SOCIOLOGIA LECTURII - POSTUNIVERSITAR

Partea I. Hermeneutica lecturii. Perspective de abordare a lecturii

I. Ce este lectura? Identităţi şi diferenţe. Definiţii

1. Identităţi şi diferenţe
- pornind de la Wilhelm Dilthey (sfârşitul secolului al XIX-
lea) lectura a fost studiată din două perspective diferite:
explicaţie şi interpretare
- explicaţie- modelul de inteligibilitate utilizat în ştiinţele
naturii şi extins şi asupra ştiinţelor spiritului de către
şcolile pozitiviste
- interpretare- atitudinea fundamentală a ştiinţelor
spiritului, ca formă derivată a comprehensiunii
- regiunea naturii este aceea obiectelor oferite observaţiei
ştiinţifice – canoanele logicii inductive- explicaţie
- regiunea spiritului este aceea a individualităţilor psihice,
comprehensiunea fiind o atare transpunere într-un psihism
străin
- în cadrul acestui cuplu comprehensiune-interpretare,
comprehensiunea oferă fundamentul, iar interpretarea
aduce gradul de obiectivitate (v. Blaga, Eu nu strivesc
corola….)
- aceste noţiuni au suferit în epoca modernă anumite
transformări distanţându-se de perspectiva lor iniţială,
devenind dintr-o alternativă exclusivă, un raport de
complementaritate
- noţiunea de text – orice discurs fixat prin scriere, fixarea
prin scriere fiind constitutivă textului însuşi
 - scrierea cheamă într-un mod automat lectura
- distanţarea autorului prin propriul său text este deja un
fenomen de primă lectură care pune dintr-o dată
ansamblul problemelor privind raporturile dintre
explicaţie şi interpretare – aceste raporturi se nasc cu
prilejul lecturii
- Paul Cornea, explicaţia şi interpretarea sunt
complementare:
- explicaţia presupune o întâmpinare obiectivă a textului cu
ajutorul facultăţilor cognitive, o apropiere de text cu
ajutorul procedeelor metodice ca observaţia, experimentul
- interpretarea presupune o situare subiectivă în raport cu
textul, o conştientizare a strategiilor acestuia şi capacitatea
de a decoda elaborând semnificaţii
- lectura = dialectica acestor două atitudini
- Paul Ricouer, nu există un dialog între cititor şi autor, nu
există un schimb de întrebări sau răspunsuri (adevărata
lectură este cea postumă), scriitorul nu răspunde
cititorului, cartea separă mai degrabă actul scrierii şi actul
citirii în doi versanţi care nu comunică, scriitorul este
absent din lectură,
- textul produce o dublă ocultare a cititorului şi scriitorului
2. Definiţia lecturii
- două accepţii majore ale conceptului de lectură: una
restrânsă la comunicare scrisă, şi una extinsă la orice tip
de comunicare
a) în sens restrâns:
lectură – ansamblul activităţilor perceptive şi cognitive
care urmăreşte să identifice şi să descifreze, să înţeleagă
orice tip de mesaj transmis prin semn grafic, scriptural
Littré = a cunoaşte literele şi a şti să le ordonezi, a
pronunţa cu voce tare, a înţelege ceea ce e scris, a
discerne şi a interpreta lectura (se dă un citat din Cidul
 lui Corneille: „Aceste triste veşminte în care îmi citesc
nefericirea”)
Petit Robert – - trei sensuri: a urmări cu ochii
identificând scrisul, a lua cunoştiinţă de conţinut şi a
enunţa cu voce tare textul
DEX – a citi – a parcurge un text pentru a lua cunoştinţă
de cele scrise
b) în sens larg:
- a identifica şi a înţelege orice alt tip de mesaj în afara celui
scriptic, pe orice suport material şi construit din alte
coduri decât scrise
- în principiu orice sistem de semne, fie artificiale, fie
naturale poate fi lecturat : lecturi tactile (Braille), optice
(ordinator), astrologice, chiromanţie
3. Etimologia termenului – lectură provine dintr-o rădăcină indo-
europeană leg – împreunare, reunire – această rădăcină s-a păstrat
în greaca veche şi în albaneză
- Limbile moderne au preluat termenul din latină târzie, în
care lego are mai multe sensuri – a strânge, a aduna, a
reuni, a lega, dar şi a alege, a cerne sau a enumera, a
socoti
- vreme îndelungată lectura a fost înţeleasă ca fiind
sinonimă cu citirea (o astfel de viziune apare şi la
lingvistul Emile Littré- a citi înseamnă a cunoaşte literele
şi a şti să le grupezi în cuvinte
- în română: lectura provine din latină (o receptare de
profunzime, specializată, motivată) şi citirea din slavă (o
formă superficială de a lua cunoştinţă cu un text)
- lectura – presupune pe de o parte decodificare, şi se
referă la relaţia dintre semnificant (cuvânt) şi semnificat
(conţinut) şi pe de altă parte receptare, presupune o
ecuaţie de termeni în actul de comunicare
- cartea = suport material al semnelor – semnificantul
 + conţinut intelectual vehiculat de aceste semne-
semnificatul
- transformarea semnificantului în semnificat – lectura – se
face pe mai multe nivele : a citi, a recepta, a decodifica
- P. Ricoeur – „cartea separă mai degrabă actul scrierii şi
actul citirii în doi versanţi care nu comunică”
- Ne vom situa în interstiţiul dintre aceşti versanţi, în acest
spaţiu al pierderii şi al regăsirii, în acest pat al lui Procust
în care autor şi cititor se caută şi se construiesc unul pe
celălalt
Roland Barthes, spaţiu al desfătării

4. De ce citim?
a) din obişnuinţă
b) dintr-un simţ al datoriei
c) pentru a ne petrece timpul
d) pentru a cunoaşte şi a înţelege actualitatea
e) pentru o satisfacţie şi o utilitate personală imediată
f) pentru a răspunde necesităţilor practicii vieţii
cotidiene
g) pentru a satisface o nevoie de divertisment
h) pentru exercitarea unei profesiuni
i) pentru a răspunde nevoilor personale în context
social
j) pentru a răspunde unor nevoi şi exigenţe socio-
civice
k) pentru cultivarea personală
l) pentru exigenţe strict intelectuale
m) pentru nevoi spirituale
efectele lecturii:
- un efect instrumental – cunoaşterea completă a unei
probleme şi dobândirea unor aptitudini în rezolvarea
acesteia
- efect de prestigiu personal
 - efect de competenţă (în chestiuni controversate)
- efect estetic (emoţii estetice în lectură)
- efect de relaxare

II. Actul de comunicare standard. Emiţător-Mesaj-Destinatar

1. Actul de comunicare standard
- orice act de comunicare presupune o relaţie simplă de
tipul:
Emitent E -----------------------Mesaj M --------------------------Destinatar D
Mesajul este fie generat (E) fie interpretat (D) pe baza unui cod
Codurile – se pot deosebi parţial sau total în funcţie de orizontul semiologic al
E şi al D
Codul – cel mai adesea nu este o entitate simplă ci un sistem complex de
sisteme de reguli- şi nu este întotdeauana suficient pentru a înţelege un mesaj
lingvistic
Pentru a decodifica un mesaj verbal sunt necesare în afara competenţei
lingvistice, o competenţă variabilă în funcţie de împrejurări, o capacitate de a
declanşa presupoziţii, de a reprima reacţii adverse
- în comunicarea verbală – intervin şi unele forme de
accentuare extra-lingvistică (gestuale, modulaţii vocale –
imperiul gesturilor)
- ex. Mă iubeşti? Da! – constelaţie de sensuri
U. Eco – nu există pură comunicare lingvistică ci activitate semiotică în sens
larg (mai bogată sau mai săracă în funcţie de nivelul intelectual) – mai multe
sisteme de semne se completează reciproc
- în acest model de comunicare se poate dezvolta însă într-o
serie de relaţii complexe, diferite în funcţie de tipul de
abordare pe care diversele şcoli lingvistice le-au
promovat:
la Umberto Eco, Tratat de semiotică generală
Emiţător----Mesaj----Canal----Mesaj’-----Destinatar-------Text (interpretat)

Coduri şi subcoduri--------------sursă de informaţie---------coduri şi subcoduri

Ce se întâmplă cu mesajul scris?
2. Textul – are două accepţiuni:
2.1. folosită în limbajul cotidian
textul – un document scris
2.2. în accepţiunea lingvistică răspândită:
„o unitate comunicativă” verbală sau scrisă:
conţinut - materială – ansamblu de semne grafice
- mentală- conţinut de idei
Autorul – prevede existenţa unui Cititor Model capabil să coopereze la
actualizarea textuală (să existe o minimă comunitate de coduri)
Dacă avem în vedere toţi parametrii procesului de comunicare standard:
Emiţător-------------------------Mesaj---------------------------Destinatar
Funcţia emotivă într-un - F. poetică Funcţia conativă

Context
folosind- F. referenţială
un Cod- F. metalingvistică
Contact – F. fatică
- şase funcţii de bază ale limbajului – R. Jakobson

III. Funcţiile îndeplinite de lector

Textul- postulează cooperarea lectorului drept proprie condiţie de actualizare
- aceasta actualizare se produce prin lectură
- textul nu există decât potenţial în afara unui lector care să
transforme semnificantul în semnificat
Funcţii:
1. comprehensiune – a înţelege textul, a-l descifra, a-l decodifica în virtutea
unui ansamblu de coduri comune cu E.
2. estimare, evaluare- a lua distanţă faţă de text, a-i aprecia valoarea – în
virtutea universului intelectual al lectorului
3. a participa, a colabora – presupune o împlinire a aşteptării lectorilor în
virtutea unor presupoziţii estimative din partea E.
 1. Tipurile de lector
- o tipologie a lectorilor se poate întocmi din interiorul unei
teorii a receptării:
1. Lector prim, sau alter ego – emitentul unui text este întâiul său lector, actul
lecturii coincide cu actul scrierii – lectură primară
2. Lectorul vizat – destinatarul – are în vedere texte cu adresare directă, se
îndreaptă spre un anumit tip de cititori – ex. Carte de şcoală, de specialitate
– de obicei apar pe aceste texte semnalizări meta sau paratextuale – ex.
Pentru cercetători în anumit domeniu, sau interzis minorilor,
3. Lectorul prezumtiv, ipotetic – un lector imaginat de autor, un fel de
proiecţie a acestuia, autorul îl vede ca pe un lector care înţelege mai bine
decât el însuşi textul său, o proiecţie ideală a sa
4. Lectorul virtual, model – un proiect abstract al autorului, în viziunea lui
Eco – lectorul model poate să înţeleagă intenţia textului, şi prin nivelul său
intelectual personal are capacitatea să coopereze la sensul acestuia – lector
model (Lector in fabula)- un ansamblu de condiţii de succes stabilite în
mod textual, care trebuie să fie satisfăcute pentru ca un text să fie pe deplin
actualizat în conţinutul său potenţial – pentru a se realiza ca Cititor Model,
cititorul empiric are îndatoriri – datoria de a recupera cu maximă
aproximaţie posibilă codurile emitentului
5. Lectorul înscris – e acel cititor integrat în text- are funcţia de a evalua
înaintea lectorului real anumite posibilităţi ale textului, un fel de pistă
pentru lectorul real, îi anticipează reacţiile stabilind între autor şi lectorul
real un fel de spaţiu de întâlnire ex. Fred Vasilescu, Michael Ende
(Povestea fără sfârşit), sau acest lector găseşte uneori un manuscris pe
care-l publică, comentându-l în acelaşi timp pentru lectorul real
6. Lectorul real – este cititorul propriu-zis – dotat cu o identitate socio-
culturală reală – cel care citeşte textul- îşi alege lectura în funcţie de
necesităţi, de predispoziţii, cunoştiinţe – lectura sa depinde de tipurile de
coduri pe care le posedă – în interiorul acestei categorii se diferenţiază alte
două tipuri de lectori: criticul şi expertul - pentru aceştia lectura este o
profesie – vizează elucidarea sensului textului – aceştia devin ei înşişi
producători de texte – critica şi teoria literară – şi mai nou şi o critică a
criticii!
 Teoria lecturii analizează toate aceste tipuri de lectori, adeseori diferenţele
dintre aceste tipuri de lectori sunt foarte uşor de trecut, se întîmplă chiar ca un
singur lector să apară în ipostaze diverse – cei mai importanţi din punctul de
vedere al analizei lecturii sunt desigur lectorul virtual şi cel real – între aceşti
lectori se integrează şi celelalte tipuri specificate
1. Lectorul model sau virtual - obiectul unor cercetări hermeneutice sau
fenomenologice
U. Eco – un text poate fi - interpretat semantic – rezultatul procesului prin care
destinatarul umple semnificantul cu semnificat
- critic – încearcă să explice din ce raţiuni structurale textul
produce alte interpretări semnatice ex. Soarele răsare astăzi
la 6.37 a.m.
- ex. Tu să răsari în fiecare dimineaţă pentru mine!
- Un cititor model – ingenuu, şi un cititor model – critic
- Lectura ca interpretare
2. Lectorul real
- studirea procesului receptării în zona psihologiei şi a
sociologiei
- modalităţile concrete în care se citeşte
- rol de consumator – are puterea de a decide succesul unei
cărţi – în Anglia – există un premiu anual care vine din
partea cititorilor – unul foarte important – fenomenul
Harry Potter, sau Stăpânul inelelor
- studierea sa ca membru al grupului din care face parte, sau
categoaria socială căreia îi aparţine – şi nu ca persoană

IV.Practici şi tipuri de lectură

Două modalităţi principale de abordare a textului : una stângace – hipologografică
Alta avizată – hiperlogografică
Jansen – trecerea „normală” de la citirea hipo la cea hiperlogografică – în patru faze :
 1. după perioada de iniţiere, lectura începe cam pe la 9-10 ani să se configureze ca o
activitate plăcută- fără a avea un scop bine definit – caracter emoţional – nu
necesită comprehensiune
2. pe la 11-12 ani – o capacitate sporită de înţelegere – răspunde unor întrebări legate
de cele citite – apare şi tendinţa de smulgere de sub tirania cuvântului scris
3. pe la 13-14 ani – se schiţează o abordare critică: textul este supus interogaţiilor –
autorul începe să-şi piardă aura
4. pe la 15-16 ani lectura devine fiabilă, e liniară dar şi selectivă, esenţializare,
dialog, sunt posibile progrese

1. Tipuri de lectură
1.1 lectura liniară – lectură neevoluată
- cititorul este un factor pasiv, nu se angajează în lectură
- citirea din obişnuinţă şi rutină
- scăderea gradului de motivaţie
1.2 lectura receptivă – variantă ameliorată a lecturii liniare – executarea integrală a
parcursului textual- variind viteza
- lectură intensivă, analitică, asimilatoare (cursuri)
1.3 lectura literară – o variantă a lecturii receptive
- strategia abordării – specificitatea textului şi proiectul
cititorului (degustare, studiu, survol, cronică)
- reveniri, întreruperi (U. Eco – respiraţie)
1.4. lectura informativă globală – lectură selectivă care vizează obţinerea unei idei de
ansamblu asupra textului
- a încerca să înţelegi despre ce e vorba fără să aprofundezi
- randamentul acestui parcurs depinde în mare măsură de
cunoştinţele prealabile asupra autorului ori a problematicii
care face obiectul textului
- depinde şi de starea cititorului ca această lectură să fie cu
adevărat informativă sau inutilă
1.5. lectura exploratorie
- recuperarea unei anumite informaţii de care cititorul are nevoie pentru moment (un
cuvânt dintr-un dicţionar, un număr de telefon)

- se focalizează asupra unui punct

 - depinde ca operativitate şi eficienţă de organizarea serială
şi metodică a textului

1.6. lectura de cercetare

- o variantă a lecturii exploratorii
- constă în recuperarea unei informaţii pe o temă prestabilită
- inspecţia atentă a textului în direcţia globalităţii
1.7. lectura rapidă – constă în raţionalizarea mecanismelor perceptive şi ameliorarea
comprehensiunii spre a obţine performanţe superioare, atât pe plan cantitativ (sporirea
vitezei) cât şi pe plan calitativ (asimilarea mai eficientă a conţinutului)
- e important ca acest tip d electură să nu se rezume la a afla
despre ce se vorbeşte şi nu a cunoaşte efectiv ce se
vorbeşte
2. Modele de lectură
- modalităţile şi practicile de lectură despre care am vorbit
prezintă trei activităţi comune: vizionarea textului,
elaborarea de sens, reacţia faţă de text
- a studia efectiv lectura înseamnă a urmări fiecare activitate
în parte şi aportul ei la lectură
- s-au elaborat diverse modele de lectură: W.Gray şi
Robinson (1966) şi Frans Rutten (1980)
Model de lectură - aspecte ale procesului de lectură :
- prelectura
- percepţia vizuală a textului
- comprehensiunea
- confruntarea şi evaluarea
- asimilarea
II. Noţiuni generale a cercetării în sociologia lecturii
- sociologia ca ştiinţă a fost integrată în sfera cuprinzătoare a
ştiinţelor empirice. Statutul său de ştiinţă în cadrul larg al
preocupărilor ştiinţifice nu mai poate fi contestat-
corespunde din acest punct de vedere cerinţelor
fundamentale care impun statutul de ştiinţă al unei
discipline:
- a. Are un obiect propriu de cercetare – poate fi sustras din
realitate
- b. Are un sistem conceptual specific
- c. Discursul teoretic reflectă coerenţa legilor generale ale
logicii
- d. Aplicabilitatea discursului teoretic prin modalităţi
practice- obiectul sociologiei, discursul sociologic,
domeniul metodologic
1.1. Obiectul sociologiei
- având un caracter divers, mozaical, e destul de greu de
precizat
- sociologia face parte din cadrul ştiinţelor sociale
(economia, demografia, psihologia socială...) adică
studiază aspecte şi probleme ale indivizilor în cadrul
societăţii, priveşte omul ca pe o fiinţă socială, adică în
funcţie de raportul său cu ceilalţi
- există un statut specific al sociologiei în cadrul larg al
ştiinţelor sociale – are o sferă amplă de cuprindere,
prezintă o complexitate de ramuri:
- studiază diferite acţiuni sociale: educaţia, munca...
- anumite instituţii : familia, biserica...
 - comunităţi teritoriale: sat, oraş...
- fenomene sociale: sinuciderea, delicvenţa...
- activităţi umane: lectura, jocul...
- se intersectează cu specificul altor ştiinţe din aceeaşi zonă
a preocupărilor societăţilor umane, noi ramuri: sociologie
economică, juridică, a literaturii...
1.2. Discursul ştiinţific
- raportul teoretic-practic
- se pot ridica anumite obiecţii în ceea ce priveşte statutul
ştiinţific al sociologiei:
- dificultatea de a izola aspecte ale unor fenomene sociale
complexe
- schimbările care au loc în societate conduc la dispariţia
unor fapte sociale, importante raportat doar la anumite
condiţii istorice (evoluţia socială – importantă pentru
sociologie)
- inexistenţa unor instrumente obiective, tehnice concrete
(un grad de subiectivitate – al cercetătorului- statutul
socio.cultural al acestuia)
1.3. Domeniul metodologic
- mijloacele sau modalităţile pe care le foloseşte o ştiinţă
pentru a atinge scopurile sale de cercetare
- clasificarea metodelor sociologiei:
- 1. observaţia propriu-zisă
- 2. interviul- dialogul
- 3. ancheta – utilizarea chestionarelor
- 4. analiza documentelor
- 5. experimentul
2. Etapele cercetării sociologice:
2.1. pregătirea cercetării
2.2. culegerea informaţiei
2.3. valorificarea informaţiei
(vezi indicaţiile bibliografice)
3. Ancheta şi chestionarul:
Ancheta:
1. Ancheta directă
2. Ancheta indirectă

Chestionarul
Definiţie: o succesiune logică de întrebări care se adresează unui eşantion specific de indivizi
în vederea investigării unor fapte sau fenomene sociale
Clasificări pentru întrebările chestionarului:
1. după conţinut:
a) factuale
b) de opinie
c) de cunoştinţe

2. după forma de înregistrare a răspunsului:

a) deschise
b) închise
c) mixte

Structura chestionarului: un chestionar trebuie să cuprindă un anumit set clasic de întrebări:

1. întrebări introductive, de conţinut
2. întrebări de trecere
3. întrebări filtru
4. întrebări bifurcate
5. întrebări de tipul de ce?
6. întrebări de control
7. întrebări de identificare
(vezi indicaţiile bibliografice)