RADIOMETRIE SI DOZIMETRIE

I. Radiometrie si dozimetrie-date teoretice

1. Fenomenul de radioactivitate

a. Radioactivitatea naturala

Radioactivitatea naturala a fost descoperita in 1896 de catre H. Becquerel, care studia

fluorescenta si fosforescenta compusilor expusi la lumina puternica. In acest scop,Becquerel ilumina cu
radiatie vizibila bucati de sulfat de uranium si potasiu,dupa care le invelea in hartie neagra,iar intre
pachetul astfel format si o placa fotografica interpunea o foita de argint. Dupa o expunere care dura
cateva ore,placa fotografica era developata. Pe placa aparea o zona intunecata ca si cum asupra emulsiei
fotografice ar fi actionat lumina,dar cum placa impreuna cu pachetul erau tinute la intuneric,rezulta
imediat ca zona intunecata era produsa de o energie emisa de compus capabila sa strabata atat hartia
neagra,cat si foita de argint. Initial s-a crezut ca emisia are loc datorita energiei luminoase inmagazinate
in atom,descoperindu-se mai tarziu ca,de fapt,era vorba de radioactivitate naturala. Ulterior s-a
demonstrate ca radioactivitatea este o proprietate ce nu poate fi influentata de niciun agent fizic
exterior ca: temperatura,presiune, camp electric sau magnetic si nici de combinatiile chimice in care se
gasesc elementele radioactive.

b. Structura nucleului. Izotopi

Structura central a unui atom a fost numita NUCLEU ATOMIC,iar studiul sau ca parte component
a atomului a inceput odata cu descoperirea radioactivitatii – primul fenomen de origine
nucleara. Stim ca nucleul are o dimensiune extrem de mica (10 -15-10-14 m), dar o densitate uriasa
(de ordinal 1028 kg/m3).

Nucleul este alcatuit din PROTONI si NEUTRONI. Protonul are o sarcina elementara
pozitiva si masa de 1836 de ori mai mare decat electronul, iar neutronul este o particular cu
sarcina electrica globala 0 si cu masa mai mare de 1839 de ori decat cea a electronului.

Numarul de protoni din nucleu poarta numele de NUMAR ATOMIC si este prezentat
simbolic prin litera Z. El determina specia chimica sau elemental chimic caruia ii apartine
nucleul.

Numarul total al protonilor si neutronilor din nucleu (NUCLEONI) poarta denumirea de

NUMAR DE MASA si este reprezentat prin litera A. Fiecare specie de nucleu este denumita
NUCLID si prezinta valori particulare pentru A si Z.

Cele mai multe elemente chimice prezinta izotopi in stare naturala, dar atunci cand
raportul dintre protoni si neutroni este situate intr-un anumit domeniu de valori nuclidul este
instabil. El se dezintegreaza intr-un alt nuclid cu emisie de radiatii. Izotopii hidrogenului sunt
deuterium,care este stabil si tritiu care este instabil si prezinta o emisie de β-. Plumbul are 6
izotopi din care 3 sunt stabili iar restul sunt instabili, printre care si 214Pb.

Uneori este parcurs un lant de dezintegrari pana cand se ajunge la un nuclid stabil. O
succesiune de elemente radioactive care se formeaza unul din altul prin procese de
dezintegrare se numeste FAMILIE RADIOACTIVA. Familia incepe cu un nucleu parinte (sau cap
de serie) care se dezintegreaza in nuclee intermediare fiice si se incheie cu un nucleu stabil.
Elementele radioactive natural sunt grupate in 3 familii radioactive,avand la inceputul lanturilor
de dezintegrari,respectiv: uranium-238 (sau seria uraniu-radiu), toriu-232 su actiniu (cap de serie
uranium-235). Aceste 3 serii sunt total independente,in sensul ca nu se intersecteaza (nu au
niciun izotop comun). Toate cele 3 serii radioactive se termina cu izotopi ai plumbului care sunt
stabili, respectiv 206Pb , 208Pb, 207Pb.

c. Tipurile, natura si proprietatile radioatiilor nucleare

Toate cele 3 tipuri de radiatii,α,β,γ isi au originea in nucleul atomic numindu-se astfel
RADIATII NUCLEARE. Emisia lor modifica in mod diferit natura nuclidului, iar
comportarea fiecarui tip de radiatie este caracteristica. Radiatiile α si β, datorita
proprietatii pe care o au de ioniza moleculele pe care le ciocnesc in drumul lor, mai sunt
numite si RADIATII IONIZANTE

Reactii de emisie

- O particula α este emisa la dezintegrarea mai multor elemente cu un numar de

protoni mai mare ca la Pb (Z>82). Este identica cu nucleul de He, fiind alcatuita din 2
protoni si 2 neutroni, avand sarcina electrica +2e; de aceea aceste particule mai sunt
numite si helioni. Emisia determina o reducere a numarului de protoni Z cu 2 unitati,
iar a numarului de nucleoni cu 4 unitati.
- O particula β- este emisa de elemente avand in nucleu un exces de neutroni fata de
protoni. Este formata dintr-un electron prin transmutarea neutronului intr-un
proton:
n  p + β- (e- ) + ṽ

ṽ se numeste ANTINEUTRINO si este antiparticula neutrinului. Ea transporta o parte in

energia dezintegrarii

- O particula β+, sau POZITRON, este emisa de elementele ce au un deficit de neutron

in comparatie cu protonii. Este un electron incarcat pozitiv si este emis la trecerea
protonului intr-un neutron:

p  n + β+(e+) + v ,unde v reprezinta neutrinul.

Emisia β+ nu modifica A-ul si scade Z-ul cu o unitate.

 - Razele γ sunt emise de nucleu dupa, sau in timpul emisiei de α sau β. Nuclidul fiica
rezultat in urma emisiei α sau β ramane intr-o stare energetic excitata si emisia
razelor γ permite nuclidului fiica sa ajunga intr-o stare energetica mai scazuta.
Emisia γ nu modifica nici A nici Z ai nuclidului.

Patrunderea in tesuturi

Radiatiile alfa si beta sunt cunoscute si sub numele de radiatii ionizante datorita
fenomenelor de ionizare pe care le produc la ciocnirea cu atomii aflati pe traiectoria lor.
Fenomenele de ionizare sunt mai intense (deci traseul radiatiilor ionizante este mai
scurt) sau mai putin intense in functie de tipul si energia particulei emise,dar depinde si
de natura substantei pe care o strabat. Radiatiile gamma,fiind de natura
electromagnetic, produc un numar mai mic de procese de ionizare si, deci,
penetrabilitatea lor este mult marita.

- Particulele α : au un traseu foarte scurt de patrundere in orice tip de tesut, datorita

razei nucleare mari a particulei in comparatie cu radiatiile β, ceea ce mareste
considerabil probabilitatea de a se ciocni cu un atom,producand ionizarea acestuia.
O sursa externa va fi oprita,datorita fenomenelor de ionizare, de cativa centimetri
de aer sau va fi absorbita de exemplu de cativa micrometri de tesut cutanat.
- Particulele β: au un domeniu de patrundere mai mare si, datorita traiectoriei total
neregulate, adancimea penetrarii in tesut nu poate fi definita in mod exact.
- Radiatiile γ: nu au o adancime de patrundere bine definite datorita multiplelor
posibilitati de interactive si energiei lor diferite. Intensitatea fasciculului de radiatie
gamma in functie de distant prezinta o atenuare exponential ca a razelor X.
Patrunderea poate fi descrisa de grosimea de injumatatire. In cele mai multe cazuri
este imposibil sa ecranam total aceste radiatii.

d. Legile fenomenelor radioactive

Cu cat speciile nucleare sunt mai instabile, cu atat mai mare este procentul de
nuclee care vor emite radiatii intr-un interval de timp dat si,deci,cu atat mai mare este
radioactivitatea specie. Se spune ca un nucleu se dezintegreaza intr-o alta specie de
nuclee in cazul emisiei particulelor sau intr-o configuratie mai stabile a aceleiasi specii
nucleare in cazul emisiei gamma. In ambele cazuri numarul initial de nuclee radioactive
descreste in timp.
Procesul de dezintegrare este un fenomen probabilistic,depinzand doar de
natura nuclidului. Prima lege descoperita a fost cea a scaderii exponential in timp a
intensitatii radiatiei emise. Numarul de atomi ce se dezintegreaza in unitatea de timp
este direct proportional cu numaru atomilor prezenti initial in proba, adica:

-dN/N = λN
 ,unde N este numarul atomilor ramasi nedezintegrati, iar λ este constanta de dezintegrare.
Presupunand ca numarul de nuclee radioactive la timpul t=0 este N 0, iar dupa timpul t numarul acestora
este N, prin integrare se obtine:
N 1

∫ dN /N = -λ ∫ dt , adica
N0 0

loge N/N0 = - λt , sau

N=N0e-λt

Activitatea sursei

Activitatea unei surse radioactive este egala cu viteza de dezintegrare luata cu semn
schimbat si se poate scrie:

A= - dN/N

Unitatea de masura pentru activitate este s -1 si a fost denumita Becquerel, simbol Bq.

Activitatea se mai poate scrie si sub forma A= λN, iar modificarea activitatii de la A 0(la timpul
t0) la At (la un timp t) poate fi scrisa: At = A0e-λt, demonstrandu-se astfel ca si activitatea sursei descreste
exponential. Termenul e-λt este numit FACTOR DE DEZINTEGRARE si reprezinta fratiunea din activitatea
initiala ramasa dupa timpul t.

O alta marime importanta in prepararea si utilizarea izotopilor este activitatea specifica. Aceasta
este definita ca fiind raportul dintre activitatea probei si masa totala (A/m) si se masoara in Bq/kg

Perioada de injumatatire

Perioada de injumatatire sau timpul de injumatatire a unui radioizotop, notata simbolic cu T 1/2
este intervalul de timp necesar pentru ca jumatate din nucleele radioactive sa se dezintegreze.

Considerand ecuatia legii de dezintegrare

Nt = N0 e-λt
si stabilind conditiile :
Nt=N0/2 , respectiv t=T1/2
Rezulta imediat ca :
N0/2= N0e-λT1/2
Dupa simplificare si logaritmare rezulta:

λT1/2=loge2= 0,693, sau T1/2 = 0,693/λ

 2. Efectele biologice ale radiatiilor nucleare

Actiunile radiatiilor ionizante pot avea loc in mod direct prin afectarea moleculelor importante
din punct de vedere biologic sau indirect prin moificari chiice induse in mediul ce inconjoara structura
biologica, in principal apa.

Efectele radiatiilor ionizante pot fi considerate:

- Somatice : prin care sunt afectate numai celulele obisnuite ale persoanei iradiate
- Ereditare: atunci cand distrugerile sunt in relatie cu honadele si efectele se pot
transmite si urmasilor persoanei iradiate

Prezenta si severitatea efectelor radiatiilor ionizante depend de cantitatea de energie absorbita

de tesutul iradiat. Se pot diferentia din acest punct de vedere:

- Efecte stocastice : care pot sa apara cu caracter total aleator

- Efecte nestocastice : care apar doar daca se atinge un anumit prag al iradierii

Procesele de atenuare a fasciculului de radiatii incident se datoreaza pierderilor de energie pe

care le pot suferi radiatiile ce penetreaza un testut. Aceste procese sunt:

- IMPRASTIERE – atunci cand energia radiatiei este mai mica decat energia de ionizare
- EFECT FOTOELECTRIC – atunci cand energia radiatiei incidente este putin mai mare
decat energia de legatura. Rezultatul il constituie emiterea unul electron. Locul
vacant al electronului emis este luat de un alt electron aflat pe un nivel energetic
diferit, cu emiterea diferentei de energie sub forma de fotoni
- IMPRASTIERE COMPTON – intervine atunci cand energia radiatiei este mult mai
mare decatr energia de legatura. Rezultatul il constituie aparitia unui electron de
recul
- PRODUCEREA DE PERECHI – proces ce apare atunci cand fasciculul de radiatii are
energie foarte mare si,deci, poate interactiona cu nucleul atomic. Rezultatul il
constituie emiterea uei perechi de particule electron-pozitron, care in cazul anihilarii
reciproce determina emisia a 2 fotoni de aceeasi energie.

3. Detectarea si masurarea radiatiei nucleare-RADIOMETRIA

Metrologia radiatiilor nucleare include metodele si aparatele care permit detectarea si

masurarea radiatiei nucleare:

- Daca se masoara viteza de numarare sau radioactivitatea,atunci metodele si

aparatele de masura se numesc RADIOMETRICE
- Daca sunt masurate doza si debitul dozei, metodele si aparatele de masura sunt
numite DOZIMETRICE
 In general, o instalatie de detectare si masurare a radiatiei nucleare este compusa din
urmatoarele parti:

- DETECTOR – cel mai adesea transforma energia radiatiei ce urmeaza a fi detectata in

impuls electric
- INSTALATIE ELECTRONICA AUXILIARA – responsabila de procesarea impulsului
electric (numarare,comparare,mediere,stocare)
- SISTEM DE AFISARE A INFORMATIEI REZULTATE – ce se poate prezenta fie sub forma
digitala (valoarea numerica este afisata pe ecran sau imprimata pe hartie) fie sub
forma analogica ( curba continua inscriesa grafic cu ajutorul unui inregistrator)

Sonda de scintatie

Unul dintre detectorii utilizati la masurarea activitatii unei surse de radiatii este sonda de
scintatie. Un material scintilator (solid sau lichid) este acela la care energia radiatiilor nucleare
deplaseaza electronii materialului in banda de excitare. Acesti electroni re-emit imediat energia
absorbita de la radiatie sub forma de fotoni (scintilatii), iar electronul se reintoarce pe nivelul de valenta.
In acest caz, scopul este de a masura (numara) scintilatiile aparute. Cel mai des utilizate materiale sunt
cele cristaline ionice simple cum ar fi sulfura de zinc (pentru detectia α), iodura de litiu (pentru neutronii
termici) si iodura de sodiu (pentru radiatiile γ).

Din punct de vedere constructiv sonda de scintilatie este alcatuita din:

 cristal de scintilatie;
 fotomultiplicator.

Energia radiatiilor nucleare incidente determina la nivelul cristalului de scintilatie doua fenomene
consecutive:

1. excitarea si ionizarea atomilor retelei cristaline;

2. dezexcitarea atomilor prin emiterea surplusului de energie sub forma unor cuante de lumina
(scintilatii).
Lumina emisa de cristalul de scintilatie ajunge la fotocatod – un strat subtire de material
semiconductor – emitandu-se electroni prin efect fotoelectric. Acesti fotoelectroni sunt apoi accelerati si
multiplicati de o serie de electrozi de bombardare numiti dinode. Dinodele sunt legate la potentiale
pozitive crescatoare in lungul fotomultiplicatorului, astfel ca toti electronii emisi de o dinoda ajung pe
dinoda urmatoare. Dinodele sunt fabricate dintr-un aliaj (de ex. Beriliu-cupru) care permite emiterea de
electroni secundari cand un singur electron incident ciocneste suprafata electrodului. Acest proces este
repetat de cateva ori, determinand de fiecare data multiplicarea electronilor. Electronii sunt colectati pe
anod sub forma unui puls electric. Semnalul electric este amplificat de un preamplificator si, apoi, este
trimis la instalatia electronica auxiliara.

Cel mai comun scintilator solid este iodura de sodiu activata cu aprox. 0.5% iodura de taliu,
abreviat NaI (TI).
 3. Sisteme de unitati de masura ale radioactivitatii

In practica uzuala se folosesc doua sisteme de unitati de masura:

 sistemul roentgenologic – are drept scop masurarea efectelor fizice ale radiatiilor ionizante;
 sistemul radiobiologic – se bazeaza pe masurarea efectelor biologice ale radiatiilor ionizante.
SISTEMUL ROENTGENOLOGIC este alcatuit din urmatoarele marimi:
 doza de ioni sau expunerea – definita ca fiind sarcina totala de un anumit semn (- sau +)
produsa de unitatea de masa de aer:
Q
J=
m
Unitatea de masura in SI este C.kg-1. Vechea unitate in sistemul CGS este roentgen-ul, R, intre
cele doua unitati existand relatia:
1 R = 0.01 C.kg-1
 debitul dozei de ioni – reprezinta raportul dintre expunere si timpul de iradiere:
J
j=
t
Unitatea de masura in SI este C/kg*s.
SISTEMUL RADIOBIOLOGIC ia in considerare distrugerile produse de radiatii care depind de
distributia energiei eliberate, iar aceasta la randul ei depinde de tipul radiatiei. Rezulta asadar ca
efectele biologice depind pe de o parte de natura, tipul si intensitatea radiatiilor, iar pe de alta parte de
tipul structurii biologice afectate. Sistemul radiobiologic are la baza trei marimi:
 doza absorbita (D) care vizeaza aspectul energetic al radiatiei presupunandu-se ca la
originea distrugerilor provocate de radiatii sta energia cedata materialului iradiat. Deci,
doza absorbita reprezinta marimea dozimetrica fundamentala definita ca energia medie
cedata de radiatia ionizanta unitatii de masa a substantei iradiata:

E
D=
m

Unitatea de masura este deci J*kg -1, unitate numita gray, Gy. Vechea unitate de masura, inca
aflata in uz, derivata din sistemul CGS este rad. Relatia dintre cele doua unitati de masura este:

1 rad = 0,01 Gy

 factorul de ponderare pentru radiatie (w R): reprezinta un factor adimensional utilizat

pentru ponderarea dozei absorbite in tesut sau organ. Aceasta marime cuantifica
efectele biologice ale radiatiilor in functie de natura lor.
 Echivalentul dozei sau doza echivalenta (H T) este o marime biofizica ce exprima efectul
biologic total rezultat in urma iradierii cu diferite radiatii ionizante, bazandu-se pe legea
aditivitatii efectelor radiatiilor. Echivalentul dozei pentru un anumit tip de radiatii se
poate defini prin ecuatia:
HT=wR*D
 Unitatea de masura pentru doza echivalenta este J*kg -1 si este numita sievert, Sv, pentru a o
deosebi de doza absorbita. Unitatea de masura mai veche este rem (Rad Equivalent to Man), intre
aceasta si sievert existand relatia:
1 rem = 0,01 Sv
Echivalentul dozei reprezinta un indicator al riscului la expunere a unui anumit tesut la diferite
adiatii. Cu toate acestea riscul unei tumori fatale per sievert nu este acelasi pentru diferite tesuturi si
organe: de exemplu, acest risc este mai mic pentru tiroida decat pentru plamani. Un alt efect negativ,
riscul unei perturbari ereditare serioase, este diferit ca forme de manifestare si ca intensitate la
iradierea testiculelor sau a ovarelor. De aceea s-a introdus un factor de pondere in legatura cu riscul
asociat iradierii acelui organ.
Ca urmare s-a definit o alta marime ce face parte din sistemul radiobiologic numita echivalentul
efectiv al dozei si care reprezinta suma ponderata ai echivalentilor dozei pentru fiecare organ sau tesut
important multiplicat cu factorul de pondere legat de riscul asociat cu acel organ.
II. Radiometria unei surse γ prin metoda relativa

Masurarea activitatii unei surse radioactive este posibila datorita faptului ca intre activitate si
viteza de numarare exista o relatie de directa proportionalitate:

V=k*A

V – este viteza de numarare si exprima numarul de impulsuri pe minut. Impulsurile inregistrate

cu ajutorul unei instalatii de numarare sunt rezultatul interactiunii radiatiilor nucleare cu detectorul.

k – reprezinta un factor ce ia in considerare atat radiatia (tip, energie), cat si conditiile in care are
loc detectarea (depind de tipul instalatiei de detectare).

Datorita faptului ca sonda de scintilatie masoara viteza de numarare, activitatea necunoscuta a

unei surse radioactive nu poate fi determinata decat printr-o metoda relativa, utilizandu-se in acest scop
o sursa etalon cu radioactivitate cunoscuta.

Totdata, datorita existentei unui fond natural de radiatii, viteza de numarare corespunzatoare
acestuia va trebui scazuta din valorile vitezelor de numarare pentru cele doua surse.

Fondul natural de radiatii este in principal alcatuit din radiatiile ionizante de mare energie
provenite din spatiul extraterestru (in jur de 100 000 neutroni din radiatia cosmica si 400 000 particule
de radiatie cosmica secundara trec prin fiecare individ, in medie, pe ora) si din radiatiile gamma din sol si
din materialele de constructii (peste 200 milioane de fotoni de radiatie gamma trec prin fiecare dintre
noi, in medie, pe ora) sau din alimentele si aerul pe care il respiram. La aceste surse naturale se adauga
radioactivitatea rezultata din utilizarea pasnica a radiatiilor (proceduri medicale, industriale, etc). Fondul
natural de radiatii este diferit dintr-un loc in altul si sufera modificari zilnice.

Scriind ecuatia generala a activitatii pentru cele doua surse vom obtine:

k∗A e=(Ve-Vf) pentru sursa etalon si

 k∗A x=(Vx-Vf)

pentru sursa a carei activitate dorim sa o aflam. Datorita faptului ca vom utiliza aceeasi instalatie de
masurare, pentru acelasi izotop rezulta ca valoarea lui k va fi aceeasi. Raportand cele doua ecuatii se
obtine pentru activitatea necunoscuta a sursei relatia:

V x −V f
A x = Ae
V e−V f

Relatia obtinuta reprezinta relatia de calcul, in care:

Ae si Ax – reprezinta activitatile sursei etalon si a sursei de determinat;

Ve si Vx – reprezinta vitezele de numarare pentru cele doua surse de radiatii;

Vf – reprezinta viteza de masurare corespunzatoare fondului natural de radiatii.

Pentru a determina valoarea lui Ax trebuie sa masuram valorile vitezelor de numarare. Aceasta
se va face cu ajutorul unei instalatii alcatuita din sonda de scintatie (detector) si dintr-un dispozitiv
electronic de numarat impulsurile provenite de la sonda de scintatie

III. Determinarea grosimii de injumatatire

Protectia impotriva radiatiilor nucleare provenite de la surse externe se poate realiza printre
altele prin protejarea surselor de radiatii cu paravane sau ecrane construite din anumite materiale.

In cazul radiatiilor corpusculare (α si β) o grosime suficienta de material poate ecrana total sursa
radioactiva. In cazul radiatiilor γ are loc doar o atenuare exponentiala in raport cu distanta parcursa prin
material. De aceea s-a introdus pentru radiatiile γ o marime numita grosimea de injumatatire. Grosimea
de injumatatire reprezinta grosimea de material care reduce la jumatate intensitatea unui fascicul
incident de radiatie γ. Acest parametru este o constanta de material, in sensul ca este diferit de la un
material la altul si are valori particulare in functie de energia radiatiei γ.

Scopul acestei parti este acela de a afla ce metal poate fi utilizat cel mai bine la constructia unor
ecrane, in scopul realizarii unei cat mai bune radioprotectii fizice. Vom putea compara, in cazul lucrarii
practice, grosimile de injumatatire corespunzatoare zincului, cuprului si plumbului. Aceste valori vor
rezulta din reprezentarea grafica a vitezei de numarare in functie de grosimea de material.

Instalatia de masurare a vitezei de numarare este aceeasi cu cea utilizata la partea practica
precedenta.

FOTODOZIMETRUL

Este cel mai utilizat tip de dozimetru personal, constand dintr-un film fotografic aflat pe o
carcasa (suport) din plastic. Fotodozimetrul este purtat agatat de halat in zona toracica pe o perioada de
1 – 4 saptamani si apoi filmul este developat in conditii standard, iar gradul de innegrire al filmului este
apoi masurat. Filmul este similar unui film de radiografie dentara, dar are dublu strat fotosensibil: pe
una din fete este depus un strat de emulsie rapid senzitiva, iar pe cealalta fata un strat de emulsie lent
senzitiva. Aceste straturi permit masurarea unui domeniu larg de doze. Carcasa din plastic contine in
interior un numar de filtre metalice, ce asigura o identificare a tipurilor de radiatii. Totodata,
fotodozimetrul prezinta o fereastra prin care radiatiile pot ajunge direct pe filmul fotografic.

Doza de radiatii β se poate masura prin compararea gradului de innegrire al zonei

corespunzatoare ferestrei si restul filmului. Filtrele metalice absorb radiatiile β si permit diferentierea
fotonilor cu energii diferite:

 Dural-ul, fiind un aliaj format in special din aluminiu, absoarbe doar radiatiile X de energie joasa.
 Placutele din plumb atenueaza radiatiile de orice alta energie.
 Placutele din aliaj de cadmiu interactioneaza cu neutronii termici (apar in reactoarele nucleare)
producand radiatii γ, ce impresioneaza filmul fotografic chiar sub filtru.

Emulsiile fotosensibile permit masurarea dozelor cuprinse intre 50 µSv si 50 mSv (emulsia
rapida) si pana la 10 mSv emulsia lenta.

Precizia masuratorilor este de 10 – 20 %, dar este suficienta pentru scopul propus, acela al
monitorizarii radiatiilor de energie joasa.

Fotodozimetrele sunt ieftine si usor de folosit, nu necesita intretinere, iar filmele se pot schimba
periodic si pot fi expediate prin posta pentru developare.

Limitarile fotodozimetrului rezulta din urmatoarele considerente:

 filmul este sensibil la variatiile termice ambientale si la umiditate,

 rezultatele sunt cunoscute ulterior iradierii, astfel incat este dificil de identificat originea unei
expuneri accidentale.

Dupa developare, gradul de innegrire al filmului – respectiv doza individuala primita – va fi

masurat cu ajutorul unei instalatii fotometrice auxiliara alcatuita din:

1. sursa variabila de tensiune;

2. sursa de lumina alba (bec);
3. diafragm;
4. suport pentru filme;
5. fotocelula;
6. luxmetru.