Conf. univ. dr.

Sergiu Deleanu

Drept comunitar al afacerilor

suport de curs
 Precizare

Prezentul suport de curs nu epuizează problematica dreptului

comunitar al afacerilor, pregătirea pentru examen presupunând
parcurgerea bibliografiei indicate, în funcţie de temele abordate
succint în cadrul acestuia.

2
 Introducere

După cel de-al doilea război mondial, şase state aparţinând

Europei Occidentale – Franţa, R.F. Germania, Belgia, Olanda,
Luxemburg şi Italia – s-au grupat în trei comunităţi: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.A.), instituită prin
tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la
25 iulie 1952; Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A., denumită şi
Euroatom), instituite prin două tratate distincte, semnate la Roma la
25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Comunităţilor li s-au alăturat ulterior Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie (în 1973), Grecia (în 1981), Spania şi Portugalia (în 1986),
Austria, Finlanda şi Suedia (în 1995), Cehia, Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria (în
2004), Bulgaria şi România (în 2007).
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma
a avut loc după aproape treizeci de ani, prin Actul unic
european, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986,
respectiv, la 28 februarie 1986, care a intrat în vigoare la 1 iulie
1987. Actul unic european a reflectat opţiunea politică de a
întări integrarea prin stabilirea unui spaţiu fără frontiere interne
şi prin ameliorarea proceselor decizionale.
În scopul realizării pieţei interne, art. 13 din Actul unic a
prevăzut ca Tratatul C.E.E. să fie completat cu articolul 8A. Cores-
punzător art. 8A, Comunitatea adopta măsuri destinate să
stabilească progresiv piaţa internă, în cursul unei perioade care
expira la 31 decembrie 1992.

3
 Prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992,
de miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor
douăsprezece state membre, a fost instituită Uniunea europeană.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a avut loc la 1
noiembrie 1993.
Uniunea europeană se prezintă ca o structură bazată pe trei
piloni de natură diferită, unul de natură comunitară (Comunităţile –
realizarea comunitară, „l’aquis communautaire”, fiind completată
cu crearea Uniunii economice şi monetare), alţi doi de natură
interguvernamentală. Caracterul unitar al structurii tripartite rezultă
din aceea că statul aderent devine membru participant la cei trei
piloni. În plus, cadrul instituţional de care dispune Uniunea este
unic. Sistemul instituţional unic este format din instituţiile comuni-
tare şi Consiliul european. Singura instituţie care este cu adevărat a
Uniunii este Consiliul european. Celelalte sunt instituţii comunitare
puse la dispoziţia ultimilor doi piloni.
Tratatul de la Amsterdam a constituit o nouă etapă în
cadrul construcţiei comunitare.
Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat la 2 octombrie
1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Prin Tratatul de la Amsterdam, a fost începută reforma
instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii europene spre
ţările din Europa centrală şi de est.
Prin acest tratat, cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală a fost aproape în întregime revizuită, ea atribuind, în
mod exclusiv, în prezent, substanţă celui de al treilea pilon al
Uniunii europene.
Principalele dispoziţii care interesează, din perspectiva
instituţiilor comunitare, problematica extinderii Uniunii europene
sunt însă cuprinse în Tratatul de la Nisa, încheiat la 26 februarie
2001, care a intrat în vigoare în anul 2003.
Începând cu 1 ianuarie 2005, distribuirea voturilor în
Consiliu şi modul de formare a majorităţii calificate s-au modificat.
Astfel, numărul voturilor de care dispune fiecare stat membru în

4
Consiliu sporeşte, totalul voturilor în Consiliu ajungând de la 87 la
237.
Pentru adoptarea actelor Consiliului sunt necesare cel puţin
169 de voturi care să exprime acordul majorităţii statelor membre,
când, în temeiul prevederilor legale comunitare, acestea trebuie
adoptate la propunerea Comisiei şi 169 de voturi care să exprime
acordul a cel puţin două treimi din statele membre, în celelalte
situaţii.
Totodată, orice membru al Consiliului poate solicita să se
verifice că populaţia statelor membre care au contribuit la formarea
majorităţii calificate reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a
Uniunii europene (art. 3 din Protocolul privitor la lărgirea Uniunii
europene).
Reglementările din Tratatul de la Nisa reiterează în mod
adecvat posibilitatea, pentru fiecare ţară din Uniune, de a avea un
naţional în cadrul Comisiei, fără discriminare între statele mari şi
cele mijlocii sau mici. Aceste dispoziţii asigură ţările membre că
interesele fiecăreia dintre ele vor fi luate în considerare şi
determină menţinerea încrederii lor în Comisie.
În acelaşi timp, prevederile legale arătate permit Comisiei
să îşi desfăşoare eficient activitatea, în calitate de organ colegial, în
interesul general al Comunităţii.
Numeroase dispoziţii legale consacrate, în Tratatul C.E.,
Curţii de Justiţie au fost modificate (art. 220-225, 230, 245), alte
prevederi completează textele care au fost revizuite (art. 225A şi
229A), competenţa Tribunalului de primă instanţă a fost reglemen-
tată în cadrul tratatului şi, în temeiul art. 245 din Tratatul C.E., a
fost adoptat un protocol referitor la statutul Curţii de Justiţie.
Potrivit Tratatului de la Nisa, Tribunalul de primă instanţă
este competent să soluţioneze în primă instanţă acţiunile în anulare,
în carenţă şi cele prin care se solicită, corespunzător art. 288 din
Tratatul C.E., repararea daunelor, cu excepţia celor care vor fi de
competenţa unei camere jurisdicţionale sau care rămân rezervate

5
Curţii de Justiţiei (art. 225 par. 1 coroborat cu art. 230, 232 şi 235
din Tratatul C.E.).
Curtea de Justiţie este, în continuare, competentă să judece
în primă instanţă în situaţia în care un stat membru nu îşi
îndeplineşte obligaţiile care îi revin conform tratatelor (art. 226 din
Tratatul C.E.), precum şi să se pronunţe în contextul mecanismului
chestiunilor prealabile (art. 234 din Tratatul C.E.), fără să fie
exclusă, totuşi, posibilitatea ca, în anumite cazuri, să fie reglemen-
tată, pe baza art. 225 din Tratatul C.E., competenţa Tribunalului de
primă instanţă.
Marea cameră a Curţii de Justiţie rezolvă majoritatea
cauzelor care erau, anterior, soluţionate de Curte în plenul ei (art.
221 din Tratatul C.E.).
Consiliul, hotărând în unanimitate, poate să constituie, în
domenii specifice, camere jurisdicţionale ale căror decizii vor putea
să fie atacate la Tribunalul de primă instanţă (art. 225A din Tratatul
C.E.).
În context, subliniem, totodată, că Parlamentul european,
Consiliul şi Comisia au adoptat, la 7 decembrie 2000, Carta
Uniunii europene privind drepturile fundamentale.
În acest cadru, formarea şi dezvoltarea dreptului comunitar
al afacerilor a depins, mai ales, de sistemul juridic comunitar şi de
procesul efectiv de integrare economică intracomunitară.
Dreptul comunitar al afacerilor este o materie juridică
pluridisciplinară, care reuneşte norme juridice aparţinând unor
ramuri de drept diferite (drept comercial, drept vamal, drept
financiar), ce au în comun faptul că guvernează nemijlocit
domeniul afacerilor.
Normele dreptului comunitar al afacerilor se aplică, în
principal, lucrătorilor independenţi, indiferent dacă aceştia exercită
activităţi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale sau
care sunt în legătură cu profesiunile liberale, întreprinderilor, în
sensul în care sunt înţelese aceste entităţi pe temeiul jurisprudenţei
Curţii de Justiţie, precum şi statelor membre. Anumite reglementări

6
legale comunitare pot să intereseze însă şi persoanele care nu
participă, în mod specific, la activităţile subsumate domeniului
afacerilor.
Această materie juridică este axată, în mod exclusiv, pe
construcţia comunitară. Integrarea într-un tot a normelor juridice pe
care le vom analiza se datorează eforturilor doctrinei, nefiind opera
legiuitorului.
După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, dreptul
comunitar al afacerilor prezintă următoarele caracteristici1:
– Este un drept suprapus sistemelor juridice naţionale,
întrucât transferul anumitor competenţe ale statelor către Comuni-
tatea europeană se realizează în mod parţial şi progresiv. Dreptul
comunitar nu se substituie pur şi simplu sistemelor juridice naţio-
nale, ci cuprinde reguli complementare sau, uneori, concurente
celor din sistemele juridice ale statelor membre. În situaţia în care
apar conflicte între normele comunitare şi cele naţionale, acestea
sunt soluţionate prin aplicarea normelor comunitare;
– Este un drept „descentralizat”, deoarece particularii pot să
invoce în faţa organelor de jurisdicţie ale statelor membre regulile
dreptului comunitar al afacerilor, dacă acestea au efect direct.
Dispoziţiile legale comunitare care au efect direct trebuie să fie
clare, precise, necondiţionate şi să nu necesite măsuri de executare.
Principalele reglementări din Tratatul C.E. referitoare la libera
circulaţie şi la concurenţă corespund criteriilor arătate;
– Este un drept integrator, pentru că Tratatul C.E. este un
tratat-cadru, care necesită existenţa unui drept derivat. Ansamblul
dispoziţiilor din dreptul derivat favorizează aprofundarea proce-
sului de integrare a statelor membre.
Din anul 1952 până în prezent, dreptul comunitar al
afacerilor a cunoscut o dezvoltare inegală.

1
A se vedea, Louis et Joseph Vogel, Le droit européen des affaires,
Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6.

7
 Între 1952-1986 au fost adoptate majoritatea prevederilor
legale fundamentale consacrate liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi reglementările
prin care se asigură protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei.
Prin Actul unic european a fost afirmat obiectivul realizării
pieţei interne; a fost restabilită încrederea reciprocă între statele
membre, revenindu-se la votul cu majoritate calificată în cadrul
Consiliului2; s-au introdus două noi texte în Tratatul C.E., art. 100
A şi 100 B care stabileau, primul, instaurarea unei proceduri de
armonizare a legislaţiilor, pe temeiul deciziei Consiliului, adoptată
cu majoritate calificată, iar, cel de-al doilea, posibilitatea de a
hotărî, tot prin decizie cu majoritate calificată, că dispoziţii în
vigoare într-un stat membru trebuie recunoscute ca fiind echiva-
lente cu cele aplicate de un alt stat membru; a fost instituţionalizat
Consiliul european.
În cuprinsul Tratatului de la Maastricht a fost prevăzut
obiectivul înfăptuirii Uniunii economice şi monetare; s-a reglemen-
tat noţiunea de cetăţenie a Uniunii europene, care implică dreptul
cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a se stabili în mod liber pe
teritoriul statelor membre; au fost incluse dispoziţii referitoare la
cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
De asemenea, în Tratatul de la Maastricht a fost confirmată
liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor între statele mem-
bre, precum şi între statele membre şi ţările din afara comunităţii.
O altă modificare a constat în instituirea procedurii de
codecizie. Această procedură a fost stabilită în domenii cum sunt
cele care privesc libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi inde-

2
În anul 1965, o perioadă de şapte luni, Franţa a refuzat să ia parte la
activităţile din cadrul C.E.E., datorită dezacordului faţă de deciziile adoptate, cu
majoritate calificată, în domeniul politicii agricole comune.
Situaţia a fost deblocată prin compromisul de la Luxemburg care prevedea
că, în materiile în care există interese foarte importante ale unuia sau mai multor
parteneri şi deciziile pot să fie adoptate cu majoritate calificată, discuţiile în Consiliu
trebuie să continue până se ajunge la un acord unanim (a se vedea şi I. Jinga, Uniunea
europeană – realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 177-178).

8
pendenţi (art. 40, 44, 46 şi 47 din Tratatul C.E.), serviciile (art. 55),
piaţa internă (art. 95).
Corespunzător procedurii menţionate, Consiliul nu poate să
impună Parlamentului european, care exprimă interesele popoa-
relor statelor reunite în Comunitate, contribuind la formarea unei
conştiinţe europene, o decizie determinată, chiar dacă a adoptat-o
în unanimitate.
În cadrul Tratatului de la Amsterdam au fost clarificate
prevederile art. 95 din Tratatul C.E., distingându-se între criteriile
menţinerii şi cele ale introducerii unor dispoziţii naţionale care
derogă de la măsurile de armonizare hotărâte de către Consiliu cu
majoritate calificată; vizele, azilul, imigrarea şi alte politici
referitoare la libera circulaţie a persoanelor au fost incluse într-un
titlu nou din Tratatul C.E.; a fost simplificată şi extinsă la o serie de
aspecte care ţineau deja de competenţa Comunităţii, dar şi în cazul
unor noi domenii de acţiune, procedura de codecizie.
Prin Tratatul de la Nisa au fost create premisele lărgirii
Uniunii europene spre Europa centrală şi de est; a fost schimbat
modul de formare a majorităţii calificate în Consiliu; au fost
îmbunătăţite metodele de activitate ale Curţii de Justiţie, menţi-
nându-se posibilitatea informării corespunzătoare a acesteia cu
privire la sistemele de drept ale statelor membre, întrucât fiecare
ţară din Uniunea europeană va propune un judecător pentru Curtea
de Justiţie şi pentru Tribunalul de primă instanţă; a fost extinsă, în
continuare, folosirea procedurii de codecizie.
Constant, a sporit de la un tratat la altul puterea executivă a
Comisiei; Parlamentul european a fost implicat într-o măsură tot
mai mare în procesul normativ; s-a trecut la adoptarea, în
Consiliu, a unui număr mereu mai însemnat de decizii cu
majoritate calificată.
Subliniem, totodată, contribuţia aparte a Curţii de Justiţie la
formarea şi dezvoltarea dreptului comunitar al afacerilor, aceasta
afirmând efectul direct al unor dispoziţii esenţiale din Tratatul C.E.

9
care prezintă relevanţă în contextul acestui demers, precum cele
privitoare la interzicerea, între statele membre, a drepturilor de
vamă la import şi la export şi a taxelor cu efect echivalent (art. 25
din Tratatul C.E.); interzicerea, între statele membre, a restricţiilor
cantitative la import şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 28);
interzicerea, între statele membre, a restricţiilor cantitative la
export şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 29), obligaţia de
adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial (art. 31),
libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi (art. 39), dreptul de stabilire
(art. 43), libera prestare a serviciilor (art. 49 şi 50), libera circulaţie
a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre (art. 56), înţele-
gerile monopoliste între întreprinderi (art. 81), abuzul de poziţie
dominantă (art. 82), taxele interne (art. 90).
Evoluţia generală a Comunităţilor europene a înregistrat şi
neajunsuri. Astfel, în absenţa unei politici industriale globale, dez-
voltarea internaţională a societăţilor comerciale a fost stânjenită.
Unele reglementări nu au putut să fie, în pofida eforturilor
Comisiei, adoptate. Între ele reţinem directivele consacrate grupu-
rilor de societăţi şi fuziunii internaţionale a societăţilor pe acţiuni,
precum şi proiectul de instituire a societăţilor europene.
În cele ce urmează vom analiza regulile principale ale
dreptului comunitar al afacerilor, adică cele consacrate liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi
regulile referitoare la libera concurenţă, fără a ne opri însă asupra
prevederilor specifice anumitor sectoare: cărbune şi oţel, energie
atomică, transporturi, agricultură. Regulile arătate vor fi studiate
având în atenţie dinamica Comunităţii, determinată de mutaţiile din
mediul economic şi social.
Dispoziţiile tratatului încheiat la Porto, la 2 mai 1992, între
Comunitatea europeană şi statele membre, pe de o parte, şi ţările
din Asociaţia europeană a liberului schimb (Islanda, Liechtenstein
şi Norvegia3), pe de altă parte, prin care a fost instituit Spaţiul
economic european, sunt similare reglementărilor din Tratatul C.E.
3
Elveţia nu a ratificat acest tratat.

10
în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor, a înţelegerilor monopoliste între întreprinderi, abu-
zului de poziţie dominantă şi a ajutoarelor acordate de către statele
contractante. Totuşi, ele nu privesc, în mod nemijlocit, proble-
matica construcţiei comunitare şi, în consecinţă, nu vor fi analizate
la dreptul comunitar al afacerilor.

11
 1. PIAŢA INTERNĂ EUROPEANĂ. CELE PATRU
LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

Piaţa internă este caracterizată, corespunzător prevederilor

art. 3 par. 1 lit. c din Tratatul C.E., prin eliminarea, între statele
membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor. Stabilirea pieţei interne
presupune, potrivit definiţiei de la art. 14 par. 2, care are ca
fundament dispoziţiile art. 3 par. 1 lit. c, un spaţiu fără frontiere
interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor este asigurată. Realizarea pieţei interne
a trebuit să fie înfăptuită până la 31 decembrie 1992.
În cadrul pieţei unice europene sunt, aşadar, definitorii
următoarele libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor;
libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a serviciilor; libera
circulaţie a capitalurilor.

1.1. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

1.1.1. Preliminarii

În principiu, prevederile legale privitoare la libera circulaţie

a mărfurilor sunt cuprinse în titlul I a celei de a treia părţi din
Tratatul C.E. Totuşi, unele dispoziţii care interesează această
materie nu au fost incluse în titlul menţionat. Bunăoară,

12
reglementările legale referitoare la taxele interne sunt conţinute de
art. 90 din titlul VI, partea a treia a Tratatului C.E.
Analizarea prevederilor consacrate liberei circulaţii a
mărfurilor necesită luarea în considerare atât a dispoziţiilor care au
fost adoptate în scopul înlăturării obstacolelor directe care existau
în domeniu, cât şi a reglementărilor prin care s-a urmărit
interzicerea între statele membre a măsurilor care aduceau, în mod
indirect, atingere principiului arătat (taxe cu efect echivalent
taxelor vamale, restricţii cantitative etc.).
Distinct, vor fi examinate excepţiile de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor, precum şi clauzele de salvgardare din Tratatul
C.E. care pot să fie invocate, în domeniu, de către ţările din
Comunitate.

1.1.2. Interzicerea între statele membre a taxelor vamale

de import şi de export. Uniunea vamală

Libera circulaţie a mărfurilor este un regim în cadrul căruia

bunurile nu întâmpină, la frontiere, nici un obstacol stabilit de stat,
indiferent dacă acestea sunt importate sau exportate.
Potrivit art. 23 par. 1 din Tratatul C.E., Comunitatea este
fondată pe o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor
de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a
taxelor vamale de import şi de export şi a oricăror taxe cu efect
echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile
lor cu ţările terţe. Alături de suprimarea taxelor vamale şi a taxelor
cu efect echivalent şi de instituire a tarifului vamal comun,
realizarea pieţei unice a presupus însă şi interzicerea, între statele
membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.
Înţelegerea noţiunii de uniune vamală necesită, de
asemenea, unele precizări referitoare la domeniul de aplicare a
dispoziţiilor în materie:

13
 a) Domeniul de aplicare spaţial. Libera circulaţie a
mărfurilor se desfăşoară înlăuntrul limitelor geografice în care
statele membre îşi exercită suveranitatea. Teritoriul vamal este
definit la art. 3 din Codul vămilor comunitare, textul având caracter
descriptiv.
b) Domeniul de aplicare material. Libertatea schimburilor
intracomunitare priveşte toate sectoarele economiei, întrucât,
potrivit art. 23 din Tratatul C.E., uniunea vamală cuprinde
ansamblul schimburilor de mărfuri.
Prevederile art. 23 se aplică deopotrivă mărfurilor
comunitare şi celor care se află în liberă practică. Unele precizări
sunt necesare în legătură cu aceste categorii.
Potrivit Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, prin
marfă se înţelege orice bun transportat peste o frontieră, în scopul
unor tranzacţii comerciale.4 Natura sau destinaţia particulară a
bunului respectiv nu sunt relevante pentru a fi caracterizat în acest
mod.
Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor originare
din statele membre (art. 23 par. 2 din Tratatul C.E.). În cuprinsul
Tratatului C.E. nu sunt însă definite aceste mărfuri. Ca atare,
trebuie să ne raportăm la prevederile legale din dreptul derivat care
sunt consacrate aspectului analizat. Conform art. 4 pct. 7 din Codul
vămilor comunitare, mărfurile comunitare sunt:
– Mărfurile obţinute în întregime în cadrul teritoriului
vamal al Comunităţii, în condiţiile arătate la art. 23, fără să fie
folosite mărfuri importate din ţări sau teritorii care nu sunt incluse
în teritoriul vamal al Comunităţii.
– Mărfurile importate din ţări sau teritorii care nu fac parte
din teritoriul vamal al Comunităţii şi care se află în liberă practică.
Conform art. 24 din Tratatul C.E. sunt considerate în liberă practică
(circulând liber) într-un stat membru, mărfurile care provin din ţări

4
C.J.C.E., la 2 iulie 1992, af. C-2/90, Commission contre Belgique, în
Recueil, 1992-8, p. I-4478.

14
terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au
fost percepute taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile
în acel stat membru, dacă nu au beneficiat de rambursarea totală
sau parţială a respectivelor taxe;
– Mărfurile obţinute în cadrul teritoriului vamal al Comuni-
tăţii prin prelucrarea unor bunuri care sunt în liberă practică sau din
bunuri fabricate în întregime în Comunitate şi din produse care se
află în liberă practică. După cum se poate observa, aceste mărfuri
sunt obţinute pornindu-se de la bunurile din a doua categorie ori de
la cele din prima şi a doua categorie.
Toate celelalte mărfuri sunt socotite mărfuri necomunitare.
În scopul determinării originii acestora se face distincţie între
originea nepreferenţială şi cea preferenţială a mărfurilor.
Originea nepreferenţială a mărfurilor se stabileşte potrivit
art. 23-26 din Codul vămilor comunitare. Acesta este regimul
juridic de drept comun.
Originea preferenţială a mărfurilor este stabilită prin
tratatele internaţionale încheiate de Comunitate cu statele terţe sau
cu grupările de state ori, în mod unilateral, de Comunitate în
favoarea anumitor state, grupări de state sau teritorii (art. 27
coroborat cu art. 20 par. 3 lit. d şi e din Codul vămilor comunitare).
În ipoteza în care procesul de fabricare a unei mărfi s-a
desfăşurat în două sau mai multe state, marfa este originară din ţara
unde a avut loc ultima transformare sau prelucrare substanţială,
justificată din punct de vedere economic, realizată într-o între-
prindere echipată în acest scop şi care a condus la obţinerea unui
produs nou ori care reprezintă un stadiu de fabricaţie important
(art. 24 din Codul vămilor comunitare).
c) Domeniul de aplicare temporal. Realizarea uniunii
vamale a fost încheiată la 1 iulie 1968, cu optsprezce luni înainte
de termenul de 1 ianuarie 1970, stipulat în tratat.

15
1.1.3. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect
echivalent taxelor vamale

Libera circulaţie a mărfurilor este asigurată atât prin

interzicerea între statele membre a taxelor vamale de import şi de
export, cât şi prin împiedicarea ţărilor din Comunitate de a institui
taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale. Realizarea unui
asemenea deziderat nu este lesnicioasă, întrucât conceptele cu care
operează tratatele nu sunt definite, iar reglementările legale
naţionale prin care se instituie obstacole indirecte în calea liberei
circulaţii a mărfurilor sunt, adesea, complexe.
Prevederile legale care se aplică, în materie, sunt cuprinse
la art. 23 par. 1, art. 25 şi art. 90 din Tratatul C.E.
Corespunzător dispoziţiilor art. 25, taxele vamale de import
şi de export sau taxele cu efect echivalent sunt interzise între statele
membre. Această interdicţie se aplică şi taxelor vamale cu caracter
fiscal.
Spre deosebire de alte taxe vamale, cele cu caracter fiscal
sunt instituite privitor la mărfurile importate, în absenţa existenţei
unor bunuri indigene similare ori comparabile, pentru a procura
venituri autorităţilor publice.
Potrivit art. 90, nici un stat membru nu supune, direct sau
indirect, produsele celorlalte ţări din Comunitate unor impozite
interne, de orice natură, superioare celor care se aplică, direct ori
indirect, produselor naţionale similare.
În plus, nici un stat membru nu supune produsele celorlalte
ţări din Comunitate unor impozite interne de natură să protejeze
indirect alte produse.
Obiectivele art. 90 sunt complementare celor ale art. 23 şi
25 din Tratatul C.E. Domeniul de aplicare şi regimul lor juridic
sunt însă diferite.
Deoarece Tratatul C.E. nu cuprinde o definiţie a noţiunii de
„taxă ce efect echivalent”, aceasta a fost precizată de către

16
Comisie, în temeiul art. 226, şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie,
pe baza art. 234 din Tratatul C.E.
După cum a hotărât în repetate rânduri Curtea de Justiţie,
taxele cu efect echivalent sunt orice taxe pecuniare, indiferent de
mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse
unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o
frontieră şi care nu sunt taxe vamale în sens strict.5
Prin urmare, nu are relevanţă dacă taxa are sau nu caracter
discriminator ori protecţionist, căci, prin prevederile Tratatului
C.E., au fost interzise taxele vamale şi taxele cu efect echivalent,
fără să se facă distincţie după cum mărfurile importate intră sau nu
în concurenţă cu bunurile indigene.
Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent următoarele:
a) Taxele interne. Potrivit art. 90 din Tratatul C.E., nici un
stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor ţări din
Comunitate unor impozite interne, de orice natură, superioare celor
care se aplică, direct ori indirect, produselor naţionale similare.
În plus, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect,
produsele celorlalte ţări din Comunitate unor impozite interne de
natură să protejeze indirect alte produse.
Prevederile art. 90 urmăresc să determine plasarea produ-
selor statelor membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a
produselor indigene. Ele se explică prin caracterul incomplet al
armonizării reglementărilor fiscale între statele membre.
În situaţia în care nu există un bun indigen similar, se
aplică prevederile art. 90 alin. 2. Conform acestor dispoziţii,
produsele importate nu pot să fie supuse unor taxe care să protejeze
bunurile indigene concurente.
b) Taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor
economici. Pentru ca o taxă să fie astfel calificată trebuie
îndeplinite mai multe condiţii:

5
C.J.C.E., 1 iulie 1969, af. 24/68, Commission contre Republique italienne,
în Recueil, 1969, p. 210.

17
 – Serviciul prestat să procure un avantaj real agentului
economic6;
– Avantajul procurat agentului economic să beneficieze
numai acestuia, nu tuturor persoanelor care desfăşoară acelaşi gen
de activităţi7;
– Cuantumul taxei să fie proporţional cu serviciul prestat8.
c) Taxele solicitate în temeiul unor prevederi legale
comunitare. În situaţia în care taxele percepute sunt aferente unor
controale care trebuie efectuate pentru îndeplinirea anumitor
obligaţii stabilite prin dispoziţiile legale comunitare, ele au caracter
licit.9 Mărimea acestor taxe nu poate să depăşească însă costul real
al controalelor realizate. Ca atare, taxele cerute este necesar să fie
calculate în funcţie de durata controlului, de numărul persoanelor
care îl efectuează, de cheltuielile materiale şi cheltuielile generale
angajate, fără să fie exclusă o evaluare forfetară a costului
controlului, prin fixarea unui tarif orar. Nu sunt, în schimb, admise
taxele instituite în raport cu greutatea sau valoarea mărfii.

6
C.J.C.E., 16 martie 1983, af. 266/81, Societa Italiana per l’Oleodotto
Transalpino, în Recueil, 1983-3, p. 778-779. În această categorie au fost incluse, de
exemplu, taxele percepute în scopul utilizării instalaţiilor portuare.
7
C.J.C.E., 26 februarie 1975, af. 63/74, W. Cadsky Spa, în Recueil, 1975,
prima parte, p. 290-291. O taxă solicitată pentru verificarea calităţii bunurilor
exportate este destinată să susţină activitatea de promovare generală a exporturilor; ea
nu reprezintă contraprestaţia datorată pentru un avantaj determinat, efectiv şi
individual.
8
C.J.C.E., 11 iulie 1989, af. 170/88, Ford Espana SA, în Recueil, 1989-7, p.
2305-2308.
9
C.J.C.E., 25 ianurie 1977, af. 46/76, W.J.G. Bauhuis, în Recueil, 1977,
prima parte, p. 16-18.

18
 1.1.4. Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor
cu efect echivalent

În situaţia în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu

efect echivalent prin încălcarea prevederilor legale comunitare,
consecinţele se produc atât pe plan normativ, cât şi fiscal.
Pe plan normativ, statul va renunţa, în întregime ori parţial,
la măsura instituită.10 O altă posibilitate este ca statul să extindă
avantajele fiscale acordate produselor indigene la mărfurile
importate.
Potrivit unei hotărâri a Curţii de Justiţie, întâietatea
dreptului comunitar şi efectul direct al dispoziţiilor acestuia nu
dispensează statele membre de obligaţia de a înlătura reglemen-
tările legale interne incompatibile cu prevederile legale comunitare.
Menţinerea unor asemenea reglementări provoacă o situaţie de fapt
ambiguă, întrucât subiecţii de drept interesaţi se află într-o stare de
incertitudine privitor la posibilitatea lor de a invoca dispoziţiile
legale comunitare.11
Pe plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
Recuperarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent se
justifică prin prevederile legale comunitare care interzic autori-
tăţilor naţionale competente aplicarea unor dispoziţii contrare
stipulaţiilor Tratatului C.E.12
Această regulă poate să prilejuiască grave inconveniente
pentru că, între momentul impunerii unor taxe şi acela al declarării
lor potrivnice reglementărilor legale comunitare, pot să treacă,

10
A se vedea, de exemplu, privitor la modificarea reglementărilor legale
franceze referitoare la drepturile de vamă şi taxele cu efect echivalent încasate cu
încălcarea dispoziţiilor legale comunitare, A. Decocq, Droit communautaire des
affaires, Paris, 1995, p. 192-194.
11
C.J.C.E., 24 martie 1988, af. 104/86, Commission contre Republique
italienne, în Recueil, 1988-3, p. 1871.
12
A se vedea şi Commentaire Megret, Le droit de la C.E.E., vol. 1,
Editions de l’Université de Bruxelles, 1992, p. 111-112.

19
uneori, mai mulţi ani.13 Dreptul comunitar este însă necesar să se
aplice de la data intrării în vigoare a normelor pe care le conţine şi
pe toată durata valabilităţii lor în mod uniform.14 Interpretarea unei
reguli comunitare, pe temeiul prevederilor art. 234 din Tratatul
C.E., are loc pentru a se stabili modul în care ea ar fi trebuit
înţeleasă şi aplicată de la momentul la care a devenit efectivă. De
aceea, interpretarea Curţii de Justiţie are relevanţă şi în cazul
raporturilor juridice născute înaintea pronunţării, pe baza art. 234, a
unei hotărâri. În alte cuvinte, taxele vamale şi taxele cu efect
echivalent este necesar să fie restituite in integrum şi ab origine,
adică în funcţie de momentul în care sunt ilicite, nu de la data la
care caracterul ilicit al acestora a fost constatat de către Curtea de
Justiţie.
Procedura recuperării taxelor percepute în mod ilicit este,
în absenţa unor dispoziţii legale comunitare în materie, stabilită de
statele membre. Fiecare ţară din Comunitate desemnează organele
de jurisdicţie competente şi adoptă normele procedurale aplicabile.
Totodată, în temeiul principiul îmbogăţirii fără justă cauză,
statele membre sunt abilitate să limiteze restituirea taxelor încasate,
dacă ele au fost incluse de către agenţii economici în preţurile
plătite de către cumpărători.
Pe de altă parte, importatorii sunt îndreptăţiţi să solicite, în
conformitate cu reglementările legale naţionale, daune-interese
pentru prejudiciul produs prin reducerea importurilor, în ipoteza în
care restrângerea volumului mărfurilor în cauză este determinată de
taxele instituite în mod ilicit.15
Posibilitatea recunoscută statelor membre de a limita
restituirea taxelor percepute în mod ilicit nu trebuie însă să conducă
la paralizarea acţiunii agenţilor economici în domeniu. Astfel, nu

13
C.J.C.E., 27 martie 1980, af. 61/79, Denkavit italiana SRL, în Recueil,
1980-3, p. 1220.
14
C.J.C.E., 9 martie 1978, af. 106/77, Société anonyme Simmenthal, în
Recueil, 1978, prima parte, p. 643.
15
C.J.C.E., 27 februarie 1980, af. 68/79, Hans Just, în Recueil, 1980-2, p. 523.

20
este permis ca regulile de procedură instituite de ţările din
Comunitate să fie mai restrictive decât cele care se aplică în cazul
reclamaţiilor similare de natură internă, nici ca modul lor de
exercitare să facă imposibilă valorificarea drepturilor care îşi au
temeiul în dispoziţiile legale comunitare.
Sunt incompatibile cu dreptul comunitar, orice mijloace de
probă care fac, din punct de vedere practic, imposibilă sau extrem
de dificilă recuperarea taxelor încasate prin nesocotirea normelor
comunitare. Aşa este, în special, situaţia prezumţiilor şi a mijloace-
lor de dovadă care au menirea de a pune în sarcina contribuabilului
obligaţia de a arăta că taxele percepute nu au fost repercutate
asupra altor subiecţi de drept, precum şi restricţiile particulare
stabilite în materie de probaţiune, cum se întâmplă în ipoteza
excluderii altor mijloace de probă în afara celor realizate cu
ajutorul înscrisurilor.
Într-o economie de piaţă fondată pe libera concurenţă,
problema de a şti dacă o taxă plătită de importator a fost apoi
suportată la diferite nivele economice succesive de alţi subiecţi de
drept şi măsura în care aceasta a avut loc, implică o marjă de incer-
titudine care nu poate să fie imputată sistematic persoanei nevoită
să achite o taxă contrară reglementărilor legale comunitare.16
Prin urmare, hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie în
afacerea San Giorgio confirmă principiile stabilite anterior, în afa-
cerea Hans Just, subliniind, totodată, că revine autorităţilor statelor
membre sarcina de a dovedi că taxele percepute în mod ilegal au
fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către
cumpărători. Autorităţile ţărilor din Comunitate sunt dispensate de
această obligaţie în împrejurarea în care prevederile legale
naţionale impun agentului economic datoria de a repercuta taxa
instituită asupra altor subiecţi de drept situaţi în aval.17

16
C.J.C.E., 9 noiembrie 1983, af. 199/82, SpA San Giorgio, în Recueil,
1983-10, p. 3613.
17
C.J.C.E., 25 februarie 1988, af. 331, 376 şi 378/85, Les Fils de J. Bianco
SA et J. Girard SA, în Recueil, 1988-2, p. 1119.

21
 1.1.5. Interzicerea între statele membre
a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent

Uniunea vamală presupune, potrivit art. 23 par. 1 din

Tratatul C.E., interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale şi
a taxelor cu efect echivalent, precum şi instituirea unui tarif vamal
comun în relaţiile cu ţările terţe. Pe lângă obstacolele tarifare,
realizarea pieţei interne implică însă şi interzicerea, între statele
membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.
Principalele prevederi legale în materie sunt conţinute, în
Tratatul C.E., la art. 28-31.
Potrivit art. 28, sunt interzise între statele membre,
restricţiile cantitative la import, precum şi toate măsurile cu efect
echivalent, iar conform art. 29, sunt interzise, între aceleaşi ţări,
restricţiile cantitative la export, precum şi toate măsurile cu efect
echivalent.
Dispoziţiile art. 28 sunt aplicabile fără a se distinge între
mărfurile originare din Comunitate şi cele care au intrat în liberă
practică în oricare din statele membre.
Interdicţiile stabilite prin art. 28 şi 29 nu au însă caracter
absolut. În cadrul art. 30 din Tratatul C.E. sunt prevăzute o serie de
excepţii de la regulile menţionate. La aceste excepţii se adaugă cele
consacrate pe cale jurisprudenţială.
În general, contingentele cantitative18 au fost înlăturate între
statele membre fără să se ridice probleme deosebite. Alte obstacole
netarifare au fost însă menţinute între aceste ţări. Reducerea şi

18
Contingentele pot să fie cantitative şi tarifare. Primele permit importul
unei cantităţi determinate de mărfuri, cu plata taxelor vamale. Celelalte presupun
importul unei anumite cantităţi de bunuri, cu plata unor taxe vamale reduse. După
epuizarea unor cantităţi, în cazul contingentelor tarifare, se pot importa, în continuare,
mărfuri, cu plata taxelor vamale obişnuite.

22
eliminarea lor s-a realizat atât prin aportul jurisprudenţei, cât şi
datorită armonizării legislaţiilor din ţările comunitare:
a) Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent prin intervenţia organelor de
jurisdicţie. Asigurând interpretarea şi aplicarea normelor comuni-
tare, Curtea de Justiţie şi organele de jurisdicţie naţionale au
contribuit la înlăturarea a numeroase obstacole netarifare din calea
schimburilor intracomunitare. Definiţia măsurilor cu efect echiva-
lent a fost formulată întâia oară în hotărârea pronunţată în afacerea
Dassonville. În sensul jurisprudenţei Dassonville, măsurile cu efect
echivalent sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre
susceptibile să împiedice, direct sau indirect, în mod real ori
potenţial, comerţul intracomunitar.19 După cum reiese din definiţie,
pot să fie considerate măsuri cu efect echivalent şi reglementări
care nu au consecinţe restrictive asupra comerţului din Comunitate,
dar care ar putea să aibă asemenea urmări în viitor.
În esenţă, se poate afirma că măsurile cu efect echivalent
sunt dispoziţii scrise sau practici ale autorităţilor publice care
afectează schimburile intracomunitare şi care nu intră în domeniul
de aplicare al art. 30 din Tratatul C.E. Sunt incluse în această
categorie hotărâri ale instanţelor judecătoreşti20; reguli deonto-
logice stabilite de o organizaţie profesională care este abilitată,
corespunzător reglementărilor legale naţionale, să aplice sancţiuni
disciplinare21; practici constante şi generale ale organelor admi-
nistrative22; pasivitatea şi toleranţa organelor administrative faţă de

19
C.J.C.E., 11 iulie 1974, af. 8/74, Dassonville, în Recueil, 1974, partea a
doua, p. 852.
20
C.J.C.E., 2 martie 1982, af. 6/81, J. A. Beele, în Recueil, 1982-3, p. 716.
21
C.J.C.E., 18 mai 1989, af. 266 şi 267/87, Royal Pharmaceutical Society of
Great Britain, în Recueil, 1989-5, p. 1326-1327.
22
C.J.C.E., 9 mai 1985, af. 21/84, Commission contre Republique française,
în Recueil, 1985-4, p. 1364-1365.

23
faptele unor particulari, care au drept consecinţă împiedicarea
liberei circulaţii a unor mărfuri.23
Între restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent
reţinem:
– Măsurile privind producţia mărfurilor.
– Măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor
destinate vânzării.
– Măsurile prin care se instituie obligativitatea analizării
de către importatori a mărfurilor comunitare.
– Măsurile care implică realizarea anumitor formalităţi
pentru desfăşurarea importurilor sau a exporturilor.
– Măsurile prin care li se sugerează consumatorilor să
cumpere produse indigene.
– Măsurile prin care se reglementează preţul mărfurilor.
– Măsurile prin care se instituie controale sanitare şi
fitosanitare de către statele membre.
– Măsurile privind rambursarea preţului la anumite
medicamente de către organismele din domeniul securităţii sociale.
– Măsurile referitoare la achiziţionarea de bunuri de către
stat şi alte persoane juridice de drept public.
Nu sunt măsuri cu efect echivalent, corespunzător formulei
generale folosite de Curtea de Justiţie în afacerea Keck şi Mithouard,
reglementările naţionale prin care se limitează sau se interzic anumite
modalităţi de vânzare, în ipoteza în care se aplică tuturor agenţilor
economici care exercită acelaşi gen de activitate pe teritoriul statului
membru în cauză şi dacă ele afectează în mod identic, în drept şi în
fapt, comercializarea bunurilor indigene şi a celor străine.24 Prin
urmare, Curtea de Justiţie distinge între măsurile care privesc marfa ca
atare (compoziţie, ambalaj, etichete) sau operaţiunea de import
(licenţe, analizarea bunurilor, controale sanitare), ce sunt
23
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, af. C-265/95, Commission contre République
française, în Recueil, 1997-12, p. I-6998-7006.
24
C.J.C.E., 24 noiembrie 1993, af. C-267/91 şi C-268/91, B. Keck şi D.
Mithouard, în Recueil, 1993-11, p. I-6131.

24
incompatibile cu prevederile Tratatului C.E. şi, respectiv, măsurile
referitoare la modalităţile de vânzare a mărfurilor în cadrul fiecărui
stat membru, care nu defavorizează într-un grad mai ridicat bunurile
străine în raport cu cele indigene şi se explică prin deosebirile
existente între sistemele juridice ale ţărilor din Comunitate.25
Se observă că, între altele, dispoziţiile naţionale consacrate
momentului sau locului vânzării unor mărfuri nu sunt contrare
Tratatului C.E.;
b) Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent prin armonizarea legislaţiilor din
statele membre. Principalele prevederi sunt cuprinse, în domeniu,
la art. 95 din Tratatul C.E. Corespunzător articolului arătat, prin
derogare de la art. 94 şi în afară de cazul în care Tratatul C.E.
dispune altfel, dispoziţiile următoare se aplică pentru realizarea
obiectivelor enunţate la art. 14. Consiliul adoptă măsurile care
vizează apropierea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi
administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea şi
funcţionarea pieţei interne, hotărând conform procedurii de la art.
251 şi după consultarea Comitetului economic şi social.
Paragraful 1 nu este aplicabil dispoziţiilor fiscale, dispozi-
ţiilor referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi celor care
privesc drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi.
Art. 95 are caracter derogator în raport cu art. 94.
Potrivit art. 94, Consiliul adoptă directive pentru apropierea
dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale
statelor membre care au o incidenţă directă asupra instituirii şi
funcţionării pieţei comune, hotărând în unanimitate, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului european şi a
Comitetului economic şi social.
Atât art. 95, cât şi art. 94 permit adoptarea unor măsuri de
armonizare a legislaţiilor statelor membre pentru aprofundarea pieţei

25
A se vedea şi Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union
Européene, Litec, Paris, p. 95-96.

25
interne sau comune. Art. 95 se referă la aceste măsuri în general, iar
art. 94 priveşte numai directivele de apropiere a legislaţiilor ţărilor
comunitare. Deosebirea evidenţiată îndreptăţeşte Consiliul să adopte,
pe temeiul art. 95, inclusiv regulamente şi decizii, cu toate că, în
practică, a fost privilegiată folosirea directivelor.26
Aportul fundamental al art. 95, comparativ cu art. 94, constă
însă în modul de adoptare a măsurilor de armonizare a legislaţiilor,
pentru că, în cazul art. 95, se recurge la procedura de codecizie, în
timp ce art. 94 necesită unanimitatea voturilor în Consiliu.
Prevederile art. 95 nu sunt aplicabile dispoziţiilor fiscale,
dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a persoanelor, celor care
privesc drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi, precum şi
situaţiilor în care Tratatul C.E. dispune altfel.
Însemnătatea art. 95, în cadrul analizării procesului de
reducere şi eliminare a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu
efect echivalent, decurge din faptul că în această materie nu există,
în Tratatul C.E., prevederi specifice. Aşadar, art. 95 cuprinde
textele de referinţă pentru înlăturarea, pe cale legislativă, a
obstacolelor netarifare.

1.1.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a

mărfurilor

Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt

cele arătate la art. 30 din Tratatul C.E., precum şi excepţiile
jurisprudenţiale. Clauzele de salvgardare vor fi analizate distinct.
a) Excepţiile reglementate la art. 30 din Tratatul C.E.
Potrivit art. 30, dispoziţiile art. 28-29 nu împiedică interdicţiile sau
restricţiile la import, export ori tranzit, justificate de motive de

26
A se vedea şi V. Constantinesco, J.-P. Jacqué, R. Kovar, D. Simon,
Traité instituant la C.E.E, Economica, Paris, 1992, p. 566.

26
morală publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănă-
tăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor, ocrotirea vegetalelor,
protecţia tezaurelor naţionale cu valoare artistică, istorică sau
arheologică, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. Totuşi,
aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie un mijloc de
discriminare arbitrară, nici o restricţie deghizată în comerţul dintre
statele membre.
Excepţiile de la art. 30 privesc numai restricţiile cantitative
la import sau export, precum şi măsurile cu efect echivalent.
Prevederile art. 30 nu pot să fie invocate pentru a introduce excepţii
în materia drepturilor de vamă ori a taxelor cu efect echivalent.
Enumerarea de la art. 30 este limitativă şi de strictă
interpretare.27 Motivelor de interes general de la art. 30 28 nu li se
pot adăuga altele29, iar noţiunile din cuprinsul acestui articol nu pot
să fie înţelese în sens larg30.
b) Excepţiile jurisprudenţiale. Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene s-a referit, pentru prima oară, la aceste
excepţii în afacerea Cassis de Dijon. În afacerea Cassis de Dijon,
Curtea a hotărât că reglementarea legală germană potrivit căreia
băuturile alcoolice trebuiau să aibă un procent de alcool de cel
puţin 32 grade, constituie o măsură cu efect echivalent, în sensul
art. 28 din Tratatul C.E.

27
C.J.C.E., 25 ianuarie 1977, af. 46/76, W.J.G. Bauhuis, în Recueil, 1977,
prima parte, p. 15.
28
Această formulă a fost folosită, bunăoară, de către Curtea de Justiţie, în
cadrul hotărârii din 20 iunie 1991, af. C-39/90, Denkavit Futtermittel GmbH (în
Recueil, 1991-6, p. I-3110).
29
C.J.C.E., 28 martie 1995, af. C-324/93, The Queen contre Secretary of
State for the Home Department, în Recueil, 1995-3/4, p. I-608.
30
De exemplu, noţiunea de ordine publică nu include protecţia
consumatorilor (C.J.C.E., 6 noiembrie 1984, af. 177/83, Th. Kohl KG, în Recueil,
1984-10, p. 3663).

27
 Totuşi, corespunzător hotărârii Curţii de Justiţie, obstaco-
lele la libera circulaţie intracomunitară, care rezultă din deosebirile
existente între legislaţiile naţionale privind comercializarea produ-
selor luate în considerare, trebuie să fie acceptate, în măsura în care
ele pot să fie apreciate ca fiind necesare, în scopul satisfacerii
exigenţelor imperative care ţin, în special, de eficacitatea
controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, corectitudinea
tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor.31
După cum se observă, enumerarea nu este limitativă,
ulterior fiind reţinute, de altminteri, şi alte excepţii.
c) Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale
sau jurisprudenţiale. Aceste condiţii sunt următoarele:
– Să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor
statelor membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost
adoptată.
Condiţia arătată se aplică şi în cazul excepţiilor jurispru-
denţiale.32
Directivele de armonizare a legislaţiilor trebuie să fie însă
exhaustive, să excludă orice competenţă reziduală a statelor
membre. Derogările de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor
pot să fie invocate în ipoteza unei armonizări parţiale;33
– Să nu se instituie o discriminare între bunurile importate
sau exportate şi, respectiv, bunurile indigene care sunt comercia-
lizate pe piaţa naţională a unui stat membru.
– Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea
obiectivului urmărit. Intervenţiile statelor membre prin care sunt
introduse restricţii în domeniul liberei circulaţii a mărfurilor sunt
admise, în ipoteza în care ele apar ca fiind indispensabile în scopul

31
C.J.C.E., 20 februarie 1979, af. 120/78, Rewe-Zentral AG, în Recueil,
1979, prima parte, p. 662.
32
C.J.C.E., 13 decembrie 1991, af. C-18/88, RTT contre GB-Inno-BM S.A.,
în Recueil, 1991-10, p. I-5983-5984.
33
C.J.C.E., 4 iunie 1992, af. C-13/91 şi C-113/91, M. Debus, în Recueil,
1992-6, p. I-3640.

28
realizării unuia dintre obiectivele arătate la art. 3034 sau reţinut în
cadrul excepţiilor jurisprudenţiale;
– Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul
avut în vedere. Între două măsuri diferite, care pot să fie stabilite
pentru atingerea aceluiaşi obiectiv, statul membru este obligat să o
aleagă pe cea care restrânge cel mai puţin libera circulaţie a
mărfurilor în Comunitate.

1.1.7. Clauze de salvgardare

Aceste clauze permit, în situaţii deosebite, derogări de la

prevederile Tratatului C.E. În domeniul circulaţiei mărfurilor pot să
fie invocate mai multe clauze de salvgardare.
Potrivit art. 95 din Tratatul C.E., în situaţia în care, după ce
Consiliul sau Comisia a adoptat o măsură de armonizare, un stat
membru consideră necesar să menţină dispoziţii naţionale justifi-
cate prin exigenţele importante de la art. 30 sau referitoare la
protecţia mediului înconjurător ori a mediului de lucru, le va noti-
fica Comisiei, indicând motivele menţinerii dispoziţiilor respective.
În plus, fără a aduce atingere paragrafului anterior, dacă,
după adoptarea de către Consiliu sau de Comisie a unei măsuri de
armonizare, un stat membru apreciază necesar să introducă
dispoziţii naţionale bazate pe noi probe ştiinţifice privitoare la
protecţia mediului înconjurător sau a mediului de lucru, datorită
unei probleme specifice a acelui stat, apărută ulterior adoptării
măsurii de armonizare, va notifica Comisiei măsurile avute în
vedere, precum şi motivele luării lor.
Într-un termen de şase luni de la notificările menţionate la
paragrafele de mai sus, Comisia va aproba sau va respinge
dispoziţiile naţionale în cauză, după ce va verifica dacă ele

34
C.J.C.E., 10 iulie 1984, af. 72/83, Campus Oil Limited, în Recueil, 1984-
7, p. 2755-2756.

29
reprezintă sau nu un mijloc de discriminare arbitrară ori o restricţie
deghizată în cadrul comerţului dintre statele membre şi dacă ele
constituie sau nu un obstacol pentru funcţionarea pieţei comune.
În absenţa unei decizii a Comisiei în termenul arătat,
dispoziţiile naţionale respective sunt considerate aprobate.
În cazul în care complexitatea problemei o justifică şi dacă
nu există pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica
statului membru interesat că perioada de şase luni este prelungită
cu o nouă perioadă de cel mult şase luni.
Atunci când un stat membru este autorizat să menţină sau
să introducă dispoziţii naţionale care derogă de la o măsură de
armonizare, Comisia va examina imediat dacă este oportun să
propună adoptarea acelei măsuri.
În situaţia în care un stat membru ridică o problemă
particulară care ţine de sănătatea publică, într-un domeniu care a
format, în prealabil, obiectul unei măsuri de armonizare, va
informa Comisia, care va examina imediat dacă este cazul să
propună Consiliului măsuri adecvate.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările
corespunzătoare, o clauză de salvgardare care autorizează statele
membre să adopte, pentru unul sau mai multe din motivele fără
caracter economic de la art. 30, măsuri provizorii supuse unei
proceduri de control comunitar.
În general, clauzele de salvgardare pot să fie aplicate cu
aprobarea Comisiei. Art. 95 par. 4 poate să fie invocat, spre
deosebire de excepţiile legale sau jurisprudenţiale, după ce
Consiliul ori Comisia a adoptat o măsură de armonizare. Textul
arătat permite oricărui stat membru să menţină dispoziţii naţionale
derogatorii, care sunt fundamentate fie pe motivele de la art. 30, fie
pe două temeiuri ce au fost reţinute în cadrul excepţiilor
jurisprudenţiale (protecţia mediului înconjurător sau a mediului de
lucru).
Introducerea unor prevederi naţionale derogatorii de către o
ţară din Comunitate, după ce a fost adoptată o măsură de

30
armonizare de Consiliu ori Comisie, se poate face în condiţii mai
restrictive decât cele stabilite în scopul menţinerii unor dispoziţii
naţionale derogatorii. Astfel, derogările stipulate la art. 95 par. 5
sunt admise numai în situaţia unei probleme specifice din statul
membru interesat, apărută ulterior adoptării măsurii de armonizare,
şi dacă ele sunt bazate pe noi probe ştiinţifice referitoare la
protecţia mediului înconjurător sau a mediului de lucru.
Distinct, art. 95 par. 10 prevede posibilitatea ca măsurile de
armonizare adoptate de către Consiliu sau Comisie să cuprindă o
clauză de salvgardare, prin care statele membre să fie abilitate să ia, pe
temeiul unuia dintre motivele de la art. 30, măsuri derogatorii.

1.2. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

ŞI A SERVICIILOR

1.2.1. Preliminarii

Libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi şi independenţi

(nesalariaţi) este reglementată în Tratatul C.E. distinct de libera
circulaţie a serviciilor. Totuşi, vom analiza împreună cele două
libertăţi fundamentale care caracterizează piaţa internă
europeană, întrucât reglementările legale care le exprimă
privesc, în mod nemijlocit, persoanele fizice şi juridice; libera
circulaţie a serviciilor nu poate să fie pe deplin asigurată în
absenţa liberei circulaţii a persoanelor; principiul egalităţii de
tratament guvernează ambele domenii şi există similitudini
semnificative între prevederile legale aplicabile celor două
situaţii.

31
 1.2.2. Persoanele care beneficiază de principiul liberei
circulaţii în temeiul dispoziţiilor legale din Tratatul
C.E.E. privitoare la activităţile salariate, dreptul de
stabilire şi prestarea serviciilor

Aceste persoane sunt următoarele:

a) Lucrătorii salariaţi. Corespunzător prevederilor art. 39
par. 1 din Tratatul C.E., libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul
Comunităţii este asigurată. Dreptul la libera circulaţie este
subordonat cerinţei ca persoana în cauză să aibă cetăţenia unui stat
membru şi să exercite o activitate profesională.
În absenţa unei definiţii comunitare a cetăţeniei, fiecare ţară
determină în mod suveran care sunt condiţiile în care acordă
cetăţenia.
Noţiunea de activitate profesională sau economică este
înţeleasă lato sensu.
Noţiunile de „lucrător” şi de „activitate salariată” au
semnificaţie comunitară,35 întrucât, în eventualitatea în care ele ar
fi interpretate în raport cu reglementările legale din sistemul juridic
al unui stat membru determinat, prevederile Tratatului C.E. s-ar
aplica în mod diferit de la o ţară din Comunitate la alta.
După cum s-a arătat în practica judiciară, lucrătorul salariat
este o persoană care realizează o activitate cu valoare economică
certă în beneficiul altei persoane şi sub conducerea acesteia, în
schimbul unei remuneraţii.36
Împrejurarea că persoana în cauză lucrează cu program
redus sau obţine un salariu inferior celui considerat în statul de
primire ca fiind necesar pentru subzistenţă, nu prezintă relevanţă,
35
C.J.C.E., 19 martie 1964, af. 75/63, M.K.H. Unger, în Recueil, 1964, p.
362-363.
36
C.J.C.E., 3 iulie 1986, af. 66/85, D. Lawrie-Blum, în Recueil, 1986-7, p. 2121.

32
indiferent dacă ea are ori nu alte venituri, cu condiţia ca activitatea
desfăşurată să nu fie marginală sau accesorie.37
De asemenea, motivele care au înrâurit decizia unei
persoane de a-şi căuta un loc de muncă în alt stat membru nu au
însemnătate pentru aplicarea prevederilor art. 39 din Tratatul C.E.,
în situaţia în care persoana în cauză doreşte să exercite o activitate
reală şi efectivă.38
b) Lucrătorii independenţi. Prevederile esenţiale
referitoare la lucrătorii independenţi sunt cuprinse la art. 43 şi 49
din Tratatul C.E.
Potrivit art. 43, consacrat dreptului de stabilire, restricţiile
privind libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe
teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicţie se
extinde, de asemenea, asupra restricţiilor care se referă la
înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către cetăţenii unui
stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Sub rezerva dispoziţiilor privitoare la capitaluri, libertatea
de stabilire implică accesul la activităţile care nu sunt salariate şi la
exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea întreprin-
derilor, în special, a societăţilor,39 în condiţiile prevăzute pentru
proprii cetăţeni de legea ţării unde are loc stabilirea.
Conform art. 49, referitor la servicii, restricţiile privind
libera prestare a serviciilor în cadrul Comunităţii sunt interzise în
ceea ce îi priveşte pe cetăţenii statelor membre stabiliţi în alt stat al
Comunităţii decât cel al destinatarului prestaţiei.
După cum se observă, lucrătorii independenţi pot să invoce
fie prevederile art. 43, fie dispoziţiile art. 49 din Tratatul C.E.
Libertatea de stabilire presupune implementarea durabilă pe

37
C.J.C.E., 23 martie 1982, af. 53/81, D. M. Levin, în Recueil, 1982-3, p.
1050-1051.
38
Ibidem, p. 1052.
39
Corespunzător art. 48 alin. 2 din Tratatul C.E., prin societăţi se înţeleg
societăţile civile şi comerciale, inclusiv cooperativele, şi celelalte persoane juridice de
drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

33
teritoriul unui stat membru, crearea unei structuri permanente, chiar
dacă activitatea desfăşurată necesită o anumită mobilitate (cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul operaţiunilor de transport).40
Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii
au caracter ocazional. Corespunzător art. 50 alin. 1 şi 2, în sensul
Tratatului C.E. sunt considerate servicii prestaţiile furnizate, în
mod obişnuit, contra unei plăţi, în măsura în care nu se iau în
considerare dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor,
a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind, în special, activităţi cu caracter
industrial, cu caracter comercial, activităţi artizanale şi cele ţinând
de profesiile liberale.
Persoanele fizice pot să se stabilească în ţara de primire cu
titlu principal sau cu titlu secundar.
În situaţia în care o persoană fizică se stabileşte cu titlu
principal în alt stat membru, ea îşi începe activitatea sa
profesională în acea ţară ori îşi transferă activitatea dintr-un stat
membru în altul.
Dacă persoana în cauză se stabileşte cu titlu secundar în
ţara de primire, aceasta înseamnă că, fiind instalată într-un stat
membru, ea înfiinţează un stabiliment dependent de primul într-o
altă ţară din Comunitate.
În cazul liberei prestări a serviciilor se deplasează persoana
care prestează serviciul sau beneficiarul unui anumit serviciu, după
cum este posibil să nu se deplaseze nici prestatorul serviciului, nici
clientul său.
Persoanele fizice care beneficiază de dreptul de stabilire şi
de prevederile legale referitoare la libera prestare a serviciilor în
cadrul Comunităţii sunt cele care au cetăţenia unui stat membru şi
desfăşoară o activitate independentă. Consiliul poate, însă,
hotărând cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, potrivit

40
C.J.C.E., 4 decembrie 1986, af. 205/84, Commission contre Republique
fédérale d’Allemagne, în Recueil, 1986-11, p. 3801.

34
art. 49 alin. 2, să extindă prevederile Tratatului C.E. consacrate
serviciilor la prestatorii care sunt cetăţeni ai unui stat terţ şi care
sunt stabiliţi în interiorul Comunităţii.
În ipoteza exercitării dreptului de stabilire cu titlu secundar
în alt stat membru sau dacă sunt invocate dispoziţiile privitoare la
libera prestare a serviciilor este necesar, totodată, ca persoana în
cauză să fie deja stabilită în altă ţară din Comunitate. La libera
prestare a serviciilor, această cerinţă determină caracterul
transfrontalier al serviciilor furnizate.
Activitatea realizată de cetăţeanul unui stat membru este
caracterizată în funcţie de gradul de independenţă al persoanei şi de
riscul economic pe care aceasta şi-l asumă. Împrejurarea că
persoana nu primeşte salariu pentru munca depusă este
semnificativă, dar nu decisivă.
c) Persoanele juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise
în cadrul prevederilor legale comunitare. Libertatea de stabilire şi
libera prestare a serviciilor este recunoscută şi persoanelor juridice,
potrivit dispoziţiilor art. 43, 48 şi 55 din Tratatul C.E.
Corespunzător art. 48, societăţile constituie în conformitate
cu legea unui stat membru şi având sediul statutar, administraţia
centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii, sunt
asimilate, pentru aplicarea prevederilor referitoare la dreptul de
stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.
Prin societăţi se înţeleg societăţile civile şi comerciale,
inclusiv cooperativele, şi celelalte persoane juridice de drept public
sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Potrivit art. 55, reglementările de la art. 45-48 sunt
aplicabile şi serviciilor.
După cum reiese din articolele arătate, persoanele juridice
care beneficiază de dreptul de stabilire şi de dispoziţiile privitoare
la libera prestare a serviciilor trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:

35
 – să fie constituite în conformitate cu legislaţia unui stat
membru;
– să aibă sediul statutar, administraţia centrală sau sediul prin-
cipal în interiorul Comunităţii;
– să aibă scop lucrativ.
Condiţiile pe care le-am prezentat necesită unele precizări.
În principiu, dispoziţiile privitoare la dreptul de stabilire şi
la libera prestare a serviciilor se aplică persoanelor juridice. Dintre
acestea, art. 43 se referă, în mod aparte, la societăţi, noţiunea
arătată fiind înţeleasă lato sensu (societăţi civile, comerciale,
cooperative, grupări de interes economic).41
Anumite societăţi care au patrimoniu propriu şi capacitatea
de a sta în justiţie sunt, de asemenea, supuse, potrivit doctrinei
dominante, reglementărilor legale comunitare, cu toate că ele nu au
personalitate juridică. Prevederile legale naţionale le conferă însă
atribute semnificative personalităţii juridice. Aşa este, de pildă,
cazul societăţii comerciale deschise (Offene Handelsgesellschaft –
OHG) din dreptul german.42
Persoanele juridice cărora li se aplică prevederile legale
comunitare referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare
a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea
unui stat membru. Fiecare ţară din comunitate determină
persoanele juridice care îi aparţin. Normele comunitare indică
numai circumstanţele în care este luată în considerare legătura
dintre un stat membru şi o anumită persoană juridică. Bunăoară,
ţările din Comunitate pot să consacre, în calitate de puncte de
legătură, sediul statutar, real sau principal ori combinaţii între
aceste criterii.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul
statuar, administraţia centrală sau sediul principal în interiorul
41
În dreptul francez, societatea civilă are personalitate juridică.
42
A se vedea, Memento pratique Francis Lefebvre, Communauté Euro-
péenne, 1998-1999, p. 276.

36
Comunităţii. Sediul statutar este sediul menţionat în actul
constitutiv. Referirea la administraţia centrală aduce în atenţie
criteriul sediului social real, adică locul unde se află organele de
conducere ale societăţii. De regulă, sediul real coincide cu sediul
statutar. Sediul principal este locul unde se găseşte centrul
activităţii industriale sau comerciale a societăţii, de exemplu, cea
mai importantă fabrică a acesteia. Totuşi, în unele sisteme de drept,
cum este, de pildă, cel belgian, sediul principal este identificat cu
administraţia centrală.
Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi ea
înţeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg. Spre deosebire de
societăţile comerciale şi civile care urmăresc obţinerea profitului,
unele persoane juridice de drept public se abat de la această
condiţie. Ele vor fi însă supuse reglementărilor legale comunitare,
dacă desfăşoară o activitate economică contra unei plăţi.43 Formula
arătată a fost reţinută, de altfel, în cuprinsul Convenţiei din 29
februarie 1968.
Persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile analizate
sunt, potrivit art. 48 şi 55 din Tratatul C.E., asimilate persoanelor
fizice, în vederea aplicării dispoziţiilor privitoare la dreptul de
stabilire şi libera prestare a serviciilor. În alte cuvinte, aceste
persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele membre.

1.2.3. Persoanele fizice care beneficiază de principiul

liberei circulaţii în temeiul dispoziţiilor legale din
Directiva nr. 2004/38

Până în anul 1990, dreptul de stabilire a fost recunoscut

persoanelor fizice care desfăşoară o activitate profesională, celor

43
C.J.C.E., 17 iunie 1997, af. C-70/95, Sodemare S.A., în Recueil, 1997-6,
p. I- 3423. În această hotărâre, Curtea de Justiţie a reţinut că societatea în cauză
participa, în mod stabil şi continuu, la activitatea economică dintr-un stat membru.

37
care beneficiază de anumite servicii, membrilor familiilor acestora,
precum şi persoanelor juridice pe care le-am analizat anterior.
În cadrul reglementărilor legale comunitare a fost prevăzut
şi dreptul lucrătorilor salariaţi şi independenţi care au încetat
activitatea lor profesională de a rămâne, împreună cu membrii
familiei, în ţara din Comunitate unde au îndeplinit acea activitate.
În perspectiva introducerii noţiunii de cetăţenie a Uniunii,
Consiliul a adoptat trei directive privind dreptul de stabilire al
studenţilor (Directiva nr. 90/366), al lucrătorilor salariaţi şi
nesalariaţi care au încetat activitatea lor profesională (Directiva nr.
90/365) şi al resortisanţilor din statele membre, care nu beneficiau
de dreptul arătat în temeiul altor dispoziţii legale comunitare
(Directiva nr. 90/364).
Ulterior, Tratatul de la Maastricht a consacrat şi detaliat
noţiunea de cetăţenie a Uniunii europene. Potrivit art. 17 din
Tratatul C.E., orice persoană care are cetăţenia unui stat membru
este cetăţean al Uniunii. De asemenea, prin Tratatul de la
Amsterdam s-a accentuat că cetăţenia Uniunii completează, nu
înlocuieşte, cetăţenia statelor membre.
Calitatea de cetăţean al Uniunii europene presupune urmă-
toarele:
– Dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe
teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute în Tratatul C.E. şi a dispoziţiilor adoptate pentru
aplicarea acestuia;
– Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi
europene din statul membru de reşedinţă;
– Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care
statul căruia îi aparţine nu este reprezentat, de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru,
aidoma naţionalilor respectivului stat;

38
 – Dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european şi
mediatorului instituit în conformitate cu dispoziţiile art. 195 din
Tratatul C.E.;44
– Dreptul de a se adresa instituţiilor comunitare de la art. 7
din Tratatul C.E., precum şi mediatorului, la care se referă
prevederile art. 195, în limba unui stat membru şi de a primi un
răspuns în aceeaşi limbă (art. 18-21 din Tratatul C.E.).
La 29 octombrie 1993, Directiva nr. 90/366 a fost înlocuită
prin Directiva nr. 93/96.
Prin Directiva nr. 2004/38 au fost apoi abrogate Directivele
nr. 90/364, nr. 90/365 şi nr. 93/96.
Directiva nr. 2004/38 reglementează, în prezent, libera
circulaţie a persoanelor fizice în Uniunea europeană, pornind de la
calitatea de cetăţean al U.E. al acestora. Membrii familiilor acestor
persoane beneficiază de principiul liberei circulaţii indiferent care
ar fi cetăţenia lor.
Dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 privesc următoarele
aspecte:
– condiţiile în care persoanele ce au cetăţenia U.E. şi
membrii familiilor acestora pot să circule şi să se stabilească în
mod liber pe teritoriul statelor membre;
– dreptul de şedere permanentă în statele membre a
persoanelor care au cetăţenia U.E. şi a membrilor familiilor
acestora;
– excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
pentru motive care ţin de ordinea publică, securitatea publică sau
sănătatea publică.

44
Mediatorul instituit potrivit art. 195 este împuternicit să primească
plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică ori juridică cu
reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de
Justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă în cadrul exercitării funcţiunilor
jurisdicţionale.

39
 Libera circulaţie este asigurată în cazul persoanelor care au
cetăţenia U.E. şi a membrilor familiilor acestora. Are cetăţenia
U.E. orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.
În sensul prevederilor Directivei nr. 2004/38, prin membru
al familiei persoanei care are cetăţenia U.E. se înţelege:
- soţul;
- partenerul cu care persoana ce are cetăţenia U.E. a
contractat un parteneriat înregistrat pe baza legii unui stat membru,
dacă, în conformitate cu legea ţării de primire, astfel de parteneriate
sunt echivalente căsătoriei, şi cu respectarea condiţiilor prevăzute
în cadrul dispoziţiilor legale relevante ale ţării de primire;
- descendenţii direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau
care se află în întreţinere, precum şi descendenţii direcţi ai soţului
ori ai partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinere, precum şi
cei ai soţului sau ai partenerului.
Mai mult, statele membre facilitează, în conformitate cu
legea lor naţională, intrarea şi şederea pe teritoriul lor a oricăror alţi
membri ai familiei persoanei ce are cetăţenia U.E., indiferent de
cetăţenia acestora, dacă, în ţara de provenienţă, se află în întreţinere
sau sunt membri ai gospodăriei beneficiarului dreptului de şedere
cu titlu principal ori, pentru motive grave de sănătate, persoana
care are cetăţenia U.E. trebuie să se ocupe ea însăşi de acel
membru al familiei sale.
Totodată, statele membre facilitează admiterea pe teritoriul
lor a partenerului cu care persoana ce are cetăţenia UE are o relaţie
durabilă, dovedită în mod corespunzător.
Persoanele care au cetăţenia U.E. şi membrii familiilor
acestora pot să se stabilească pe teritoriul oricărui stat membru pe o
durată de până la trei luni.
O persoană care are cetăţenia U.E. poate să se stabilească
pe teritoriul oricărui stat membru pe o perioadă mai mare de trei
luni dacă:

40
 - îşi desfăşoară activitatea în calitate de lucrător salariat sau
independent; sau
- dispune, pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse
suficiente astfel încât să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de
primire, precum şi de asigurare medicală pentru ansamblul
riscurilor care s-ar putea ivi în ţara de primire; sau
- este înscrisă într-o instituţie publică sau privată, acreditată
sau finanţată de ţara de primire în conformitate cu legea acesteia
sau potrivit practicilor sale administrative, în scopul principal de a
urma studii, inclusiv de formare profesională, în condiţiile în care
persoana în cauză asigură autorităţile ţării de primire, printr-o
declaraţie sau alt mijloc echivalent, la propria alegere, că dispune,
pentru ea şi membrii familiei sale, de resurse suficiente astfel încât
să nu recurgă la asistenţa socială din ţara de primire, precum şi de
asigurare medicală pentru orice riscuri ar putea apărea în ţara de
primire.
Membrii de familie pot să se stabilească pe teritoriul unei
ţări din Uniunea europeană, pe o durată mai mare de trei luni, dacă
însoţesc sau se alătură în ţara de primire unei persoane ce are
cetăţenia U.E. şi care poate să fie inclusă în una dintre categoriile
menţionate mai sus.
Persoana care are cetăţenia U.E. şi a fost stabilită, în mod
legal, în ţara de primire, o perioadă neîntreruptă de cinci ani
dobândeşte dreptul de şedere permanentă în statul respectiv.
Membrii de familie, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru,
dobândesc dreptul de şedere permanentă, dacă au fost stabiliţi, în
mod legal, împreună cu persoana ce are cetăţenia U.E., în ţara de
primire, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Odată dobândit dreptul de şedere permanentă, acesta se
poate, totuşi, pierde în cazul unei absenţe de peste doi ani
consecutivi din ţara de primire.

41
 1.2.4. Semnificaţii şi implicaţii
ale principiului liberei circulaţii

La modul general, în cuprinsul art. 24 din Directiva nr.

2004/38 se precizează că sub rezerva dispoziţiilor specifice
prevăzute în cuprinsul tratatului şi în cadrul dreptului derivat, orice
persoană care are cetăţenia U.E. şi are reşedinţa pe teritoriul ţării de
primire, în temeiul directivei arătate, beneficiază de tratament egal
cu cel al resortisanţilor statului membru respectiv, în domeniul de
aplicare al tratatului. Avantajele acestui drept se extind asupra
membrilor familiei care nu au cetăţenia unui stat membru şi care au
drept de şedere sau drept de şedere permanentă.
Prin derogare de la cele arătate mai sus, ţara de primire nu
este obligată să acorde dreptul la asistenţă socială în timpul
primelor trei luni de şedere sau, după cum este cazul, în timpul
perioadei mai lungi prevăzută în cadrul art. 14 par. 4 lit. b din
directivă, şi nici nu este obligată ca, înainte de dobândirea dreptului
de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv
pentru formare profesională, constând în burse sau împrumuturi,
unor persoane altele decât lucrătorii salariaţi, persoanele care
exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest
statut şi membrii familiilor acestora.
În cazul lucrătorilor salariaţi, potrivit art. 39 par. 2 din
Tratatul C.E., libertatea de circulaţie implică eliminarea, între
lucrătorii statelor membre, a tuturor discriminărilor fondate pe
cetăţenie, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte
condiţii de muncă.
În cuprinsul paragrafului 3 al art. 39 sunt apoi dezvoltate
unele dintre elementele subsumate dreptului cetăţenilor statelor
membre de a avea acces la un loc de muncă, aidoma resortisanţilor
ţării de primire.45 Sub rezerva limitărilor justificate prin motive de

45
În sensul că enumerarea de la art. 39 par. 3 este exemplificativă, C.J.C.E.,
26 februarie 1991, af. C-292/89, G. D. Antonissen, în Recueil, 1991-2, p. I-777.

42
ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, lucrătorii au
dreptul:
– să accepte ofertele efective de muncă;
– să se deplaseze liber în acest scop pe teritoriul statelor mem-
bre;
– să se afle în unul din statele membre, în scopul exercitării
unei activităţi conforme cu dispoziţiile legislative, de reglementare
şi administrative care cârmuiesc angajarea lucrătorilor naţionali;
– să rămână pe teritoriul unui stat membru, după ce au fost
angajaţi în acea ţară, în condiţiile care se stabilesc de către
Comisie, prin măsuri de aplicare.
Pe temeiul art. 40, Consiliul adoptă, prin directive sau
regulamente, măsurile necesare în scopul realizării liberei circulaţii
a lucrătorilor, aşa cum este aceasta definită la art. 39.
Examinarea situaţiei lucrătorilor salariaţi presupune să ne
raportăm, totodată, la prevederile Regulamentului nr. 1612/68,
consacrat liberei circulaţii a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, la
dispoziţiile Directivei nr. 2004/38 şi la jurisprudenţa Curţii de
Justiţie.
Referitor la anumite chestiuni specifice (recunoaşterea
reciprocă a diplomelor şi a altor titluri între statele membre,
protecţia socială a lucrătorilor ş.a.), urmează să avem în vedere şi
alte izvoare ale dreptului derivat.
Pornind de la dispoziţiile art. 39 şi 42 din Tratatul C.E., de
la cele ale Regulamentului nr. 1612/68, precum şi de la prevederile
Directivei nr. 2004/38, se pot reţine următoarele semnificaţii şi
implicaţii ale principiului liberei circulaţii a lucrătorilor salariaţi:
– Lucrătorii salariaţi au dreptul să ocupe un loc de muncă
în condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de primire.46 Statele

46
Dispoziţiile legislative, de reglementare şi administrative, precum şi
practicile administrative luate în considerare în cazul cetăţenilor aparţinând altor state
membre şi a naţionalilor ţării de primire trebuie să fie aceleaşi. Egalitatea de tratament
este necesar să fie asigurată referitor la persoanele arătate, conform prevederilor

43
membre nu sunt abilitate să stabilească, referitor la persoanele de
cetăţenie străină, reguli aparte în ceea ce priveşte remuneraţiile,
concedierea, reintegrarea profesională, durata contractului de
muncă, criteriile de avansare,47 formalităţile necesare în scopul
obţinerii unei locuinţe48 etc.
Dispoziţiile legale comunitare interzic nu numai discrimi-
nările ostensibile, care sunt fundamentate pe criteriul cetăţeniei, ci,
deopotrivă, pe cele disimulate. Discriminările disimulate sau
indirecte apar în cazul unor măsuri care se aplică, fără distincţie,
cetăţenilor străini şi naţionalilor ţării de primire, dar care tind să-i
afecteze mai ales pe cetăţenii străini.49
Pe de altă parte, o măsură care poate să îi dezavantajeze
îndeosebi pe lucrătorii aparţinând altor state membre nu contravine
prevederilor legale comunitare, dacă ea este bazată pe criterii

Regulamentului nr. 1612/68, „în fapt şi în drept” (C.J.C.E., 7 mai 1986, af. 131/85, E.
Gül, în Recueil, 1986-5, p. 1591-1592).
47
C.J.C.E., 16 iunie 1987, af. 225/85, Commission contre Republique
italienne, în Recueil, 1987-6, p. 2640.
48
Aplicarea regimului naţional cetăţenilor aparţinând altor state membre
priveşte nu numai regulile care guvernează exercitarea unei profesii, ci şi pe cele care
se referă la alte aspecte, ce sunt utile desfăşurării acesteia.
49
Bunăoară, au fost considerate incompatibile cu prevederile legale
comunitare, dispoziţiile luxemburgheze care condiţionau restituirea impozitului
excedent care fusese perceput de exercitarea unei activităţi salariate pe parcursul
întregului an, în raport cu care a fost calculat respectivul impozit (C.J.C.E., 26
octombrie 1995, af. C-151/94, Commission contre Grand-duché de Luxembourg, în
Recueil, 1995-9/10, p. I-3706-3707); practica italiană a unui juriu de concurs care, la
stabilirea punctajului celor aflaţi în competiţie, a ţinut seama numai de perioadele de
activitate din Italia (C.J.C.E., 23 februarie 1994, af. C-419/92, I. Scholz, în Recueil,
1994-2, p. I-521); reglementarea luxemburgheză care condiţiona acordarea unei
alocaţii la naşterea copilului şi a alocaţiei de maternitate de existenţa, în Luxemburg,
pe o anumită durată înainte de naştere, a domiciliului legal al mamei sau al soţului
(C.J.C.E., 10 martie, 1993, af. C-111/91, Commission contre Grand-duché de
Luxembourg, în Recueil, 1993-3, p. I-843-846); dispoziţiile germane care impuneau
angajarea, în universităţi, a profesorilor de limbi străine, numai pe o durată
determinată, această cerinţă nefiind, în general, solicitată în cazul altor cadre didactice
care îndeplineau sarcini particulare, nici referitor la cercetătorii ştiinţifici (C.J.C.E., 20
octombrie 1993, af. C-272/92, M. C. Spotti, în Recueil, 1993-9/10, p. I-5206-5207).

44
obiective şi a fost adoptată cu respectarea principiului proporţio-
nalităţii.50
Faptul că lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre
sunt angajaţi în condiţiile aplicate naţionalilor din ţara de primire
înseamnă că acestora li se solicită să îndeplinească toate cerinţele
stabilite prin reglementările legale din statul unde doresc să îşi
desfăşoare activitatea. Aşadar, punerea în practică a principiului
liberei circulaţii a persoanelor necesită coordonarea, între ţările din
Comunitate, a condiţiilor în care poate să fie ocupat un loc de
muncă.
Potrivit art. 150 din Tratatul C.E., Comunitatea pune în
aplicare o politică de formare profesională care sprijină şi
completează acţiunile statelor membre, respectând în totalitate
responsabilitatea statelor membre pentru conţinutul şi organizarea
formării profesionale.
Pe plan comunitar, demersurile în domeniu au început cu
adoptarea Deciziei Consiliului nr. 63/266, privitoare la principiile
generale pentru punerea în practică a unei politici comune de
formare profesională, fiind conturate trei direcţii de activitate:
asigurarea corespondenţei între calificările care se obţin în statele
membre în cadrul formării profesionale; promovarea schimburilor
de tineri lucrători; dezvoltarea posibilităţilor de orientare
profesională.
Apoi, prin Decizia Consiliului nr. 85/368, referitoare la
corespondenţa între statele membre, a calificărilor obţinute în
cadrul formării profesionale, a fost prevăzută obligaţia Comisiei de

50
C.J.C.E., 30 mai 1989, af. 33/88, P. Allué et. C.M. Coonan, în Recueil,
1989-5, p. 1611; C.J.C.E., 12 februarie 1974, af. 152/73, G. M. Sotagiu, în Recueil,
1974, prima parte, p. 164-165 (în această afacere, Curtea de Justiţie a hotărât că
reglementările germane prin care se acordau lucrătorilor separaţi de familia lor sume
diferite, după cum ei aveau, la momentul încheierii contractului de muncă, domiciliul
în străinătate sau în Germania, ţin seama de aspecte de ordin obiectiv şi îi favorizează
pe lucrătorii menţionaţi faţă de cetăţenii germani şi străini care lucrează în localitatea
germană unde îşi au domiciliul).

45
a stabili, în strânsă cooperare cu ţările din Comunitate,
corespondenţa calificărilor pentru profesii şi grupe de profesii
determinate.
În prezent, Comisia publică, în Jurnalul Oficial al Uniunii
europene, tabele care cuprind corespondenţele între diferite
calificări obţinute în statele membre, pentru aproximativ două sute
de profesii, din nouăsprezece sectoare de activitate, precum
hotelărie-restaurante, ateliere de maşini, construcţii, electricitate-
electronică, agricultură, textile-vestimentaţie, industria metalurgică,
chimie, turism, transporturi etc.
Progrese însemnate au fost realizate şi în domeniul
echivalării, între statele membre, a diplomelor, certificatelor şi a
altor titluri. Este lesne de înţeles că ori de câte ori dispoziţiile
legale dintr-un stat membru condiţionau accesul la o profesie de
deţinerea unei diplome eliberată în acel stat, persoanele aparţinând
altor ţări din Comunitate nu puteau să exercite profesia pentru care
s-au pregătit în statul respectiv. Ele erau nevoite să îşi desfăşoare
activitatea în ţara în care au studiat, adică, de regulă, în ţara de
origine. De aceea, la art. 47 a fost prevăzută, în sarcina Consiliului,
obligaţia de a adopta directivele care se impun pentru recunoaş-
terea reciprocă, între ţările din Comunitate, a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri.
În cadrul sistemului general de echivalare a titlurilor între
statele membre, au fost adoptate, de către Consiliu, Directivele nr.
89/48 şi 92/51.
Directiva 89/48 prevede recunoaşterea reciprocă, de către
ţările din Comunitate, a diplomelor din învăţământul superior,
pentru studiile a căror durată minimă este de trei ani. Dispoziţiile
acesteia se aplică tuturor persoanelor care au cetăţenia unui stat
membru şi doresc să desfăşoare, în mod independent sau ca
salariaţi, una dintre profesiile reglementate în ţara de primire (art. 2
alin. 1 din Directiva nr. 89/48).
În situaţia în care în statul de primire este solicitată, în
scopul desfăşurării unei activităţi profesionale, o anumită diplomă,

46
autorităţile competente din acel stat nu pot refuza unui cetăţean din
altă ţară comunitară exercitarea profesiei respective, dacă el a
obţinut în propria ţară o diplomă care îl îndreptăţeşte să exercite
profesia în cauză.
Totuşi, în ipoteza în care durata învăţământului în statul în
care a fost obţinută diploma este mai mică cu cel puţin un an faţă
de durata studiilor în ţara în care se solicită recunoaşterea,
persoanei care doreşte să desfăşoare o activitate i se poate cere
justificarea experienţei sale profesionale.
Dacă disciplinele studiate de resortisantul unui stat membru
diferă în mod substanţial de cele din ţara de primire, acesta poate să
fie obligat să urmeze un stagiu de adaptare de până la trei ani sau să
se supună unui examen de aptitudini.
Directiva nr. 89/48 nu se aplică profesiilor care au format
obiectul unor măsuri de armonizare specifice (art. 2 alin. 2).
Prevederile Directivei nr. 92/51 le completează pe cele ale
Directivei nr. 89/48. Dispoziţiile Directivei 92/51 stabilesc recu-
noaşterea reciprocă între statele membre a diplomelor, certificatelor
şi a altor titluri care permit desfăşurarea unei activităţi profesionale
independente sau salariate ce este reglementată în ţările din
Comunitate,51 dacă ele au fost eliberate pentru studiile arătate în
cuprinsul directivei.
Menţionăm, totodată, că, în funcţie de activitatea salariată
pe care o va desfăşura, lucrătorului i se poate solicita să
îndeplinească anumite condiţii de onorabilitate (art. 6 par. 1 din
Directiva 89/48 şi art. 10 par. 1 din Directiva nr. 92/51), privitoare
la sănătatea sa fizică sau psihică (art. 6 par. 2 din Directiva 89/48 şi
art. 10 par. 2 din Directiva 92/51) ori referitoare la cunoaşterea
limbilor străine (art. 3 alin. ultim din Regulamentul nr. 1612/68);
51
Prin profesie reglementată se înţelege o activitate profesională supusă,
privitor la condiţiile de acces şi de exercitare a ei, în mod direct sau indirect, în cadrul
dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative, cerinţei de a avea o
diplomă, un certificat ori un alt titlu (art. 1 lit. f şi e din Directiva nr. 92/51, precum şi
C.J.C.E., 8 iulie 1999, af. C-234/97, T. Fernandez de Bobadilla, pct. 16).

47
 – Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru
beneficiază în ţara de primire de avantajele sociale şi fiscale de
care se bucură naţionalii acesteia. Noţiunea de avantaj social este
interpretată în sens larg. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie
sunt avantaje sociale ansamblul facilităţilor care sunt recunoscute
resortisanţilor ţării de primire, datorită calităţii obiective a acestora
de lucrători sau pentru că au reşedinţa pe teritoriul statului care le
reglementează, facilităţi care pot să fie ori nu în legătură cu
contractul de muncă, ele favorizând mobilitatea forţei de muncă în
cadrul Comunităţii, dacă sunt consimţite persoanelor aparţinând
altor state membre.52 Această interpretare este menită să evite
descurajarea persoanelor care au intenţia să caute un loc de muncă
într-o ţară din Comunitate a cărei cetăţenie nu o deţin.53
Curtea de Justiţie a considerat, bunăoară, că reprezintă
avantaje sociale tarifele preferenţiale pe calea ferată acordate
familiilor numeroase,54 împrumuturile fără dobândă consimţite
familiilor cu venituri reduse, la naşterea unui copil, în scopul
favorizării natalităţii;55 prestaţiile sociale prin care sunt asigurate
veniturile minime necesare pentru existenţă;56 bursele acordate în
vederea ameliorării pregătirii profesionale.57

52
C.J.C.E., 30 septembrie 1975, af. 32/75, A. Cristini, în Recueil, 1975,
partea a doua, p. 1094-1095.
53
C.J.C.E., 31 mai 1979, af. 207/78, G. Even, în Recueil, 1979, partea a
doua, p. 2033-2034.
54
C.J.C.E., 30 septembrie 1973, af. 33/75, A. Cristini, în Recueil, 1975,
partea a doua, p. 1095-1096.
55
C.J.C.E., 14 ianuarie 1982, af. 65/81, Francesco et Letizia Reina, în
Recueil, 1982-1, p. 44-45.
56
C.J.C.E., 27 martie 1985, af. 249/83, V. Hoeck, în Recueil, 1985-3, p.
988-990. Aceste prestaţii nu pot să fie subordonate condiţiei ca beneficiarul să fi avut
o perioadă de timp determinată reşedinţa în ţara de primire, dacă o asemenea cerinţă
se aplică numai cetăţenilor aparţinând altor state membre.
57
C.J.C.E., 21 iunie 1988, af. 39/86, S. Lair, în Recueil, 1988-6, p.
3194-3200. Persoana care a întrerupt activitatea sa profesională pentru a urma
anumite studii universitare îşi menţine calitatea de lucrător şi, în consecinţă, poate să

48
 Pe plan fiscal, Curtea a hotărât că subordonarea restituirii
unei părţi din impozitul pe venit care a fost plătit cerinţei ca
persoana în cauză să fi avut, pe parcursul întregului an pentru care
a fost perceput impozitul, reşedinţa în statul care acordă acest
avantaj contravine textelor comunitare; 58
– Lucrătorii salariaţi aparţinând statelor membre sunt
admişi în şcolile profesionale sau în centrele de readaptare şi
reeducare din ţara de primire, în condiţiile prevăzute pentru
cetăţenii acesteia. În cadrul şcolilor profesionale, învăţământul este
intercalat activităţii profesionale sau în strânsă legătură cu aceasta,
în special în perioada iniţierii în profesie.59 Lucrătorii salariaţi pot
să beneficieze de ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare
profesională, conform dispoziţiilor art. 24 din Directiva nr.
2004/38;
– Lucrătorii salariaţi care au cetăţenia unui stat membru se
pot înscrie în organizaţii sindicale, au drept de vot, pot să fie aleşi
în organele de conducere potrivit criteriilor aplicate naţionalilor
ţării de primire (art. 8 din Regulamentul nr. 1612/67). Conform
jurisprudenţei Curţii de Justiţie, dispoziţiile art. 8 se iau în
considerare pentru orice organizaţii care urmăresc apărarea
intereselor salariaţilor, nu doar pentru cele sindicale;60
– Lucrătorii salariaţi beneficiază, în principiu, de
securitatea socială acordată potrivit normelor sistemului de drept al
ţării din Comunitate unde lucrează (lex loci laboris), chiar dacă au
reşedinţa în alt stat membru. Dispoziţiile care ne interesează în
această materie sunt cele cuprinse în cadrul art. 42 din Tratatul

beneficieze de avantaje sociale şi fiscale, dacă există legătură între activitatea

profesională anterioară şi studiile respective.
58
C.J.C.E., 8 mai 1990, af. C-175/88, K. Biehl, în Recueil, 1990-5, p.
I-1792-1795.
59
C.J.C.E., 21 iunie 1988, af. 39/86, S. Lair, în Recueil, 1988-6, p.
3197-3198.
60
C.J.C.E., 4 iulie 1991, af. C-213/90, Association de soutien aux
travailleurs imigrés, în Recueil, 1991-7/I, p. I-3530-3532.

49
C.E., a Regulamentului nr. 1408/71, referitor la aplicarea
regimurilor juridice de securitate socială lucrătorilor salariaţi,
independenţi şi membrilor de familie care se deplasează în
interiorul Comunităţii, şi a Regulamentului nr. 574/72, prin care au
fost fixate modalităţile de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71.
Conform art. 42, Consiliul adoptă, în domeniul securităţii
sociale, măsurile necesare în scopul realizării liberei circulaţii a
lucrătorilor, instituind, în special, un sistem care să asigure
lucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi ai acestora cumulul
tuturor perioadelor luate în considerare de diferitele legislaţii
naţionale pentru a dobândi şi a menţine dreptul la prestaţii sociale,
precum şi pentru calculul acestor drepturi.
Potrivit unei a doua reguli cuprinsă la acelaşi articol,
lucrătorilor migranţi şi succesorilor în drepturi li se asigură plata
prestaţiilor care li se cuvin, în ipoteza în care s-au stabilit în alt stat
din Comunitate decât cel a cărui cetăţenie o au.
Art. 42 prevede numai coordonarea reglementărilor legale
din statele membre, continuând, aşadar, să subziste deosebiri de la
o ţară la alta din Comunitate referitor la normele de drept material
şi de drept procedural aplicabile în materie. Totuşi, statele membre
sunt obligate să nu accentueze deosebirile din domeniul securităţii
sociale care ar putea să aducă atingere principiului liberei circulaţii
a lucrătorilor salariaţi.61
Regulamentul nr. 1408/71 se aplică prestaţiilor în caz de
boală sau de invaliditate, pentru maternitate, prestaţiilor pentru
limită de vârstă, pensiilor de supravieţuitor, prestaţiilor pentru
accident de muncă şi pentru boală profesională, ajutoarelor de
deces, ajutoarelor de şomaj, prestaţiilor familiale (art. 4 par. 1 din
Regulamentul nr. 1408/71). Independent de modul în care este
calificată, pe temeiul dispoziţiilor legale dintr-un stat membru, o
prestaţie din domeniul securităţii sociale, Regulamentul nr.
1408/71 este luat în considerare, în situaţia în care prestaţia

61
C.J.C.E., 15 ianuarie 1986, af. 41/84, P. Pinna, în Recueil, 1986-1, p. 24-25.

50
analizată prezintă elementele constitutive ale uneia dintre
prestaţiile enumerate limitativ la art. 4, îndeosebi dacă
reglementările legale naţionale se raportează la unul dintre riscurile
menţionate la articolul arătat.62
În ipoteza în care resortisantul unui stat membru are dreptul
la o prestaţie determinată doar în circumstanţele în care a fost
asigurat o durată minimă de timp, instituţia de securitate socială din
ţara de primire va trebui să ţină seama de perioadele în care
lucrătorul în cauză a fost asigurat în conformitate cu reglementările
legale din alte ţări din Comunitate, aidoma situaţiei în care
perioadele de timp luate în considerare s-ar fi împlinit în statul
respectiv. Aceeaşi regulă va fi aplicată şi pentru stabilirea
cuantumului prestaţiilor a căror mărime depinde de durata
desfăşurării unei activităţi profesionale.
Cumulul perioadelor la care ne-am referit va conduce apoi,
în ţara de primire, la o prestaţie din domeniul securităţii sociale,
proporţională cu durata pe parcursul căreia lucrătorul a fost
asigurat în statul menţionat, el având, totodată, posibilitatea să
solicite alte prestaţii similare, al căror cuantum va fi determinat
după metoda înfăţişată, în ţările membre unde a fost asigurat
anumite perioade de timp. În acest sens sunt, de exemplu,
prevederile art. 46 din Regulamentul nr. 1408/71, care
concretizează dispoziţiile art. 42 din Tratatul C.E. în materia
pensiilor pentru limită de vârstă şi a pensiilor de supravieţuitor.
După cum am arătat, drepturile câştigate în domeniul
securităţii sociale într-un stat membru sunt respectate în altă ţară
din Comunitate, instituţia debitoare nefiind abilitată să se prevaleze
de faptul că beneficiarul are reşedinţa în străinătate, în scopul
reducerii, modificării, suspendării sau neacordării prestaţiilor care i
se cuvin (art. 42 din Tratatul C.E. şi art. 10 din Regulamentul nr.
1408/71).

62
C.J.C.E., 27 martie 1985, af. 249/83, V. Hoeckx, în Recueil, 1985-3,
p. 986.

51
 Pentru lucrătorii independenţi, în cuprinsul art. 43 alin. 2
din Tratatul C.E., se stipulează că libertatea de stabilire implică
accesul la activităţile independente şi la exercitarea lor, în
condiţiile prevăzute pentru proprii cetăţeni de legea ţării unde are
loc stabilirea.
Privitor la servicii, conform art. 50 alin. ultim, fără a aduce
atingere dispoziţiilor consacrate dreptului de stabilire, prestatorul
poate, pentru executarea prestaţiei sale, să îşi exercite activitatea cu
titlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile
impuse de acest stat propriilor cetăţeni.
Cu toate că, în cazul lucrătorilor independenţi, dreptul de a
intra şi de a se afla pe teritoriul ţărilor din Comunitate nu a fost
reglementat, în mod expres, prin dispoziţiile Tratatului C.E., aşa
cum s-a realizat aceasta în cadrul art. 39 referitor la lucrătorii
salariaţi, apare evident că exercitarea unei activităţi independente
potrivit art. 43, precum şi, în unele situaţii, prestarea serviciilor
conform art. 49 şi 50, presupun prezenţa persoanei fizice în statul
de primire. În consecinţă, dreptul de a intra şi de a se afla pe
teritoriul oricărei ţări din Comunitate poate să fie invocat de către
resortisanţii statelor membre în faţa organelor de jurisdicţie din ţara
de primire. Astfel, Curtea de Justiţie a hotărât în afacerea Reyners,
în materia dreptului de stabilire, şi în afacerea van Binsbergen, în
domeniul prestării serviciilor, că art. 43 şi, respectiv, art. 49 şi 50
alin. 3 au efect direct,63 afirmând prin aceste decizii posibilitatea,
pentru cetăţenii statelor membre, de a desfăşura, în altă ţară din
Comunitate, o activitate independentă, corespunzător cerinţelor
fixate în ţara de primire pentru proprii cetăţeni, fără să fie necesară
adoptarea unor directive specifice.

63
C.J.C.E., 21 iunie 1974, af. 2/74, J. Reyners, în Recueil, 1974, prima
parte, p. 648-652; C.J.C.E., 3 decembrie 1974, af. 33/74, J. H. M. von Binsbergen, în
Recueil, 1974, a doua parte, p. 1310-1313. Articolele 43, 49 alin. 1 şi 50 alin. 3 au
efect direct, fără ca neadoptarea directivelor la care se referă prevederile art. 44 par. 1
şi 47 par. 1 şi a măsurilor arătate la art. 52 şi 55 să înrâurească această calificare.

52
 Până la hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie în
afacerile Reyners şi van Binsbergen, Consiliul a elaborat două
programe generale, în scopul înlăturării obstacolelor existente în
domeniul libertăţii de stabilire şi a liberei prestări a serviciilor.64
Ulterior, Consiliul a adoptat, în vederea aplicării programelor
generale, o serie de directive: Directiva nr. 63/340 privitoare la
plăţile aferente serviciilor prestate; Directiva nr. 64/220 referitoare
la eliminarea restricţiilor existente, în materia dreptului de stabilire
şi a liberei prestări a serviciilor, la intrarea şi rămânerea cetăţenilor
statelor membre în altă ţară din Comunitate, înlocuită prin
Directiva nr. 73/148 ş.a.
În prezent, resortisanţii statelor membre sunt abilitaţi să se
prevaleze de dispoziţiile art. 43 şi 49, precum şi, eventual, de
stipulaţiile directivelor adoptate în diferite domenii de activitate.
În cadrul programelor generale din 18 decembrie 1961 au
fost enumerate unele dintre obstacolele la libera circulaţie a
lucrătorilor independenţi, cum sunt: interdicţiile, pentru cetăţenii
altor state membre, de a desfăşura anumite activităţi în ţara de
primire; necesitatea obţinerii de către aceştia a unei autorizaţii
specifice; stabilirea unor condiţii mai dificile, în scopul eliberării
unei autorizaţii, pentru resortisanţii străini decât cele aplicate
propriilor naţionali; exigenţa unei rezidenţe sau a unui stagiu
prealabil; sarcini fiscale specifice; dispoziţiile sau practicile care
limitează, stânjenesc ori fac mai oneroasă aprovizionarea sau
desfacerea bunurilor, ce prohibă sau stânjenesc accesul la o
formaţie profesională ori la mijloacele securităţii sociale, care
exclud, limitează sau subordonează unor cerinţe particulare
posibilitatea cetăţenilor altor state din Comunitate de a încheia
contracte, de a prezenta oferte pentru achiziţiile de bunuri de către
stat şi de alte persoane juridice de drept public, de a dobândi, folosi
şi înstrăina bunuri mobile şi imobile, de a deveni titulari ai unor
drepturi de proprietate intelectuală, de a obţine împrumuturi, de a

64
A se vedea şi supra, titlul I, cap. II, secţiunea a II-a, lit. e, p. 109-113.

53
beneficia de ajutoarele de stat, de a se înscrie în organizaţiile
profesionale, de a sta în justiţie.
După cum am subliniat, programele generale sunt planuri
de activitate, nu au caracter normativ, dar prevederile acestora pot
să fie utile pentru a orienta activitatea organelor de jurisdicţie.65
De asemenea, se poate observa că principiul liberei
circulaţii a persoanelor are semnificaţii şi implicaţii similare pentru
lucrătorii salariaţi şi independenţi: interzicerea discriminărilor
directe şi disimulate în ceea ce priveşte accesul la o profesie şi
exercitarea acesteia; luarea în considerare a aceloraşi avantaje
sociale şi fiscale, indiferent dacă este vorba de un cetăţean străin
sau de un naţional al ţării de primire;66 egalitatea de tratament în
domeniul formării profesionale;67 prohibirea discriminărilor în
cazul înscrierii într-o organizaţie profesională; accesul egal la
mijloacele securităţii sociale.
Curtea de Justiţie a hotărât, bunăoară, că cetăţenii aparţi-
nând altor state membre pot să organizeze în ţara de primire şcoli
profesionale şi să desfăşoare, la domiciliul persoanelor interesate,
activităţi care sunt în legătură cu procesul de învăţământ;68 să
deschidă mai multe cabinete profesionale în cadrul Comunităţii69;

65
Exempli gratia, C.J.C.E., 30 mai 1989, af. 305/87, Commission contre
Republique hellénique, în Recueil, 1989-5, p. 1478-1479.
66
A se vedea, referitor la acest aspect, şi Commentaire Megret, Le droit de
la C.E.E., vol. 3, p. 44.
67
Noţiunea de formaţie profesională include orice formă de învăţământ care
pregăteşte persoanele pentru o profesie sau meserie ori care conferă aptitudinea
particulară de a exercita o profesie sau meserie, fără să aibă relevanţă vârsta elevilor
ori studenţilor şi nivelul formaţiei şi chiar dacă programa de învăţământ cuprinde
discipline de cultură generală (C.J.C.E., 2 februarie 1988, af. 24/86, V. Blaizot, în
Recueil, 1988-2, p. 403).
68
C.J.C.E., 15 martie 1988, af. 147/86, Commission contre Republique
hellénique, în Recueil, 1988-3, p. 1656.
69
C.J.C.E., 12 iulie 1984, af. 107/83, O. Klopp, în Recueil, 1984-7, p.
2989-2990. Curtea de Justiţie a hotărât în afacerea menţionată că, în absenţa unor
prevederi comunitare specifice, fiecare stat membru poate să reglementeze exercitarea

54
să închirieze imobile70 sau să le cumpere71; să beneficieze de
avantajele fiscale acordate naţionalilor72; să se înscrie în
organizaţiile profesionale73.
Resortisanţii statelor membre pot să presteze servicii în ţara
de primire în condiţiile prevăzute pentru naţionalii acesteia74,
nefiind supuşi sarcinilor fiscale pe care le suportă deja în propriul

profesiei de avocat pe propriul teritoriu, fără să fie însă posibilă adoptarea unor
dispoziţii legale prin care să se stipuleze că un avocat nu poate să aibă decât un singur
centru de activitate pe teritoriul comunitar. Art. 43 din Tratatul C.E., prin care sunt
interzise restricţiile privitoare la constituirea de agenţii, sucursale sau filiale,
reprezintă expresia specifică a unui principiu general, aplicabil şi profesiilor liberale,
în temeiul căruia dreptul de stabilire implică posibilitatea de a constitui şi menţine,
respectând regulile profesionale, mai multe centre de activitate pe teritoriul
Comunităţii.
70
C.J.C.E., 18 iunie 1985, af. 197/84, P. Steinhauser, în Recueil, 1985-5, p.
1827-1828. Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie, închirierea unui imobil în scop
profesional este utilă exercitării activităţii profesionale fiind, prin urmare, aplicabile
prevederile art. 43 din Tratatul C.E.
71
C.J.C.E., 30 mai 1989, af. 305/87, Commission contre Republique
hellénique, în Recueil, 1989-5, p. 1479-1480. În afacerea arătată, Curtea de Justiţie a
hotărât că Grecia nu a îndeplinit obligaţiile asumate prin art. 39, 43 şi 49 din Tratatul
C.E., menţinând reglementările legale naţionale prin care se interzicea persoanelor
fizice şi juridice străine să devină titulare ale dreptului de proprietate şi a altor drepturi
reale asupra unor bunuri imobile din regiunile de frontieră.
72
C.J.C.E., 11 august 1995, af. C-80/94, G. H. E. J. Wielockx, în Recueil,
1995-8, p. I-2516. Interdicţia prevăzută pentru cetăţenii străini de a participa la
constituirea unui fond folosit în scopul acordării pensiilor pentru limită de vârstă, în
condiţiile fiscale aplicate naţionalilor ţării de primire are caracter discriminator, dacă
respectivele persoane străine realizează cvasitotalitatea veniturilor în statul de primire.
73
C.J.C.E., 14 iulie 1988, af. 38/87, Commission contre République
hellénique, în Recueil, 1988-7, p. 4428-4431. Curtea de Justiţie a hotărât că lipsa
prevederilor legale prin care să se reglementeze posibilitatea străinilor de a se înscrie
într-o organizaţie profesională creează o situaţie ambiguă, iar simplele practici
administrative care, prin natura lor, pot să fie modificate de organele administrative şi
sunt lipsite de o publicitate adecvată, nu denotă executarea corespunzătoare a
obligaţiilor asumate prin Tratatul C.E.
74
C.J.C.E., 22 martie 1994, af. C-375/92, Commission contre Royaume
d’Espagne, în Recueil, 1994-3, p. I-339-340. Prevederile legale spaniole care
subordonau exercitarea profesiei de ghid cerinţei de a avea cetăţenia spaniolă au fost
considerate incompatibile cu art. 39, 43 şi 49 din Tratatul C.E.

55
stat, căci un asemenea regim juridic ar reduce avantajele pe care
prestatorul le obţine pentru că este stabilit într-o ţară diferită de cea
unde furnizează serviciile sale75.
Situaţia juridică a lucrătorilor care invocă dispoziţiile legale
comunitare privitoare la dreptul de stabilire este însă diferită, sub
unele aspecte, de cea a resortisanţilor statelor membre care se
prevalează de reglementările referitoare la libera prestare a
serviciilor.
În cazul libertăţii de stabilire, persoanei având cetăţenia
altui stat membru i se poate aplica, fără să se pună probleme aparte,
principiul egalităţii de tratament cu resortisanţii ţării de primire,
întrucât aceasta se instalează în ţara respectivă.
În schimb, libera prestare a serviciilor nu presupune, în
mod necesar, constituirea unei structuri permanente în ţara de
primire, deoarece o astfel de exigenţă ar echivala cu negarea
libertăţii fundamentale consacrată la art. 49 din Tratatul C.E. De
aceea, în ipoteza arătată, prevederile legale din statul unde este
prestat un anumit serviciu se articulează cu dispoziţiile legale din
ţara de origine a prestatorului76.
Aspectele analizate anterior privitor la competenţa
Comunităţii în domeniul formării profesionale, precum şi cele
referitoare la echivalarea, între statele membre, a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri, potrivit dispoziţiilor Directivei nr.
89/48 şi ale Directivei nr. 92/51, prezintă relevanţă nu numai în
legătură cu situaţia juridică a lucrătorilor salariaţi77, ci şi în
contextul examinării problemelor puse de circulaţia lucrătorilor
independenţi în interiorul Comunităţii. De altminteri, art. 47 din
Tratatul C.E., prin care a fost instituită obligaţia Consiliului de a
adopta directive care vizează recunoaşterea reciprocă a diplomelor,

75
C.J.C.E., 28 martie 1996, af. C-272/94, M. Guiot, în Recueil, 1996-3, p.
I-1923.
76
A se vedea şi Ch. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 176-177.
77
A se vedea, supra, titlul I, capitolul II, secţiunea a IV-a, lit. a, p. 122-124.

56
certificatelor şi a altor titluri, apare inclus în capitolul din tratat
consacrat dreptului de stabilire.
În scopul facilitării accesului la activităţile independente şi
la exercitarea lor, art. 47 prevede, totodată, obligaţia Consiliului de
a adopta directive vizând coordonarea dispoziţiilor legislative, de
reglementare şi administrative ale statelor membre care privesc
materia arătată.
Profesiile independente pentru care au fost adoptate
directive sunt cele de agent de afaceri (Directiva nr. 67/43), arhitect
(Directiva nr. 85/384), avocat (Directiva nr. 77/249), dentist
(Directiva nr. 78/686) şi 78/687), farmacist (Directiva nr. 85/432 şi
85/433), infirmier (Directiva nr. 77/452 şi 77/453), medic
(Directiva nr. 93/16) şi cele care permit asistenţa specializată a
femeilor la naştere (Directiva nr. 80/154).
Bunăoară, în domeniul medical, durata studiilor trebuie să
fie de şase ani sau să însumeze 5500 de ore de învăţământ teoretic
şi practic (art. 23 par. 2 din Directiva nr. 93/16)78. La acestea se
adaugă, eventual, o perioadă de formare specializată între trei şi
cinci ani. Statul de primire poate să solicite înscrierea medicului,
care invocă prevederile legale comunitare referitoare la dreptul de
stabilire, în organizaţia profesională din acea ţară (de exemplu, în
Franţa, Ordinul medicilor). Exigenţa arătată nu este solicitată în
ipoteza prestărilor de servicii (art. 17 par. 1 din Directiva nr.
93/16).
În cazul avocaţilor, Consiliul nu a intervenit decât pentru a
favoriza reprezentarea şi apărarea clienţilor de către aceştia în
oricare stat din Comunitate. Pentru avocaţi nu au fost adoptate,
datorită deosebirilor profunde de reglementare din statele membre,
directive privitoare la stabilirea în alte ţări ale Comunităţii.

78
Directiva nr. 93/16 privitoare la facilitarea liberei circulaţii a medicilor şi
la recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri ale acestora se
aplică persoanelor care exercită profesia menţionată în mod independent sau în
calitate de salariaţi.

57
 Avocatul dintr-un stat membru este îndreptăţit să îşi
reprezinte clienţii în oricare ţară din Comunitate, în condiţiile
prevăzute pentru avocaţii stabiliţi în ţara respectivă, fără să se ceară
ca el să aibă reşedinţa în statul unde îşi reprezintă clienţii sau să se
înscrie în organizaţia profesională din acea ţară. Avocatul în cauză
este însă obligat să respecte regulile profesiei din statul unde este
stabilit şi din ţara în care îşi desfăşoară activitatea (art. 4 par. 1 şi 2
din Directiva nr. 77/249).
Faptul că, în ceea ce îi priveşte pe avocaţi, Consiliul nu a
adoptat nici o directivă referitoare la stabilirea în statele membre,
nu înseamnă, fireşte, că aceştia nu beneficiază de dreptul de
stabilire în oricare ţară din Comunitate. Autorităţile din statele
membre nu pot să refuze, pe motivul cetăţeniei, înscrierea unui
avocat în organizaţia profesională care îl interesează.
Pe de altă parte, obligaţia de înscriere a avocaţilor în barou
prevăzută în cadrul dispoziţiilor legale din unele state membre este
compatibilă cu reglementările comunitare, dacă nu se face discri-
minare între cetăţenii ţărilor din Comunitate79.
Persoanele fizice care sunt destinatare ale unui serviciu
pot să beneficieze de servicii în alt stat membru decât cel a cărui
cetăţenie o au, în condiţiile prevăzute pentru naţionalii ţării de
primire. Resortisanţii statelor membre pot să se bucure de orice
serviciu oferit naţionalilor ţării de primire, fără să se facă
discriminare în funcţie de criteriul cetăţeniei sau al reşedinţei80;

79
C.J.C.E., 19 ianuarie 1988, af. 292/86, C. Gullung, în Recueil, 1988-1, p.
139-140.
80
Curtea de Justiţie a hotărât că, în situaţia în care prevederile legale
comunitare garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa în alt stat
membru, protecţia integrităţii persoanei respective, la nivelul la care aceasta este
asigurată pentru cetăţenii ţării în cauză şi pentru persoanele care îşi au în acea ţară
reşedinţa, constituie corolarul principiului liberei circulaţii. Dispoziţiile legale penale
şi de procedură penală sunt de competenţa fiecărui stat membru, fără ca prin
asemenea reglementări să se poată face însă discriminare între persoanele cărora
prevederile legale comunitare le conferă dreptul la egalitate de tratament şi fără să

58
 Toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii care, în temeiul Directivei
nr. 2004/38, au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru,
beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului
membru respectiv, în domeniul de aplicare al tratatului.
Membrii familiei unei persoane care are cetăţenia
Uniunii europene, indiferent de naţionalitate, dacă au dreptul de
şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru sunt
îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate independentă
în statul respectiv.
Principiul egalităţii de tratament se aplică şi persoanelor
juridice care îndeplinesc cerinţele înscrise în cadrul prevederilor
legale comunitare. Privitor la persoanele juridice se iau în
considerare dispoziţiile art. 12, 43, 49 şi 50 din Tratatul C.E. De
asemenea, prezintă însemnătate reglementările de la art. 48 din
Tratatul C.E., pe temeiul cărora pot să fie precizate persoanele
juridice care beneficiază de dreptul de stabilire şi de libera prestare
a serviciilor.
După cum am arătat, art. 43, 49 şi 50 alin. 3 au efect direct,
persoanele juridice fiind abilitate să le invoce în faţa organelor de
jurisdicţie naţionale.
Potrivit art. 48 alin. 1, societăţile constituite în conformitate
cu legea unui stat membru şi având sediul statuar, administraţia
centrală sau sediul principal în interiorul Comunităţii sunt
asimilate, în scopul aplicării prevederilor referitoare la dreptul de
stabilire, persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre.
Aceste persoane juridice sunt recunoscute implicit în statele

poată fi restrânse libertăţile fundamentale garantate prin textele legale comunitare

(C.J.C.E., 2 februarie 1989, af. 186/87, J. W. Cowan, în Recueil, 1989-2, p. 221-222).
Într-o altă afacere, Curtea de Justiţie a decis că reglementările legale
spaniole potrivit cărora cetăţenii spanioli, persoanele care aveau reşedinţa în Spania şi
tinerii sub douăzeci şi unu de ani beneficiau de intrare gratuită în muzeele naţionale,
în timp ce resortisanţii altor state membre care aveau peste douăzeci şi unu de ani
trebuiau să plătească o taxă de intrare, contravin dispoziţiilor art. 12 şi 49 din Tratatul
C.E. (C.J.C.E., 15 martie 1994, af. C-45/93, Commission contre Royaume d’Espagne,
în Recueil, 1994-3, p. I-920-921).

59
membre. Ele se bucură în ţara de primire de toate drepturile de care
beneficiază persoanele juridice aparţinând respectivului stat.
Totuşi, asimilarea între persoanele juridice şi persoanele
fizice care sunt cetăţeni ai statelor membre nu trebuie să conducă la
ideea că persoanele juridice pot să se prevaleze în ţara de primire
de ansamblul reglementărilor legale care se aplică cetăţenilor acelei
ţări. De exemplu, o persoană juridică străină nu poate să constituie
în statul de primire un cabinet avocaţial, în situaţia în care legea
ţării luată în considerare nu admite exercitarea profesiei de avocat
în cadrul unei societăţi pe acţiuni.
Corespunzător art. 55, prevederile art. 48 se aplică şi în
materia prestărilor de servicii, iar potrivit art. 50 alin. 3, prestatorul
poate, pentru executarea prestaţiei sale, să exercite activitatea cu
titlu temporar în statul unde furnizează prestaţia, în condiţiile
impuse de respectivul stat propriilor cetăţeni.
Nici asimilarea persoanelor juridice care prestează servicii
naţionalilor din alt stat membru nu este deplină. De pildă, ar fi
dificil de conceput să i se solicite unei societăţi prestatoare de
servicii în alt stat înmatricularea la registrul comerţului din acea
ţară.
În schimb, principiul egalităţii de tratament se aplică şi în
cazul persoanelor juridice, în vederea interzicerii discriminărilor
directe şi disimulate care se bazează pe criteriul naţionalităţii;
pentru luarea în considerare a aceloraşi avantaje fiscale81 sau în
scopul stipulării unor condiţii identice la includerea într-o
organizaţie profesională.

81
C.J.C.E., 15 mai 1997, af. C-250/95, Futura Participations S.A. et Singer,
în Recueil, 1997-5, p. I-2504-2506. Potrivit prevederilor art. 43, un stat membru nu
poate subordona raportarea pierderilor sucursalei unei societăţi străine cerinţei ca, în
perioada exerciţiului financiar în care s-au produs respectivele pierderi, în cadrul
sucursalei să fi fost realizată o contabilitate distinctă pentru activităţile din acea ţară.
Totuşi, autorităţile statului în cauză pot solicita persoanei juridice să probeze că
pierderile suferite corespund cuantumului care ar fi fost obţinut prin aplicarea
metodelor naţionale de calcul a veniturilor şi pierderilor.

60
 Prevederile programelor generale din 18 decembrie 1961
pot să orienteze activitatea organelor de jurisdicţie pentru
asigurarea punerii în practică a dispoziţiilor legale comunitare
referitoare la dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor.
Realizarea pieţei unice a presupus, în acelaşi timp, privitor
la societăţi, adoptarea unor directive de coordonare a regle-
mentărilor legale din statele membre. Temeiul juridic al acestui
demers l-a constituit art. 44 par. 3 lit. g din Tratatul C.E., potrivit
căruia Consiliul şi Comisia asigură exercitarea dreptului de
stabilire prin coordonarea, în măsura necesară şi în scopul de a le
echivala, a garanţiilor care sunt solicitate, în statele membre,
societăţilor arătate la art. 48 alin. 2, pentru a proteja atât interesele
asociaţilor, cât şi pe cele ale terţilor.
În esenţă, coordonarea prevederilor legale din statele
membre s-a realizat fie prin stipularea unor reguli minime de
protecţie, fie prin menţionarea unor soluţii alternative, ţările din
Comunitate având posibilitatea să opteze în favoarea uneia dintre
acestea.
Coordonarea dispoziţiilor legale din statele membre referi-
toare la societăţi a avut însă consecinţe nu numai în ceea ce
priveşte dreptul de stabilire, în special, pentru dreptul de stabilire
cu titlu secundar – cocontractanţii putând, bunăoară, să cunoască,
fără dificultăţi, care sunt reprezentanţii societăţii şi puterile
acestora, dacă actele juridice încheiate de către reprezentanţi cu
depăşirea împuternicirii lor sunt anulabile, care sunt conturile
societăţii – ci, deopotrivă, referitor la prestarea serviciilor în alte
ţări din Comunitate.
Pe lângă coordonarea reglementărilor legale din statele
membre privitoare la societăţi au fost adoptate şi dispoziţii care
permit anumitor entităţi să se constituie şi să funcţioneze pe baza
stipulaţiilor legale comunitare. Astfel, conform art. 308 din Tratatul
C.E., în situaţia în care realizarea – în cadrul funcţionării pieţei
comune – a unui obiectiv al Comunităţii necesită o acţiune a
Comunităţii, fără ca Tratatul C.E. să fi prevăzut puterile de acţiune

61
cerute în acest scop, Consiliul ia măsurile adecvate hotărând în
unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului european.
Pornind de la dispoziţiile art. 308, Consiliul a adoptat
Regulamentul 2137/85, din 25 iulie 1985, prin care a fost instituită
gruparea de interes economic europeană.
Ulterior, pe baza art. 308, a fost adoptat Regulamentul nr.
2157/2001 consacrat statutului societăţii europene şi Directiva nr.
2001/86 referitoare la implicarea salariaţilor în gestionarea
societăţii europene.

1.2.5. Excepţii de la principiul liberei circulaţii

a persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a
serviciilor

Excepţiile de la principiile arătate sunt, pe de-o parte, cele

reglementate în Tratatul C.E. şi în cadrul dreptului derivat, iar, pe
de alta, excepţiile jurisprudenţiale.
a) Excepţiile prevăzute în Tratatul C.E. şi în cadrul
dreptului derivat. Statele membre nu au atribuit liberei circulaţii a
persoanelor şi liberei circulaţii a serviciilor caracter absolut. Cores-
punzător dispoziţiilor Tratatului C.E. şi a actelor adoptate de
instituţiile comunitare în scopul realizării obiectivelor acestuia,
ţările membre pot institui, în anumite situaţii, restricţii în domeniile
menţionate. Limitele aduse principiului liberei circulaţii a persoa-
nelor şi principiului liberei circulaţii a serviciilor se clasifică în
două categorii:
– Măsuri care au fost stabilite în funcţie de natura sau
caracteristicile unor activităţi profesionale. Pe baza acestora, statele
membre pot să rezerve exercitarea unor activităţi persoanelor care
le aparţin (art. 39, par. 4, art. 45 şi art. 55 din Tratatul C.E);
– Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare
conduita resortisanţilor statelor membre. Ele îndreptăţesc ţările din

62
Comunitate să refuze intrarea şi şederea persoanelor de cetăţenie
străină pe teritoriul lor. Refuzul poate să fie justificat prin motive
care ţin de ordinea publică, de securitatea şi sănătatea publică.
Aceste motive sunt reglementate atât în cuprinsul Tratatului C.E.,
cât şi în cadrul Directivei nr. 2004/38.
Ordinea publică, securitatea şi sănătatea publică justifică,
potrivit Directivei nr. 2004/38, instituirea unor restricţii în ceea ce
priveşte intrarea şi şederea persoanelor care sunt cetăţeni ai Uniunii
europene şi a membrilor familiilor acestora, indiferent de cetăţenia
lor, pe teritoriul statelor membre.
Ordinea publică şi securitatea publică pot să fie invocate şi
în cazul persoanelor juridice82. De altminteri, art. 46 din Tratatul
C.E. se referă la resortisanţii străini, art. 55 prevede că dispoziţiile
art. 45-48 din tratat sunt aplicabile şi în materia serviciilor, iar în
cuprinsul art. 48 sunt stipulate condiţiile în care persoanele juridice
se pot prevala de dispoziţiile legale comunitare consacrate liberei
circulaţii.
În cuprinsul Directivei nr. 2004/38 se explică prin aceeaşi
termeni noţiunea de ordine publică şi cea de securitate publică.
Invocarea excepţiei de ordine publică este motivată de
comportamentul personal. Această excepţie presupune existenţa
unei ameninţări reale, actuale şi suficient de grave.
Autorităţile competente trebuie să ţină seama de condiţia
juridică particulară a persoanelor cărora li se aplică prevederile
dreptului comunitar.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor Directivei nr. 2004/38,
persoana care are cetăţenia Uniunii europene şi membrii familiei
acesteia, indiferent de cetăţenia lor, care au dobândit un drept de
şedere permanentă, nu pot să fie expulzaţi din statul de primire
decât pentru motive imperative de ordine publică sau de securitate
publică.

82
A se vedea, de exemplu, hotărârea CJE din 05.12.1989, cauza nr.
3/1988, Comisia/Italia, Culegerea 1989, p. 4060.

63
 Persoanele care au cetăţenia Uniunii europene şi sunt
stabilite în ţara de primire de cel puţin zece ani sau sunt minore nu
pot să fie expulzate decât pentru motive de securitate publică,
definite de statele membre.
Pe de altă parte, înainte de adoptarea unei decizii privind
expulzarea unei persoane pentru motive de ordine publică sau de
securitate publică, autorităţile competente trebuie să ţină seama, în
special, de durata şederii persoanei în cauză în ţara de primire, de
vârsta, starea de sănătate, situaţia sa familială şi economică, de
măsura în care ea s-a integrat din punct de vedere social şi cultural
în statul de primire şi de intensitatea legăturilor ei cu ţara de origine
(art. 28 din Directiva nr. 2004/38).
b) Excepţiile jurisprudenţiale. Curtea de Justiţie a hotărât
într-o serie de cauze că „motive imperative de interes general” pot
să justifice instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte exercitarea
libertăţilor fundamentale consacrate în Tratatul C.E.83 Aşadar,
deosebirea între „exigenţele imperative” menţionate întâia oară cu
prilejul afacerii Cassis de Dijon şi „motivele imperative de interes
general” invocate în cadrul unor decizii referitoare la principiul
liberei circulaţii a persoanelor şi la principiul liberei circulaţii a
serviciilor pare să nu fie decât de ordin terminologic. De altminteri,
numeroase exigenţe imperative pe care le-am înfăţişat cu prilejul
analizării excepţiilor jurisprudenţiale de la principiul liberei
circulaţii a mărfurilor au fost reţinute de către Curtea de Justiţie şi
în afacerile în care au fost puse probleme în legătură cu principiul
liberei circulaţii a persoanelor şi cu principiul liberei circulaţii a
serviciilor, Curtea de Justiţie luând în considerare, în unele cauze
din domeniu, în mod explicit, jurisprudenţa Cassis de Dijon.84

83
C.J.C.E., 4 iulie 2000, af. C-424/97, S. Haim, pct. 57; C.J.C.E., 8 iulie
1999, af. C-254/97, Société Baxter e.a., în Recueil, 1999-7, p. I-4831.
84
C.J.C.E., 15 mai 1997, af. C-250/95, Futura Participations et Singer, în
Recueil, 1997-5, p. I-2500-2501.

64
 În plus, condiţiile care trebuie întrunite pentru a fi invocată
o excepţie jurisprudenţială de la principiul liberei circulaţii a
persoanelor şi de la principiul liberei circulaţii a serviciilor sunt
aceleaşi cu cele potrivit cărora pot să fie aduse în atenţie excepţiile
de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor: să nu existe o direc-
tivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre; măsura naţională
instituită să se aplice în mod nediscriminator; măsura adoptată să
fie necesară pentru atingerea obiectivului urmărit; măsura luată să
fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.85

1.2.6. Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare de la art. 296 par 1 şi art. 297 din

Tratatul C.E. pot să fie invocate şi în materia liberei circulaţii a
persoanelor şi a serviciilor. Bunăoară, într-o afacere, prevederile
articolelor arătate au fost analizate în raport cu dispoziţiile legale
dintr-un stat membru, corespunzător cărora persoanele de cetăţenie
străină trebuiau să obţină o anumită autorizaţie pentru a putea
cumpăra imobile situate în zone de interes strategic din ţara în
cauză.86
După cum am subliniat, art. 296 şi 297 permit derogări de
la principiile care caracterizează piaţa internă privitor la aspecte
care sunt în legătură cu securitatea şi apărarea naţională a statelor
membre.
Măsurile adoptate pe temeiul art. 296 sau al art. 297
presupun cooperarea dintre statul care le-a luat şi Comisie, în
situaţia în care ele au ca efect distorsionarea condiţiilor de
concurenţă în cadrul pieţei comune.

85
C.J.C.E., 4 iulie 2000, af. C-424/97, S. Haim, pct. 57.
86
A se vedea, concluziile avocatului general în afacerea C-423/98 (A.
Albore), pct. 11 şi urm.

65
 În mod specific, o serie de clauze de salvgardare privesc
ţara noastră (anexa VII din Tratatul de aderare a Bulgariei şi
României la Uniunea europeană).

1.3. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

1.3.1. Preliminarii

Principalele dispoziţii în materie sunt cuprinse în titlul III a

celei de a treia părţi din Tratatul C.E., în cadrul unui capitol aparte,
intitulat „Capitalurile şi plăţile” (art. 56-60).
Prevederile consacrate acestei libertăţi fundamentale vor fi
analizate în funcţie de deosebirea dintre capitaluri, înţelese stricto
sensu, şi plăţi.
De asemenea, vor fi examinate excepţiile jurisprudenţiale şi
clauzele de salvgardare din Tratatul C.E. care pot să fie invocate, în
domeniu, de către statele membre.

1.3.2. Libera circulaţie a capitalurilor

Cu toate că la art. 3 şi la art. 14 din Tratatul C.E. nu s-a

făcut distincţie între libera circulaţie a capitalurilor şi, respectiv,
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, reglemen-
tările privitoare la capitaluri au fost, până la Tratatul de la

66
Maastricht, prudente87, datorită însemnătăţii pe care o are, pentru
politica economică şi monetară a statelor, menţinerea controlului
asupra mişcărilor de capitaluri.
Circulaţia capitalurilor este constituită din operaţiuni
financiare care vizează, în mod esenţial, investirea fondurilor, iar
nu remunerarea unui serviciu. Prin aceasta, circulaţia capitalurilor
se distinge de categoria plăţilor, care reprezintă contraprestaţii în
cadrul unor tranzacţii principale.88
Tratatul de la Maastricht a recunoscut liberei circulaţii a
capitalurilor o importanţă egală cu cea atribuită celorlalte libertăţi
fundamentale. Libera circulaţie a capitalurilor a fost afirmată, prin
textele tratatului, în mod ferm, atât în relaţiile dintre statele
membre, cât şi în cele dintre ţările din Comunitate şi statele terţe.
Potrivit art. 56 par. 1 din Tratatul C.E., toate restricţiile
privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între
statele membre şi ţările terţe sunt interzise.89 Prevederile art. 56 au
efect direct în cadrul Comunităţii Europene.90
Circulaţia capitalurilor include investiţiile realizate în
scopul constituirii sau dezvoltării unei societăţi comerciale ori a
unei sucursale, investiţiile imobiliare, operaţiunile cu privire la
titlurile cotate şi necotate la bursă, împrumuturi pe termen mediu şi
lung, emisiunea de acţiuni şi de obligaţiuni pe piaţa altor state
membre, mişcările de capitaluri în interes personal (împrumuturi,

87
De exemplu, potrivit Tratatului C.E.E., statele membre erau obligate să
suprime în mod progresiv între ele, în cursul unei perioade de tranziţie şi în măsura
necesară bunei funcţionări a pieţei comune, restricţiile referitoare la mişcările de
capitaluri aparţinând persoanelor care îşi au reşedinţa în ţările din Comunitate, ca şi
discriminările de tratament bazate pe naţionalitatea sau reşedinţa părţilor ori pe
localizarea plasamentului.
88
C.J.C.E., 31 ianuarie 1984, af. 286/82 şi 26/83, G. Luisi şi G. Carbone, în
Recueil, 1984-1, p. 404.
89
Modul de redactare al art. 56 este similar cu cel al art. 1 din Directiva nr.
88/361.
90
C.J.C.E., 14 decembrie 1995, af. C-163/94, C-165/94 şi C-250/94, L.E.
Sanz de Lera e.a., în Recueil, 1995-12, p. I-4841-4843.

67
donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-un stat în altul),
vărsăminte în conturi curente şi încheierea contractelor de depozit
în străinătate, investiţii în bonurile de tezaur, importul sau exportul
mijloacelor de plată, daune-interese, drepturi de autor etc.
În esenţă, circulaţia capitalurilor presupune un transfer de
valori dintr-un stat membru în altul sau, în interiorul aceleiaşi ţări,
către un nerezident, operaţiunea respectivă având caracter
autonom.

1.3.3. Libera circulaţie a plăţilor

Prin art. 56 din Tratatul C.E. au fost interzise atât măsurile

restrictive privind circulaţia capitalurilor, cât şi orice îngrădiri
referitoare la plăţile între statele membre, precum şi între statele
membre şi ţările terţe. Orice restricţie asupra plăţilor era, de fapt,
prohibită, dacă ne raportăm la vechea reglementare, încă de la
sfârşitul perioadei de tranziţie (art. 106 din Tratatul C.E.E.).
Corespunzător prevederilor art. 106 din Tratatul C.E.E.,
fiecare stat membru se angaja să autorizeze, în moneda ţării din
Comunitate unde era stabilit creditorul sau beneficiarul, plăţile
aferente schimbului de mărfuri, de servicii şi de capitaluri, precum
şi să permită transferurile de capitaluri şi de salarii.
Pornind de la aceste dispoziţii, Curtea de Justiţie a distins
între libera circulaţie a plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor. În
categoria „plăţilor” au fost incluse transferurile care reprezintă
contraprestaţii în cadrul unor tranzacţii principale. Este lesne de
înţeles că, în absenţa liberei circulaţii a plăţilor, dispoziţiile legale
comunitare consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi
serviciilor ar fi fost dificil de pus în practică.
În principiu, plăţile se pot realiza prin bancnote, cecuri,
virament, cambie, bilet la ordin, acreditiv documentar etc.
Delimitarea plăţilor faţă de capitaluri este relevantă şi în
prezent. Cu toate că art. 56 din Tratatul C.E. se aplică deopotrivă

68
circulaţiei capitalurilor şi plăţilor, unele prevederi din Tratatul C.E.,
cum sunt, de exemplu, cele de la art. 57 şi 59, sunt luate în
considerare numai în materia circulaţiei capitalurilor.

1.3.4. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a

capitalurilor şi a plăţilor

În cadrul temei arătate vom analiza excepţiile prevăzute în

Tratatul C.E. şi excepţiile jurisprudenţiale.
Principalele excepţii din Tratatul C.E. sunt prevăzute în
cadrul art. 58. Art. 58 nuanţează dispoziţiile art. 56. Reglementările
de la art. 58 pot să fie invocate privitor la circulaţia capitalurilor şi,
de asemenea, referitor la plăţi. În sensul declaraţiei asupra art. 58
(73 D), adoptată cu prilejul încheierii Tratatului de la Maastricht,
statele membre sunt abilitate să aplice numai „dispoziţiile
pertinente” ale legislaţiei lor fiscale existente la sfârşitul anului
1993. Sintagma menţionată trimite la motivele imperative de
interes general, care justifică restricţii inclusiv la celelalte principii
ce definesc piaţa internă.91
Pe lângă motivele imperative de interes general care pot să
determine adoptarea unor măsuri ce afectează libera circulaţie a
capitalurilor şi a plăţilor, art. 58 permite, totodată, luarea măsurilor
necesare pentru a împiedica încălcarea legilor şi regulamentelor,
îndeosebi în materie fiscală sau în domeniul supravegherii
prudenţiale a instituţiilor financiare. În esenţă, prin astfel de măsuri
se urmăreşte prevenirea fraudelor în domeniul fiscal.
Procedurile folosite în scop de informare administrativă sau
statistică pot să stânjenească şi ele libera circulaţie în materia în
care sunt aplicate, dar privitor la capitaluri acestea sunt, pe temeiul
articolului menţionat, admise.

91
A se vedea, V. Constantinesco, R. Kovar, D. Simon, op. cit., p. 184-185,
precum şi C.J.C.E., 6 iunie 2000, af. C-35/98, B.G.M. Verkooijen, pct. 46.

69
 În plus, art. 58 poate să fie invocat de statele membre
pentru a explica măsurile care sunt în legătură cu considerente de
ordine şi securitate publică. Cele două noţiuni trebuie, credem,
înţelese în funcţie de elementele generale evidenţiate în literatura
de specialitate şi în jurisprudenţă în cadrul liberei circulaţii a
mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.92
În situaţia în care sunt aduse în atenţie măsuri naţionale
justificate prin motive imperative de interes general, se solicită să
fie îndeplinite condiţiile stabilite cu prilejul afacerii Cassis de
Dijon.

1.3.5. Clauze de salvgardare

Dintre clauzele de salvgardare care pot să fie invocate în

materia liberei circulaţii a capitalurilor le reţinem, exemplificativ,
pe cele cuprinse în Anexa VII din cadrul Tratatului de aderare a
Bulgariei şi României la Uniunea europeană.

92
C.J.C.E., 23 ianuarie 1995, af. C-358/93 şi C-416/93, A. Bordessa e.a., în
Recueil, 1995-1/2, p.I-384. Spălarea banilor, traficul de stupefiante şi activităţile
teroriste justifică, între altele, aplicarea dispoziţiilor art. 58.

70
 Întrebări în vederea autoevaluării

1. În cadrul dreptului comunitar, sintagmele „dispoziţii

legale care au efect direct” şi „dispoziţii legale direct aplicabile”
sunt sau nu echivalente?
2. Care este principala caracteristică a taxelor cu efect
echivalent taxelor vamale?
3. Care sunt caracteristicile taxelor interne?
4. Semnificaţia jurisprudenţei Dassonville.
5. Semnificaţia jurisprudenţei Cassis de Dijon.
6. Semnificaţia jurisprudenţei Keck şi Mithouard.
7. Paralelă între excepţiile legale şi excepţiile
jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor.
8. Un lucrător salariat sau independent poate invoca
reglementările legale comunitare consacrate liberei circulaţii a
persoanelor în propria ţară?
9. Este obligatoriu ca lucrătorul salariat care beneficiază de
prevederile Tratatului C.E. să îşi desfăşoare activitatea pe teritoriul
Uniunii europene?
10. Libera prestare a serviciilor exclude, în toate situaţiile,
organizarea unei infrastructuri în ţara de primire?
11. Discriminările întemeiate pe criteriul reşedinţei, nu al
cetăţeniei, sunt compatibile cu reglementările legale comunitare
consacrate dreptului de stabilire şi liberei prestări a serviciilor?
12. Invocarea dreptului de stabilire cu titlu secundar sau
invocarea dispoziţiilor referitoare la libera prestare a serviciilor
presupune, în cazul persoanelor juridice, ca activitatea acestora să
aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru?
13. Persoanele juridice se pot stabili în alt stat membru cu
titlu principal?
14. Art. 39 par. 4 din Tratatul C.E. justifică aplicarea unui
regim juridic distinct pentru funcţionari în general?
15. Noţiunile de ordine publică şi de securitate publică la
care se referă Tratatul C.E. în contextul reglementării liberei

71
circulaţii a persoanelor, precum şi Directiva nr. 2004/38, sunt sau
nu echivalente?
16. Care sunt clauzele de salvgardare care pot să fie
invocate în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, potrivit
Anexei VII din cadrul Tratatului de aderare a Bulgariei şi
României la Uniunea europeană?
17. Care este distincţia între libera circulaţie a plăţilor şi
libera circulaţie a capitalurilor? Ea prezintă importanţă în cadrul
liberei circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor între statele membre?
18. Limitarea transferurilor de devize aferente serviciilor la
un anumit cuantum pe fiecare tranzacţie sau pe perioadă de timp
este permisă între statele membre?

Bibliografie

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat,

Arad, 2002;
S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş. B. Ioniţă, Curtea de
Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Wolters Kluwer, 2007:
cauzele Flaminio Costa, Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders,
Reyners, Dassonville, van Binsbergen, Bouchereau, Cassis de
Dijon, Luisi şi Carbone, Daily Mail, Keck şi Mithouard, Bosman,
Centros, Inspire Act, Hughes de Lasteyrie du Saillant, Nadasi şi
Nemeth;
O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. 5, C.H.
Beck, Bucureşti, 2006;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a,
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

72
 2. REGULILE APLICABILE
ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Regulile privind concurenţa îşi au fundamentul în

dispoziţiile art. 2 din Tratatul C.E., potrivit cărora realizarea unui
grad înalt de competitivitate constituie unul dintre obiectivele
comunitare. Politicile sau acţiunile de înfăptuire a obiectivelor
comunitare care prezintă relevanţă în materia analizată se referă,
conform art. 3 din Tratatul C.E., la punerea în practică a unei
politici comerciale comune (lit. b), la instituirea pieţei interne
caracterizată prin abolirea, între statele membre, a obstacolelor la
libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor (lit. c), la un regim care să creeze siguranţa că, în
cadrul pieţei interne, concurenţa nu este denaturată (lit. g), la
apropierea legislaţiilor naţionale, în măsura necesară funcţionării
pieţei comune (lit. h).
De asemenea, corespunzător dispoziţiilor art. 4 din Tratatul
C.E., obiectivele enunţate la art. 2 presupun instaurarea unei
politici economice bazată pe strânsa coordonare a politicilor
economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea
ţelurilor comune, politică care să se realizeze cu respectarea
principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa
este liberă.
Concurenţa poate să fie împiedicată, restrânsă sau
denaturată prin acte sau fapte săvârşite de întreprinderi sau ca
urmare a intervenţiei statelor membre.

73
 2.1. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL
CONCURENŢEI ÎNTREPRINDERILOR

2.1.1. Preliminarii

În cadrul regulilor care se aplică în domeniul concurenţei

întreprinderilor, distingem între cele privitoare la înţelegerile
monopoliste, cele consacrate abuzului de poziţie dominantă şi cele
referitoare la operaţiunile de concentrare.
Prevederile fundamentale în materie sunt cuprinse, pentru
înţelegerile monopoliste între întreprinderi, la art. 81 din Tratatul
C.E., iar pentru abuzul de poziţie dominantă, la art. 82 din acelaşi
tratat.
Exceptările de grup sunt supuse prevederilor unor regula-
mente distincte pentru fiecare categorie.
Operaţiunile de concentrare între întreprinderi sunt câr-
muite de dispoziţiile Regulamentului nr. 139/2004.

2.1.2. Interzicerea înţelegerilor monopoliste

între întreprinderi

Potrivit art. 81 din Tratatul C.E., sunt incompatibile cu

piaţa comună şi interzise toate acordurile între întreprinderi, toate
deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate
care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi
care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori
distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune şi, în special,
acelea care constau în următoarele:

74
 a) fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vân-
zare ori de cumpărare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor;
b) limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a dez-
voltării tehnice ori a investiţiilor;
c) repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
d) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente
partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concuren-
ţial;
e) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de
către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură,
prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul
respectivelor contracte.
Acordurile sau deciziile interzise sunt nule de plin drept.
Totuşi, dispoziţiile paragrafului 1 pot să fie declarate
inaplicabile:
– oricărui acord sau categorii de acorduri între întreprin-
deri;
– oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţiilor de
întreprinderi;
– oricărei practici concertate sau categorii de practici con-
certate, care contribuie la ameliorarea producţiei ori a distribuirii
produselor sau la promovarea progresului tehnic ori economic,
rezervând, totodată, utilizatorilor o parte echitabilă din profitul
realizat şi fără:
a) să impună întreprinderilor interesate restricţii care nu
sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
b) să dea posibilitatea întreprinderilor să elimine concu-
renţa pentru o parte substanţială a produselor în cauză.
După cum vom vedea, în scopul luării în considerare a art.
81 par. 1 trebuie să fie întrunite mai multe cerinţe.
1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 81
par. 1. Prevederile legale comunitare interzic săvârşirea unor acte
sau fapte de către întreprinderi, fără a defini însă aceste entităţi. În
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, întreprinderile au fost caracterizate

75
independent de accepţiunea atribuită noţiunii analizate în sistemele
de drept ale statelor membre. Corespunzător hotărârilor Curţii de
Justiţie, prin întreprindere se înţelege orice entitate care desfăşoară
o activitate economică, fără să prezinte însemnătate statutul ei
juridic şi modul în care este finanţată93.
Întreprinderile publice beneficiază, în domeniul concurenţei,
de un tratament similar celui luat în considerare pentru întreprinderile
private.
Persoanele juridice formează o singură întreprindere în
eventualitatea în care, în interiorul grupului, filialele nu sunt
abilitate să decidă comportamentul lor pe piaţă. Unitatea de
conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă este
precumpănitoare faţă de separarea formală a lor.
Enumerarea înţelegerilor de natură monopolistă de la art.
81 par. 1 cuprinde acordurile între întreprinderi, deciziile asocia-
ţiilor de întreprinderi şi practicile concertate.
Acordurile între întreprinderi se realizează în situaţia în
care întreprinderile şi-au exprimat voinţa într-un mod determinat94.
Noţiunea analizată este înţeleasă, în dreptul comunitar, în sens larg.
Asemenea acorduri pot să ia forma contractelor de concesiune,
actelor constitutive ale unor societăţi comerciale, tranzacţiilor95 sau
a unei înţelegeri care are numai semnificaţie morală96.
Prohibiţia instituită la art. 81 par. 1 priveşte, deopotrivă,
acordurile orizontale şi pe cele verticale. Criteriul de distincţie
dintre unele şi celelalte decurge din poziţia economică în care se

93
Exempli gratia, C.J.C.E., 23 aprilie 1991, af. C-41/90, K. Höfner şi F.
Elser, în Recueil, 1991-4, p. I-2016.
94
T.P.I.C.E., 17 decembrie 1991, af. T-4/89, BASF AG, în Recueil, 1991-
10, p. II-1605.
95
C.J.C.E., 27 septembrie 1988, af. 65/86, Bayer AG et Société de
construction mécaniques Hennecke GmbH, în Recueil, 1988-8, p. 5285-5287.
96
Când întreprinderile nu atribuie efecte juridice înţelegerii dintre ele,
credem că regulile în domeniul concurenţei vor fi, totuşi, luate în considerare în
eventualitatea în care părţile intenţionează să pună acea înţelegere în practică.

76
află părţile interesate în raporturile reciproce pe care le stabilesc
între ele.
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi sunt acte de voinţă
colectivă care emană de la organul competent al unui grup
profesional97. Nu se solicită ca gruparea (asociaţia) de întreprinderi
să aibă calitatea de subiect de drept de-sine-stătător. De asemenea,
împrejurarea că este vorba de o asociaţie de drept public nu
influenţează calificarea acesteia ca fiind o asociaţie de între-
prinderi98.
Practicile concertate exprimă o formă de coordonare între
întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei
cu o cooperare practică între ele, ce conduce la condiţii de
concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă, ţinând
seama de natura produselor, importanţa şi numărul întreprinderilor
în cauză, dimensiunile şi caracterul pieţei99.
Elementul obiectiv, considerat în mod izolat, nu constituie
prin el însuşi o practică concertată. Orice întreprindere are dreptul
să ţină seama de politica economică a concurenţilor săi şi să îşi
alinieze, în mod corespunzător, propria conduită.
În scopul aplicării art. 81 par. 1, va trebui ca acţiunea între-
prinderilor pe piaţă să fie rezultatul cooperării dintre ele, al urmării
unui ţel comun.
După cum a hotărât Curtea de Justiţie, fiecare întreprindere
este datoare să îşi determine, în mod autonom, politica pe care
înţelege să o pună în practică pe piaţa comună, inclusiv alegerea
destinatarilor ofertelor şi vânzărilor sale. Exigenţa arătată se opune
oricărei luări de contact, direct sau indirect, între întreprinderi,
având ca obiect sau ca efect, fie să influenţeze comportamentul pe
97
A se vedea, B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel, op. cit., p. 363.
98
C.J.C.E., 30 ianuarie 1985, af. 123/83, Bureau national interprofessionel
du cognac, în Recueil, 1985-1, p. 422-423. În general, calificarea unei asociaţii de
întreprinderi, potrivit reglementărilor legale dintr-un stat membru, nu înrâureşte
aplicarea regulilor comunitare din domeniul concurenţei.
99
C.J.C.E., 14 iulie 1972, af. 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd., în
Recueil, 1972, vol. 1, p. 657-658.

77
piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie
concurentului conduita proprie pe piaţă, care a fost stabilită ori se
află doar în stadiu de proiect100.
Acordurile între întreprinderi, deciziile asociaţiilor de
întreprinderi şi practicile concertate sunt cuprinse în domeniul de
aplicare al art. 81 par. 1 dacă:
– Sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre;
– Au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea ori
distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei comune;
– Au efecte negative sensibile sau potenţial sensibile asupra
concurenţei.
2. Specificări ale înţelegerilor monopoliste sancţionabile.
Art. 81 par. 1 cuprinde cinci categorii de înţelegeri între între-
prinderi care pot afecta concurenţa. Enumerarea nu are caracter
limitativ, ci exemplificativ. Ea include cazuri socotite ca fiind
atingeri tipice aduse concurenţei, prin înţelegeri care îi împiedică
funcţiile normale, restrângând-o sau denaturând-o.
După cum reiese din prevederile art. 81 par. 1, afectarea
concurenţei poate să se datoreze, în esenţă, fie unei strategii de
compartimentare a pieţei, ceea ce presupune divizarea acesteia şi
repartizarea diferitelor părţi de piaţă între întreprinderile concu-
rente, fie unei aşa-zise strategii de asfixiere, care implică adoptarea
de către întreprinderile interesate a unui comportament uniform pe
piaţă şi permanentizarea clienţilor.
Examinarea cauzelor instrumentate de către Comisie şi a
jurisprudenţei Curţii de Justiţie arată că, în majoritatea afacerilor,
concurenţa a fost afectată prin fixarea preţurilor, prin repartizarea
pieţelor sau a surselor de aprovizionare, prin măsuri restrictive în
domeniul producţiei ori referitor la modalităţile de vânzare. Înţele-

100
C.J.C.E., 16 decembrie 1975, af. 40-48, 50, 54-56, 111, 113 şi 114/73,
Coöperatieve Vereniging „Suiker Unie” UA et autres, în Recueil, 1975, partea a doua,
p. 1664-1665.

78
gerile între întreprinderi care determină cuplarea contractelor sunt,
în schimb, arareori întâlnite în practică101.
a) Fixarea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor.
Înţelegerile prin care sunt fixate preţurile de vânzare sau de
cumpărare afectează mobilitatea preţurilor, împiedicând funcţiile
cererii şi ofertei în stabilirea nivelului acestora.
Părţile pot să fixeze, prin înţelegeri ilicite, preţurile la
export, pe cele la import sau preţurile din cadrul pieţei interne a
unui stat membru.
De asemenea, au fost apreciate ilicite clauzele de rabat
comercial în cazul în care acesta este calculat în funcţie de volumul
total al vânzărilor realizate de către participanţii la înţelegere, nu
după cifra de afaceri înregistrată în relaţiile dintre producător şi
clientul său102; dacă fiecare participant la înţelegere acordă acelaşi
rabat, indiferent care este cantitatea de marfă cumpărată de către
clienţi sau în ipoteza în care rabatul ce poate să fie încuviinţat
clienţilor este plafonat pentru participanţi103; în situaţia în care
rabatul nu este consimţit decât unei categorii specifice de clienţi104.
Pe lângă prestabilirea de preţuri obligatorii sau convenirea
în comun a unor rabaturi, libertatea pieţei poate să fie afectată şi
prin înţelegeri în cadrul cărora sunt fixate alte condiţii comerciale,
cum ar fi, modalităţi şi termene identice de livrare, niveluri de
credite şi de garanţii de acelaşi tip, clauze similare de agravare sau
de limitare a răspunderii ş.a.
b) Limitarea sau controlul producţiei, a distribuţiei, a
dezvoltării tehnice ori a investiţiilor. În această categorie sunt
101
A se vedea, Memento pratique Francis Lefebvre, Communauté
européenne 1998-1999, p. 359.
102
Ibidem, p. 1512.
103
Decizia Comisiei din 22 decembrie 1972, af. „Cimbel” şi decizia
Comisiei din 13 iulie 1983, af. „Vimpoltu”, cf. Mémento pratique Francis Lefebvre,
Communauté européenne 1998-1999, p. 361.
104
Decizia Comisiei din 15 iulie 1982, af. „SSI”, cf. Mémento pratique
Francis Lefebvre, Communauté européenne 1998-1999, p. 362.

79
incluse înţelegerile prin care participanţii acceptă să îşi restrângă
posibilităţile de dezvoltare şi cele susceptibile să împiedice
întreprinderile să intervină pe piaţă.
De exemplu, au fost considerate ilicite înţelegerile prin care
au fost fixate cote de producţie sau de vânzare, s-a renunţat la
folosirea unui procedeu tehnic nou în procesul de fabricaţie105 ori
întreprinderile şi-au coordonat investiţiile într-un anumit domeniu.
c) Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare.
Repartizarea pieţelor între întreprinderi şi alocarea între acestea a
surselor de aprovizionare aduce atingere, în mod deosebit de nociv,
funcţiilor concurenţei, întrucât asemenea înţelegeri sunt suscep-
tibile să contribuie la delimitarea, repartizarea şi izolarea pieţelor,
adică la restabilirea obstacolelor pe care prevederile Tratatului C.E.
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor caută să le
înlăture.
De pildă, producătorii pot, prin acordurile orizontale pe
care le încheie, să îşi repartizeze, din punct de vedere geografic,
pieţele sau sursele de aprovizionare106.
Acordurile verticale care conţin clauze de exclusivitate de
vânzare sau de exclusivitate de cumpărare pot să fie socotite, şi ele,
incompatibile cu dispoziţiile art. 81 din Tratatul C.E.107.
d) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente
partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concuren-
ţial. Concurenţa poate să fie distorsionată prin înţelegeri destinate
să creeze, faţă de unii parteneri contractuali, condiţii care să-i
dezavantajeze comparativ cu alţi clienţi.

105
C.J.C.E., 15 iulie 1970, af. 41/69, ACF Chemieforma NV, în Recueil,
1970, vol. 2, p. 701-702.
106
C.J.C.E., 15 mai 1975, af. 71/74, „Frubo” în Recueil, 1975, prima parte,
p. 583-584.
107
C.J.C.E., 10 decembrie 1985, af. 31/85, SA ETA Fabriques d’Ébauches,
în Recueil, 1985-10, p. 3933 şi p. 3940-3941 privitor la un contract de concesiune
exclusivă prin care concesionarul se obliga să nu vândă produsele obţinute de la
concedent în afara teritoriului concedat.

80
 Înţelegerile discriminatorii pot să fie motivate de naţiona-
litatea, sediul sau forţa economică a partenerului contractual.
De cele mai multe ori, discriminarea constă în impunerea,
faţă de anumiţi parteneri, a unor preţuri superioare celor practicate
în mod obişnuit. Tratamentul diferenţiat poate să privească însă şi
alte elemente contractuale, precum înlesniri de plată prin eşalonări,
garanţiile oferite clientelei etc.
e) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură,
prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul
respectivelor contracte. Cumpărătorul nu este nevoit, potrivit art.
81 par. 1 lit. e, să accepte în plus, la încheierea contractului dorit,
din pricina presiunii exercitate de către producător sau distribuitor,
prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor ori
potrivit uzanţelor comerciale, cu obiectul contractului primar.
Admiterea unor asemenea prestaţii suplimentare ar afecta
autonomia întreprinderilor pe piaţă, stânjenind desfăşurarea liberă a
concurenţei.
De pildă, se poate considera că s-a recurs la procedura
juridică a contractelor cuplate, în ipoteza în care cumpărătorul a
trebuit să achiziţioneze, pe lângă produsul care îl interesa, un altul,
nevandabil sau învechit, care nu-i era util; în cazul în care
utilizatorul a fost obligat să accepte accesorii sau piese de schimb
necesare pentru funcţionarea ori întreţinerea utilajului cumpărat, cu
toate că acesta nu prezenta o specificitate tehnică aparte; în
împrejurarea în care cumpărătorul a trebuit să accepte o cantitate
excesivă de piese de schimb, care depăşeau, în mod vădit, nevoile
sale normale; dacă vânzarea cantităţii de marfă necesară
cumpărătorului a fost condiţionată de achiziţionarea unor cantităţi
suplimentare, peste cerinţele beneficiarului.
3. Înţelegeri monopoliste nesancţionabile. Art. 81 par. 3
subordonează neaplicarea primului paragraf de îndeplinirea a patru
condiţii, două pozitive şi două negative.

81
 Corespunzător primei condiţii (pozitivă), înţelegerea mono-
polistă trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei ori a
distribuirii produselor sau la promovarea progresului tehnic ori
economic. Este suficient ca unul dintre avantajele arătate în cadrul
primei condiţii să se realizeze, pentru ca aceasta să fie considerată
îndeplinită.
Avantajele menţionate sunt însă examinate în mod obiectiv,
adică ţinând seama de efectele favorabile ale înţelegerii pentru
economia comunitară şi pentru terţi, nu de consecinţele ei pentru
participanţi108.
Bunăoară, ameliorarea producţiei poate să fie determinată
de faptul că fiecare participant la înţelegere renunţă la fabricarea
unor produse, specializându-se în anumite operaţiuni, ceea ce
conduce la sporirea productivităţii.
Îmbunătăţirea distribuirii produselor poate să fie asigurată
prin clauzele de exclusivitate de vânzare sau de cumpărare.
Exclusivitatea de vânzare permite beneficiarului să îşi dezvolte
activităţile de promovare a vânzărilor şi de investiţii în zona
concedată; exclusivitatea de cumpărare poate să implice partici-
parea producătorului la expansiunea pieţei şi să conducă la
aprovizionarea regulată de către angrosişti a persoanelor care vând
mărfuri cu amănuntul109.
Promovarea progresului tehnic sau economic se poate
realiza prin folosirea unui procedeu nou de fabricaţie şi prin
utilizarea, pentru un singur produs, a unor tehnologii care erau
luate anterior în considerare doar în mod izolat, în cazul unor
bunuri diferite110.

108
C.J.C.E., 13 iulie 1966, af. 56 şi 58/64, Établissements Consten S.A.R.L.
et Grundig-Verkaufs-GmbH, în Recueil, 1966, vol. 2, p. 502-503.
109
C.J.C.E., 25 octombrie 1977, af. 26/76, Metro SB-Großmärkte GmbH &
Co. KG, în Recueil, 1977, partea a treia, p. 1916.
110
T.P.I.C.E., 15 iulie 1994, af. T-17/93, Matra Hachette SA, în Recueil,
1994-6/7, p. II-633.

82
 La art. 81 par. 3 nu se face referire şi la progresul social,
dar Curtea de Justiţie a hotărât că acesta poate să fie subsumat, în
unele circumstanţe, progresului economic.
A doua condiţie (pozitivă) este ca înţelegerea între
întreprinderi să rezerve utilizatorilor o parte echitabilă din profitul
obţinut.
Noţiunea de utilizatori cuprinde, deopotrivă, pe consuma-
torii finali şi pe partenerii direcţi ai întreprinderilor participante la
înţelegerea monopolistă.
Avantajele pe care le obţin utilizatorii nu sunt totdeauna
pecuniare. Ele pot să constea, în unele situaţii, în îmbunătăţirea
calităţii bunurilor sau serviciilor; accesul la produse noi care
încorporează, eventual, tehnologii avansate; protecţia sănătăţii
persoanelor; protecţia mediului înconjurător;
A treia condiţie (negativă) este ca înţelegerea survenită să
nu impună întreprinderilor interesate restricţii care nu sunt
indispensabile pentru ameliorarea producţiei sau a distribuirii
produselor ori pentru promovarea progresului tehnic sau economic.
Efectele negative ale restrângerii concurenţei sunt tolerabile, dacă
nu au fost folosite decât mijloacele necesare pentru atingerea
obiectivelor arătate.
Întreprinderile interesate sunt toate întreprinderile care
suportă consecinţele restricţiilor ce au fost stabilite sau care
beneficiază de efectele înţelegerii respective, nu numai cele care
sunt părţi la ea.
A patra condiţie (negativă) este ca înţelegerea monopolistă
să nu dea posibilitatea întreprinderilor participante să elimine
concurenţa pentru o parte substanţială a produselor în cauză.
Indiferent care ar fi amploarea consecinţelor benefice ale înţelegerii
între întreprinderi, aceasta nu poate să fie apreciată ca fiind licită în
eventualitatea în care ar conduce la înlăturarea totală a concurenţei
sau ar determina eliminarea ei pentru o parte substanţială a
produselor luate în considerare.

83
 Aplicarea condiţiei analizate depinde de modul în care este
stabilită piaţa produsului sau serviciului.

2.1.3. Abuzul de poziţie dominantă

Potrivit art. 82 din Tratatul C.E., este incompatibilă cu piaţa

comună şi interzisă, în măsura în care comerţul între statele
membre poate să fie afectat, exploatarea abuzivă, de către una sau
mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună
sau pe o parte substanţială a acesteia.
Asemenea practici abuzive pot să constea, în special, în
următoarele:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale
tranzacţiilor;
b) limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării
tehnice, în dauna consumatorilor;
c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente
partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concuren-
ţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de
către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură,
prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul
respectivelor contracte.
După cum se observă, prevederile art. 82 sunt similare
celor de la art. 81 par. 1, cu excepţia dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. c
(repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare).
Interzicerea practicilor abuzive are caracter absolut, nefiind
admise nici un fel de excepţii. Severitatea reglementărilor de la art.
82 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie dominantă nu poate
să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se
manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu
sunt, în această materie, posibile.

84
 1. Condiţiile de aplicare a regulii prohibitive de la art. 82.
În cadrul prevederilor art. 82 este interzisă exploatarea abuzivă, de
către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe
piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia. În principiu,
deţinerea unei poziţii dominante nu este prohibită, ci numai
exploatarea ei abuzivă, cu toate că poziţia dominantă pe piaţă a
uneia sau mai multor întreprinderi poate să aducă atingere
concurenţei.
Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii:
– Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei
poziţii dominante, care este susceptibilă să producă efecte în cadrul
Comunităţii;
– Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante;
– Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre.
Poziţia dominantă este o situaţie de forţă economică
deţinută de o întreprindere, de natură să împiedice menţinerea unei
concurenţe efective pe piaţa relevantă, permiţându-i să aibă un
comportament care este, într-o măsură apreciabilă, independent
faţă de concurenţi, de clienţii săi şi, în cele din urmă, faţă de
consumatori111.
Existenţa poziţiei dominante este probată de deţinerea unei
mari părţi din piaţă, de raportul dintre părţile de piaţă deţinute de
întreprinderea în cauză şi de concurenţi, de avansul tehnologic faţă
de concurenţi, de dezvoltarea unei reţele comerciale deosebit de
perfecţionate şi de absenţa concurenţei potenţiale112.

111
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG,
în Recueil, 1979, prima parte, p. 520.
112
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG,
în Recueil, 1979, prima parte, p. 524.

85
 De regulă, existenţa poziţiei dominante este dovedită cu
ajutorul mai multor factori care, luaţi în considerare în mod izolat,
nu sunt, totdeauna, determinanţi113.
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune
obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată
într-o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze
structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective,
nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente
putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei
concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care
poate să fie încă evidenţiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei
concurenţe114.
Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre
constituie o cerinţă care permite delimitarea domeniului de aplicare
a prevederilor legale comunitare de dispoziţiile legale din statele
membre referitoare la concurenţa între întreprinderi.
În scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 82
din Tratatul C.E. este suficient ca exploatarea abuzivă a poziţiei
dominante să poată avea consecinţe negative asupra comerţului
intracomunitar, fără să fie necesar ca acestea să se fi produs
efectiv115.
2. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde
patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o

113
C.J.C.E., 2 martie 1994, af. C-53/92 P, Hilti AG, în Recueil, 1994-3, p.
I-697-700; T.P.I.C.E., 12 decembrie 1991, af. T-30/89, Hilti AG, în Recueil, 1991-10,
p. II-1480.
114
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co.AG, în
Recueil, 1979, prima parte, p. 541.
115
C.J.C.E., 6 aprilie 1995, af. C-241/91P şi C-242/91P, Radio Telefis
Eireann et Independent Television Publications Ltd, în Recueil, 1995-3/4, p. I-799-
800. Potrivit Curţii de Justiţie, condiţia pe care o analizăm este îndeplinită, în ipoteza
în care se poate aprecia, cu un grad de probabilitate suficient, că acţiunea
întreprinderii în cauză este susceptibilă să influenţeze, direct sau indirect, în mod real
ori potenţial, comerţul între statele membre.

86
excepţie, similare categoriilor de înţelegeri monopoliste între
întreprinderi de la art. 81.
Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a
fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot
realiza doar pe baza unor înţelegeri orizontale sau verticale între
întreprinderi. În practică s-a constatat, totuşi, că astfel de efecte
sunt generate, în anumite situaţii, şi de exploatarea abuzivă a unei
poziţii dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în
vedere cu prilejul aplicării strategiei ei pe piaţă. De exemplu,
interdicţia impusă de către întreprinderea aflată pe o poziţie
dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui
bun, poate să conducă la fixarea acestora pe piaţa locală116.
Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deose-
bite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă.
Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele:
a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale
tranzacţiilor. Preţul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu
există un raport rezonabil între acesta şi valoarea economică a
prestaţiei întreprinderii117.
Practicilor abuzive de la art. 82 lit. a credem că le poate fi
asimilată şi situaţia în care o întreprindere aflată într-o poziţie
dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în scopul înlăturării
concurenţilor de pe piaţă118.

116
C.J.C.E., 14 februarie 1978, af. 27/76, United Brands Company et United
Brands Continental BV, în Recueil, 1978, prima parte, p. 293-294. În cauză, cele
două întreprinderi interziceau distribuitorilor să revândă bananele verzi cu care
acestea i-au aprovizionat. Bananele puteau să fie revândute de către distribuitori
numai după maturarea lor.
117
C.J.C.E., 14 februarie 1978, af. 27/76, United Brands Company et United
Brands Continental VB, în Recueil, 1978, prima parte, p. 306.
118
C.J.C.E., 3 iulie 1991, af. C-62/86, AKZO Chemie VB, în Recueil,
1991-7/I, p. I-3455-3456. În această afacere, Curtea de Justiţie a reţinut existenţa unui
„abuz de structură”.

87
 Condiţiile discriminatorii pot să privească, de asemenea,
rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimţite
de întreprinderea care deţine o poziţie dominantă119.
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri
inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în
termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii părţilor la
înţelegerea monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor
articole nu este, după cum am arătat, totuşi, exclusă, în
eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă
se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o
înţelegere monopolistă, iar pe ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe
piaţă prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerinţele unei
concurenţe obişnuite;
b) Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării
tehnice, în dauna consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se
realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de
către întreprinderea care are o poziţie dominantă.
De pildă, Curtea de Justiţie a hotărât, într-o afacere, că
refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu
care se afla în concurenţă privitor la produsele obţinute cu ajutorul
acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziţie dominantă, dacă
apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piaţă120.
Aşadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract
pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în
eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potenţial al
acestora, poate să fie evidenţiată pe piaţă o cerere specifică
potenţială, constantă şi regulată a consumatorilor, iar întreprinderea
119
C.J.C.E., 13 februarie 1979, af. 85/76, Hoffmann-La Roche & Co. AG,
în Recueil, 1979, prima parte, p. 541-544, privitor la rabaturi de fidelitate care erau
consimţite fie în schimbul exclusivităţii, fie pe baza estimării nevoilor fiecărui
beneficiar, nu în mod obiectiv, în funcţie de cantitatea de marfă cumpărată; C.J.C.E.,
14 februarie 1978, af. 27/76, United Brands Company et United Brands Continental
BV, în Recueil, 1978, prima parte, p. 294-295.
120
C.J.C.E., 6 martie 1974, af. 6 şi 7/73, Istituto Chemioterapico Italiano
S.p.A. et Commercial Solvents Corporation, în Recueil, 1974, prima parte, p. 253.

88
în cauză are capacitatea necesară în vederea satisfacerii comenzilor
pe care le-a primit121.
În circumstanţele în care întreprinderea poate livra cantităţi
limitate de mărfuri, ea trebuie să îşi stabilească priorităţile pe
temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii;
c) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente
partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concuren-
ţial. Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite de cele de la lit. a şi b
ale art. 82, întrucât condiţiile discriminatorii pot să se refere la
preţuri, rabaturi comerciale, cantităţile de mărfuri livrate etc. În
cuprinsul art. 82 lit. c se accentuează însă că orice condiţii
discriminatorii aplicate de o întreprindere care deţine o poziţie
dominantă constituie un abuz.
Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei
a înţelegerilor monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. d.
În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea,
livrarea cu întâietate a produselor către comercianţii care vând
numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajaţi cei care
înstrăinează, alături de acestea, bunuri concurente importate122;
d) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de
către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură,
prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul
respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea îşi
consolidează poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi
concurenţi de pe piaţă, deoarece aceasta subordonează vânzarea
unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor
produse supuse concurenţei.
Potrivit unei hotărâri a Tribunalului de primă instanţă,
condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către

121
T.P.I.C.E., 12 iunie 1997, af. T-504/93, Tiercé Ladbroke SA, în Recueil,
1997-5/6, p. II-969; C.J.C.E., 6 martie 1974, af. 6 şi 7/73, Istituto Chemioterapico
Italiano et Commercial Solvents Corporation, în Recueil, 1974, prima parte, p. 254.
122
A se vedea, Ph. Icard, Droit matériel et politiques communautaires,
Editions ESKA, Paris, 1999, p. 422.

89
parteneri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate să fie admisă când
produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele
folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus,
contractele cuplate nu ar putea să fie justificate prin existenţa
uzanţelor comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este deja afectată
datorită poziţiei dominante a unei întreprinderi123.

2.1.4. Formele de control ale comportamentelor

întreprinderilor

Controlul comportamentelor întreprinderilor se realizează

de către autorităţile comunitare şi de autorităţile naţionale ale
statelor membre.
În materie sunt competente şi autorităţile naţionale ale
statelor membre pentru că prevederile art. 81 şi 82 au efect direct.
Aplicarea regulilor în domeniul concurenţei prevăzute la
art. 81 şi 82 din Tratatul C.E. se realizează potrivit Regulamentului
nr. 1/2003.
Adoptarea Regulamentului nr. 1/2003 se înscrie în cadrul
procesului de modernizare a dreptului comunitar al concurenţei,
caracterizat prin adoptarea unor noi regulamente de exceptare pe
categorii, prin adoptarea unor linii directoare consacrate acordurilor
orizontale de cooperare şi acordurilor verticale, precum şi prin
adoptarea altor comunicări ale Comisiei în domeniu.
Regulamentul nr. 1/2003 a fost adoptat, în esenţă, pentru a
permite autorităţilor competente în domeniul concurenţei din
statele membre şi organelor de jurisdicţie naţionale să aplice
prevederile art. 81 par. 3 din Tratatul C.E., precum şi pentru a

123
T.P.I.C.E., 6 octombrie 1994, af. T-83/91, Tetra Pak International SA, în
Recueil, 1994-8/9/10, p. II-822.

90
degreva comisia de analizarea afacerilor care nu prezintă
semnificaţie deosebită pe plan comunitar.
Prin Regulamentul nr. 1/2003 s-a renunţat la sistemul
atestărilor negative şi al dispenselor individuale, instituit potrivit
Regulamentului nr. 17/62.
În cuprinsul Regulamentului nr. 1/2003 se stipulează că
acordurile, deciziile şi practicile concertate vizate de art. 81 par. 1
din Tratatul C.E., care nu îndeplinesc condiţiile de la art. 81 par. 3,
sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest
scop.
Pe de altă parte, acordurile, deciziile şi practicile concertate
vizate de art. 81 par. 1, care îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3, nu
sunt interzise, fără ca o decizie prealabilă să fie necesară în acest
scop.
Exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, în sensul art.
82 din Tratat, este interzisă, fără ca o decizie prealabilă să fie
necesară în acest scop.
În interesul comunitar, Comisia, acţionând din oficiu, poate
să constate, prin decizie, că art. 81 nu se aplică unui acord, unei
decizii sau unei practici concertate, pentru că nu sunt reunite
condiţiile de la art. 81 par. 1 sau pentru că sunt îndeplinite
condiţiile de la art. 81 par. 3.
Comisia poate să facă o asemenea constatare şi în ceea ce
priveşte art. 82 din tratat.
Comisia are posibilitatea să stabilească, din oficiu sau ca
urmare a unei plângeri, că un acord, o decizie sau o practică
concertată supusă dispoziţiilor unui regulament de exceptare pe
categorii generează, totuşi, efecte incompatibile cu prevederile art.
81 par. 3 din tratat.
Autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele
membre beneficiază de prerogative similare, dacă un acord, o
decizie sau o practică concertată supusă prevederilor unui
regulament de exceptare pe categorii generează efecte
incompatibile cu dispoziţiile art. 81 par. 3, pe teritoriul statului

91
membru unde este competentă autoritatea naţională în cauză sau pe
o parte a acestuia, care prezintă caracteristicile unei pieţe
geografice distincte.
După cum se precizează, în mod expres, în cuprinsul
Regulamentului nr. 1/2003 autorităţile competente în domeniul
concurenţei din statele membre şi organele de jurisdicţie naţionale
pot să aplice art. 81 şi 82 din Tratatul C.E.
În cadrul Regulamentului nr. 1/2003 se evidenţiază raportul
între prevederile art. 81 şi 82 şi, respectiv, dreptul concurenţei din
statele membre. Astfel, în situaţia în care autorităţile competente în
domeniul concurenţei din statele membre sau organele de
jurisdicţie naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unor
acorduri, decizii sau practici concertate, în sensul art. 81 par. 1 din
tratat, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele
membre, în înţelesul dat acestei sintagme prin tratat, ele sunt
obligate să aplice, totodată, dispoziţiile art. 81.
În cazul în care autorităţile competente în domeniul
concurenţei din statele membre sau organele de jurisdicţie
naţionale aplică dreptul naţional al concurenţei unei practici
abuzive interzisă potrivit art. 82 din tratat, ele sunt obligate să
aplice, totodată, dispoziţiile art. 82.
Aplicarea dreptului naţional al concurenţei nu poate să
conducă la interzicerea acordurilor, deciziilor sau practicilor
concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele
membre, dar nu au ca efect restrângerea concurenţei, în sensul art.
81 par. 1, sau îndeplinesc condiţiile art. 81 par. 3 ori sunt supuse
unui regulament de exceptare pe categorii.
Regulamentul nr. 1/2003 nu împiedică, totuşi, statele
membre să adopte şi să aplice pe teritoriul lor dispoziţii legale mai
stricte prin care se interzic sau se sancţionează un comportament
unilateral al unei întreprinderi.
În scopul asigurării cooperării între Comisie şi autorităţile
competente în domeniul concurenţei din statele membre şi în
vederea asigurării aplicării uniforme a art. 81 şi 82 de către

92
autorităţile competente în domeniul concurenţei din statele
membre, prin Regulamentul nr. 1/2003 a fost organizată o reţea
europeană a concurenţei.
Fiecare stat membru desemnează autoritatea sau autorităţile
competente în domeniul concurenţei pentru aplicarea art. 81 şi 82.
O anumită afacere poate să fie investigată de o autoritate
competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat membru, de mai
multe autorităţi din state membre diferite sau de Comisie.
În principiu, o afacere determinată trebuie să fie investigată
de autoritatea cel mai bine plasată.
Autoritatea competentă în domeniul concurenţei dintr-un
stat membru care acţionează pe baza prevederilor art. 81 sau 82
trebuie să informeze, în scris, Comisia înainte de iniţierea primei
măsuri de anchetă. Această informare poate să fie pusă şi la
dispoziţia autorităţilor competente în domeniul concurenţei din alte
state membre.
Dacă a fost adoptată o decizie de către Comisie privitor la
un acord, o decizie sau o practică concertată asupra căreia o
autoritate competentă în domeniul concurenţei dintr-un stat
membru urmează să statueze, aceasta nu va putea lua o hotărâre
contrară deciziei Comisiei.
Înainte de adoptarea unei decizii prin care se interzice un
anumit comportament, se acceptă angajamente ale întreprinderilor
sau se retrage beneficiul dispoziţiilor unui regulament de exceptare
pe categorii, autorităţile competente în domeniul concurenţei din
statele membre trebuie să informeze Comisia.
Pe de altă parte, autorităţile competente în domeniul
concurenţei din statele membre pot să consulte, în orice moment,
Comisia, în cazul în care investighează o anumită afacere pe baza
art. 81 sau 82 din tratat.
La cererea Comisiei sau a unei autorităţi competente în
domeniul concurenţei dintr-un stat membru, o afacere investigată
de o autoritate competentă din alt stat membru poate să fie adusă în

93
atenţia Comitetului consultativ în materie de practici restrictive şi
poziţii dominante.
Angajarea procedurii de către Comisie privitor la o anumită
afacere determină desesizarea autorităţilor competente în domeniul
concurenţei din statele membre de acea afacere referitor la
aplicarea art. 81 şi 82 din tratat.
Regulamentul nr. 1/2003 conţine şi dispoziţii consacrate
cooperării între organele de jurisdicţie naţionale şi Comisie, în
scopul aplicării art. 81 şi 82.
Fiecare stat membru este abilitat să decidă care sunt
organele de jurisdicţie naţionale competente să aplice art. 81 şi 82.
Acestea pot să soluţioneze litigiile între particulari sau să se
pronunţe privitor la deciziile adoptate de autorităţile competente în
domeniul concurenţei din statele membre.
Comisia poate sprijini organele de jurisdicţie naţionale în
vederea aplicării art. 81 şi 82. Comisia poate interveni la solicitarea
organului de jurisdicţie naţional sau din oficiu.
În cazul în care există o solicitare a organului de jurisdicţie
naţional, Comisia transmite acestuia informaţiile de care dispune, îi
indică dacă a început sau nu procedura referitor la afacerea supusă
judecăţii ori dacă a adoptat o decizie.
Comisiei i se poate solicita sprijinul şi în scopul
interpretării dispoziţiilor art. 81 şi 82.
Acţionând din oficiu, Comisia poate să supună atenţiei
organului de jurisdicţie naţional observaţii scrise.
La rândul lor, autorităţile competente în domeniul
concurenţei din statele membre pot să supună atenţiei organului de
jurisdicţie naţional observaţii scrise referitoare la aplicarea art. 81
şi 82.
În situaţia în care organele de jurisdicţie naţionale hotărăsc
privitor la acorduri, decizii sau practici concertate supuse
dispoziţiilor art. 81 sau 82, care au format deja obiectul unei decizii
a Comisiei, ele nu pot să ia o hotărâre contrară deciziei Comisiei.

94
 În cazul în care Comisia nu a adoptat încă o decizie,
organele de jurisdicţie naţionale trebuie să evite să pronunţe o
hotărâre care ar fi contrară deciziei Comisiei. În acest scop ele pot
să suspende judecarea cauzei până la momentul la care va interveni
o decizie a Comisiei. O altă soluţie este aceea a folosirii
mecanismului chestiunilor prejudiciale.
Regulamentul nr. 1/2003 nu conţine dispoziţii consacrate
sancţiunii nulităţii, instituită prin art. 81 par. 2 din Tratatul C.E.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat că
nulitatea la care se referă art. 81 par. 2 din Tratatul C.E. are
caracter absolut. Un acord care este supus dispoziţiilor paragrafului
1 al articolului arătat şi care nu a format obiectul unei dispense
individuale sau colective, pe baza reglementărilor paragrafului 3,
este, conform hotărârii Curţii, lovit de nulitate, în măsura în care
obiectul sau efectele sale sunt incompatibile cu interdicţia enunţată
în cuprinsul paragrafului 1.
Având în vedere caracterul absolut al nulităţii la care se
referă art. 81 par. 2, Curtea a concluzionat că un acord nul în
temeiul acestei dispoziţii nu are efect în cadrul raporturilor între
cocontractanţi şi nu este opozabil terţilor.
Caracterul absolut al nulităţii prevăzută la art. 81 par. 2 din
Tratatul C.E. nu suscită îndoieli, întrucât respectarea regulilor în
domeniul concurenţei corespunde interesului general. Fiind
absolută, nulitatea nu poate să fie confirmată.
Nulitatea poate să fie invocată de orice persoană interesată,
indiferent că aceasta este sau nu parte la acordul litigios.
După cum reiese din dispoziţiile art. 81 par. 2, nulitatea
trebuie să fie constatată ori de câte ori sunt reunite condiţiile ei, în
scopul asigurării efectivităţii reglementărilor din tratat. Prin
urmare, autonomia din punct de vedere procedural a autorităţilor
din statele membre este, sub aspectul menţionat, limitată.

95
 Constatarea nulităţii acordurilor şi deciziilor interzise este
de competenţa organelor de jurisdicţie naţionale.124 Lor le revine
sarcina de a stabili dacă nulitatea se referă la clauzele acordului
prin care sunt încălcate dispoziţiile art. 81 par. 1 sau la înţelegerea
încheiată în ansamblul ei, în ipoteza în care stipulaţiile ilicite nu pot
să fie separate de întreg.125
Curtea a evidenţiat, în practica ei, efectele nulităţii ţinând
seama de caracterul absolut al acesteia, dar în dreptul român,
nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, determină
desfiinţarea retroactivă a actului juridic.

2.2. REGULILE APLICABILE ÎN DOMENIUL

CONCURENŢEI STATELOR MEMBRE

2.2.1. Preliminarii

Regulile care se iau în considerare în domeniul concurenţei

privitor la statele membre sunt cele consacrate întreprinderilor
publice, ajutoarelor acordate de ţările din Comunitate şi monopo-
lurilor de stat cu caracter comercial.

124
A se vedea, Comunicarea Comisiei, din anul 2004, privitoare la
cooperarea între Comisie şi organele de jurisdicţie naţionale în scopul
aplicării art. 81 şi 82 din Tratatul CE, pct. 4 teza a treia; Comunicarea
Comisiei, din anul 2004, referitoare la modul de analizare de către Comisie a
sesizărilor făcute pe temeiul art. 81 şi 82 din Tratatul CE, pct. 13 şi 16,
precum şi hotărârea TPI din 18.09.1992, cauza nr. T-24/1990, Automec Srl,
Culegerea 1992, p. II-2223.
125
Hotărârea CJE din 14.12.1983, cauza nr. 319/1982, Kerpen
&Kerpen GmbH, Culegerea 1983, p. 4173.

96
 2.2.2. Statutul întreprinderilor publice

Statele membre pot să menţină şi să extindă sectorul public,

întrucât, potrivit art. 295 din Tratatul C.E., prevederile tratatului nu
aduc atingere regimului proprietăţii din ţările din Comunitate. În
principiu, întreprinderile publice nu se bucură însă de tratament
preferenţial în domeniul concurenţei.
Corespunzător art. 86, statele membre au obligaţia să nu
adopte şi să nu menţină, privitor la întreprinderile publice şi la
întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive,
măsuri contrare regulilor Tratatului C.E., în special celor de la art.
12 şi de la art. 81-89.
Întreprinderile cărora li s-a încredinţat gestiunea unor
servicii de interes economic general sau care au caracterul unui
monopol fiscal sunt supuse regulilor din Tratatul C.E., în special
regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor norme
nu împiedică astfel, în drept sau în fapt, îndeplinirea sarcinilor
particulare care le revin. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu
trebuie să fie afectată într-o măsură contrară intereselor Comu-
nităţii.
Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor art. 86, adre-
sând, în funcţie de necesităţi, directive sau decizii adecvate statelor
membre.
Întreprinderile publice pot să fie definite pornindu-se de la
accepţiunea noţiunii de întreprindere, reţinută în jurisprudenţa
Curţii de Justiţie, în contextul analizării întreprinderilor private.
În plus, pot să fie avute în vedere prevederile Directivei nr.
80/723, din 25 iunie 1980, referitoare la transparenţa relaţiilor

97
financiare între statele membre şi întreprinderile publice, adoptată
de Comisie, pe temeiul art. 86 par. 3 din Tratatul C.E.
Conform art. 2 al Directivei nr. 80/723, întreprinderile
publice sunt orice întreprinderi asupra cărora autorităţile publice
pot să exercite, în mod direct sau indirect, în virtutea dreptului de
proprietate, a participării lor financiare ori a regulilor care le
cârmuiesc, o influenţă dominantă.
Influenţa dominantă a autorităţilor publice este prezumată
în următoarele ipoteze: a) deţin majoritatea capitalului subscris al
întreprinderii; b) dispun de majoritatea voturilor care se atribuie
părţilor sociale emise de întreprindere; c) pot să desemneze mai
mult de jumătate din membrii organului administrativ de conducere
sau de supraveghere al întreprinderii.
Prin autorităţi publice se înţeleg, în sensul Directivei nr.
80/723, statul, precum şi alte colectivităţi teritoriale.
Definiţia de la art. 2 al Directivei nr. 80/723 nu are decât
valoare orientativă126. În orice caz, natura juridică a întreprinderii
în dreptul intern nu prezintă relevanţă.
Statele membre pot să constituie, potrivit art. 86 par. 1 din
Tratatul C.E., întreprinderi publice sau să acorde unor întreprinderi
drepturi speciale sau exclusive, dar nu sunt îndrituite să determine
aceste întreprinderi să participe la înţelegerile interzise prin art. 81
par. 1 ori să abuzeze de poziţia dominantă în care se află.
Drepturile speciale presupun nu numai adoptarea unor
reglementări legale specifice sau instituirea unui regim juridic
particular pentru anumite întreprinderi, ci şi posibilitatea autorităţi-
lor publice de a obliga întreprinderile în cauză să aibă, în schimbul
avantajelor conferite, un comportament determinat.
În ceea ce priveşte drepturile exclusive, acestea sunt
acordate întreprinderilor în ipoteza consimţirii de către autorităţile

126
C.J.C.E., 6 iulie 1982, af. 188-190/80, Republique française, Republique
italienne et Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d’Irlande du Nord contre
Commission, în Recueil, 1982-7, p. 2578.

98
publice a unui monopol în domeniul producţiei, al distribuirii
bunurilor sau al prestării serviciilor.
Drepturile speciale sau exclusive pot să fie acordate de
către autorităţile publice, dacă ele sunt justificate prin motive care
nu au natură economică127.
În împrejurarea în care, prin consimţirea unui drept
exclusiv, întreprinderea beneficiară va exploata în mod abuziv
poziţia dominantă pe care o deţinea deja pe piaţă, reglementările de
la art. 86 par. 1 sunt nesocotite128.
De asemenea, Curtea de Justiţie a hotărât că o întreprin-
dere, căreia i s-a acordat un drept exclusiv, abuzează de poziţia
dominantă pe care a dobândit-o, în circumstanţele în care nu are
posibilitatea să satisfacă cererea existentă pe piaţă129.
Potrivit art. 86 par. 2, întreprinderile cărora li s-a încredin-
ţat gestiunea unor servicii de interes economic general sau care au
caracterul unui monopol fiscal nu sunt supuse regulilor de
concurenţă, dacă restricţionarea sau înlăturarea concurenţei altor
întreprinderi este necesară în scopul îndeplinirii sarcinilor particu-
lare care le revin. Aceste prevederi se explică prin ideea menţinerii
echilibrului economic al unor astfel de întreprinderi, ceea ce presu-
pune posibilitatea unei compensări între activităţile rentabile şi cele
mai puţin rentabile. Aplicarea regulilor de concurenţă ar permite
altor întreprinderi să se orienteze spre activităţile economice renta-
bile şi să practice tarife mai avantajoase faţă de tarifele solicitate de
titularii drepturilor exclusive, care trebuie să compenseze pierderile
din unele sectoare cu beneficiile obţinute în alte domenii130.

127
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, af. 155/73, G. Sacchi, în Recueil, 1974, prima
parte, p. 430.
128
C.J.C.E., 23 aprilie 1991, af. C-41/90, K. Höfner et F. Elser, în Recueil,
1991-4, p. I-2017.
129
C.J.C.E., 10 decembrie 1991, af. C-179/90, Merci convenzionali porto
din Genova SpA, în Recueil, 1991-10, p. I-5930.
130
C.J.C.E., 19 mai 1993, af. C-320/91, P. Corbeau, în Recueil, 1993-5, p.
I-2569.

99
 De exemplu, Curtea de Justiţie a hotărât că sunt asemenea
întreprinderi cele din domeniul telecomunicaţiilor131, a furnizării
energiei electrice132, transportului aerian133, serviciilor poştale134 şi
întreprinderilor care exercită activităţi portuare135.
Întreprinderile ce desfăşoară activităţi subsumate unui
monopol fiscal au menirea de a procura venituri statului şi se
identifică, în general, cu cele care au un monopol comercial.
Indiferent dacă întreprinderile analizate îndeplinesc servicii
de interes economic general sau care au caracterul unui monopol
fiscal, ele sunt obligate să ia în considerare două condiţii: restric-
ţiile în materia concurenţei să fie necesare pentru atingerea
obiectivului urmărit şi dezvoltarea schimburilor comerciale să nu
fie afectată într-o măsură contrară intereselor Comunităţii.
Comisia este abilitată să adreseze statelor membre, în scopul
aplicării corespunzătoare a art. 86 din Tratatul C.E., directive sau
decizii. Prin decizii, Comisia poate să afirme incompatibilitatea unor
drepturi speciale sau exclusive cu prevederile Tratatului C.E.136
Pe de altă parte, Consiliul este îndrituit, potrivit art. 95 din
Tratatul C.E., să adopte măsuri care vizează apropierea dispo-
ziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale statelor
membre ce au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne,
măsuri care conduc, adesea, la înlăturarea obstacolelor de ordin

131
C.J.C.E., 20 martie 1985, af. 41/83, République italienne contre
Commission, în Recueil, 1985-3, p. 879.
132
C.J.C.E., 27 aprilie 1994, af. C-393/92, Gemeente Almelo e.a., în
Recueil, 1994-4, p. I-1520-1521.
133
C.J.C.E., 11 aprilie 1989, af. 66/86, Ahmed Saeed Flugreisen et Silver
Line Reisebüro GmbH, în Recueil, 1989-4, p. 851-853.
134
C.J.C.E., 19 mai 1993, af. C-320/91, P. Corbeau, în Recueil, 1993-5, p.
I-2568-2569.
135
C.J.C.E., 14 iulie 1974, af. 10/71, M. Muller, veuve J.P. Hein et autres,
în Recueil, 1971, vol. 2, p. 730.
136
C.J.C.E., 19 martie 1991, af. C-202/88, République française contre
Commission, în Recueil, 1991-3, p. I-1264-1266.

100
tehnic din ţările din Comunitate, fiind favorizată astfel interpretarea
economică urmărită de prevederile tratatului C.E.
Menţionăm, totodată, că art. 86 par. 1 şi 2 au efect direct137. În
consecinţă, organele de jurisdicţie naţionale pot să fie solicitate să se
pronunţe referitor la existenţa unor servicii care prezintă interes
economic general şi, eventual, să sancţioneze nesocotirea art. 81 par. 1
sau a art. 82 din Tratatul C.E.

2.2.3. Regimul ajutoarelor acordate

de statele membre

Intervenţia statelor membre prin acordarea unor ajutoare

constituie o formă de protecţionism şi afectează concurenţa în
cadrul Comunităţii. De aceea, în cuprinsul Tratatului C.E. a fost
stabilit principiul incompatibilităţii unor asemenea ajutoare cu piaţa
comună.
Totuşi, în anumite condiţii, statele membre pot să consimtă
ajutoare întreprinderilor naţionale. Astfel de ajutoare sunt acordate
în situaţiile care reprezintă excepţii de la principiul arătat. Ele se
clasifică în ajutoare compatibile de plin drept şi ajutoare care pot să
fie declarate compatibile cu piaţa comună.
Comisia are competenţa generală să examineze permanent
ajutoarele existente în statele membre, iar Consiliului îi este
recunoscută, în domeniu, o competenţă excepţională.
1. Principiul incompatibilităţii ajutoarelor acordate de
statele membre cu piaţa comună. Reglementările legale funda-
mentale consacrate ajutoarelor analizate sunt stipulate la art. 87-89
din Tratatul C.E. În unele sectoare economice, precum industria
cărbunelui şi a oţelului sau agricultura, sunt luate însă în
considerare dispoziţii cu caracter special.
137
C.J.C.E., 23 aprilie 1991, af. C-41/90, K. Höfner et F. Elser, în Recueil,
1991-4, p. I-2018-2019; C.J.C.E., 19 mai 1993, af. C-320/91, P. Corbeau, în Recueil,
1993-5, p. I-2569.

101
 Art. 87 par. 1 declară incompatibil cu piaţa comună orice
ajutor acordat de către statele membre sau prin intermediul
resurselor de stat, indiferent de forma lui, care distorsionează sau
ameninţă să distorsioneze concurenţa, favorizând anumite între-
prinderi ori producţia unor mărfuri, în măsura în care afectează
comerţul intracomunitar.
Prevederile art. 87 par. 1 se aplică dacă sunt întrunite urmă-
toarele condiţii:
– Ajutorul este acordat de către un stat membru sau prin
intermediul resurselor de stat;
– Măsura luată favorizează anumite întreprinderi ori pro-
ducţia unor mărfuri;
– Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distor-
sioneze concurenţa;
– Ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să
afecteze comerţul intracomunitar.
Ajutorul acordat de către un stat membru sau prin
intermediul resurselor de stat a fost definit, în jurisprudenţa Curţii
de Justiţie, ca fiind orice ajutor finanţat prin resurse publice138.
Termenul de „stat” include şi organele etatice ale unităţilor
sale administrativ-teritoriale (provincii, regiuni, departamente ş.a.).
Împrejurarea că ajutorul este acordat direct de către stat sau
prin intermediul organismelor publice ori private instituite sau
desemnate în scopul administrării şi a distribuirii ajutoarelor de stat
nu are însemnătate pentru aplicarea dispoziţiilor art. 87 par. 1139.
Sprijinul acordat de către statele membre se poate concre-
tiza în prestaţii în bani sau în natură ori în atenuarea sarcinilor care

138
C.J.C.E., 17 octombrie 1987, af. 248/84, République fédérale
d’Allemagne contre Commission, în Recueil, 1987-9, p. 4041.
139
C.J.C.E., 22 martie 1977, af. 78/76, Steinike & Weinlig, în Recueil,
1977, prima parte, p. 613.

102
grevează, în mod normal, bugetul întreprinderii140. Prin urmare, noţi-
unea de „ajutor de stat” este mai largă decât aceea de „subvenţie”.
Prevederile art. 87 nu se aplică, în general, în funcţie de
obiectivele urmărite de către statele membre prin intervenţia lor. În
consecinţă, caracterul fiscal al măsurilor adoptate sau scopul social
al acestora nu permit menţinerea ajutoarelor consimţite de ţările
Comunităţii Europene141.
Măsura luată favorizează anumite întreprinderi sau pro-
ducţia unor mărfuri în cazul în care ajutorul este acordat unor
întreprinderi private ori publice, fără să profite ansamblului econo-
miei ţării respective.
Ajutorul consimţit distorsionează sau ameninţă să distor-
sioneze concurenţa dacă acesta are ca obiect ori ca efect conso-
lidarea situaţiei unei întreprinderi în raport cu cea a concurenţilor
ei. Curtea de Justiţie a hotărât că circumstanţele în care a fost
acordat un ajutor pot să fie suficiente pentru a explica impactul
acestuia asupra concurenţei142.
Ajutorul acordat de un stat membru este susceptibil să
afecteze comerţul intracomunitar în ipoteza în care poate influenţa
schimburile între ţările din Comunitate.
Cerinţa analizată permite excluderea din categoria ajutoa-
relor ilicite a avantajelor care au numai impact local 143 sau care
140
C.J.C.E., 23 februarie 1961, af. 30/59, De Gezamenlijke
Steenkolenmijnen in Limburg, în Recueil, 1961, p. 39 şi 50.
141
C.J.C.E., 11 iulie 1996, af. C-39/94, SFEI, în Recueil, 1996-7, p. I-3596.
În această afacere, Curtea de Justiţie a hotărât că o măsură adoptată de către
autorităţile publice constituie un ajutor interzis prin dispoziţiile art. 87 par. 1, dacă
unei întreprinderi i se acordă un avantaj pe care nu l-ar fi putut obţine în condiţiile
obişnuite de pe piaţă.
142
C.J.C.E., 17 octombrie 1987, af. 248/84, République fédérale
d’Allemagne contre Commission, în Recueil, 1987-9, p. 4040-4041. Bunăoară,
mărimea ajutorului consimţit asigură un avantaj sensibil beneficiarilor în raport cu
concurenţii acestora.
143
C.J.C.E., 13 martie 1985, af. 296 şi 318/82, Royaume des Pays-Bas et
Leeuwarder Papierwarenfabrick VB, în Recueil, 1985-3, p. 824. În afacerea arătată,
decizia Comisiei a fost anulată de către Curtea de Justiţie, care a reţinut, între alte

103
favorizează exporturile spre state terţe, dacă mărfurile în cauză nu
vor fi reintroduse pe teritoriul comunitar 144.
2. Excepţiile de la principiul interzicerii ajutoarelor acor-
date de statele membre. În cuprinsul Tratatului C.E. se distinge
între ajutoarele compatibile de plin drept şi ajutoarele care pot să
fie declarate compatibile cu piaţa comună.
Potrivit art. 87 par. 2, sunt compatibile de plin drept cu
piaţa comună:
a) Ajutoarele cu caracter social, acordate consumatorilor
individuali, în cazul în care nu se face nici o discriminare după
originea produselor. Aceste ajutoare nu favorizează întreprinderile.
Ele pot să constea, de exemplu, în alocaţii consimţite şomerilor de
lungă durată;
b) Ajutoarele destinate să contribuie la repararea pagubelor
provocate de calamităţi naturale sau de alte evenimente extraordi-
nare. Astfel de ajutoare se pot acorda, de pildă, în scopul remedierii
daunelor cauzate de cutremure, secetă, furtuni, inundaţii;
c) Ajutoarele acordate economiei din unele regiuni ale
Republicii Federale Germane, afectate de diviziunea Germaniei, în
măsura în care ele sunt necesare pentru compensarea dezavan-
tajelor economice determinate de această divizare.
Ajutoarele care pot să fie declarate compatibile cu piaţa
comună sunt, conform art. 87 par. 3, următoarele:
a) Ajutoarele destinate favorizării dezvoltării economice a
regiunilor cu nivel de trai anormal de scăzut sau caracterizate
printr-un procent ridicat al şomajului. Asemenea ajutoare pot să fie
acordate în ipoteza în care situaţia economică dintr-o regiune este,

motive, că, în cuprinsul acesteia, Comisia nu a indicat care este piaţa luată în
considerare, partea de piaţă pe care o deţine întreprinderea beneficiară a ajutorului şi
volumul schimburilor între statele membre privitor la produsele în cauză.
144
C.J.C.E., 17 septembrie 1980, af. 730/79, Philip Morris Holland BV, în
Recueil, 1980-7, p. 2688-2689. În cazul unui grup de societăţi care desfăşoară
activităţi comerciale pe plan mondial, ajutorul acordat de un stat membru afectează
comerţul intracomunitar.

104
în raport cu cea a Comunităţii, extrem de defavorabilă145, iar
avantajele consimţite reprezintă o soluţie durabilă şi eficientă
pentru problemele legate de dezvoltarea economică146;
b) Ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui
proiect important de interes european comun sau să remedieze o
perturbare gravă a economiei unui stat membru. Un proiect
european este de interes comun în cazul în care priveşte economia
a cel puţin două ţări din Comunitate. În această categorie sunt
incluse ajutoarele acordate pentru construirea unor autostrăzi sau
tuneluri, pentru ameliorarea sistemelor de telecomunicaţii, pentru
combaterea poluării etc.
Ajutoarele menite să remedieze o perturbare gravă a
economiei unui stat membru pot să fie consimţite dacă întreaga
economie a unei ţări din Comunitate sau sectoare economice
importante sunt afectate de dificultăţi conjuncturale, cum au fost,
de exemplu, şocurile petroliere din anii ’70. Această situaţie este
însă rar întâlnită în practică;
c) Ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea unor activi-
tăţi sau a anumitor regiuni economice, dacă nu modifică condiţiile
schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun.
Prima parte a enunţului se referă la ajutoarele sectoriale,
cealaltă la ajutoarele regionale pentru zonele cărora nu li se aplică
dispoziţiile art. 87 par. 3 lit. a.
Ajutoarele sectoriale sunt admise dacă ele apar ca fiind
necesare; există garanţii suficiente privitoare la competitivitatea
viitoare a beneficiarilor; sunt proporţionale cu importanţa situaţiilor
avute în vedere; o dată cu atingerea unora dintre obiectivele urmă-
rite, ele sunt diminuate şi încetează în momentul în care progresele

145
C.J.C.E., 17 octombrie 1987, af. 248/84, République fédérale
d’Allemagne contre Commission, în Recueil, 1987-9, p. 4042.
146
C.J.C.E., 14 ianuarie 1997, af. C-169/95, Royaume d’Espagne contre
Commission, în Recueil, 1997-1, p. I-156.

105
realizate sunt îndeajuns de însemnate; nu modifică condiţiile
schimburilor comerciale într-o măsură contrară interesului comun.
Aceste ajutoare pot să aibă ca destinaţie industriile în declin
sau rămase în urmă, fiind acordate pentru programe de restruc-
turare şi modernizare.
Ajutoarele regionale sunt acordate pentru zonele defavo-
rizate, ce sunt stabilite de către Comisie în funcţie de produsul
intern brut pe locuitor.
d) Ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea
patrimoniului, dacă nu modifică condiţiile schimburilor comerciale
într-o măsură contrară interesului comun. Aceste ajutoare au fost
incluse în Tratatul de la Roma luându-se în considerare lărgirea
competenţelor Comunităţii în domeniul cultural147;
e) Alte categorii de ajutoare determinate prin decizia
Consiliului statuând cu majoritate calificată, la propunerea Comi-
siei. De pildă, astfel de ajutoare au fost stabilite prin mai multe
decizii ale Consiliului în domeniul construcţiilor navale.

2.2.4. Monopolurile de stat cu caracter comercial

Reglementările privitoare la monopolurile de stat cu

caracter comercial sunt cuprinse la art. 31 din Tratatul C.E., care
este integrat în capitolul consacrat interzicerii, între statele
membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.
Această soluţie a fost adoptată, întrucât, de exemplu, deţinerea unui
drept exclusiv de a importa anumite mărfuri afectează cantitatea de
bunuri care se vor afla, la un moment determinat, pe piaţa unui stat
membru, influenţând circulaţia mărfurilor la nivelul Comunităţii.
Organismul care beneficiază de dreptul exclusiv de import poate să

147
A se vedea, T.P.I.C.E., 18 septembrie 1995, af. T-49/93, SIDE, în
Recueil, 1995-9/10, p. II-2524-2530, referitor la ajutoarele acordate în scopul
difuzării literaturii franceze.

106
acţioneze, în mod nemijlocit, asupra ofertei şi a cererii, ceea ce are
implicaţii deosebite pentru diferite sectoare economice.
Totuşi, dispoziţiile în materie credem că sunt relevante mai
ales în contextul analizării regulilor aplicabile în domeniul
concurenţei, deoarece existenţa monopolurilor de stat cu caracter
comercial înrâureşte comportamentele întreprinderilor în cadrul
pieţei interne148.
Potrivit art. 31 din Tratatul C.E., statele membre sunt
obligate să adapteze monopolurile naţionale cu caracter comercial,
astfel încât să fie asigurată absenţa oricărei discriminări între
cetăţenii ţărilor din Comunitate în ceea ce priveşte condiţiile de
aprovizionare şi de desfacere.
Reglementările de la art. 31 se aplică oricărui organism
prin care un stat membru, de iure sau de facto, controlează,
dirijează ori influenţează în mod apreciabil, direct sau indirect,
importurile ori exporturile între ţările din Comunitate. Aceste
dispoziţii se aplică şi monopolurilor de stat delegate.
Statele membre sunt obligate să nu adopte noi măsuri
contrare principiilor enunţate la art. 31 sau care restrâng domeniul
de aplicare al articolelor din Tratatul C.E. referitoare la interzi-
cerea, între ţările din Comunitate, a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative.
Noţiunea de monopol de stat este ambivalentă, desemnând
atât dreptul exclusiv de a desfăşura o anumită activitate economică
(producţie, prestări de servicii, import, export sau comercializare a
mărfurilor), cât şi organismul care beneficiază de un asemenea drept.
În cuprinsul art. 31 din Tratatul C.E. sunt luate în consi-
derare orice monopoluri naţionale sau organisme care au ca obiect
de activitate tranzacţiile cu produse susceptibile să fie supuse

148
A se vedea şi C.J.C.E., 13 martie 1979, af. 91/78, Hansen GmbH&Co.,
în Recueil, 1979, prima parte, p. 956.

107
concurenţei şi schimbului între statele membre şi care au, totodată,
rol efectiv în cadrul comerţului intracomunitar149.
Formularea de la art. 31 este, aşadar, generală150, acoperind
inclusiv intervenţiile statelor membre prin care acestea acţionează
de facto sau în mod indirect asupra schimburilor intracomunitare,
precum şi cele prin care ţările membre influenţează comerţul în
interiorul Comunităţii151.
Art. 31 se aplică, deopotrivă, monopolurilor delegate, adică
întreprinderilor private cărora statele membre le-au acordat drepturi
exclusive.
Natura juridică a organismelor care beneficiază de drepturi
exclusive nu este relevantă.
Organismele şi monopolurile delegate luate în considerare
la art. 31 sunt cele care desfăşoară activităţi de import, export sau
comercializare a mărfurilor. Afirmaţia se justifică prin aceea că
obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter comercial
este prevăzută în contextul interzicerii, între statele membre, a
restricţiilor cantitative şi pentru că art. 31 se referă la operaţiuni de
import sau de export. Prin urmare, monopolurile în domeniul
producţiei ori al prestărilor de servicii nu sunt supuse, în principiu,
dispoziţiilor art. 31.
Nu este exclus însă ca un monopol în domeniul producţiei sau
al prestărilor de servicii să afecteze, în mod indirect, libera circulaţie a
mărfurilor. De exemplu, consimţirea dreptului exclusiv de a fabrica

149
C.J.C.E., 15 iulie 1964, af. 6/64, F. Costa, în Recueil, 1964, partea a
doua, p. 1165.
150
În sensul că art. 31 priveşte strict monopolurile de stat cu caracter
comercial, C. Grynfogel, op. cit., p. 113.
151
Potrivit Curţii de Justiţie, aplicarea art. 31 nu este limitată la importurile
sau exporturile care constituie obiectul de activitate al monopolului, ci se referă la
orice acţiune legată de existenţa acestuia şi care are incidenţă asupra schimbului unor
produse determinate între statele membre. De exemplu, o taxă la importul unui produs
ce este supus, prin unul din elementele sale, monopolului, poate să fie interzisă pe
temeiul art. 31 (C.J.C.E., 16 decembrie 1970, af. 13/70, F. Cinzano & Cia GmbH, în
Recueil, 1970, vol. 2, p. 1096).

108
unele produse, pe baza unor materii prime indigene, are consecinţe
asupra schimburilor intracomunitare; anumite monopoluri în domeniul
prestărilor de servicii pot să folosească produse naţionale, bunurile
importate fiind discriminate în raport cu acestea152.
Organismelor controlate, dirijate sau influenţate de stat,
care au caracter comercial, li se aplică prevederile art. 31 în situaţia
în care ele practică discriminări în ceea ce priveşte condiţiile de
aprovizionare şi de desfacere a mărfurilor, bunurile importate ori
exportate fiind, aşadar, dezavantajate în raport cu produsele naţio-
nale vândute pe piaţa indigenă, şi dacă activitatea acestor organis-
me afectează importurile sau exporturile intracomunitare.
Dispoziţiile art. 31 se iau în considerare în ipoteza în care
un stat membru poate să influenţeze, în mod sensibil, importurile
sau exporturile între ţările din Comunitate, fără să fie necesar ca
respectivul stat să controleze ansamblul operaţiunilor de import
referitoare la o anumită marfă153.
Produsele importate din ţări terţe nu sunt, în general,
supuse reglementărilor de la art. 31, în materie aplicându-se
măsurile de politică comercială ale Comunităţii154.
Obligaţia de adaptare a monopolurilor de stat cu caracter
comercial presupune, în esenţă, următoarele:
a) Înlăturarea drepturilor exclusive de import şi de export a
mărfurilor.
b) Înlăturarea dreptului exclusiv de comercializare a
mărfurilor importate din alte statele membre de către angrosişti.
Această interdicţie decurge din înlăturarea drepturilor exclusive de

152
A se vedea şi C.J.C.E., 28 iunie 1983, af. 271/81, L.J.M. Mialocq et
autres, în Recueil, 1983-6, p. 2072-2073.
153
C.J.C.E., 13 decembrie 1990, af. C-347/88, Commission contre
République hellénique, în Recueil, 1990-11, p. I-4789 privitor la dreptul exclusiv al
statului grec de a importa şi comercializa o cantitate de produse petroliere care
corespundea în proporţie de 65% cererii de pe piaţa naţională.
154
C.J.C.E., 13 martie 1979, af. 91/78, Hansen GmbH & Co., în Recueil,
1979, prima parte, p. 956.

109
import. În cazul mărfurilor vândute cu amănuntul, hotărârile Curţii de
Justiţie sunt nuanţate, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze155;
c) Interzicerea discriminărilor în domeniul fiscal între
mărfurile importate şi produsele naţionale supuse monopolului.

155
Bunăoară, Curtea de Justiţie a hotărât că fixarea, în Italia, a unui procent
de 8% din preţul de vânzare a produselor din tutun, care revenea comercianţilor cu
amănuntul, în timp ce mărfurile comercializate de monopolul italian în domeniu
puteau să fie vândute în alte ţări din Comunitate fără să se impună comercianţilor
străini un anumit procent pentru stabilirea beneficiului propriu, nu îi dezavantajează
pe producătorii străini în raport cu monopolul italian (C.J.C.E., 7 iunie 1983, af.
78/82, Commission contre République italienne, în Recueil, 1983-6, p. 1970).

110
 Întrebări în vederea autoevaluării

1. Noţiunea de „activitate economică” se identifică, în

contextul definiţiei întreprinderii, cu noţiunea de „activitate cu scop
lucrativ”?
2. Care sunt consecinţele concepţiei potrivit căreia
societatea-mamă şi filiala formează o singură entitate din punct de
vedere economic?
3. Care este semnificaţia noţiunii de piaţă relevantă?
Importanţa determinării pieţii relevante în cadrul dreptului
comunitar al concurenţei.
4. Comerţul între statele membre poate să fie afectat dacă
acordul încheiat între două întreprinderi din acelaşi stat membru
priveşte numai teritoriul naţional? Dar în ipoteza în care acordul
încheiat între două întreprinderi din U.E. se referă la
comercializarea unui bun într-o ţară terţă?
5. Aplicarea art. 81 par. 1 din Tratatul C.E. este posibilă în
cazul în care acordul între două întreprinderi a determinat o
creştere a schimburilor economice între statele membre?
6. Care este semnificaţia noţiunii de „practici concertate”?
7. Semnificaţia jurisprudenţei United Brands.
8. Semnificaţia jurisprudenţei Hoffmann-La Roche.
9. Prevederile art. 81 par. 3 din Tratatul C.E. au efect
direct?
10. O înţelegere între întreprinderi supusă prevederilor unui
regulament de exceptare pe categorii poate fi interzisă pe baza
dispoziţiilor din dreptul naţional?
11. Semnificaţia jurisprudenţei Beguelin.
12. Caracteristicile întreprinderilor care îndeplinesc servicii
de interes economic general.
13. Semnificaţia jurisprudenţei Steinike & Weinlig.
14. Care sunt condiţiile de aplicare a art. 87 par. 1 din
Tratatul C.E?

111
 Bibliografie

S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Servo-Sat,

Arad, 2002;
S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş. B. Ioniţă, Curtea de
Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Wolters Kluwer, 2007:
cauzele Beguelin, Capolongo, Steinike & Weinlig, United Brands,
Hoffmann-La Roche, Hofner şi Elser;
O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. 5, C.H.
Beck, Bucureşti, 2006;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ed. a II-a,
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

112