Professional Documents
Culture Documents
disculpări (I)
Prezentarea revistei
Arhivă Cronica ediţiilor:
Arhivă +
Calendar Calvarul lui Liviu Rebreanu – romanul u
Link-uri disculpări (I) de Ion Simuţ
Biblioteci judeţene
Alte artic
Galerie Foto În 1919, când apare volumul Calvarul, la Editura universală Alcalay, Liviu
Video Rebreanu avea 34 de ani, era un publicist cunoscut îndeosebi din cronicile Ion Sim
Abonamente de teatru şi un prozator puţin creditat şi comentat, care publicase câteva
volume de nuvele: Frământări (1912), Golanii şi Mărturisire (ambele în Tipăre
Contact
1916), Răfuiala (1919). în 1919 Liviu Rebreanu era creditat ca un nuvelist
modest, despre care, până atunci, cele mai riscante aprecieri superlative Cuprins Nr
formulase numai Mihail Dragomirescu. Luând în seamă, pe deasupra, şi
condiţiile nefaste ale războiului, ale absenţei unei vieţi literare coerente
care abia se reorganiza, nu e deci de mirare că volumul Calvarul nu s-a
bucurat de nici o receptare semnificativă. Cartea beneficiază doar de o
notiţă de semnalare a apariţiei în revista "Sburătorul", unde Liviu Rebreanu
mărul curent: 37 era un fel de secretar de redacţie, mâna dreaptă a lui E. Lovinescu. Şi mai
ciudat este că prozatorul nu-şi va mai reedita niciodată cartea, care se va
pierde pentru contemporani într-un fond pasiv aproape neglijabil.
"în paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru, prea bogat în
dureri, e mai mult decât un laitmotiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile
muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu,
dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece
peste om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpâneşte şi, în
cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii".
Calvarul lui Liviu Rebreanu a fost sortit, fără abatere, unei lecturi
biografice a confesiunii, prin care Remus Lunceanu ar fi identic cu autorul.
Propun acum o lectură independentă de investiţia subiectivă a scriitorului,
ca o naraţiune citită în sine, prin valenţele ei morale, relevabile în regimul
estetic al ficţiunii.
III.
Sumar Home > Arhivă > 2004 > Numarul 21 > Calvarul lui Liviu Rebreanu – romanul unei
disculpări (III)
Prezentarea revistei
Arhivă Cronica ediţiilor:
Arhivă +
Calendar Calvarul lui Liviu Rebreanu – romanul u
Link-uri disculpări (III) de Ion Simuţ
Biblioteci judeţene
Alte artic
Galerie Foto În imaginaţie, Iaşii erau pământul făgăduinţei, dar starea de spirit era "o
Video jale mare, jalea speranţelor sfărâmate, peste care s-a aşternut o resemnare Ion Sim
Abonamente usturătoare" (p. 147). Reflecţiile despre istoria vitregă, firea resemnată şi
slabă a românilor sunt luate parcă din sinteza lui D. Drăghicescu, Din Tipăre
Contact
psihologia poporului român. Remus Lunceanu îşi aduce aminte că dincolo,
în România ocupată, a fost ocărât ca spion şi trădător (p. 146) şi se Cuprins Nr
îndeamnă să-şi arate nădejdea, să-şi uite suferinţele şi umilirile (p. 148-
149). Dar amărăciunea îl inundă din nou, când constată distrus că nu a
scăpat de suspiciuni. Răceala, frigul moral îl paralizează:"Oamenii cari
până ieri îmi zâmbeau prieteneşte de departe, azi o luau pe cellalt trotuar
când mă zăreau, sau se făceau că nu m-au văzut deloc. Prieteni buni, cari se
mărul curent: 37 înduioşaseră de suferinţele mele, clătinau din cap acum, păreau îngrijoraţi
şi de-abia găseau două-trei vorbe să-mi spună, şi chiar acelea în fugă, ca şi
cum s-ar teme să nu-mi destăinuiască ceva" (Opere 3, p. 149-150).
Dół formularza Relele presimţiri ale lui Remus Lunceanu nu sunt doar invenţiile "unei
uşoare manii a persecuţiei" (p. 150), de care suferea. Se vorbeau despre el,
într-adevăr, "lucruri îngrozitoare", că e un trimis al nemţilor, adică un spion
(p. 151), acuză ce i se părea "de-o nedreptate revoltătoare" (p. 152). Un
prieten avocat îi expune logica suspiciunilor, cărora le-a căzut din nou
victimă:
"(") toate aparenţele sunt împotriva ta. Şi lumea judecă după aparenţă
totdeauna" Tu, transilvănean, ai rămas totuşi în teritoriul ocupat, ai aşteptat
venirea duşmanului. Asta înseamnă că nu ţi-a fost frică de el, ceea ce iarăşi
înseamnă că aveai motive să nu-ţi fie frică. Ce motive? Aici e întrebarea.
Unii vorbeau aşa, alţii altfel, dar toţi se uneau într-un gând: trebuie să fi
avut legături cu dânşii... Se poate, fireşte, să fi rămas de nevoie sub nemţi.
Eu, unul, nu tăgăduiesc. Dar atunci urmează întrebarea: cum de nu te-au
descoperit, cum de nu ţi-au făcut nimic, cum de te-au lăsat chiar să mai şi
scrii?" Nu vezi cum vin toate aparenţele să te osândească? (") Iar dacă eşti
nevinovat, atunci eşti o victimă, dar o victimă care şi-a meritat soarta""
(Opere 3, p. 152-153).