ALIAJE DENTARE

Introducere
Proprietăţile materialelor dentare fizice, chimice şi mecanice au o importanţă
deosebită în susţinrea dorinţei de a prognoza şi de a proiecta dispozitive şi ansambluri de
materiale noi. Astfel, trecerea în revistă a acestor proprietăţi vine să creeze cadrul specific
începerii studiului complet al materialelor dentare, care, fără cunoaşterea acestor date nu
face altveva decât se blocheze sausă devieze nedorit rezultatele aşteptate.
S-a dovedit ca proprietatiile generale si proprietatiile de suprafaţa ale metalelor care
au fost utilizate pentru implanturi influenteaza direct, iar in unele cazuri, chiar controlează
dinamica de la interfaţa ţesuturilor din momentul plasării iniţiale pe viu pana la eliminarea
finala. Se admite ca, compatibilitatea este un proces in doua sensuri intre biomaterialele
incorporate in aparatura si mediul gazda de implant.
Este foarte important sa se recunoască ca materialele sintetice au caracteristici
generale si de suprafaţa specifice care depind de proprietatiile lor. Aceste caracteristici
trebuie cunoscute înainte de orice aplicaţie medicala, dar acestea trebuie de asemenea
cunoscute si in raport cu schimbările care pot avea loc in timp in organism. Cu alte cuvinte,
orice schimbare în timp a proprietăţiilor trebuie să fie anticipată din pornire şi motivată prin
alegerea biomaterialelor şi/sau proiectul de aparat.
Informaţiile legate de proprietăţiile de bază sunt disponibile prin intermediul
standardelor naţionale si internaţionale, din manuale si reviste de specialitate de diverse
tipuri. Cu toate acestea, aceste informaţii trebuie evaluate în cadrul contextului utilizării
respectivului biomaterial, deoarece atât aplicaţiile acestuia cât şi răspunsurile ţesuturilor
gazdă sunt specifice anumitor zone, de exemplu de tip cardiovascular (contact cu sângele în
curgere), ortopedic (solicitarea sub acţiunea unei sarcini/greutăti operaţioanle) şi dentar (de
percutare).

Tipuri de forţe pure :

Forţa de compresiune : o forţă ce are drept rezultat micşorarea lungimii probei pe
direcţia de acţiune a forţei.
Forţa de tracţiune : o forţă ce are drept rezultat creşterea lungimii probei pe direcţia
de acţiune a forţei.
Forţa de forfecare : o forţă ce cauzează o deplasare prin alunecare a unei structuri
faţă de cealaltă.
Unităţile de măsurare a forţei sunt în kilograme, newtoni sau funzi (pounds; 1 pound =
435,5 g).

Tensiunea
Este forţa la care o structură rezistă la o încărcare exterioară. Reprezintă o reacţie
internă la o sarcină exterioară aplicată şi este egală ca marime şi inversă ca direcţie, cu forţa
exterioară. Deşi este din punct de vedere tehnic o forţă internă, aceasta este dificil de
măsurat şi se acceptă valoarea ei ca fiind valoarea forţei exterioare aplicate pe unitatea de
secţiune. Tensiunea se măsoară în forţă pe unitatea de suprafaţă, astfel avem: kg/cm2 sau
Mpa (MN/m2) sau psi. Tensiunea este reprezentată prin intermediul literei greceşti sigma
(σ ).

Tensiunea = Forţa / Suprafaţa

 Existând trei tipuri de forţe pure, vom avea în consecinţă trei tipuri de tensiuni: de
tracţiune, de compresiune şi de forfecare.

Metode de studiere a distribuţiei tensiunilor

Modelarea fotoelastică: furnizează o demonstraţie grafică a distribuţiei tensiunilor

utilizând un material birefringent prin care se analizează lumina refractată. Dezavantajele
majore ale acestei metode includ dificultatea obţinerii unor modele complexe şi ale unor
materiale de modelare care să aibă acelaşi modul de elasticitate cu cel al structurii care se
studiază.
Analiza elementului finit: implică divizarea structurii în segmente mici fiecare având
proprietăţi fizice specifice. Analiza computerizată realizează apoi modelul tensiunilor induse
de diverse încărcări exterioare. Una dintre dificultăţile acestei metode constă în modelarea
structurii dentare, care este anizotropa, şi anume proprietăţile variază cu direcţia.

Deformarea

Reprezintă modificarea în lungime pe unitatea de lungime a unui material care a

suferit o încărcăre exterioară. Această proprietate este adimensională datorită unităţilor de
măsură care intervin în definirea ei (lungime pe lungime). În schimb se exprimă în procente şi
se reprezintă sub forma literei greceşti epsilon (ε ).

Deformarea = Modificarea lungimii / Lungimea iniţială

Deformarea poate fi elastică sau plastică. Deformarea elastică este aceea care
dispare după ce încărcarea exterioară îşi încetează acţiunea. Deformarea elastică se
bazează pe existenţa unei reţele de forţe aflate în echilibru între atomi. Dacă o forţă de
tracţiune sau de compresiune se manifestă asupra materialului atunci o forţă opusă va
încerca să refacă echilibrul dintre atomi. Astfel, după încetarea acţiunii exterioare atomii revin
la poziţia de echilibru. Deformarea plastică este cea care induce deformaţii remanente în
material şi după încetarea acţiunii forţei asupra materialului. Aceasta apare în momentul în
care deformaţia la nivelul atomilor este mai mare decât capacitatea lor de a reveni la poziţia
iniţială.

Diagrama tensiune-deformaţie

Este modul grafic de prezentare a deformării şi a tensiunii. În mod obişnuit testarea se

face prin încărcarea graduală a materialului folosind aparate de testare specifice. Valorile ce
rezultă pentru deformaţie sunt apoi folosite pentru determinarea tensiunii. Punctele astfel
determinate conduc la obţinerea curbei tensiune-deformaţie a materialului. În mod tradiţional
tensiunea se marchează pe axa verticală, iar deformaţia pe axa orizontală. Multe din
proprietăţile fizice de bază ale materialelor dentare pot fi reprezentate pe diagrama tensiune-
deformaţie. De exemplu :

- porţiunea dreaptă a liniei reprezintă regiunea de deformare elastică

 - porţiunea curbă a liniei reprezintă regiunea de deformare elastică şi plastică
- panta porţiunii drepte a liniei reprezintă modulul de elasticitate
- lungimea părţii curbe a liniei reprezintă ductilitatea
- aria aflată sub porţiunea dreaptă a liniei reprezintă rezilienţa
- aria aflată sub întreaga linie reprezintă tenacitatea

Regiunea
Tensiunea de plastică
rupere
Limita de
proporţionalitate Punctul de rupere

Tensiune
Regiunea liniară
(elastică)

a
Deformaţia

Fig. 2.1 Diagrama tensiune - deformaţie

Modulul de elasticitate (modulul elastic, modulul lui Young)

Este o masură a rigidităţii relative a materialului. Valorile care dau această măsură
sunt :

Modulul de elasticitate = Tensiune / Deformaţie

Trebuie reţinut faptul că această formulă se aplică doar regiunii elastice a diagramei
tensiune-deformaţie. Pe diagramă modulul este indicat prin intermediul pantei porţiunii drepte
a liniei. De aceea materialul ce prezintă o pantă mai abruptă va avea un modul mai mare şi,
în consecinţă, va fi mai rigid decât unul ce are o pantă mai puţin abruptă. Modulul este o
expresie a intensităţii legăturilor atomice şi intermoleculare. Acesta nu este relaţionat de
rezistenţa mecanică şi de limita de proporţionalitate şi nu este afectat de tratamentul termic
de îmbătrânire sau de prelucrarea la rece a materialului.
 MODULUL DE ELASTICITATE – panta iniţială a curbei ce
face referire directă la rezistenţa legăturilor atomice

Tensiunea
Panta porţiunii elastice a
curbei tensiune-
deformaţie; E – modulul
de elasticitate

Deformaţia

Fig.2.2 Diagrama modulului de elasticitate

Tabelul 2.1 Valorile modulului de elasticitate pentru unele materiale dentare

Aliaje Aliaje Aliaje
Aliaj
Os de de de Aliaje
Material Alumina Amalgam Co- Titan
(femur) aur aur aur Ni-Cr
Cr
tip I tip III tip IV
E
418 52,4 17,2 125 77,2 100 99,3 188 117
(GPa)

Limita de proporţionalitate

Este valoarea necesară tensiunii de a produce deformaţii permanente în material. În

mod alternativ poate fi definită şi ca limita de proporţionalitate dintre tensiune şi deformaţie, şi
este reprezentată pe diagrama tensiune-deformaţie prin punctul de inflexiune în care se face
trecerea de la linia dreaptă la curbă. Sub valoarea limitei de proporţionalitate tensiunea este
proporţională cu deformaţia. Tensiunile aflate sub această valoare determină doar deformaţii
temporare (elastice), iar peste această valoare determină deformaţii permanente (plastice).
Pentru materialele de restaurare se doreşte o limită cât mai mare.

Tabelul 2.2 Valorile limitei de proporţionalitate pentru unele materiale dentare

Aliaj Aliaj Aliaj Aliaj
Aliaj Smalţul Dentina
Material de aur de aur de aur de aur Agar
Ni-Cr dentar
tip I tip II tip III tip IV
PL
69 190 221 286 193 0,66 353 167
(MPa)
 Limita de elasticitate

Este valoarea maximă a tensiunii la care structura rezistă şi se întoarce la

dimensiunile avute înainte de aplicarea încărcării. Această proprietate este similară cu cea
descrisă anterior pentru toate aplicaţiile practice.

Limita de curgere

Este punctul la care se remarcă prima deviere de la proporţionalitate a tensiunii faţă

de deformaţie pe diagrama tensiune-deformaţie. Acesta indică faptul că structura începe să
se deformeze accentuat pentru o valoare redusă a tensiunii.

Rezistenţa la curgere

Este valoarea necesară tensiunii de a produce deformări permanente (în mod obişnuit
0,1 % sau 0,2 % şi care poartă numele de procent de încovoiere). Deşi mulţi consideră că
această proprietate este similară cu limita de proporţionalitate, ea este folositoare deoarece
se determină mult mai uşor decât limita de proporţionalitate. Astfel, nu este necesar să se
determine punctul în care proporţionalitatea tensiune-deformaţie se termină, ci se identifică
doar punctele de 0,1% sau 0,2% pe axa tensiunii şi se trasează o linie paralelă cu axa
deformaţiei până la curba din domeniul elastic.

Rezistenţa la rupere

Este valoarea maximă la care materialul rezistă fără ca acesta să se rupă sau să se
fisureze. Proprietatea se aplică atât forţelor de tracţiune cât şi celor de compresiune sau de
forfecare. Peste această valoare materialul se va rupe sau fisura

REZISTENŢA LA RUPERE – forţa maxima aplicata specimenului

Tensiunea

Deformaţia

Fig. 2.3 Diagrama rezistenţei la rupere

Tabelul 2.3 Valorile rezistenţei la rupere pentru unele materiale dentare

 Aliaj Aliaj Aliaj Aliaj
Amalga Aliaj de de de de Porţela Smalţ
Material Alumina Os Titan Ti6Al4V Dentina
m Co-Cr aur aur aur aur n dentar
tip I tip II tip III tip IV

Rm 12
119 47,9 685 221 379 448 469 503 550 930 105,5 10,3
(MPa) 1

Rezistenţa la compresiune

Este valoarea maximă la care materialul rezistă fără ca acesta să se rupă sau să se
fisureze. Proprietatea se aplică atât forţelor de tracţiune cât şi celor de compresiune sau de
forfecare. Peste această valoare materialul se va rupe sau fisura.

Tabelul 2.4 Valorile rezistenţei la compresiune pentru unele materiale dentare

Sticlă Polisulfid
Material Alumina Amalgam Os Agar Alginat Porţelan Dentina Smalţ dentar
ionomeră a

C
2180 201 167 45 0,76 0,82 1,93 150 297 384
(MPA)

Ductilitatea

Este abilitatea materialului de a suferi o deformare plastică fără ca acesta să se rupă

sau să se fisureze, sau gradul cu care acesta se poate deforma permanent fără ca să se
rupă. Ductilitatea se poate măsura prin trei moduri: procentajul alungirii, reducerea la aria
capetelor de rupere sau testul îndoiturii la rece. Procentajul alungirii se măsoară prin trasarea
unui marcaj în lungime de 50 mm pe o probă de tracţiune şi se aplică o tensiune axialaă
până când materialul cedează. Procentajul alungirii reprezintă raportul dintre modificarea
lungimii şi lungimea iniţială înmulţit cu 100. Reducerea la aria capetelor de rupere se
măsoară la fel doar că determinarea se realizează cu ajutorul ariei de reducţie. Testul
îndoiturii la rece măsoară numărul de îndoituri pe care le suportă un material înainte de
rupere. O probă este prinsă vertical într-o menghină şi îndoită la orizontală. Îndoiturile
ulterioare se realizează sub un unghi de 180°. Testul nu este influenţat doar de ductilitatea
materialului ci şi de diametrul probei.
Creşterea temperaturii implică scăderea ductilităţii materialului deoarece, în general,
rezistenţa acestuia scade odată cu creşterea temperaturii. Ductilitatea nu este relaţionată de
limita de proporţionalitate. Scopul în care ductilitatea este utilizată în stomatologie este dat de
determinarea coeficientului de netezire. Acesta este definit ca fiind raportul dintre procentul
alungirii şi limita de curgere. De aceea, cu cât este mai mare ductilitatea şi mai scăzută limita
de curgere cu atât este mai mare coeficientul de netezire.

DUCTILITATEA – alungirea totală suferită de specimen în urma deformării plastice

 Fig. 2.5 Diagrama ductilităţii

Tabelul 2.5 Valorile ductilităţii pentru unele materiale dentare

Aliaj Aliaj Aliaj Aliaj
Aliaje Aliaj Aliaje
Material de aur de aur de aur de aur Ti6Al4V
Co-Cr Ni-Cr de Pd
tip I tip II tip III tip IV
Alungire
a 4 29,5 32 35 24 6 25 5
(%)

Maleabilitatea

Este abilitatea unui material de a suferi o deformare permanentă la compresiune fără

a se fisura sau rupe, sau gradul de deformare la compresiune în aceleaşi condiţii.
Creşterea temperaturii, în general, conduce la scăderea maleabilităţii, deoarece
aceasta este dependentă de mişcarea dislocaţiilor, care în general se mişcă mult mai uşor la
temperaturi ridicate.

Fragilitatea

Este comportamentul materialului de a se fisura sau rupe sub acţiunea unei mici
deformaţii sau chiar în absenţa acesteia. Materialele fragile sunt cele cu structura care nu
permite mişcarea dislocaţiilor. Un bun exemplu în acest sens este dat de clasa de materiale
ceramice.
Materialele fragile sunt sensibile la defectele/fisurile/golurile interne în cazul încărcării
la tracţiune sau forfecare, deoarece acestea au tendinţa de a propaga aceste defecte în toată
masa materialului. În schimb materialele fragile au un comportament foarte bun sub acţiunea
forţelor de compresiune întrucât acestea închid fisurile sau golurile existente în material.

Rezilienţa

Reprezintă rezistenţa materialului la o deformare permanentă suferită în urma unui

impact. Poate fi definită drept cantitatea de energie absorbită de material în momentul în care
acesta este supus unei tensiuni aflate ca valoare puţin sub cea a limitei de proporţionalitate.
Proprietatea este adesea descrisă ca “potenţial de înmagazinare”. Aceasta se determină
cantitativ sub numele de modul de rezilienţă care este limita de proporţionalitate la pătrat
împărţită la de două ori modulul de elasticitate. Această cantitate este raportată ca unităţi de
energie pe unitatea de volum. Rezilienţa se reprezintă grafic prin intermediul ariei aflate sub
partea liniară a diagramei tensiune-deformaţie.
Un modul de rezilienţă ridicat este de dorit în cazul materialelor de restaurare. Firele
ortodontice au, la rândul lor, nevoie de un modul de rezilienţă ridicat datorită faptului că
energia înmagazinată poate fi eliberată ulterior pentru o lungă perioadă de timp. Firele
ortodontice (în special cele fabricate din beta-titan sau cele obţinute din oţeluri inoxidabile)
ilustrează rolul pe care îl au limită de proporţionalitate şi modulul de elasticitate în
determinarea rezilienţei. Astfel firele din beta-titan au o rezilienţă mai bună decât cele din oţel
inoxidabil, deşi au aceeaşi limită de proporţionalitate, însă firele din beta-titan au un modul de
elasticitate mai mic decât cele din oţel inoxidabil.

Tenacitatea

Reprezintă rezistenţa materialului la fisurare în urma unei tensiuni de impact sau

poate fi definită drept cantitatea de energie absorbită de material în momentul în care acesta
este supus unei tensiuni aflate ca valoare puţin sub cea a limitei de proporţionalitate. Grafic,
aceasta descrie întreaga arie aflată sub diagrama tensiune-deformaţie. Materialele dure sunt
în general tenace, deşi ductilitatea are un rol pronunţat în determinarea tenacităţii.
Tenacitatea se determină în mod obişnuit folosind testul cu pendulul de impact Charpy (în
care proba este aşezată orizontal) sau Izod (în care proba este aşezată vertical), testare care
este frecvent folosită în industrie la controalele de calitate. Tenacitatea este principala
preocupare în cazul materialelor fragile deoarece materialele ductile prezintă deja valori
acceptabile ale acesteia. În cazul materialelor dentare s-au depus eforturi susţinute pentru
creşterea tenacităţii.

Rezistenţa la fisurare

Reprezintă o proprietate importantă în cazul materialelor de amprentă, şi anume,

polisulfida are o rezistenţă la fisurare ridicată, ceea ce reprezintă un avantaj, permiţându-i să
fie extrasă din cavităţi fără să se fisureze. Pe de altă parte, polieterii au o rezistenţă scăzută
la fisurare. Rezistenţa la fisurare se maximizează, pentru majoritatea materialelor de
amprentă, prin îndepărtarea lor din interiorul dintelui cu ajutorul unui mâner paralel cu axa
lungă a dintelui.

Tenacitatea la rupere

Este o măsură a rezistenţei materialului la rupere prin propafarea fisurii sub tensiune.
Se determină în mod obişnuit utilizând testarea prin crestătura cu o singură muchie şi
încărcarea în trei puncte. De vreme ce tenacitatea la rupere este o proprietate inerentă a
materialului, ea oferă mai multe date decât rezistenţa transversală care este dependentă mai
mult de prelucrarea probei ce urmează a fi testată. Deoarece tenacitatea la rupere este
dependentă de propagarea fisurii şi nu de iniţierea ei, condiţiile în care se prezintă suprafaţa
sunt de mai mică importanţă.

Rezistenţa transversală (tensiunea de încovoiere, modulul de rupere)

 Este măsura care prezintă modul în care materialul se comportă sub acţiunea
multiplelor tensiuni. Se determină prin supunerea unei bare din material la o încărcare în trei
sau patru puncte care vor conduce la dezvoltarea unor tensiuni de compresiune în capătul
barei, tensiuni de tracţiune la capătul inferior al acesteia şi tensiuni de forfecare pe lateralele
ei. Tensiunile de compresiune sunt convertite la cele de tracţiune prin intermediul axei
centrale neuter a bării. Tipul acesta de test este recomandat materialelor dentare cu baza
răşină deoarece în funcţionare acestea sunt supuse la solicitări complexe. Testul este foarte
sensibil la modul în care este pregătită proba, în special la condiţiile în care se prezintă
suprafaţa pe care se manifestă tensiunile de tracţiune.

Tabelul 2.6 Valorile rezistenţei transversale pentru unele materiale dentare

Hidroxid Sticlă Aur
Material Amalgam Alumina Gips
de calciu ionomeră (folie)
T
122 4,2 24,2 379 292 16,6
(MPa)

Oboseala

Oboseala reprezintă ciclul de tensiuni la care materialul poate ceda, valoarea acestuia
fiind mai mică decât tensiunea de rupere obişnuită. Termenul de “oboseală” derivă din faptul
că materialele par să obosească în urma unui ciclu repetat de încărcări. Există două direcţii
de abordare a acestei proprietăţi: limita de anduranţă şi durata de funcţionare. Limita de
anduranţă reprezintă tensiunea maximaă ce se poate aplica unui material astfel încât acesta
să efectueze un număr nelimitat de cicluri fără să sufere nici un defect. Durata de funcţionare
reprezintă o predicţie în ceea ce priveşte numărul de cicluri la care rezistă materialul până la
rupere pentru o anumită valoare a forţei aplicată. Oboseala conduce la ruperea materialului
deoarece aceasta promovează propagarea fisurilor. Condiţiile în care se prezintă suprafaţa
(margini ascuţite, rugozitatea) contribuie la rândul lor la ruperea prin intermediul oboselii.
Oboseala stă la baza deteriorării amalgamurilor dentare şi ale materialelor dentare bazate pe
răşini.

Vâscozitatea

Este rezistenţa la curgere. De aceea un lichid cu vâscozitate mare va avea o

consistenţă groasă şi va curge mai greu. Vâscozitatea este datorată de forţele de frecare
interne ce apar în lichid şi se calculează prin raportul dintre tensiunea de forfecare şi viteza
de deformare. Unitatea de măsură este centipoises.

Vâscoelasticitatea

Descrie materialele care prezintă atât caracteristici de lichid vâscos cât şi de solid
elastic. Aceste tipuri materiale au proprietăţi ce variază cu viteza de încărcare. Materialele
vâscoelastice, de exemplu alginatele, prezintă o mică deformaţie permanentă la încărcări
rapide, dar au o deformaţie permanentă ridicată ca valoare în cazul unei încărcări lente.

Tipuri de comportamente ale fluidelor

 1. Lichide Newtoniene (ideale)

Sunt lichidele ce prezintă aceeaşi vâscozitate indiferent de viteza de forfecare.

Exemplele includ apa şi cimentul din fosfat de zinc.

2. Lichide plastice

Sunt rigide până la o anumită valoare a tensiunii de curgere ce li se aplică. Aplicarea

acestei tensiuni cu scopul de a cauza curgerea materialului poartă numele de
caracteristica Bingham.

3. Lichide pseudoplastice

Sunt cele care perzintă o scădere a vâscozităţii odată cu creşterea vitezei de

forfecare. Exemplele cuprind în această categorie cimenturile policarboxilate şi
cimenturile monomerice.

4. Lichide dilatante

Sunt cele care prezintă o creştere a vâscozităţii odată cu creşterea vitezei de

forfecare. Un bun exemplu e dat de compozitele pe bază de răşini.

5. Lichide tixotropice

Sunt lichidele a căror vâscozitate depinde de tipul de forfecare suferit. Cu alte cuvinte,
dacă au fost supuse la forfecare, atunci vâscozitatea lor va scădea, iar dacă apoi nu
mai sunt supuse la alte solicitări atunci vâscozitatea lor va creşte până la nivelul avut
înainte de a fi supuse la forfecare. Exemplele includ aici pastele profi şi gelurile pe
bază de fluor. Opuse acestor fluide sunt fluidele reopexice.

Timpul de lucru

Este definit ca fiind timpul scurs de la începutul amestecului până când materialul
obţinut devine atât de gros încât nu mai poate fi manipulat.

Timpul de solidificare

Reprezintă timpul scurs de la începutul amestecării până când materialul astfel obţinut
atinge un anumit grad de rigiditate, apropiat de cel pentru care este folosit. Situaţia dorită în
aceste cazuri este cea în care se asociază un timp de lucru adecvat cu o solidificare rapidă.

Aplicaţiile clinice ale reologiei

Materialele elastomerice de amprentă pe bază de apă sau nu, fiind vâscoelastice,

trebuie îndepărtate cu ajutorul unui mâner din cavitatea bucalaă pentru a minimiza
deformaţiile permanente.
 Ideal ar fi lucrul cu cimenturile şi materialele de amprentă uşoare, care să aibă un
comportament pseudoelastic, astfel încât, odată cu creşterea vitezei tensiunii de forfecare să
scadă vâscozitatea.
Motivul pentru care multe cimenturi foarte vâscoase (policarboxilatele, cimenturile
ionomerice) formează straturi subţiri se datorează faptului că sunt pseudoplastice.

Coeficientul liniar de dilatare termică

Coeficientul liniar de dilatare termică este definit ca fiind modificarea lungimii pe

unitatea de lungime a unui material ce este supus unei modificări a temperaturii de 1°C.
Acest număr variază de la un material la altul şi este exprimat sub formă exponenţială.
Elementul de bază al definiţiei coeficientului liniar de dilatare termică este ideea că atomii la
echilibru au cel mai scăzut nivel energetic. În momentul în care o anumită cantitate de
energie este aplicată asupra lor aceştia vor începe să vibreze şi să se depărteze unul de
altul, acest fenomen având drept consecinţă dilatarea materialului.
Există o strânsă legătură între coeficientul de dilatare termică şi punctul de topire al
materialului. Astfel, materialele ce au punctul de topire scăzut vor avea un coeficient de
dilatare ridicat. Explicaţia este dată acestui fenomen de faptul că legăturile interatomice sunt
slabe, iar în momentul în care se aplică o anumită cantitate de energie, atomii se vor mişca
mult mai uşor. Contrariul este adevărat în cazul materialelor cu temperaturi de topire ridicate.
Datorită legăturilor interatomice puternice, aceste materiale vor prezenta valori scăzute
pentru coeficienţii de dilatare termică. Dacă dintele şi materialul de restaurare au coeficienţi
de dilatare diferiţi atunci materialele se vor dilata şi contracta diferit, ceea ce se va concretiza
în scurgeri şi alunecări nedorite ale materialului de restaurare faţă de dinte

Tabelul 2.7 Valorile coeficientului de dilatare termică penru unele materiale dentare
Porţelan
Aliaje
Ciment Aliaje pe Aliaje Aliaj Silico
Material Alumina Amalgam de
ZOE Co-Cr support Ni-Cr Ti6Al4V n
aur
metallic
Intervalul
25 25 40 40 200
de
0–200 20–50 25–60 - - - - - 22-40
temperatur
500 500 500 500 700
ă (°C)
Coeficient
ul de
14,2
dilatare 6,2 22,1 35 14,7 14,1 14,71 12,43 142
7
termică
(10-6/ °C)

Conductivitatea termică

Coeficientul conductivităţii termice este cantitatea de caldură în calorii/secundă ce

trece printr-o probă groasă de 1 cm având aria transversală de 1cm2 producând o diferenţă
de temperatură la suprafeţele probei de 1°C. Cu cât este mai mare acest coeficient, cu atât
capacitatea acestuia de a transmite căldura este mai mare. Aceste valori variază de la un
material la altul, iar ele sunt prezentate pentru materialul dentar, dentina şi cimenturile
dentare.
Tabelul 2.8 Valorile conductivităţii termice pentru unele materiale dentare
Amalga Aliaj Au- Porţela Dentin Smalţul
Material Alumina Os Titan
m Ag-Pd n a dentar
λ
(W/cm 54 38,7 1,4 10 300 2,39 1,36 2,23
grd)

Difuzivitatea termică

Măsoară viteza transferului energiei termice atunci când sursa de căldură are
fluctuaţii. Această proprietate poate fi în unele cazuri mai importantă decât conductivitatea
termică, în stomatologie, deoarece în cavitatea bucală există fluctuaţii termice importante. De
exemplu, aceasta poate fi relaţionată de abilitatea unui material de bază de a asigura
protecţia termică a dintelui.

Tabelul 2.8 Valorile difuzivităţii termice pentru unele materiale dentare

Hidroxi
Amalga d Sticlă Silico Smalţ
Material PMMA Dentina
m de ionomeră n dentar
calciu
(mm2/s) 9,6 0,187 0,184 0,32 0,124 0,183 0,469

Duritatea şi testarea durităţii

Duritatea este definită ca rezistenţa materialului la o apăsare permanentă. Astăzi se

utilizează diferite metode de testare a materialelor dentare.

Clasificarea testelor de duritate

1. Prin intermediul modului de aplicare al apăsării: Static (sarcina aplicată încet),

Dinamic (sarcina aplicată rapid)
2. Prin intermediul valorii încărcării aplicate penetratorului: Macroduritate (când
sarcina este mai mare de 1 Kg), Microduritate (când sarcina este mai mică de
1 Kg)
3. Prin intermediul mărimii penetratorului: Micropenetrare (penetrator cu vârf
mic), Macropenetrare (penetrator cu vârf mare).
Cele mai cunoscute teste de duritate sunt : Brinell, Vickers, Knoop, Rockwell.
În general, valoarea durităţii se obţine prin împărţirea sarcinii aplicate pe suprafaţa
probei cu aria sau adâncimea urmei produse de penetrator la suprafaţa probei.

Brinell

Acest test implică utilizarea unei bile de oţel durificat cu diametrul de 1,6 mm pe care
se aplică o sarcină de 12 Kg. Valorile BHN se exprimă în mod tehnic în Kg/mm2, obişnuit
valoarea reprezintă şi unităţile de măsură. Astfel, cu cât valoarea este mai mare cu atât
duritatea materialului este mai mare. Acest test dă rezultate deosebite în cazul materialelor
ductile.
Limitările testărilor se referă la :
- metalele prelucrate la rece ce prezintă o “coamă” în jurul penetrării ;
- metalele recoapte ce prezintă o scufundare a penetrării.
Ambele situaţii fac determinarea diametrului urmei dificilă.
Condiţiile necesare pentru obţinerea valorilor exacte sunt :
1. Proba trebuie să fie plată;
2. Proba trebuie să fie de 10 ori mai groasă decât adâncimea preconizată a
penetrării;
3. Testarea nu trebuie efectuată la marginea probei;
4. Penetrările nu trebuie efectuate prea aproape una de cealaltă.

Tabelul 2.10 Valorile durităţii Brinell pentru unele materiale dentare

Aliaje
de aur
Aliaj Aliaj de Aliaj de Aliaj de Aliaje Aliaje
Aliaje suport
Material de aur aur tip aur tip aur tip Au- Ag-
Co-Cr pentru
tip I II III IV Pd Pd
porţelan
topit
Duritatea
Brinell 265 45 95 110 120 200 135 165
(Kg/mm2)

Vickers

Testul de duritate Vickers implică o sculă de penetrare din diamant, în formă de

piramidă cu baza pătrat şi un unghi de penetrare de 136°; sarcina în acest caz se aplică pe
materialul testat în mod constant. Lungimea diagonalelor penetratorului este folosită în
determinarea mărimii urmei lăsate de acesta în material. Avantajul semnificativ al acestui test
constă în faptul că se pot testa probe foarte mici datorită penetratorului său de mici
dimensiuni. De asemenea, abilitatea testului de a lucra cu sarcini variate, conduce la un alt
avantaj, şi anume, se pot face determinări de durităţi atât pe materiale moi cât şi pe materiale
dure. Testarea Vickers dă rezultate foarte bune în cazul materialelor fragile, dar şi situaţiile în
care se întâlnesc materiale ductile au fost rezolvate cu success.

Tabelul 2.11 Valorile durităţii Vickers pentru unele materiale dentare

Aliaj Aliaj Aliaj Aliaj
Amalgam Aliaj de de de de Porţela Smalţ
Material Alumina Titan Ti6Al4V Dentina
Co-Cr aur aur aur aur n dentar
Ag-Hg Sn- tip I tip II tip III tip IV
Hg
HV
(Kg/m 1200 120 15 350 55 105 135 160 182 210 320 60 408
m2)

Knoop

Unul dintre cele mai utilizate teste de duritate pentru materialele dentare este testul
Knoop, care foloseşte o sculă de penetrare din diamant, în formă de piramidă cu baza
romboidală. Deşi poate fi folosit atât pentru materiale ductile cât şi fragile, acesta oferă
rezultate excelente în cazul în care se testează materiale elastice, deoarece recuperarea
deformaţiei este mai mare decât diagonala mică a urmei. Acest aspect este foarte important
deoarece pentru determinarea durităţii se utilizează diagonala mare. Dezavantajul major al
testului constă în faptul că necesită suprafeţe foarte bine şlefuite şi un timp de testare mai
mare decât cel folosit în celelalte teste.

Tabelul 2.12 Valorile durităţii Knoop pentru unele materiale dentare

Ciment Smalţul
Aliaj Aur Aliaj Aliaj Aliaje
Material Alumina sticlă dentar
Co-Cr (folie) Au-Pd Ni-Cr de Pd
ionomeră uman
355
KHN
2100 356 69 206 314 259 31 -
(Kg/mm2)
431

Rockwell

Penetratoarele folosite de acest test sunt conuri de diamant sau bile de oţel.
Avantajul deosebit al acestui tip de test constă în faptul că necesită un timp foarte scurt, şi
anume 10 sau 15 secunde până la obţinerea rezultatelor care se citesc de pe un cadran,
ceea ce face ca operatorul să evite introducerea valorilor în formulistica matematică, şi astfel,
se îndepărtează riscul apariţiei unor erori de calcul.
Metoda : Se aplică o sarcină mică (uşoară) pe penetrator, iar indicatorul aparatului
de măsură se fixează la valoarea zero. Apoi se aplică sarcina mare (mai grea sau cea de
interes) după care se face citirea de pe ecranul indicator. Testul măsoară diferenţa urmelor
lăsate de sarcina mare şi cea mică.
Alături de testul Rockwell există şi testul Rockwell Superficial; diferenţa dintre cele
două constă în magnitudinea sarcinilor utilizate. Rockwell Superficial utilizează sarcini mai
mici şi determină duritatea la suprafaţa materialului.

Informaţii generale despre duritate

Conversia valorilor obţinute la un test (de exemplu Vickers) se poate face pentru un
alt tip de test (de exemplu Knoop), însă acest lucru în cel mai bun caz nu este altceva decât
o aproximaţie.

Motivele pentru care se determină duritatea

- duritatea nu se determină doar ca proprietate în sine, ea este şi un indicator pentru
alte proprietăţi. Astfel, cunoscându-se că aliajele dentare cu baza metalică sunt cu
30% mai dure decât aliajele de aur tip IV, se trage concluzia că primele au nevoie
de aparate adecvate pentru a fi prelucrate la rece.
De asemenea, duritatea poate fi un indicator al :
- rezistenţei la uzură – deşi duritatea nu este un indicator absolut al rezistenţei la
uzură, în cazul răşinilor composite s-a demonstrat că duritatea matricei joacă un rol
important în cadrul rezistenţei la uzură
- rezistenţa – a fost demonstrată legătura între duritate şi rezistenţa în cazul
ghipsului
 - gradul de polimerizare – duritatea indică gradul de conversie al unui monomer în
răşina compozită; duritatea ridicată indică un grad ridicat de polimerizare
- adâncimea de întărire a răşinilor – adâncimea solidificării la răşinele activate la
lumina se poate determina utilizând testul de duritate. Se foloseşte o răşină
activată de lumina ce are adâncimea solidificată cunoscută; se determină duritatea
la capătul activat după care se determină duritatea la capătul neacvtivat. Se
consideră polimerizare completă când diferenţa de duritate între cele două capete
este de cel puţin 80%
Grosimea probei are o importanţă deosebită în determinarea durităţii, dacă aceasta
este prea subţire atunci penetratorul poate să treacaă prin probă şi astfel, să se obţină
rezultate eronate. O altă eroare poate fi introdusă de penetrator, dacă acesta îşi pierde din
calitatea de penetrare iar vârful devine bont.
Duritatea Knoop (KHN) pentru câteva materiale dentare :
Smaltul 300
Dentina 65
Amalgamul 100
Răşini composite hibride 35
Răşini composite pentru microrestaurări 25

Uzura

Reprezintă pierderea de masă a unui material la realizarea contactului cu alt

material, contact ce se desfăşoară dinamic. Este un proces complicat care este influenţat de
ductilitate, duritate şi rezistenţa la rupere.
Există patru tipuri de uzuri :
1. Abrazivă
2. Adezivă
3. Oboseala
4. Corozivă

Abrazivă (sau de fricţiune)

Apare când există frecare între o suprafaţă netedă, fină şi una rugoasă, abrazivă.
Este bine de ştiut că uzura abrazivă poate fi de două feluri: două corpuri în contact
sau trei corpuri în contact (dacă o bucată s-a rupt din unul din corpuri).
Duritatea nu este un indicator absolut al uzurii sau al rezistenţei la uzură. Suprafeţele
dure nu au întotdeauna un comportament la uzură mai bun decât cele moi.
Condiţiile impuse de uzura abrazivă constau în diferenţa de duritate dintre cele două
suprafeţe iar suprafaţa mai dură este şi rugoasă.

Adezivă

Apare în momentul în care proiecţii microscopice aderă sau se unesc între ele şi se
fragmentează pe măsură ce suprafeţele aflate în contact se mişcă. Acest tip de uzură este
cea mai răspândită, dar şi cel mai greu de prevenit. Chiar şi suprafeţele foarte bine lustruite
prezintă asperităţi şi sunt supuse la acest tip de uzură.
Oboseala

Apare în momentul în care oboseala determinată de încărcările ciclice cauzează fisuri

ce se dezvoltă sub suprafeţele ce se află în contact. Alunecarea acestora cauzează pierderi
masice de material.

Corozivă

Apare la contactul dintre două suprafeţe corodate, zona aflată sub influenţa produşilor
de coroziune ce accentuează distrugerea suprafeţelor.

Testarea la uzură

Testarea in vitro : Problema principală care este ridicată de acest tip de testare în
laborator este dată de valoarea foarte puţin predicitibilă a rezultatelor ce fac referire la
comportamentul materialului dentar în condiţii reale intraorale. Acesta este şi motivul pentru
care în mod obişnuit testarea se desfăşoară accelerat cu scopul de a produce date cât mai
apropiate de realitate, într-un interval cât mai scurt de timp. Pe de altă parte, inconvenientul
rapidităţii testării, rezidă în riscul mare de apariţie al erorilor.
Câteva exemple de teste de uzură sunt prezentate mai jos :
1. Pierdere masică şi pierdere volumică;
2. Uzura la contactul a doua suprafeţe sau trei suprafeţe în contact;
3. Duritatea la penetrare;
4. Profilometria suprafeţei.
Testarea in vivo: se poate realiza atât prin tehnici directe cât şi prin tehnici indirecte.
Prima categorie este dată de comparaţia care se face între datele clinice existente deja şi
diferitele categorii de grade de uzură. Tehnicile indirecte utilizează replici ce sunt analizate
microscopic sau sunt comparate cu valorile standardizate în tabele.

Caracteristicile unui abraziv ideal

1. Forma neregulată
2. Duritate mai mare decât cea a suprafeţei pe care urmează să o uzeze
3. Rezistenţa ridicată la impact
4. Rezistenţa ridicată la uzura prin frecare
Porţelanul este un bun exemplu al faptului că uzarea intraorală trebuie privită ca un
fenomen cuplat, şi anume, nu doar materialul implicat trebuie investigat la uzare ci şi restul
dentiţiei alături de materialele de restaurare care vin în contact cu materialul de interes.

Modificarea dimensională

Această proprietate afectează o largă varietate de materiale dentare. Pentru anumite

materiale, cum ar fi materialele de investigare, această proprietate este atât necesară cât şi
benefică. În alte cazuri, de exemplu răşinile composite, modificarea dimensională intră în
categoria proprietăţilor nedorite.
Există trei tipuri de modificări dimensionale :
 1. Termică
2. Chimică
3. Mecanică

Modificarea dimensională termică

Apare în momentul în care sistemul primeşte energie din exterior, iar atomii încep să
se deplaseze din poziţiile lor de echilibru, acest ansamblu de fenomene concretizându-se
într-o modificare dimensională.

Modificarea dimensională chimică

Se produce în momentul în care reactanţii determină apariţia unui produs de reacţie

ce are un volum diferit. Un exemplu în acest sens este dat de răşinile de bază care suferă o
contracţie volumetrică de 7% după ce se adaugă polimerul în reacţie cu monomerul, într-o
proporţie volumica de 3:1.

Modificarea dimensională mecanică

Reprezintă o simplă deformare mecanică ce apare în momentul în care materialul este

supus unei încărcări.

Intervalul de topire

Reprezintă temperatura la care un singur element sau compus trece din starea solidă
în cea lichidă. Materialele care se prezintă sub forma unor aliaje în general nu au o
temperatură exactă la care se topesc, ele posedă un interval de temperatură. Temperature
mai joasă reprezintă valoarea curbei solidus sub care materialul se află în stare solidă.
Temperatura cu valoarea mai ridicată reprezinta curba liquidus peste care materialul se află
în stare lichidă. În acest interval de temperatură ambele stări, lichidă şi solidă sunt prezente.

Tabelul 2.13 Valorile intervalului de topire pentru unele materiale dentare

Aliaj Aliaj Aliaj Aliaj
Aliaje de de de de Aliaj Aliaje Aliaje
Material Ti6Al4V
Co-Cr aur aur aur aur Ni-Cr de Pd Ag-Pd
tip I tip II tip III tip IV
1325 996 899 899 888 1148 1160 1021
Temperatura
- - - - - - - - 1650
(°C)
1400 1038 968 968 949 1250 1277 1277
 AMALGAMURILE DENTARE

Introducere

Desi se face referire la aceste materiale dentare de la jumatatea secolului al XVI-lea,

amalgamurile dentare sunt folosite incepand cu anul 1800. Cu toate acestea, exista un act
oficial al proaspetei infiintate in 1840 Asociatia Americana a Chirurgilor Stomatologi, care
interzicea utilizarea acestor materiale datorita faptului ca se spargeau repede dupa
introducerea lor in cavitatile dentare, patau inestetic dintii sanatosi si provocau de multe ori
stari de inconfort datorita materialelor folosite. Acest lucru este de inteles in perioada
respectiva cand sistemul monetar utiliza argintul ca material de baza, acesta devenind apoi
sursa de baza in cazul stomatologiei,cu atat mai mult cu cat proportia de argint din amalgam
era de 90-95%, iar de cupru de 5-10%. Problemele astfel aparute au determinat investigatii
mai mult sau mai putin sistematice care au condus la rezultate ce faceau referire la efectele
alierii metalelor pure cu mercurul, ca o incercare de a depasi toate dificultatile ivite.
Alierea argintului pur cu mercurul se desfasoara incet, dar se formeaza o masa dura
care ia forma cavitatii si care prezinta o usora dilatare dupa utilizare. Staniul, de exemplu,
reactioneaza rapid, dar intarirea aliajului are loc intr-un timp mai indelungat si, s-a remarcat,
o contractie a acestuia dupa introducerea
in cavitatea de interes. Zincul si aurul reactioneaza incet; zincul conduce in anumite proportii
la un material sfaramicios, fragil, iar aurul implica o pasta sau un lichid. Si cuprul
amalgameaza incet, rezultatul fiind insa un solid care este relativ moale. Abordarea initila a
acestor aliaje s-a realizat din perspectiva faptului ca imbinarea mai multor elemente va
conduce la un material care va cumula proprietatile dorite de la fiecare component in parte.
Combinarea argintului cu staniul a fost considerata foarte atractiva in speranta faptului ca
reactivitatea mare a staniului se va opune celei scazute a argintului, iar contractia/dilatarea
materialului introdus in cavitatea dentara va atinge echilibrul dorit. Astfel, in anul 1855, acest
aliaj a fost propus oficial ca inlocuitor pentru sistemul de aliaje empiric utilizat pana atunci,
devenind un aliaj de referinta pentru investigatiile ulterioare din acest domeniu.

Compozitia
Amalgamul consta in doua componente : una pulverulenta, iar cealalta lichida.
Componenta pulverulenta poarta numele de aliaj de amalgamare, iar cea lichida este data
de mercur. Amestecarea energica a celor doua materiale poarta numele de triturare.
Rezultatul triturarii este un aliaj cu continut de mercur ce este denumit generic amalgam.
Acesta este initial moale si permite introducerea sa in cavitatea dentara. Inainte ca
amalgamul sa se intareasca in gura, acesta este introdus intr-o forma de absorbtie a
surplusului de mercur. Singura functie a mercurului este aceea de a alia particulele
pulverulente ale amalgamului. Un aliaj de amalgamare care prezinta particule de dimensiune
relativ mica este denumit aliaj cu granulatie fina. Materialul ce prezinta o asemenea
granulatie se va intari mai repede decat unul similar compozitional, dar cu dimensiunea
medie a particulei mai mare.
 Reaction Phase Mass % Ag Mass %
Sn

Lichid 77.33 22.67

L + (Ag) -> (ξ Ag)
(Ag) 87.56 12.44
723.9 oC
(ξ Ag) 85.78 14.22

Lichid 48.79 51.21

L + (ξ Ag) -> Ag3Sn
(ξ Ag) 74.39 25.61
o
479.9 C
Ag3Sn 73.17 26.83

Lichid 3.73 96.27

L -> Ag3Sn + (Sn)
Ag3Sn 73.17 26.83
220.3 oC
(Sn) 0.07 99.93

Phase Struktur- Common Names Prototype Spacegroup Model*

bericht
Symbol

Lichid n/a L n/a n/a (Ag,Sn)1

Fcc A1 (Ag) Cu Fm-3m (Ag,Sn)1(Va)1

Hcp A3 (ξ Ag) Mg P63/mmc (Ag,Sn)1(Va)0.5

Bct A5 (Sn), (β Sn) β Sn I41/amd (Ag,Sn)1

Ag3Sn D0α ε β Cu3Ti Pmmn (Ag)0.75(Sn)0.25

Particulele pulverulente constau in principal dintr-un compus intermetalic ce are

formula Ag3Sn si contine 73% Ag in proportie masica. Compusul intermetalic corespunde
fazei γ din diagrama de echilibru fazic Ag-Sn si se formeaza in urma unei reactii peritectice
ce are loc intre o solutie solida de Sn in Ag (faza β ) si topitura remanenta. Materialul se
obtine sub forma de lingouri. Dupa recoacerea de omogenizare particulele sunt obtinute prin
montarea lingoului intr-un strung care va duce la obtinerea asa-zisului aliaj de strung.
Particulele realizate au marginile ascutite si diverse forme. Acestea prezinta o reactivitate
deosebita fata de mercur datorata deteriorarii structurii grauntilor, astfel ca este necesara o
recoacere ulterioara de detensionare.
Adaugarea altor materiale a aparut din dorinta de a folosi proprietatile acestora in
cadrul amalgamului dentar, dupa cum este si cazul cuprului, desi in cazul zincului nu se
cunosc motivele pentru care este prezent in compozitia chimica a aliajului de baza AgSn.
La inceputul anilor 1960 interesul pentru particule cu forma regulata a devenit
predominant in detrimentul particulelor cu forma neregulata obtinute prin strunjire. In aceste
conditii au fost puse la punct doua metode de obtinere a pulberilor si anume atomizare cu jet
de apa si atomizare cu jet de gaz. Prima metoda permite obtinerea unor particule cu muchii
moi, pe cand a doua metoda permite obtinerea unor particule cvasisferice. Amalgamurile
realizate cu astfel de aliaje au aratat faptul ca timpul de aliere scade considerabil,dar apare si
o contractie generala.
In ultimul timp un interes crescand a fost exprimat cu privire la asa-numitele
amalgamuri cu continut ridicat de cupru, in care cuprul poate atinge procentul de 30% masic.
Amalgamurile de acest tip ofera o integritate marginala imbunatatita, in cazul in care se
respecta compozitia chimica exacta.

Microstructura
Amestecarea energica a particulelor aliajului cu mercurul este dictata de umectarea
scazuta oferita de catre materialul lichid (Hg). Vechile tehnici de amestecare implicau un
exces de mercur care ulterior era indepartat prin stoarcere cu ajutorul unui servet.
Consideratii de ordin sanitar si ecologic au condus astazi la respectarea tehnicilor minimale
ale mercurului care impun un dozaj de 1/1 masic (pulbere/lichid) si efectuarea mecanica a
triturarii. Astfel, dupa introducerea aliajului in cavitate, excesul de mercur va trece in stratul
de suprafata care va fi indepartat ulterior.

Obtinerea unui astfel de sistem cu mercurul se poate realiza prin :

(a) Disolutie partiala

(b) Precipitarea fazelor insolubile

Straturile exterioare ale particulelor aliajului sunt dizolvate de catre mercur, care in
acest caz actioneaza ca un solvent. In final solutia se satureaza conform diagramei de faza.
Aceste faze sunt, in principal, un compus intermetalic al argintului si mercurului, Ag 2Hg3 (faza
γ 1) si o solutie solida a mercurului in staniu care este aproape stoechiometrica, Sn7Hg (faza
γ 2). Cristalizarea are loc cu ajutorul unor “nuclei de cristalizare” aflati in interiorul solutiei, iar
materialul aparut aparut consta in nucleele particulelor aliajului original legate intre ele prin
intermediul fazelor prezentate mai sus. Fazele γ 1 si γ 2 sunt denumite matrice. Rolul
matricei este acela de a lega particulele aliajului, si ideal ar fi daca in urma investigatiei
microstructurale s-ar observa ca proportia predominanta este data de catre aliaj si nu de
matrice (matricea este moale in cazul amalgamului).
 Diagrama AgHg SnHg

In figura de mai jos este prezentata microstructura schematizata a unui amalgam

dentar intarit ce are proportia de cupru de maxim 6% masic. Pentru investigarea
metalografica s-a utilizat un atac chimic format din trei etape :

1. Solutie apoasa de dicromat de potasiu ;

2. Solutie de iod in alcool ;

3. Solutie apoasa de tiosulfat de sodiu .

goluri

Fig. 3.3 Microstructura amalgamului dentar (schematic)

Suprafata va fi atacata pe rand de fiecare reactiv in parte, intre atacuri recomandandu-

se clatirea probei cu apa. Matricea va fi vizibila la ordine de marire relativ mari si consta din
Ag2Hg3 (faza γ 1) in care se afla dispersata faza γ 2 (Sn7Hg). Mici cristale de cupru-staniu
intermetalic (Cu3Sn) pot fi observate, acest fapt este datorat insolubilitatii relative a cuprului in
mercur. Golurile ce apar in figura sunt efectul unei omogenizari incomplete sau a coroziunii
ulterioare a fazei γ 2.

Proprietati fizice

Rezistenta mecanică

Cele mai importante proprietati fizice sunt rezistenta mecanica, rigiditatea, modificarea
dimensiunilor in timpul solidificarii, timpul de solidificare, usurinta condensarii, fluajul sau
curgerea amalgamului solidificat si curgerea pulberii.
Amalgamul are rezistenta la tractiune de zece ori mai mica decat rezistenta la
compresiune, ceea ce implica efectiv faptul ca tensiunile de intindere nu sunt prompt tolerate
de materialul de restaurare. In cazul aliajelor de strung, care contin mai putin de 6% cupru,
se poate face in general corelatia intre continutul matricei si (in principal faza γ ) si rezistenta
la compresiune, rigiditatea, fluajul sau coroziunea materialului.
Aliaj cu Exces de mercur Supratriturare
granulaţie fină
 CONŢINUTUL MATRICEI

Rezistenţă Rigiditate Fluaj Coroziune

scăzută scăzută ridicat ridicată

Fig. 4 Influenţa matricei asupra proprietăţilor amalgamului dentar

O proportie ridicata a matricei va conduce la scaderea rezistentei mecanice, scaderea

rigiditatii, cresterea fluajului pentru tensiuni mici de incarcare si cresterea tendintei de
corodare. Ajungerea in acest stadiu se poate datora atat excesului de mercur in faza
amestecarii cat si in incapacitatea de a-l indeparta din cavitate dupa ce s-a efectuat
restaurarea.
Cristalizarea fazei γ este insotita de o crestere de volum si, de aceea, este de
asteptat ca amalgamurile ce au preponderenta faza γ sa se comporte astfel in timpul
solidificarii. In practica,insa, acest fenomen NU are loc. Intr-adevar, la aliajele cu granulatie
fina, care au o suprafata de contact relativ mare cu mercurul, faza γ este preponderenta,
dar implica scaderea dilatarii. In continuare s-a stabilit temeinic corelatia intre expansiunea
din timpul solidificarii si marimea particulei – cu cat particula este mai mica cu atat dilatarea
este mai mica la solidificare. Pentru a relationa acest comportament, modificarile
dimensionale din timpul solidificarii trebuie vazute ca un proces in doi pasi.
MODIFICAREA LINIARĂ DIMENSIONALĂ
contracţia netă dilatarea netă

Aliaj cu
Aliaj obişnuit granulaţie
fină

Fig.5 Modificarea liniară dimensională la solidificare

Triturarea aliajului pulverulent cu mercurul implica o descrestere a volumului
amestecului, acest lucru datorandu-se umectarii suprafetelor particulelor cu mercur (cu cat
este mai mare suprafata cu atat contractia este mai accentuata), in timp ce precipitarea
fazelor matricei determina o crestere a volumului. Astfel, la solidificarea amalgamului sunt
posibile multiple modificari dimensionale care depind de procesele ce predomina la un
moment dat. In particular, utilizarea unui aliaj cu granulatie fina va determina o contractie
volumica relativ mare, la amestecare, iar expansiunea matricei ce apare ulterior poate sa nu
compenseze efectul primului fenomen.In cazuri extreme apare chiar o contractie totala. Sub
sau supratriturarea au ca rezultat, la randul lor, modificarea efectelor care apar la solidificare.
In aliajele sferice poate apare o ruptura in corelatia dintre aria suprafetei cu continutul
matricei, in sensul, ca o arie a suprafetei relativ mare ce intra in contact cu mercurul, in
aceste sisteme, nu are ca rezultat o proportie corespunzatoare de matrice. Aceasta ipoteza
este considerata ca fiind suficient de explicita, in sensul ca o condensare facila a sistemelor
sferice implica o mai mare extragere a mercurului din amalgam. Sistemele sferice au aratat,
deasemenea, si o contractie totala la solidificare.

Fluajul

Fluajul metalelor sau al aliajelor este un fenomen care apare la incarcarea dinamica
sau statica a materialului si la tensiuni care sunt mai mici decat tensiunea normala de
curgere. Fluajul poate apare la temperaturi care depasesc jumatate din valoarea la care se
topeste materialul, valoare care face posibila aparitia fenomenului. De vreme ce faza γ 1 are
temperatura de topire in jurul valorii de 80 °C, iar temperatura obisnuita la care lucreaza
amalgamul este de 37 °C, fluajul nu este o posibilitate de inlaturat.
Exista doua mecanisme prin care fluajul apare in metale sau aliaje. Primul poarta
numele de fluaj al dislocatiilor, care apare datorita migratiei dislocatiilor in interiorul grauntilor
aliajului sau metalului in cauza. Fluajul dislocatiilor isi incetineste activitatea dupa o perioada
de timp datorita durificarii materialului sub sarcina, aparand asa-numitul fluaj secundar care
are tendinta de a-si micsora magnitudinea pe masura ce marimea grauntilor scade;
mecanism care are la baza limita de graunte. Al doilea mecanism al fluajului este dat de
difuzia atomilor la limita de graunte – fluaj de difuzie sau alunecarea limitei de graunte (ALG).
Durificarea sub sarcina nu a fost observata, desi acest mecanism este predominant, iar
fluajul apare la o rata a incarcarii mai mult sau mai putin constanta fata de care apare
ruperea materialului. Alta caracteristica a acestui mecanism este aceea ca fluajul are
tendinta sa creasca cu scaderea marimii grauntelui. Investigatiile asupra mecanismelor care
actioneaza in cazul fluajului amalgamului dentar au aratat ca adesea isi fac aparitia ambele
mecanisme, adica atat cel al fluajului dislocatiilor cat si cel de difuzie. S-a observat faptul ca
fluajul creste cu scaderea marimii grauntelui fazei γ 1, indicand mecanismul difuziv, dar s-a
remarcat ca marimea acestuia scade dupa o perioada de timp ceea ce indica interventia
dislocatiilor. S-a remarcat, deasemenea, ca faza γ 2 este mai predispusa la fluaj decat faza
γ 1.

Coroziunea

Daca vom analiza un amalgam care a fost utilizat ca material de restaurare o anumita
perioada de timp, vom remarca faptul ca acesta a suferiot o corodare in vivo mai mult sau
mai putin extinsa. Coroziunea trebuie atent diferentiata de matuire, care este un efect de
suprafata, a carui consecinte tin doar de decolorarea suprafetei. Modul traditional de gandire
cu privire la coroziune considera ca produsii de reactie ajuta la inchiderea defectelor
marginale si ancoreaza amalgamul in cavitate. Astfel, coroziunea aparea ca un proces util. S-
a remarcat faptul ca produsii de coroziune au structura cristalina, ceea ce a sugerat prezenta
unui proces de disolutie-precipitare (disolutie in fluidele orale), in care faza γ 2, Sn7Hg, era
cea mai expusa la aceasta activitate. Astfel sectiunea printr-un amalgam utilizat ca material
de restaurare arata ca in figura de mai jos.

ambele produse

materialul de bază al
cavităţii

Fig.6 Prezentarea schematică a coroziunii amalgamului dentar

Suprafata incluziunilor este acoperita cu un depozit negru, cosiderat a fi Sn2S3, iar marginile
contin produsi ca β -SnO2 (in contact cu peretii cavitatii) si Sn2S3. Golurile si zonele de faza
γ 2 din interiorul volumului materialului prezinta la randul lor produsi de reactie.
Date recente sugereaza ca aceste zone pot contine, deasemenea, produsi ca SnO
sau Sn4(OH)6Cl2. Este important de subliniat faptul ca acesti compusi au la baza staniul,
indicand faptul ca principalul constituent supus coroziunii este faza γ 2. Eliberarea ionilor
staniului din aceasta faza in timpul coroziunii conduce la cresterea concentratiei de mercur
liber din structura care va difuza catre ariile marginale unde va intra in reactie cu aliajul care
nu a fost initial cuprins in amalgamul solid, formand faza γ 1. Daca apare acest fenomen
atunci ariile marginale se extind, iar restaurarea se deformeaza. Marginile extinse deasupra
smaltului dintelui vor conduce la concentrarea tensiunilor in aceasta zona ingusta supusa in
permanenta la incarcari dinamice.Ruperea marginilor va lasa un aspect de crevasa asupra
restaurarii.

Slefuirea

Suprafata amalgamurilor trebuie slefuita astfel incat sa asigure o afinitate minima la

placare si o rezistenta optima la coroziune. Sunt necesare cel putin 24 de ore pentru ca
slefuirea sa poata fi efectuata. Au fost sugerate diferite materiale si s-au pus la dispozitie
tehnici variate, cu privire la acest subiect.

Amalgamuri cu continut ridicat de cupru

Amalgamurile cu continut ridicat de cupru isi au originea in cercetarile efectuate

asupra conceptului de amalgamuri durificate prin dispersie. Abordarea conventionala facea
referire la un aliaj eutectic argint-cupru dispersat printre particulele de aliaj. Acest aliaj a
fost selectionat datorita rezistentei si duritatii sale ridicate, mai mari decat a matricei, si,
deasemenea, datorita rezistentei la coroziune bune, alaturi de capacitatea mare de a se
amalgama cu matricea si, astfel, de a creste legaturile interne ale materialului.Acesta este si
motivul pentru care continutul de cupru este de 11,9% masic. Lansarea comerciala a
materialului a avut loc in Canada in anul 1968 sub numele de Dispersalloy . Principalele
avantaje ale amalgamului Dispersalloy au fost descoperite prin teste clinice, acestea fiind :
rezistenta la matuire ridicata si intergritate imbunatatita a marginilor.

Lichid

% Cu masic

Fig. 3.7 Diagrama de echilibru fazic Ag – Cu

CALCULUL REACŢIEI DE ECHILIBRU

Reacţia Faza Masa % Ag Masa % Cu

Lichid 71.59 28.41

L → (Ag) + (Cu)
(Ag) 91.73 8.27
779.1 oC
(Cu) 7.47 92.53

Grup
Faza Simbolul Denumirea comună Prototip Model*
spaţial

Lichid n/a L n/a n/a (Ag,Cu)1

Fcc A1 (Ag), (Cu) Cu Fm-3m (Ag,Cu)1(Va)1

 Microstructura fazei dispersate a unui amalgam dentar solidificat este prezentata in
figura de mai jos. Faza continua este γ 1, Ag2Hg3, care provine din disolutia argintului in
mercur, urmata de o precipitare (relativ lenta) a acestui compus in prezenta altor faze.
Particulele sferoidale de cupru-argint sunt inconjurate de un strat de reactie non-cristalin,
Cu6Sn5, care, la randul lui, este dispersat in toata faza γ 1, sub forma unor lamele cristaline.
Este important de notat faptul ca, odata dizolvat staniul in mercur, faza γ 2 dispare, iar
staniul precipita rapid, asemeni unei faze insolubile, in principal ca Cu6Sn5.

Faza dispersată (Ag-Cu) Aliaj ternar

Fig. 3.8 Microstructura schematică a unui amalgam cu conţinut ridicat de cupru

O alta metoda de a introduce cuprul in sistem este aceea de a-l include in aliajul
original.Aceste sisteme sunt etichetate amalgamuri ternare, adica argint-staniu-cupru.
Particulele aliajului sunt sisteme multifazice ce contin Ag3Sn si Cu3Sn. Microstructura
generala a amalgamului ternar argint-cupru cu continut ridicat este prezentata in figura de
mai jos. Cristalele de Cu6Sn5 sunt dispersate in grauntii fazei γ 1, iar particulele aliajului pot fi
inconjurate de o „zona” ce contine acest produs de reactie. Cu aceste materiale dispersate in
faza, nu este prezenta, sau foarte putin, γ 2.
 Reactia Faza Masa % Ag Masa % Cu Masa % Sn

Lichid 40.11 35.76 24.13

L + β → (Cu) + γ β 0 75.74 24.26

641.6 oC (Cu) 2.39 80.47 17.24

γ 0 73.57 26.43

Lichid 44.42 32.17 23.41

L + (Cu) → (Ag) + γ (Cu) 2.40 80.42 17.18

636.4 oC (Ag) 88.24 2.71 9.05

γ 0 73.49 26.51

Lichid 73.13 85.04 18.36

 γ 0 69.97 30.03
L→ γ + Cu10Sn3 + Cu3Sn
Cu10Sn3 0 64.06 35.94
550.1 oC
Cu3Sn 0 61.63 38.37

Lichid 49.64 22.85 27.51

L + (Ag) + γ → Cu10Sn3 (Ag) 86.29 1.93 11.78

612.6 oC γ 0 67.58 32.42

Cu10Sn3 0 64.06 35.94

Lichid 50.17 22.06 27.77

L + (Ag) + Cu10Sn3 → Cu3Sn (Ag) 86.14 1.88 11.98

611.0 oC Cu10Sn3 0 64.06 35.94

Cu3Sn 0 61.63 38.37

Lichid 53.46 13.07 33.47

L + (Ag) → ζ + Cu3Sn (Ag) 83.26 1.09 15.65

574.4 oC ζ 82.75 0 17.25

Cu3Sn 0 61.63 38.37

Lichid 38.77 8.54 52.69

L + ζ → Ag3Sn + Cu3Sn ζ 75.96 0 24.04

459.0 oC Ag3Sn 73.17 0 26.83

Cu3Sn 0 61.63 38.37

Lichid 19.26 5.86 74.88

L + Cu3Sn → Ag3Sn + Cu6Sn5 Cu3Sn 0 61.63 38.37

356.2 oC Ag3Sn 73.17 0 26.83

Cu6Sn5 0 39.07 60.93

Lichid 3.73 0.85 95.42

L → Ag3Sn + Cu6Sn5 + (Sn) Ag3Sn 73.17 0 26.83

216.9 oC Cu6Sn5 0 39.07 60.93

(Sn) 0.07 0 99.93

 ALIAJE DENTARE DE TURNARE ŞI DEFORMATE PLASTIC

Aliaje de turnare

Aliajele dentare de turnare trebuie să îndeplinească o serie complexă de condiţii

pentru a putea fi folosite fără riscuri în stomatologie. În ultima perioadă s-au ridicat probleme
foarte serioase cu privire la aspecte de biocompatibilitate, probleme ce au fost semnalate
atât în ceea ce priveşte amalgamurile dentare (există controverse aprinse în SUA asupra
rolului mercurului în anumite afecţiuni apărute după utilizarea amalgamului de către pacient)
cât şi în ceea ce priveşte aliajele folosite ca implanturi sau pentru protezare (eliberarea
nichelului din coroanele dentare sau efectele adverse ale paladiului asupra sănătăţii, efecte
observate la pacienţii ce au avut proteze pe bază de aliaje înalt nobile (HN)).
În virtutea acestor considerente aliajele dentare trebuie să satisfacă din punct de
vedere chimic standardele de siguranţă în exploatare şi nu în ultimul rând, proprietăţile pe
care le au să se încadreze între cele dorite pentru un astfel de aliaj, cum ar fi:
biocompatibilitate ridicată, uşurinţa topirii/turnării/polizării/şlefuirii, contracţie mică, rezistenţă
ridicată la uzare, la rupere, la încovoiere, la coroziune.

Principalele tipuri de aliaje dentare de turnare sunt :

aliajele de aur din care se confecţionează punţi dentare, coroane dentare, încrustaţii.
aliajele cobalt-crom din care se confecţionează cadre pentru danturi partiale.
aliajele nichel-crom din care se confecţionează punţi, coroane, suportul pentru topitura
de porţelan.
aliajele argint-paladiu din care se confecţionează punţi, coroane, suportul pentru
topitura de porţelan.
aliajele cu conţinut ridicat de paladiu din care se confecţionează suportul pentru
topitura de porţelan.

Conform specificaţiei ADA (American Dental Association) No.5 aliajele dentare de

turnare trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe.
Din punct de vedere compoziţional, elementele nu trebuie să depăşească în plus sau
minus valoarea de 0,5% din concentraţia comunicată de producător. În cazul materialelor
toxice abaterea trebuie sş fie mai mică de 0,1%.
Proprietăţile mecanice trebuie să se încadreze în limitele impuse de ADA Specification
No.5, valori care se regăsesc şi în tabelul 4.1 alcătuit conform ISO 1562. Valoarea durităţii
trebuie să se situeze într-o abatere de cel mult 10% faţă de valoarea comunicată de
producător.
 În ceea ce priveşte proprietăţile fizice, temperatura de topire trebuie să se încadreze
într-o abatere de 20 °C, abatere specificată de producător.
Proprietăţile reologice trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: cinci turnări
succesive ale unor punţi sau coroane dentare trebuie să umple toate cavităţile şi să redea cât
mai exact toate urmele de pe materialul de amprentă, la fel cum sunt prezentate de
producător.
Eşecul uneia din turnări datorat fisurării sau spargerii formei de turnare nu se ia în
considerare în succesiunea turnărilor.

Aliaje de turnare pe baza aur

Denumirea mai exactă a acestora este “aliaje de Au” şi sunt suficient de dure pentru a
fi folosite în cavitatea bucală în formă turnată. Acestea pot fi folosite la încrustaţii, coroane,
punţi, agrafe etc. Se construieşte un model din ceara care are forma dorită, după care se
elaborează şi se toarnă materialul de interes.
Anumite aliaje de aur, prin compoziţia chimică pe care o au, permit ca duritatea
obţinută după turnare să fie variată printr-un tratament termic înainte de călirea finală. Acest
lucru este foarte important în cazul aliajelor de aur deoarece masa metalică de bază nu este
suficient de mare pentru ca să furnizeze rezistenţa dorită la coroziune sau la mătuire.

Principalele aliaje de turnare ce au aurul ca un component majoritar sunt :

1. Aliaje cu conţinut ridicat de aur ;
2. Aliaje de aur suport pentru topirea porţelanului (ATP) ;

Aliaje cu conţinut ridicat de aur

Principalele avantaje pentru care acest tip de aliaje s-au impus sunt :
1. Rezistenţa la coroziune ;
2. Biocompatibilitatea ;
3. Operaţiile de topire şi turnare sunt uşoare ;
4. Capacitate de compensare totală în cazul contracţiei la răcire.
Multe dintre aceste tipuri de aliaje sunt reglementate de Standardul ISO 1562 – Aliaje
de aur pentru turnare. Standardul în discuţie ia în considerare patru tipuri de aliaje cu
conţinut ridicat de aur :
Tipul I : moale (folosit în mod obişnuit pentru restaurări dentare şi aplicaţii ce nu sunt
supuse la mari solicitări şi la care este necesară o şlefuire ulterioară)
Tipul II : semidur (folosit în mod obişnuit pentru restaurări dentare şi aplicaţii care sunt
supuse la tensiuni moderate ca valoare : coroane ¾ , suporţi, coroane întregi sau punţi)
 Fig.1 Coroana ¾ dentara realizata din aliaj de turnare din aur tip II

Tipul III : dur (folosit în mod obişnuit pentru restaurări dentare şi aplicaţii care sunt
supuse la tensiuni mari : coroane ¾ subţiri, suporţi turnaţi subţiri, coroane întregi sau punţi)

Fig.2 Coroana dentara completa realizata din aliaje de turnare de aur tip III

Tipul IV : extra dur (folosit în mod obişnuit pentru restaurări dentare şi aplicaţii care
sunt supuse la tensiuni mari şi care au aria secţiunii transversale mică: suporţi, tije, agrafe,
coroane).

Tabelul 4.1 – Aliaje conform ISO 1562, condiţii impuse

DURITATEA
COMPOZIŢIA BRINELL REZISTENŢA TEMPERATURA
ALUNGIREA
LA RUPERE DE TOPIRE
EPRUVETEI
Metale din grupa DE 50 mm (%)
Au-Pt Mpa
TIP Călit Calit
Duritate (MIN) Duritate ( °C )
(% masic, MIN) (MIN)
(MIN,MAX) (MIN)
40
- - -
I 82 75 18 930
70
- - -
II 78 100 12 900
90
- - -
III 78 140 12 900
130
IV 75 - 200 620 10 2 870

Tabelul 4.2 – Aliaje cu conţinut ridicat de aur, compoziţia chimică generală

TIPUL Au Ag Cu Pt Pd In Fe Sn
 I 90 7 3 - - - - -

II 76 12 8 1 12 - - -

III 75 10 10 2 21 - - -

IV 70 11 12 5 1 - - -
Pt&Pd
ATP 86 1 - 10 - - -

Terminologia tradiţională descrie tipurile de aliaje I – III ca fiind aliaje de încrustaţie

(cele moi, medii şi dure), iar tipul IV se utilizează pentru coroane parţiale.
O condiţie importantă impusă de ISO 1562 este aceea dată de compoziţia chimică
(Tabelul 4.1). Compoziţia acestor aliaje trebuie să conţină cel puţin 75% Au şi metale din
grupa platinei (platina, paladiu, iridium, rodiu, ruteniu, osmium), iar în cazul aliajelor de Tip IV,
valori corespunzătoare mai mari pentru celelalte elemente. Această condiţie are rolul de a
asigura materialul împotriva mătuirii sau coroziunii ce poate apare în cavitatea bucală. Cele
mai importante elemente de aliere sunt: argintul, cuprul, platina şi paladiul. Iridiul poate fi
prezent în compoziţie doar ca element de rafinare a granulaţiei (aproximativ 0,005% masic
se introduce în mod obişnuit). Câteva compoziţii tipice sunt prezentate în tabelul 4.2, iar
proprietăţile fizice sunt prezentate în capitolul 2 al acestei lucrări. La adăugarea acestor
elemente în compoziţie, alături de efectul de durificare se mai întâlnesc efectele următoare :

Argintul – reduce temperatura de topire a aliajului;

Paladiul – poate înlocui platina;
Cuprul şi platina – au efect de durificare (în cazul cuprului pentru un procent > 8%
masic).

Durificarea aliajului prin adăugarea de cupru în compoziţie se înţelege foarte bine

urmărind diagrama de echilibru fazic Au-Cu (Fig. 4.1). Diagrama prezintă un domeniu de
solubilitate totală, domeniu ce apare în urma unui mecanism de substituţie.

TOPITURA

Solutie solida α

Solutie solida de Fig.3 Diagrama de

cupru in aur
echilibru Au-Cu
(prezentare schematică)
 % Au

Sub curba solidus sunt două domenii monofazice care reprezintă compuşi cu
stoechiometrie variabilă, AuCu şi AuCu3. Condiţiile care favorizează formarea compusului
AuCu, compoziţia chimică potrivită şi o temperatură < 450 °C au ca rezultat migrarea atomilor
de Cu şi Au în zonele de preferinţă din solid. Efectul acestui fenomen constă în apariţia unei
soluţii solide de substituţie care gradual este înlocuită de o reţea cu celula elementară
corespunzătoare AuCu. Datorită faptului că aceşti parametri diferă de cei ai soluţiei solide în
care are loc fenomenul, în masa metalică turnată vor apărea dislocaţii. Aceste dislocaţii vor
îngreuna deformarea plastică a materialului, durificarea lui se va face prin intermediul unui
mecanism numit durificare prin transformare ordine-dezordine.
Astfel, o răcire rapidă (călire) la temperatura camerei, de la o temperatură ceva mai
joasă decât cea la care se află curba solidus, va determina în masa turnată apariţia unei
soluţii solide mai puţin dure care poate fi doar durificabilă, acest tratament împiedicând la
rândul lui migraţia atomilor în solid pentru a forma AuCu (durificabil prin ordonarea atomică).
Înainte de cementarea în cavitatea bucală, piesa turnată se reîncălzeşte la 450 °C şi se
menţine la această temperatură timp de 10 minute, perioadă care permite migraţia atomilor
care vor durifica materialul prin ordonarea structurală; răcirea se efectuează în aer. Dacă
este nevoie, materialul poate fi înmuiat printr-o reîncălzire la 700 °C. În practică, procentul de
Cu trebuie să fie > 8% pentru ca efectul de durificare prin rearanjare să aibă loc (în cazul
tipurilor III şi IV).

Tratamentele termice aplicate aliajelor Au – Cu

Durificare
1. Încălzire la 450 °C
2. Menţinere 10 minute
3. Răcire în aer

Înmuiere
1. Încălzire la 700 °C
2. Menţinere 10 minute
3. Călire în apă

Aliaje de aur suport pentru topirea porţelanului

Generalităţi
 Aspectul estetic, cuplat cu relativa inerţie manifestată în cavitatea bucală, au făcut din
porţelanul dentar un material foarte des utilizat ca material de restaurare. Deşi are aceste
calităţi, porţelanul dentar este fragil şi suportă o deformare de doar 0,1 % înainte de rupere.
În schimb, utilitatea acestuia este extinsă sub forma depunerii unui strat subţire de porţelan
pe un metal care poate reprezenta o coroană dentară, o punte etc. Metoda mai poartă
numele de “smălţuire”. Cu toate acestea, nici aliajele de aur discutate mai sus şi nici
porţelanul obişnuit utilizat la îmbrăcarea coroanelor nu sunt potrivite pentru utilizarea lor în
tehnica smălţuirii. Coeficientul de dilatare termică al porţelanului trebuie sa fie apropiat de cel
al aliajului care constituie suportul, această condiţie determinând succesul operaţiei. Aliajele
de aur care se încadrează în această categorie sunt prezentate în tabelul 4.2. Este important
de reţinut faptul că aliajele utilizate în această tehnică nu trebuie să conţină elemente care
pot forma oxizi coloraţi la interfaţă sau care pot influenţa culoarea porţelanului. Un astfel de
exemplu este dat de către cupru.

Există două metode prin care porţelanul dentar poate forma o legătură stabilă cu aliajul suport :

1. Interacţiune mecanică
2. Adeziune (legatură chimică)

4.2.2.2 Interacţiunea mecanică

Legătura mecanică dintre porţelan şi metal constă în pătrunderea primului în toate

neregularităţile de suprafaţă a suportului. Aceste neregularităţi se pot creea artificial prin depunerea pe
suprafaţa de interes a unor fragmente metalice sferoidale. Înainte de depunerea porţelanului suprafaţa
trebuie curăţată şi degresată. Dacă nu se realizează această etapă corespunzător atunci există
posibilitatea ca porţelanul să nu umecteze suprafaţa de interes, iar în interiorul acestuia să apară
microfisuri la răcire.

PORŢELAN Fisura la interfaţa oxid-porţelan

datorată umectării defectuoase
Fisura în interiorul
porţelanului
OXIDUL METALIC
Fisura în interiorul
stratului de oxid
METAL

Fig. 4.4 Defecte prezentate schematic în cazul legăturii metal-porţelan

4.2.2.3 Adeziunea

Structura chimică a porţelanului dentar prezintă puţine similitudini evidente cu cea a metalelor.
Din acest motiv, încercarea de a forma o legătură între cele două materiale pare puţin probabilă. Totuşi
ionii metalici pot fi captaţi în structura porţelanului, în afara reţelei, şi formează o reţea de oxizi
modificaţi. Dacă aceşti ioni metalici provin de pe suprafaţa metalului atunci va aparea o tranziţie
structurală gradată între oxidul pur şi metalul pur. În astfel de circumstanţe legatura chimică devine
posibilă. Efectul lor constă în obţinerea unei legături între stratul de porţelan depus şi stratul existent al
oxidului metalului. Ideal ar fi ca grosimea stratului de oxid să fie foarte mică şi suprafaţa acestuia să
fie continuă şi să nu prezinte zone de neaderenţă. În practică, stratul de oxid poate fi unul pasiv, cum
este cel dat de aliajele Ni-Cr, sau unul artificial creat în aliajele de aur la temperatura de topire. Acesta
se obţine prin introducerea în compoziţia chimică a unor cantităţi reduse de Fe sau Sn care la
temperatura de topire a porţelanului vor migra la suprafaţa metalului şi vor forma un strat subţire de
oxid. Compatibilitatea chimică a stratului cu porţelanul permite realizarea legăturii despre care
discutăm.

Principalele moduri de distrugere a stratului de porţelan depus sunt următoarele :

1. Defect prezent în interiorul stratului de porţelan

2. Defect la interfaţa metal-porţelan
3. Defect în interiorul stratului de oxid

Tendinţa de apariţie a defectelor este mai ridicată la interfaţa porţelan-metal, dar poate fi
scăzută prin aşa-numita tehnică de “legare comprimată”. Aceasta apare datorită legăturii chimice şi a
unei mici nepotriviri între coeficienţii de dilatare termici ai metalului şi a porţelanului. Compoziţia
chimică a porţelanului implică un coeficient de dilatare termică mai mic cu 5 – 10 % decât cel al
metalului. Răcirea acestui complex metal-porţelan va conduce la o contracţie mai mare a metalului
decât cea realizată de materialul ceramic (o nepotrivire creată artificial prea mare va determina apariţia
tensiunilor de forfecare în cadrul legăturii chimice). Datorită prezenţei legăturii chimice, porţelanul
este supus unei deformări de compresiune la interfaţă. Aceasta din urmă împiedică dezvoltarea
fisurilor şi creşte rezistenţa combinaţiei. Introducerea oxidului de potasiu în combinaţie are ca efect
creşterea coeficientului de dilatare termică al porţelanului până la valoarea dorită în proces.
Aliajul se durifică în timpul în care se realizează smălţuirea :

- încalzire lentă până la 980 °C

- menţinere două minute
- răcire lentă

Tratamentul termic implică o durificare prin mecanismul de ordonare structurală. Acest efect
de durificare poate fi inversat printr-o încălzire la 900 °C urmată de o călire.

4.3 Aliaje de turnare cobalt-crom

Aceste aliaje sunt predispuse la oxidare în timpul topirii, iar aliajul în forma turnată este fragil
şi dur. Temperatura ridicată de topire necesită utilizarea unui model fuzibil fosfatic, în timp ce
contracţia la răcire de aproximativ 1,9 % liniar, face dificilă atingerea acurităţii dimensionale cerută de
model. Astfel, aceste aliaje nu sunt recomandate pentru turnări de precizie, cum ar fi coroanele dentare
sau punţi, în timp ce utilizarea lor ca suport pentru porţelanul topit este nerecomandată datorită
oxidarii suferite de aliaj la temperatura de lucru. Cu toate acestea materialul are o bună rezistenţă la
coroziune şi este bine tolerat în cavitatea bucală. Aplicaţia tipică a acestor aliaje este cel dat de Co-Cr-
Mo ce este utilizat pentru obţinerea cadrelor pentru danturi parţiale. Compoziţia generală este
următoarea :

Co : 65 % reţeaua gazdă;
 Cr : 25 % rezistenţă la coroziune; formează un strat pasiv de Cr2O3;
Mo : 5 % agent de finisare a mărimii de grăunte;
C : 0,2 – 0,35 % principalul agent de durificare;
Ni : rest atenţie deosebită în cazul hipersensibilităţii la Ni.

Influenţa elementelor de aliere în cazul acestui aliaj este foarte importantă, după cum urmează.
Astfel, conţinutul de crom este răspunzator de rezistenţa la oxidare, valoarea acestuia însă depăşind
proporţia de 30 %, va conduce la dificultăţi la turnare. El formează de asemenea o fază friabilă
cunoscută sub denumirea de faza sigma (σ). În general, proporţiile de Co şi Ni sunt interschimbabile
până la o anumită valoare. Cobaltul creşte modulul de elasticitate, rezistenţa şi duritatea mai mult decât
nichelul. Efectul altor elemente de aliere este mult mai pronunţat. Cea mai sigură cale de creştere a
aliajelor Co-Cr este creşterea conţinutului de carbon. O modificare de numai 0.02 % la aceste aliaje
modifică proprietăţile într-o asemenea măsură, încât aliajul nu mai poate fi utilizat în stomatologie.
Dacă proporţia de carbon creşte cu 0,2 % peste valoarea admisă, aliajul devine prea dur şi prea friabil
şi nu mai poate fi utilizat în protetica dentară. Pe de altă parte, reducerea conţinutului de carbon cu 0,2
% scade atât de mult rezistenţa la tracţiune şi limita de elasticitate încât aliajul va avea aceeaşi soartă
ca în situaţia precedentăa.
Prezenţa a 3 – 6 % Mo contribuie la rezistenţa aliajului. Unele aliaje conţin şi W care, deşi
creşte rezistenţa reduce alungirea mai mult decât molibdenul.
Prezenţa azotului nu poate fi controlată decât dacă turnarea are loc în atmosferă de
argon sau în vid. Acest element dacă depăşeşte valoarea de 0,1 % va scade ductilitatea
reperelor turnate.
Proprietăţile fizice ale acestui aliaj se regăsesc în capitolul 2. În medicină se utilizează
şi sub formă de dispozitive implantabile.
Aliajele Co-Cr sunt metastabile şi cristalizează în sistemul cub cu feţe centrate, iar
carburile pe care le prezintă se află la limita de grăunte sau în zonele interdendritice.
Temperatura de topire se situează în intervalul 1250 – 1450 °C şi este peste capacitatea de
topire realizată de o flacara pe bază de gaz natural; astfel, se recomandă topirea lor în
cuptoare cu inducţie electromagnetică sau cu ajutorul flăcării oxiacetilenice. Călirea aliajului
turnat va conduce la apariţia unui precipitat fin de carburi, care se va forma în interiorul
grăunţilor şi care poate determina durificarea nedorit de mult a materialului. Pe de altă parte,
răcirea lentă a aliajului turnat va duce la orientarea preferenţială a carburilor la limita de
grăunte, unde se va forma un strat continuu. Acest ultim aspect are drept consecinţă un
material fragil. Compromisul între aceste situaţii este dat de către o răcire în trepte ce va
avea ca rezultat apariţia unor carburi discontinue aflate la limita de grăunte.

Carburile pot precipita atât in interiorul

grăunţilor cât şi/sau la limita de grăunte
(unde pot fi continue sau discontinue)
 Fig. 4.5 Structura metalografică schematică a unui aliaj Co-Cr-Mo

Valoarea modulului de elasticitate pentru aceste aliaje este de trei ori mai mare decât cea a
aliajelor de aur (vezi Cap. 2). Această rigiditate crescută este folositoare în cazul secţiunilor subţiri
care prezintă aceleaşi caracteristici de încărcare ca şi cele existente în cazul aliajelor de aur (conectorii
danturilor parţiale), dar din nefericire acest efect este însoţit de o reducere drastică a elasticităţii
(aproximativ 520 MPa). Creşterea modulului de elasticitate, asociată cu reducerea limitei de
elasticitate va face proiectarea unor repere precum agrafele, foarte dificilă. Dificultatea în acest caz
constă în faptul că braţele agrafei trebuie desfăcute, iar acest deziderat trebuie să se manifeste elastic,
ceea ce implică o tensiune mai mică decât limita de elasticitate. Datorită modulului crescut pentru
aliajele Co-Cr, se impune o tensiune mai mare pentru o deformare dată, şi în multe cazuri această
tensiune depăşeşte limita de elasticitate a materialului.

4.4 Aliaje de turnare Ni-Cr

Aliajele Ni-Cr au intrat în atenţia cercetătorilor odată cu limitările descoperite la aliajele

Co-Cr, şi anume ductilitate scăzută, contracţie ridicată la solidificare şi o tendinţă ridicată
spre oxidare. In industrie aceste aliaje sunt cunoscute sub numele de NIMONIC şi au aplicaţii
în tehnologia motoarelor cu reacţie. Compoziţia chimică generală a acestor aliaje este:

Ni : 68-80%
Cr : 10-25%
Mo: 0-13% - creşte rezistenţa la coroziune
W: 0-7% - creşte coeficientul de dilatare termică
Mn: 0-6%
Be: 0-2% - reduce temperatura de topire, creşte ductilitatea
C: 0,1-0,2%

(toate procentele au fost exprimate masic)

Alături de aceste elemente se mai găsesc în concentraţii mai mici Al, Ti, Co (elemente
de durificare) şi B, Si (elemente de dezoxidare a topiturii). Aceste aliaje se pretează excelent
ca suport pentru porţelanul topit. Aliajele cristalizează in sistemul cub cu feţe centarte, iar
materialul turnat prezinta o structură cu grăunţi mari, ceea ce indica o structură dendritică. In
mod tradiţional aceste materiale prezintă o ductilitate mai mare decât cea a aliajelor Co-Cr,
dar variază la rândul ei în funcţie de compoziţia chimică şi de tratamentul termic aplicat.
Mecanismul de durificare implică precipitarea fazei sau a fazelor ulterioare, denumite în
particular „faza γ’” , formată din (NiCo)3(AlTi). Carburile se pot forma interdendritic. Valorile
modulului de elasticitate si duritatea sunt ceva mai scăzute decât cele prezentate de Co-Cr.
Contracţia la solidificare este de 1,5%, iar aliajele se topesc în mod normal în cuptoare cu
inducţie şi se toarnă in forme fosfatice. Datorită intervalului de temperatură scăzut, aliajele
Ni-Cr oferă o turnare mult mai precisă ceea ce face ca punţile şi coroanele dentare să aibă
abateri minime.

4.5 Aliaje de turnare Ag-Pd

Argintul şi paladiul prezintă solubilitate totală. În timp ce Pd are o afinitate ridicată faţă
de H şi are o temperatură de topire ridicată (Ttop = 1552°C), Ag are o temperatură mai
scazută şi se pretează pentru turnarea aliajelor de bază, însă se mătuieşte uşor în prezenţa
hidrogenului sulfurat. Protecţia acestuia se realizează prin creşterea concentraţiei de Pd din
compoziţia chimică. Aliajele de turnare Ag-Pd (la care se face referire în mod obişnuit ca aur
alb) sunt sisteme ternare Ag-Pd-Cu care pot fi multifazice sau monofazice. Li se pot aplica
tratamente termice de durificare prin precipitare. Compoziţia generală este :

Ag : 45% material de baza

Pd : 25% agent de durificare prin precipitare; protecţie împotriva mătuirii
Cu : 15% durificator prin precipitare
Au : 14% durificator al soluţiei solide
Zn : 1% protejează Cu în timpul topirii (toate procentele au fost
exprimate masic)

Aceste valori pot varia în funcţie de precizia cerută elementului final. Trebuie
menţionat faptul că precizia turnării ţine şi de atenţia cu care se face topirea, dar şi de
realizarea acesteia în atmosferă controlată (în gaze inerte). Materialele pot fi folosite ca
suport pentru porţelanul topit, însa trebuie reţinuta afinitatea porţelanului faţă de Ag, ceea ce
conduce la obţinerea unei tente verzui a primului. Astfel, se impune protejarea aliajului cu un
strat tampon. Aliajele se pot durifica prin precipitare în timpul în care se depune porţelanul
topit pe ele.

4.6 Oţeluri inoxidabile deformate plastic

Primul oţel inoxidabil utilizat pentru implanturi metalice a fost oţelul 18-8 (de tip 302),
care ste mai dur decât oţelul cu vanadiu şi mai rezistent la coroziune.
Oţelul cu vanadiu nu mai este utilat în present datorită rezistenţei sale inadcvate la
coroziune. Ulterior a fost introdus oţelul inox 18-8 cu molibden, pentru a se îmbunătăţi
rezistenţa la coroziune în apa sărată. Acest aliaj este cunoscut sud denumirea de oţel
inoxidabil 316. În anul 1950, cconţinutul de carbon a fost redus de la 0,08% gr. La 0,03% gr.
Pentru a obţine o rezistenţă mai bună în soluţie de clor, oţeluldevenind 316 L.
Cromul este componentul majoritar al oţelurilor inoxidabile rezistente la coroziune.
Concentraţia minimă efectiva a Cr este de 11% gr. Cromul este un element reactive, dar
aliajele sale se pot pasiva, având o excelentă rezistenţă la coroziune. În tabelul 4.3 sunt
prezentate compoziţiile chimice ale oţelurilor 316 şi 316 L :

Tabelul 4.3 Compoziţia chimică a oţelurilor inoxudabile 316 şi 316 L

 Compoziţia chimică

Tip %C %Cr %Ni %Mo %Mn %Si %p %S %Fe

316 0,006 17..20 12..14 2..4 2 0,75 0,03 0,03 rest
316 L 0,002 17..200 12.14 2..4 2 0,75 0,03 0,03 rest

Aceste oţeluri inoxidabile sunt cele mai utilizate pentru implanturi metalice. Ele nu sunt
durificabile prin tratament termic, însă sunt durificabile prin prelucrări la rece.Grupul prezentat
este nemagnetic având cele mai mari rezistenţe la coroziune faţă de alte oţeluri inox, iar
alierea cu molibden creşte rezisenţa la coroziunea pitting in apa sărată.
Pentru fabricarea implanturilor, Societatea Americană de Materiale – ASTM
recomandă mai degrabă oţelul 316 L decât pe cel 316.
Deşi este cunoscut ca un element toxic, care în multe situaţii generează răspunsuri
ale organismului în prezenţa sa, Ni se află în compoziţia chimică sub formă de element de
aliere care stabilizează austenita la temperatura camerei şi, în plus, creşte rezistenţa la
coroziune. Stabilitatea austenitei la temperature atât de joase este influenţată şi de conţinutul
de Cr

Oţelurile inox austenitice suferă un proces de durificare în exploatare ( Fig. 4.5) Motiv
pentru care nu pot fi prelucrtae la rece fără aplicarea unor tratamente termice intermediare.
Totuşi, tratamentele termice nu trebuie să determine apariţia carburilor de crom (CCr 4) la
limita de grăunte, carburi care pot provoca generarea fenomenului de coroziune.
TEMPERATURA (°C)

Fig. 4.6 Efectul prelucrarii la rece a unui otel inox 18-8

asupra rezistentei la intindere, la fluaj si asupra intinderii

Acesta este motivul pentru care implanturile din inox austenitic nu se sudează în
regimul cunoscut. În capitolul 6 va fi prezentată soluţia situaţiei descrise mai sus. În urma
tratamentelor termice poate apare o distorsiune a componenţior care poate fi însă eviată prin
controlul riguros al uniformităţii încălzirii. Tot în urma tratamentului termic apare şi un strat
nedorit de oxid care este îndepărtat prin metode chimice sau mecanice (sablare).
În stomatologie otelurile inoxidabile sunt folosite ca fire sau cadre pentru danturi
parţiale (sub formă de produse deformate plastic) şi coroane sau suport pentru porţelan topit
(sub formă de produse turnate).

4.7 Titanul şi aliajele sale

4.7.1 Titanul

Utilizarea titanului pentru implante datează încă din 1930 când s-a constatat ca titanul
este mult mai bine tolerat decat otelul inox sau Vitallium-ul (aliajul Co-Cr-Mo).
Titanul este mai usor (are densitatea de 4,5 g/cm3) prezinta bune proprietati mecanice
si chimice, find deci cel mai promitator in aplicatiile implantelor metalice.Exista patru marci de
titan nealiat (Tabelul 4.4.) cu diferente in continutul de impuritati. Dintre acestea oxigenul,
fierul si mazotul trebuie controlate cu atentie datorita influentei semnficative asupra
rezistentei si ductiliatii titanului.

Tabelul 4.4 Compozitia chimica a marcilor de titan

Element Marca 1 Marca 2 Marca 3 Marca 4

Azot % 0,03 0,03 0,05 0,05
Carbon % 0,10 0,10 0,10 0,10
Hidrogen % 0,015 0,015 0,015 0,015
Fier % 0,20 0,30 0,30 0,50
Oxigen % 0,18 0,25 0,35 0,40
Titan % Rest Rest Rest Rest

Titanul este un element allotropic, ce cristalizeaza in sistemul hexagonal compact (α –

Ti) la temperaturi sub 882°C, si in sistemul CVC (β – Ti) la temperature peste aceasta
valoare. Alierea titanului ofera posibilitatea obtinerii unei game largi de proprietati. Si anume,
alierea cu aluminiu stabilizeaza faza α, crescand temperature de transformare, iar vanadiul
stabilizeaza faza β scazand temperatura de transformare.
Aliajele monofazice α prezinta o buna sudabilitate. Efectul stabilizator al unui continut
mare de aluminiu pentru aeasta grupa de aliaje este excelenta rezistenta mecanica si
rezistenta la oxidare la temperature ridicate. Aceste aliaje nu sunt durificabile prin tratament
termic deoarece sunt aliaje monofazice.
Adaugarea unei cantitati controlate de elemente stabilizatoare a fazei β duce la
mentinherea unor rezistente ridicate sub temperaura e ansformare.
Precipitatele de faza β apar in urma tratameului termic de incalzire in domeniul
monofazic al solutie solide, racier ulterioara, urmata de recoacere la temperature scazute. In
urma ciclului de recoacere are loc precipitarea din structura metastabila β a particulelor fine
α, structura cu proprietati superioare celei calite.
Titanul prezinta o rezistenta scazuta la forfecare, nefiind indicat pentru fabricarea
mijloacelor de fixare osoasa (placi, suruburi, brose), avand de asemenea tendinta de
exfoliere sau gripare la contactul prin alunecare cu o alta suprafata de titan sau alte materiale
metalice.
Titanul prezinta o buna rezistenta la coroziune datorita formarii unui strat protector de
oxid. In conditii in vivo, oxidul de Ti (TiO2) este singurul produs de reactie stabil, acesta
formand o pelicula aderenta la suprafata titanului, pasivandu-l.
Fiind un material foarte reactiv, procesele de prelucre ale acestuia se realizeaza in
atmosfere controlate, la temperaturi ridicate, deoarece oxigenul difuzeaza rapid in titan
ducand la fragilizarea sa.
Titanul pur este utilzat cu un succes deosebit in stomatologie gratie fenomenelor de
osteo-integrare si durabilitatii deosebite. In prezent titanul pare materialul metalic ideal in
ceea ce priveste solicitarile mecanice si chimice existente in caviatea bucala. Este prezent
sub forma de implanturi endo-osoase (suruburi, tije scurte).

4.7.2 Aliaje Ni-Ti (aliaje cu efect de memorie a formei)

Dintre aliajele titanului, cele mai spectaculoase aplicatii si proprietati le au aliajele cu

memoria formei Ni-Ti. Conform definitiei spunem ca un material prezinta un efect de memorie
a formei daca dupa o deformare suferita la o anumita temperatura, in urma incalzirii (peste
valoarea anterioara exprimata) acesta isi va recapata forma initiala. Comportamentul mai
poarta numele si “ one-way memory” .
Daca dupa acest fenomen, in timpul racirii materialul revine la deformarea initiala
atunci spunem ca materialul prezinta un efect “two-way memory”. Alte materiale care
prezinta acest efect sunt : Au-Cd, Cu-Zn-Al, Fe-Pt.
Aliajele Ni-Ti mai sunt denumite si “NITINOL” (NIckel-TItanium Naval Ordnance
Laboratory). In ceea ce priveste caracteristicile generale, transformarea martensitica suferita
de un astfel de material se bazeaza pe martensita termoelastica ce apare in urma
transformarii austenitei, faza de temperatura inalta. Structura pe care o prezinta a fost
asociata cu cea a unui schelet de hering, iar in literatura de specialitate este intalnita sub
numele de “herringbone structure”. Transformarea martensitica nu are o temperatura fixa la
care se manifesta, ea variaza in functie de compozitia chimica si de tensiunea indusa.
Transformarea martensitica se desfasoara dupa urmatoarea curba (histerezis) :
 Fig. 4.7 Diagrama transformarii martensitice in functie de temperatura

In coordonate tensiune – deformatie histerezisul se prezinta astfel:

Tensiunea (Mpa)

Deformatia (%)

Fig. 4.8 Diagrama tensiune-deformatie pentru un aliaj Ni-Ti ,

figura din care se extrage valoarea maxima a deformarii suferite de material pana la care isi
pastreaza caracteristicile de memorie a formei (aproximativ 8%).
Trebuie mentionat faptul ca efectul de memorie a formei se pierde daca valoarea
adaosului de Ni peste 55, 6% masic, deoarece se formeaza faza TiNi3 (vezi figura 4.9).

Lichid
 Fig. 4.9 Diagrama de echilibru fazic Ni-Ti

Strucura herringbone are la baza martensita termoelastica ce este caracterizata prin

intermediul interfetelor de joasa energie si celor de alunecare. Acest lucru, alaturi de
pierderea simetriei din timpul transformarii conduc la concluzia ca martensitele termoelastice
sunt din punct de vedere cristalografic reversibile.
In cazul martensitei atermice (cea indusa sub tensiune) se constata aparitia a doua
variante strucurale identic relationate si autoadaptabile care au tendinta de a se anula
reciproc. Rezultatul consta in aparitia deformarilor microscopice.

Fig. 4.10

Proprietatile mecanice ale nitinolului variaza puternic cu temperatura, aceasta

influentand durata transformarilor care au loc. In figura de mai jos sunt prezentate trei moduri
de comprtare ale nitinolului pentru trei temperaturi :
 In cazul (a) (T1 > Af) se observa ca pe masura ce creste valoarea tensiunii creste si
deformatia, ceea ce demonstreaza ca la incalzirea materialului peste Af nu apare nici o
transformare de faza.
In cazul (b) (T2 < Ms) structura materialului contine martensita, iar la o crestere a valorii
tensiunii creste si deformatia; la o valoare constanta a tensiunii aplicate se remarca cresterea
deformatiei pana in jurul valorii de 8% care reprezinta si deformatia maxima pe care nitinolul
o poate atinge fara sa-si piarda calitatea de recuperare a formei initiale. Odata cu
descresterea tensiunii aplicate scade si deformatia materialului, iar acesta “rememoreaza”
forma initiala.
Un caz mai deosebit este dat de (c) (T3 > Af) . La aceasta temperatura faza majoritara
este austenita. Se observa insa ca histeresis-ul prezinta aceeasi forma ca si in cazul in care
in structura ar fi prezenta martensita. Acest lucru se explica prin faptul ca in structura apare
martensita atermica ce este obtinuta sub tensiune. Aceasta se comporta similar cu
martensita termoelastica pe segmentul AB. Segmentul CD este corespunzator recuperarii
formei initiale, recuperare determinate de descresterea valorii tensiunii si nu este indusa
termic. Fenomenul prezentat poarta numele de superelasticitate sau pseudoelasticitate.
Proprietatea nu este liniara lucru ce o incadreaza in categoria valorilor incerte pentru ca
modulul de elasticitate se exprima in general in functie de temperatura si de deformatie.

Medicina utilizeaza din plin caracteristicile de memorie a formei mai ales sub forma de
arcuri si fire in ortodontie. Figurile de mai jos prezinta cateva aplicatii ale acestor aliaje.
 In figura 4. se observa aplicabilitatea prognozei efectului de memorie a formei inainte
de introducerea firelor si arcurilor din nitinol (a) si forma finala prognozata a dispozitivului
ortodontic (b).