preşedinte.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de
către parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de
către cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie
indirect prin intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu).

4.3. Regimul politic

Aşa cum am arătat, regimul politic este strâns legat de forma de
guvernământ, astfel încât unii autori le identifică. Totuşi, distincţia este necesară,
<^ întrucât regimul politic reflectă conţinutul real al puterii, în ce măsură este mai
mult sau mai puţin democratică, spre i deosebire de forma de guvernământ
republicană nu este neapărat democratică.
Regimul politic se referă la modul în care este exercitată puterea, arătând
cum participă şi cum sunt reprezentaţi cetăţenii în organele statului, felul în care
este distribuită puterea între ele şi efectele exerciţiului ei asupra drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
In literatura de specialitate s-au făcut o serie de clasificări ale regimurilor
politice, folosindu-se diferite criterii.
In opinia noastră, putem stabili natura regimului politic în funcţie de:
deţinătorul real al puterii, gradul de participare a cetăţenilor la conducerea

69
societăţii, precum şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. După felul în care
sunt întrunite aceste elemente distingem regimuri politice democratice şi
nedemocratice. Astfel, atunci când puterea se află în mâinile unei singure
persoane (suveran sau dictator) sau a unui grup restrâns (oligarhia aristocratică
burgheză sau comunistă) cetăţenii nu participă în mod real la exerciţiul puterii,
iar drepturile şi libertăţile sunt reduse, formale sau inexistente. Suntem în
prezenţa unor regimuri nedemocratice. Istoria ne-a dezvăluit, pe lângă
regimurile absolutiste, obligarhice şi dictaturi totalitare fasciste sau comuniste,
în secolul nostru. Dacă puterea se află în mâna reprezentanţilor aleşi, cetăţenii
participă direct sau indirect la putere, iar drepturile şi libertăţile sunt garantate,
suntem în prezenţa unor regimuri democratice. Aceste caracteristici corespund
succintei definiţii date de Abraham Lincoln: "guvernarea poporului prin popor şi
pentru popor".
în literatura occidentală se mai foloseşte frecvent, în cazul regimurilor
democratice, un criteriu complementar, şi anume principiul separaţiei puterilor
în stat, care exprimă nu numai natura, dar şi modul în care funcţionează regimul
politic.
Principiul separaţiei constă în faptul că se pot distinge trei puteri:
legislativă (care elaborează legile şi aparţine parlamentului), executivă (care
asigură executarea lor şi este încredinţată guvernului şi preşedintelui sau
monarhului, în general), jurisdicţională (care se aplică particularilor pentru a
judeca diferendele lor, precum şi conflictele dintre stat şi cetăţeni). între aceste
puteri trebuie să existe un echilibru, o relativă independenţă şi un control
reciproc.
în practică, distribuirea puterii între organele statului şi raporturile dintre
ele s-au conturat, de-a lungul timpului, într-o serie de ţări, în împrejurări istorice
specifice, şi a dat naştere la combinaţii diferite.
Totuşi, cu toată diversitatea condiţiilor istorice, în ţările occidentale
democratice se pot descifra câteva tipuri de regimuri politice, potrivit
principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, distingem: regimuri politice
parlamentare, regimuri politice prezidenţiale şi regimuri politice
semiprezidenţiale.
Pivotul raporturilor dintre diferite organe ale statului, adică punctul de
referinţă principal, îl reprezintă, în opinia mai multor autori, executivul. Acesta
se poate prezenta sub formă individuală sau colectivă (şeful statului, primul
ministru, Guvernul etc.) şi poate avea un rol mai mult sau mai puţin important în
timp şi spaţiu. Indiferent de forma sa contemporană, istoriceşte, executivul este
descendentul direct al monarhiilor absolute sau al regimurilor autocratice.
Tocmai de aceea, procurarea principală a democraţiilor occidentale este ca
acesta să nu se automatizeze sau să se absoarbă celelalte puteri şi să nu se
reducă astfel libertăţile cetăţeneşti.

70
 a) în regimul parlamentar,38 raporturile executivului cu Parlamentul sunt
diferite faţă de alte tipuri.
Trăsăturile regimului politic parlamentar sunt următoarele:
- Parlamentul este ales de cetăţeni;
- executivul este reprezentat de două organe distincte: şeful statului şi
guvernul (care este condus de primul ministru);
- şeful statului poate să fie monarh (de ex. Marea Britanie) sau preşedinte
(Germania). Monarhul este stabilit ereditar, iar acolo unde forma de guvernământ
este republică, preşedintele este ales pe o perioadă determinată de către
Parlament;
- atribuţiile şefului statului sunt mai reduse sau simbolice;
- şeful statului, fie că provine prin tradiţie ereditară, fie că este ales de către
Parlament, cel puţin teoretic, nu răspunde în faţa parlamentului, cu atât mai mult
cu cât atribuţiile pe care le deţine presupun echidistanţă şi implicare mai mare
numai în situaţiile critice. Totuşi acesta răspunde indirect prin intermediul
Guvernului, pentru că actele sale cele mai importante sunt contrasemnate de către
premier;
- cealaltă parte a executivului, respectiv Guvernul, răspunde faţă de
Parlament. De obicei, liderul partidului sau al coaliţiei care a câştigat majoritatea
în alegeri este desemnat de şefiil statului să devină prim-ministru şi să formeze
Guvernul. Lista şi programul Guvernului depind de aprobarea Parlamentului.
Răspunderea miniştrilor este solidară şi individuală. Pentru realizarea politicii de
conducere efectivă a ţării, Guvernul propune cele mai importante acte normative,
pe care Parlamentul le poate accepta sau respinge. în acelaşi timp, Parlamentul îşi
poate exprima dezaprobarea faţă de politica Guvernului, printr-un vot de
neîncredere, care poate să ducă la demiterea acestuia.
Autorii J.D. Derbyshire şi I. Derbyshire arătau că, în regimurile
parlamentare, executivul provine de la Adunare şi "că cel puţin teoretic este
responsabil faţă de ea". în realitate, precizau ei, primul ministru britanic, de
exemplu, se bucură de majoritatea clară în Parlament şi are o putere executivă
mai mare decât preşedintele S.U.A. în schimb, în ţările în care există coaliţii
guvernamentale, autoritatea premierului este mai slabă, puterea fiind divizată
printre miniştrii care provin dintr-o varietate de partide.
Cea de a treia putere, cea judecătorească, s-a deprins de multă vreme de cea
executivă, (exercitată împreună cu cea legislativă de monarh), prin existenţa unor
instituţii specifice, instanţele judecătoreşti. Ele au independenţă proprie, în
sensul că celelalte puteri nu se amestecă în modul în care soluţionează litigiile
dintre cetăţeni sau pe cele dintre cetăţeni şi organele statului. Bineînţeles că ele
trebuie
38
Regimul parlamentar sau "executivul parlamentar", cum este denumit de J. Denis Derbvshire şi Ian
Derbyshire. este o formă destul de răspândită astăzi; au adoptat-o 43 de state care înglobează 28% din populaţia
lumii. Din punct de vedere al formei de guvernământ, 27 de ţări sunt monarhii şi 16 republici. Regimul
parlamentar este inspirat de modelul englez. "Nu este o coincidenţă întâmplătoare - arătau autorii menţionaţi
-că cele 43 de naţiuni cu executive parlamentare au fost înainte părţi ale Imperiului Britanic şi acum sunt părţi
ale Common\velthului'\ op. cit., p. 52-53.

71
să judece pe baza constituţiei şi legilor adoptate de Parlament şi a altor acte
normative (inclusiv ale executivului), dacă sunt în litera şi spiritul celor dintâi.
De-a lungul timpului, în multe ţări s-a creat treptat o atribuţie care are rolul de
control al constituţionalităţii legilor, fie de către instanţe special constituite, fie
de instanţe ordinare. în ciuda disputelor potrivit cărora, dacă o instanţă ar
controla constituţionalitatea legilor elaborate de Parlament, s-ar încălca
principiul separaţiei puterilor în stat, această practică s-a impus. Ea răspunde
logicii statului de drept, în care actele tuturor autorităţilor trebuie să se supună
legilor şi mai ales legii supreme.
Totuşi, puterea judecătorească şi instituţia controlului constituţionalităţii
legilor, precum şi forma în care se practică în diferite ţări, nu au legătură directă
cu forma de regim politic pe care o imprimă relaţia dintre legislativ şi executiv.
De aceea, nu ne vom referi la ea în paragrafele care urmează. Aceasta nu
înseamnă că nu o vom avea în vedere în permanenţă, ca un pilon principal, în
care se distribuie puterea în orice regim democratic, pentru a nu se putea abuza
de ea.

b) Regimul prezidenţial a fost conceput în aşa fel încât să exprime cel mai
bine principiul separaţiei puterilor în stat, printr-o determinare mai strictă a
atribuţiilor executivului şi legislativului şi o legitimitate a fiecăruia, prin
alegerea de către cetăţeni. Deşi în aceste regimuri legislativul, executivul şi
judiciarul îşi păstrează mai bine individualitatea, ele nu pot să nu conlucreze,
fiind dimensiunile aceloraşi puteri indivizibile.
Cel mai semnificativ exemplu este acela al Constituţiei S.U.A., care a
urmărit să exprime fidel principiul separaţiei, dar în practică a fost greu de
respectat, astfel încât s-au găsit soluţii constituţionale pentru echilibrul reciproc,
dar şi colaborarea puterilor.
Trăsăturile regimului politic prezidenţial sunt următoarele:
o executivul este reprezentat de o singură entitate, şeful statului, care este şi
şeful guvernului;
o miniştrii sunt numiţi şi depind, în general, numai de autoritatea
preşedintelui. Ei răspund solidar şi individual numai în faţa şefului statului;
o şeful statului este ales de cetăţeni, ca şi Parlamentul. Prin urmare,
provenienţa legitimităţii lor este similară;
o Preşedintele nu răspunde în faţa Parlamentului, iar guvernul său nu poate
să se retragă datorită unui vot de neîncrede dat de Parlament;
<=> Preşedintele are atribuţii importante în domeniul conducerii
problemelor executiv-administrative. De asemenea, are competenţe importante
în domeniul apărării ţării, al relaţiilor externe, al numirii unor înalţi funcţionari
publici, pe care le soluţionează cu avizul Parlamentului;
■=> din punct de vedere legislativ, preşedintele are iniţiative legislative
indirecte, prin intermediul mesajelor adresate Parlamentului sau prin intermediul
propunerii făcute de deputaţi. De asemenea, acesta are dreptul de veto, cu ocazia

72
promulgării legilor; dreptul de veto nu este absolut; poate fi respins de
Parlament cu o altă majoritate, mai mare.

c) Regimul semiprezindeţial întruneşte atât trăsături ale regimului

parlamentar, cât şi trăsături ale regimului prezidenţial.
Trăsăturile regimului semiprezidenţial sunt următoarele:
o Preşedintele este ales de întreaga naţiune, ca şi în republicile
prezidenţiale. Prin urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi
Parlamentul;
o executivul este reprezentat de preşedintele ales de către cetăţeni şi de
guvern. Acesta din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de
Parlament, care au o legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează
premierul, de obicei liderul majorităţii care a câştigat în alegeri, prezintă lista
guvernului şi programul de guvernare spre aprobarea Parlamentului. Miniştrii
răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate acorda vot
de încredere guvernului;
-> Preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii
externe, al numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor situaţii
critice ale ţării, pe care le realizează cu avizul Parlamentului;
■=> răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin
intermediul guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt
contrasemnate de premier;
^ din punct de vedere legislativ, preşedintele are unele prerogative, cum ar
fi, în unele ţări, posibilitatea adoptării unor acte normative în alte domenii decât
cele rezervate legilor; promulgă legile şi are posibilitatea să le trimită spre
reexaminare Parlamentului, care poate respinge propunerea preşedintehii cu o
altă majoritate, mai mare, poate să ceară verificarea constituţiei, validităţii unor
legi înainte de promulgare, etc.

4.4. Formele structurii de stat

In formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul federativ.
Statul unitar mai este denumit în literatura de specialitate şi statul simplu, iar
statul federativ mai este analizat şi sub denumirea de stat compus sau complex
alături de asociaţiile de state.
Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat statul unitar se
caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui
singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur
guvern, un singur organ judecătoresc suprem).
Statul federativ compus sau unional. Spre deosebire de starul unitar,
statul federativ este format din două sau mai multe state membre din unirea
cărora apare un nou stat, federaţia - ca subiect unitar de drept. El se
caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat şi

73
anume organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi
organele statelor membre în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un
Guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii.

4.5. Asociaţiile de state

în cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate obişnuit uniunea personală,
uniunea reală şi confederaţia. Unii autori mai adaugă la această enumerare
comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi uniunea franceză, în timp ce alţii,
studiind uniunile şi confederaţia sub noţiunea mai largă de state compuse în care
se cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de state numai comunitatea de
naţiuni şi uniunea franceză.
Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state
independente, care au în comun doar şeful statului. Uniuni personale cunoscute
în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714 şi 1837; Olanda şi Marele
ducat de Luxembourg între anii 1890-1908.
Uniunea reală este o asociaţie de state în care pe lângă şeful statului există
şi alte organe de stat comune. De obicei aceste organe de stat comune sunt în
domeniul afacerilor externe, armatei, finanţelor etc. uniuni reale cunoscute în
istorie sunt: Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862;
Austria şi Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia şi Suedia între anii 1815-
1905; Danemarca şi Islanda între anii 1918-1944.
Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată
de considerente economice şi politice atât de ordin intern cât şi de ordin extern,
care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. în istorie s-au
cunoscut următoarele confederaţii: Confederaţia statelor americane între anii
1778-1787; Confederaţia germanică între 1815-1871 şi Confederaţia Elveţiană
între anii 1815-1848.

5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil

Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. în
cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe
teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală, acest lucru
având drept consecinţă existenţa uni singur rând de autorităţi publice centrale, în
România există un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for
judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cea română. Teritoriul ţării este organizat
în unităţi administrativ-teritoriale judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile
publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform faţă de cele centrale.
întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.
Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele
constitutive ale acestuia ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este

74
constituit din trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiune) şi
suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României stabileşte prin art.
1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate
cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici
unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi
împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

6. România, stat suveran şi independent

înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a
noţiunii de suveranitate. Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu
apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai
târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului mediu.
în decursul istorie s-au emis numeroase concepţii, opinii diferite asupra
suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca
realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca
ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la considerarea suveranităţii ca
sursă a conflictelor dintre state.
Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică
domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic cu precizarea
că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia.
Precum observăm în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate
şi alte două noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai ales în cea
politică şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide
asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui
precum şi de a controla activitatea acestora.
Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la
dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine fie că posedă sau nu o
organizaţie proprie de stat.
în doctrina juridică pot fi identificate două moduri în definirea suveranităţii
de stat. în aceste două moduri se regăsesc cu mici excepţii aproape toate
definiţiile date suveranităţii de doctrina juridică, definiţii a căror analiză detaliată
excede cursului nostru. Caracteristica definiţiilor date este definirea suveranităţii
ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.
Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta
drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional poate fi
interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce este
bineînţeles criticabil.
Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă
este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de

75
stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în
limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură a puterii de stat
de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor şi sarcinilor sale, de nici o
altă putere de stat străină.
Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare
suveranitatea şi independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi
găsesc şi trebuie să-şi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa
forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată se constituie ca
garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor şi deci şi pentru
România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate,
organismele internaţionale (ONU, organismele sale specializate, Consiliul
Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.

7. România, stat de drept, democratic şi social

A. România, un stat de drept

Statul de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria
societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice,
guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice.
Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele
de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au
început să clasifice statele în statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi
regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta
regulile juridice.
Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că
suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este
evidentă, conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti, se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul
reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice), se realizează accesul liber la
justiţie.

B. România este un stat democratic

Democraţia poate fi examinată din mai multe unghiuri şi de aici
multitudinea de definiţii, explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să
le înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că
autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului exprimată prin alegeri
libere şi corecte.
Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de
drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se
presupun reciproc.

76
 C. România este un stat social
Acest caracter rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile sale.
Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice,
culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze
terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi
libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social trebuie să protejeze pe cel slab,
dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate
în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să
asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială.

8. Organizarea administrativă a teritoriului

8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului

Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume
structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un
factor comun, teritoriul, apare evidentă legătura ce există între noţiunea de
organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură de stat precum
evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între aceste două noţiuni.
Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi
indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai
vechi date organizării administrative a teritoriului în sensul de "împărţirea
teritoriului în unităţi administraţiv-teritoriale". în acest sens se arată că
utilizarea termenului împărţire a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de
realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului.
O problemă teoretică ce trebuie de asemenea rezolvată priveşte chiar
expresia de organizare administrativă a teritoriului.
Este necesară acum explicarea succintă a importanţei organizării
administrative a teritoriului. Dacă în evul mediu nu se putea vorbi de o
organizare administrativă a teritoriului, această problemă se pune o dată cu
apariţia statelor centralizate cu teritorii întinse.
Organizarea administrativă a teritoriului a căpătat o importanţă sporită
corespunzătoare creşterii rolului statului în viaţa societăţii.

8.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României

Scurt istoric. Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului

ţării noastre a fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar
conform acestei legi teritoriul era organizat în judeţe, plăşi şi comune, comunele
fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive, această lege a rămas în
vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege s-a adoptat în

77
1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative a
teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât
judeţul şi anume ţinutul care este însă desfiinţat în 1940. O altă organizare
administrativ-teritorială s-a realizat prin Lege nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru
raionarea administrativ-economică a teritoriului ţării. Se stabilesc ca unităţi
administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele, oraşele şi comunele. Această
organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare cu unele modificări până
în anul 1968 când s-a adoptat Legea nr. 2 din 1968 privind organizarea
administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fost organizat în baza constituţiei şi
a legii în judeţe, oraşe şi comune.

8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România

Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizat sub aspect
administrativ în comune, oraşe şi judeţe.

a) Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de

verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Judeţul este
o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi
social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere politic-
administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele
centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune. în stabilirea numărului
judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de
locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor
materiale de pe întreg cuprinsul ţării.

b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul

organizării administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai
dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc,
având multiple legături cu zona înconjurătoare şi exercitând asupra acesteia o
influenţă multilaterală. Unele oraşe sunt declarate municipii.
Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi
cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie
distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe sectoare numerotate, la care se
adaugă Sectorul agricol Ilfov.
Comuna. Comuna, în sensul Legii nr. 2 din 1968, este unitatea
administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin
comunitate de interese şi tradiţii alcătuită din unul sau mai multe sate în funcţie
de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în
care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că
staţiunile balneo-climaterile nu constituie unităţi administrativ-teritoriale
distincte de cele explicate până acum. Conform Legii nr.2 din 1968,

78
oraşele şi comunele care datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau
aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei
cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor
localităţi staţiuni balneo-climaterice prezintă importanţă cât priveşte regimul de
înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei
oamenilor.

79
 CAPITOLUL VII

CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI

ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
ROMÂNI

Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente

indispensabile: o populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un
teritoriu, care să îi fixeze limitele speciale (obiective). Aşa cum am arătat
anterior, aceste trei elemente însumate conduc la o definiţie în sens larg a
statului. Conceptul de populaţie este analizat în cadrul dreptului constituţional
prin prisma noţiunii de cetăţenie şi a celei de drepturi şi libertăţi fundamentale
ale cetăţeanului.
Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi
dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc,
fiind prin excelenţă o noţiune interdisciplinară. Constituţia şi legile conferă
cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu
au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi
persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece
numai cetăţenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot
participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt
legaţi. Totodată, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi
obligaţia de apărare a patriei sau de apărare a ţării.
Urmează să analizăm noţiunea de cetăţenie, natura juridică, precum şi
regimul său juridic (dobândirea şi pierderea cetăţeniei române) exclusiv din
perspectiva dreptului constituţional, urmând ca unele elemente, ce ţin mai ales
de efectele juridice pe care le produc cetăţenia, să fie detaliate în cadrul altor
discipline de studiu.

1. Sensurile noţiunii de cetăţenie

Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi într-un sens
politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate
umană (naţiune, popor), organizată în stat.

80
 Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni,
în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupă de norme juridice.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni.
în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupare de norme juridice cu un obiect comun în reglementare.
Dar noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce
se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. în această a doua
accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se
vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei.
O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi
juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.
Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei
fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice
dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor
prevăzute de Constituţia şi legile României.

2. Natura juridică a cetăţeniei

Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura
juridică a acesteia.
Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o "legătură
între individ şi stat", fie ca o "legătură politică între individ şi stat", fie ca o
"legătură politică şi juridică", fie ca o "legătură juridică", ca o "apartenenţă
juridică" sau ca o "calitate" a persoanei.
Considerăm că în stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece
de la categoria subiectelor raporturilor juridice.
în această ordine de idei, plecând - după cum am subliniat de altfel mai sus -
de la categoria juridică "subiect de drept", considerăm că cetăţenia este un
element, o parte componentă a capacităţii juridice.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de
drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii
Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a putea
deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului
juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi
cunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de
transformările mai importante survenite. Conţinutul capacităţii juridice, mai bine
zis elementele ce o compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice.
Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le

81
recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii
de raporturi juridice.

3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se

degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie
Legile care au reglementat cetăţenia pleacă de la de la ideea. fundamentală
de altfel, că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi
juridice dintre persoanele fizice şi statul român, constituind un atribut de onoare,
de responsabilitate civică.
a) Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei
permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române.
Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
constituţie şi de legi. în grupa acestor drepturi sunt incluse:
- dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative.
Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în
exclusivitate numai cetăţenilor;
- dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit
pe acest teritoriu;
- dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile
cerute de legile ţării;
- dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român
nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmării sau judecării
într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu
poate fi expulzat din România; expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
justiţie;
- dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
b) Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele:
- obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
- obligaţia de a satisface stagiul militar;
- îndatorirea de apărare a patriei.
c) Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă
politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit
cetăţenia.
Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Căsătoria nu produce nici un
efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu
produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

82
 4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române
Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi de
pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile cat şi
procedura după care ele se realizează.

A. Modurile de dobândire a cetăţeniei române

Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme anume: sistemul
care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi, un alt sistem, care
are la bază principiul jus loci sau jus soli (dreptul tocului, adică al teritoriului pe
care s-a născut o persoană).
în dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bazăyw5 sangvinis,
acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia
legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul
strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru îndeplinirea idealurilor de
libertate socială şi naţională.
Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română
poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele
moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi
cetăţeni români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru şi
dacă li se autoriză.

Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Făcând aplicaţia sistemului

jus sangvinis, legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român copilul
care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român
copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără
cetăţenie. în toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază
unul sau ambii părinţi, nu influenţează, nici într-un fel, cetăţenia copilului.

Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere., Un alt mod de

dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere.
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit
cetăţenia română o redobândeşte da efect al repatrierii.
Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul
dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că
soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii.
Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc
pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de
acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele
acestuia.

83
 Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea,
cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără
cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când
adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în
toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. în cazul în care dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun
acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie
de interesul adoptatului.
Soluţia legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia
facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea
deplină a acestuia în noua lui familie.

Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere. Cel de-al patrulea

mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de
dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie
care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
S-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu
s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel mult
8 ani sau de cel puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român.
Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse.
Dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi
poporul român.
A împlinit vârsta de 18 ani.
Are asigurate mijloacele legale de existenţă.
Este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.
Cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa
socială.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării
cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a
avut această cetăţeniei şi cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în
străinătate.
In al doilea rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei
care nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Legea reglementează toate
situaţiile posibile în cazul cererii de acordare a cetăţeniei române.

Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc,

copilul găsit pe teritoriul României şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi, trebuie să
i se stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un nume şi un prenume, să i se
elibereze un certificat de naştere etc.

84
 Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român
dacă nici unul din părinţi ne este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe
principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost
cetăţean român.
în cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită
înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia
sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.
Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost
stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas
necunoscut.

Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice. Prin

conţinutul său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei
persoanei respective de a fi devotat patriei şi poporului român, de a apăra
drepturile şi interese naţionale, de a respecta constituţia şi legile.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data
comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română.
Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de
stat delegat anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul
justiţiei, ori după caz, şeful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera
persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator.

B. Modurile de pierdere a cetăţeniei române

Retragerea cetăţeniei române. Se poate retrage cetăţenia română celui

care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu
care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.

Renunţarea la cetăţenia română. Renunţarea la cetăţenia română se

deosebeşte evident de retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de
rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la
cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot
ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în
străinătate şi să obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.
Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;

85
 - nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori
fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii
corespunzătoare pentru achitarea lor.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să
fie individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română.

Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române. Din analiza dispoziţiilor

legii cetăţeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei
române.
Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din
moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie
de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca
aceste efecte să fie similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române.
Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea,
la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către
cetăţeni români.39

5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie

A. Dovada
Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc
cetăţenia română în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada
cetăţeniei se face prin buletinul de identitate. Cât priveşte copiii până Ea vârsta
de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul de
identitate al oricăruia dintre părinţi sau, în cazul în care copilul este înscris în
buletinul de identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin.
Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.
în străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere
a frontierei emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români aflaţi peste
hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile
consulare române, dovezi de cetăţenie.

B. Cetăţenia de onoare
Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite
ţării şi naţiunii române, cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către
Parlamentul României - la propunerea guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de

39
Neagu, Ioan: Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti, 1994, p. 58.

86
onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor
români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie publică.

C. Dubla cetăţenie
Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus
pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada
1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română.

6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

români

6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

A. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu
numai o realitate ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia
progresiste şi democratice.
O primă problemă teoretică este bineînţeles definirea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm
în consideraţie că acestea: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale
pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar
fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele
juridice, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a
acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o
atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului şi de sprijinul său
în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta
este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură.
Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de
drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în constituţie.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte
deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale
sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa,
libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin
Constituţie şi legi.

87
 B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de
neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi
anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.
în primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi
nu o îndrituire aşa cum este dreptul fundamental.
Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate
de sarcinile şi scopurile societăţii.
îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un
anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul
juridic special ce li se atribuie.
în fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin
convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt
veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale
cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea
scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor
prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale

în literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu
se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul
lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de
celelalte prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au.
Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a
drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică
între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi
drepturi subiective.
Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii
elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi
primită, pentru că în dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în
capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este
dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului
juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic.
Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. împreună
cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează
statutul juridic ale cetăţeanului.

88
 6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului
în ansamblul complex de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă
omenirea, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane
ocupă un loc important.
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore
este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor
interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au
concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate
îndeosebi: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948);
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al
Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975),
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante
la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris
(1990).
Una din problemele mereu prezente în literatura juridică este tocmai
corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne. Se pune deci
problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie şi desigur ce consecinţe,
îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.
Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne
în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au
nimic comun cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv
individului calitatea de subiect de drept internaţional, de a credita ideea că el are
acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa direct organelor internaţionale
pentru anumite drepturi sau revendicări.

6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului

In aceste preocupări se consideră în mod corect că la început s-au impus ca
realităţi juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturi din prima
generaţie. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a
societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi
despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale
mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi
arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa
legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din
a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul Ea muncă, dreptul la
educaţie, dreptul la protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu
presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii
în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi negative) drepturile
sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri,

89.
garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi
constituţiile au trebuit să le recunoască şi proclame.
în deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului,
drepturile din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de
solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu
înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu
individual de către fiecare dintre ele.

6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumerarea drepturilor
fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin
declaraţii de drepturi şi mai ales prin constituţii. în literatura de specialitate s-au
realizat multe clasificări formulate în epoci diferite, având ca suport concepţii şi
legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile cetăţeneşti au evoluat atât în ceea ce
priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.
Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă,
siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-
economice şi culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul
lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea
protecţiei acestora.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele
drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru
participarea la guvernare. în această categorie includem: dreptul de vot; dreptul
de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-
politice, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate
de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi
spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură
posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt pentru care deseori sunt
denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la
asociere; secretul corespondenţei.
In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această
clasificare cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia
României. Faţă de această precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi
dreptul de azil, drept prevăzut de către articolul 18 (2) din Constituţie.

90
 6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din
Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea
dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din
alte articole, precum din art. 49. ;

a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale
şi indivizibile.
De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute
de acestea" art. 15 (1). Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la
sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor
două pacte privitoare le drepturile omului.,
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de
altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de
semenii săi şi faţă de societate.
Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar
textul Constituţiei sau prin alte legi.

b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de
incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este
fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trebuie să producă
efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1,
în sensul căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă",
precum şi în Codul penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică
faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă
de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-
au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume
cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl
prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă
excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte
prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi

91
atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii
legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.

c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit
căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se
pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot
participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără
privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile
publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16
(1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că
femeile reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale
şi spirituale este încorporată şi munca lor.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate
sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei
instituţii juridice, în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul
dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu
românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale) precum maghiari,
romi , germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu românii aceşti
cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru
cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai
înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale
oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.

d) Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au

numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie
română şi domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru
domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice.
Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice. Explicaţiile se
regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de
aplicabilitate a principiului.
Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a
dreptului constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică
în ansamblul sistemului dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare ci
şi prin specificul noţiunilor şi categoriilor cu care operează.

92
 Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se
referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai
ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora
depunerea jurământului potrivit art. 54 din Constituţie este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de
către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate
etc), la care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi
generalitate şi anume: numai cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul
României.

e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că
cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin
efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în
interiorul cât şi în afara frontierelor. în temeiul acesteia cetăţenii români care se
află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, rar
acestea, au obligaţia constituţionali de a le acorda protecţia necesară. De altfel
între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această
colaborare juridică.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în
afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit
Constituţiei şi legilor României.

f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie

juridică
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi
apatrizii. aflaţi pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. 2) Dreptul de
azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
în reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din
România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi
naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la
conştiinţă); b) din puncte de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine
numai cetăţenilor români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului
român; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în
calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi
exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care
domiciliază sau locuiesc în România.

93
 Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite
drepturi şi libertăţi şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
în mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil,
ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi
apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român
acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau
persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi
păcii.

6.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

Constituţia prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi
extrădat sau expulzat din România. 2) Prin derogare de la prevederile alineatului
(1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care
România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. 3) Cetăţenii
străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate. 4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
către justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care
privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este
motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în
chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate
prin lege. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară
legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să
o asigure tuturor cetăţenilor săi.
Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat
pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca
autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu
rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o
definiţie considerată mai exactă, extrădarea este "un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul
celuilalt stat". Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care
extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat
şi desigur ineficient.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un
stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând
astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru
penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa,
adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (vezi ari. 111, 112
şi 117 Cod penal).

94
 Constituţia stabileşte în prin ari 19 şi regula în sensul căreia extrădarea se
poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării,
condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel codul penal român în art. 9
stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul
legii". Desigur norma penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române
solicită extrădarea.

6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă
actualitate şi care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor
constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este că interpretarea şi
aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă
ce prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte. Este
nominalizată Declaraţia universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10
decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte
de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale,
desigur celor cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi
anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi
reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este acordată
numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă
altor domenii.
Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este
astfel constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie
modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei (art. 55), Spaniei (art. 96 şi art.
93) care permite atribuirea de competenţe constituţionale unor organizaţii sau
instituţii internaţionale, Germaniei, desigur în formulări specifice şi nuanţate.

6.9. Accesul liber la justiţie

In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile
exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează
prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile
lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt
independenţi şi se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a
intereselor legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă

95
cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată
de către art. 146 lit. d din Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la
justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din
Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept,
este firească.

6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi

sau al unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale
privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit
existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de
libertate. De altfel, chiar declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa,
1789) arăta prin art. 4 că "Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu
dăunează altuia".
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte
un procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un
articol unic. Astfel art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libert
ăţi cetăţeneşti dar numai ca excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit
textului menţionat restrângerea se poate înfăptui numai prin lege.

6.11. Inviolabilităţile

a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate

psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi
anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu
sunt totuşi confundabile din punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de
timpuriu în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de
drepturi şi desigur prin constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe
inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale din acest
domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3
că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar
Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că "Dreptul
la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea
constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul Ea viaţă a determinat

96
reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar
prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare
constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de
elemente componente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea
uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod
firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea
procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului,
amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.
Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi privind
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se
regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul
Internaţional relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în
Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (ONU, 10 decembrie 1984).

b) Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un
articol cu un conţinut complex.
Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate
individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte
libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de
a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau
deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi.
Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate
mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută
şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi
dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Percheziţia este o măsură reglementată de codul de procedură penală în
capitolul denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod "Când
persoana căruia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi
strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi
domiciliară sau corporală".
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care
persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi
pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente,
pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea

97
individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin
legislaţia penală.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având
consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale
intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de
culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este
supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor
autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi
anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit,
în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
şi că această măsură o poate dispune numai judecătorul.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema
duratei arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o
asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este
recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori practică. Din analiza
dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că
durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu,
satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal cât şi cerinţele
respectării libertăţii individuale. Ca atare alineatul (5) admite emiterea
mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că
durata poate fi şi mai scurtă.

c) Dreptul la apărare
Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria
instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează
distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală
şi siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate
judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.
Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi
regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa.
în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la
apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea
de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor
adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea folosirii
avocatului. în accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar
posibilitatea folosirii unui avocat.

d) Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul
dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul

98
României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens se garantează
dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este
firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare
potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege.
De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie
urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor
fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc.
în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se
asigură posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul
statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate.
Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor
interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme concrete
de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este
de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia
valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie,
în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv
propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul
unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod
arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în
conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se
opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează
împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către
autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special
desemnate de către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut
complex. El este un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin
art. 1 din Constituţie ca valoare supremă.
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti
viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană
fizică, orice om, are dreptul la propria se viaţă intimă, familială şi privată.
Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată -pe
care în mod firesc nu le defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi
private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de
drept (om sau autoritate, grup etc).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei
persoane fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie
explicit (sau să reiasă că a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice

99
trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă,
familială şi privată a persoanei.
Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în
procesele în acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu
legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte:
numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de
libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce
drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare
aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art.
26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional
privitor la drepturile civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul
imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul
său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice
persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri (atentate).

g) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care
cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere,
schimbare sau folosire a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a
găsit exprimarea juridică în art 25 din Constituţie privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în
domiciliul unei persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin
expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte
de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de
proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice,
chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de
hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată). De altfel inviolabilitatea
domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât
pe dreptul de proprietate.
Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind
pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se
poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu consimţământul acesteia, mai exact
cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie, derogatorie, este situaţia în care se
poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia, dar numai în
cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2.
Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege.
Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv
acelea în care legea ordonă, pentru aplicare ei, să se pătrundă în locuinţa unei
persoane (percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a

100
hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii), situaţia prevăzută în
litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi
pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia.
Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat
deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori
situaţii de fapt, provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în
pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu
este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca
ilicită.

6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

a) Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are
vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de
muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din
Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept complex prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în
realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea
elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea
libertăţii cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de
a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească
deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea
respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii,
toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase,
promovarea ideii de pace.
în mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin
care se realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general
obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior.
Desigur Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe
cele principale, tradiţionale de altfel.
Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu
putea desigur lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior,
Constituţia le garantează autonomia universitară.

101
 b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat
în Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul
persoanei la securitatea socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12
nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătatea
fizică şi mentală.
Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă,
prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale
fizice şi mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga
viaţă politică, economică, socială şi culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii
corelative asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând
obligaţii pentru autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună
autorităţii legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte
precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a
sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul
exercitării profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.

c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social
economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă
este un drept cu un conţinut juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea
constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi
importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de
majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă
şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii,
include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul
legilor din acest domeniu.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce
presupun unele explicaţii şi anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore.
în mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea
perioadă de timp dintr-o zi în acre salariatul are îndatorirea să presteze munca la
care s-a angajat prin contractul de muncă.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă
în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin
art. 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent
observată şi desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice
privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte de muncă).
încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al
declarării nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.

102
 în fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul
muncii şi protecţiei sociale a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor
colective de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional
interzicând munca forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie
muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar
sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel care, potrivit legii, nu
prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.
De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de
la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. Legea va trebui să stabilească în
detaliu condiţiile în care aceste persoane vor îndeplini activităţile serviciului
militar obligatoriu.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată. în legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie menţionat că
ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă.

d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un
drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi
ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai
întâi că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în
prevederile art. 43 şi nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse
manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă
aceste manifestări se autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite
în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau
astfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.

e) Dreptul de proprietate
Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. în
conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o
proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de
a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili unele limitări cât
priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai de interesul
constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea
dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra
proprietatea obţinută pe căi licite.

103
 Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de proprietate precum şi
creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de
proprietar.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele
produse în situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu
proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care
interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o
regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căruia caracterul licit al
dobândirii se prezumă.

f) Dreptul de moştenire
în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire,
drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în
condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din
Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este garantat".

g)Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat
mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul
cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un
trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui
drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă
şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă
satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca
cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la
ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.

h) Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi
întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10) familia este elementul
natural şi fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii
căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine
bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile
reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizat deja
familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând,
familia trebuie să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului.
Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui
principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire
de sex.

104
 în fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională
priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din
afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea,
desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de
aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume
cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.

i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental
cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi
asistenţă. O precizare este interesantă. Din lectura întregului titlu II al
Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii
direct, uneori în exclusivitate.
Articolul 49 însă dă contur unui drept sinteză care valorifică realitatea în
sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai
ales de mâine al societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul în perspectiva
umană.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui
drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile
necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor
constatări.
Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat,
vârsta fiind criteriul natural şi cert.
Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special
de protecţie şi de asistenţă. ;
Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc
regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice
constituţionale. în primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi
certej>i unde obligaţiile statului sunt clar concretizate.
în al doilea rând textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni
acestui drept. în acest sens interzice exploatarea minorilor.
în fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a
contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa
politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept
priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi
spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia

105
obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în
toate domeniile vieţii.

6.13. Drepturile exclusiv politice

în această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au
ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum
vom vedea mai sunt şi alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură
participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi prin conţinutul lor
pot fi folosite la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale, artistice,
ştiinţifice etc. în această categorie a drepturilor exclusiv politice se încadrează
drepturile electorale ale cetăţenilor.

6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice

a) Libertatea conştiinţei
într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de
a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare.
Această libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă
unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea sa, precum
şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este
posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în
public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o
credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu
ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate
spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a
se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea
efectivă între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de
toleranţa şi respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte
religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi
pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei,
spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.40

b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată
prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai,

40
Rusu, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, 117.

106
prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în
public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în
public. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei
libertăţi, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţionat astfel
că art. 152 din Codul penal defineşte ce înseamnă în sensul legii penale o faptă
săvârşită în public.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere
constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică
prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de
exprimare are aşa cum am arătat un conţinut complex care cuprinde pe de o parte
un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material. Aspectul material care
priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei
tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de
a înfiinţa publicaţii.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a
participa la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile,
opiniile, credinţele etc.

c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din
marile instrumente juridice internaţionale; în acest domeniu. El este un adevărat
drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului,
exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care
se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel,
implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa
socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la
informaţie este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.
Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde
dispoziţii privind: informaţiile în general atunci când în alin. (2) foloseşte
exprimarea orice informaţie de interes public, informaţiile despre evenimente
sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin. (2), informaţii cu caracter
personal alin. (2).
Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în
sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de
ordin public, dar şi de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul
la antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a
mijloacelor de informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează
principalele obligaţii ale acestora.

107
 în primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine
principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept
revine serviciilor publice de radio şi televiziune.
în al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia
constituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate
în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur
corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de
răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate
juridice, anumite limite.

d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă
în posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice
pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această
libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu
libertatea de exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această
libertate şi caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au
determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea
orice alte întruniri. Astfel, art. 39 nu restrânge formele şi mijloacele de
realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate.
Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu
caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice
întrunire în sensul legii presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o
intenţie comună şi totdeauna un minimum de organizare.
întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul
constituţional nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi
interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din
Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume: a)
libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c) interzicerea la
întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.

h) Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de
regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare, cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul
său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod
liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de
organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică,
socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.

108
 Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi
formele de asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a
determinat folosirea a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi
sindicatelor; enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea altei
forme de asociere.
Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având
în vedere corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin
alineatele (2), (3) şi (4) se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale
privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul
asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.

i) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea
persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de
comunicare gândurile sau opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate
sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,
trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile
telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să
surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii
comunică între ei.

6.15. Drepturile garanţii

a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic
românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de
rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept
este încadrat în clasificările de drepturi, în categoria drepturilor garanţii el
fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.
în condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat
fie individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către
organizaţii legal constituite.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia
autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea
legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi termene.

109
 b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept
fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături
de dreptul de petiţionare cu care de altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52
din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice
pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor
şi libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula
cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti
care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.

6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

în afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de
îndatoriri fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă
firească într-o societate democratică.

a) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea
firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt
încredinţate funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii
cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.

b) îndatorirea de apărare a ţării

îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie
impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât
în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva
ţării.
Datoria sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită
ireproşabilă şi de fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei îndatoriri
este o faptă reprobabilă. De aceea potrivit legilor, călcarea jurământului militar,
trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii
capacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite.

c) îndatorirea de a contribui financiar

Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin
taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure
aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor
stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

110
 d) îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor
României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă,
principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulă constituţională.
Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în
rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
în conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu
încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar
conceptul de drept şi libertate.

111
 CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE

POLITICE

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor
constituţionale este categoria putere. Ea apare în exprimări nuanţate precum:
putere politică, putere de stat, puteri publice sau pur şi simplu putere.
Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă naţională) sau
puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului.
Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că "Suveranitatea
naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum". Rezultă din această simplă expunere cel
puţin două constatări.
Prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune,
putere de stat, puteri publice.
Cea de a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se operează
precum cele de putere, puteri publice, puteri, suveranitate, suveranitate naţională
(care pe fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele de "rezidă în naţiune, aparţine
naţiunii, aparţine poporului".

2. Relaţia popor-stat
Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate^ lucru firesc ce
rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le
depărtează dar pe un fond comun.
Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii
umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care
compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.
Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare aici explicaţii cu privire la
noţiunea de popor, urmează să reamintim că în ce priveşte noţiunea de stat
aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere ştiinţific şi
larg răspândite şi utilizate. într-o accepţie, mai mult politică, sociologică, prin
stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia
(naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de ; fapt statul în
accepţiunea strict juridică). In această accepţie statul este sinonim cu ţara el

112
incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc.
într-o a doua accepţie, o accepţie restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată
a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este
accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne
permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea deţin puterea politică.
Pentru a putea exercita această putere poporul creează statul, ca un ansamblu
sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată,
poliţie), deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul
acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în
continuare.

3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice

în limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune
întrebarea de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Astfel spus, de a şti
dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică este altceva decât putere (puterile) de
stat.
In legătură cu exprimările putere politică şi putere de stat se impun de
asemenea unele precizări. Ele pot evoca aceeaşi noţiune, dar pot fi folosite şi
pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură dar neconfundabile şi
care privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel, dacă termenul politic
desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere politică desemnează
puterea poporului, a naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii
unor formaţiuni, asociaţii, puterii partidelor.
Aşa văzute lucrurile puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă,
este forma de organizare statală a puterii poporului (politice). Dacă această
organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de
organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate
prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şt
colaborare, suntem în prezenţa separaţiei / echilibrului puterilor. Această stare
este specifică sistemelor de guvernământ democratice.
Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca
voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul
de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului.
Am arătat că (de altfel toate constituţiile exprimă explicit aceasta) puterea
(suveranitatea) politică aparţine poporului. Suntem deci în prezenţa unui titular
unic, poporul şi a unei puteri unice, puterea politică.

113
 4. Separaţia puterilor în stat

A. Originile teoriei separaţiei puterilor

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent
invocată. Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor
constituţionale contemporane deşi „a pierdut mult din semnificaţia şi importanţa
ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală a puterii".
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv în promovarea
sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre
deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii
politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a
garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat
la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (1789, Franţa) stând mărturie în acest sens.
Astfel, potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia
drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu
are o constituţie. :
Rezultă că experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o
putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă
de graniţe. însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci puterea trebuie divizată
pentru a nu degenera în arbitrar.

B. Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor în stat

Un scurt examen teoretic al evoluţiei teoriei separaţiei/echilibrului puterilor
în stat poate fi interesant şi util atât pentru înţelegerea corectă a teoriei ca atare,
cât şi pentru explicarea regimurilor constituţionale care s-au fundamentat pe
această teorie. Vom observa astfel că în doctrina revoluţiei franceze „puterile"
erau considerate fracţiuni ale suveranităţii naţionale. De aceea, atunci când
naţiunea îşi instituie reprezentanţii săi, ea deleagă unora puterea sa legislativă,
altora puterea sa executivă, iar judecătorilor puterea jurisdicţională.
Evoluţia separaţiei puterilor, ca teorie şi realitate constituţională cuprinde
trei mari aspecte şi anume: definirea conţinutului şi sensurile sale; critica teoriei
clasice; continuitatea importanţei şi rezonanţei sale sociale şi politice.
Cât priveşte conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor tot mai des s-a
afirmat şi se afirmă că este vorba mai puţin de separare decât de echilibrul
puterilor. Importantă în organizarea statală este independenţa autorităţilor
statale, care nu poate fi totală, dar trebuie să fie foarte largă. Organele de stat
trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau
desemnării lor şi eventual exercitării unor atribuţii.
Critica teoriei clasice a separaţiei puterilor se înscrie în contextul evoluţiei
acesteia. 8-a mers până acolo încât se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă
realitatea politică, deoarece ea a fost înlăturată de regimurile totalitare şi apare
depăşită şi învechită în regimurile pluraliste.

114
 înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare. Acest fenomen
a avut şi are ca punct teoretic de plecare o viziune diferită asupra funcţiilor
puterii.
Inadaptarea teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste are şi ea
cauzele şi explicaţiile sale. Deşi afirmată, separaţia puterilor este contrazisă de
realităţi în chiar regimuri recunoscute ca democratice, unde se manifestă o
anumită "concentrare" a puterii. De exemplu, în sistemul parlamentar englez,
cabinetul concentrează în mare măsură puterea pentru că el dispune, în principiu,
de majoritatea absolută în Camera Comunelor (de altfel adevărata putere o
deţine comitetul dirigent al partidului învingător în alegeri).
îmbătrânirea teorie separaţiei puterilor este explicată prin aceea că a fost
elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când
principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional. Apariţia
partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi
politice, determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între
Parlament şi Guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide
învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de Parlament şi de Guvern,
şi o opoziţie (sau opoziţii) care aşteaptă următoarele alegeri pentru "a-şi lua
revanşa".

Organizarea statală contemporană a puterii politice. Câteva consideraţii

privind organizarea statală contemporană a puterii politice sunt interesante.
Două constatări rezultă azi din teoria şi practica statală şi anume: continuitatea
unor structuri tradiţionale şi transformarea funcţiilor acestora.
Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de
observat că şi astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca o trăsătură
fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi
cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorat tendinţei
de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervându-i-
se rolul de reflecţie şi de control al guvernului.

5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în

diferitele forme de guvernământ
O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a echilibrului puterilor în
raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a
sistemelor constituţionale. în regimurile denumite parlamentare există în
principiu egalitate între parlament şi executiv, asigurându-se un echilibru între
ele. în regimurile denumite de adunare sau convenţionale, adunarea
reprezentativă este superioară guvernului pe care-1 poate înlocui uşor, creând
instabilitate guvernamentală.

115
 6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor
Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, am
putea vorbi chiar de excepţii, unele înscriu explicit acest principiu. în cele mai
multe constituţii însă, principiul rezultă implicit.
în România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale
(puterii poporului) este reglementată clar prin art.2 din Constituţie. Deţinătorul
suveranităţii naţionale este poporul român şi el exercită această suveranitate prin
organe reprezentative şi prin referendum.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea
consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi
desigur modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi desigur
convingătoare. ,
Cele trei "puteri" clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul
în normele privitoare la Parlament (art. 6Îşi urm.); executivul în normele
privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în
normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.).
Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică,
firească. Constituţia dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice
statale în succesiunea lor firească.
Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa
numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită
preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, numire,
investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de control.
Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin
implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce
semnifică echilibru prin colaborare şi control.
Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea constituţională, pot fi
examinate prin implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a
guvernului.
In ce priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că
Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a
Guvernului (învestitura, art. 103); retrage încrederea acordată (art. 110 şi art.
113); poate cere informaţii şi documente (art. 111); prin deputaţi şi senatori se
pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra răspunderii
politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de
răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abilitează
Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice (delegarea legislativă, art. 115).
Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele
trebuie apreciate cu luarea în consideraţie a principiului independenţei

116
judecătorilor şi a supunerii lor numai legii (art. 124). Aşa stând lucrurile,
intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine principiului constituţional.
Independenţa justiţiei se constituie şi ca un argument solid în motivarea
afirmaţiei în sensul căreia Constituţia prevede echilibrul puterilor.
Constituţia prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii
(art. 124) şi sunt inamovibili potrivit legii (art. 125).
în fine, funcţiile şefului de stat, astfel cum sunt prevăzute prin constituţie,
argumentează în acelaşi sens.
Astfel, art. 80 (2) stabileşte că în scopul respectării Constituţiei şi bunei
funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele României exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor

Prezentarea succintă şi pe cât posibil sistematizată pe care am încercat-o
demonstrează, mai întâi, o anumită elasticitate a conceptului de putere, multe
nuanţări în explicarea fenomenului putere. Rezultă apoi că tendinţa instaurării
statului de drept şi a democraţiei a implicat şi implică mereu, teorii, căutări, iar
teoria separaţiei puterilor este una dintre acestea.
Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi aplicaţie, factori
ce acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic. Deşi deseori se afirmă clar că
este vorba de funcţii, împuterniciri, autorităţi, se discută numărul „puterilor".
Este adevărat că uneori terminologia este corectată prin folosirea cuvântului
echilibru.
Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii (sau a unor funcţii,
prerogative) de bună voie sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta este o
chestiune complexă şi nu rare ori delicată, atât în teorie cât şi în practică.
El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci când constată
îndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice prin revendicare dreptul
său de unic titular suveran al puterii şi de unic legiuitor, putând în mod legitim să
înlăture prin revoluţie (dreptul la insurecţie), cârmuirile nedemocratice şi
abuzive.

8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte

puteri
înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale
şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o
noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt
fenomen. Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1)
caracterul de putere; 2) putere de constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a
exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5) caracterul organizat; 6)
suveranitatea.

117
 a) Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul proxim în
definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a
exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.

b) Puterea de stat este o putere de constrângere

Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului
putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizarea voinţei lor,
guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar
constrângerea de stat împotriva celor care nu se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de stat,
deoarece în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul. Ca
atare orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat
fiind „trăsătura esenţială a oricărei puteri de stat". Constrângerea de stat este
folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu
este respectată de bună voie.

c) Caracterul social al puterii statale

Puterea de stat are evident un caracter social. Acest caracter explică apariţia
sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca
puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi
protejarea intereselor acestora.

d) Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa

guvernanţilor ca voinţă general-obligatorie
Această trăsătură exprimă chiar raţiunea de a fi a puterii organizată statal.
Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii
(depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor) exprimată prin lege nu este suma
aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale. în lege se
exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege
-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.

e) Caracterul organizat al puterii statale

Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui
aparat, mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poate exista decât
organizată. Organizarea puterii statale pe principiul echilibrului şi conlucrării
prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor
încredinţate.

f) Suveranitate puterii de stat

1/ juvuauuaic puici u ue suu
Este o lată trăsătură a puterii organizată statal, ea fiind supremaţia şi
independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă

118
de stat. Această trăsătură se analizează sub denumire de suveranitate de stat
pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

9. Noţiunea de partid politic

în societatea modernă partidele politice s-au impus ca realităţi
incontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia
şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică.
în ansamblul instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate
statul şi partidele politice care desigur nu trebuie confundate.
"Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă
ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii".
Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi
considerată spectaculoasă.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea,
interpretarea şi desigur aplicare unor prevederi constituţionale şi legale.
Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art 8 (2), art. 37 (3),
partide în art. 37 (2), în art. 84 (1).
Definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte
a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută
aici între raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şi raporturile
juridice. Aceste distincţii sunt deosebit de importante în sistemele
constituţionale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ.
Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice
asociaţie, partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de
asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea
scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop
cetăţenii se asociază în partide.
Constituţiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea
sunt: contribuţia, după metoda democratică, la determinarea politicii naţionale
(Italia, art. 49); contribuţia la formarea voinţei politice a poporului (Germania,
art. 21); contribuţia la exprimarea sufragiului (Franţa, art. 4); contribuţia la
formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind instrumentul fundamental al
participării politice (Spania, art. 6); contribuirea la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8).
Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea existenţei
unor coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea. Aceste coordonate
juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de ele apreciindu-se
constituţionalitatea partidului politic.
Astfel văzute lucrurile, partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii
libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program),

119
definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi
afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.

10. Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor

politice
Fără îndoială explicaţiile din paragraful anterior au cuprins şi multe date
despre funcţiile partidelor.
Nu poţi încerca o definire a partidului politic fără a avea în vedere
motivaţia asocierii şi rolul ce revine unei asemenea asociaţii. Anumite sublinieri
se mai impun totuşi.

11. Categorii şi variante de partide politice

Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un
caz concret într-o categorie sau alta, implică un mare risc teoretic şi rămâne
permanent discutabilă, aceasta pentru cel puţin două motive. Primul este
rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea motiv rezultă din evoluţia
partidelor politice atât în general cât şi în concret.

A. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de

clasă, partide etnice
Asemenea diferenţiere se poate face prin criteriul apartenenţei şi orientării
membrilor ce le compun şi platformelor lor.
a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele
religioase.
b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles" (P.P.
Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat
unitar sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare.
c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX odată cu confirmarea
principiului naţionalităţilor. în această categorie sunt nominalizate partidele din
Imperiul Austro-Ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (1866-
1870),
Partidul "Popular" Slovac al lui Andrej Hlinka.
d) Partidele de clasă, o spune chiar denumirea, exprimă interese unei
clase sociale. Au apărut în secolul; XIX iar în această categorie sunt
nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aici se
include şi clasificarea, ce a dominat de aproape un secol, în partidele burgheze
şi partidele muncitoreşti.
.e) Partidele etnice, sunt specifice continentului african, având în vedere că
aici formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci
formarea statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel
mai bun mijloc pentru crearea naţiunilor.

120
 B. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide
social-democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta
Enumerarea este evident exemplificativă şi incompletă, integrarea într-o
categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel
al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre
individ şi societate; raporturile dintre stat şi compartimentele sale; raporturile
dintre stat şi biserică.

C. Partide de cadre şi partide de mase

Este o clasificare des evocată. Criteriul este al compoziţiei partidelor.
a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor sociale.
Stau la originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lor politic este
centrul (radicalii) şi mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slab organizate.
Mai sunt denumite şi partidele patronilor.
Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partidele
conservatoare.
b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind
un mare număr de membrii.

D. Partide suple şi partide rigide

Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată prin criteriul
disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze
cum vor şi este rigid dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.

E. Partide unice, partide unificate, partide dominante

Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice
africane (Lavroff, de exemplu). Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale
cu partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de unificare a
partidelor.
Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un
cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se
situează între uniunea naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu
omogen supus unei direcţii unice.
Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte (sau i
se stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cu partide
unice şi rămân numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările inerente, datorite
unei dominări politice.

12. Sisteme de partide politice

Prin aceasta urmează a se explica ansamblul de raporturi ce există în fiecare
sistem constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de

121
partide distinge: partidul unic, bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O
altă clasificare, de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele
pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare.
Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El
oferă cetăţenilor o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate
netă.
Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi
liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă şi mai bine
adoptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate

a) Partidele politice în România după Revoluţia din decembrie 1989

România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr foarte mare de
partide. O analiză a acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre.
Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului
război mondial, continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până
când prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, a grupărilor sau
partidelor politice s-a stabilit că: toate asociaţiunile, grupările sau partidele
actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice
sau a realizărilor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă organizaţiune politică nu
va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege
specială ce se va întocmi în acest scop.
în România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr relativ mare de
partide politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi multe unificări
de partide, schimbări de denumiri. Fără a intra în detalii, câteva aspecte, de
suprafaţă, pot fi subliniate. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au şi
alte denumiri precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, mişcări, alianţe etc.
Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31
decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a
organizaţiilor obşteşti din România, decret al cărui conţinut l-am analizat deja la
dezvoltarea constituţională.

b) Câteva exigenţe juridice privind partidele politice

Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc se impun anumite exigenţe
constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par
că trebuie precizate:
- sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a
electoratului şi de aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi
trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificaţii de ordin
juridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi democratic consacrarea prin
constituţie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o
exigenţă a timpurilor noastre ştiut fiind că în concepţia clasică partidele
reprezentau un fenomen exterior constituţiei;

122
 -dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor
politice. Desigur acest lucru se face demult, existând experienţă şi tradiţii care
pot fi valorificate. Dar şi acest lucru ni se pare ca fiind important, legea trebuie
să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul înregistrării să se
specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus să existe obligaţia
legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca
partide politice să declare oficial şi expres acest lucru.

123
 CAPITOLUL IX

SISTEMUL

ELECTORAL

1. Consideraţii generale
Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor,
şefului de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional,
deoarece prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o
instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în
Constituţie cât şi în legea electorală.40
Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce
trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi
garanţiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice
electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile
de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare
şi comunicare a rezultatelor votării.
în mod deosebit vom examina desigur regulile ce privesc alegerile
parlamentare şi prezidenţiale, aceste reguli regăsindu-se, cu nuanţările fireşti, şi
în alegerea autorităţilor publice locale.

2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

a) Unele consideraţii generale privind drepturile exclusiv politice

într-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie să aibă ultimul
cuvânt. Această realitate este exprimată prin art. 2 din Constituţia României,
care stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şi că "nici un grup
şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".
Pentru explicarea drepturilor electorale, interes aparte prezintă art. 2, 36, 62
(1) şi 81 (1) din Constituţie. De regulă, în categoria drepturilor electorale sunt
menţionate dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.
Sfera drepturilor electorale. Mai întâi trebuie să ştim care sunt drepturile
40
Rusu, Ioan: Forma de guvernământ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 85.

124
electorale ale cetăţenilor, deci să stabilim sfera lor. Problema este interesantă atât
pentru ştiinţa dreptului, cât şi pentru legiuitor. Dacă examinăm sediul juridic al
materiei vom constata lesne că unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în
textul Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea
electorală, vom identifica mai multe drepturi electorale precum: dreptul
cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări
împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul de a
contesta candidaturile etc.
Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate
prin Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate
numai drepturile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute
în lege.
Constituţia României reglementează prin art. 36 dreptul de vot acesta fiind
primul drept electoral al cetăţenilor români. O asemenea reglementare face
posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare.
Astfel, dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex care conţine
elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul
legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de
vot).
în legătură cu dreptul de a fî ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc
fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fi ales)
implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se înscrie în
cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români.
Cât priveşte dreptul de revocare mai multe explicaţii sunt desigur
pertinente. Aşa cum a rezultat, el mai este prevăzut în unele sisteme juridice.
Dar el a fost prevăzut şi în alte sisteme juridice (vezi, de exemplu, legislaţia
cantonală din Elveţia). Dreptul de revocare trebuie privit în strânsă legătură cu
două teorii semnificative şi anume teoria mandatului imperativ şi teoria
mandatului reprezentativ.

b) Dreptul de vot
Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce
condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional
românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor
sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie.
Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva
doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a
vota. O distincţie, frecvent întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul
restrâns pe care-1 putem denumi şi vot selectiv. Votul restrâns este explicat la
rândul său, sub două aspecte şi anume votul cenzitar şi votul ca păci tar

125
 Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de
avere impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era
denumit votul contribuabililor.
Votul capacitar implică din partea alegătorului, un anumit grad de
instrucţie. în unele state, dreptul de vot era acordat celor care putea citi şi
explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor Unite ale
Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest
procedeu a fost înlăturat.
Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie
specifică, sistematizată, pe trei etape şi anume:
- votul universal masculin;
- accesul femeilor la electorat;
- scăderea vârstei minime.
Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea uni
regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la
votul universal sau restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca
anacronică, desuetă şi mai ales invalidată de istoria democraţiei constituţionale.
Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele
principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică,
avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare cetăţean are
dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile
electorale pentru alegerea aceluiaşi organ de stat sunt egale ca număr de
locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee
electorale care s-au practicat în sistemele constituţionale precum geografia
electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu.
Geografia electorală este procedeul stabilirii de circumscripţii electorale
inegale ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Acest
procedeu este folosit pentru a dezavantaja localităţile sau cartierele (în marile
oraşe îndeosebi) nude locuiesc adversari ai partidelor de guvernământ.
Colegiile electorale au ca efect, şi ele, inegalitatea votului. Colegiile
electorale (pe avere sau pe profesiuni) inegale ca număr de aleşi, fie aleg acelaşi
număr de deputaţi, fie (şi aici inegalitatea este şi mai mare) aleg un număr diferit
de deputaţi. în această din urmă situaţie, de regulă primele colegii care au cel
mai mic număr de alegători aleg un număr mai mare de deputaţi decât restul
colegiilor. Acest sistem a fost utilizat sub regimul Constituţiei române din 1866.
Votul plural este un procedeu potrivit căruia unii alegători, în aceeaşi
circumscripţie electorală, dispun de mai multe voturi pentru acelaşi organ de
stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-1 au ca toţi ceilalţi, dispun şi de
alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum averea, numărul de copii,
titluri de învăţământ etc.
Votul multiplu este un procedeu asemănător cu votul plural, potrivit căruia

126
alegătorul dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat, dar în
circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara
noastră sub imperiul Constituţiei din 1923.
Prima electorală este un sistem utilizat de regulă în perioadele de criză
politică, atunci când partidul de guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritate în
alegeri. Prima electorală este un plus de mandate ce se atribuie partidului politic
ce obţine în alegeri un anumit procent de voturi. Astfel, de exemplu, potrivit
legii electorale din 1926, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară,
primea 50% din totalul mandatelor după ce se scădeau, bineînţeles, mandatele
atribuite, proporţional cu voturile lor, grupărilor care, deşi minoritare pe ţară,
aveau majoritatea absolută într-o circumscripţie.
Celelalte 50% din mandate se împărţeau proporţional cu voturile obţinute
între partidele participante în alegeri. Astfel, gruparea politică care obţinea 40%
din voturi, putea obţine peste 70% din mandate.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal,
acordul sau dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu
prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect.
Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea
Deputaţilor, alegătorii din Colegiul IV alegeau indirect.
Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi
exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire
la candidaţii propuşi fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către
alţii. Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a
participa sau nu al alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber
opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat.

c) Dreptul de a fi ales
Acest drept este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza
dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat,
senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art. 37.
Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să
îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie şi pe care le-am
explicat deja. în afară de aceasta, art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a
condiţiilor cerute de art. 16 (3).
Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi
domiciliul în ţară. Cât priveşte condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea
trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie.
Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a
permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie

127
unică), aşa cum am explicat deja.
O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie
interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 40 (3). Conform art. 40 (3) nu
pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite de lege.

3. Scrutinul

3.1. Concept
în mod firesc, în orice sistem electoral se pune problema de a şti cum se
repartizează mandatele în Parlament, ţinând cont de voturile obţinute. Aparent o
problemă pur tehnică, alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor este plină
de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate mai ales cât
priveşte partidele politice.
Există două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a
mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionate.

3.2. Sistemul majoritar

Este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut cel mai
mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şi anume uninominal sau de
listă şi în unul sau două tururi.
Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur
candidat într-o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea
primarilor comunelor şi oraşelor.
Aceasta are importante consecinţe cât priveşte circumscripţiile electorale şi
raporturile dintre electori şi cel ales.
Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să
voteze deci pentru o listă de candidaţi. în cazul scrutinului de listă,
circumscripţiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele
identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul adoptat şi de legislaţia
electorală românească.
Panaşajul este posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista
candidaţilor luând candidaţi de pe mai multe liste prezentate.
Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordinea de
pe lista de candidaţi.
Atunci când nu se admite nici panaşajul, nici votul preferenţial, se spune că
suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul este obligat să
voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici cea mai mică modificare.
Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de
scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului
(candidaţilor) care se află în frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau

128
relativă.
Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în
primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea
absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru
mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că nici un candidat nu a întrunit
majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest
caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului.

3.3. Sistemul reprezentării proporţionale

Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor în fiecare
circumscripţie în proporţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională
presupune deci scrutin de listă şi un singur tur de scrutin care permite atribuirea
mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.41

3.4. Sisteme electorale mixte

Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui cu
reprezentare proporţională după tehnici variabile.
a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa unor
partide sau formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apperentees).
b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritar
şi reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului
dublu.
Fiecare alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prin
scrutin uninominal majoritar, un deputat pentru circumscripţia sa; cu al doilea el
se pronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale.

3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste

a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute
numai de partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţii
independenţi se pot asocia pe liste, dar efectul este altul.
b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea
unui procent minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional (de
exemplu legea din 1926 cerea 2%, legea din 1992 cere 3%).
c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi,
aceştia din urmă votând a listă cu numeroase persoane şi, deci, în final,
programul unui partid şi nu un candidat.
d) Variantele scrutinului de listă prezintă numeroase dificultăţi procedurale,
presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, care pot
41
Georgescu, Tănase Măria: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Fundaţiei "Andrei Şaguna",
Constanţa. 2001, p. 218.

129
favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce
s-ar considera neîndreptăţite. ■

4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

a) Stabilirea datei alegerilor

Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor,
în practica electorală s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel
puţin 60 de zile înaintea votării.
în general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor
se face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două
luni sunt atât de suficiente cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii.

b) Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor

electorale
Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care
se desfăşoară operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefului de stat prin ea
însăşi, determină ca întreaga ţară să fie o circumscripţie electorală, alegerea
deputaţilor, senatorilor şi consilierilor presupune o anumită divizare
administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe de
cetăţeni sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă
corelaţie între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi
aleşi. Apoi, numărul circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat.
Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un
număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie
electorală desemnează un deputat sau, după caz, un senator sau consilier.
Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege
(pentru alegerile parlamentare), fie de către autorităţile publice desemnate de
lege (Guvernul, de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea şi
înregistrarea operaţiilor electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi
aleşi în fiecare circumscripţie electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi
după criteriile legale.
Potrivit legii electorale din 1990, Adunarea Deputaţilor cuprindea 387 de
deputaţi. Mai întâi guvernul a stabilit norma de reprezentare, adică numărul de
cetăţeni ce urmau a fi reprezentaţi de către un deputat. Aceasta a rezultat din
împărţirea numărului de locuitori ai ţării la numărul total de deputaţi (387).
Pentru alegerile din 20 mai 1990 norma de reprezentare rezultată a fost de
60.000 locuitori pentru un deputat. Pentru a afla câţi deputaţi urmau a fi aleşi în
fiecare circumscripţie electorală, s-a împărţit populaţia judeţului la norma de
reprezentare, admiţându-se o abatere de până la 15%.
Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului

130
stabileşte chiar ea atât norma de reprezentare (un deputat la 70.000 de locuitori
şi un senator la 160.000 de locuitori), numerotarea circumscripţiilor electorale,
cât şi numărul de deputaţi şi de senatori ce urmează să fie aleşi în fiecare
circumscripţie electorală.

d) Listele electorale. Cărţile de alegător

Listele electorale. în alegeri este importantă stabilirea numărului

alegătorilor (electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din
examinarea dispoziţiilor art. 36 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde
cetăţenii cu drept de vot. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor
cu drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale.
Autorităţile publice competente a întocmi liste electorale permanente sunt
primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-
teritoriale ale municipiilor. Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu
drept de vot care domiciliază în localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii
români care domiciliază în străinătate, aceştia pot fi înscrişi, la cererea lor, în
listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născut sau în care au avut
ultimul domiciliu în ţară. Cererile în acest sens se depun la misiunea diplomatică
a României din statul în care domiciliază sau direct la consiliul local.
Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe,
municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii
în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc.
Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţiune strict
necesară având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica
demografică, de schimbările de domiciliu etc. în acest sens legea electorală
stabileşte mai multe reguli. Primarii au obligaţia de a actualiza listele electorale,
în luna ianuarie a fiecărui an, precum şi în termen de cel mult 15 zile de la data
stabilirii zilei votării.
Listele electorale speciale. Listele electorale permanente ar putea satisface
toate operaţiile de votare sub condiţia ca toţi alegătorii să voteze în localitatea de
domiciliu, ceea ce ar fi o absurditate teoretică şi o imposibilitate practică.
Realităţile implică circulaţia multor cetăţeni, deplasări în alte localităţi, lucruri ce
se produc şi în ziua votării. Aceşti cetăţeni nu pot fi privaţi de dreptul de vot
pentru motivul că în ziua alegerilor nu se află în localitatea de domiciliu.
Bineînţeles că, din punct de vedere juridic, cetăţenii nu pot fi obligaţi ca în ziua
alegerilor să nu părăsească localitatea de domiciliu. Aşa stând lucrurile, legea
electorală permite cetăţeanului să voteze în localitatea unde se află pe data
votării.

Cărţile de alegător. într-o explicaţie simplă cărţile de alegător sunt

legitimaţii electorale, personale şi permanente. Ele sunt valabile pentru toate

131.
consultările electorale cu caracter naţional, potrivit numărului de scrutine
prevăzute în cuprinsul lor.
Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale
permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală exclude
posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane.

Birourile electorale. întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a

alegerilor se desfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor,
partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor
revenindu-le obligaţia îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinii publice.
Legea electorală instituie formele organizatorice care să exprime această
realitate, iar printre acestea trebuie menţionate şi desigur explicate birourile
electorale.
Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători şi din 16
reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice desemnaţi în ordinea
descrescătoare a ponderii numărului listelor de candidaţi pe care le-au propus, în
numărul circumscripţiilor electorale, pe întreaga ţară.
Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre
acestea fiind şi următoarele: veghează la actualizarea listelor electorale,
aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la depunerea în mod legal a
candidaturilor, asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale, verifică
şi înregistrează rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin
potrivit legii.
Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a
deputaţilor şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală (judeţ) şi este alcătuit
din 3 judecători şi din cel mult 8 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor
politice care participă la alegeri în judeţ (sau municipiul Bucureşti), desemnaţi
în ordinea descrescătoare a ponderii numărului de candidaţi pe care i-au propus,
în numărul total al candidaţilor din comunicările primite.
Legea prevede atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie, acestea
fiind:
a)urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, vegherea la
organizarea secţiilor de votare;
b)înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea rămânerilor definitive;
c) realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare;
d)rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi
contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de
votare;
e)distribuirea birourilor electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de
vot, ştampilelor de control şi ştampilele cu menţiunea "votat";
f) totalizarea rezultatului alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea
către Biroul Electoral Central a procesului-verbal cuprinzând numărul de voturi
valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi;
g)pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele,

132
formaţiunile politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc cel puţin 3% din voturile
valabil exprimate pe întreaga ţară, constată rezultatul alegerilor pentru
circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor sau senatorilor certificatul
doveditor al alegerii;
h) înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând
rezultatul alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor-
verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.
Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se
desfăşoară în cadrul secţiilor de votare.
Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit dintr-un preşedinte, un
locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri.
Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de
;
votare:
a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit
şi cărţile de alegător neridicate, iar de la birourile electorale de
circumscripţie, buletinele de vot pentru alegătorii ce urmează să voteze la
secţia de votare, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea "votat";
b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul
secţiei de votare şi în jurul acesteia;
c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;
d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-
verbale cuprinzând rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi
materialele la care acestea se referă;
f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială,
buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate,
ştampilele şi celelalte materiale necesare votării; listele electorale speciale de
la secţiile de votare constituite pe lângă unităţile militare se transmit, sub pază
militară, acestor unităţi şi se păstrează de Gomandantul unităţii.
Alte reguli privind birourile electorale. O primă regulă constă în aceea că
nu pot fi membri ai birourilor electorale cei care candidează în alegerile
respective, interdicţie firească faţă de rolul acestor birouri, precum şi cei care nu
au drept de vot.
A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lucrează în
prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iau hotărâri cu
majoritatea membrilor prezenţi.

Secţiile de votare
Potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi
maximum 2.000 de locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 de locuitori
se formează o singură secţie de votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind
organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul satelor sau grupelor de sate cu o
populaţie până la 1.000 de locuitori, se pot organiza secţii de votare

133
dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km.
De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare,
spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel
puţin 50 de alegători); misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.

e) Propunerea candidaţilor
în mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar câte o
singură candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de
partide, fiind admise şi candidaturile independente.
Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în
care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau
individual, în cazul candidaţilor independenţi.
O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune
candidaturile. în acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse "cel mai
târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor".42
în fine, o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida
numai într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi
candidat nu poate candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii
pentru una din Camerele Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera
Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul trebuie să opteze pentru o
singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Cameră a Parlamentului.
Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor politice sau
formaţiunilor politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea
electorală echivalează juridic organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale cu partidele politice. De asemenea, se pot propune şi candidaturi
individuale.
Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie
susţinut de cel puţin 0.5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele
permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care
candidează pentru Parlament şi de cel puţin 200.000 de persoane, cu drept de
vot, pentru funcţia de preşedinte.
Propunerile de candidaţi se face în scris, în patru exemplare, sub semnătura
conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor
independenţi pe baza listei susţinătorilor. •

f) Buletinele de vot. Semne electorale. Ştampile electorale

Cum este şi firesc, legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin
tehnic privind buletinele de vot, având în vedere importanţa acestora în ziua
votării, ele fiind documentele în care se concretizează, grafic, opţiunile
alegătorilor.
42
Ionescu, Cristian: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 235.

134
 Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o
uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul
votului.
Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind
buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi
circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce
urmează a fi ales, prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor
electorale; numărul buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident, numărul
alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%; organele cărora le revine
obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de
circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10
zile înainte de data alegerilor.
Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede
obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului
electoral de circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor.
Semnele electorale sunt uneori folosite în alegeri, fiind utile în
desfăşurarea campaniei electorale. De asemenea, aceste senine electorale, cu
care alegătorii sunt obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe
aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de candidaţi (şi deci partidul
sau formaţiunea politică pe care o preferă) sau, eventual, candidatul independent.
Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor
electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către
partidul, formaţiunea politică sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie
să fie contrare ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului
Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă
pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor
rezolva problema.
Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a
operaţiunilor de votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume:
ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea "votat".

g) Campania electorală
Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate
în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii
acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte
asemenea mijloace, platformele lor politice în scopul de a orienta opţiunea
electoratului.
In acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot
primi o subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile
valabil exprimate pe întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi,
primarii au obligaţia ca în termen de 5 zile de la începerea campaniei electorale
să stabilească locuri speciale de afişaj electoral.

135
 h) Desfăşurarea votării
Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează
cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale
permanente), cetăţenii din alte localităţi dar care se află în localitatea secţiei de
votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate,
care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă la această secţie, precum şi
preşedintele, membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea
ordinii.
Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind
şi în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul
localului de vot, precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.
Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin
grija prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne.
Votul se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între
orele 6 şi 21. în mod excepţional, preşedintele biroului electoral al secţiei de
votare poate prelungi votarea şi după ora 21, dar nu mai târziu de ora 24, cu
aprobarea biroului electoral de circumscripţie în ziua votării.
Pentru a se evita aglomeraţia, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii
corespunzătoare numărului cabinelor.
Alegătorul va prezenta cartea de alegător şi actul de identitate.
Se verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele de alegători,
facându-se menţiune pe listă.
Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorul
îşi exercită dreptul de vot.

5. Stabilirea rezultatelor votării

a) Stabilirea rezultatelor votării la secţia de votare

După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea
închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste,
se procedează Ea inventarierea şi la sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat",
la numărarea şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuiţate, precum şi la
verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Apoi de deschid urnele şi se face
numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de stat pentru care s-a votat la secţia
respectivă. Se confruntă de asemenea numărul buletinelor din urne cu listele de
alegători spre a se constata proporţia prezentării la alegeri faţă de listele
electorale.
/v

In timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă

buletinele de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare
autoritate publică, de către un membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi
şi candidaţi, aceştia au dreptul să întocmească şi ei un tabel.
Rolul acestor tabele este de a se realiza o evidentă corectă a rezultatelor

136
votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii
biroului electoral cât şi candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor
folosi la întocmirea proceselor-verbale.
Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa
semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia.

b) Rolul Biroului Electorat Central şi birourilor electorale de

circumscripţie în stabilirea rezultatelor votării
Pentru a înţelege succesiunea operaţiunilor de stabilire a rezultatelor votării,
trebuie să cunoaştem mai exact rolul Biroului Electoral Central şi al birourilor
electorale de circumscripţie. Biroul Electoral Central conduce operaţiunile
electorale pentru alegerea Preşedintelui României, în această mare
circumscripţie electorală care este ţara întreagă. Pentru alegerea Preşedintelui
României birourile electorale de circumscripţii sunt trepte intermediare între
birourile electorale de secţie şi Biroul Electoral Central, organisme de adiţionare
a rezultatelor de la secţiile de votare şi de comunicare a lor către Biroul Electoral
Central. Cât priveşte alegerea deputaţilor şi senatorilor rolul Biroului Electoral
Central este de asemenea important, dar desigur nuanţat, pentru că o parte din
mandate se repartizează direct la nivelul circumscripţiilor electorale.
Este important, de asemenea, să cunoaştem nuanţele noţiunii de
majoritate. în sistemele electorale se folosesc noţiuni de: majoritate simplă,
majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată.
Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la
vot.
Majoritatea absoluta reprezintă jumătate plus unu din totalul alegătorilor
înscrişi pe listele electorale. :
Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe
voturi. Ea sete deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte
rezultate obţinute de ceilalţi candidaţi.
Majoritatea calificată este determinată prin lege (calificată), ea exprimând
de regulă 2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte
"calificări" legale (3/4 sau 4/5 etc).

c) Atribuirea mandatelor

Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare. Am explicat deja că

există mai multe tipuri de scrutin şi aceste tipuri determină mai multe moduri de
atribuire a mandatelor. în sistemul majoritar mandatele sunt atribuite listelor
sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul
dacă se practică un tur sau două turui de scrutin. Uneori, rar desigur, sistemul
majoritar se referă şi la scrutinul de listă.
Să vedem cum se atribuie mandatele în sistemul reprezentării

137
proporţionale.
In acest sistem atribuirea mandatelor se realizează diferit decât în sistemul
majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şi nuanţe. El tinde
spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a stării opiniilor
alegătorilor.
Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod
necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.
Reprezentarea proporţională apropiată, se numeşte astfel atunci când
repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului,
de exemplu) şi nu pe plan naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi
anume sistemul celor mai mari resturi (M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii
(M.M.M.).
într-o circumscripţie electorală sunt 400.000 de voturi exprimate pentru 8
mandate parlamentare. Coeficientul electoral va rezulta din 400.000:8=50.000.
s-a participat în 5 liste de candidaţi (5 partide), care au obţinut următoarele
voturi:
Lista A 126.000 voturi
Lista B 94.000 voturi
Lista C 88.000 voturi
Lista D 65.000 voturi
Lista E 27.000 voturi
Sistemul Hondt (d'Hondt) este practicat în Belgia. Statele scandinave,
Suedia, Norvegia, Danemarca practică începând cu 1952 un sistem învecinat.
în România sistemul Hondt a fost practicat, parţial, la alegerea Adunării
Deputaţilor în anul 1990 şi este practicat, tot parţial, în baza Legii nr. 373/2004.
Reprezentarea proporţională integrală
Pentru a se realiza o reprezentare cât mai fidelă a opiniilor, calculele
electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi aici două metode. O
metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii ţări, ca unică
circumscripţie electorală.
A doua metodă constă în a repartiza resturile nu în circumscripţiile
electorale (judeţe) ci la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la
circumscripţiile electorale sunt adiţionate şi se face repartizarea mandatelor
neatribuite la nivelul circumscripţiilor fie pe criteriul coeficientului electoral
(stabilit prin lege sau după regulile amintite),fie pe alte criterii.
Pragurile electorale se practică în legătură cu subvenţiile electorale sau
cauţiunile electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că
la guvernare trebuie să aibă acces partidele care se bucură de o anumită
credibilitate în masa electoratului (receptivitate) sau pe ideea seriozităţii
candidaturilor (îndeosebi la cauţiuni care urmăresc să descurajeze aventuriştii),
precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-politic concret. Legea
electorală a României prevede şi ea asemenea praguri electorale.

138
 Atribuirea mandatului de Preşedinte al României. Atribuirea mandatului
de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţii electorale succesive care
încep de la secţiile de votare. Astfel birourile electorale de circumscripţie adună
rezultatele obţinute la secţiile de votare din raza lor teritorială după regulile
stabilite în lege şi prin consemnarea lor în cuvenitele procese-verbale) şi le
comunică Biroului Electoral Central. Acesta primind toate documentele
prevăzute de lege, după ce rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin
decizii definitive, încheie un proces-verbal în care sunt consemnate datele
privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, al celor prezentaţi la
urne, numărul voturilor valabil exprimate şi al celor nule, repartizarea voturilor
pe fiecare candidat, prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost
constatată (desigur în unul din cele două tururi de scrutin). Acest proces-verbal,
împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie, se înaintează, cu
pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la
înregistrarea ultimului dosar trimis de birourile electorale de circumscripţie.
Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în Monitorul
Oficial pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru
preşedintele ales.

Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat. După

votare, în mod firesc urmează atribuirea mandatelor de deputaţi şi de senatori,
aceasta facându-se în mai multe etape. Cât priveşte mandatele de deputaţi
trebuie să reamintim că, în temeiul Constituţiei (art. 62) ele sunt de două
categorii şi anume unele rezultând direct din scrutin (desigur majoritatea) şi
altele indirect din scrutin, pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale.
După ce biroul electoral de circumscripţie primeşte rezultatele votării de la
toate secţiile de votare din raza sa, va întocmi, separat pentru Camera
Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal privind voturile valabil
exprimate pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, pe
care le va înainta Biroului Electoral Central în termen de 24 de ore. Biroul
Electoral Central centralizând rezultatele pe întreaga ţară va stabili care sunt
partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile care depăşesc pragul electoral şi
care au deci dreptul de a participa la distribuirea mandatelor. El va comunica
birourilor electorale de circumscripţie această situaţie.
Biroul electoral de circumscripţie primind aceste constatări va proceda la
atribuirea mandatelor numai partidelor, formaţiunilor şi coaliţiilor care au
obţinut procentul de 5%.

Alte reguli electorale. Explicarea sistemului electoral, la nivelul

dimensiunilor unor prelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el
mai important. Regulile electorale sunt impresionant de multe ca număr,

139
reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să imprime luptei politice
pentru ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter organizat şi
civilizat.
Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală
pentru situaţia în care alegerile dintr-o circumscripţiei electorală sunt anulate
precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu
poate fi ocupat de supleant. Reguli de detaliu privind alegerile parlamentare
parţiale sunt prevăzute în Legea nr. 373/2004.
Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile.
Sunt şi alte reguli electorale. Astfel legea electorală dă dreptul cetăţenilor
de a face întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice
operaţie electorală.
în fine, trebuie să menţionăm că legea electorală are prevederi exprese
privitoare la păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la
sancţiunile aplicabile celor care încalcă dispoziţiile electorale.

140
 CAPITOLUL X

PARLAMENTU

1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului

în istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tumultoasă, s-a
impus, ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul. Cât priveşte apariţia
parlamentului în lume se arată că "Este totuşi istoriceşte inexact să se spună că
Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate şi
Polonia pretenţii de simultaneitate". (Francois Borella, pag.32)
Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de
participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile
democraţiei.
Din totdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea, aparţin poporului,
naţiunii, realitate speculată deseori demagogic şi înşelător, şi numai acesta,
poporul, are dreptul de a legifera, legea fiind expresia voinţei sale suverane.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una
sau mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă
dintr-un număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând de putere de decizie
mai mult sau mai puţin importante. Parlamentul nu se confundă cu comitetele
sau comisiile, care sunt formate din un număr mai mic de membri şi de regulă de
către camerele sale şi nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie
(vezi şi Maurice Duverger).

2. Funcţiile Parlamentului

A. Generalităţi privind funcţiile Parlamentului Clasificarea funcţiilor

Atribuţiile parlamentului sun specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a
conducerii statale. Ca atare funcţiile parlamentului sunt funcţii de conducere,
sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el
reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi
ale acestuia, să exercite puterea poporului.
De regulă când vorbim de parlament spunem că este puterea legislativă,
unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor.

141
 B. Funcţia legislativă a parlamentului
Am explicat cum în viziunea separaţiei / echilibrului puterilor în stat,
activitatea statală este repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia
legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară.
Reţinând şi explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm că
legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai
importantă funcţie din cadrul celor trei. într-o viziune simplă, funcţia legislativă
înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de
litigii, şi pentru puterea jurisdicţională.
Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai parlamentului, care
o exercită singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte
ale acestei funcţii cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile
proprii.
Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa
legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că
stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care
stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şi anume legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Potrivit art. 73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei,
iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi
funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul
stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora; acordarea amnistiei sau graţierii colective; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici;
contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al
moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia
socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor;
organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general
privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive;
reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede
adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii
sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.

C. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,

culturale şi juridice
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către
popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste
împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.
Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai
multe articole ale Constituţiei (vezi de ex. art. 73, precum şi art. 65) care
nominalizează; primirea mesajului preşedintelui

142
României: aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război;
suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi.

D. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor

autorităţi statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la
un sistem constituţional la altul.
Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte
puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea celorlalte
autorităţi statale. Observând constituţiile vom constata că parlamentele aleg şi
revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne, aprobă
componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni de
cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc.
Aceste atribuţii le vom regăsi la analiza celorlalte autorităţi statale.
Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie
Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii
liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art.
113) etc. Senatul României numeşte Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei
judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc. Camera Deputaţilor numeşte
trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc.

E. Controlul parlamentar \
Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai
elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat,
aspecte pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de
către parlament prezintă a mare importanţă.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative
etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele
sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii; în acest sens, prin care
menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109),
obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile
şi documentele cerute (art. 111) etc.
Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de
seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul
exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi
interpelări; d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul
exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).

143
 a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.
Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta
parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă,
programe.

b)Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient practicat destul de des. în sens larg, toate
comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă
încredinţate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au
deseori puteri judiciare, citează martori care au obligaţia legală de a compara în
faţa comisiei şi de a răspunde.

c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat.
întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de
stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în
parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin
întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât
şi prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare.
De regulă obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune
preşedintelui Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează
a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă.
întrebările pot fi adresate Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai
administraţiei publice.
In legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli
privind: forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi
formulate (ziua, orele); conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru
replică; anumite efecte juridice.
Fără a intra în detalii, vom observa că întrebările pot fi formulate oral sau
scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale. Cât priveşte conţinutul nu
sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular, cele
care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, cele care se
referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta
soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea
unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (art. 153 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor). De asemenea, primului ministru i se pot adresa numai
întrebări privind politica generală a Guvernului.
In legătură cu timpul în care pot fi formulate, în Regulamentul Camerei
Deputaţilor se prevede că întrebările orale pot fi adresate în fiecare zi de luni, de
la ora 18:30, timp de 30 de minute. în prealabil, ele trebuie depuse la
preşedintele Camerei cel mai târziu până la ora 15 a zilei de luni. întrebările

144
scrise se pot depune le preşedintele Cairierei în fiecare zi de luni la încheierea
orei ministeriale.

d) Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile

necesare
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul
deputaţilor şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur
obligaţia acestora de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art.
111 stabileşte că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în
cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte
informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele
celor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de
solicitare a unor asemenea informaţii cu anumite nuanţări.

e)Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Se consideră că parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de
contestaţie, că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a
reclamaţiilor cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere
permanentă între cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate.

f) Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)

Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi
în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul
parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul
poporului, procurorul parlamentar.
Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de
către parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două
forme importante: ombudsman-ul cu competenţă generală şi ombudsman-ul cu
competenţă specială.
Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se
regăseşte în România.
Avocatul poporului îşi regăseşte reglementarea constituţională în articolele
55-57. denumirea de avocat ăl poporului a fost preluată de către Adunarea
Constituantă pentru că exprimă cel mai clar şi mai pe înţelesul tuturor rolul şi
semnificaţiile juridice ale acestei instituţii.

F. Conducerea în politica externă

Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii
ce ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu
sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de
război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi
art. 65 din Constituţie).

145
 G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi funcţionarea
în cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea
alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea
organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind
statutul parlamentarilor.

a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera
Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui
membru, hotărând validarea sau, după caz, anularea alegerii.

b)Adoptarea regulamentului de funcţionare

Adoptarea regulamentului de . funcţionare exprimă autonomia
regulamentară a parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul
bicameral. în acest sens, atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc
organizarea şi funcţionarea prin regulamente proprii.

c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

în cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a
comitetului (biroului) parlamentului, pentru situaţia în care camerele lucrează
reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare
etc.

d) Stabilirea bugetului propriu, exprimă autonomia bugetară a camerelor,

a parlamentului. Astfel, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, resursele
financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

e)Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor, între care

menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare (art. 72 din
Constituţie). .

3. Structura Parlamentului
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat.
Structura unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a
parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în
cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor
membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele
federative. Această strânsă legătură nu duce la soluţii rigide, pentru că în multe
state unitare parlamentele au o: structură bicamerală.

a) Camera aristocratică corespunde originilor istorice ale parlamentului,

146
fiind o fază tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice, şi regimurile
democratice moderne. Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor
regilor, seniorilor. Astfel a apărut Camera Lorzilor în Anglia.

b)Camera federală corespunde structurii federale a statului, reflectă dublu

caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe
formaţiuni statale. De aceea în statul federativ (compus, unional) parlamentul
are două camere.
Astfel în S.U.A. Congresul este format din Camera Reprezentanţilor şi
Senat, în Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul
Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul.

c) Camera democratică este în general denumită cea de a doua cameră

din parlamentele bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă
prin vot universal şi direct, poate fi aleasă indirect, uneori este considerată
aparent democratică, alteori conservatoare.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi
Senat, ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă

4.1. Generalităţi
Camerele parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul la noi) precum şi
parlamentul în întregul său (mai ales că uneori, în sistemul bicameral se lucrează
şi în şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care
lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară
să se desfăşoare în bune condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de
hotărâri să fie pregătite, se organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt
parţiale şi închise.

4.2. Grupurile parlamentare

In aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în vedere că
partidele sunt resortul esenţial şi principal al regimului parlamentar şi că fără
partide nu există regim parlamentar (Joseph Barthelemy). Partidele politice, ca
instrumente ale expresiei voinţei populare, urmăresc în lupta electorală trimiterea
câtor mai mulţi reprezentanţi ai lor în parlament. Prezenţa reprezentanţilor
partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de grupări
politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care reunesc parlamentari ai aceluiaşi
partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afinităţi

147
politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o
obligaţie şi este la alegerea deputatului sau a senatorului de a se înscrie sau nu
într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt
independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor
potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ.
în Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie).
Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor
şi pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au
întrunit în prima lor şedinţă. Potrivit regulamentelor celor două Camere, în
vederea "formării organelor de lucru şi desfăşurării activităţii" deputaţii sau
senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin 10 membri
(la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care au figurat în alegeri pe
listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice.
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o
importanţă sporită grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare:
o fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita
numărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare
trebuie să reflecte, în mod proporţional, configuraţia politică a Camerei sau
Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare;
=> propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;
=> propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi
chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
=> prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;
■=> pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii
parlamentare sau înlocuirea unui membru;
o pot propune membri în Comisia de mediere;
=> pot cere modificarea ordinii de zi;
^ pot prezenta amendamente;
=> pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea
îndeplinirii cvorumului;
■=> pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei
Deputaţilor.

4.3. Statutul opoziţiei în Parlament

Organizarea internă şi funcţionarea camerelor parlamentare nu poate fi
înţeleasă fără înţelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri şi la
viaţa parlamentară. Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament,
desigur în sisteme democratice, identificăm majoritatea parlamentară (care
susţine guvernul) şi opoziţia, sau minoritatea parlamentară. Acest sistem se

148
găseşte în aproximativ 30 de ţări (Australia, Brazilia, Italia, Malta).

4.4. Birourile şi comitetele

în funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau
parlamentul în întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente.
Aceste birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare sau ale
parlamentului cu structură unicamerală a căror organizare, atribuţii şi
funcţionare sunt stabilite prin constituţie şi regulamentele camerelor.
Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe
durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un
preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul permanent are o seri de
atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei,
sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Unele atribuţii aparţin, de
regulă, preşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui biroului
permanent, sau vicepreşedintelui care-1 înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor,
măsurile de ordine, supunerea la vot, anunţarea rezultatului votului.
în România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte un birou
permanent Constituţia stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art.
64 (2). Astfel, potrivit Constituţiei, preşedinţii birourilor permanente se aleg pe
durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi membrii ai birourilor
permanente se aleg pe durata sesiunii.
Alegerea preşedintelui Camerei se= realizează prin vot secret, cu buletine
de vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de
grupurile parlamentare. Există regula în sensul cărei fiecare grup parlamentar
poate face o singură propunere.
Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor,
propunerile se fac de către grupurile parlamentare, în cadrul numărului de
locuitori din biroul permanent stabilit de către Cameră pentru fiecare grup
parlamentar (vezi şi art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 20 din
Regulamentul Senatului). Preşedintele Camerei supune propunerile votului
acesteia.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:
a) propune Camerei data începerii şi data închiderii sesiunilor
parlamentare;
b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare,
c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de
modificare a acestuia;
d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al
acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor
Camerei;
f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi

149
rapoartele comisiilor parlamentare;
g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru;
h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu
organizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor
avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii
Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a
altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor asupra măsurilor
stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;
i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor
permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza
consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a
Camerei;
j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor,
supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
k) conduce şi controlează serviciile Camerei;
1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul
Camerei Deputaţilor;
m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau
însărcinări date de Cameră.
Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ele putând fi
exercitate, în condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului
permanent. Aceste atribuţii sunt:
a) convocarea Camerei în sesiuni;
b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;
c) conducerea lucrărilor biroului permanent;
d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamentului;
e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;
f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe;
g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.
Aşa cum am văzut deja, preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind
controlul constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională.
Secretarii biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor
la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări
adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului;
ţinerea evidenţei hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi
proceselor verbale; asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin
etc.
Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului
Camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate;
prezentarea în Cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar
anual; asigurarea menţinerii ordinii în localul camerei etc.
Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în
şedinţă comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi

150
prin alte articole ale sale. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul articol 27 de situaţii în care
cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune.

4.5. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor,
organe interne. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în
exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative şi a celor de
control.
Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului
pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi temporare.
Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata
mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe
o durată mai scurtă de timp, durată determinată mai ales de problema ce li se
repartizează spre studiu, avizare sau control.

a) Comisiile permanente
în activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele
fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru
ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general
specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri
externe, ştiinţă şi învăţământ etc.
în mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere
ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaţilor şi-a organizat
următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică;
2. Comisia pentru buget şi finanţe;
3. Comisia pentru industrie şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii
pentru agricultură;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele
minorităţilor naţionale;
6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;
7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului
şi urbanism;
8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în
societate;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;

151
 13. Comisia de validare.
Procedând astfel, Senatul, prin Hotărârea nr. 17 din 3.07.1990 privind
aprobarea denumirii domeniilor de activitate şi numărul comisiilor permanente
ale Senatului, a organizat următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie,
comerţ, transporturi, telecomunicaţii, servicii;
2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară;
3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură,
protecţia mediului înconjurător;
4. Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului
şi cetăţeanului;
5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;
6. Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă;
7. Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat;
8. Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi;
9. Comisia de validări şi petiţii;
10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport.

b) Comisiile temporare (ad-hoc)

Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate,
pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul
înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor
proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite
domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca "de anchetă",
"speciale" etc.

c)Comisia întregii Camere

O asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar britanic şi sub o
formă sau alta în multe ţări al căror regim parlamentar este de inspiraţie
britanică. Comisia întregii camere este un organ de lucru care cuprinde pe toţi
membrii camerei.

d)Comisii speciale (select)

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o
problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare.

e) Comisiile fără specialitate

Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de
lege determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un
domeniu propriu asupra căruia acţionează. Ele sunt desemnate prin literele
alfabetului (A, B, C etc), nu sunt limitate ca număr, dar rar sunt mai mult de
zece.

152
 f) Comisiile comune (mixte)
Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg unele comisii comune (mixte)
pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente
sau temporare.
Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales comisii comune şi anume:
Comisia pentru apărarea şi asigurarea ordinii publice; Comisia de politică
externă.
Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în
Constituţie, în regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

g)Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de

către adunările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul
creării lor. De regulă aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale.
Potrivit regulamentului Camerei Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi
Regulamentul Senatului adoptat în 1993 (art. 57), fiecare Cameră poate înfiinţa o
comisie de anchetă la cererea unei treimi din membrii săi.

h) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structură bicamerală,
atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între
cele două Camere. Ori legea este opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină
reglementări unitare. în asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două
Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de lege este tocmai Comisia de
mediere. Constituţia României nominalizează comisiile de mediere în art 76,
stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urează a desemna un număr
egal de membri.

i) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare

Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate,
înscrise de obicei în regulamentele parlamentare.
In legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile permanente,
pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi reguli proprii
comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în măsura în care ele derogă sau
completează pe cele privind comisiile permanente.
Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau
vicepreşedintele acesteia, cu trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi
să participe la aceste şedinţe. Regula este că şedinţele nu sunt publice, dar
participarea şi a altor persoane fiind necesară, desigur că există destul de multe
excepţii.
Comisia lucrează valabil în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din
membrii săi şi hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul

153
membrilor săi, la vot participând numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă,
vot deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.

5. Funcţionarea Parlamentului

5.1. Mandatul sau legislatura

Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise
atât în Constituţie cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare.
înţelegerea funcţionării parlamentului implică explicarea noţiunilor de
mandat, sesiune şi şedinţă parlamentară, precum şi a corelaţiilor ce există între
acestea.43
Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este
ales parlamentul (sau camerele) şi-şi exercită împuternicirile sale. Parlamentele
sunt alese în general pentru nu mandat de 4 sau 5 ani. Unele camere ale
parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani, câte o treime, regulă ce se întâlneşte
de exemplu, la Senatul S.U.A. Mandatul parlamentar se încheie la expirarea
termenului, afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se
autodizolvă.
De asemenea, unele constituţii mai prevăd posibilitatea prelungirii
mandatului în cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac
imposibilă efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi
naturale). Prelungirea mandatului în asemenea situaţii se stabileşte numai de
către parlament pe durata împrejurărilor care au determinat-o.
Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede că mandatul
Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa. Alegerile pentru
noile Camere vor avea loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se
întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la
alegeri.

5.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală
de lucru fiind sesiunea.

a) Categoriile de sesiuni
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul)
este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. în Elveţia,
Camerele se întrunesc în sesiuni ordinare de patru ori pe an şi anume
43
Ciobanu, Viorel: Drept procesual civil, voi. I, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986,
p. 238.

154
primăvara (martie), vara (iunie), toamna (septembrie-octombrie) şi iarna
(noiembrie-decembrie). Sesiunile ordinare durează trei săptămâni. Potrivit art. 66
(1) din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două
sesiuni ordinare pe an. Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot
ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare, b) Convocarea
sesiunilor parlamentarea şi durata lor Trebuie să subliniem că evoluţia
sistemelor constituţionale a implicat şi câştigarea dreptului Parlamentului de a-şi
hotărî independent funcţionarea sa. Regulile privind funcţionarea Parlamentului
au constituit obiect de dispută, mai ales în secolul al XlX-lea în Europa,
guvernele depunând eforturi pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare.
La început dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivul
în general) care putea astfel să influenţeze viaţa parlamentară convocându-le cât
mai rar. Pe parcurs însă parlamentul şi-a consolidat poziţia sa de putere
deliberativă, având dreptul de a decide singur când să se reunească în sesiune.
Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este
vorba de sesiuni ordinare sau sesiuni extraordinare. Există de asemenea reguli
exprese privind perioada de timp în care se pot desfăşura sesiunile precum şi
termenul în care trebuie convocate. Sunt şi reguli privind convocarea primei
sesiuni, sesiunea de constituire.

5.3. Şedinţele
In cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se
desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie
avut în vedere că, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în
şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 (2)
situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că
desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice
cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de
membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor
Camerelor Parlamentului României conducerea lucrărilor aparţine preşedintelui
Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei
Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la
fiecare Cameră.
Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţe sunt prezenţi
cel puţin jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi. De aceea
deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie: prezenţi la lucrările Camerei şi să se
înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul
care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va
trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele care îl

155
împiedică să participe.
De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări,
întrebări, anunţări de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi,
discutarea problemelor de pe ordinea de zi.
Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi
senatorii iau cuvântul, da că-1 cer de la preşedintele Camerei, în ordinea
înscrierii la cuvânt. Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu
la cuvânt şi indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de
cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi.

5.4. Sistemul de vot

Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot
care poate fi deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul
votului afară de cazul în care chiar prin regulamentele de organizare şi
funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. Astfel, de exemplu, art. 34 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede
votul secret cu bile pentru acordarea votului de încredere Guvernului sau
adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis se exprimă prin ridicarea de mâini,
apel nominal, ridicare în picioare sau vot electronic
Votarea prin apel nominal se face în modul urător: preşedintele explică
obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă
citire numelui şt prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde
pentru sau contra. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele
deputaţilor, respectiv senatorilor care nu au răspuns.
Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic.
Regulamentele de funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine
(desigur când s-a hotărât vot secret) atunci când sunt alese persoane în funcţii,
iar votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor hotărâri. Votul pentru în
cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase neatins numele
persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui.
Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşează o urnă albă şi o
urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o biiă albă şi o bilă
neagră. Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră
înseamnă vot pentru, iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în
urna albă înseamnă vot contra.
Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemul de vot în
camerele parlamentului.

156
 6. Deputaţii şi senatorii

6.1. Generalităţi
Membrii parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau
senatori. Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate
cu chiar denumirea camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a
parlamentului. De regulă, în structura bicamerală, o cameră este denumită
Adunarea sa Camera Deputaţilor, Camera reprezentanţilor şi cealaltă Senat. De
asemenea deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale
în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii
legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel,
potrivit art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României (1990), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au
întrunit numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea
Deputaţilor au primit câte un mandat. Această soluţie a fost preluată şi de către
Constituţie care prin art. 62 (2) stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii
electorale.

6.2. Drepturi şi obligaţii

în realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de
îndatoriri atât prin constituţie cât şi prin regulamentele camerelor. Ele creează
condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.
Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal,
următoarele:
a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a
parlamentului, în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au
dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele camerelor, precum şi la activitatea
grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniţia propuneri
legislative;
b) de a urmări aplicarea legilor şi celelalte măsuri hotărâte de către
parlament. Dacă în timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi
a hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum
acestea acte sunt aduse la îndeplinire;
c) de a pune întrebări şi adresa interpelări;
d) de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile
legii, în vederea dezbaterilor ori a interpelărilor;
e) de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală
în care au fost aleşi. în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar

157
alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în cererile lor;
f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi
gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se
rambursează taxele de poştă şi telecomunicaţii interne pentru activităţile legate
de exercitarea mandatului;
g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese
personale, în condiţiile regulamentului camerei.

6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi

Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de
deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste incompatibilităţi au
multe explicaţii precum: imposibilitatea executării concomitente a unor funcţii;
parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare;
evită corupţia, prin acordarea de posturi avantajoase de către executiv, în
vederea influenţării parlamentului etc. Potrivit Constituţiei calitatea de deputat
sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia cele de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se
stabilesc prin lege organică. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat
şi senator.
Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la
adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii. Există două
categorii de imunităţi parlamentare, primele caracterizate prin inexistenţa
răspunderii (iresponsabilitate), care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce
priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot).
Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli
speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în
care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte.
De aceea, nici un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
De asemenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără
încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa.
Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, percheziţie
sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se
adresează preşedintelui camerei de către ministrul justiţiei.
Preşedintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor şi senatorilor în
şedinţă publică, după care o trimite de îndată, comisiei juridice, de disciplină şi
imunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei juridice de numiri, disciplină
imunităţi şi validări (Senat), spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive
temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul
secret, a cel puţin jumătate plus unul din membrii săi. Comisia poate

158
solicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le
pune la dispoziţie. în caz de refuz, comisia se adresează Camerei.
Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1
supune dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin
vot secret, cu majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor
prezenţi.
Potrivit art. 72 (2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul
sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a
Camerei. Dar în această situaţie, ministrul justiţiei are obligaţia de a informa,
neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei. în cazul în
care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul constată că nu există temei
pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine, trebuie
adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare
se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

6.4. Răspundere şi sancţiuni

Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de obligaţii. De
asemenea, ei au obligaţia de a respecta normele regulamentare. în cazul
încălcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt:
a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) eliminarea
din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la lucrările adunării timp de
maximum 15 zile; f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului prevede
doar primele patru sancţiuni. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele
Camerei sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament, şi desigur,
în raport de gravitatea abaterii.

7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare

în acest sens trebuie să subliniem că enumerarea în Constituţie a actelor
parlamentului, nu este şi o clasificare a actelor în acte normative şi individuale,
în sensul că legile ar avea caracter normativ iar hotărârile întotdeauna un caracter
individual. S-a exprimat în literatura juridică şi opinia că prin modul cum
Constituţia stabileşte actele prin care organele statului îşi îndeplinesc atribuţiile
ar preciza în acelaşi timp şi caracterul normativ sau nenormativ al acestora.
Clasificarea actelor Parlamentului. O altă problemă priveşte clasificarea
generală a actelor parlamentului. Pentru aceasta vom observa că prin Constituţii
sunt nominalizate următoarele acte juridice: legile, regulamentele Camerelor,
hotărârile şi moţiunile. în funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice,
actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu caracter normativ şi
acte cu caracter individual (nenormativ).
în prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie,

159
precum şi unele hotărâri. în cea de a doua categorie sunt cuprinse numai
hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii
de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate,
precum şi moţiunile.

8. Legea ca act juridic al Parlamentului

A. Conceptul de lege ca act juridic al Parlamentului

Definiţia legii ca act juridic al Parlamentului trebuie să se realizeze nu
numai identificarea formală ci şi a conţinutului, ceea ce conduce la
identificarea domeniului rezervat legii, lată de ce spuneam că legea
reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Această
parte a definiţiei, evocă faptul că prin lege sunt reglementate numai anumite
relaţii sociale şi anume acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii valorice
determinate de factori economici, sociali, politici, juridici, le consideră a fi cele
mai importante şi cele mai generale.
Constituţia României prin art. 73 (3) stabileşte domeniile rezervate
reglementării prin lege organică, acestea fiind:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a
celorlalte drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;

160
 t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi
organice.

B. Clasificarea legilor
Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,
ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege
căreia îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături.
Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României cuprinse în art. 73 (1)
se impune clasificarea legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare. Această clasificare se realizează pe criteriul conţinutului
reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.
Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub
aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale
şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a
puterii.
Legile organice, sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în
domeniile rezervate prin art. 73 (3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţiile sociale de mai mică importanţă, iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
Este interesant de menţionat că pentru sistemul nostru de drept în ultimele
decenii, până la Constituţia actuală, menţionarea legilor organice era pur
teoretică, fără însemnătate practică deoarece legile organice cunoşteau aceeaşi
procedură de elaborare ca toate legile, iar din punctul de vedere al dreptului
constituţional tocmai această procedură devine criteriul de clasificare.

C. Supremaţia legii

a) Conceptul de supremaţiei a legii

Desigur se impune să precizăm ce este supremaţia legii. în literatura
juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de obicei
definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să
corespundă nici unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iar toate
celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o
modifice sau să deroge de la ea. Plecând de la această constatare şi facându-se
anumite precizări, se defineşte supremaţia legii ca "acea caracteristică a ei care-şi
găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie să
corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte
juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al
eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu).

161
 b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin
raportare la categoriile juridico-statale.
o Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele puterii. Se
poate observa că adeseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele
generale ale puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii.
=> Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul
statal a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia
parlamentului în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel
că ierarhia organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor
juridice.
■* Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia
Constituţiei. O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este în
general şi motivată, plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei este un
lucru îndeobşte admis şi cunoscut.
Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în
exprimarea şi realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat).
Aşa cum am precizat şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observăm şi aici,
că în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii nu trebuie să privim izolaţi
aceşti factori.

c) Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei

în definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o lege
fundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şi din
procedura de elaborare. Pentru raţiunile pe larg expuse în capitolul privitor la
Constituţie, supremaţia Constituţie exprimă poziţia sa cea mai înaltă în sistemul
normativ al unei ţări. Aşa văzute lucrurile, supremaţia legii nu priveşte raportul
acesteia cu Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie), ci poziţia faţă de restul
dreptului.

d) Consecinţele juridice ale supremaţiei legii

Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe
juridice, privind fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi
garanţii ale supremaţiei legii), fie normele juridice existente în dreptul
constituţional.

D. Elaborarea legii
Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către
parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite,
procedură la rândul său prestabilită de Constituţie şi lege. Acest lucru - s-a văzut
- rezultă din chiar definiţia legii. în procedura de elaborare a legii intervin, cu
titluri diferire, organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii.

162
 în explicarea procedurii de elaborare a legii, unele consideraţii se impun.
a)Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar
clasificarea legilor. Astfel, în dreptul francez unde se face o netă distincţie nu
numai între legile constituţionale şi cele ordinare ci şi între legile ordinare şi cele
adoptate prin referendum, legile organice şi cele financiare, există substanţiale
diferenţieri între procedurile de elaborare.
Cât priveşte sistemul constituţional român, procedura de elaborare cunoaşte
deosebiri (nuanţări) în funcţie de faptul că legile sunt constituţionale, organice
sau ordinare.
b)Determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a
legilor interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt
exprimate puncte de vedere diferite. Astfel, unii consideră că această procedură
ar cuprinde trei etape ş anume: anterioară adoptării legii; concomitentă adoptării
legilor; forme posterioare adoptării legijor. Astfel văzute lucrurile, credem că
procedura de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape:
■=> iniţiativa legislativă;
o examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile
parlamentare;
o includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;
o dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
■=> votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
■* medierea;
■=> semnarea legii de către preşedintele camerelor;
■* promulgarea şi publicarea legii; ;
■=> aprobarea legii prin referendum.

a) Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă, cuprinde în

conţinut posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate
cu obligaţia parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra
acestora. Iniţiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a
oricărui subiect de drept de a face propuneri parlamentului.
Dreptul de iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme
statale sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea
mai mare măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale,
culturale şi de dezvoltare ale societăţii.
In România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Guvernul, deputaţii,
senatorii şi cetăţenii.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativă populară cum i se spune
frecvent, este clar delimitată şi definită prin art. 76 din Constituţie. Astfel, ea
trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi
cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuie să provină din
cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în

163
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei
cetăţeneşti.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte
de legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.
Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare
răspundere. De altfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii
legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi
justa traducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând
din sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii social-
economice şi politice determinate.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda
de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele
trebuie verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi al tehnicii
juridice şi desigur al armonizării (corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea
legea prevede obligaţia unor organisme statale de a examina,, dezbate aviza
proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de conturare a
iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă
certitudine că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de
accepţiunea ce am dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru
organul legiuitor interesează avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului
Legislativ prevăzut de art 79 din Constituţie). Astfel spus, proiectul de lege sau
propunerea legislativă nu pot fi depuse preşedintelui camerei parlamentului
decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles expunerea de motive. Numai astfel
dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera legal exercitat.

b) Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile

parlamentare
Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare
este o activitate complexă, da mare utilitate, aceasta permiţând o verificare, la
acest înalt nivel statal al conţinutului şi formei proiectelor de legi.
Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în
funcţie de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.
Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune
adoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot
însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori.

c) Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe

ordinea de zi a şedinţei Camerei parlamentare
Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a
examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau propunerii legislative.
De aceea includerea lor pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei capătă o

164
semnificaţie deosebită. La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul Camerei
trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate.
Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei. Numai Camera
parlamentului hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în care
ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri
legislative) ea trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor
fi examinate în sesiunile sale.

d)Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor

parlamentului
Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se
discută, şi deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După
votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.
Fiecărui deputat sau senator i se înmânează în timp util, câte un exemplar
tipărit din proiectul de lege şi din expunerea de motive.
Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de iniţiatorul proiectului
de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul
este supus în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole.
înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propune
amendamente, iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale (pentru
ratificarea lor) pot propune rezerve sau declaraţii.

e) Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după

discuţia pe articole a proiectului.
Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie
votat de către ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din
Camere celeilalte Camere. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau
propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a
adoptat. O nouă respingere este definitivă.

f) Medierea şi concilierea
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele
Camere. în mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o
Cameră poate vota un proiect de lege cu modificări faţă de prima Cameră.
Cum o lege trebuie să fie votată, în acelaşi conţinut de către ambele
Camere, realizarea acordului se face prin medieri şi concilieri. <
Constituţia României (2003) menţine numai medierea, dar într-o formulă
eficientă şi practică.
Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, parlamentul poate adopta
proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită
potrivit regulamentului fiecărei Camere.

165
 g) Semnarea legilor de către preşedintele Camerei
O dată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în
cazul în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta
din urmă.
Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a
legilor.

h) Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor

După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. In
legătură cu această fază trebuie făcute mai multe distincţii. Sistemul promulgării
legii cunoaşte anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat
autentifică textul legii, astfel spus constată şi atestă regularitatea adoptării sale.
în sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa
Preşedintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la
primire.
Cum este şi firesc, şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea de a examina
legea şi de a-şi exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei
funcţionări a autorităţilor publice. De aceea Constituţia prin art. 77 (2) permite
Preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară o singură dată,
reexaminarea legii. Iar prin art. 77 (3) Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele
a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei,
promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după
reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a
confirmat constituţionalitatea.
Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea
de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la
data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în
vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei publicării.
Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevăd
expres acest lucru. >

i) Aprobarea legii prin referendum

In activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost
instituţionalizat referendumul.
In viziune constituţionalistă, referendumul este aprobarea legii. El este
deci, în sistemele unde este prevăzut, o condiţie de valabilitate a legii. Aceste
consecinţe juridice trebuie apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre
popor şi parlament, raporturi statornicite prin Constituţie.
Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în
elaborarea legilor referendum. Dacă cu prilejul referendumului pentru lege
votează mai puţin decât majoritatea celor prezenţi la vot (consultare), legea nu
este considerată aprobată şi nu poate deci intra în vigoare.

166
 j) Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii
Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii,
aşa cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări.
Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cu procedură
de urgenţă. Această situaţie este prevăzută de către art. 76 (3) din Constituţie.
Astfel Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu
procedură de urgenţă, din proprie iniţiativă sau la cererea Guvernului.
Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din
Constituţie. Potrivit dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă Guvernul îşi
angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis printr-o
moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se
derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în şedinţă comună
se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii.
Legile adoptate în şedinţe camerelor. Potrivit art. 65 din Constituţie în
anumite probleme Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî numai în şedinţe
comune. Dacă în realizarea unora din atribuţiile stabilite prin art. 62 (2) se
procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat de exemplu), este
clar că apar nuanţări în procedura de elaborare a legilor, cum ar fi de exemplu
inutilitatea procedurii de mediere.

E. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Am văzut că procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul
căreia legea exprimă voinţa poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii
în sistemul de drept.
în mod firesc şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii
trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendare şi
abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

F. Deosebirile dintre Constituţie şi legi

Acum, după ce cunoaştem ce este legea şi care-i procedura sa de adoptare,
se impune să vedem prin ce se deosebeşte ea de Constituţie.
Am văzut că legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare, obişnuite. în cadrul legilor constituţionale, sunt incluse Constituţia şi
legile de modificare a acesteia. Deşi sunt adoptate uneori de către parlament şi
reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, între Constituţie şi
legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică. Sub aspectul
conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din două puncte de vedere, în
primul rând şi ea reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar reglementează acele raporturi care
sunt esenţiale pentru popor. în al doilea rând, Constituţia

167
reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate, în timp de legile
reglementează relaţiile sociale din anumite domenii.

G. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele

statului
Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de
drept, fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu lege. Ea
fundamentează chiar principiul legalităţii ştiut fiind că într-o accepţie restrânsă,
dar corect şi des utilizată, legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al
parlamentului.
Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a
supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât
parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a
legii, condiţia de conformitate este indiscutabilă.
Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la cazuri
concrete, au în principiu caracter individual şi trebuie emise numai în condiţiile
legii.

9. Regulamentele
Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a
Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa
cum prevede art. 64 (1) din Constituţie. De asemenea, potrivit art. 64 (1) din
Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii membrilor lor,
adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de către art. 64 din
Constituţie.
Regulamentul este un act normativ, este supus obligaţiei de publicare în
Monitorul Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor
preşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. în fine, regulamentul poate face
obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din
Constituţie.
Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele
constituţionale, Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice,
nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) se
încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate cazurile
se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că aceste acte
juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut,
proceduri şi desigur forţă juridică.
Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece
specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a
altor interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea dată de Constituţie, a
ajuns la concluzia că regulamentul parlamentar nu este o lege deoarece legea
are un domeniu rezervat (vezi mai ales art. 73 din Constituţie), este rezultatul

168
votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de
către Preşedintele României.

10. Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului

Cel de-al doilea act juridic al parlamentului este hotărârea. Aşa cum am
arătat deja, hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ.
Problema care se pune este aceea de a stabili criteriile de delimitare între legi şi
hotărâri, criterii care să ne poată conduce la identificarea hotărârilor în
ansamblul actelor juridice ale parlamentului. Aceste criterii sunt conţinutul şi
procedura de adoptare. Pe criteriul conţinutului vom observa că hotărârile se
deosebesc de legi din două puncte de vedere. în primul rând, în timp ce toate
legile au caracter normativ, hotărârile pot fi atât cu caracter normativ, cât şi cu
caracter nenormativ. în al doilea rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter
normativ au o forţă juridică inferioară legilor.

11. Moţiunile
Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale
parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie. Ea poate
fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi
se comunică guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, după
3 zile de la data când a fost prezentată, în şedinţa comună a celor două Camere.
De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiunea, o
nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează
răspunderea potrivit art. 114. Potrivit Constituţiei (art. 114), Guvernul îşi poate
angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege.
Privitor la moţiuni sunt câteva reguli importante ce rezultă din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel
moţiunile se depun preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei
Deputaţilor comunică moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă)
guvernului. în cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în
şedinţa comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc după 3 zile de la
data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune,
împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către
preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.

169
 12. Actele structurilor parlamentare
în mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în
realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii
pentru convocarea în sesiune a Camerelor (a se vedea, spre exemplificare:
Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, M.
Of. nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind convocarea Senatului, în
prima sesiune ordinară, M. Of. nr. 10 din 11 ianuarie 1993; Decizia privind
convocarea Senatului în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 199 din 20 august
1993) sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui
acesteia.
Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am arătat deja, ele emit avize şi
rapoarte.

170
 CAPITOLUL XI PUTEREA

EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

1. Precizări terminologice
Constituţia României, subtitlul III intitulat Autorităţile publice
reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II),
Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct
autorităţile. Terminologia folosită exprimă corelarea cu teoria
separaţiei/echilibrului puterilor în stat.

2. Structura executivului
Studierea în cadrul disciplinei noastre a organizării statale a puterii politice
nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu
precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul
constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt
în sistemul statal şi desigur a raporturilor cu celelalte autorităţi.
Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice
deosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. în legătură cu aparatul
administrativ, numeros dar necesar executivului, se consideră că el nu trebuie
privit în afara puterii executive. Chiar dacă acest aparat administrativ nu decide
în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind mai mult sau
mai puţin util structurilor de "putere administrativă". El interesează
precumpănitor în relaţia administraţie-cetăţean. Deci nu poate fi considerat din
afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de eficienţă, dar şi de răspundere.
Structurile executive cu care vom opera în continuare sunt: şeful de stat;
guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;
organele locale ale administraţiei publice. Vom menţiona desigur şi acel aparat
administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat
distribuit la nivelul fiecărei structuri executive.
a) Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de
monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de
guvernământ. Şeful de stat va fi explicat distinct în cadrul cursului nostru, fapt
pentru care aici nu vom merge la detalii.
b) Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum

171
cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de
sistemul constituţional, de faptul că executivul este format din una sau două
structuri.
Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde
există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 (3) al Constituţiei
României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri
stabiliţi prin lege organică.
Cât priveşte şeful guvernului, le se prezintă sub denumiri diferite, precum
de prim-ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.
c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice
execută
legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu
sau de resort. Ele se subordonează guvernului.
d) Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în
unităţile administrativ teritoriale.
Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele
executive superioare, dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele
locale alese prin vot de către cetăţeni.

3. Raporturile legislativ-executiv
O examinare, într-o viziune constituţională, a raporturilor legislativ-
executiv presupune explicare succintă a implicării legislativului în formarea şi
activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi funcţiei
executive precum şi a creşterii rolului executivului (în orice caz ca tendinţă).

A. Rolul legislativului informarea executivului i

Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin
important în formarea executivului.

a) Desemnarea şefului executivului

Dacă prin activitatea şefului executivului, sau al puterii executive,
înţelegem şeful de stat, vom observa că rolul parlamentului în desemnarea
acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ.
în republica prezidenţială, şeful statului fiind ales prin vot universal şi
direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului
şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şeful statului fiind
ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează în deplinătatea
sa.

b)Desemnarea şefului de guvern şi membrilor acestuia

Desigur, şi în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie reţinut că
diferenţierea între şeful guvernului şi membrii guvernului este evidentă
pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică distinctă în cadrul

172
oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit
de către şeful de stat).
în România potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează, un candidat
pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are
majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de
la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către
Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună. Votul de încredere se
acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa
Preşedintele României numeşte Guvernul. Preşedintele României este acela care
are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea primului ministru pe unii
membrii ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a
postului.
Anumite explicaţii privind învestitura guvernului sunt de asemenea
pertinente. Pentru ac un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate, el are
nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de
învestitură. Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se
pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când
şi cum se realizează această aprobare.

B. Raporturile privind activitatea executivului

Deşi ne menţinem la nivelul marilor principii constituţionale, vom observa
că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile privind activitatea legislativului şi
cea a executivului nu este uşor de formulat. în activitatea de guvernare,
legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul guvernării
este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în
guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului.

Intervenţia legislativului în activitatea executivului. Aceasta se

realizează prin mai multe căi:
a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe
care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un
program de guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind
şi un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului duce la
demisia guvernului
b) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şi condiţii
guvernul poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii.
Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea delegare, stabilind cu
acest prilej domeniul şi durata delegării precum şi modul în care va controla
exercitarea delegaţiei de către guvern (vezi şi art. 115 din Constituţia
României).

na
 c) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai
importante funcţii ale parlamentului.

Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele

două puteri, legislativă şi executivă, implică şi intervenţii ale executivului, care
se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al
referendumului.
a) Cu prilejul iniţiativei legislative. Importanţa iniţiativei legislative
în guvernare a fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele
constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi
guvernul.
b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în
procesul complex de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă
executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare a
legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituţionale
promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri
întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are
drept de veto, putând practic bloca o lege.
c) Cu prilejul referendumului. în multe sisteme constituţionale
organizarea referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar
adoptarea unor legi.

C. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este
mereu discutabilă şi de o reală importanţă teoretică şi practică. Practica
constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte.
In România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este
compatibilă cu cea de parlamentar.

D. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe

Raporturile parlament-guvern trebuie explicate azi având în vedere tendinţa
constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele
pluraliste de guvernământ.
Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte
explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor
mai importante instituţii statale.
Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de
creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme
constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el primind
împuternicirile sale direct de la popor (S.U.A., Franţa, România). Aceasta
legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului punând evidente semne de
întrebare cât priveşte o eventuală subordonare.

174
 4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor
statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut
sau impus, în contextul împrejurărilor istorice.
Această instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele,
structurile, împuternicirile, protocoalele.
De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări
unipersonale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-
au numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.
în explicarea instituţiei şefului de stat va trebui să plecăm de la constatarea
că astăzi sistemele constituţionale diferă între ele (printre altele) şt prin viziunea
ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea mecanismului
juridico-statal).
Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei
popor (naţiune) organizare statală a puterii. Această relaţie fundamentează şi
motivează întreaga construcţie statală juridică. Am explicat că poporul deţine
puterea politică, el încredinţează exerciţiul acesteia - în forme şi mijloace în care
să deţină supremaţia controlului - organelor reprezentative. Sunt organe
reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) şi şeful de stat
(în unele republici) pentru că sunt alese, prin vot universal şi egal. Cu această
ocazie interesându-ne şeful de stat trebuie să observăm care este structura
executivului şi deci care este locul său în acest executiv. Acest loc exprimă şi
relaţia popor, parlament, şef de stat.44

5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica
prin prisma dispoziţiilor constituţionale începând cu prima noastră constituţie.
Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate
domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82),
domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită
colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 31). La 8 iunie 1884, în
urma proclamării regatului, textele constituţionale sunt puse de acord cu această
realitatea. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77) arătând că puterea
legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34) şi
că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39).
Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului
Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii
de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost
înlocuit prin Consiliul de Stat.
Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a
44
Deleanu, Ion: Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, voi. I+II, Ed. Europa Nova, 1996, p. 122.

175
Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui
României, ales prin vot universal, egal direct, secret şi liber exprimat. Această
soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

6. Atribuţiile şefului de stat

a) Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din

alte state
Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat.
în practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori precum structura, funcţiile
şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata
mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat
(ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia.
Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi
revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează
Consiliul de Miniştri; promulgă legile, în termen de 15 zile.
în Statele Unite ale Americii, republica prezidenţială, preşedintele este
considerat prin Constituţie, organ al administraţiei de stat. De aceea, potrivit art.
2, §1 din Constituţia americană, "Puterea executivă va fi exercitată de către
Preşedintele Statelor Unite ale Americii"1 Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu
a fost modificată într-o măsură „relevantă" pentru competenţa Congresului şi
preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a avut loc un
proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american.
In Suedia şeful de sta nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea
deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt de ordin
ceremonial.

b) Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şt atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să
pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel din art. 80
(1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui
României: a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi
internaţionale statul este reprezentat de şeful de stat; b) este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României
este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Caracterizându-1 astfel, Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte
Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate
astfel:
a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi
funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea

176
formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul
apărării ţării şi asigurării ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii
externe; f) alte atribuţii.

Atribuţii privind legiferarea. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei

legislative de către parlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul.
De aceea şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel,
Preşedintele României: promulgă ;
legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii;
semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza
Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor.

Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. Din

caracterizarea instituţiei şefului de stat aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 80 (2)
din Constituţie, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare şeful de stat se
află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din
atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora.

Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau

revocarea unor autorităţi publice. în sistemul constituţional fundamentat pe
echilibrul puterilor este firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la
constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest
domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui
candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de
încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de
remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului
ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea
Constituţională, potrivit art. 140 (2) din Constituţie, numirea în funcţie a
magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri în funcţii
publice potrivit art. 94 litera "c" din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal,
de general şi de amiral.

Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. în

cadrul acestor atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate.
A

Atribuţii în domeniul politicii externe. In această categorie cuprindem:

încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea
lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi
rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai
României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor
diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor

177
state.

Alte atribuţii. în această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi

titlurilor de onoare; acordarea graţierii individuale.

7. Desemnarea şefului de stat

Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma
de guvernământ. Ea prezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor
(prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat cât şi a raporturilor acestuia cu
celelalte "puteri" din stat, îndeosebi cu legislativul şi executivul. Putem observa
că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe
cale ereditară; alegerea de către parlament; alegere de către un colegiu electoral;
alegere prin vot universal.
a) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la
monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat sau unde eventual monarhul
numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. în asemenea sisteme constituţionale (vezi
Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are
rolul de a garanta respectul acestor reguli
b)Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul
într-o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt
de regulă grupate în trei categorii; state în care şeful de stat este ales direct de
către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană) 4state în care
parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state socialiste);
Elveţia, ca exemplu unic.
c)Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi
ea folosită. Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către
Convenţia Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal
de membri aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor,
în India, preşedintele ales de către un colegiu electoral compus din membrii
aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale.
d) Alegerea şefului de sta prin vot universal este folosită în republicile
prezidenţiale dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are
o structură dualistă care permite conservarea unor aspecte de regim
parlamentar sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un
şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern).
e) Alegerea şefului de stat în România. România a adoptat forma de stat
republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către
un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Decretul-lege nr. 92/1990
privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi consacrarea prin
art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două
tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin majoritatea

178
de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca
preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se
realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales
Preşedinte candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

8. Durata mandatului şefului de stat

în România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se
exercită de la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la
depunerea jurământului de către preşedintele nou ales. în caz de război sau de
catastrofa mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi
persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două
mandate, care pot fi şi succesive. în caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale,
care poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau
imposibilitate a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din
funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul
este asigurat, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor. ;

9. Proceduri, solemnităţi, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii
sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui
asemenea act şi după un protocol anume.
Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către
Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în
faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, jurământul următor:
"Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi
materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea,
unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".
Depunerea jurământului are ca efect juridic începerea executării mandatului
prezidenţial.

10. Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această
calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima
vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de
stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu

179
răspunderea şefului de sta, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea
politică şi răspunderea penală.
Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură
de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind
imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Consiliului vom
reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja
privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului (aici art. 84 alin. 2 trimite explicit la art. 70
din Constituţie) precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui,
coroborate cu dispoziţiile art. 84.
Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a o
deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de
fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din
Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. în asemenea situaţie se poate
propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi
Preşedintelui României.
Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful
statului ar comite crima de înaltă trădare. în acest caz, punerea sub acuzare poate
fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel
puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată
aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
condamnare, Preşedintele este demis de drept.
în legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit
art. 98 din Constituţie şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind
răspunderea politică.

11. Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă
denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual.
Decretele trebuie contrasemnate de către primul-ministru.
Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şt se practică în
sistemele constituţionale.
Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că
obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate
aceste decrete ci numai cele expres menţionate prin art. 99 (2). Decretele
Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.

180
 CAPITOLUL XII AUTORITATEA

JURISDICTIONALĂ

1. Terminologie şi noţiuni
în teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea
judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în
realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanţii în
ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca
funcţie distinctă şi ca sistem distinct.
Termenul de justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea
de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă
etc, de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime
încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate.
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a
proceselor şi de reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi
suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite.
Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se
aplică numai unei categorii de jurisdicţii. în acest sens sunt interesante
dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei, potrivit cărora:
"1. Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi
cele de creanţă.
2. Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac
parte din puterea judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din
raporturile juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi
consecinţele deciziilor."
Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei
ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care
se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială
a activităţii jurisdicţionale.
în urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii
pentru subiectele de drept, participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc
despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces cât şi autorităţilor
publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi

181
executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.

2. Specificul activităţii jurisdicţionale

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de
legislativ şi executiv dar o şi integrează. Intr-o viziune sistematică în ansamblul
activităţilor statale.
Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a
organizării statale a puterii politice.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi
legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept.
Va trebui să observăm că însăţi \ competenţa instanţelor judecătoreşti
(autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi.

A. Principiile potrivit cărora se realizează justiţia

Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. în cadrul acestor
exigenţe se enumera în general următoarele: principiul legalităţii; dreptul la o
bună administrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces
echitabil; dreptul la publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului,
proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc.
Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau
poziţia justiţiei şi a judecătorului.
Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în
sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute, explicit, sau rezultând din dispoziţiile
constituţionale.

a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede

justiţiei, fiind de esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în
domeniul justiţiei şi anume sub două mari aspecte: legalitatea instanţelor
judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu

fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii
în drepturi a cetăţenilor.

c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu
înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a
tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură
traducerea printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii
în acest sens. După ce prin art 127 (1) stabileşte că procedura judiciară se
desfăşoară în limba română, prin art. 127 (2) arată că cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau

182
nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc,

ci şi un principiu fundamental al justiţiei.

e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit

căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât împotriva sa nu
s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.

f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este

unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în
activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale.
Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de
ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind
soluţia pe care trebuie să o dea.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar
separaţia 7 echilibrul puterilor în stat vorbindu-se de independenţa autorităţii
jurisdicţionale.
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii generale privitoare la
inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că
judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu
priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de
Preşedintele României.
Desigur, un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are
controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de
instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale.
Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa
legislativului şi a executivului.

B. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi
instanţe judecătoreşti.
Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească,
reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul
Superior al Magistraturii.
Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Curtea
Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a
instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este

183
interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Ministerul Public cuprinde procurorii constituiţi în parchete, care în mod
generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului
justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară,
interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi
funcţionare ale Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul
ierarhic.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea
exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea
în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiarii; b) este
colegiu de disciplină al judecătorilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru
o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi ele către Senat, în şedinţă
comună.

3. Raporturile cu legislativul şi executivul

A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa
stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine acestuia
mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi
constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional.
Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din
faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează
numai potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege
organele judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară
activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi marele principiu
al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea este
cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Legea elaborată de Parlament
creează condiţiile unei reale independenţe.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul
constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat
judecătorilor.
Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur, sunt
mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor
aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc).

184