ŞTIRBEŢ RALUCA

ANUL II, Grupa 10

Referat Politologie

Pierre Clastres – Societatea contra statului

Obiectul central al ştiinţei politice îl constituie puterea politică în toate formele sale. Puterea
este un fenomen caracteristic societăţii umane.
Definiţia relaţională dată de Robert Dahl puterii este următoarea : „relaţie asimetrică între doi
subiecţi, unde puterea este capacitatea lui A (deţinătorul puterii) de a-l determina pe B (subiectul puterii)
să facă ceea ce B nu ar face dacă nu ar fi existat intervenţia lui A. Puterea reprezintă capacitatea lui A de
a obţine rezultate scontate, de a-l determina pe B să facă un anumit lucru pe care B nu l-ar face altfel, în
afara intervenţiei lui A”.
Cel mai important antropolog politic a fost Jorges Balandier. El a dezvoltat două tipuri de teorii
despre apariţia statului, şi anume: maximaliştii, care consideră că toate formele de organizare umană au
cunoscut relaţii de putere şi minimaliştii care consideră că puterea este o consecinţă a dezvoltării
istorice, că economia apare la un moment dat.
O probă adusă minimalismului este cartea lui Pierre Clastres, „Societatea contra statului”.
În primul capitol al acestei cărţi ( Copernic şi sălbaticii) , Pierre Clastres vorbeşte despre
fenomenul puterii.
J.W. Lapierre se întreba dacă puterea îşi găseşte originea şi raţiunea de a fi în natură, şi nu în
cultură. Cele mai recente lucrări de biologie animală au arătat absenţa oricărei forme, chiar embrionare,
de putere politică.
Aşadar, Lapierre se întoarce către ştiinţele culturii şi ale istoriei, pentru a investiga „formele
« arhaice » ale puterii politice în societăţile umane”.
Societăţile arhaice sunt caracterizate de absenţa scrierii şi de economia zisă de subzidenţă şi sunt
foarte diferite între ele. „Puterea se realizează într-o relaţie socială caracteristică comandament-
ascultare” (Lapierre în Clastres, pp. 44). Societăţile fără putere sunt cele în care nu se manifestă această
relaţie.
Concepţiile lui Nietzsche, Max Weber ( puterea de stat ca monopol al folosirii legitime a
violenţei ) sau etnologia contemporană pleacă de la aceast temei : adevărul şi fiinţa puterii stau în
violenţă – nu se poate gândi puterea fără predicatul său, violenţa.
Contrar viziunii conflictuale-marxiste (conform căreia statul este un raport de dominaţie a omului
asupra omului, întemeiat pe mijloacele violenţei legitime), antropologul francez Pierre Clastres susţine că
anumite societăţi umane pre-etatice (braziliene, amazoniene) nu cunosc agresiunea internă grupului şi
sunt în afara oricărei forme de putere politică coercitivă. Membrii acestor societăţi percep puterea ca pe o
formă de dominaţie şi încearcă permanent să o respingă, să o împingă în afara socialului.
În acceptiunea antropologului francez, societatea face tot posibilul să împiedice formarea şi
organizarea statului, agresiunea statului împotriva societăţii şi puterea ca dominaţie şi coerciţie. Societatea
respinge deciziile cu caracter constrângător.

Indienii din America

Înafară de culturile înalte din Mexic, America Centrală şi din Anzi, toate societăţile indiene sunt
arhaice, adică nu cunosc scrierea şi ”subzistă’’ din punct de vedere economic. Toate sunt conduse de
şefi, lideri, însă niciunul nu are putere. În această situaţie, câmpul politicului se determină în afara
oricărei forme de constrângere şi de violenţă, în afara oricărei subordonări ierarhice. În aceste societăţi,

1
nu există relaţia comandament-ascultare, cu excepţia situaţiei războiului, când este necesar un
conducător.
Clastres consideră că subordonarea şi constrângerea nu constituie esenţa puterii politice
pretutindeni şi întotdeauna. Aşadar, apare o alternativă : fie conceptul puterii este adecvat realităţii pe
care o gândeşte, fie este inadecvat şi atunci trebuie abandonat sau transformat.
„A subzista” înseamnă a trăi în fragilitatea permanentă a echilibrului dintre necesităţile
alimentare şi mijloacele de a le satisface.
Se consideră că societăţile arhaice nu trăiesc, ci supravieţuiesc, ele purtând o luptă continuă cu
foamea, întrucât sunt incapabile să producă surplusuri, din carenţă tehnologică şi, mai departe, culturală,
ceea ce este fals.
O mulţime de societăţi arhaice, cu economie de subzistenţă (exemplu : America de Sud)
produceau un surplus alimentar, de cele mai multe ori echivalent cu cantitatea de produse necesară
consumului anual al comunităţii. Ele au supravieţuit într-o stare de extremă dezvoltare până în zilele
noastre.
Cultura noastră gândeşte dintotdeauna puterea politică în termeni de relaţii ierarhizate şi
autoritate de tipul comandament-ascultare. Aşadar, ei consideră că pot exista şi societăţi fără stat şi fără
putere.
Exemplul societăţilor indiene din America ne demonstrează însă că nu se poate vorbi de societăţi
fără putere politică. Contrar etnocentrismului, puterea există complet separată de violenţă şi în afara
oricărei ierarhii.
Aşadar, nu putem împărţi societăţile în societăţi fără putere şi societăţi cu putere. Dimpotrivă,
puterea politică e universală, imanentă socialului.
Fie ea determinată prin „legături de sânge” sau prin clasele sociale, puterea se realizează în
două moduri : puterea coercitivă (weberiana, lapierreiana, ca dominaţie, ca formă particulară a puterii
politice, specifică societăţilor europene occidentale) şi puterea necoercitivă (conform căreia şeful de
trib amazonian nu poate constrânge, pedepsi sau comanda pe cel care nu ascultă, iar ascultarea este
cultivată şi învăţată ca nevoie umană).
Puterea coercitivă, ca relaţie de tipul comandament-ascultare, nu este modelul puterii adevărate,
ci doar un caz particular ; o realizare concretă a puterii politice în anumite culturi, cum ar fi cea
occidentală. Pentru Clastres, ea este doar o relaţie instituită între indivizi la un moment dat al evoluţiei.
Politicul e prezent chiar şi în societăţile unde nu există o insituţie politică. Puterea politică este
inerentă vieţii sociale. Nu există societate fără putere, însă există politic fără violenţă, societăţi fără stat
şi chiar societăţi contra statului.
Lapierre spunea că „puterea politică îşi are originea în inovaţia socială”, „se dezvoltă cu atât mai
mult cu cât inovaţia socială este mai importantă, ritmul său mai intens, influenţa sa mai largă”. Clastres
este de acord cu el, însă precizeză faptul că puterea care ia naştere din inovaţia socială este una
coercitivă.
Puterea ca violenţă sau constrângere este marca societăţilor istorice, resepctiv a societăţilor care
poartă în ele cauza inovaţiei, a schimbării, a istoricităţii.
Aşadar, societăţile pot fi clasificate în societăţi cu putere politică necoercitivă şi acestea sunt
societăţile fără istorie şi socieţăţi cu putere politică coercitivă – societăţi istorice.
In societăţile arhaice studiate de Pierre Clastres (capitolul II – Schimb şi putere: filozofie a şefiei
indiene), şeful de trib deţinea puterea politică necoercitivă şi comanda membrilor tribului exclusiv
pe durata războiului. Odată terminat războiul, liderul politic îşi pierdea total puterea coercitivă.
Pe perioada de pace, se menţinea puterea necoercitivă.
Însuşirea cea mai notabilă a unui şef de tribun indian este aşadar lipsa aproape totală de
autoritate. Cuvântul şefului nu are putere de lege.
O trăsătură pertinentă a organizării politice a majorităţii societăţilor indiene este lipsa de
stratificare socială şi de autoritate a puterii.

2
 R.Lowie considera că şeful indian ( titular chief) avea trei proprietăţi esenţiale , considerate în
spaţiul celor două Americi drept o condiţie necesară a puterii) :
1. Şeful era un “pacificator”; el era instanţa moderatoare a grupului (un fel de arbitru), aşa cum o atestă
împărţirea frecventă a puterii în civilă şi militară. El trebuia să menţină pacea şi armonia în interiorul
grupului. El trebuie să potolească certurile şi să găsească soluţii. Pentru acestea, el nu avea voie să
folosească forţa, ci trebuia să se bazeze doar pe virtuţiile renumelui, echităţii şi cuvântului său.
2. El trebuie să fie darnic şi nu-şi poate permite să respingă cererile neîncetate ale celor pe care-i
“administrează”. Generozitatea sa era, aşadar, mai mult o datorie. În cazul în care nu dădea dovadă de
generozitate, el era privat de orice prestigiu sau putere.
Huxley Francis spunea că: “este rolul şefului să fie generos şi să dea tot ce i se cere: în anumite
triburi indiene, şeful poate fi recunoscut după faptul că este mai sărac decât ceilalţi şi poartă podoabele
cele mai prăpădite”.
3. Şeful trebuie să fie un bun orator. El duce povestea tribului mai departe, inventează noi cuvinte,
dezvoltă limbajul; este un întelept şi un făcător de pace. Existau foarte multe triburi în care şeful trebuia
în fiecare zi, fie în zori, fie la apusul soarelui, să gratifice cu un discurs moralizator pe membrii grupului
său. Temele obişnuite erau pacea, armonia, cinstea; în general, virtuţiile recomandate pentru toţi membrii
tribului.
Aria sud-americană recunoaşte o trăsătură suplimentară, ce se adaugă celor trei prezentate :
poliginia. Aproape toate societăţile recunoşteau poligamia ca privilegiu cel mai adesea exclusiv al
şefului. Unele grupuri recunoşteau poliginia şi ca privilegiu al vânătorilor buni, deoarece vânătoarea,
activitate economică esenţială pentru supravieţuirea grupului, conferea bărbaţilor o importanţă politică
sigură.
Modelul poliginic al căsătoriei avea deci, două extensii : una generală, în care poligamia era
rezervată şefului şi una restrânsă, în care, pe lângă şef, mai profita de acest privilegiu şi un număr mic de
bărbaţi.
În ultimul capitol al cărţii, „Societatea contra statului”, Clastres a adunat opiniile cercetătorilor
care afirmă faptul că societăţilor primitive le lipseşte un lucru inerent oricărei societăţi, şi anume statul.
Aşadar, ele sunt considerate societăţi incomplete, necivilizate; fără lege, fără credinţă şi fără rege, ca
sursă legitimă a legii.
Societăţile primitive erau compuse dintr-un număr foarte mic de oameni.
Ele sunt societăţi fără stat, fără scriere, fără istorie şi fără piaţă şi acest lucru este datorat,
conform cercetătorilor, inferiorităţii tehnologice.
Dacă considerăm tehnică însă ansamblul procedeelor concepute şi utilizate de oameni pentru a-şi
asigura o stăpânire a mediului natural raportată şi adaptată la nevoile lor, atunci nu putem vorbi de o
inferioritate tehnologică a societăţilor primitive, deoarece acestea demonstrează o capacitate de
satisfacere a nevoilor la fel de mare ca şi societăţile tehnologizate. Un exemplu în acest sens sunt
eschimoşii sau australienii.
Se consideră că societăţile indiene au o economie de „subzistenţă”, o economie care nu este
politică. Ei nu consacrau muncii decât foarte puţin timp, însă nu mureau de foame. Acest tip de economie
era compatibil cu limitarea considerabilă a timpului consacrat activităţii productive. Un exemplu este
cazul triburilor sud-americane de agricultori, care se ocupau în principal cu agricultura; vânătoarea,
pescuitul şi culesul fiind activităţi suplimentare. Bărbaţii munceau în jur de două luni, odată la patru ani (
defrişau suprafaţa necesară ), restul activităţilor fiind de relaxare.
Aşadar, societăţile primitive nu numai că nu se află într-o fugă permanentă după resurse
alimentare necesare supravieţuirii, ci acest obiectiv este îndeplinit într-un timp remarcabil de scurt.
Oamenii nu muncesc în plus faţă de nevoile lor decât cu forţa. Această forţă externă lipseşte din
societăţile primitive. De asemenea, cantitatea de plante cultivate depăşesc necesarul de consum al
grupului, iar surplusul este menit consumaţiei din timpul sărbătorilor, petrecerilor etc.
Indienii imperiului incaş trebuiau, spre deosebire de sălbatici, să muncească şi pentru alţii, pentru
stăpâni. În acest caz, nu mai vorbim despre o societate primitivă, ci despre o societate împărţită în
3
dominaţi şi dominanţi, în stăpâni şi supuşi. Relaţia politică de putere întemeiază şi precede relaţia
economică de exploatare.
Apariţia statului, condiţionată şi de creşterea demografică, a generat împărţirea în sălbatici şi
civilizaţi. Existenţa statului presupunea dominaţia violentă a claselor cu putere asupra claselor fără
putere.
„Însuşirea principală a societăţilor primitive este de a exercita o putere absolută şi deplină asupra
a tot ceea ce o compune, de a interzice autonomia vreunuia dintre subansamblurile din care este
construită, de a menţine toate mişcările interne, conştiente şi inconştiente, care alimentează viaţa socială
în limitele şi în direcţia dorită de societate”.
Istoria popoarelor care au o istorie este istoria luptei de clase. Istoria popoarelor fără istorie este
denumită de Pierre Clastres, istoria societăţii contra statului.

Bibliografie :
1. Clastres, Pierre, (1995), Societatea contra statului, Ed. Ararat, Bucuresti