Professional Documents
Culture Documents
ECONOMIE POLITICĂ
suport de curs
Cluj-Napoca
2008
CUPRINS
3
7.2. Minimizarea costurilor. Raportul cost – profit.
Pragul de rentabilitate. Evoluţia costurilor de producţie. .................... 51
7.3. Preţul: concept, factori de influenţă, tipologie, funcţii .................... 56
7.4. Preţul în condiţiile concurenţei perfecte şi imperfecte .................... 57
cap.10. Profitul, dobânda şi renta - alte venituri ale factorilor de producţie ..... 80
10.1. Profitul - rezultat al activităţii economice. Funcţiile profitului. .......... 80
10.2. Mărimea, dinamica şi rolul dobânzii. Rata dobânzii şi funcţiile ei. ...... 85
10.3. Conceptul de rentă. Mecanismul formării rentei funciare. .......... 87
4
Cap. 1. OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE.
CARACTERUL LEGIC AL ECONOMIEI.
5
9. Reprezentarea unui orizont în care au relevanţă relaţiile economice (mai
ales cele de proprietate), create în decursul procesului de reproducţie
lărgită, în stadiile: producţie, repartiţie, schimb şi consum.
10. Valabilitatea şi aplicabilitatea fenomenelor şi proceselor economice
(relaţia idei – fapte), care determină manifestarea caracteristicilor de
utilitate ale ştiinţei economice.
11. Integrarea, în elaborarea principiilor economice, a unor noţiuni-cheie
precum: lege economică, utilitate, valoare, cost, preţ, profit, eficienţă.
Economia este o ştiinţă autonomă, bazată pe aspecte clar delimitate,
conceptual-aplicative şi structurale. De aceea, definim această ştiinţă ca fiind un
agregat complex, format din ansamblul factorilor primari (materiali, financiari, umani)
şi al relaţiilor dintre aceştia, în complementaritatea lor, în scopul alocării optime a
resurselor necesare unui anumit nivel de dezvoltare şi pentru orientarea politicii
economice la nivel general. Această abordare presupune explicarea mecanismelor
oricărui proces economico-social şi are ca finalitate posibilitatea evaluării.
Între obiectivele principale ale ştiinţei economice menţionăm cel puţin
următoarele, acordându-le locul meritat în teorie şi practică:
- descoperirea de noi adevăruri despre ceea ce înseamnă realitatea
înconjurătoare (alături de alte ştiinţe);
- manifestarea unui comportament raţional;
- accentuarea importanţei alegerii individuale, respectiv colective;
- studierea aprofundată a raportului efect / efort, nu în scopul maximizării
efectelor, ci în cel al dublei optimizări: atât a satisfacţiei consumatorului,
cât şi a profiturilor la nivel de firmă;
- evaluarea costurilor alternative;
- elaborarea de principii şi norme veridice, pentru justificarea politicilor
economice ale statului;
- informarea corespunzătoare asupra caracteristicilor pieţei.
6
i Economia pozitivă se referă la explicaţii obiective, ştiinţifice, bazate pe
date certe, privind modul de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor
luate în considerare. Ea presupune şi conştientizează un mod de gândire
care valorifică, testează şi dovedeşte valabilitatea elementelor aparţinând
realităţii imediate sau a fenomenelor şi proceselor viitoare.
i Economia normativă consistă în esenţa evenimentelor care ar trebui să
se producă şi se bazează pe judecăţi de valoare, pe idei social-filosofice,
chiar cultural-religioase. Ea oferă recomandări şi face prescripţii în direcţia
celei mai bune modalităţi de acţiune, emiţând, pe această bază, percepte
subiective.
În afara “zonelor” cunoscute sau posibil de studiat în sfera economică, există
şi întrebări cărora nu le ştim răspunsul; departe de-a ne opri din drumul destinat
cercetării, ele constituie tocmai câmpul de acţiune al elementelor care, pe viitor, pot
furniza informaţii pentru studii în domeniu. Din asemenea motive, funcţiile ştiinţei
economice au în vedere: mai întâi, latura cognitivă, de cunoaştere a fenomenelor şi
proceselor economice; ulterior, latura aplicativă, având drept scop primordial
satisfacerea trebuinţelor umane.
Termenul metodă este cunoscut încă din antichitate (la greci şi la romani),
semnificând drumul, calea urmată sau modul de a proceda, fie în vederea
cunoaşterii unui obiect, fenomen sau proces, fie în atingerea unui scop. Ideea
centrală a oricărei abordări despre metodă este faptul că ea trebuie să aibă o
motivaţie bazată pe rigoare şi explicaţie, spre coerenţă şi claritate. Actualmente, prin
metoda de cunoaştere economică înţelegem modul de a cerceta diverse elemente
ale sferei la care facem referire, traiectul ce poate fi urmat în studierea fenomenelor
şi proceselor economice, în vederea descoperirii şi dovedirii adevărului (având drept
obiectiv lărgirea orizontului ştiinţific). Ea este atât modalitate de acţiune, cât şi
instrument de cercetare şi ansamblu de operaţii realizate pentru atingerea unui
obiectiv propus.
Metodologia (derivând din termenii greceşti methodos = drum de urmat,
metodă – şi logos = studiu, ştiinţă) reprezintă totalitatea metodelor de cercetare
folosite de o ştiinţă autonomă, cunoscute teoretic şi abordate din viziune practică.
Metodele utilizate de economie trebuie să dispună de raţionalitate, dar, în
acelaşi timp, trebuie să şi confere această calitate rezultatelor dobândite. Nu sunt de
dorit – cu alte cuvinte – nici generalizările excesive, dar nici referinţele stricte, seci.
Trebuie găsită calea de mijloc, nepărtinitoare şi logică, pentru ca variabilele
introduse într-un anumit sistem să dea naştere unor reprezentări concrete, potrivite
funcţiei-obiectiv care analizează realitatea economică.
Studiile în domeniul metodelor de analiză utilizate în economie n-au făcut
decât să adâncească, în timp, importanţa unor adevăruri cunoscute sub denumirea
de principii elementare ale gândirii:
a) Principiul identităţii (“A este A”): Conform lui, este obligatoriu şi firesc ca o
aceeaşi idee precisă – exprimată la un moment dat – să-şi păstreze
neschimbat conţinutul iniţial, oricât s-ar repeta. Acest postulat se poate
realiza, însă, doar prin respectarea adevărului ştiinţific (delimitând sensul
strict al tuturor noţiunilor utilizate), precum şi prin luarea în considerare a
perspectivei istorice a anumitor termeni.
b) Principiul contradicţiei (“A şi non-A”): Potrivit lui, două afirmaţii – expuse
(eventual, de către indivizi diferiţi) dintr-un punct de vedere şi în acelaşi
7
timp despre un anume conţinut – opuse una alteia, nu pot fi, ambele,
adevărate, dar amândouă pot fi false.
c) Principiul terţului exclus (“A sau non-A”): După această lege, date fiind – în
acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere – două afirmaţii diferite despre
un acelaşi fenomen sau proces, dacă una din ele este adevărată,
înseamnă că cealaltă este, invariabil, falsă (o a treia posibilitate fiind
exclusă).
d) Principiul raţiunii (fundamentării): Conform lui, pentru ca o noţiune sau o
afirmaţie să fie reală, ea trebuie verificată de temeiuri concrete sau de
elemente care să-i poată atesta, fără erori, adevărul şi valabilitatea.
Fiecare ştiinţă are anumite modalităţi de cercetare a proceselor pe care baza
cărora se întemeiază. S-ar putea argumenta, în acest caz, că nu mai este nevoie de
studiul metodelor utilizate de economie, deoarece sunt aceleaşi cu cele folosite în
general. Nu suntem de această părere, pentru motivul că, deşi parţial adevărată,
afirmaţia precedentă riscă să fie rapid combătută: nu putem pune semnul egalităţii
între metodele cu caracter general, întrucât fiecare ştiinţă – în cazul nostru,
economia – are un front bine demarcat de bazele altor domenii.
Ştiinţa economică foloseşte, aşadar, o serie de procedee în cercetarea
elementelor care constituie obiectul ei de studiu. Ele sunt, în principiu, metode
general valabile, comune tuturor ştiinţelor – dar au aspecte particulare, date de
propriile delimitări tipologice. Principalele metode cu care se operează în economie
au în vedere cele ce urmează:
1) Observarea îl orientează pe economist şi îl ajută să-şi verifice ulterior
concluziile. Ea apare sub două forme: autoobservare (în cazul primei etape de
analiză a propriei activităţi) şi observare externă (orientată asupra mediului). Notăm
că există mai multe moduri (nivele) de studiu observativ: depistarea, controlul,
observaţia mecanică (intermediată de elemente tehnice) ş.a..
2) Ipoteza constituie o presupunere ştiinţific fundamentată, despre legăturile
endogene existente între diferite noţiuni sau procese.
3) Comparaţia reprezintă procedeul în virtutea căruia, fie pe baza unui
criteriu unic, fie a minimum două variante de idei, soluţii, modalităţi de calcul ş.a., se
realizează înregistrarea asemănărilor şi diferenţierilor dintre acestea (cu menţiunea
că elementele studiate trebuie privite dintr-un acelaşi punct de vedere). Comparaţia
se desfăşoară după anumite criterii, în timp şi/sau spaţiu.
4) Concretizarea nominalizează operaţia de aplicare a principiilor generale în
studiul, interpretarea şi explicarea realului.
5) Analogia se referă la găsirea unui anumit număr de asemănări între
noţiuni sau procese, în intenţia caracterizării accentuate a unor aspecte de bază.
6) Analiza constă în descompunerea logică a unui obiect de studiu în părţi
componente şi în examinarea separată a fiecăreia dintre ele (delimitând esenţialul
de neesenţial). În esenţă, orice astfel de procedeu se desfăşoară respectând câteva
principii: de la simplu la complex, de la inferior spre superior, de la nivelul micro- la
cel macro-, de la indicatori cantitativi la cei calitativi.
7) Sinteza reprezintă reconstituirea părţilor izolate ale unui întreg, respectiv
reincluderea lor într-un sistem anterior constituit. Ea cuprinde, în general, trei etape:
observarea, generalizarea şi, în final, verificarea ipotezelor.
Notăm că ultimele două metode (analiza şi sinteza) se studiază, de obicei, în
ideea de unitate complementară, relevând construcţia bine închegată a întregului pe
care ambele îl cercetează.
8) Inducţia este un procedeu de raţionament care decurge din analiza
cazurilor particulare, în scopul de a ajunge la concluzii general valabile.
9) Deducţia porneşte de la anumite ipoteze (premise, legi), urmând ca prin
logică sau pe baza aplicării conceptelor generale, să se poată ajunge la principii
derivate, adică la cazuri particulare.
8
10) Abstracţia ştiinţifică pune accentul (prin metode descriptive, teoretico-
aplicative) pe anumite laturi ale unui fenomen sau proces, lăsându-le la o parte pe
cele cunoscute (sau eliminându-le)şi insistând asupra altora.
11) Trecerea de la abstract la concret constă, de fapt, în transformarea
principiului în realitate; ea se utilizează, de obicei, în strânsă legătură cu abstracţia şi
cu procedeul invers: trecerea de la concret la abstract.
12) Metoda logică se referă la studiul proceselor economice în evoluţia lor
naturală, pe linia firească a dezvoltării.
13) Metoda istorică presupune analiza realităţii în modul în care ea a existat
şi/sau există (este vorba de aşa-numitul “mers al dezvoltării”).
14) Metodele matematice se referă la diverse modele, calcule economice,
elemente de teoria jocurilor – şi se pot constitui în reprezentări statice sau dinamice,
micro- sau macroeconomice. De pildă, modelul constituie o reprezentare în formă
simplificată a unui proces – în cazul nostru, a unuia de tip economic.
15) Metodele statistice folosesc ca arsenal mijloace variate, precum: tabele,
grupări de date, serii ş.a. – în general preluate din anumite surse de specialitate.
16) Experimentul constituie reproducerea artificială sau modificarea
intenţionată a cursului unui fenomen sau proces economic, în scopul cercetării lui în
condiţii speciale (“observaţie provocată”, în laborator sau în mediul natural). Din
cauze legate de unicitatea, complexitatea şi rapiditatea schimbărilor din economie,
experimentul nu este dorit şi, ca urmare, nu se prea realizează în această sferă. Nu
putem afirma, totuşi, că el este exclus, dar trebuie ştiut – în plus faţă de cele
anterioare – că presupune teste, prelucrări statistice şi alte elemente care, uneori,
nu se pot exprima numeric şi, deci, nu suportă cuantificări (ori, în economie, ne
bazăm mai ales pe exactităţi).
9
• sunt cauzale, deoarece vizează fenomene care urmează în timp,
implicând noţiunile “antecedenţă” şi “succesiune”.
Precum alte legi aparţinând ştiinţelor sau realităţii faptice, legile economice au
anumite trăsături specifice, derivate din însăşi existenţa şi aplicabilitatea lor:
1. nu sunt create de om şi nu decurg din imaginaţia acestuia;
2. au o arie de expansiune specifică şi bine determinată, desemnând
aspecte diferenţiate ale sferei economice;
3. acţionează în mod deliberat, independent de intenţia şi voinţa oamenilor
(fie că ei le cunosc sau nu, fie că sunt interesaţi sau nu de modul lor de
exteriorizare); ca atare, elementul uman nu poate crea sau anula legi
economice, ele având caracter obiectiv;
4. implică, întotdeauna, o reacţie de tip feed-back (stimul-răspuns);
5. au caracter istoric (apar, se manifestă şi acţionează în raport cu epocile
sau sistemele pe care le traversează, iar conţinutul lor nu este dat o dată
pentru totdeauna, putându-se modifica la apariţia unor factori perturbatori
ai mediului economico-social; în consecinţă, validitatea lor se menţine
atâta timp cât durează condiţiile care le-au generat.
Deşi sunt expresii obiective ale raporturilor din economie şi se manifestă ca
atare, legile economice nu anulează orice aspecte de ordin subiectiv. Acestea din
urmă apar, însă, în modul în care elementul uman înţelege acţiunea lor obiectivă,
aplicându-le în folosul şi în interesul propriu.
Orice lege economică are influenţă asupra altora, proprii aceleiaşi sfere.
Datorită respectivei intercondiţionări s-a format un sistem de legi economice bine
delimitat, în cadrul căruia procedăm la o clasificare generală:
a) În funcţie de aria de desfăşurare, distingem:
- legi mondoeconomice (la nivelul economiei mondiale): legea diviziunii
internaţionale a muncii, legea concurenţei;
- legi macroeconomice (la nivelul economiei naţionale): legea cererii,
legea ofertei, legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă;
- legi sectoriale şi de ramură (la nivelul componentelor economiei
naţionale): legea producţiei, legea repartiţiei, legea consumului;
- legi microeconomice (la nivelul agenţilor economici): legea diviziunii
muncii, legea profitului, legea concurenţei.
b) În raport cu perioada de valabilitate a acţiunii lor, există:
- legi economice generale, proprii tuturor tipurilor de sisteme cunoscute
în evoluţia omenirii: legea rarităţii, legea acumulării, legea
productivităţii, legea multiplicării şi dezvoltării trebuinţelor;
- legi economice comune mai multor sisteme: legea cererii, legea ofertei,
legea concurenţei;
- legi economice specifice unui anumit sistem: legea profitului, legile
exprimate în cazul socialismului).
c) Conform legăturilor pe care le intermediază în economie, deosebim:
- legi economice care vizează buna funcţionare a sistemului de referinţă:
legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă, legea diviziunii muncii;
- legi economice privind structura sistemului: legea dezvoltării echilibrate
a ramurilor economiei naţionale, legea diviziunii muncii;
- legi economice care sesizează şi asigură evoluţia sistemului (de la
simplu spre complex şi de la inferior spre superior): legea acumulării,
legea multiplicării şi dezvoltării trebuinţelor.
d) După natura lor, diferenţiem:
- legi economice cu caracter logic, care izvorăsc din analiza de tip
abstract şi/sau calitativ, depinzând atât de premisele apariţiei lor, cât şi
de condiţiile de desfăşurare;
10
- legi economice de tip statistic, care exprimă regularităţi verificabile şi
concretizează atât relaţii funcţionale, cât şi stocastice.
Starea de echilibru a unui sistem este expresia unui proces bine structurat,
produs al selecţiei şi adaptării reciproce a organismului respectiv la mediu. În
economie, această constatare este rezultatul legăturilor profunde, esenţiale, general
valabile, care sunt legile economice. Întreaga evoluţie a sistemului economic
constituie un efort continuu de a cunoaşte şi de a de a determina legăturile relativ
stabile dintre organismul economic, structura lui funcţională şi factorii externi care îl
influenţează (adică legile economice). Problema care se pune este, în condiţiile
actuale, cea a prevalenţei necesităţii sau a întâmplării în economie, iar noţiunea de
bază în acest cadru este cea de sistem de referinţă.
În strânsă corelaţie cu cele anterioare apare termenul libertate. El este legat,
concret, de binomul necesitate – întâmplare, întrucât poate fi privit din două
perspective: libertatea de acţiune şi libertatea alegerii (restrânsă, însă, în cazul
legilor economice). Nu trebuie uitat că o formă de manifestare a libertăţii economice
în acest câmp o constituie învingerea (depăşirea) obstacolelor aflate în calea
dezvoltării fireşti, impuse de legile economice. În consecinţă, în economie, libertatea
devine un punct de interferenţă a două principii: responsabilitatea socială şi
înţelegerea necesităţii de asumare a ei.
Calitatea de om liber este specificată încă în dreptul roman (status libertatis),
ca aparţinând persoanelor neatinse de sclavie. Libertatea în sine denotă starea în
care o persoană nu este supusă unor elemente coercitive, din voinţa alteia (altora).
Dintr-un astfel de punct de vedere, se constată că în ştiinţa economică îşi fac locul
următoarele categorii: libertate manifestă, respectiv interioară; libertate individuală,
respectiv colectivă; libertate de simţire, de cunoaştere şi de exprimare.
Mecanismul economic reprezintă un mod de organizare şi funcţionare a
realităţii proprii unui sistem de o asemenea natură. El este alcătuit dintr-un ansamblu
de pârghii (specifice: trebuinţe, interese, cost, preţ, profit ş.a. – şi extraeconomice:
cultură, civilizaţie, politică, elemente juridice ş.a.), în cadrul lui coexistând mai multe
subdiviziuni interdependente.
În mod firesc, în orice tip de sistem există o logică bine delimitată a
problemelor impuse de propriul mecanism de funcţionare. În particular, în domeniul
economic, mecanismul de funcţionare a legilor corespunzătoare presupune trecerea
gradată prin trei “etape” ale procesului de maturizare a informaţiei:
a) necesitatea obiectivă a distincţiei între sensurile activităţii determinate de
legile economice, conform scopului urmat de cercetarea fenomenelor şi
proceselor corespunzătoare (aspect teoretic);
b) posibilitatea obiectivă a cunoaşterii tuturor condiţiilor propice
desfăşurării mecanismului de acţiune a legilor respective, potrivit
intereselor fiecărui participant la viaţa economică (aspect potenţial);
c) transformarea posibilităţii în realitate obiectivă şi trecerea din sfera
potenţială în aceea efectivă, propice acţiunii legilor dintr-un sector sau altul
al economiei.
În raport cu aceste trepte evolutive, mecanismul de funcţionare a legilor
economice se sprijină, în întregul lui, pe două componente:
i una informaţională, reprezentată de sistemul noţiunilor necesar a fi
cunoscute (generale şi particulare);
i alta operatorie, axată pe ansamblul de acţiuni şi procedee de
transformare a informaţiei, în vederea rezolvării unei probleme.
11
Cap. 2. ACTIVITATEA ECONOMICĂ.
PROPRIETATEA ASUPRA BUNURILOR.
12
- bunuri de satisfacţie (satisfactori destinaţi trebuinţelor de consum ale
populaţiei).
a) Din punctul de vedere al relaţiei cerere – venit, deosebim:
- bunuri normale (constând în majoritatea produselor) – a căror cerere C
variază în aceeaşi direcţie cu venitul V, deci V& → C&, respectiv V( →
C(; sporirea cererii lor este, de obicei, mai slabă decât a cea a
disponibilităţilor băneşti, aşa încât coeficientul de elasticitate a cererii în
raport cu venitul este pozitiv, dar subunitar: 0 < Ke C/V < 1; (există şi
bunuri a căror cerere evoluează proporţional cu venitul, situaţie în care
KeC/V = 1).
- bunuri inferioare (de tip “Giffen”) – în cazul cărora cererea C variază în
sens invers cu evoluţia venitului V al consumatorului, deci V&→ C(,
respectiv V( → C&; este situaţia acelor produse (cu precădere
alimente cum sunt cartofii, pâinea, legumele uscate ş.a.) care nu-l mai
interesează pe cumpărător atunci când i se măresc posibilităţile
financiare; concret, KeC/V < 0;
- bunuri superioare (denotând, teoretic, aspecte calitative ale unor
produse de tipul asistenţei medicale, cheltuielilor aferente timpului liber
ş.a.) – a căror cerere C variază în aceeaşi direcţie cu venitul V, deci V&
→ C&, respectiv V( → C(; facem, însă, precizarea că majorarea
cererii lor se realizează mai repede decât cea a disponibilului bănesc,
iar coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu venitul este pozitiv şi
supraunitar: KeC/V > 1.
e) Potrivit stringenţei care determină satisfacerea nevoilor şi raportul cu
factorul cerere, diferenţiem:
- bunuri de strictă necesitate (prioritare);
- bunuri normale din acest punct de vedere;
- bunuri de lux.
Pentru a fi considerat economic, un bun trebuie să presupună relaţii
corespunzătoare, de cauzalitate. Facem referire, cu alte cuvinte, la raporturile în
care se află oamenii, în legătură cu elemente precum: colectivitatea, bunurile care
se produc, modalităţile de repartiţie şi de schimb în privinţa bunurilor respective,
precum şi tipologia şi factorii consumului (venit, cerere, preferinţe ş.a.).
Din perspectivă juridică, bunurile economice sunt obiect al relaţiilor de
proprietate, în orice categorie de sistem (societate). Ele se află în posesia agenţilor
economici (regăsiţi în calitate de subiecţi ai proprietăţii) – persoane fizice şi juridice
care, prin natura drepturilor lor, le utilizează şi dispun atât de ele, cât şi de
rezultatele folosirii lor.
13
Clasificăm nevoile după o serie de criterii:
1) După natura trebuinţelor, distingem:
- necesităţi somatice (organice, biologice);
- necesităţi materiale;
- necesităţi spirituale (de creaţie şi cunoaştere);
- necesităţi sociale (de comunicare);
- necesităţi de altă natură: economice, juridice ş.a.
2) După subiecţi, deosebim:
- nevoi individuale;
- nevoi de grup;
- nevoi generale (sociale).
3) După aria de manifestare, există:
- trebuinţe locale;
- trebuinţe regionale;
- trebuinţe naţionale;
- trebuinţe multinaţionale;
- trebuinţe mondiale.
4) După posibilitatea satisfacerii, distingem:
- necesităţi solvabile (au surse şi mijloace reale);
- necesităţi parţial solvabile;
- necesităţi insolvabile.
Indiferent de numărul lor, trebuinţele au anumite caracteristici comune:
a) presupun prezenţa unui obiect (proces) care le orientează;
b) conţinutul lor se stabileşte în funcţie de condiţiile, de modul de satisfacere
şi de accesibilitatea la obiectul (procesul) amintit, care le motivează;
c) au caracter ciclic: reapar, la intervale mai reduse sau mai largi de timp;
d) dezvoltarea lor este dependentă de factori socio-istorici (pentru că, de
exemplu, elementele ieşite din circuitul valoric nu constituie decât rareori
obiect al nevoilor).
Ştim că nu se întâlnesc oameni identici, ca atare nici nevoile lor nu sunt
aceleaşi. Nu înseamnă că nu există necesităţi comune, doar că fiecare individ – prin
prisma mediului familial, al (auto)educaţiei, al nivelului de trai, al pregătirii ş.a. –
găseşte un alt mod de a şi le satisface. Unii au, însă, nevoi suplimentare marii mase
a populaţiei: este vorba despre cei care depăşesc nivelul obişnuit, mediu, având
trebuinţe elevate. Figura 2.1. denotă rezultanta reală a motivaţiei umane, constituind
calea spre înţelegerea fenomenelor şi noţiunilor amintite.
Trebuinţe spirituale
↑
Trebuinţe valorizatoare
↑
Trebuinţe sociale
↑
Trebuinţe materiale
↑
Trebuinţe biologice
↑
Motivaţie organică
14
iar baza societăţii de consum este dezirabilitatea (dorinţa), care implică
satisfacerea graduală a trebuinţelor individuale şi/sau sociale.
• Nu întotdeauna, realizată fiind o anumită nevoie, sunt generate altele
(deşi, în general, această logică este adevărată).
• Nu toţi indivizii ajung să aibă necesităţi situate la cel mai înalt nivel.
• Se verifică ideile cu caracter legic asupra bunurilor, enunţate de Heinrich
H. Gossen în 1854, în relaţie cu trebuinţele şi cu utilitatea bunurilor.
15
- interese de grup;
- interese sociale (colective sau generale).
b) După subiecţii care le reprezintă, observăm:
- interese directe (nemijlocite);
- interese indirecte (mijlocite de factori exteriori).
Raporturile în care se află oamenii în cadrul activităţilor economice sunt
raporturi de interese şi, indiferent de particularităţile activităţilor depuse, oamenii
urmăresc realizarea propriilor scopuri. Ei caută să-şi definească diverse concepte şi
să-şi construiască mijloace adecvate atingerii ţelurilor fixate (chiar dacă, sub
impulsul intereselor economice, iau naştere, inevitabil, contradicţii).
16
nemijlocit (prin variate metode, dar supunându-se legilor în vigoare). În mod direct,
subiecţii relaţiilor de proprietate sunt indivizii, luaţi separat sau incluşi în grupuri
sociale (începând chiar cu microgrupul familiei), organizaţii sau societăţi, la nivel
naţional şi internaţional.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile materiale şi spirituale, care există
sub forma unor entităţi reale, identificabile şi în general durabile din punct de vedere
economic: mijloace de producţie, bunuri de consum, capacitate de muncă, bani,
hârtii de valoare, drepturi de autor, brevete de invenţii etc..
Când se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată, invariabil se
pomenesc şi caracterele acestuia:
i absolut şi inviolabil;
i deplin şi exclusiv;
i perpetuu şi transmisibil.
17
terţilor, în condiţiile respectării legii. Caracterele dreptului de proprietate
publică sunt:
i inalienabil (bunurile respective nu se pot înstrăina prin transmiterea
dreptului de proprietate sau prin alte modalităţi);
i imprescriptibil (nu se prescrie, conform Codului civil, domeniul
lucrurilor care nu pot fi obiect al proprietăţii private);
i insesizabil (bunurile despre care este vorba nu pot fi urmărite de
creditorii celor care le stăpânesc).
B. În ţările cu economie de piaţă, proprietatea privată ocupă locul central în
cadrul formelor de proprietate. În legătură cu ea se vorbeşte despre
proprietatea individuală (cazul în care cel care stăpâneşte factorii de
producţie îi şi foloseşte, în mod direct – de pildă proprietatea micului
meşteşugar), de proprietatea privat-individuală (manifestată atunci când
proprietarul – care deţine prod-factorii – îi foloseşte prin intermediul
salariaţilor pe care-i plăteşte) şi proprietatea privat-asociativă (regăsită sub
forma asociaţiilor de proprietari individuali şi mai ales a societăţilor de
capital).
C. Proprietatea mixtă este caracterizată prin aceea că, în principiu, capitalul
unităţilor care aparţin acestui sector provine din participaţiile unor
persoane fizice (proprietari individuali) sau juridice (societăţi de persoane
sau de capital). Specificul său este acela că poate implica, prin asociere,
atât participări la scară naţională, cât şi la nivel internaţional (în privinţa
administrării bunurilor, asumării riscurilor şi conducerii firmei).
Dată fiind gama largă a tipurilor de proprietate prezentate, remarcăm că în
lumea de azi, rareori se poate găsi o asemenea formă în stare pură. De fapt,
trăsătura cea mai importantă a economiei de piaţă este pluralismul formelor de
proprietate, care presupune competiţia – ca o condiţie esenţială a stimulării
iniţiativei şi asigurării democraţiei autentice în viaţa economico-socială.
Singurele scopuri cărora trebuie să li se subordoneze alegerea tipului de
proprietate dominantă sunt: motivaţia globală (cea personală nefiind de ajuns),
libertatea iniţiativei, autonomia în privinţa activităţii agenţilor economici, precum şi
adaptabilitatea la cerinţele noului. Orice criteriu de altă natură (respectiv orice
deziderat având în centru intenţii despotice, de populism sau de manipulare) trebuie
respins, întrucât ar genera modificări ale mecanismelor economice, structural-
cantitative şi calitative, ale ţării care caută să aleagă între căile de urmat (respingând
atât rigiditatea, cât şi activismul rău înţeles).
Pe asemenea considerente, putem aduce noţiunea de pluralism al formelor
de proprietate spre zona mult mai largă a pluralismului economic, înţelegându-l pe
acesta din urmă prin prisma a două accepţiuni: în sfera sistemelor economice şi în
domeniul structurilor economice. Doar pluralismul economic (prin ambele
coordonate, privite simultan) este calea trecerii reale la o economie de piaţă. Fără el,
este de neconceput deschiderea economiei spre principiile şi pârghiile reglatoare ale
pieţei. Având în vedere asemenea elemente, este necesar ca pentru aşezarea
economiei pe bazele unui anumit tip de proprietate, să se pornească în primul rând
de la studierea naturii umane, adică de la complexitatea omului – ca exponent nu
numai al mediului biologic, ci şi al celui socio-istoric şi mai ales al celui economic.
Tocmai de aceea, proprietatea apare ca o relaţie statornicită între oameni, în privinţa
bunurilor asupra cărora se manifestă; ea se studiază ca obiect al relaţiilor pe care le
presupune, dar şi ca sens al mişcării lor.
18
Cap. 3. SISTEMELE ECONOMICE
19
3. baza tehnico-materială: rudimentară;
4. tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de
consum: predominant comună (ceea ce nu exclude complet anumite
elemente aflate în proprietatea privată);
5. diviziunea socială a muncii: redusă (referitoare la ocupaţiile de bază);
6. caracterul economiei: autarhic (orientat spre consumul personal);
7. dimensiunile producţiei: relativ restrânse;
8. eficienţa şi randamentul: foarte scăzute;
9. cooperarea între membrii societăţii: mai mult sau mai puţin extinsă, în
funcţie de interese;
10. gradul de centralizare a economiei: zero.
Menţionăm că economia naturală a caracterizat toate tipurile de sisteme
anterioare celui capitalist, însă acest fapt n-a exclus orice raport de schimb.
Restrângerea graniţelor economiei naturale a fost provocată şi compensată
de apariţia şi dezvoltarea rapidă a economiei de schimb, în etapa descompunerii
civilizaţiei comunei primitive. În paralel cu acest ultim proces s-a accentuat
intensificarea meşteşugurilor, comerţului şi industriei, iar fenomenul care a marcat
desprinderea hotărâtă de rămăşiţele trecutului a fost prima revoluţie industrială.
Ca atare, economia de schimb reprezintă o formă de organizare şi de
funcţionare a producţiei sociale, în interiorul căreia agenţii economici (autonomi,
independenţi unul faţă de celălalt şi specializaţi în fabricarea anumitor produse)
creează bunuri în scopul satisfacerii necesităţilor de consum ale societăţii, prin
intermediul schimbului, pe piaţă. În urma procesului de vânzare–cumpărare, bunurile
respective preiau forma de marfă. Adăugăm că într-un asemenea tip de sistem,
activitatea actorilor economici îşi verifică raţionalitatea, în măsura în care piaţa
dovedeşte acest lucru, prin noţiunea de utilitate.
Funcţionarea economiei de schimb se bazează pe legităţile şi pârghiile
producţiei de mărfuri, concretizată în existenţa concomitentă a două condiţii:
a) Diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici reprezintă
procesul obiectiv de desprindere şi diferenţiere a producătorilor, de separare
a lor în raport cu elementele de sine-stătătoare pe care ei le realizează.
Propriu-zis, acest cumul de acţiuni vizează împărţirea sferei economiei
naţionale în sectoare, ramuri, subramuri şi domenii de activitate.
b) Autonomia, independenţa producătorilor presupune faptul că la baza
procesului de fabricaţie se găseşte o anumită formă de proprietate. Ea se
axează pe dreptul de decizie al subiectului economic, în privinţa dispoziţiei
asupra unui bun.
Doar privite în condiţii de cumulativitate, cele două condiţii precizate determină
mecanismul funcţionării economiei de schimb. Acest tip de economie a fost urmarea
nemijlocită a modificărilor petrecute în cadrul civilizaţiei, în decursul timpului.
Cele mai importante trăsături ale economiei de schimb sunt următoarele:
1. centrul activităţii: industria şi agricultura;
2. resursele utilizate: neregenerabile;
3. baza tehnico-materială: evoluată (maşini şi utilaje perfecţionate);
4. tipul de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi a bunurilor de
consum: predominant privată (neexcluzând proprietatea publică);
5. diviziunea socială a muncii: modernă;
6. caracterul economiei: deschis, orientat spre schimb (vânzare-cumpărare);
7. dimensiunile producţiei: cuprinzătoare, datorită creşterii consumului;
8. eficienţa şi randamentul: avansate (derivate fiind din progresul tehnic);
9. cooperarea între membrii societăţii: uneori deficitară, datorită intereselor
diferite ale agenţilor economici;
10. gradul de centralizare a economiei: mai mult sau mai puţin accentuat,
depinzând de influenţa statului în economie.
20
3.3. Piaţa – loc de manifestare a relaţiilor de schimb
Tabelul 3.1. Categorii de pieţe în raport cu numărul agenţilor economici din ramură
Ofer-
tanţi Numeroşi Puţini Unul singur
Cumpă-
rători
Numeroşi Concurenţă Oligopol Monopol
(perfectă)
Puţini Oligopson Oligopol Monopol
bilateral contracarat
sau contrariat
Unul singur Monopson Monopson Monopol
contracarat bilateral
sau contrariat
21
3.4. Economia de piaţă contemporană.
Subsisteme particulare ale sistemului economic actual.
22
i reprezintă un sistem în care domină proprietatea socialistă (comună şi
cooperatistă), prin mijlocirea monopolului asupra funcţionării întregii
activităţi economice;
i presupune o conducere unitară (“de la centru”), potrivit reglementărilor
unui plan naţional unic, care absolutizează rolul statului în cadrul
întregului (totul funcţionează pe baza unui sistem de comandă,
constând în directivele transmise de organele statului);
i este o economie unipolară (polul puterii fiind statul);
i acţiunile puterii publice sunt de tip totalitar, urmând o triplă axă: ele
determină obiectivele economiei, creează mijloacele de atingere a
acestora şi fixează perioada de realizare a scopurilor.
2. Economia corporatistă a reprezentat o modalitate experimentală de
prezentare a unui sistem economic, după cel de-al doilea război mondial
(de exemplu, regimul fascist din Italia, cel nazist din Germania, cel de la
Vichy – în Franţa, sau cel al lui Salazar – în Portugalia). Conceput ca
arbitru general, statul corporatist s-a autodeclarat a fi pe poziţia de a evita
anarhia economică a perioadei în care s-a născut, prin formarea de uniuni
profesionale, promotoare ale “armatei de clasă”. În realitate, el a
determinat subordonarea acestor organisme unor interese totalitariste.
3. Economia dirijată constituie un sistem în interiorul căruia statul ia toate
deciziile referitoare la producţie şi consum, printr-un oficiu de planificare
care decide ce, cum şi pentru cine trebuie produs. Totuşi, dirijismul
(cercetat şi propus de J. M. Keynes pentru ieşirea din criză a S.U.A., spre
jumătatea secolului al XX-lea) se deosebeşte de intervenţionism, întrucât
presupune orientare, dar şi implicare bine intenţionată.
4. Economia mixtă este un întreg în interiorul căruia se constată că:
i statul controlează o parte importantă a producţiei, prin sistemul de
impozitare, transferuri guvernamentale ş.a., reglementând măsura în
care subiectul economic îşi atinge interesul;
i în acelaşi timp, însă, forţele pieţei joacă un rol important, contribuind la
crearea echilibrului dorit; ca urmare, există o mixtură între concurenţă
şi monopol, mediată de decizii individuale şi publice.
5. Economia descentralizată se poate defini prin câteva trăsături:
i este un sistem de piaţă, în cadrul căruia există centre economice
distincte (de producţie şi de consum), utile schimbului;
i presupune o economie centrată pe rolul întreprinderii de producţie;
i motivaţia activităţilor statului este globală şi indirectă;
i prin organele sale, puterea publică are menirea de a proteja sistemul,
respectând logica internă a economiei de piaţă.
Nu există o economie de piaţă perfectă, pentru că întotdeauna, un asemenea
sistem economic va avea de luptat cu imperfecţiunile pieţei. Totuşi, din democraţie
derivă cea mai reală formă de guvernare. Aşadar, vom caracteriza cele mai
cunoscute modele ale economiei de piaţă contemporane, pentru a scoate în relief
puternicul lor impact asupra lumii de azi:
a) Este cât se poate de cunoscută existenţa modelului economic renan
(german) al economiei sociale de piaţă, propriu unor ţări precum
Germania, Austria, Elveţia şi Olanda. Mizând pe competitivitate şi
solidarism, economia socială de piaţă prevede:
- amestecul unic de etatism şi liberalism, de răspundere şi solidaritate,
de spirit de asociere, instituţionalism şi individualism, astfel încât piaţa
şi norma colaborează cu compromisul social;
- garantarea de către stat a protecţiei sociale;
- promovarea ideii de naţionalism în politica economico-socială;
- orientarea spre acţiuni pe termen lung.
23
b) Din “trunchiul german” s-a desprins o “ramură” particulară: modelul
scandinav, aplicat în ţările nordice ale Europei: Suedia, Danemarca,
Norvegia, Finlanda. “Reţeta” succesului acestei economii în anii 1965-
1975 a fost, după specialişti, ocuparea cât mai mare a forţei de muncă,
dublată de o rată moderată a inflaţiei.
c) La fel de cunoscut este modelul (neo)american, aplicat în ţări precum
S.U.A., Canada, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă şi caracterizat
prin trăsături precum:
- funcţionarea unui capitalism ultraliberal;
- limitarea intervenţiei statale (“stat minimal”);
- economie proprie societăţii de consum;
- regim de relativă relaxare fiscală;
- permisivitate în sectorul migraţiei forţei de muncă;
- accentul pus pe termenul scurt (“ziua de azi”) şi pe câştigul prin risc;
- privilegiul monetar – ţinând seama de impactul generat în lumea
financiară atât de dolarul american, cât şi de lira sterlină.
d) Modelul nipon (japonez) presupune, în esenţă, orientarea spre valorile
proprii culturii şi vieţii asiatice, între care amintim originalitatea, morala,
onoarea şi respectul reciproc. Ca idee de pornire, el prezintă o umbră de
asemănare cu cel german, deoarece are la bază atât conştiinţa în raport
cu orice tip de activitate, cât şi spiritul de echipă. Trăsăturile modelului
nipon au în vedere:
- stimularea firmelor de către un stat interesat de progresul general;
- socotirea întreprinderii drept o comunitate care marchează politica
specială de gestionare a personalului (în virtutea “armoniei sociale”);
- deciziile au caracter de grup;
- economisirea – “virtute naţională”;
- încercarea de compensare a lipsei factorilor naturali cu ambiţia şi
puterea de muncă (ambele aduse la rang de normă).
Din modelele recunoscute pe plan mondial s-au desprins şi forme zonale de
economie. Dintre ele, amintim economiile sud-vest-europene, sud-americane,
chineză, precum şi cazul “tigrilor” asiatici. Există şi tendinţe de creare a unor
“tipare” economico-sociale în recent democratizatele state din estul şi centrul
Europei, mai ales în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia şi Slovacia, dar şi în
România sau în Bulgaria, deoarece s-a ajuns la concluzia că nu există alternative
viabile, comparativ cu trecerea la economia de piaţă. Desigur, acceptarea în
structurile europene şi internaţionale necesită sacrificii şi şocuri, însă în zorii
mileniului trei, procesele de transformare a ţărilor amintite şi a celor din jurul lor sunt
evidente.
Luând în considerare tipurile de economie la care am făcut referire în
decursul ultimelor pagini, trebuie ştiut că nu orice model al economiei de piaţă este
indicat pentru o ţară şi/sau pentru o etapă a dezvoltării. Nepotrivirea respectivă –
generată de dezinformare, de exces de zel, de necunoaştere sau de “efectul de
imitare” – poate aduce perturbări (mai mult sau mai puţin accentuate) asupra
întregului mecanism de funcţionare a economiei căreia i se aplică un model de
dezvoltare nestudiat în prealabil.
24
Cap. 4. UTILITATEA ŞI VALOAREA MĂRFURILOR
25
2) Utilitatea totală (UT) se referă la cumularea progresivă a utilităţii unităţilor
n
adiţionale consumate în timp din bunul X, după relaţia: (UT = ∑ u i ).
i =1
3) Utilitatea marginală (Umg) se traduce prin satisfacţia rezultată din
consumul ultimei doze din bunul luat în considerare. În cazul general, ea
∆UT
se calculează după relaţia: Umg = (unde: ΔU – sporul de utilitate
∆X
înregistrat de consumul unei doze faţă de consumul alteia, precedente;
ΔX – sporul cantităţii consumate din bunul-reper X). Dacă presupunem că
se raţionează identic în cazul unor cantităţi infinitezimal de mici din bunul
X şi că funcţia U(X) este continuă şi diferenţiabilă, utilitatea marginală
dUT
este derivata funcţiei de utilitate: Umg = = U'X .
dX
Teoria utilităţii marginale reflectă importanţa acordată de individ unei anumite
unităţi folosite dintr-o marfă (ultima). Pe această bază a fost formulată legea utilităţii
descrescătoare, care exprimă relaţiile esenţiale, necesare şi generale cauzate de
mărimea utilităţii dozelor succesive ale unei rezerve dintr-un bun oarecare, de care
dispune subiectul economic. Potrivit ei, cu cât cantitatea disponibilă din respectivul
bun este mai mare, cu atât utilitatea adusă de consumul unităţilor adiţionale este mai
mică (şi invers). La baza descreşterii utilităţii marginale stă evoluţia contrară a
intensităţii manifestării unei necesităţi, în raport cu gradul ei de satisfacere.
Dacă notăm: u1 – utilitatea primei doze folosite dintr-un bun-reper; u 2 –
utilitatea celei de-a doua doze; u 3 – utilitatea dozei a treia ş.a.m.d., până la un,
deducem că u1 > u2 > u3 > … > un, respectiv că utilitatea marginală maximă se
înregistrează în cazul primei unităţi consumate din bun, aceea care satisface cea
mai presantă (importantă) nevoie. Pe măsură ce trebuinţa e acoperită, utilitatea
marginală a cantităţilor suplimentare descreşte, până la punctul de saturaţie, aşa
cum se poate constata din Tabelul 4.1. şi Figura 4.2.. Comparativ, în Figura 4.1. se
observă că, spre deosebire de utilitatea marginală, care scade, utilitatea totală are
tendinţă inversă, de creştere (cu “raţie” tot mai mică).
26
Umg
100
UT 90
80
320 UT 70
300 60
50 Umg
260 40
190 30
100 20
10
X X
0 1 2 3 4 5 6 7 0 1 2 3 4 5 6 7
-20
Figura 4.1. Curba utilităţii totale (UT) Figura 4.2. Curba utilităţii marginale (Umg)
Pentru un individ, pe primul loc în “topul” utilităţii între aparatele electrocasnice se află
televizorul color, pe locul al II-lea cafetiera, pe III – storcătorul de fructe, iar pe IV – maşina de spălat.
27
Calculul economic al consumatorului, determinat în condiţii de realizare a
maximului de satisfacţie şi ţinând seama de input-ul aflat la dispoziţia individului, are
ca puncte de pornire câteva accepţiuni: bunurile necesare cumpărătorului sunt
perfect divizibile; cantităţile disponibile, respectiv folosite, sunt măsurabile numeric;
în plus, există restricţii în domeniul venitului utilizabil.
Teoria ordinală a utilităţii are la bază câteva elemente care alcătuiesc
eşafodajul teoriei consumatorului – şi anume: axiomele alegerii consumatorului
raţional, curbele de indiferenţă şi rata marginală de substituţie, alături de linia
bugetului şi echilibrul consumatorului. În cele ce urmează ne vom referi doar la
ultimul aspect menţionat, precizând că în adoptarea deciziilor sale, consumatorul
raţional, dornic să maximizeze efectele utile ale bunurilor consumate, trebuie să ia în
considerare două constrângeri economice: venitul (bugetul) disponibil şi preţul
bunurilor dorite. Faptul se realizează luând drept bază dreapta (linia) bugetului.
Pentru a o contura, presupunem următorul exemplu: Fie venitul
consumatorului V = 300.000 lei. Cu această sumă, individul doreşte să achiziţioneze
cantităţi diferite (x , respectiv y) din bunurile X şi Y. Se cunosc preţurile unitare ale
lui X şi Y sunt: Px = 20.000 lei şi Py = 25.000 lei.
În mod normal, V ≤ X·PX + Y·PY, însă forma ideală a acestei relaţii este:
V = X·PX + Y·PY (5),
5
4
3
.
N
2
1 A
X
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
28
disponibil pentru consum. Panta ei este descendentă, întrucât la achiziţionarea unei
unităţi adiţionale dintr-un bun trebuie să se renunţe la o cantitate din celălalt.
În plus faţă de poziţiile A, B şi S, în Figura 4.3. apar şi alte puncte. Astfel:
i orice punct situat “deasupra” dreptei semnifică o combinaţie inaccesibilă
(deoarece depăşeşte venitul individului) – de pildă, punctul M, în care
XM·PX + YM·PY > V;
i orice punct din triunghiul OAB înseamnă o combinaţie accesibilă, pentru
că respectiva cheltuială este mai mică decât venitul disponibil – de
exemplu, punctul N, în care se observă că XN·PX + YN·PY < V.
Pentru orice consumator există, la un moment dat, o hartă a curbelor de
indiferenţă corelată cu dreapta bugetului, în modul următor (Figura 4.4.):
Y
n
M
y3 S I4
N I3
n R
n I2
I1
X
0 x3 A
29
(unde U 'X – prima derivată a funcţiei utilităţii totale în raport cu X; U 'Y – prima
derivată a funcţiei utilităţii totale în raport cu Y; PX şi PY – preţurile bunurilor X şi Y).
În astfel de ipoteze, raportul cantitativ dintre cele două bunuri X şi Y aflate în discuţie
se va regăsi sub forma RMSY/X, întrucât în punctul S, UmgY = UmgX, iar raportul
utilităţilor marginale ale lui X, respectiv Y, este tocmai raportul dintre preţurile lor
PX
unitare. Aşadar, în valoare absolută, RMS Y / X = .
PY
30
1. respectiva concepţie accentuează importanţa utilităţii, rarităţii şi
dezirabilităţii bunurilor, ca factori esenţiali în determinarea valorii (prin
intermediul satisfacţiei resimţite de consumator);
2. teoria subiectivă conferă roluri pe măsură tuturor factorilor implicaţi în
procesul respectiv (cu alte cuvinte, nu are un caracter absolutist), fără a
micşora importanţa muncii în crearea valorii;
3. abordarea de faţă implică în calcule aspecte cuantificabile, dar nu atât
prin prisma efortului depus în producţie, cât prin intermediul efectelor
obţinute;
4. concepţia referitoare la valoarea-utilitate permite personalităţii umane o
arie propice de dezvoltare.
III. Teoria obiectivo-subiectivă a valorii
Încercând compararea celor două teorii prezentate, referitoare la valoarea
bunurilor, economiştii s-au întrebat care dintre ele este mai potrivită. În acelaşi timp,
însă, s-a pus problema (non)excluziunii lor reciproce, date fiind caracteristicile
fiecăreia. Ce se întâmplă concret: concepţia valorii-utilitate ajunge să o contrazică pe
cea a valorii-muncă sau nu? S-a constatat că în realitate, deşi sunt evident diferite,
cele două teorii au clare aspecte de întrepătrundere.
Intenţionând să concilieze, într-o anumită măsură, opiniile exprimate în
legătură cu cele două concepte, personalităţi precum Charles Gide şi Alfred Marshall
au exprimat faptul că valoarea mărfii e determinată atât de costul de producţie
necesar fabricării unui bun, cât şi de utilitatea mărfii rezultate. Conform unei
asemenea tratări a problemei, generatoare de valori sunt, pe de o parte, motivaţiile
obiective (cuantificate prin categoriile economice de cost şi posibilităţi de producţie),
iar pe de altă parte, cele subiective (arătând elemente legate de dezirabilitatea şi
utilitatea bunului).
Părerea noastră admite că pe piaţă are loc o egalizare a utilităţii marginale din
punctul de vedere al ambilor participanţi la schimb: vânzătorul şi cumpărătorul.
Fiecare vânzător îşi vinde marfa mai multor consumatori şi fiecare cumpărător
achiziţionează bunuri de la mai mulţi ofertanţi, astfel creându-se o adevărată reţea
de relaţii pe piaţă. Adâncirea ei poate duce la relativa egalizare a aprecierii
subiecţilor economici şi la formarea unei valori de piaţă unice, cât mai apropiată de
situaţia concretă.
În acest spirit, a fost formulată legii valorii, care – ca orice lege economică –
exprimă legăturile generale, necesare, esenţiale şi relativ stabile existente şi
manifestate între trei tipuri de mecanisme: al creării valorii bunurilor-marfă, al
formării preţului pe piaţă şi al desfăşurării schimburilor. Ea are un real caracter
istoric, fiind determinată de gradul de evoluţie înregistrat de societate şi de
economie. Legea valorii acţionează ca un puternic stimul în viaţa reală, concretizat,
pe de o parte, în repartizarea optimă a factorilor de producţie (conform necesităţilor
existente), iar pe de altă parte în proximizarea satisfacţiei consumatorului (în funcţie
de utilitatea bunurilor). Ca un adevărat liant al segmentelor contemporane ale
economiei de piaţă, legea valorii scoate în relief importanţa eficientizării rezultatelor
obţinute de agenţii economici (prin intermediul deciziilor acestora) şi denotă interes
crescând pentru introducerea (aplicarea) progresului tehnic.
31
Cap. 5. BANII
32
convenţională, astfel încât puterea lor de cumpărare era un atribut legat
de stat şi de încrederea populaţiei în emitentul de monedă.
C) Teoria cantitativă şi-a fixat în vizor analiza raportului cauzal dintre masa
bănească în circulaţie şi volumul mărfurilor, pe de o parte – şi nivelul
puterii de cumpărare, pe de altă parte. Vechea idee care a traversat
secolele, respectiv: M = P ⋅ T (unde: M – masa monetară; P – nivelul
preţurilor; T – volumul tranzacţiilor), a fost însă considerată prea simplu
formulată, într-o epocă în care teoria cantitativă lua amploare. Având la
bază relaţia: M ⋅ V = P ⋅ T (în care elementul de noutate faţă de perioadele
anterioare este notaţia V – simbol al vitezei de circulaţie a banilor), Irving
Fisher a considerat că produsul M·V reprezintă oferta de bani din
economie, iar “componenta” P·T – cererea de monedă.
D) Teoria keynesistă a integrat concepţia cantitativă a banilor în teoria
generală a venitului global. Faptul că schimburile, preţurile şi salariile sunt
mijlocite de bani are un rol semnificativ în teoria monetară a lui Keynes.
E) Teoria postkeynesistă asupra banilor revine celor care – prin
reprezentanţi precum J. R. Hicks, P. A. Samuelson ş.a. – au încercat să
evidenţieze aspecte noi în privinţa raportului dintre masa bănească în
circulaţie, nivelul preţurilor şi alte variabile economice, privite tot sub
aspecte cantitative.
F) Teoria monetaristă asupra banilor priveşte oferta de monedă ca fiind
factorul esenţial al fluctuaţiilor economice, al produsului intern brut
nominal pe perioadă scurtă şi, în acelaşi timp, al nivelului preţurilor pe
intervale temporale largi. În ultimele decenii s-au materializat eforturile
depuse în scopul creării unei teorii moderne, integratoare şi dinamice
a banilor, având ca suport cu precădere monetarismul. După ce teoria
cantitativă “clasică” a căzut în dizgraţie în timpul “Marii Depresiuni” a
secolului al XX-lea, Milton Friedman încearcă s-o revigoreze începând cu
1950, dându-i, însă, un sens mult mai profund. Elaborând structura
monetarismului modern, el acceptă faptul că orice acţiune sau politică
monetară trebuie să aibă în vedere creşterea în ritm constant a cantităţii
de bani în circulaţie, oricare-ar fi starea economiei.
G) În literatura de specialitate există şi baze ale teoriei calitative a banilor,
care introduce în cunoştinţele de profil problematica subiectivă.
33
Înţelegem prin convertibilitate însuşirea legală a unei monede de a fi
schimbată cu o alta, în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţă. Pentru trecerea
la convertibilitate sunt necesare cel puţin următoarele condiţii: potenţial economic
însemnat; economie naţională solidă; preţuri corespunzătoare unei pieţe structurate
similar pieţei mondiale; balanţă de plăţi echilibrată; comerţ exterior eficient; calitate şi
diversificare în privinţa produselor; curs real al monedei naţionale; rezerve de valută.
Există câteva variante ale regimului convertibilităţii: în raport cu persoanele
implicate în schimbul de monedă (convertibilitate externă, respectiv internă), în
funcţie de raportul de stabilire a echivalenţei într-o altă monedă (convertibilitate
oficială, respectiv de piaţă) şi în raport cu tipul operaţiunilor presupuse
(convertibilitate totală, respectiv parţială).
Prin dezvoltarea schimburilor pe toate planurile, convertibilitatea se extinde şi
prin intermediul euro-monedelor. Acestea sunt monede naţionale depuse la bănci
situate în afara ţărilor emitente şi se utilizează în scopuri obişnuite, deşi ies de sub
controlul statului de origine. Pentru ca o monedă să fie acceptată în această poziţie
internaţională, trebuie să îndeplinească patru condiţii:
i funcţia de etalon al valorii tranzacţiilor (care presupune stabilitate);
i funcţia de schimb (însemnând cerere şi ofertă pe piaţă);
i funcţia de finanţare (care echivalează cu posibilitatea susţinerii pieţei
monetare, de către un sistem bancar internaţional);
i funcţia de rezervă (implicând încrederea în semnul monetar respectiv).
Când se discută noţiunea putere de cumpărare a monedei trebuie precizate
două nivele de abordare:
1. Puterea de cumpărare internă (sau pe plan naţional) a unei monede este
cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra într-o ţară, la un
moment dat, cu o unitate monetară. Ea se calculează astfel:
S
Pci =
P
unde:
- S – suma de bani la care se face referire (cea “acoperită” de monedă) – sau tocmai
unitatea monetară în sine;
- P – indicele sintetic al preţurilor.
35
Cap. 6. CEREREA, OFERTA ŞI PREŢUL DE ECHILIBRU.
AGENŢII ECONOMICI. CONCURENŢA PE PIAŢĂ.
Există şi excepţii de la această “regulă”: situaţia bunurilor inferioare – care satisfac “paradoxul
Giffen” şi care arată că mărimea cererii se modifică în acelaşi sens cu evoluţia preţului (P& → C&,
respectiv P( → C(); exemplul bunurilor care denotă prestigiu (pietre preţioase, blănuri ş.a.), în care
persoanele implicate devin exponenţi ai cererii tocmai pentru că marfa respectivă are un preţ ridicat;
situaţia în care fenomenul de creştere a preţului se bazează pe îmbunătăţirea calităţii bunului.
36
dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi
preţul necesar pentru a-l obţine: P& → C&, respectiv P( → C().
Totalitatea raporturilor determinate între preţ şi cantitatea cerută poartă
numele de barem al cererii şi presupune abordarea din Tabelul 6.1.:
Tabelul 6.1. Baremul cererii
Alternativa Preţul unitar Cantitatea cerută din bunul
de achiziţie P ($) normal X: Qc (buc.)*
A 230 80
B 220 120
C 200 200
D 150 400
E 100 600
*corespunzător funcţiei Qc = 1.000 – 4·P
P
230
220
200
150
CC’
100
QC
0 80 120 200 400 600
Unind punctele de confluenţă din Figura 6.1. (fiecare din ele reprezentând
cantitatea cerută din bunul normal X, pe care consumatorii sunt dispuşi s-o
achiziţioneze la un anumit preţ), obţinem o linie continuă, notată CC’ şi numită curba
cererii. Orice punct al ei constituie câte o combinaţie posibilă între nivelul preţului P
şi cel al volumului Qc cerut din marfa respectivă, la un anumit moment de timp. Se
observă că pentru un bun normal, înclinaţia curbei CC’ este de la NV la SE, pentru
că este firesc ca, atunci când preţul scade, cantitatea cerută să sporească. Pe de
altă parte, reducerea de preţ aduce noi cumpărători, care înainte de ieftinirea bunului
nu-şi permiteau achiziţia lui în volumul dorit.
V V
0 Q 0 Q
(a)
Figura 6.2. Curba lui Engel pentru bunurile normale şi(b)
superioare (a),
respectiv pentru cele inferioare (b)
37
În Figura 6.2., observăm că fiecare punct al curbei respective semnifică o poziţie de echilibru
a consumatorului, care – la rândul ei – oglindeşte alegerea optimă a cantităţii cerute, în condiţiile
venitului disponibil la un moment dat.
38
2. Cererile particulare (extreme): cererea cu elasticitate infinită (cererea
perfect elastică); cererea cu elasticitate zero (cererea perfect inelastică).
3. Cererile atipice (anormale): apar în situaţia bunurilor inferioare (de tip
“Giffen”), dar şi atunci când mărfurile dorite se cumpără doar pentru
satisfacerea vanităţii sau din snobism (cazuri în care P& → C&), respectiv
P( → C(, astfel încât KeC/P < 0).
Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reprezentată, concret, de raportul
dintre modificarea relativă a cantităţii solicitate dintr-o marfă şi modificarea relativă a
venitului consumatorului, arătând câte procente de variaţie a cererii (majorare,
respectiv reducere) revin unui procent de modificare a venitului (creştere, respectiv
scădere). Altfel spus, acest indicator exprimă cu câte procente se modifică cererea
pentru bunul în cauză, la schimbarea cu 1%, într-un sens sau altul, a venitului
disponibil al cumpărătorului.
În asemenea circumstanţe, calculăm coeficientul de elasticitate a cererii de
consum în funcţie de venit, valabil în cazul bunurilor normale şi superioare.
∆Q
Q ∆Q ∆V ∆Q V0 Q1 − Q 0 V0
Ke C / V = 0 = : = ⋅ = ⋅
∆V Q 0 V0 Q 0 ∆V Q0 V1 − V0
V0
Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt:
- Q0 – cantitatea cerută pentru început din marfa dorită (variabilă dependentă);
- Q1 – cantitatea cerută din bunul considerat, în perioada curentă;
- V0 – venitul iniţial al consumatorului (variabilă independentă);
- V1 – venitul la acelaşi moment de timp;
- ∆Q – variaţia cererii, ca răspuns la modificarea survenită în mărimea venitului;
- ∆V – variaţia venitului individului, de la o perioadă de timp la alta.
39
Există însă şi excepţii de la această “regulă”, între care:
i cazul în care se anticipează creşteri de preţ (celelalte condiţii ale pieţei rămânând
constante) – care determină reducerea ofertei prezente (în scop speculativ);
i exemplul bunurilor perisabile, a căror ofertă se menţine pentru a evita pierderile;
i situaţia în care marfa în cauză este singura sursă de venit a producătorului
(vânzătorului), motiv pentru care el este nevoit s-o ofere chiar şi la un preţ mai mic.
40
P
230 OO’
220
200
150
100
0 Qo
150 175 200 210 215
41
Notaţiile utilizate în relaţiile precedente sunt:
- Q0 – cantitatea oferită pentru început dintr-o anumită marfă (variabilă dependentă);
- Q1 – cantitatea oferită din bunul considerat, în perioada curentă;
- P0 – preţul iniţial al bunului respectiv (variabilă independentă);
- P1 – preţul la acelaşi moment de timp;
- ∆Q – variaţia ofertei, ca răspuns la modificarea survenită în mărimea preţului;
- ∆P – variaţia preţului produsului, de la o perioadă de timp la alta.
Lucrăm în condiţiile în care noul preţ la care se oferă produsul în cauză este mai mare decât
cel “de pornire” (P1 > P0), astfel încât diferenţa ΔP = P1 – P0 este pozitivă. Totodată, potrivit legii
ofertei, în cazul unui bun normal, output-ul datorat acestei modificări a preţului mărfii este superior
celui iniţial (Q1 > Q0). În consecinţă, în relaţia de calcul a coeficientului de elasticitate a ofertei în
raport cu preţul (KeO/P) nu va mai fi nevoie de aplicarea semnul “–”, ca sens economic provenit din
modalitatea de evoluţie a variabilei dependente Q, faţă de cea a parametrului independent P.
Tabelul 6.3. Relaţii între cantitatea cerută şi cea oferită dintr-o marfă pe piaţă
Preţul Cantitatea Cantitatea Diferenţe: exces Presiuni
unitar cerută din oferită din de ofertă / cerere asupra
P bunul normal X: bunul normal X: (+) sau exces de preţului
($) Qc (buc.)* Qo (buc.)** cerere / ofertă (-)
230 80 215 +135 (
220 120 210 + 90 (
200 200 200 0 -
150 400 175 -225 &
100 600 150 -450 &
*corespunzător legii cererii, respectiv funcţiei Qc = 1.000 – 4·P;
** corespunzător legii cererii, respectiv funcţiei Qo = 100 + P/2.
42
P
C O>C
230 O’
220
200
PE E
150
O C’
100
C>O
Q
0 80 120 150 175 210 400 600
200 215
QE
43
6.4. Agenţii economici: concept , trăsături, tipologie, dimensiuni
44
c) Combinarea tehnico-economică şi substituţia prod-factorilor vizează
schimbarea proporţionării acestora din urmă (în principal a muncii şi capitalului). În
esenţă, se apreciază că procesul combinării şi/sau al înlocuirii a avut sau nu efect
pozitiv, în măsura în care produsul activităţii realizate este vândut pe piaţă şi, ca atare,
îşi dovedeşte utilitatea.
d) Libertatea de acţiune (în funcţie de interesele proprii) se manifestă în
condiţiile respectării regimului legal şi a normelor de conduită economică.
e) Colaborarea între agenţii furnizori de factori de producţie şi cei ce îi
utilizează are rol în stabilirea relaţiilor economice pe piaţă.
f) Obiectivele activităţii rezidă în fixarea următoarelor scopuri: producerea
de bunuri şi/sau prestarea de servicii, în scopul satisfacerii trebuinţelor solvabile ale
indivizilor; realizarea economică a mărfurilor (ceea ce înseamnă vânzarea lor);
obţinerea de profit şi maximizarea acestuia.
În privinţa tipologiei, deosebim o serie de categorii de agenţi economici:
1. după caracterul lucrativ al activităţilor desfăşurate:
- asociaţii;
- societăţi de persoane (în nume personal şi în nume colectiv);
- societăţi de capitaluri (societăţi cu răspundere limitată, societăţi
anonime).
2. după sfera economică:
- agenţi la nivel microeconomic – respectiv elementari;
- agenţi la nivel macroeconomic – respectiv agregaţi.
3. după tipul de proprietate presupus:
- agenţi economici particulari (privat-individuali);
- agenţi economici privaţi, pe principii asociative;
- agenţi economici pe principii cooperatiste;
- agenţi economici de tipul societăţilor comerciale pe acţiuni;
- agenţi economici publici;
- agenţi economici micşti.
4. după caracterul obiectului de activitate:
- unităţi primare de producţie (atelier, secţie, fabrică) – având rol productiv
şi/sau de prestări servicii;
- unităţi administrativ-organizatorice – cu funcţii tehnico-administrative, dar
şi comercial-financiare;
- unităţi consumatoare (indivizii şi gospodăriile);
- unităţi intermediare (cartel, concern, holding ş.a.).
Integrarea firmelor se poate realiza în trei variante: prin interese economice
(modalitate în care se prevăd, de pildă, birouri comune pentru vânzări, servicii post-
vânzare şi/sau relaţii cu publicul); prin concesiune (metodă care include obligaţia
unui agent de a aproviziona alte unităţi şi de a le asigura asistenţă tehnică); prin
subcontracte (ceea ce implică existenţa unui antreprenor şi a unui subcontractant).
Dimensiunea întreprinderii este o problemă care incită de multă vreme
discuţiile de specialitate. S-a observat că, în măsura în care producţia industrială s-a
dezvoltat şi a făcut apel tot mai mult la tehnologie, “talia” agenţilor economici a
înregistrat o tendinţă generală de creştere. Totuşi, care e dimensiunea optimă a unei
întreprinderi, pe plan mondial? Atât firma mare, cât şi cea mică (respectiv mijlocie), au
“puncte” forte şi slabe. Există, firesc, aşa-numita dimensiune minimă a unui agent
economic, cunoscută în două accepţiuni: ca mărime fezabilă – sub care firma nu-şi
poate desfăşura activitatea (mărimea producţiei corespunzătoare costului variabil
minim); ca mărime eficientă – care priveşte producţia minimă ce asigură profitul (în
general, legată de pragul de rentabilitate).
În esenţă, nu există o dimensiune optimă pentru toate afacerile, indiferent de
ţară, de perioada străbătută sau de conjunctura economică. E adevărat că operaţiile se
miniaturizează rapid; tot mai mulţi muncitori sunt concediaţi şi, în plus, economia pe
45
scară largă este adesea depăşită. De asemenea, cu cât organizarea firmei e mai
complicată, se pare vechea idee potrivit căreia “mai mare înseamnă neapărat mai bun”
e tot mai demodată. În principiu, optimizarea dimensiunii unei firme se referă la:
gradul de dezvoltare a forţelor de producţie; nivelul diviziunii muncii; componentele
mecanismului economic; raportul dintre factorii extensivi şi intensivi implicaţi.
46
existenţei unui foarte mare număr de agenţi economici. Fiecare dintre
aceştia are dimensiuni neglijabile în raport cu cea a pieţei şi, ca atare, nu
poate exercita influenţe semnificative nici asupra volumului ofertei / cererii,
nici asupra nivelului preţului de piaţă.
• Omogenitatea produsului care face obiectul tranzacţiilor: Ne referim la
situaţia în care toţi producătorii fabrică acelaşi bun omogen, cu trăsături
identice (nediferenţiate), creat în aceleaşi condiţii de acces la resurse, fără
nici un fel de favorizare (de exemplu, publicitate).
• Accesul (intrarea şi ieşirea) liber(e) pe piaţă: În această ipoteză, accesul
(respectiv ieşirea) într-o / dintr-o ramură sau industrie nu sunt împiedicate
prin barierele juridice, financiare, instituţionale sau de altă natură.
Singurele “condiţii” sunt cele care determină existenţa agentului, în sensul
că el intră pe piaţa respectivă când nivelul costului de producţie este
inferior preţului de vânzare şi iese de pe acea piaţă în situaţia contrară.
B. Perfecţiunea concurenţei se regăseşte pe măsura îndeplinirii simultane şi
cumulative a altor două condiţii:
• Perfecta transparenţă a pieţei: Se referă la informarea completă a tuturor
participanţilor la schimb, privind tipul, natura, caracteristicile şi preţul
produselor, nivelul şi structura cererii şi ofertei.
• Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: Presupune libertatea şi
capacitatea fiecărui agent economic de a utiliza prod-factorii aşa cum (şi
unde) consideră că e mai bine, pentru obţinerea celor mai profitabile
rezultate economice (ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, elasticitatea
totală a factorilor respectivi).
Deşi îi este proprie “suveranitatea pieţei”, concurenţa pură şi perfectă rămâne
o stare teoretică, spre care tinde piaţa în ansamblul ei. N-o vom întâlni în realitate
decât în cazuri absolut particulare, întrucât este aproape imposibilă respectarea
simultană şi cumulativă a premiselor ei. Ea este tratată, însă, ca o situaţie de
referinţă (ca model) pentru ceea ce se petrece pe piaţă şi, deseori, poartă numele
concurenţei complete.
În concurenţa imperfectă, după cum arată şi denumirea acesteia, dispar
unul sau mai multe considerente legate de gradul de perfecţiune şi/sau puritate al
concurenţei complete. Ca atare, producătorii şi consumatorii au puteri inegale, faptul
generând presiuni individuale asupra preţurilor.
Trăsăturile concurenţei imperfecte au în vedere faptul că:
a) Există un anumit grad de atomizare a ofertei şi cererii (număr mare de
ofertanţi, respectiv vânzători – şi de cumpărători), dar bunurile sunt
diferenţiate prin aspect, calitate ş.a..
b) În masa producătorilor se deosebesc câţiva care se impun, controlând
anumite segmente ale ofertei prin diverse mijloace (de exemplu,
diferenţele la tarifele de transport până la / de la piaţă).
c) Nu există o mobilitate perfectă a factorilor de producţie.
d) Se întâlnesc situaţii extreme – cazul monopolizării ofertei de către un
singur fabricant (monopol) sau similarul din perspectiva cererii
(monopson) – dar şi situaţii intermediare, cum sunt oligopolul (număr
redus de vânzători), respectiv oligopsonul (număr mic de consumatori).
I. Concurenţa monopolistică
Acest tip de competiţie se regăseşte în dimensiunea aflată între concurenţa
perfectă şi monopol (e adevărat că se masează undeva mai aproape de condiţiile
concurenţei perfecte), datorită următoarelor caracteristici:
i Existenţa unui număr mare de agenţi economici independenţi cu
dimensiuni relativ apropiate (deşi mici) face ca piaţa corespunzătoare să
aibă un grad redus de concentrare economică. În acest caz, rivalitatea
este de tipul “firma X versus restul subiecţilor din ramură” şi iese în
47
evidenţă prin posibilităţile limitate ale agenţilor economici, în privinţa fixării
şi controlului preţului. Totuşi, există şansa luării deciziilor proprii,
independente de ale celorlalţi competitori din sector, deci nu se constată
subordonarea reciprocă a firmelor.
i Funcţionează libertatea de intrare, respectiv de ieşire, pe / de pe piaţă a
agenţilor economici.
i Când în ramură apare încă o firmă, care produce o versiune nouă a unui
bun diferenţiat, ea “preia” clienţi de la celelalte întreprinderi din sector.
i Diferenţierea bunurilor oferite pe piaţă se face mai ales prin publicitate,
reclamă, design ş.a. (produsele fiind similare, nu totdeauna identice), în
scopul atragerii clienţilor.
i Predomină concurenţa în afara preţului, respectiv prin produse.
i Preţul de echilibru format depăşeşte nivelul celui propriu concurenţei pure
şi perfecte.
II. Monopolul
Monopolul presupune existenţa pe piaţă a unui singur producător (respectiv
vânzător), care asigură întreaga ofertă dintr-un bun fără substitut, controlând piaţa şi
impunând un preţ de vânzare superior celui din concurenţa monopolistică şi celui din
oligopol. Pe o astfel de bază, monopolul nu poate asigura satisfacerea optimă a
nevoilor consumatorilor. Caracteristicile concurenţei proprii monopolului sunt:
i Oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al unui produs
nesubstituibil (de aceea se vorbeşte uneori despre gigantism).
i Produsele sunt diferenţiate.
i Se întâlneşte controlul absolut asupra resurselor folosite şi a rezultatelor
obţinute.
i Informaţiile asupra costurilor, preţurilor şi organizării pieţei sunt
incomplete.
i Se constată rigiditate în utilizarea şi mobilizarea prod-factorilor.
i Propriu-zis, manifestările concurenţiale sunt suprimate, datorită impunerii
de restricţii (bariere) la intrarea pe piaţă a altor posibili producători. Se
minimizează, astfel, pericolul apariţiei rivalilor.
III. Oligopolul
Oligopolul semnifică acea stare a pieţei în care numărul producătorilor /
vânzătorilor de bunuri similare sau diferenţiate este relativ redus, iar cel al
cumpărătorilor – mare (probând atomicitatea cererii). Deşi ofertanţii n-au
posibilitatea controlului asupra preţurilor, ei pot influenţa piaţa atât din punct de
vedere al producţiei propriu-zise, cât şi al preţului creat, în scopul maximizării
profiturilor (deci hotărârea unui agent nu poate fi independentă de deciziile celorlalţi).
Dacă piaţa este dominată numai de două firme, se foloseşte termenul duopol.
În general, însă, oligopolul caută preţul convenabil pe piaţă, în raport cu gradul în
care el se poate impune vis-à-vis de rivali, dar şi cu posibila reacţie a competitorilor /
consumatorilor. Caracteristicile sale principale vizează următoarele considerente:
i Se înregistrează un grad mare de concentrare economică (ne referim la
industriile în care câteva firme asigură majoritatea vânzărilor).
i Intrarea şi rămânerea într-un sector sau altul sunt condiţionate de
elemente tehnico-economice şi financiare (în special de capitalul de care
trebuie să dispună producătorul, dar şi de păstrarea calităţii bunurilor, în
condiţiile menţinerii sau scăderii costurilor); dacă, dimpotrivă, intrarea în
ramură ar fi facilă, piaţa ar deveni monopolistică.
i Se constată interdependenţa dintre agenţii economici ofertanţi. De aceea,
e foarte importantă corecta anticipare a reacţiilor adversarilor.
Dacă este vorba de oligopoluri care fabrică bunuri omogene, competiţia se
realizează, în principal, prin intermediul preţurilor. În contrapartidă, varianta care
48
adoptă diferenţierea bunurilor are la bază considerente legate de concurenţa prin
preţ, dar şi în afara preţului.
Oricât de directă sau de camuflată, de lejeră sau de dificilă ar fi lupta
concurenţială între agenţii economici pe piaţă, o importanţă majoră o are asigurarea
– prin instituţii specializate – a legalităţii desfăşurării ei. Scopul efortului este dublu:
competiţia loială, dar şi protecţia celor direct vizaţi de strategiile oricărei firme:
consumatorii. Mijloacele utilizate în acest sens sunt de două tipuri:
a) Mijloacele judiciare presupun intervenţia în instanţă, prin intermediul unui
tribunal de natură civilă sau administrativă. Un dezavantaj al acestei
modalităţi de acţiune îl constituie, totuşi, faptul că ea este orientată mai
ales spre reparaţii de ordin individual, care reprezintă o minoritate (ca
număr, în ansamblul cazurilor) – ori scopul ei practic rămâne îndreptarea
spre soluţii într-un spectru cât mai larg, respectiv cazuri colective.
b) Mijloacele parajudiciare sunt elemente de tipul consultaţiilor juridice, dar
vizează cu precădere intervenţii ale organizaţiilor de stat sau particulare,
care pot exercita presiuni asupra celor neîncadraţi în regimul legalităţii.
Indiferent care ar fi forma de rezolvare a conflictelor provocate de urmările
concurenţei neloiale şi a celei nelegale, se ştie, însă, că soluţiile reale contra
agresivităţii diverselor forme de producţie, prezentare şi desfacere trebuie să fie
axate în primul rând pe legislaţiile şi normele fiecărei ţări. Ţinând seama de faptul că
modalităţile de impunere a unei strategii concurenţiale reprezintă o adevărată forţă a
dezvoltării, în orice economie de piaţă se promovează – din partea guvernelor –
măsuri menite să asigure cadrul legal al desfăşurării concurenţei. Recurgerea la
practici anticoncurenţiale îşi are originea, de numeroase ori, în puterea de care
dispun unii agenţi economici. De aceea, în ţările cu economie de piaţă avansată
există o legislaţie antitrust, constând într-un ansamblu de reglementări care
sancţionează încheierea de înţelegeri monopoliste între firme, pentru a împiedica
diminuarea sau dispariţia condiţiilor concurenţei.
49
Cap. 7. COSTUL DE PRODUCŢIE. FORMAREA PREŢULUI PE PIAŢĂ.
50
c) cost total CT – aferent întregii producţii a firmei; el este privit astfel:
i CT = CF + CV (suma costurilor fixe şi variabile);
i CT = CP + CD (suma costurilor de producţie şi de distribuţie);
i CT = CM + CS (suma costurilor materiale şi a celor salariale);
În condiţiile în care:
CM = A + Kc → CT = A + Kc + CS
unde:
- A – cheltuieli ocazionate de amortizare;
- Kc – cheltuieli cu capitalul circulant.
5) după nivelul de analiză:
a) cost total (global) CT – privit ca ansamblu al cheltuielilor antrenate de
întreaga producţie (activitate) a agentului economic;
b) cost mediu (unitar) – considerat un raport între cost (CF, CV, CT) şi
rezultatele obţinute (de obicei, volumul producţiei Q), presupunând:
i cost fix mediu CFM – costul fix suportat de întreprindere pe
unitatea de produs; pe termen scurt, el depinde de evoluţia
CF
volumului producţiei: CFM = .
Q
i cost variabil mediu CVM – costul variabil pe unitatea de produs; în
dinamică, el depinde atât de nivelul costurilor variabile, cât şi de
CV
evoluţia volumului producţiei: CVM = .
Q
i cost total mediu CTM – costul total suportat de agent pe unitatea
de produs; în dinamică, el depinde atât de nivelul costurilor
CT
variabile, cât şi de evoluţia volumului producţiei: CTM = . Având
Q
în vedere că deja cunoaştem relaţia: CT = CF + CV , rezultă formula:
CT CF CV
CTM = = + = CFM + CVM .
Q Q Q
c) cost marginal Cmg – respectiv sporul de cost antrenat de creşterea
consumului de factori de producţie (ΔCT), pentru a suplimenta cu o
∆CT CTi − CTi-1 ∆CF + ∆CV
unitate producţia (ΔQ): Cmg = = sau C mg = .
∆Q Qi - Qi-1 ∆Q
51
CF, CV, CT CT
CV
CF
Q
0 QA
CFM, CVM, Cmg
CTM, Cmg CTM
CVM
CFM
Q
0 QA
Figura 7.1. Relaţii între costurile pe termen scurt
52
Ø Pentru a deduce forma curbei CTM, procedăm similar cu cazul CVM (pe
principiul derivării unui raport de funcţii), doar că avem în vedere, în plus,
mărimea CF.
C. Costul marginal
Din punct de vedere matematic, în condiţiile unei creşteri infinitezimale a
producţiei, costul marginal se calculează ca fiind prima derivată a funcţiei costului
total în raport cu volumul producţiei (şi, deci, ca derivată a funcţiei de cost variabil
CV, deoarece Cmg este independent de costul fix CF): CV = f(Q), iar f’(Q) > 0.
dC mg d[f ' (Q)]
Întrucât = = f " (Q) , în Figura 7.1. se observă că:
dQ dQ
- pentru Q < QA, f”(Q) < 0, deci Cmg este descrescător pentru astfel de valori
ale producţiei;
- pentru Q = QA, f”(Q) = 0, deci Cmg este constant pentru o asemenea
valoare a producţiei;
- pentru Q > QA, f”(Q) > 0, aşa încât Cmg este crescător pentru aceste valori
ale producţiei.
În general, o firmă va creşte nivelul producţiei sale până în momentul în care
Cmg egalizează preţul mărfii pe piaţă. Mărimile Cmg şi CTM indică limita minimă (Pmin)
până la care se poate micşora preţul de vânzare P. Dacă P < Pmin, agentul va
înregistra pierderi; când P > Pmin, el va acumula profit. Legătura dintre CTM, Cmg şi P
se poate vizualiza în Figura 7.2., în cazul particular al concurenţei perfecte.
P, CTM,
Cmg Cmg
CTM
P Vmg = V = P
Q
0 Q
Figura 7.2. Relaţia dintre costul total mediu (CTM), costul marginal (Cmg) şi preţ (P),
în condiţiile concurenţei perfecte
unde:
- V – venitul mediu, egal cu încasarea marginală Vmg şi cu preţul P al bunului.
53
perfecţionarea tehnologiilor; scăderea cheltuielilor administrativ-
gospodăreşti, a celor cu publicitatea, a celor de desfacere ş.a..
II. Pentru a accentua nota de pragmatism a elementelor anterioare, luăm în
discuţie minimizarea costurilor, prin intermediul funcţiei costului total:
CT = x1·P1 + x2·P2 + … + xn·Pn
unde:
- xi – cantitatea folosită din factorul de producţie “i”;
- Pi – preţul de achiziţie pentru prod-factorul “i”;
- i = 1, n .
54
CT, D CT2
D2 CT1
A’’ CT0 CTTL
B’
D1
A’ C
D0 B
A
Q
0 Q0 Q1 Q2
Figura 7.3. Evoluţia costurilor totale pe termen lung (CTTL) ale unei întreprinderi
unde:
- D0 … D2 – nivelul dotărilor tehnice pe care se bazează creşterea capacităţii de fabricaţie;
- Q0 … Q2 – capacităţile de producţie posibile;
- CT0 … CT2 – curbele costurilor totale pe termen scurt.
CTM1
CTM2
Q
0 Q1 Q2 Q3
Figura 7.4. Costul total mediu CTM în variante determinate pe termen scurt
de capacităţi de producţie diferite
În Figura 7.4., dacă firma optează pentru producţia de serie mică Q1, costul
mediu aferent va fi CTM1. Dacă ea doreşte (şi dacă poate), va realiza cantitatea Q 2 >
Q1 (producţie medie), suportând costul mediu CTM2 < CTM1. Dacă, în schimb,
optează pentru producţie de serie mare Q3 > Q2 > Q1, costul său mediu ajunge la
CTM3 > CTM1 > CTM2. Se observă varianta optimă pentru agentul în cauză este
dată, pe termen scurt, de volumul de producţie Q2, pentru care CTM2 este minim.
În timp, alegerile firmei sunt numeroase, dar atunci când factorul “preţ” este
cunoscut, există un cost minim pentru fiecare nivel (variantă) de producţie. Dacă
această “metodă a costului minim” este inclusă într-un grafic, obţinem o curbă
55
tangentă în câte un punct al fiecărei curbe a CTM pe termen scurt, numită curba
costurilor totale medii pe termen lung sau curba înfăşurătoare a costurilor totale
medii pe termen scurt (CTMTL, al cărei contur se observă în Figura 7.5.).
CTM
Randament Randament
crescător descrescător
CTM1
CTM2 CTM4
CTM3
CTMTL
Q
0 Q3
Qopt
Figura 7.5. Curba costurilor totale medii pe termen lung (CTMTL) ale unei firme
unde:
- CTM1 … CTM4 – costurile totale medii în patru variante de producţie;
- CTMTL – curba înfăşurătoare a costurilor totale medii pe termen scurt (curba costurilor
totale medii pe termen lung).
În Figura 7.5., curba costurilor totale medii pe termen lung (CTMTL) este o
“înfăşurare” a familiei curbelor CTM pe termen scurt, care se deplasează o dată cu
modificarea preţului prod-factorilor. Dacă luăm în calcul creşterea infinitezimală a
producţiei, curba înfăşurătoare CTMTL întretaie fiecare din curbele CTM pe termen
scurt. Cei mai mulţi teoreticieni afirmă că aceste intersecţii se sesizează în punctele
de minim ale CTM pe termen scurt; totuşi, există şi cei care socotesc că întretăierea
amintită are loc în puncte apropiate de acestea, dar situate pe panta descrescătoare
a curbelor respective.
Relaţia dintre sporirea producţiei şi reducerea CTMTL constituie baza teoriei economiilor de
scară. Ea valorifică modificarea factorilor ce influenţează activitatea unui agent, asupra output-ului
obţinut. Iată situaţiile posibile, potrivit Figurii 7.5.:
a. Pe “aripa” descendentă a curbei înfăşurătoare se înregistrează randamente crescătoare,
motivate de sporirea productivităţii medii W , în condiţiile în care producţia a crescut mai repede
decât cantitatea de input alocată. Au loc, deci, economii de scară.
b. Se înregistrează randament constant atunci când CTM rămân relativ neschimbate pe
termen lung; W este nemodificată, iar volumul producţiei sporeşte în aceeaşi măsură cu cantitatea
folosită din prod-factori.
c. Randamentul descrescător semnifică majorarea CTMTL, datorită scăderii W ;
dezeconomiile de scară create sunt generate de faptul că output-ul creşte, dar mai puţin decât o face
cantitatea utilizată din prod-factori.
56
schimbului pe piaţă. Indiferent că e privit ca estimare bănească a valorii de schimb,
ca sinonim al valorii sau ca expresie a acesteia, preţul constituie un indicator care
reglează priorităţile producţiei în funcţie de mai mulţi factori de influenţă. Dintre ei,
cei mai importanţi sunt cererea (prin prisma utilităţii, a puterii de cumpărare ş.a.) şi
oferta (mai cu seamă prin intermediul costului de producţie).
Funcţiile preţului se referă la elementele care urmează:
• Determinarea lui reprezintă o bază de informare pentru agenţii economici,
determinând coordonarea dintre cerere – ofertă şi luarea deciziilor optime.
• Preţul îndeplineşte funcţia de calcul şi de măsură a cheltuielilor
înregistrate de subiectul economic.
• În consecinţă, el presupune reuşita efortului de recuperare a costurilor
provocate de activitatea fiecărui agent în cauză, însemnând, într-o etapă
ulterioară, asigurarea obţinerii de profit.
• Prin motivaţia economică şi psihologică, deosebit de importantă este
funcţia de stimulare prin preţ a producătorului.
• Rolul preţului este completat prin funcţia de distribuire a veniturilor.
Tipologia preţurilor are în vedere o serie de criterii de clasificare:
1) după variaţie:
- preţuri ferme – stabilite la încheierea unor contracte de vânzare-
cumpărare;
- preţuri unice – cu nivel fix;
- preţuri cu limite de variaţie:
• preţuri minime – care nu se pot micşora;
• preţuri maxime (“plafon”) – care nu se pot depăşi.
2) după modul de formare:
- preţuri libere – formate prin mecanismul cerere – ofertă;
- preţuri reglementate – cu nivel determinat de norme metodologice, de
mărimea costurilor ş.a.;
- preţuri de intervenţie – create de politicile comerciale ale unei ţări,
atunci când, în general, oferta unui produs depăşeşte cererea;
- preţuri administrate – stabilite de agenţii economici care controlează o
parte a pieţei sau chiar întreaga piaţă.
3) după natura şi obiectul pieţei:
- preţuri ale bunurilor materiale, serviciilor (tarife), factorilor de producţie
(salariu, dobândă, rentă), hârtiilor de valoare (cotaţie, curs) ş.a.;
- preţuri de licitaţie;
- preţuri afişate (cotaţii la bursă).
4) după consistenţa schimbului:
- preţuri en gros (“cu ridicata”);
- preţuri en détail (“cu amănuntul”).
5) după momentul achitării:
- preţuri “la vedere” – plătibile imediat, contra mărfii livrate;
- preţuri “la termen” – în cazul livrării ulterioare a bunurilor
57
Tabelul 7.1. Realităţi în cazul unei firme care acţionează în condiţii de concurenţă perfectă
Producţia Preţul Venitul Venitul Venitul
vândută Q unitar total mediu marginal
P V = P·Q V ∆V
V= Vmg =
Q ∆Q
(buc.) ($/buc.) ($) ($/buc.) ($)
0 400 0 -
400
1 400 400 400
400
2 400 800 400
400
3 400 1.200 400
400
4 400 1.600 400
400
5 400 2.000 400
400
6 400 2.400 400
2000
1600
1200
800
−
400 P = V = Vmg = V’
α
Q
0 1 2 3 4 5 6
Figura 7.6. Evoluţia preţului şi a venitului pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
58
• apare spontan, în urma desfăşurării libere a concurenţei pe piaţă; ca
urmare, volumul vânzărilor efectuate la acest preţ este maxim posibil;
• se autoimpune tuturor actorilor economici participanţi la schimb;
• este unic (datorită caracteristicilor de atomicitate ale pieţei);
• reprezintă o stare a echilibrului de moment, în ideea că orice intenţie de
creştere sau scădere a lui ar fi anulată de forţele pieţei, care l-ar readuce
la nivelul pentru care cererea se egalizează cu oferta.
Echilibrul în concurenţa perfectă corespunde graficului din Figura 7.7..
P Surplus de ofertă
C C < O O’
E
PE
O C’
Surplus de cerere
C >O
Q
0 QE
Figura 7.7. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă
E _
PE P = V = Vmg = Cmg = minCTM
Q
0 QE
Figura 7.8. Echilibrul pe termen scurt al pieţei cu concurenţă pură şi perfectă
59
c) Pe termen lung, echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă se realizează
asemănător perioadei scurte, când sunt îndeplinite două condiţii: cererea globală să
fie egală cu oferta globală, iar profitul suplimentar (peste profitul normal) să se
anuleze. În orizont larg de timp, întreprinderile vor fabrica acel volum de producţie
pentru care, pe de o parte, Vmg = Cmg , iar pe de altă parte, P = Cmg = min CTM.
II.) Spre deosebire cele două extremele – concurenţa perfectă şi monopolul –
concurenţa monopolistică are drept trăsătură faptul că agenţii care acţionează în
cadrul ei pot influenţa, parţial, nivelul preţurilor.
Pe piaţa menţionată, curba cererii pentru fiecare producător este o funcţie
descrescătoare de preţul mărfii (spre deosebire de concurenţa perfectă, unde ea
este infinit elastică faţă de preţ), iar ofertanţii suportă concurenţa rivalilor. Ei vor ţine
seama, în afara condiţiilor pieţei, de elasticitatea încrucişată a cererii pentru un
anumit bun, în raport cu preţul produsului complementar / substituibil. În concurenţa
monopolistică, firmele nu pot vinde, deci, orice cantitate de bun la preţul pieţei,
datorită cererii – care nu e perfect elastică. Astfel, venitul mediu ( V ), egal cu preţul
P şi generator al aspectului curbei cererii, nu mai este egal cu venitul marginal Vmg
(ca în concurenţa perfectă), ci au loc relaţiile: Vmg < V sau Vmg < P.
Figura 7.9. relevă trăsăturile echilibrului în concurenţă monopolistică.
P, CTM,
_
Cmg, V, Vmg
Cmg
PA’ A’
CTM
_
A V1
B’
PB’ C
PC
B Vmg1
_
Vmg2 V2
Q
0 Q2 Q Q1
Figura 7.9. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă monopolistică
unde:
- P – preţul bunului (în diferite variante, vizibile pe axa OY);
- Q – cantitatea produsă (în diferite mărimi, vizibile pe axa OX);
- V – venitul mediu al firmei (încasarea medie, egală cu preţul mărfii), determinând alura
curbei cererii pentru produsul respectiv (pe perioadă scurtă, V 1 ; pe perioadă lungă, V 2 );
- CTM – costul total mediu;
- Cmg – costul marginal;
- Vmg – venitul marginal sau încasarea marginală (Vmg1 pentru perioada scurtă, Vmg2 pentru
termenul lung).
60
• Pe termen lung însă, datorită intrării şi altor întreprinderi pe aceeaşi piaţă,
este foarte posibil ca veniturile agentului iniţial să scadă, din cauza
reducerii cererii pentru produsul propriu. În consecinţă, nivelul Q2 al
producţiei poate fi comercializat la preţul PB’, stabilit în funcţie de poziţia
punctului B’ (unde CTM se identifică cu preţul).
• Din Figura 7.9. se constată că echilibrul pe termen lung al pieţei cu
concurenţă monopolistică se atinge odată cu opţiunea agentului economic
pentru un cuplu preţ – cantitate care să corespundă punctului B’ – care se
atinge înainte de a se ajunge la minimul CTM.
III.) Deşi poate fixa preţul mărfurilor fără a fi împiedicat de concurenţi,
monopolul nu “dictează” decât nivelul ofertei, nu şi pe cel al cererii. În consecinţă,
cererea manifestată pentru bunul creat va depinde de preţul acestuia: Qc = CC’ =
f(P), iar curba ei în condiţii de monopol va avea o pantă descrescătoare. Vom ilustra
comportamentului general al monopolului (Figura 7.10.).
Vmg, Cmg, Cmg
CTM, P
D CTM
A
P1
B F
CTM1
C1
E
CC’(P) = V
Vmg
Q
0 Q2 Q1 Q3
Qopt
Figura 7.10. Echilibrul pe termen scurt în cadrul monopolului
unde:
- CC’(P) – curba cererii, dată de nivelul preţului – (aceeaşi cu V (curba venitului mediu);
- CTM – curba costului total mediu;
- Cmg – curba costului marginal;
- Vmg – curba venitului marginal.
- CTM1P1AB – profitul de monopol.
61
(decât în cazuri excepţionale), deoarece preţul la care s-ar vinde ar fi egal
cu CTM necesar producţiei; astfel, n-ar mai exista profit de monopol.
Dacă, prin absurd, monopolul ar suferi pierderi pe termen scurt, el ar continua
să rămână pe piaţă, atâta timp cât şi-ar putea acoperi costurile variabile CV. Pe
termen lung, însă, dacă nu va proceda la schimbarea situaţiei în favoarea sa, firma
va părăsi ramura.
IV.) Dacă pe piaţa cu concurenţă perfectă, firmele pot mări cantitatea
fabricată şi destinată comercializării, fără a fi împiedicate de ceilalţi agenţi economici
din ramură – şi dacă monopolul îşi permite să fixeze atât volumul ofertei, cât şi preţul
produselor, oligopolul are o situaţie aparte. El nu poate fi indiferent la poziţia
concurenţilor, nici în cazul volumului de marfă creat şi vândut, nici în cel al preţului.
Soluţiile care pot fi aplicate sunt, deci, două la număr: concurenţa sau cooperarea.
I. Dacă un agent economic membru în oligopol alege competiţia, de obicei
încearcă să fabrice mai mult decât partea care i-ar fi fost destinată în
“producţia reunită” a oligopolului din care, teoretic, s-a desprins. De
asemenea, el intenţionează să-şi “arondeze” un segment propriu de piaţă,
ceea ce înseamnă cheltuieli suficient de mari, încât să reducă nu doar
profitul său, ci şi pe cel al întregii ramuri.
II. Dacă se optează pentru o altă soluţie, se mizează pe două variante:
echilibrul necooperant, respectiv cel cooperant.
Oligopolul se situează pe poziţia de a căuta preţul cel mai favorabil nu doar în
raport cu cerinţele consumatorilor, ci şi cu condiţiile impuse pe piaţă de către firmele
din ramură. De asemenea, strategia urmată de oligopol depinde de tipul acestuia din
urmă, pentru că tacticile aplicate în cazul fabricării de bunuri omogene
(standardizate) se deosebesc de cele practicate la crearea bunurilor diferenţiate.
62
CAP. 8. PIAŢA MONETARĂ, PIAŢA FINANCIARĂ ŞI PIAŢA VALUTARĂ
63
conturilor clienţilor; cunoaşterea mişcărilor (intrări – ieşiri) înregistrate de
banii aflaţi în depozite bancare; deschiderea de credite; efectuarea de
operaţiuni cu titluri de valoare; crearea de instrumente financiare proprii.
b) Operaţii pasive principale: primirea şi păstrarea în conturi de depozit a
sumelor (economiilor) depuse de agenţii economici (persoane fizice şi
juridice); efectuarea de plăţi şi viramente pe baza ordinului clienţilor;
reglarea şi conducerea operaţiilor şi serviciilor de casă pentru clienţi:
onorare de cecuri, schimb valutar, plasamente.
c) Operaţii accesorii;
d) Operaţii excepţionale;
e) Operaţii speculative: creditele pe o zi, speculaţiile cu valute la vedere şi la
termen (active şi pasive), arbitrajul.
Un sistem bancar dezvoltat cuprinde trei tipuri de organisme monetar-
financiare: Banca Centrală, băncile specializate şi alte instituţii de profil.
A. BANCA CENTRALĂ (DE EMISIUNE) – bancă de rang I – are ca atribuţii:
emisiunea monedei naţionale divizionare şi a banilor de credit (bancnotelor); creaţia
monetară (inclusiv prin intermediul refinanţărilor băncilor comerciale); stabilirea
acoperirii (puterii) monedei naţionale şi, legat de aceasta, interesul pentru
stabilitatea relativă a preţurilor; fixarea cursului de schimb al monedei naţionale;
controlul datoriei publice; emisiunea de instrumente de credit; asigurarea şi reglarea
masei monetare în circulaţie; influenţarea ratei dobânzii în economie; intervenţia pe
piaţa monetar-financiară; prevenirea falimentelor bancare; primirea şi păstrarea
rezervelor de aur ale statului; administrarea rezervelor bugetare şi valutare ale ţării;
reprezentarea statului în relaţiile financiare internaţionale.
B. BĂNCILE SPECIALIZATE – de rangul II, în raport cu Banca Centrală:
Băncile comerciale au activităţi complexe, foarte diversificate (de la operaţii
generale până la emiterea de acţiuni şi chiar obligaţiuni), pe baza capitalului propriu
şi a celui atras. În general, se ocupă cu: primirea depunerilor din partea populaţiei,
firmelor şi altor bănci; acordarea de credite pe termen scurt, mediu şi lung, agenţilor
economici care le solicită (în condiţii de bonitate financiară); administrarea, la cerere,
a unor patrimonii; operaţii de comision (îndeplinirea diferitelor ordine ale clienţilor);
operaţiuni în comerţul exterior; schimb valutar.
Cele mai întâlnite bănci comerciale sunt băncile de depozit şi cele ipotecare.
Băncile de depozit se subîmpart în două categorii:
I. propriu-zise: se ocupă atât cu primirea de depuneri “la vedere” şi pe
termen scurt, cât şi cu acordarea de împrumuturi, realizând majoritatea
activităţilor lor pe plan intern.
II. de afaceri: au, în principiu, capital propriu semnificativ şi, prin statut,
participă la gestionarea unor afaceri “pe rol” sau în pregătire (sunt
interesate de finanţări de investiţii în diverse domenii); ca urmare, acordă
credite pe perioade lungi şi pot emite acţiuni şi obligaţiuni.
Băncile ipotecare îşi formează fondurile necesare prin credite pe termen
lung pentru plasamente imobiliare, dar şi prin emisiunea de obligaţiuni. De multe ori,
ele funcţionează în mediul rural şi se prezintă (în unele cazuri) ca bănci agricole.
Există şi alte tipuri importante de bănci – şi anume: Băncile de import-
export sunt agenţii (semi)guvernamentale cu rol în promovarea comerţului şi
producătorilor autohtoni (prin împrumuturi externe). Băncile mixte reprezintă
organisme de cooperare inter-state, în domeniul financiar-bancar (funcţionând pe
principiul participaţiei). Băncile internaţionale au activităţi pe piaţa monetar-
financiară mondială, ceea ce determină gruparea lor astfel. Băncile (regionale) de
investiţii au următoarele atribuţii specifice: plasamente în hârtii de valoare;
acordarea de consultanţă; finanţarea unor proiecte economico-sociale şi/sau a unor
regiuni disproporţionat dezvoltate, pentru care există, însă, potenţial cert (sau pentru
care investitorii au interese). Băncile de nivel mondial sunt cele din sistemul
64
O.N.U. (de pildă F.M.I.), dar şi unele bănci mari de investiţii. Băncile mutuale
constituie instituţii funcţionând în maniera sporirii solidarităţii acţiunilor celor ce
participă la constituirea lor (cooperative de credit, case de ajutor reciproc, case de
pensii ş.a.). Casele de economii funcţionează ca formă clasică a intermedierii
bancare, având activităţi de primire şi valorificare a economiilor cetăţenilor, sau de
finanţare a proiectelor imobiliare.
C. ALTE INSTITUŢII DE CREDIT SPECIALIZATE: Se referă, în general, la
următoarele categorii: bănci cooperatiste, societăţi de asigurare, societăţi cu scop de
finanţare (a vânzărilor pe credit, a construcţiilor ş.a.), uniuni de credit, negociatori ai
obligaţiunilor emise de stat, firme care se ocupă cu scontarea poliţelor.
Q2; Y2
Q1; Y1
Ofertă
monetară
0 Om1 Om2 (Om)
Figura 8.1. Oferta monetară în raport cu nivelul venitului şi producţiei
Potrivit Figurii 8.1., remarcăm că: Atunci când venitul şi producţia de bunuri şi
servicii sunt reduse (Q 1; Y1), cantitatea de monedă necesară pe piaţă e relativ
restrânsă (Om1), rămânând “loc” de desfăşurare mobilului speculaţiei. O dată cu
creşterea nivelului activităţii şi veniturilor (Q2; Y2), în economie este nevoie de tot mai
multă monedă (Om2), pentru a face faţă tranzacţiilor. Drept urmare, rata dobânzii în
economie se va majora.
Pentru înţelegerea mecanismului de creştere a cantităţii de monedă în
economie se utilizează conceptul de multiplicator monetar. Acesta aparţine
mecanismului şi obiectivelor politicii de stabilitate monetară şi se calculează astfel:
M
Mm = (1)
B
unde:
- Mm – multiplicatorul monetar (al banilor sau al ofertei monetare);
- M – masa monetară (oferta totală de bani din economie);
- B – baza monetară.
65
Pornind de la relaţia de calcul prezentată şi având în vedere un sistem cu
două agregate monetare (de pildă, cel românesc), putem determina valoarea lui Mm
şi în raport cu alte coordonate, ţinând seama de faptul că:
i Masa monetară M se poate exprima în forma următoare:
M = M1 + CB = NA + DV + CB (pentru că M1 = NA + DV)
unde:
- M1 – monedă tranzacţională (agregat monetar);
- CB – cvasi-bani (economii ale populaţiei + depozite bancare în lei + depozite în valută
ale rezidenţilor);
- NA – numerar în afara sistemului bancar;
- DV – disponibil la vedere.
i Înlocuind relaţiile (2), (3), (4) şi (5) în formula iniţială (1), obţinem:
M NA + D a⋅D + D D(a + 1) a + 1
Mm = = = = = .
B NA + R a ⋅ D + r ⋅ D D(a + r ) a + r
În concluzie, relaţia de calcul a multiplicatorului monetar Mm arată de câte ori
mai mare este oferta bănească în raport cu baza numerarului din economie.
Valoarea lui este cu atât mai ridicată, cu cât “r” (rata sau cota de rezervă a băncilor)
şi “a” (procentul de numerar din afara sistemului bancar, deţinut de agenţii economici
şi de populaţie, în raport cu mărimea depozitelor bancare) sunt mai reduse.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi de care are
nevoie (doreşte să dispună) un agent economic, la un moment dat. În acest caz,
subiectul raţional se comportă similar situaţiei în care ar cere un orice alt produs
(ştiut fiind că şi banii sunt tot o marfă). Cererea de monedă (Cm) poate fi exprimată
asemănător cererii de marfă: Cm = f (d’, PS, PC, v, V, G, A, …), unde: d’ – rata
dobânzii; PS – “preţul” deţinerii mărfii-substitut (al cărţii de credit în locul numerarului,
al bancnotelor în locul monedelor ş.a.); P – “preţul” bunului complementar (al
66
cardului); v – viteza de rotaţie a banilor; V – venitul cetăţeanului; G – gusturile
(preferinţele) lui pentru o monedă (valută) sau alta, convertibilă sau nu; A – alte
elemente: plata tehnicii utilizate, refuzul de plată ş.a..
Exemplu: Dacă rata dobânzii scade în economie de la d’1 la d’2, Figura 8.2. arată modul în
care creşte cantitatea cerută de bani de la Cm1 la Cm2 – şi, ca urmare, investiţiile.
Rata dobânzii
(d’)
d’1
d’2
Cererea de
monedă (Cm)
0 Cm1 Cm2
Figura 8.2. Cererea de monedă în raport cu rata dobânzii.
E
d’E
Cm
Cantitatea de
0 QE monedă (Qm)
Figura 8.3. Echilibrul pieţei monetare
67
- extern – când balanţa de plăţi nu înregistrează nici excedente, nici
deplasări necontrolabile de capital.
Referindu-ne la echilibrul monetar intern, specificăm că acesta are doar
efecte pozitive asupra economiei în general şi asupra pieţei monetare în particular.
Între ele menţionăm:
• circulaţia bănească bazată pe raportul dintre cererea şi oferta de monedă;
• concordanţa dintre nevoile băneşti ale populaţiei şi volumul, respectiv
structura ofertei de bani;
• corelarea politicii monetar-financiare cu cea valutară.
68
În general, piaţa secundară se conturează pe scheletul şi activitatea burselor
de valori, unde comercializarea titlurilor se realizează după un anumit specific.
Accesul pe piaţa bursieră nu este uşor, date fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite de
agenţii economici care doresc acceptarea în acest cadru. Dintre ele, amintim:
capitalul social semnificativ; oferirea pe piaţa bursieră a unei cote însemnate din
acest capital; o situaţie generală prosperă, respectiv rentabilitate, solvabilitate ş.a.;
garanţii solide.
Acţiunea reprezintă titlul de valoare constituit asupra unei fracţiuni a
capitalului social al unei societăţi pe acţiuni, capabil să dovedească participarea
deţinătorului său la capitalul firmei emitente. Este o hârtie de valoare negociabilă la
bursă, aducătoare de venit pe termen mediu şi lung. Propriu-zis, se concretizează
într-un titlu de proprietate asupra unei părţi din capitalul societăţii care a emis-o.
Posesorii de acţiuni (acţionarii) sunt persoane fizice şi juridice, care-şi aduc
aportul la capitalul societăţii pe acţiuni. Ca mod de exprimare a participării
respective, acţionarii primesc un număr de titluri din emisiunea realizată, proporţional
cu capitalul subscris de fiecare. Prin deţinerea unui număr de acţiuni – care asigură
titularului posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a
Acţionarilor (A.G.A.) – se obţine pachetul acţiunilor de control în firmă.
Valoarea nominală a unei acţiuni (preţul ei) se calculează raportând capitalul
social al firmei respective la numărul de titluri emise. Fiecare acţiune aduce un venit
anual numit dividend, care se corelează cu mărimea profitului obţinut de firmă
(aşadar, dacă se înregistrează pierderi, nu poate fi vorba de dividende).
Se cunosc mai multe tipuri de acţiuni, dintre care specificăm:
a) după modul de prezentare:
• acţiuni nominale (nominative): au înscris pe ele numele titularului şi
sunt transmisibile numai prin cesiune (transcrierea notificată a
tranzacţiei în documentele emitentului); la rândul lor, pot fi de două
categorii: pure (inscripţionate chiar de firma emitentă), respectiv
administrate (de către bănci şi alte instituţii financiare);
• acţiuni la purtător: n-au înscris pe ele numele persoanei titulare, ceea
ce le uşurează transmisibilitatea (deoarece nu se apelează la
formalităţi); din acest unghi, sunt mai avantajoase decât cele
anterioare, întrucât “codul” de identificare este dat doar de seria titlului.
b) după caracterul oferit de drepturile prevăzute:
• acţiuni ordinare (obişnuite sau comune): dau posibilitatea obţinerii
dividendului (ca o cotă procentuală din profitul firmei, repartizată
titularilor);
• acţiuni privilegiate (preferenţiale): conferă anumite drepturi titularilor.
Drepturile posesorilor de acţiuni sunt:
1. informarea şi accesul la date care-i vizează direct;
2. participarea la A.G.A. şi votul în A.G.A., conform numărului de acţiuni;
3. controlul asupra gestiunii societăţii pe acţiuni;
4. primirea dividendelor, precum şi “compensarea” drepturilor băneşti cu
sistemul “plăţii prin acţiuni”;
5. în cazul falimentului / al dizolvării agentului economic, după ce firma şi-a
achitat datoriile faţă de creditori, soldul pozitiv rămas se repartizează între
acţionari; dacă debitele nu se pot acoperi din valorificarea activelor,
posesorii răspund în faţa creditorilor în limita participării la capitalul social;
6. pentru deţinătorii de acţiuni privilegiate, se practică ajustarea ratei
dividendului la anumite perioade de timp;
7. dreptul de preempţiune, respectiv dreptul posesorilor de acţiuni comune
de a-şi menţine proporţia de titluri deţinute, atunci când se va realiza o
nouă emisiune;
8. convertibilitatea acţiunilor preferenţiale în acţiuni ordinare (nu şi invers);
69
9. dreptul de revocare, respectiv de răscumpărare a titlului la valoarea
nominală plus un “premiu”.
Obligaţiunea este un titlu de credit cunoscut drept cotă-parte a unui tip de
împrumut colectiv pe termen mediu şi lung, în favoarea unui agent economic. Ea
reprezintă un titlu de valoare negociabil emis în vederea mobilizării de capital şi
aducător de venit fix (achitabil indiferent de rezultatele înregistrate de firma în
cauză). În privinţa emisiunii de obligaţiuni, ea poate fi de două tipuri: publică – dacă
titlurile sunt oferite, în mod clasic, investitorilor, sau dacă prospectul de emisiune
prevede cotarea lor la bursă; pe bază de plasament privat – când investitorii preiau
în totalitate emisiunea, sau când nu se prevede negocierea titlurilor la bursă.
Obligaţiunea se defineşte, în principiu, prin elemente precum: valoarea
nominală (despre care am amintit deja); preţul de emisiune; suma prevăzută pentru
subscriere; venitul fix adus de obligaţiune; data începând cu care se calculează
acest câştig; durata obligaţiunii; preţul de rambursare la scadenţă.
Obligaţiunile se clasifică după mai multe criterii:
1) după titular:
- obligaţiuni nominale (nominative) – în cazul cărora numele
deţinătorului figurează înscris pe titlul respectiv;
- obligaţiuni la purtător – situaţie în care nu e specificat numele
titularului.
2) după posibilitatea de convertire:
- obligaţiuni convertibile – care pot fi schimbate la un moment dat în
acţiuni preferenţiale, pe suportul unui raport de conversie;
- obligaţiuni neconvertibile – care nu prezintă această variantă de
opţiune.
3) după scadenţă:
- obligaţiuni ordinare (obişnuite, comune) – cu scadenţă fixă;
- obligaţiuni prelungibile – cu posibilitatea modificării scadenţei în sensul
amânării ei (“plata ulterioară”);
- obligaţiuni “cu fereastră” – cu opţiunea schimbării scadenţei prin
anticiparea acesteia (“plata în avans”).
Între componentele importante ale pieţei financiare trebuie să specificăm şi
aşa-numitele produse-hibrid. Ele concentrează unele caracteristici din partea
acţiunilor şi altele din direcţia obligaţiunilor şi se referă, în esenţă, la titlurile de
participaţie, la drepturile (bonurile) de subscriere şi la alte produse financiare, mai
mult sau mai puţin utilizate pe plan mondial.
70
amplasate, de multe ori, în regiuni ale marilor producători şi/sau comercianţi.
Exemplele sunt numeroase, iar dintre ele amintim doar bursa cafelei de la Sao Paolo
şi bursa cerealelor de la Chicago. O trăsătură importantă a burselor de mărfuri este
aceea că mijlocesc schimbul fără ca prezenţa bunurilor în cauză să fie necesară.
Operaţiunile la bursa de mărfuri sunt de două tipuri: la vedere – când livrarea
produselor are loc imediat ce s-a realizat contractarea, în schimbul preţului stabilit; la
termen – când predarea bunurilor se face ulterior, la cursul (preţul) din momentul
încheierii tranzacţiei.
B. Bursele de valori
Bursa de valori constituie piaţa secundară a valorilor mobiliare emise şi puse
în circulaţie (acţiuni, obligaţiuni, cecuri, certificate de depozit, titluri de credit, produse
derivate ş.a.), respectiv piaţa pe care se negociază aceste titluri de bursă. Ea
mijloceşte stabilirea preţului (cursului sau cotaţiei) bunurilor de valoare, dar asigură
şi finanţarea şi/sau restructurarea firmelor cotate în cadrul ei (prin ofertă publică de
cumpărare, licitaţie, fuziune, negociere ş.a). Pe acest parcurs, bursa contribuie la
procesul de redistribuire a capitalurilor în economie.
Rolul burselor de valori constă în îndeplinirea următoarelor funcţii: de informare
specializată a factorilor pieţei, în vederea luării celor mai bune decizii de plasament;
de circulaţie permanentă a titlurilor de valoare; de asigurare a cotării acestora; de
“barometru” al stării conjunctuale a pieţei; de evaluare (in)directă a capacităţii
firmelor; de transfer al riscurilor; de evitare – ca principiu – a oscilaţiilor de amploare
a preţului hârtiilor de valoare (deşi acestea nu se pot anula).
Ca formă de organizare, bursele de valori funcţionează ca societăţi pe acţiuni,
cu un capital social constituit pe baza contribuţiilor specificate de statute.
Certificatele bursiere – sinonime ale acţiunilor obişnuite – dau dreptul de participare
la tranzacţiile pe piaţa respectivă.
Bursa de valori este condusă de un Consiliu de Administraţie şi este compusă
din mai multe comitete, care acţionează în vederea bunei funcţionări a operaţiunilor
bursiere. Agenţii de bursă sunt specialişti angajaţi direct (operativ) sau indirect
(neoperativ) în activităţile pieţei respective. Cele mai cunoscute categorii de
operatori bursieri sunt:
• Brokerii (intermediari numiţi şi curtieri sau makleri) sunt reprezentanţii, prin
mandat, ai clienţilor bursei. Ei iniţiază tranzacţii în numele, în contul şi pe
riscul acestora, putând fi angajaţi de firme de brokeraj (caz în care primesc
ordinele clienţilor prin intermediul angajatorilor) sau rămânând brokeri
independenţi (situaţie în care execută ordine venite direct de la firme sau
de la alţi agenţi, fără reprezentanţi la bursa respectivă).
• Dealerii (traderii) sunt agenţii propriu-zişi, care realizează tranzacţii în
nume şi pe cont propriu (reprezentativi fiind dealerii comercianţi,
înregistraţi şi autorizaţi la bursă).
Indiferent de categoria din care fac parte, bursele de valori calculează aşa-numiţii indici
bursieri, diferenţiaţi după modul de formare, după influenţa avută asupra conjuncturii economice ş.a..
Între indicii esenţiali înregistraţi pe piaţa financiară internaţională, menţionăm:
- indicele Dow Jones (la bursa din New York) – calculat pe baza unui “coş” de 30 valori în
industrie, 20 în transporturi şi 15 în servicii;
- indicele Standard & Poor’s 500 (la bursa din New York) – calculat ca medie ponderată a
cursurilor înregistrate pentru 500 valori cotate pe piaţă;
- Indicele New York Stock Exchange (NYSE) Composite Index (la bursa din New York) –
calculat în mod similar, pe baza cursurilor unui număr de 1.700 de titluri;
- indicele Nikkei (la bursa din Tokyo) – având la bază cotaţiile pentru 300 valori prezente
pe piaţa respectivă.
71
(despre care am inserat câteva informaţii atunci când am pomenit noţiunea piaţă
secundară). Ea este o piaţă de tip extrabursier, pe care se tranzacţionează hârtii de
valoare cu acces mai larg în raport cu celelalte. Operaţiile pe piaţa O.T.C. se
realizează prin intermediul reţelelor de calculatoare şi al diverselor societăţi
financiare. În plus, adăugăm că negocierea cursurilor se efectuează direct, între
vânzător şi cumpărător.
72
Cap. 9. PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI SALARIUL
Se poate observa că, pe măsură ce salariul scade, cererea de forţă de muncă sporeşte – şi
invers. Altfel spus, cele două mărimi variază invers proporţional (vezi Figura 9.1.).
73
Salariul
(S)
S0
S1
CL
S2
Cererea
0 CL0 CL1 CL2 de muncă (CL)
Figura 9.1. Cererea de forţă de muncă şi salariul
74
Salariul real
(SR)
zona
ES < EV C
ES ≈ EV B
SRm ES > EV A
Oferta de muncă
0 (OL) – ore
S0 CL
E0
S'
Cantitatea de
0 QL1 QL0 muncă (CL, QL)
unde:
- CL – cererea de forţă de muncă; OL – oferta de forţă de muncă.
75
cererii; acest lucru presupune majorarea salariului S’ la S 0 (a se vedea săgeata
ascendentă înscrisă în Figura 9.5.);
- pentru un salariu S cuprins între S0 şi S1 (S0 < S < S1), oferta de forţă de muncă este mai
mare decât cererea corespunzătoare, aşa încât se va înregistra o mişcare de reducere a
salariului de la S la S0 (a se vedea săgeata descendentă din Figura 9.5.);
- pe ansamblu, în ambele cazuri descrise, tendinţa cererii şi ofertei de forţă de muncă este
de a se egaliza în punctul E0, de echilibru stabil – şi nu în E1 (punct de echilibru
momentan).
A. Pentru angajat, salariul reprezintă orice formă de venit care revine unei
persoane, în schimbul prestării unei activităţi economice. În viziune restrânsă, el
constituie mărimea plăţii cuvenite forţei de muncă generatoare de valori, ca aport la
contribuţia sa la realizarea producţiei. Privit sub această formă, salariul apare ca
fiind cel mai cunoscut tip de venit (cuantificat de angajat ca venit disponibil).
B. Pentru angajator, salariul semnifică suma plătită de acesta, în scopul de a
beneficia de rezultatele (serviciile) obţinute în urma utilizării forţei de muncă a unui
lucrător. Privit ca o cheltuială reprezentând o componentă a costului total de
producţie, el cuprinde, pentru firmă, categorii precum: salariul individual, premiile,
eventualele avantaje materiale, concediile plătite, cheltuielile cu pregătirea
profesională, asigurările şi impozitele corespunzătoare.
Suma de bani primită de un muncitor din partea agentului angajator, pentru
activitatea depusă într-un interval de timp (de obicei o lună) poartă numele de
salariu nominal. Nivelul lui se fixează în funcţie de factori precum: raportul cerere –
ofertă de forţă de muncă pe piaţă; priceperea individului, nivelul de educaţie; vârsta
şi vechimea; mărimea şi importanţa efortului depus; productivitatea fizică şi cea
marginală a muncii; rezultatele înregistrate de firmă; conjunctura economică.
În general, salariul unui individ are două mari componente:
1. salariul tarifar – suma propriu-zisă cuvenită pentru munca depusă, care
trebuie să ţină seama de salariul minim pe economie;
2. sporuri (pentru vechime în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi
unitate, ore suplimentare, muncă în condiţii grele, lucrul pe timp de
noapte) şi alte adaosuri (cote de profit net, bonusuri, premii ş.a.).
Salariul real arată cantitatea de bunuri şi servicii care se poate achiziţiona la
un moment dat, cu ajutorul salariului nominal. În alţi termeni, el constituie, de fapt,
expresia puterii de cumpărare a salariului nominal. De aceea, se calculează prin
SN
intermediul raportului: SR = (unde: SR – salariul real; SN – salariul nominal; P –
P
nivelul preţurilor la bunurile de consum).
Ca urmare, salariul real SR este determinat, pe de-o parte, de mărimea
salariului nominal (variind direct proporţional cu SN), iar pe de altă parte, de nivelul
preţurilor (variind invers proporţional cu P). Adăugăm că salariul real este un
element de bază în cuantificarea standardului de viaţă al populaţiei unei ţări (ca
atare, unele surse de specialitate precizează că el poate fi privit şi ca raport între
salariul nominal şi costul vieţii).
În dinamică se calculează indicele salariului real (ISR), având o relevanţă
ISN
sporită pentru analist: ISR = ⋅ 100 , unde: ISN – indicele salariului nominal
IP
SN1
( ISN = ⋅ 100 , unde SN1 – salariul nominal în perioada curentă, iar SN0 – salariul
SN 0
76
P1
nominal în perioada de bază); IP – indicele general al preţurilor ( IP = ⋅ 100 , unde
P0
P1 – nivelul preţurilor bunurilor de consum în perioada curentă, iar P2 – nivelul
preţurilor bunurilor de consum în perioada de bază). Cunoscând ISN şi IP, putem
calcula indicele salariului real (I SR) şi într-o altă variantă:
I SN1 P0 SN1 P0 1 SR1
ISR = SN ⋅ 100 = ⋅ ⋅ 100 = ⋅ ⋅ 100 = SR 1 ⋅ ⋅ 100 = ⋅ 100 .
IP SN 0 P1 P1 SN 0 SR 0 SR 0
Tipologia salariului include încă două categorii economice:
• Salariul colectiv este considerat a fi suma atribuită tuturor lucrătorilor
dintr-o firmă – global sau sub formă de facilităţi – ca rezultat al participării
lor la obţinerea producţiei şi profitului.
• Salariul social este parte din venitul naţional, prin intermediul căreia
societatea poate acţiona pentru creşterea veniturilor anumitor angajaţi
(grupuri de lucrători), care se confruntă cu dificultăţi şi riscuri sporite
(accidente de muncă, boli profesionale, concedieri ş.a.). Acest tip de
salariu este, în final, o modalitate de aplicare a măsurilor de protecţie
socială la nivel naţional.
Formele de salarizare reprezintă mecanisme care fac legătura între
elemente precum: pregătirea individului; tipul muncii; rezultatul activităţii pentru
lucrător, respectiv pentru angajator; mărimea salariului nominal. Cele mai cunoscute
modalităţi de determinare a salariului individual sunt:
a) salarizarea conform timpului lucrat (în regie) – care presupune o cantitate
minimă de muncă aferentă; ea se aplică de obicei în domeniile în care se
pune accent pe calitatea producţiei;
b) salarizarea pe operaţii / pe produse – care nu precizează durata necesară
efectuării serviciilor (uneori, ea afectează calitatea prestaţiilor);
c) salarizarea mixtă – care include plata pentru ziua de muncă.
Menţionăm că se pot obţine câştiguri şi ca urmare a participării salariaţilor la
rezultatele obţinute de agenţii economici, în următoarele “formule”: primirea unor
cote-părţi aferente profitului înregistrat, deţinerea de acţiuni emise de firmele
angajatoare şi beneficierea de anumite procente din cifra de afaceri.
Mărimea salariului a fost şi mai este un subiect controversat în economie.
Principiile subzistenţei afirmă că salariul nu trebuie să depăşească pragul asigurării
traiului, întrucât faptul ar provoca mărirea natalităţii şi, ulterior, sporirea ofertei de
forţă de muncă (“ciclul” ajungând, din nou, la scăderi de salarii). Comparativ, după
teoria cererii şi ofertei, mărimea salariului se fixează pe piaţa forţei de muncă, prin
confruntarea cererii şi ofertei de mână de lucru. În schimb, teoria producţiei şi a
productivităţii marginale exprimă realitatea potrivit căreia, dacă mărimea salariului ar
depăşi-o pe cea a producţiei marginale (în inter-relaţie cu productivitatea marginală
a muncii), agenţii economici ar trebui să recurgă la disponibilizări. După principiile
negocierii, nivelul salariului se fixează potrivit înţelegerilor dintre patronat şi
sindicate. La rândul său, teoria salariului de eficienţă precizează că majorarea
salariului aduce cu sine, într-adevăr, creşteri ale productivităţii, dar şi costuri sporite
pe unitatea de muncă; ea face apel, aşadar, la noţiuni precum eficienţa şi
randamentul.
În realitate, stabilirea mărimii salariului preia elemente din toate aceste teorii.
Ea este abordată în contractul de muncă existent şi are două baremuri:
I. Limita inferioară a salariului se stabileşte în relaţie cu costul forţei de
muncă şi este fixată, principial, de stat (deşi nu e o regulă) – ca salariu minim pe
economie. Acesta este mijlocul asigurării unui trai decent, noţiune apreciată prin
indicatori cum sunt: mărimea PNB raportată la un locuitor; cheltuielile medii
efectuate într-un an, de o persoană; numărul celor aflaţi în întreţinerea salariaţilor
dintr-o familie; ponderea grupelor de cheltuieli în salariu. Dacă salariul minim este
77
mai mic decât cel pe care-l poate asigura economia, efectul imediat (negativ) va fi
scăderea ofertei de forţă de muncă pe piaţa oficială şi creşterea ei pe aşa-numita
“piaţă neagră”.
II. Limita maximă a salariului este dată, teoretic, în cazul unei economii, de
mărimea venitului naţional obţinut într-o perioadă de timp; practic, pentru un agent
economic, acest plafon este oferit de nivelul productivităţii marginale a muncii.
Oricum, creşterile salariale depind în principal de politica patronatului şi abia în
ultimă instanţă de sindicate (care reuşesc să primească majorări salariale prin
reducerea ofertei de forţă de muncă, atunci când cererea este susţinută). Creşterea
salariului nominal nu reprezintă, însă, o pârghie de stimulare a angajaţilor, atâta timp
cât dinamica salariului nominal mediu nu este corelată cu cea a principalilor
indicatori de eficienţă.
În condiţiile economiei de piaţă, nivelul salariului nominal primit de la un
lucrător se formează în urma negocierii colective, aşa ca în Figura 9.4..
Salariul
(S)
SS CRS
SM
Sn
CCP
SP
Sm
Durata grevei
0 t T (t)
unde:
- Sm – salariul minim pe economie;
- CRS – curba revendicărilor sindicale;
- CCP – curba concesiilor patronale.
78
Diferenţierile salariale apar şi în raport cu pieţele pe care iau naştere relaţiile
de muncă. Deosebirile dintre salarii corespund, în principiu, factorilor care
evidenţiază raportul cerere – ofertă de forţă de muncă şi relaţia dintre venitul
marginal – costul marginal al muncii, pe fiecare tip de piaţă.
Între cele mai motivate diferenţieri salariale (fără a fi vorba, însă, de
discriminări) se numără cele ocazionate de capitalul uman. Ele se concretizează în
rezultate pozitive, privind productivitatea muncii. Este firesc ca în practică să existe
anumite decalaje între ritmurile evoluţiei salariului (S) şi productivităţii (W). Atunci
când, într-o perioadă de timp, implicarea factorului capital este intensivă şi profundă,
indicele creşterii productivităţii (IW) este superior celui al salariului (IS) – şi invers.
Datorită necesităţii asigurării, de către orice agent economic, a fondurilor necesare
suportării altor cheltuieli cu forţa de muncă, decât cele strict salariale – şi, în plus, în
scopul evitării majorării costurilor – relaţia care asigură funcţionalitatea sistemului
IW
economic este, însă, următoarea: I W > IS sau > 1 . Specificăm că:
IS
1. Dacă IW < IS, deşi salariile cresc, vor spori costurile firmei şi, ca urmare, se
va reduce profitul: cererea de forţă de muncă va scădea, ceea ce va
antrena micşorarea salariilor.
2. Dacă IW > IS – aşa cum este necesar – relaţia între productivitatea muncii
şi salariu trebuie să asigure cointeresarea lucrătorilor în desfăşurarea, în
continuare, a activităţii.
3. Rezultă următoarele: cantitativ, relaţia IW > IS este bazată pe creşterea mai
pregnantă a rodniciei muncii în raport cu majorarea venitului salarial; în
optică strict calitativă, relaţia IW > IS trebuie urmărită pentru stimularea
reală a personalului, în raport cu productivitatea lui.
În ansamblu, se apreciază că toate politicile care urmăresc, pe de o parte,
reducerea diferenţelor salariale, iar pe de altă parte, creşterea forţată a productivităţii
muncii – fără a analiza motivaţiile reale care stau la baza lor – vor avea, de cele mai
multe ori, efecte contrare celor pe care se mizează.
79
Cap. 10. PROFITUL, DOBÂNDA ŞI RENTA – ALTE VENITURI
ALE FACTORILOR DE PRODUCŢIE
80
! În raport cu limitele înregistrate, distingem următoarele:
Profitul normal arată nivelul minim al profitului, necesar şi suficient pentru ca
agentul economic să-şi poată continua activitatea. Privit, în esenţă, drept cost de
oportunitate, el cuprinde elementele costului implicit (de oportunitate). Sub limita
profitului normal, producţia nu se mai motivează.
Profitul economic sau pur este diferenţa pozitivă dintre venitul total
(încasările firmei) şi costurile totale (explicite şi implicite). Din altă perspectivă, el
reprezintă diferenţa dintre profitul total şi cel normal (constituind o mărime reziduală
sau rămasă). Când profitul economic este zero, întreprinderea realizează profit
normal sau minimal (situaţie întâlnită în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă).
Profitul contabil reprezintă diferenţa dintre venitul total (încasările firmei) şi
costul explicit al firmei; altfel spus, poate fi privit fie ca profit total, fie ca sumă între
profitul economic şi cel normal.
Supraprofitul este surplusul de profit peste cel obţinut în condiţii obişnuite de
piaţă, respectiv profitul datorat unor condiţii particulare – de obicei economice (ca
urmare a preţurilor fără acoperire, a diferenţelor de preţ între pieţe ş.a.), naturale sau
preferenţiale. În această categorie sunt incluse, ca exemple, cazul eficienţei
deosebite şi cel al firmei care activează pe piaţa de monopol.
Profitul legitim i se cuvine întreprinzătorului, pentru contribuţia sa la desfăşurarea activităţii
economice. El este motivat de procese de producţie (pentru servicii aduse în legătură cu progresul
tehnico-economic), de management, de reduceri de costuri şi preţuri, precum şi de elemente de
depăşire a riscurilor. Acest profit rezultă din respectarea prevederilor legale în vigoare – bază pentru
obţinerea de produse noi, superioare calitativ – dar şi pentru realizarea de economii sau investiţii.
Profitul nelegitim (necâştigat, nemeritat) este suma însuşită de proprietarul unui factor de
producţie, fără ca acesta să fi participat în vreun fel la activitatea economică. El apare ca urmare a:
încălcării prevederilor legale, creşterii arbitrare a costurilor şi preţurilor, majorării marjei de profit peste
cea admisă, dublelor înregistrări, sustragerii de la plata impozitelor, câştigurilor datorate unei poziţii
privilegiate pe piaţă, unor politici protecţioniste, inflaţiei, economiilor neadmise la unele cheltuieli ş.a..
Un exemplu în acest domeniu este profitul de monopol.
Decizia de producţie
Costul total mediu
Venitul marginal
Costul marginal
Venitul V = P·Q
Profit / pierderi
Cmg=ΔCT/ΔQ
Vmg=ΔV/ΔQ
CTM=CT/Q
Vmg – Cmg
Diferenţe
($)
($)
0 0 300 -300 ∞
400 400 0
81
Referitor la datele din tabelul anterior (regăsite în Figura 10.1.), observăm că:
• Pentru Q = 0, V = 0 (nu există producţie, deci nu se vinde nimic).
• Cu cât sporeşte cantitatea fabricată, venitul total V creşte (preţul este constant, dar
cantitatea vândută se amplifică, reprezentând baza majorării încasărilor).
• Venitul marginal Vmg rămâne constant, fiind egal cu preţul bunului.
• Costul total CT creşte pe măsură de producţia comercializată este mai mare.
• Costul total mediu CTM are o tendinţă de scădere până la Q = 3, respectiv Q = 4 bucăţi
(unde se înregistrează min CTM = 400 $/buc.), urmată de alta, de creştere.
• Costul marginal Cmg are un parcurs descendent până la Q = 2 (min Cmg = 200, după care
creşte rapid, până la maximul de 1.400 $).
• Q < 4 bucăţi → Vmg > Cmg ; Q = 4 bucăţi → Vmg = Cmg; Q > 4 bucăţi → Vmg < Cmg.
• Pr = V – CT; V = P·Q => V = f(Q), respectiv V = V(Q); CT = CF+CV = CF+ CVM·Q = CF
+ f(Q), respectiv CT = CT(Q). Astfel, Pr = V(Q) – CT(Q). El se maximizează când
d Pr
derivata lui în raport cu variabila respectivă (Q) este nulă: = 0 => Prmax;
dQ
d Pr dV dCT
= − = Vmg − Cmg ; Vmg – Cmg = 0 => Vmg = Cmg. Profitul maxim (Pr =
dQ dQ dQ
0) se realizează când Q = 3 bucăţi şi Q = 4 bucăţi. Astfel, situaţia de echilibru pe piaţa cu
concurenţă perfectă se înregistrează în punctul E din Figura 10.1., corespunzător căruia:
Vmg = Cmg = 400 $; CTM4 = 400 $ (minim); Q4 = 4 bucăţi (optimă); Pr4 = 0 $.
• Orice firmă care, pe o piaţa cu concurenţă perfectă, vrea să-şi maximizeze profitul, va
proceda astfel: va mări producţia cât Vmg > Cmg (dacă îi permite capacitatea de
fabricaţie); va obţine profit maxim când Vmg = Cmg (aici, 400 $), cantitatea realizată fiind
optimă; va evita creşterea producţiei peste Qopt (în cazul de faţă, 4 bucăţi); altfel va
acumula profituri tot mai reduse, ajungând în final să înregistreze pierderi.
P, Vmg,
CTM, Cmg
Cmg
1400
900
700
650 CTM
500
450
400 P = Vmg
E
300
200
Q
0 1 2 3 4 5 6
Qopt
82
B) Cazul pieţei de monopol
Situaţia obţinerii profitului de monopol poate fi observată în Figura 10.2..
Vmg, Cmg, Cmg
CTM, P
D CTM
A
P
B F
CTM1
C1 (Vmg=Cmg)
E
CC’(P) = V
Vmg
Q
0 Q2 Q1 Q3
Qopt
unde:
- CC’(P) – curba cererii, dată de nivelul preţului, peste care se suprapune curba venitului
mediu V ;
- CTM – curba costului total mediu;
- Cmg – curba costului marginal;
- Vmg – curba venitului marginal;
- CTM1-P1-A-B (aria haşurată) – profitul de monopol.
83
Pr = 0 => V – CT = 0, deci V = CT; P·Q = CF + CV , adică P·Q = CF + CVM·Q
CF
sau P·Q – CVM·Q = CF; Q·(P – CVM) = CF => Q = Qr =
P - CVM
Pragul de rentabilitate se studiază în două variante:
a) Ipoteza parcursului liniar al costurilor variabile (regăsită în Figura 10.3.):
V, CT
V
Pr
CT
R CV
p
CF CF
Q
0 Qr
Figura 10.3. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza liniarităţii costurilor variabile (CV)
V, CT p CT
V
CV
Rs
Pr
p Ri
CF CF
Q
0 Qri Qrs
Figura 10.4. Pragul de rentabilitate (Qr) în ipoteza neliniarităţii costurilor variabile (CV)
84
• Între factorii care influenţează nivelul lui Qr se numără: nivelul şi
structura costurilor fixe CF; nivelul, structura şi evoluţia costurilor
variabile CV; mărimea şi evoluţia preţurilor; cererea de bunuri.
În strânsă legătură cu noţiunea prag de rentabilitate se analizează condiţia
de închidere a unei firme (pragul de închidere), ştiut fiind că orice agent
economic care nu-şi mai poate acoperi costurile (avem în vedere mai ales
importanţa costurilor variabile CV) îşi va înceta activitatea pe termen scurt. De ce
uneori, firma continuă să producă, fie şi în situaţia în care P < CTM? Explicaţia este
următoarea: pentru că, urmărind intenţia de minimizare a pierderilor, decizia de
încheiere completă a activităţii va aduce mai multe prejudicii, decât fabricaţia în
continuare a bunurilor respective.
Pragul de închidere într-o firmă rezultă din următoarea “regulă”: Când preţul
de vânzare al mărfii scade atât de mult, încât venitul total al firmei se situează sub
nivelul CV, iar P < CVM, agentul îşi va minimiza pierderile, încetându-şi total
activitatea. Preţul pentru care V = CV sau pentru care pierderile egalizează CF se
numeşte prag (punct) de închidere (Figura 10.5.). Dacă P depăşeşte acest punct,
întreprinderea va produce urmărind curba Cmg, ţinând cont de faptul că pierderile
înregistrate vor fi, oricum, inferioare celor cauzate de oprirea fabricaţiei. Dacă P nu
atinge pragul amintit, agentul economic îşi va înceta activitatea, limitându-şi
pierderile la nivelul CF.
P
OO’= Cmg
CTM
CVM
R
P CC’ (P)
Pi PI
Q
0 Qi Qr
Figura 10.5. Pragul de rentabilitate şi pragul de închidere în cazul unei întreprinderi
unde:
- CC’(P) – curba cererii, determinată de preţul P al mărfii vândute;
- Qr – pragul de rentabilitate, determinat de punctul R (în care P = CTM);
- Qi – pragul (punctul) de închidere, determinat de punctul PI (în care P = CVM);
- Pi – nivelul preţului care corespunde pragului de închidere.
85
contemporaneitate, ea are cel puţin trei funcţii: este o puternică motivaţie în vederea
economisirii unei părţi a venitului obţinut într-un interval de timp; are rol în orientarea
spre destinaţii cât mai profitabile a disponibilităţilor financiare; este o reală pârghie
de redistribuire a veniturilor în societate.
Aceste funcţii se sesizează în oricare din multiplele modalităţi de existenţă ale
dobânzii: pe piaţa monetară; pe piaţa financiară (dividend, respectiv venit fix),
corespunzător creditelor pe termen scurt, mediu şi lung; pentru remunerarea
certificatelor de depozit şi a bonurilor de trezorerie; pentru firme, respectiv pentru
persoane fizice.
În sens restrâns, dobânda este venitul cuvenit proprietarului unei sume date
cu împrumut. În sens larg, ea se referă la excedentul revenit proprietarului oricărui
tip de capital utilizat cu împrumut în activitatea economică.
Când se vorbeşte despre dobândă se au în vedere doi indicatori relevanţi:
A. Masa dobânzii (suma ei absolută) reprezintă o mărime rezultată în urma
produsului dintre valoarea creditului (C) şi rata dobânzii (d’).
B. Mărimea ei relativă este dată de rata dobânzii, care reprezintă un raport
procentual constând în preţul plătit de debitor pentru a utiliza o perioadă
de un an, de 100 unităţi monetare. În acelaşi timp însă, pentru creditor,
rata dobânzii semnifică venitul anual – exprimat procentual – obţinut ca
remuneraţie a împrumutului bănesc oferit de acesta în condiţii de garanţie.
Clasificăm dobânda după două criterii:
1. în raport cu faptul că este un venit impozabil: dobândă brută; dobândă
netă – rămasă după prelevarea impozitului aferent.
2. după modul de calcul: dobândă simplă – practicată când durata creditului
nu depăşeşte un an; dobândă compusă – când suma corespunzătoare nu
se plăteşte anual, ci are loc procesul de capitalizare a dobânzii (prin
adăugarea fiecărei tranşe anuale la calculul viitoarei dobânzi).
D
Dobânda simplă D se calculează astfel: D = C · d’ · n. Când n = 1, d' =
C
(unde: C – creditul contractat; d’ – rata anuală a dobânzii (mărime procentuală); n –
perioada împrumutului (dacă n = 1 an, D = C · d’).
Deoarece valoarea adusă de capitalul depus la o bancă pe timp de n ani
este: Cn = C0 (1 + d’)n , dobânda compusă, corespunzătoare întregii perioade, se
determină astfel: Dn = Cn – C0 = C0 (1 + d’)n – C0 = C0 [(1 + d’)n – 1].
Dobânda (D) este influenţată de mai mulţi factori: mărimea depozitului sau a
sumei împrumutate (C); nivelul ratei anuale a dobânzii la depozite, respectiv la
credite (d’); termenul depozitului sau perioada creditului (n); rata dobânzii pe piaţa
monetară; politica Băncii Centrale şi a băncilor comerciale privind rata dobânzii;
modul de utilizare a sumei în cauză la debitor.
Băncile şi alte instituţii financiare sunt intermediari care pe de o parte
colectează fondurile deponenţilor (persoane fizice şi juridice), iar pe de altă parte îşi
oferă disponibilităţile celor care le solicită. De pe urma creditelor acordate, băncile
percep şi încasează – cum e şi firesc – dobânzi (Dî) mai ridicate decât cele pe care
le plătesc corespunzător sumelor constituite în depozite (Dp). Ca urmare, diferenţa:
Cb = Dî – Dp , care poartă denumirea de câştig brut, revine instituţiilor de profil.
Dacă din acest câştig se scad cheltuielile administrative şi de funcţionare ale băncii
(Cf), se obţine profitul bancar (Pr): Cb – Cf = Pr.
Pentru debitor, rata dobânzii arată efortul relativ al rambursării dobânzii, pe
lângă datoria către împrumutător. Ea cuantifică, de fapt, preţul cedat contra dreptului
de folosinţă, într-un interval dat de timp, a unui capital care aparţine utilizatorului.
Pentru creditor, rata dobânzii înseamnă compensaţia renunţării la obţinerea unui
venit pe care acesta l-ar fi putut realiza prin fructificarea pe cont propriu a
disponibilului bănesc respectiv.
86
În cazul dobânzii simple, rata anuală a dobânzii se calculează conform relaţiei
D
cunoscute: d' = (ca raport procentual). În consecinţă, factorii care determină
C
mărimea ei sunt: raportul dintre cererea şi oferta de monedă; relaţia dintre cererea şi
oferta de credit pe piaţă; conjunctura economică internă şi internaţională; faza
ciclului economic; rata dobânzii în alte ţări (comparativ); cererea pentru investiţii şi
rata investiţiilor; rata profitului; rata inflaţiei; politica de credit; riscul împrumutătorului.
Clasificăm ratele dobânzii astfel:
1) în funcţie de modul şi perioada de calcul: rate fixe – utilizate în faze de
stabilitate economică; rate variabile – cu care se lucrează actualmente,
prin recalcularea lor periodică, în raport cu starea economiei.
2) după limitele de variaţie: rate minime ale dobânzilor – nivelul lor fiind,
teoretic zero; rate maxime ale dobânzilor – limita lor fiind dată, tot teoretic,
de nivelul tuturor formelor de venit aduse de utilizarea unui capital.
3) după modul de exprimare: rate nominale – care redau alcătuirea concretă
a dobânzii aferente împrumutului unei unităţi monetare, pe timp de un an;
rate reale – care măsoară randamentul unui împrumut sub forma creşterii
cantităţii de bunuri ce poate fi achiziţionată cu suma obţinută.
A. Cererea de monedă şi rata dobânzii
Funcţia cererii de monedă este Cm = Cmt + Cms (unde: Cmt – cantitatea de
bani necesară agenţilor economici, pentru efectuarea tranzacţiilor; Cms – cantitatea
de bani necesară în scop speculativ). Menţionăm că:
a) funcţia Cmt = f(V) este crescătoare: cu cât creşte venitul, cu atât
disponibilităţile sunt mai mari, ceea ce antrenează sporirea volumului de
schimburi, respectiv creşterea cererii de monedă;
b) funcţia Cms = f(d’) este descrescătoare, deoarece cu cât rata dobânzii este
mai ridicată, cererea speculativă de bani este mai mică şi invers.
B. Oferta de monedă şi rata dobânzii
Prin sistemul bancar se pune la dispoziţia agenţilor economici o anumită
cantitate de bani. Această ofertă monetară – utilizabilă de solicitanţii de credite – nu
depinde de nivelul ratei dobânzii în economie. Ea este reprezentată sub forma unei
drepte paralele cu ordonata, deoarece se consideră rigidă pe perioadă scurtă.
În concluzie, dorind să arătăm că rata dobânzii este o pârghie de bază a
funcţionării mecanismelor pieţei, prezentăm principalele ei funcţii:
• mijloc de alegere între economisire şi consum;
• posibilitate de comensurare, prin intermediul dobânzii, a câştigurilor
obţinute prin acordarea de împrumuturi;
• pilon de influenţare a investiţiilor;
• cale de sensibilizare a proprietarilor de fonduri în orientarea factorilor de
producţie;
• factor al mişcărilor înregistrate de capitalul de împrumut.
Suprafaţa de pământ de care dispune un stat este fixă. În cadrul ei, însă,
zonele corespunzătoare terenului fertil sau altor utilizări specifice nu sunt tocmai
nemodificabile, cu toate că este nevoie de eforturi reale, susţinute, pentru a obţine şi
a păstra soluri roditoare şi/sau cu trăsături deosebite. Dacă fertilitatea terenurilor se
poate, deci, îmbunătăţi (e adevărat, până la anumite limite, prin îmbunătăţiri funciare
şi tehnici avansate), alte coordonate ale factorilor naturali nu se pot modifica: e
vorba mai ales de elemente legate de mobilitatea lor (de pildă, amplasarea unui
teren faţă de centrul oraşului sau faţă de piaţa de desfacere e imposibil de
schimbat). Pornind de la mărimea ofertei factorilor naturali, apar şi diferenţe în preţul
87
acestor resurse – şi anume: suprafeţele roditoare (dotate) aduc un câştig superior
celorlalte; investiţiile ulterioare se includ în preţ; se lucrează din perspectiva atragerii
şi maximizării avantajului net al rezultatului obţinut în urma exploatării unui factor de
producţie; se alege varianta care cumulează cele mai mici costuri alternative.
Cererea de terenuri este influenţată de fluctuaţia producţiei agricole, respectiv
de cea a efectelor folosirii pământului în alte scopuri (silvicultură, construcţii ş.a.).
Din moment ce în toate aceste cazuri oferta este (relativ) rigidă, preţul factorului va fi
determinat de alura cererii, iar modificarea lui va fi cu atât mai semnificativă, cu cât
curba cererii este mai elastică. O asemenea situaţie apare în Figura 10.6..
P
Ei1
Pi1
Ee1
Pe1
PE E
Ee2 Ce
Pe2
Pi2 Ei2 Ci
Q
0 Q1 QE Q2
Figura 10.6. Cererea şi oferta de produse agricole. Echilibrul pieţei resurselor naturale.
unde:
- Q1 – recoltă slabă (oferta rigidă în anul de bază – t1);
- Q2 – recoltă bună (oferta rigidă în anul următor – t2);
- Ce – cerere elastică;
- CI – cerere slab elastică (inelastică).
88
P Qc O’
C
Pc A
E
PE O”
C’
Q
0 Q’c QE
Figura 10.7. Renta economică
unde:
- OO’ – oferta normală;
- QCQC’ – oferta rigidă a factorului de producţie cu caracteristici speciale;
- CC’ – curba cererii pentru acest factor;
- Q” – oferta perfect elastică;
- E – punctul de stabilire a echilibrului în situaţia tipică (ofertă şi cerere normale);
- PE – preţul de echilibru pe piaţă;
- QE – cantitatea de echilibru pe aceeaşi piaţă;
- PC – preţul de cumpărare al factorului de producţie;
- PE-Pc-A-E – mărimea rentei economice încasate de posesorul prod-factorului.
89
7. Renta de abilitate se datorează unor deprinderi deosebite, priceperii şi
aptitudinilor manifestate de proprietarul unui factor de producţie, în raport cu alţii (de
exemplu, cazul forţei de muncă).
Baza formării rentelor este legea randamentelor non-proporţionale, în trecut
valabilă doar în agricultură, dar extinsă ulterior şi asupra altor domenii. În general, se
apreciază că legea amintită funcţionează în acord cu sensul descrescător al
productivităţii factorilor naturali.
Renta funciară are drept punct de pornire oferta rigidă de terenuri agricole
(bunuri rare) şi, mai mult, permanentul raport de inegalitate dintre nivelul ei şi al
cererii corespunzătoare (O < C) – atât în privinţa pământului ca atare, cât şi a
produselor agricole. Pentru a înţelege mecanismul formării rentei funciare, vom lua
două exemple numerice:
Ipoteza I1. În Tabelul 10.2., presupunem că există trei parcele de pământ A,
B, C, de fertilităţi deosebite – care aparţin unor proprietari diferiţi. Din considerente
de compatibilitate, cele trei persoane investesc sume egale în suprafeţele respective
(la rândul lor, egale ca mărime – 1 hectar).
90
să obţină profit suplimentar (rentă propriu-zisă), va fi necesar ca preţul de
vânzare să fie mai mare decât cel la care s-a ajuns pe calea menţionată
(170 $ sau mai mult, în funcţie de nivelul şi intensitatea cererii pe piaţă).
7. Venitul înregistrat de producători (calculat în mod obişnuit) urmează
“clasamentul”: A (înalt), B (mediu), C (redus).
8. Profitul suplimentar creat peste mărimea celui normal, pe parcelele cele
mai roditoare, este tocmai renta care va ajunge în posesia proprietarilor
suprafeţelor A şi B. Ea se numeşte rentă diferenţială de gradul I, este
reprezentată în Figura 10.4. şi se datorează unui număr de două cauze:
a) deosebirile de fertilitate dintre terenuri;
b) deosebirile de poziţie dintre ele.
Ipoteza I2. Fie dată suprafaţa de teren A din problema anterioară – factor de
producţie rar, nereproductibil şi nesubstituibil, a cărui ofertă este rigidă şi mai redusă
decât cererea manifestată pe piaţă. Pe acest teren se efectuează investiţii de capital
succesive, timp de trei ani. Aplicarea Ipotezei I 2 – respectiv deducerea modului de
calcul al rentei diferenţiale de gradul II – se face prin intermediul Tabelului 10.3..
91
Cap. 11. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
92
acest punct de vedere, creşterea şi dezvoltarea sunt complementare, iar progresul – o
firească urmare a lor. El este un concept care se alătură progresului social al unei
naţiuni. El vizează evoluţia generală a sistemului pe care îl reprezintă, prin intermediul
unor factori precum: resursele (umane, materiale şi financiare); procesul de reproducţie
(producţie – repartiţie – schimb – consum); rezultatele finale (bunuri şi servicii) ş.a..
În perspectiva dezvoltării, la nivel de economie naţională se calculează o
serie de indicatori macroeconomici relevanţi. Pentru a-i aduce în discuţie,
precizăm că din punct de vedere economico-financiar, economia naţională se
subdivide în următoarele segmente (sectoare): societăţi nefinanciare, administraţie
publică, administraţie privată, instituţii de credit, asigurări, gospodării – şi sectorul
“Străinătatea”. Privitor la aceste subdiviziuni, la nivelul cărora se pot analiza
rezultate ale sectoarelor economiei naţionale, trebuie menţionat că preţurile de
evaluare a bunurilor şi serviciilor sunt de două tipuri:
- preţul factorilor (“la producător”);
- preţul pieţei (“la cumpărător”).
În plus, se ţine seama de faptul că, pentru a intra în comensurarea
rezultatelor activităţii la nivel macroeconomic, produsele (serviciile) create (prestate)
în cele opt sectoare amintite trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
• să fi fost vândute (prestate) pe piaţă, deci să aibă o existenţă reală;
• să fie înregistrate în contabilitate o singură dată;
• să se refere la perioada curentă de analiză.
În privinţa indicatorilor macroeconomici de bază, ne vom referi la cei care
urmează – unii calculaţi în cadrul S.C.N., alţii în S.P.M., dar toţi reflectând realităţi pe
baza cărora se fac raportări statistice şi comparaţii internaţionale.
Se impun două precizări: 1. analiza se poate face fie luând în considerare bunurile finale (şi
atunci este vorba de indicatorii în formă brută), fie pornind de la acestea, dar renunţând la consumul
de capital fix – adică la amortizarea capitalului consumat într-o perioadă, pentru relalizarea producţiei
(fiind vorba de indicatorii în expresie netă); 2. avem în vedere rezultatele agenţilor economici care
activează în cuprinsul graniţelor unui stat (indiferent de apartenenţa lor naţională) – ipostază în care
studiem aşa-numitul produs intern – sau luăm în considerare doar rezultatele agenţilor economici
proprii, cu activităţi în interiorul şi în exteriorul ţării – şi atunci vorbim despre produsul naţional.
93
- PGB – produsul global brut;
- Ci – consumul intermediar.
sau: PIB = Cf + FBcf + VS +(E–I)
unde:
- Cf – consumul final, format din totalitatea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru satisfacerea
directă a nevoilor umane:
• cel individual se evaluează la preţ de achiziţie, în cazul bunurilor cumpărate de pe piaţă
– şi la preţ de producţie, în cazul celor autoconsumate;
• cel colectiv se evaluează pe baza costurilor suportate de administraţiile publice şi
private, din care se scad vânzările ocazionale.
- FBcf – formarea brută de capital fix;
- VS – variaţia stocurilor;
- E – exporturile;
- I – importurile.
94
În unele cazuri se calculează deflatorul PNB, ca unitate cuprinzătoare a
PNB n
modificărilor în nivelul preţurilor sau al puterii de cumpărare: D PNB = × 100 , unde
PNB r
logica notaţiilor corespunde celei utilizate la PIB, cu menţiunea că aici este vorba
despre PNB.
5. Produsul naţional net – PNN (sau venitul naţional exprimat în preţurile pieţei
VNpp) relevă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de
agenţii economici naţionali, care îşi desfăşoară activitatea pe timp determinat (de
obicei, un an), în interiorul şi exteriorul statului din care provin:
PNN = PNB – CCF
unde:
- PNB – produsul naţional brut;
- CCF – consumul de capital fix.
95
I.) Din perspectivă generală, veniturile – însumate începând de la nivel
personal până la cel agregat (economia naţională) – alcătuiesc, pe de o parte,
sursele concrete ale achiziţiei de bunuri şi servicii necesare traiului, iar, pe de altă
parte, originea economiilor. Se cunosc două clase de venituri: salariale (rezultate din
activităţi salariate şi alte prestaţii) şi nesalariale.
Ştim deja că la nivel macroeconomic se operează cu un termenul deja
cunoscut: venitul naţional. Creşterea acestuia este determinată pe două direcţii: una
extensivă (îndreptată spre sporirea volumului factorilor de producţie şi folosirea lor
corespunzător cerinţelor pieţei) şi alta intensivă (orientată spre ridicarea
randamentului prod-factorilor, în urma progresului tehnico-economic).
Procesul următor obţinerii venitului şi cuantificării lui este repartiţia venitului
naţional, cu două trepte succesive: distribuirea – sub formă de salariu, profit,
dobândă şi rentă (conform contribuţiei factorilor de producţie); redistribuirea: ca
urmare a unor mecanisme conduse de stat, mai ales prin intermediul fiscalităţii, o
parte din venituri revin autorităţii publice, care le orientează spre buget, în vederea
acoperirii cheltuielilor acestuia.
Venitul (Y) se descompune în fonduri destinate consumului (C), respectiv
economiilor (S), aşa încât: Y = C + S. Consumul reprezintă cheltuirea unei părţi din
venitul obţinut într-o perioadă de timp, în scopul utilizării bunurilor şi serviciilor
cumpărate, destinate satisfacerii trebuinţelor individuale şi/sau colective. Proporţia
consumului în cadrul venitului, precum şi tendinţa de evoluţie a acesteia, se exprimă
prin intermediul înclinaţiei (medii) spre consum sau al ratei consumului (c) şi
C
exprimă ponderea consumului în totalul venitului: c = (unde: C – mărimea
Y
consumului; Y – mărimea venitului).
De asemenea, se calculează şi înclinaţia marginală spre consum (c’),
reprezentând raportul dintre variaţia consumului şi aceea a venitului (arătând, de
fapt, cu cât se modifică mărimea consumului, la creşterea cu o unitate a venitului):
∆C
c' = (unde: ΔC – variaţia consumului; ΔY – variaţia venitului). Valoarea acestui
∆Y
indicator constituie o mărime pozitivă, dar subunitară, astfel încât: 0 < c' < 1.
În esenţă, principalul element care pune în mişcare raportul dintre venit şi
cantitatea cerută dintr-unul sau mai multe bunuri este relaţia creată între mărimea
bugetului individual şi ponderea consumului în acesta. Dintr-o astfel de perspectivă,
realitatea arată că atunci când disponibilul bănesc al unui agent economic se
majorează, se petrec modificări în cadrul consumului său. Concret, acest mod de
reacţie a fost sesizat de către J. M. Keynes, în deceniul al patrulea al secolului XX.
Potrivit lui, relaţia dintre venit şi consum este determinată de faptul că, de regulă, la
creşterea venitului, consumul tinde să se mărească (şi invers), însă reacţia
consumului se realizează în măsură mai mică decât cea a bugetului (proporţia este
în defavoarea consumului, întrucât la sporirea mijloacelor băneşti disponibile,
subiecţii economici tind să facă unele economii). Această afirmaţie este cunoscută
sub numele legii psihologice fundamentale care guvernează legătura venit –
consum (de exemplu, dacă ΔY creşte, sporeşte şi ΔC, însă ΔY > ΔC).
II.) Totalul economiilor – calculat la nivel macroeconomic – derivă din diferenţa
dintre venitul disponibil şi consum. În orice variantă de definire ar fi privite economiile,
dacă Y = C + S, atunci S = Y – C (păstrând notaţiile din subcapitolele anterioare, adică:
Y – venit; C – consum; S – economii). În cazul în care efectuăm operaţia respectivă,
avem de-a face cu termenul economie brută. Dacă din aceasta scădem partea
corespunzătoare amortismentelor, obţinem economia netă.
Motivaţia economisirii individuale este determinată de mai multe elemente, între
care: nevoia organizării raţionale a cheltuielilor făcute în decursul timpului; dorinţa de
prosperitate şi de îmbogăţire; adaptarea la noi cerinţe impuse de consum; preferinţa
96
pentru lichiditate. Se calculează, aşadar, înclinaţia medie spre economisire – prin
intermediul ratei economiilor (s), care exprimă ponderea economiilor realizate în
S
totalul venitului: s = (unde: S – mărimea economiilor; Y – mărimea venitului).
Y
De asemenea, între evoluţia venitului şi aceea a economiilor există o legătură
directă, exprimată prin intermediul a ceea ce numim înclinaţie marginală spre
∆S
economii (s’): s' = (unde: ΔS – variaţia economiilor; ΔY – variaţia venitului).
∆Y
Raportul anterior reflectă, de fapt, relaţia dintre variaţia economiilor şi cea a venitului,
arătând cu cât sporesc economiile la creşterea cu o unitate a venitului. Similar cazului
consumului, întâlnim inegalitatea: 0 < s’ < 1, ceea ce arată că (s’) reprezintă rezultatul
unui raport pozitiv, dar subunitar, între elementele recent precizate.
Făcând apel la legătura dintre înclinaţia marginală spre economii şi înclinaţia
marginală spre consum, admitem că ele reflectă noţiuni complementare, suma lor fiind
egală cu 1, respectiv: c’ + s’ = 1, întrucât, ştiind că Y = C + S (şi, ca urmare, că ΔY =
∆C ∆S ∆C + ∆S ∆Y
ΔC + ΔS), rezultă: + = = = 1.
∆Y ∆Y ∆Y ∆Y
III.) Investiţiile reprezintă un spor de capital sau de patrimoniu faţă de cel deja
existent, pe baza utilizării unei părţi din economiile realizate în decursul unei perioade
de timp. În termeni comuni, ele semnifică orice tip de cheltuială efectuată în vederea
achiziţionării de bunuri durabile, de active financiare sau de capital acumulat la unităţi
bancare. Dacă ne referim la formarea netă a capitalului, este vorba de partea din venit
destinată investiţiei nete. Dacă, însă, adăugăm la aceasta amortizarea (consumul de
capital fix), facem dovada investiţiei brute – sursă a creării brute de capital.
În optică economică, facem distincţie clară între trei termeni (pe care unii îi
socotesc ca făcând parte din aceeaşi categorie generică a investiţiilor):
1. investiţia propriu-zisă – adică partea din economii utilizată productiv;
2. plasamentul de capital – respectiv sfera achiziţiilor, din economii, a hârtiilor
de valoare, imobilelor, metalelor preţioase ş.a., pe seama aşteptării creşterii
preţului (valorii) lor în viitor;
3. tezaurizarea – adică păstrarea neproductivă a unor obiecte sau valori.
Conform teoriei keynesiste, considerăm că, în condiţiile în care venitul obţinut în
perioada de referinţă se repartizează pe de o parte pentru consum şi pe de altă parte
pentru investiţii, Y = C + I (unde: Y – venitul; C – consumul; I – investiţiile). Să nu uităm,
însă, ceea ce ştim deja – şi anume: Y = C + S (unde: S – economiile). Din aceste două
relaţii rezultă, matematic, S = I, respectiv egalitatea dintre economii şi investiţii. Sunt
mulţi cei care pledează în favoarea diferenţierii, în asemenea condiţii, a economiilor şi
a investiţiilor. E adevărat că, din punct de vedere economic, ele constituie categorii
distincte, dar trebuie luat în seamă faptul că, în condiţiile unui sistem-etalon, economiile
se vor regăsi în valoarea investiţiilor.
În concepţia lui J. M. Keynes, cauza de bază a crizelor economice de
supraproducţie este tocmai mişcarea contradictorie a variabilelor S şi I. Din asemenea
motive, relaţia S = I corespunde ecuaţiei fundamentale a echilibrului economic în
modelul propus de Keynes. Autorul a ştiut că, în mod real, echilibrul cerere – ofertă nu
se realizează atât de simplu cum se pare şi, ca urmare, a insistat asupra cauzelor care
provoacă dezechilibrul de forma S > I. În situaţia ideală, însă, egalitatea S = I decurge
din echilibrul autonom al pieţei.
Tot Keynes a fost acela care a formulat aşa-numita lege psihologică a
imboldului spre investiţii, arătând că în economia reală, nu toate economiile se
transformă în investiţii (deşi teoria lui porneşte tocmai de la egalitatea S = I), astfel
încât hotărârea de a investi este determinată, în majoritatea cazurilor, de maximizarea
profitului. În aceste condiţii, este necesar ca eficienţa marginală a capitalului să fie
superioară ratei dobânzii din economie.
97
Evoluţia investiţiilor într-o economie de piaţă depinde de factori cum sunt:
cererea de investiţii; rata dobânzii în economie; relaţia între rata dobânzii şi cea a
profitului; fluctuaţiile profitului; randamentul capitalului în viitor, în raport cu cel scontat;
riscul întreprinzătorului (implicit, al creditorului); gradul de implicare a statului în politica
investiţiilor; conjunctura economică internă şi internaţională a momentului.
Cele mai importante funcţii ale investiţiilor au la bază suportul creării de noi
locuri de muncă, rolul de introducere a progresului tehnic şi efectul antrenant pentru
activitatea agenţilor economici.
IV.) Legătura între venit, consum şi investiţii se cuantifică prin intermediul a doi
indicatori: multiplicatorul, respectiv acceleratorul investiţiilor.
Multiplicatorul investiţiilor (K) arată că, dat fiind un anumit spor al investiţiilor
globale într-o economie, el va determina înregistrarea unei creşteri a venitului de K ori
mai mare decât cea a investiţiei. Altfel spus, sporul venitului este dependent de
multiplicator, care reliefează de câte ori sporul investiţiilor se cuprinde în cel al
∆Y
veniturilor: K = (unde: K – multiplicatorul investiţiilor; ΔY – sporul venitului; ΔI –
∆I
sporul investiţiilor). Dacă ΔY = ΔC + ΔI, atunci, din relaţia: ∆Y = K × ∆I rezultă:
∆Y
∆Y ∆Y ∆Y 1 ∆C
K= = : ∆Y ⇒ K = = . Ştim că = c ' (înclinaţia
∆I ∆Y − ∆C ∆Y ∆C ∆C ∆Y
− 1−
∆Y ∆Y ∆Y
1 1
marginală spre consum) ⇒ K = = , întrucât c’ + s’ = 1. Cu alte cuvinte,
1 − c ' s'
multiplicatorul investiţiilor (K) ajunge să egaleze inversul înclinaţiei marginale spre
economii (s’). Cu cât înclinaţia marginală spre consum (c') este mai mare,
multiplicatorul (K) va creşte şi venitul de asemenea, în timp ce înclinaţia marginal[ăspre
economisire (s’) va scădea.
Un alt mijloc de luare a deciziilor în ceea ce priveşte investiţia este cel oferit
de principiul acceleratorului. El semnifică legătura dintre investiţii şi venit şi îşi
găseşte formula în efectului creşterii venitului asupra nivelului dorit al investiţiilor
(indirect, e vorba şi de modificarea cererii de consum). Altfel spus, el reprezintă o
variabilă dependentă de sporirea venitului şi a cererii de mărfuri, măsurând urmările
pe care le înregistrează orice modificare a acestor elemente asupra volumului
It
investiţiilor. Relaţia de calcul a acceleratorului se exprimă astfel: a = (unde: a –
∆Yc
acceleratorul investiţiei; It – investiţia dorită la momentul de timp t; ΔYc – variaţia
venitului (la momentul “t” faţă de “t-1”) prin prisma cererii pentru bunuri de consum).
98
III. alţi factori: social-demografici (populaţia – număr, calitate, structură,
instruire); culturali (acces la educaţie); politici; juridici; religioşi; sociologici.
Nu este suficientă simpla enumerare a tuturor factorilor amintiţi şi/sau a altora.
Pentru a putea fi vorba de creştere economică, toate variabilele care contribuie la
procesul respectiv trebuie să conlucreze.
Tipurile de creştere economică au în vedere clasificări cum sunt:
1) După esenţa procesului la care se referă, principalele tipuri de creştere
economică au în vedere trei mari grupe de caracteristici, reprezentând:
a. creşterea economică de tip predominant extensiv – înregistrată în
cazurile în care sporirea indicatorilor macroeconomici (deseori
nominalizaţi de PNB, total şi/sau raportat la un locuitor) rezultă din
aportul preponderent cantitativ al factorilor care au determinat-o;
b. creşterea economică de tip predominant intensiv – efect al accentuării
laturilor calitativ-structurale, de eficienţă şi comportamentale, impuse de
respectivii factori;
c. creşterea economică de tip intermediar – în interiorul căreia se împletesc
contribuţii cantitative şi de eficienţă.
2) Dintr-un alt punct de vedere, cel al sensului economic al procesului de
creştere, delimităm concepte cum sunt:
a. creşterea economică zero – cuprinzând stări şi situaţii în cadrul cărora
atât rezultatele macroeconomice absolute, cât şi populaţia unei ţări,
sporesc în ritmuri egale, astfel încât nivelul efectelor economice raportate
la un locuitor rămâne constant;
b. creşterea economică negativă – referitoare la cazurile în care nivelul
rezultatelor macroeconomice (raportate la o persoană) are tendinţă de
scădere, în condiţiile menţinerii sub control a principalelor corelaţii din
care decurge echilibrul general;
c. creşterea economică echilibrată – rezultat al creării structurilor orizontale,
de anvergură (mai ales a industriilor), precum şi al complementarităţii
sectoarelor / ramurilor economiei naţionale.
3) Prin apelarea la posibilităţile de control asupra procesului, există:
a. creşterea economică nediferenţiată – delimitată prin simple sporiri
(înmulţiri) cantitative;
b. creşterea economică diferenţiată (organică) – respectiv cea controlabilă.
Procesul creşterii economice reprezintă un bun câştigat pentru o economie
naţională. Totuşi, ce implică evoluţia spre acest deziderat?
În principal, efectele creşterii sunt, evident, pozitive. În ultimul timp (putem face
referire fie doar şi la secolul al XX-lea) s-a acumulat nemaipomenit de mult, cantitativ şi
calitativ, aşa încât omenirea a progresat enorm. Producţia a crescut în ritmuri fără
precedent, veniturile şi investiţiile – la fel, toate fiind determinate de avans multilateral:
tehnico-informativ (invenţii, inovaţii ş.a.), economic (prin indicatori specifici şi
dezvoltarea infrastructurii), cultural (sistemul de învăţământ şi de educaţie), dar şi
psiho-social (concepţii, atitudini, comportamente).
În paralel, însă, a sporit şi numărul populaţiei, iar în cadrul fiecărei economii s-a
petrecut o adâncire treptată a stratificării sociale (deşi nu neapărat recunoscută de
orice tip de sistem). Se vorbeşte deci şi despre efectele negative ale creşterii
economice, materializate în costuri. Este vorba despre faptul că:
• Eforturile materiale îndreptate spre satisfacerea trebuinţelor însumează un
anumit cuantum. Dacă el se situează între anumite marje (considerate
normale), costurile provocate de procesele presupuse sunt relativ mici.
Dacă, însă, este depăşit pragul de care aminteam, se creează cheltuieli
suplimentare, care cresc progresiv, pe măsură ce consumul evoluează.
• Din pricina unor factori de natură tehnico-economică sau educaţională,
mediul se poluează din ce în ce mai mult.
99
• Civilizaţia a produs adevărate migraţii teritoriale, care generează costuri
sporite pentru societate.
• Dacă – aşa cum este firesc – creşterea investiţiilor produce sporiri ale
venitului, iau naştere economiile; din totalul acestora, o parte se
investeşte – şi apoi ciclul se reia, pe scară tot mai largă. În realitate însă,
nu tot ceea ce a fost cuantificat drept economie se va regăsi, complet, în
cadrul investiţiilor (sau nu tot ce se acumulează se investeşte). Aşadar,
relaţia dintre economii şi investiţii este, de cele mai multe ori, de forma S
> I, ceea ce explică apariţia unor dezechilibre în economie.
2. TEORIA ŞI MODELUL INPUT-OUTPUT ALE LUI W. LEONTIEF
• Prin prisma caracterului analitic al studiilor sale, autorul a fost preocupat
de cercetarea cantitativă, calitativă şi structurală a raporturilor şi fluxurilor
existente între nivelele şi subdiviziunile macroeconomice. În acest sens,
el a utilizat aşa-numita matrice a economiei naţionale, iar ca instrumentar
– coeficienţi privind consumul unei ramuri i, rezultat din acumulările
producţiei celorlalte n-i (unde n reprezintă toate ramurile unei economii).
3. TEORIA ŞI MODELUL LUI HARROD
• Teoria constituie o abordare logică a creşterii, bazată pe procedee
matematice. Ea studiază impactul înregistrat de elemente precum
populaţia, capitalul şi progresul tehnic – asupra procesului de creştere
economică, deschizând o perspectivă realistă asupra fenomenelor
economice. Cu toate că n-a ajuns la o concluzie general valabilă
(deoarece n-a vizat în amănunt cauzele primare ale celor trei tipuri de
rate amintite), modelul constituie o realizare de succes.
Modelarea din perspectivă globală
A. Modelul Forrester-Meadows şi teoria creşterii zero
Din iniţiativa Clubului de la Roma, Jay W. Forrester a contribuit, alături de soţii
Dennis şi Donella Meadows şi alţi specialişti, la realizarea unei schiţe globale,
cuprinzând cele mai importante tendinţe ale creşterii economice la scară mondială,
relativ la primele şapte decenii ale secolului al XX-lea. Ideile rezultate au vizat faptul că,
în cei 70 ani luaţi în calcule, creşterea economică a înregistrat o curbă exponenţială,
aşa încât – au estimat autorii – dacă ea avea să continue în aceleaşi ritmuri, în jurul
anului 2030, planeta va fi în pragul catastrofei (resursele nu vor mai fi suficiente,
populaţia va spori necontrolat, iar consumul la fel, pe fondul altor dezechilibre).
Între realizările modelului, menţionăm: fermitatea şi curajul opiniei; exprimarea
ideii conform căreia economiile naţionale sunt, în acelaşi timp, atât subiect, cât şi obiect
al modificărilor structurale, cantitative, calitative şi comportamentale ale mediilor de
influenţă; sesizarea dinamicii realităţii la nivel global şi crearea, pornind de aici, a unui
sistem dinamic, vizând atât creşterea populaţiei, cât şi sursele de subzistenţă;
diferenţierea problematicii respective în ansamblul concepţiilor valabile pe termen lung.
100
Totuşi, teoria amintită are şi anumite aspecte mai puţin reuşite. De exemplu,
considerăm că variabilele luate în seamă în alcătuirea modelului Forrester-Meadows,
fiind deosebit de eterogene, nu se pot aduce la un numitor comun, întrucât fiecare
economie naţională are propriile probleme, care – pentru ea – sunt cele mai
importante. De asemenea, nu suntem adepţii uniformizării aspectelor psiho-sociale
privind gradul de cultură şi civilizaţie, politica demografică, sistemul atitudinal ş.a.. Cu
toate posibilele lipsuri, cercetările amintite au constituit un pas pe drumul adâncirii
surselor şi căilor creşterii economice, oferind cale liberă studiilor care au urmat.
B. Modelul mondial structurat (Mesarovič-Pestel) şi teoria creşterii
organice
Reacţia cuplului de cercetători M. Mesarovič – E. Pestel la teoria anterioară a
fost promptă: în 1974, cei doi au publicat ceea ce urma să devină al doilea Raport
către Clubul de la Roma, intitulat Omenirea la răspântie. Principalele caracteristici ale
noii abordări în direcţia creşterii economice au vizat:
a) divizarea “complexului” format din statele lumii, în 10 mari regiuni, după
criterii nu neapărat spaţial-geografice, cât de natură economico-socială şi
comportamentală;
b) structurarea în adâncime a activităţilor proprii grupelor respective, pe nivele
reprezentând: sfera individuală, specificul demografic, precum şi cadrele:
tehnico-economic, social, politic şi ambiental.
Evidenţiind aspectele proprii teoriei, le accentuăm pe cele pozitive – respectiv
interesul manifestat pentru îmbunătăţirea cooperării pe plan internaţional şi mai buna
organizare (comparativ cu cea a modelului lui Forrester) – observând, totuşi (ca puncte
slabe), că premisele şi avantajele creşterii organice nu sunt îndeajuns explicate, făcând
loc unor ambiguităţi nedorite între noţiunile independenţă – interdependenţă.
101
Cap. 12. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRELE ECONOMICE.
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE.
102
S = S (Y)
I = I (d’) ⇒ S (Y) = I (d’) şi Y = f (d’).
S=I
În abordarea keynesistă, când venitul global este egal cu cheltuielile globale,
Y = C + I + Chg + En (unde: Y – venitul nominal; C – consumul; I – investiţiile; Chg –
cheltuielile guvernamentale; En – exporturile nete).
Ca atare, din venitul total realizat la nivelul macroeconomic, o parte se
consumă, alta se investeşte, alta este folosită de stat, iar alta corespunde
exporturilor. Grafic, relaţia anterioară se exprimă în Figura 12.1..
Venitul YY’
Y’
N
Y’N
Cg
Y’E E
E’
Y’M M
450 Venitul
0 YM YE YN Y
unde:
- Y = C + I + Chg + En (venitul realizat);
- Y’ = C + I’ + Chg + En (venitul planificat), unde I’ – investiţiile dorite a fi realizate (I’ > I);
- YY’ – dreapta veniturilor de echilibru, pentru care Y = Y’;
- Cg – curba cererii globale.
În Figura 12.1. se observă că orice punct M (YM, Y’M) situat sub nivelul dreptei
YY’ denotă faptul că investiţiile realizate (I) le depăşesc pe cele planificate (I’).
Dimpotrivă, orice punct N (YN, Y’N) situat deasupra dreptei YY’ arată că investiţiile
realizate (I) nu se ridică la mărimea celor planificate (I’).
Făcând legătura dintre rata dobânzii (d’) şi venit (Y), se deduce alura aşa-
numitei curbe IS, în raport cu modificarea cheltuielilor generate de reducerea lui d’ şi
cu mărimea multiplicatorului investiţiilor (Figura 12.2.).
Rata
dobânzii
(d’)
d’0
d’1
IS
d’2
Venitul
0 Y0 Y1 Y2 (Y=VN, PNB)
Figura 12.2. Legătura dintre rata dobânzii şi venitul generat de ea
pe piaţa bunurilor (curba IS)
103
• Există cazuri extreme (fie cheltuieli nule, fie anormal de mari), situaţii în
care forma curbei IS devine particulară – verticală, respectiv orizontală. De
obicei, însă, când d’ scade, iar Y creşte, curba IS se aplatizează.
• Dacă intervin şi alţi factori de influenţă, curba IS se deplasează la stânga
sau la dreapta fată de “tronsonul” iniţial, pe seama modificărilor intervenite
în mărimea ratei dobânzii, investiţiilor şi veniturilor.
B. Pe piaţa monetară se înregistrează următoarea situaţie (Figura 12.3.):
Rata
dobânzii LM
(d’)
d’1
Cm1
d’0=d’m
Cm0
Venitul
0 M0 M1 (Y=VN, PNB)
Figura 12.3. Legătura dintre rata dobânzii şi venit pe piaţa monetară (curba LM)
unde:
- Cm0, Cm1 – cererea de monedă corespunzătoare ratelor dobânzii d’0, respectiv d’1 (cu
menţiunea că d’0 = d’m este rata minimă a dobânzii în economie);
- LM – curba ascendentă care arată legătura dintre venit (Y), preferinţa pentru lichiditate
(L) şi cea pentru monedă (M); ea denotă combinaţiile (d’, Y) pentru care agenţii
economici solicită întreaga ofertă disponibilă de bani (când Cm = Om).
E
d’E
d’m
Venitul (Y)
0 YE Y1
Figura 12.4. Diagrama IS-LM
104
vedere toate coordonatele implicate (cu precădere politica investiţiilor, în raport cu
cererea pentru investiţii şi cu cea pentru monedă). Actualmente există multiple
obiecţii în privinţa diagramei IS-LM. Una dintre cele mai cunoscute vizează faptul că
ea surprinde realitatea doar în măsura în care rata inflaţiei este constantă în
economie (lucru greu de realizat). În asemenea condiţii, specialiştii oferă, ca soluţie,
completarea graficului IS-LM, printr-o a treia dimensiune (dată tocmai de
manifestările inflaţioniste).
105
creditului, micşorarea investiţiilor, sporirea ratei inflaţiei şi apariţia
şomajului keynesian ş.a.;
b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor, combinat cu excesul de
ofertă pe piaţa muncii – care denotă penuria de pe piaţă, în acelaşi timp
cu creşterea îngrijorătoare a şomajului clasic;
c) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi excesul de cerere pe piaţa muncii –
corespunzătoare unei stări de supracapitalizare a economiei, fără
acoperire în realitate;
d) excesul de cerere pe piaţa bunurilor, pe cea monetară şi pe cea a muncii
– semn al crizei profunde, care afectează întregul sistem economic
(hiperinflaţie, permanentizarea şomajului, reducerea calităţii vieţii).
Cele mai grave dezechilibre macroeconomice sunt inflaţia şi şomajul, din care
rezultă înrăutăţirea drastică a nivelului de trai. Ele vor fi studiate în capitole distincte,
atât din punct de vedere descriptiv, cât şi al rolului statului în supravegherea
activităţii economice de ansamblu.
106
12.4. Tipologia şi fazele ciclului economic
După cum s-a putut deja reţine, ciclul economic constituie o succesiune de
fluctuaţii mai mult sau mai puţin ample ale unor variabile luate în considerare,
desfăşurate cu o anumită regularitate, la diferite nivele economice.
Ciclurile economice se clasifică în raport cu o serie de coordonate:
1. după legăturile dintre ele: cicluri independente; cicluri interdependente.
2. după durată: microcicluri (de cca 3-4 până la 10 ani); macrocicluri (de cca
40-50 ani), cu etape de restructurare, respectiv de stabilizare; megacicluri
(de sute de ani).
3. după o combinaţie evidenţiind considerentul temporal şi persoanele care
au studiat problematica: cicluri sezoniere (intraanuale); cicluri foarte
scurte, tip Mack – de 1-2, până la 3-4 ani; cicluri scurte, tip Kitchin
(hipocicluri) – de cca 4-5 ani (în medie, de cca 40 luni); cicluri electorale
(de 4 ani); cicluri medii, tip Juglar (conjuncturale) – de 7-11 ani,
desfăşurate în interiorul ciclurilor lungi (fie în faza lor crescătoare, fie în
cea descendentă); cicluri tip Kuznets (subcicluri) – de cca 16-20 ani,
referitoare, în general, la aspecte privind ritmul construcţiilor de locuinţe,
legat de noile generaţii care determină sporirea nivelului acestui indicator;
cicluri lungi, tip Kondratief – de cca 40-60 ani (50 ani în medie), corelate
cu marile descoperiri şi inovaţii tehnologice, precum şi cu noile resurse
intrate în uz; concret, ele sunt determinate de necesitatea înlocuirii unui
mod tehnic de producţie cu altul, mai performant (e vorba de progres
tehnic, de creşterea şi diversificarea nevoilor ş.a.).
Asupra etapelor componente ale unui ciclu economic există mai multe
consideraţii. Ele apreciază, în general, că numărul fazelor respective variază între
două şi patru, nereuşind să se închege într-o viziune de ansamblu, unitară, asupra
problemei studiate. Majoritare, punctele de vedere care reliefează două faze în
desfăşurarea ciclului economic se bazează pe faptul că e suficientă delimitarea
acestui parcurs pe coordonatele bivalente şi cumulative:
- faza descendentă sau descrescătoare, de restrângere a dimensiunii
activităţilor (recesiunea – cu două componente-cadru: criza şi
depresiunea);
- faza ascendentă sau crescătoare, de prosperitate economică
(expansiunea).
În perioada de recesiune se înregistrează scăderea ritmului de evoluţie, prin:
reducerea investiţiilor şi a producţiei, scăderea populaţiei ocupate, a profiturilor şi
salariilor, micşorarea ratelor dobânzii ş.a.. În etapa de expansiune – debutată prin
reluarea creşterii şi înviorarea economică – se înregistrează fenomenele inverse
celor anterioare, evoluţia decurgând spre boom. Între cele două mari parcursuri –
descrescător şi crescător – există aşa-numite puncte de cotitură sau puncte critice
(turning points), simbolizând răsturnări bruşte de situaţie:
• punctul de minim al ciclului (“groapa de potenţial” sau punctul inferior);
• punctul de maxim (“vârful de activitate” sau punctul superior).
De obicei, în această variantă, durata ciclului economic se cuantifică având la
bază perioada ulterioară unui punct critic superior, care durează până la
înregistrarea următorului asemenea punct de maxim. După un asemenea parcurs
ascendent, intervin – la un moment dat – factori perturbatori, care, mai devreme sau
mai târziu, declanşează o nouă criză; ciclul economic se reia, cu amploare şi
trăsături asemănătoare sau nu manifestărilor precedente. Un trend (parcurs) de tipul
celui menţionat se regăseşte în Figura 12.5..
107
VN CR
PCS
EX
PCS CR
R
PCI
Timp (t)
0 A B C D E
Figura 12.5. Fazele ciclului economic
unde:
- BCD (respectiv CR – PCI – R – EX – PCS) – ciclul economic considerat (A – fază de
expansiune într-un ciclu precedent; B – recesiune (criză şi depresiune); C – reluarea
creşterii economice; D – expansiune şi boom; E – recesiune în ciclul următor celui
considerat);
- CR – criza;
- PCI – punctul de cotitură inferior (minimul înregistrat de fluxurile economice);
- PCI – R – refacerea;
- R – reluarea creşterii economice (relansarea);
- EX – expansiunea (finalizată prin boom);
- PCS – punctul de cotitură superior (maximul activităţii);
- CR – o nouă criză.
108
alternanţa nedorită, relativ rapidă, a unor faze de expansiune cu altele, de criză
structurală; naşterea unor crize corelate: industriale, agricole, în relaţiile economice
internaţionale, în politică. Între efectele cu nuanţe pozitive ale crizei economice
specificăm: interesul guvernanţilor şi al populaţiei în privinţa schimbării situaţiei;
tendinţa spre restabilirea echilibrului economico-social; accentuarea concurenţei
inter-firme; încercarea de îmbunătăţire a cadrului legislativ; căutarea metodelor de
ieşire din criză.
109
Cap. 13. INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL
∑ P1 ⋅ Q1
• Indicele de grup al preţurilor: I1/ 0 (P) = ⋅ 100
∑ P0 ⋅ Q1
unde:
- P1 şi P0 îşi păstrează semnificaţia anterioară;
- Q1 – cantitatea de produse (servicii) vândute (prestate), pe grupe de mărfuri (servicii),
în perioada curentă.
110
monetară, deosebindu-se de cererea solvabilă a populaţiei, “purtătoare” a resurselor
băneşti. Amintim, în acest cadru, de existenţa unei teorii potrivit căreia se poate
determina (deduce) limita maximă până la care un guvern poate “atrage” rezervele
băneşti ale cetăţenilor, într-o economie inflaţionistă.
Criza sistemului bănesc al unui stat, generată de criza economică pe care o
reprezintă, dă naştere unor încălcări flagrante ale legităţilor circulaţiei monetare. Ele
provoacă, la rândul lor, germeni inflaţionişti, datorită influenţei negative pe care o au
asupra tuturor sectoarelor de care depinde evoluţia ţării sau a economiei mondiale.
Ca fenomen macroeconomic, inflaţia este provocată de cauze aparţinând unor sfere
ample, în care au prioritate următoarele elemente:
1. Factorii economici cu conotaţii asupra fenomenului inflaţionist se referă la
cel puţin următoarele elemente: conjunctura economică a momentului;
criza de materii prime; creşterea preţurilor.
2. Factorii monetari şi financiari: creşterea necontrolată a cantităţii de semne
băneşti în circulaţie, fără acoperire în mărfuri şi servicii pe piaţă; abaterea
preţului de la valoare, fără a avea la bază costul de producţie; emisiunile
“fără fond” de semne monetare; diferenţieri între participanţii la schimburile
internaţionale; datorii contractate faţă de sectorul public sau privat;
dificultăţi în restituirea împrumuturilor scadente.
3. Factorii externi: factori de natură valutară: evoluţia cursurilor de schimb,
raportul dintre cererea şi oferta de monedă ş.a.; preţuri şi restricţii vamale,
determinate pe baza politicii economico-financiare a fiecărui stat.
Între cauzele inflaţiei menţionăm:
A.) Cauza monetară rezidă în faptul că urcarea preţurilor se datorează, în
principal, creşterii excesive a masei monetare în circulaţie, în raport cu cantitatea de
mărfuri de pe piaţă. În scopul menţinerii sau suplimentării profiturilor şi ratei
acumulării, al finanţării cheltuielilor militare, al scăderii datoriilor publice şi echilibrării
balanţei de plăţi, se emite – suplimentar – o anumită cantitate de hârtie-monedă (în
proporţie mai mare decât cea a creşterii PNB). Creşterea masei monetare este
rezultatul emisiunii de monedă propriu-zisă, al creării de monedă scripturală de către
bănci, al finanţărilor bugetare, dar şi al imposibilităţii controlului total asupra emisiunii
monetare. În funcţie de raportul creat între emisiunea excedentară de bani de hârtie
şi de modul de depreciere al acestor bani, distingem două trepte ale inflaţiei: una în
care ritmul devalorizării semnelor monetare rămâne în urma emisiunii monetare
(inflaţie latentă); a doua, în care ritmul deprecierii resurselor băneşti îl depăşeşte pe
cel al creşterii masei monetare (inflaţie galopantă). Ca forme ale fenomenului studiat
în raport cu cauza monetară, amintim: inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri.
B.) Creditul – cauză a inflaţiei: Pentru a face faţă luptei concurenţiale de pe
piaţă, agenţii economici sunt nevoiţi să-şi lărgească proporţiile ofertei, în condiţiile în
care profiturile apar – în orice circumstanţe – insuficiente pentru activitatea
următoare (iar salariile nu pot fi “atacate” frontal, de teama nemulţumirilor social-
politice şi economice). Soluţia la care se apelează, ca urmare, este, de cele mai
multe ori, creditul. Dat fiind că pe calea creditului şi a multiplicării lui se pun în
circulaţie semne băneşti, dacă ele nu-şi regăsesc echivalentul în mărfuri şi servicii
corespunzătoare, vor spori artificial masa bănească existentă, creând presiuni
inflaţioniste. Dacă ele se accentuează, inflaţia devine cronică, iar atenuarea
urmărilor ei – tot mai dificilă.
C.) Structura pieţelor – sursă a inflaţiei: Inflaţia poate fi generată de
structura diferenţiată a pieţelor care funcţionează în cadrul unei economii. Majorarea
nivelului general al preţurilor este determinată, într-un asemenea caz, de condiţiile
particulare ale formării preţurilor în sectoarele, ramurile şi subramurile economiei
naţionale, întrucât influenţele negative ale unui domeniu se propagă, rapid, în
celelalte (cu mai mică sau mai mare intensitate şi rapiditate, depinzând de gradul de
apropiere al activităţilor corespunzătoare).
111
D.) Speculaţiile cu valută – generatoare de inflaţie: “Activităţile” de tip
speculativ – la care se adaugă comerţul de pe “piaţa neagră” – constituie veridice
focare inflaţioniste. Faţă de amploarea reală a unor asemenea practici, guvernele
manifestă atitudini uneori nepermis de tolerante, care întreţin situaţia şi propagă
transferuri nejustificate de valori (nesănătoase pentru orice tip de economie),
contribuind la “importul” inflaţiei. Procedura este cât se poate de simplă: cetăţenii
unei ţări aduc în ţara de origine bunuri care fie nu se găsesc pe piaţa internă, fie că
sunt procurate la preţuri accesibile – pe care le vând apoi, la preţuri de speculă.
Semnele monetare sunt convertite, de obicei, în valută, iar schimbul continuă şi de
partea cealaltă (în direcţie opusă). Cert este că, atâta vreme cât aceste practici
continuă, se menţin condiţiile propice pentru favorizarea stării inflaţioniste.
Mecanismele inflaţioniste presupun trei faze, considerate în succesiunea lor
firească şi gradată:
1. Declanşarea inflaţiei
Se poate admite, în general, că nu există tulburări ale activităţii economice
care să nu poată da naştere, în anumite circumstanţe, la inflaţie: o recoltă slabă, o
situaţie de război, o catastrofă naturală, o creştere masivă a cererii ca urmare a unei
tezaurizări familiale ş.a., însă am văzut că declanşarea inflaţiei poate depinde de
evenimente şi factori de o mare diversitate. După gradul de intensitate al
fenomenului, distingem parcursul următor:
a) Tensiunea inflaţionistă prevesteşte, în sectoarele importante ale
economicului, un dezechilibru survenit în raportul dintre cererea şi oferta
existente pe piaţă. Acest dezacord nu se manifestă, însă, imediat.
Condiţiile inflaţiei sunt reunite în stadiul potenţial, incipient, dar anumite
obstacole temporizează, încă, urcarea preţurilor (în sensul că amână,
oarecum, fenomenul): o politică ce poate bloca pe moment creşterea
preţurilor, este un asemenea tip de obstacol, iar situaţia poartă numele de
inflaţie stăpânită sau inflaţie refulată.
b) Presiunea inflaţionistă reprezintă o etapă mult mai “marcată”, care se
manifestă sensibil şi constant asupra preţurilor; atâta timp cât durează
presiunea respectivă, “flacăra” inflaţiei se autoîntreţine. În privinţa
preţurilor, avansăm două mecanisme de declanşare a inflaţiei:
- modalitatea de fixare a preţurilor şi a salariilor poate da naştere, prin
corelarea defectuoasă, tensiunilor de tip inflaţionist, fiind punctul de
plecare al spiralei salarii-preţuri;
- schimburile economice inter-ţări permit “transmiterea” creşterii
preţurilor prin intermediul comerţului şi constituie o sursă a inflaţiei
importate.
c) Şocul inflaţionist diferă de etapele anterioare prin caracterul său
intempestiv, prin importanţa şi rapiditatea efectelor sale. Originea lui este
variabilă, cuprinzând evenimente economico-sociale, tensiuni monetare şi
financiare, situaţii de criză politică. Există şi cazuri în care într-o ţară fără
aparente cauze interne pentru declanşarea inflaţiei, fenomenul totuşi se
produce, dat fiind posibilul caracter importat al inflaţiei.
2. Desfăşurarea fenomenului inflaţionist
Apreciind, după indicii preţurilor, manifestările “tangibile” ale inflaţiei, se poate
constata proporţionalitatea dintre cauzele şi efectele lor. O dată lansată, inflaţia
devine un proces amplificator, care continuă să se dezvolte chiar atunci când
stimulul ei iniţial a dispărut, înlocuită fiind prin factori derivaţi din ea însăşi. În
această înlănţuire, explicaţiile pur teoretice, mecaniciste, nu pot mulţumi
cercetătorul: trebuie luaţi în seamă, tocmai de aceea, factorii psihologici, precum şi
efectul anticipărilor. Agenţii economici caută să prevadă evoluţia lor viitoare, pentru a
preveni elementele defavorabile care le pot marca activitatea, dar şi pentru a le urma
pe cele pozitive. Se vorbeşte, aşadar, de elasticitatea de anticipare, manifestată prin
112
buna informare a anumitor firme. Cei mai puţin interesaţi, superficial organizaţi, vor
suporta mai greu creşterile de preţuri pe care n-au putut sau n-au considerat
necesar să le determine. Cu toate acestea, fenomenele psihologice nu rămân
personale şi subiective: ele se transformă din anticipări în antrenări colective,
deoarece – de exemplu – lipsa de încredere în puterea de cumpărare a unei
monede tinde, prin contagiune, să se generalizeze (cu atât mai mult cu cât unele
experienţe trecute, negative, limitează încrederea populaţiei). Este de dorit, deci, ca,
printr-un mecanism sincronizat, o economie să se poată autosensibiliza în privinţa
inflaţiei, încă de la cele mai palide indicii.
Inflaţia fiind declanşată, ea se manifestă atâta vreme cât revendicările
grupurilor sociale exced totalul a ceea ce poate fi controlat în această sferă
(cantitativ şi calitativ). Viteza de desfăşurare a proceselor inflaţioniste este
alimentată de o serie de elemente, dintre care: cererea de monedă, determinată de
existenţa iluziei monetare (după care o monedă “valorează” întotdeauna la fel);
“amânări” ale inflaţiei, prin intermediul unor factori-frână; revendicările salariale;
conjunctura internă şi internaţională a momentului (cu influenţe asupra preţurilor,
veniturilor şi indicatorilor macroeconomici). Modul de manifestare a inflaţiei nu este
caracterizat, însă, de automatism: el ţine seama, volens-nolens, de conştientizarea
publică a trăsăturilor şi urmărilor procesului, ceea ce presupune existenţa unui climat
de încredere pe plan social, necesar trecerii spre cea de-a treia etapă a inflaţiei.
3. Stingerea fenomenului
Se observă că n-am optat pentru noţiunea de stopare a inflaţiei, preferând-o
pe cea de stingere. Nu este o lacună de exprimare, nici o evitare a unor explicaţii
suplimentare; termenul stingere (sugerând jarul cald, încă, al unui foc ce poate,
oricând, reizbucni) dă însă un sens mai potrivit conceptului prezentat.
Inflaţia nu are un traseu continuu şi nici prestabilit: ea îşi poate încetini viteza,
chiar dacă – după un anumit timp – îşi va relua calea şi va reveni (de astă-dată,
impunându-se pe un palier mai înalt decât cel precedent). Tocmai de aceea, ea nu
mai este considerată doar un accident episodic, ci neutralizarea ei depinde de
condiţiile specifice, particulare, ale fiecărei ţări, în direcţia “asigurării” împotriva
consecinţelor nefaste ale eroziunii monetare.
Dacă în privinţa modului de declanşare a fenomenelor inflaţioniste există o
părere general acceptată (potrivit căreia o dereglare bruscă a fluxurilor cerere –
ofertă dă naştere şocului iniţial), formele de manifestare în privinţa inflaţiei sunt
încă mult discutate. Totuşi, ne exprimăm punctul de vedere după care o atenţie
deosebită merită următoarele aspecte:
I. În raport cu intensitatea manifestării inflaţiei, distingem faptul că:
• Inflaţia latentă (denumită, deseori, rampantă sau târâtoare – “creeping
inflation”), încă disimulată, este o fază în care ritmul devalorizării
banilor de hârtie rămâne în urma emisiunii excedentare; etapa
reprezintă o “pregătire a terenului” pentru ceea ce urmează, iar
creşterea medie a preţurilor variază între 3-5% pe an.
• Inflaţia deschisă (marşantă sau declarată, “open inflation”) constituie o
treaptă pe care fenomenul se desfăşoară evident, concomitent cu o
sporire a nivelului general al preţurilor între 5-10% anual.
• Inflaţia galopantă (hiperinflaţia) acţionează distructiv asupra circulaţiei
băneşti, finanţelor şi creditului, provocând grava lor dezorganizare; este
însoţită de puternice conflicte sociale şi de o creştere medie a preţurilor
de peste 15% pe an.
• În anii '80 ai secolului al XX-lea şi-a făcut apariţia un fenomen specific:
hiperinflaţia rampantă, în decursul căreia caracteristicile inflaţiei se
accelerează rapid, apoi rămân o perioadă relativ stabile (tatonând,
parcă, terenul), dar renasc ulterior. Procesul are trăsăturile unei inflaţii
galopante, dar nu atinge pragul ei, datorită faptului că nici creşterea
113
preţurilor, nici penuria nu se generalizează (etapa este, însă, rampă de
lansare pentru stadii “superioare”).
• În ultimele decenii a apărut termenul megainflaţie, corespunzător unor
manifestări intempestive ale fenomenului şi unor accese de creşteri ale
preţurilor de sute, mii şi zeci de mii de procente.
II. Dacă luăm în considerare gradualitatea inflaţiei şi, ulterior, relaţia inflaţie-
şomaj, distingem importanţa a două concepte:
a) Stagflaţia
În deceniile din urmă şi-a croit drum ideea conform căreia o dată cu
apariţia stagflaţiei, devine posibilă atenuarea şi chiar dirijarea
dezechilibrului studiat. Înţeles în general ca o coexistenţă a inflaţiei cu
lipsa creşterii economice (ba chiar ca un fenomen caracterizat prin
recesiune economică, pe fondul puternicei creşteri a preţurilor),
termenul a intrat în vocabularul economico-social-politic, pentru a
desemna o stare tipică. Situaţie se caracterizează atât prin încetinirea
creşterii (suficient de mare, încât să provoace tensiuni în economie),
cât şi prin lenta, dar permanenta sporire a preţurilor. Practic, stimulii
ofertei – imaginaţi de monetariştii adepţi ai stagflaţiei – nu şi-au prea
arătat roadele: dovada este faptul că sporul producţiei industriale în
ţările dezvoltate a fost, în perioade urmărite în special în virtutea
acestui deziderat, mult inferior faţă de cel înregistrat în state unde nu
s-a dorit cu precădere creşterea indicatorului amintit.
b) Slumpflaţia
O inflaţie îndelungată produce apariţia unui fenomen care asociază
acesteia, pe lângă starea de recesiune, creşterea în proporţii tot mai
mari a ratei şomajului. Este vorba de slumpflaţie. Scăderea producţiei,
excesul de suprapopulaţie relativă (sub forma şomajului),
subutilizarea capacităţilor de fabricaţie, erodarea din ce în ce mai
gravă a nivelului de trai (în special al persoanelor cu venituri fixe), pe
lângă care coexistă şi alte neajunsuri – toate întregesc înţelesul
noţiunii cercetate, oferindu-ne noi piste de studiu.
114
afectate, sensibilizând bugetele familiale prin scăderea puterii de
cumpărare a monedei.
3. Apar mutaţii nedorite şi în sistemul creditului, întrucât nu doar că scad
simţitor vânzările aferente, ci sunt afectaţi, tot mai grav, creditorii (care
tind să refuze restituirea împrumuturilor în monedă devalorizată).
4. Sunt frânate funcţiile întregului sistem bancar: resursele băncilor se reduc
– nemaifiind stimulate nici de către plasamente de capital, nici prin
acordări masive de credite (cum se întâmplă în faze de boom); mai mult,
populaţia retrage mare parte din depuneri, în scopul cheltuirii lor.
5. Investitorii nu mai sunt încurajaţi să manifeste interes pentru producţie.
6. Se diminuează veniturile bugetare.
7. Scade progresiv competitivitatea economiei naţionale.
Relaţia inflaţie – şomaj: În anii '60 ai secolului XX, lucrările econometrice ale
lui A. W. Phillips, tratând posibilitatea găsirii unor legături între salariul nominal,
nivelul preţurilor şi rata şomajului, au încercat, de fapt, nominalizarea unei relaţii
între inflaţie şi şomaj (P. A. Samuelson şi R. Solow au observat, ulterior,
reinterpretând analizele iniţiale, că, de fapt, manifestarea teoriei lui Phillips se
materializează în relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului). Începutul a fost, însă,
în anul 1958, când Phillips a construit un grafic în care, situând pe abscisă rata
şomajului, iar pe ordonată – date relevând, pentru noi, rata inflaţiei, a reprezentat
date luate din situaţia economică a Angliei, pentru aproape 100 de ani (1861-1957).
Rezultatul s-a materializat într-o curbă convexă, a cărei interpretare se deduce din
graficul care, în lucrările de specialitate, se numeşte Curba Phillips (Figura 13.1.).
Rată creştere
salarii
ΔS/S (%)
A
B C’ Rată şomaj
0 A’ U (%)
unde:
- A – ipoteza folosirii depline a mâinii de lucru (proces de creştere economică, rată scăzută
a şomajului);
- B – cazul stabilităţii salariilor (şomaj de echilibru);
- C – faza scăderii salariilor, în paralel cu creşterea ratei şomajului (depresiune
economică).
115
Phillips a presupus, de fapt, o corelaţie inversă între rata creşterii salariilor şi
cea a şomajului, reacţia observată de el fiind non-liniară: un şomaj puternic este
însoţit – potrivit lui – de o scădere a nivelului general al salariilor, aşa cum – în cazul
unor cote moderate ale şomajului – creşterea salariilor devine exagerată. Conform
studiilor lui Phillips, există o rată a şomajului (de 5,5%), pentru care inflaţia salarială
ar fi nulă. În baza unei asemenea judecăţi, s-a ajuns – mai apoi – la ideea că lumea
ar avea de ales între inflaţie şi şomaj. Marcăm, însă, ideea adevăratei dileme inflaţie
– şomaj, determinată de faptul că apropierea salariilor de nivelul preţurilor duce la
apariţia unei legături interesante între rata inflaţiei şi rata şomajului. P. A.
Samuelson, inspirându-se din calculele lui Phillips, ajunge la concluzia că societatea
este pusă – în realitate – fie în situaţia de a opta pentru un nivel rezonabil de folosire
a forţei de muncă şi o creştere moderată, dar continuă a preţurilor, fie în starea de a
oferi o stabilitate relativă a preţurilor, dar asociată unui grad ridicat al şomajului.
Şansele de reducere a inflaţiei se concretizează în politici antiinflaţioniste,
aplicate în scopul revenirii la stabilitatea monetară şi la menţinerea preţurilor în limite
rezonabile, în paralel cu preocuparea de restrângere a şomajului. Creşterea
preţurilor, scumpirea mărfurilor şi serviciilor pe pieţele interne şi externe, restricţiile
practicate la operaţiunile de import-export în diverse zone, devalorizările voite la
care recurg unele state, provocarea uneori conştientă a practicilor inflaţioniste,
menţinerea sau chiar adâncirea dezechilibrelor balanţei de plăţi, “jocul” cursurilor
valutare, speculaţiile ş.a. – sunt fenomene care afectează relaţiile economice,
monetare, financiare şi sociale pe plan mondial. Dacă ele nu pot fi stopate, trebuie
măcar acţionat pentru atenuarea lor.
După unele păreri, deflaţia pare să constituie, în anumite circumstanţe, un
remediu al inflaţiei, dar nu reprezintă o stare de fapt, ci un ansamblu de măsuri prin
care cererea şi sursele ei pot fi reduse, în scopul micşorării masei monetare şi
reducerii preţurilor. S-a constatat, însă, că deflaţia este urmată, deseori, de
stagnarea activităţii economice. Devalorizarea constituie reducerea, pe căi legale, a
parităţii monedei naţionale, în două ipostaze: devalorizare parţială şi totală (în cazul
ultim, se recurge la introducerea altor semne monetare).
Statul trebuie să acţioneze ferm, pentru frânarea fenomenului inflaţionist,
utilizând atât pârghii monetare, cât şi financiare. Între măsurile pe care el – în
calitatea de decident pentru propria economie – le poate lua în direcţia reducerii
intensităţii inflaţiei şi combaterii efectelor ei, iată câteva din cele mai cunoscute:
- reducerea cheltuielilor publice;
- majorarea sarcinilor fiscale (afectând, mai întâi, micile firme);
- “îngheţarea salariilor” (când se apreciază că inflaţia se dovedeşte urmarea
directă a creşterii exagerate a cererii);
- “blocarea” nivelului preţurilor (dacă se constată că principala cauză a
fenomenului sunt costurile de producţie, prea ridicate);
- majorarea ratei dobânzii şi reducerea fondurilor de credit;
- modificarea impozitului pe profit;
- controlul asupra emisiunii monetare şi a capitalului speculativ.
Există, actualmente, pe plan mondial, păreri favorabile aplicării dezinflaţiei,
dar nu a unor procedee comune, ci a dezinflaţiei competitive, referitoare la
încetinirea ritmului de evoluţie al costurilor salariale, scăderea preţurilor bunurilor
naţionale comparativ cu concurenţa străină şi creşterea competitivităţii – având o
incidenţă favorabilă asupra cererii externe pentru produsele proprii. Procesul
înseamnă, în acelaşi timp, o politică aptă să controleze riguros masa de bani în
circulaţie, moneda naţională şi nivelul ratei dobânzii.
La nivel macroeconomic trebuie urmărite trei mari grupe de acţiuni, vizând:
• politica monetară, prin: menţinerea unei limite în sporirea masei băneşti în
circulaţie, păstrarea echilibrului bugetar şi controlul ratelor de schimb;
116
• politica bugetară, urmărind comprimarea cererii fără a afecta oferta;
• politica veniturilor, care presupune moderarea nivelului salariilor.
Desigur, acţiunea simultană şi cumulată a celor trei tipuri de politici este foarte
dificilă, deoarece, dacă pe termen scurt este necesară stăpânirea excesului cererii,
s-ar putea ca pe perioadă lungă, priorităţile să se schimbe (caz în care statului nu-i
este permis să fie luat prin surprindere, ci i se cer două calităţi: logică şi
operativitate). Totuşi, nu se pot da reţete sau soluţii cu caracter de normă: fiecare
ţară hotărăşte, prin prisma necesităţilor ei stringente, tactica pe care o consideră cea
mai potrivită, deoarece nu există măsuri universal valabile, în orice conjunctură şi
moment de timp.
117
• În orice moment, şomerii – consideraţi de către unii suprapopulaţie relativă
– constituie, de fapt, rezerve de forţă de muncă.
• Şomajul demonstrează, în final, faptul că societatea nu e capabilă să
asigure ocuparea completă sau măcar eficientă a mâinii de lucru.
• Fenomenul în sine nu poate să dispară: este şi va fi diagnosticat şi tratat,
dar nu va putea fi eradicat.
• Indiferent de natura şi formele şomajului, durata lui se manifestă din
momentul pierderii locului de muncă, până la reluarea activităţii.
Nivelul şomajului se poate determina în două accepţiuni: absolut (ca număr)
şi relativ (ca rată), astfel:
• Mărimea absolută se exprimă prin numărul şomerilor (persoane fizice
active fără loc de muncă, dispuse să lucreze, în căutarea unui angajament
legal şi înscrise la Oficiile forţei de muncă).
• Mărimea relativă – rata şomajului (S') – se calculează ca raport procentual
între numărul şomerilor (NS) şi numărul total al populaţiei active
(disponibile) NA, simbolizând greutatea specifică a celor care caută un loc
NS
de muncă, în cadrul populaţiei active: S' = ⋅ 100 .
NA
Nivelele şomajului se utilizează în comparaţii de două tipuri:
- în datele statistice ale aceleiaşi ţări, calculate la perioade diferite
(abordare dinamică);
- în raportările internaţionale, la acelaşi moment de timp (abordare statică).
Diversificarea tipurilor de şomaj, care se alătură accentuării corelaţiilor dintre
ele, a permis lărgirea sferei indicatorilor studiaţi pe plan mondial, prin calculul ratei
şomajului în raport cu elemente distincte, precum: şomerii de lungă durată; şomerii
descurajaţi; şomerii tineri – respectiv vârstnicii; şomerii pe timp parţial; numărul
“stagiilor” de şomaj; şomerii licenţiaţi ş.a..
Vom lua în considerare, în cele care urmează, principalele tipuri de şomaj,
în virtutea studierii anumitor criterii de clasificare:
a) după legătura cu persoanele care au cercetat fenomenul:
- şomajul clasic, datorat necorelărilor de pe piaţa muncii şi creşterii
exagerate a salariilor;
- şomajul keynesian, a cărui raţiune se găseşte într-o cerere prea
redusă de mână de lucru: firmele, fără perspective favorabile de a-şi
vinde produsele (din cauza cererii slabe de bunuri), nu numai că
renunţă la noi angajări, dar diminuează şi salariile propriilor lucrători.
Comparând elementele pieţei muncii cu cele ale pieţei bunurilor, unii
teoreticieni propun o schemă bazată pe faptul că distincţia între cele două mari tipuri
de şomaj (clasic şi keynesian) se poate face urmărind cauzele lor, în Tabelul 13.1.:
b) după cauze:
- şomaj involuntar – cazul celor care, oferindu-şi forţa de muncă şi fiind
gata să accepte salarii relativ mici, nu găsesc un loc de muncă;
- şomaj voluntar – referitor la persoanele care fie că nu doresc să
lucreze, fie că refuză să muncească pentru un nivel al salariului fixat
prin jocul cerere – ofertă; ei aleg, singuri, să rămână fără o slujbă;
- şomaj fricţional – în legătură cu greutăţile de adaptare în perioada
intermediară dintre două slujbe şi cu disfuncţionalităţile proprii pieţei
118
muncii, creatoare de şomaj: calificare slabă, “soluţia” unor munci
dezagreabile ş.a.; se întâlneşte, în acest context, noţiunea de şomaj
fricţional natural – în sensul că fluiditatea dintre cerere şi ofertă nu e
niciodată perfectă, aşa încât schimbarea postului sau căutarea unei
ocupaţii provoacă un răstimp în care persoana în cauză încearcă să se
înscrie în rândul şomerilor;
- şomaj de excluziune – referitor la grupele cele mai defavorizate de
persoane (fie vârstnici, fie tineri în stagii de formare sau necalificaţi);
- şomajul structural – are la bază progresul tehnic şi este întâlnit atunci
când structura socio-profesională clasică nu mai este similară celei
existente; pe termen scurt, “şocul” tehnicii produce o scădere a
ocupării, în măsura în care muncitorii sunt înlocuiţi cu maşini).
c) după gradul de repetabilitate:
- şomaj repetitiv – în cazul persoanelor cu mai multe “stagii” de pierdere
a locului de muncă;
- şomaj “singular” (accidental).
d) după gradul de inutilizare a timpului de muncă şi a capacităţii de lucru:
- şomaj complet – când individul rămas fără post îşi încetează total
activitatea;
- şomaj parţial – în decursul căruia, totuşi, se lucrează o bună parte a
timpului aferent (cazul reducerii duratei săptămânii de muncă);
e) după sezonalitatea lucrului:
- şomaj tipic;
- şomaj sezonier – de durată limitată şi, în general, relativ scurtă, care
atinge profesiile specifice anumitor perioade ale anului (construcţiile –
iarna; turismul – primăvara şi toamna ş.a.).
f) după tipul mişcărilor din cadrul economiei:
- şomaj ciclic (conjunctural);
- şomaj cronic (care devine, în timp, o constantă neînlăturabilă).
g) după factori legaţi de procesul de producţie:
- şomaj tehnic – de fapt, inactivitate forţată, din cauza lipsei anumitor
cantităţi din prod-factorii utilizaţi într-o firmă, defecţiunilor unor maşini
sau dificultăţilor de aprovizionare;
- şomaj tehnologic – datorită costurilor crescute, generate de noile
echipamente introduse în fluxul de producţie.
h) după veridicitatea situaţiei în care se află persoanele disponibilizate:
- şomaj real – referitor la oricare din criteriile anterior amintite;
- falsul şomaj – propriu indivizilor care încearcă să adopte statutul de
şomer, pentru a profita de regimul de protecţie socială (persoane care
nu doresc să muncească sau care lucrează pe “piaţa neagră”).
Cauzele şomajului pot fi clasificate în două mari categorii: prin intermediul
factorilor determinanţi ai pieţei muncii şi prin prisma interacţiunii pieţelor. Atunci când
se discută despre urmările unui proces cum este şomajul, se iau în calcul
consecinţele lui negative:
1. Şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie muncă,
de aici decurgând risipă şi pierderi, mai ales din punct de vedere social.
2. Fenomenul presupune noţiunea de sărăcie, întrucât provoacă scăderea
drastică a nivelului de trai.
3. Prin prisma lui sunt lezaţi, direct, indivizi care fac parte din populaţia
activă subocupată, respectiv oameni care îşi manifestă dorinţa şi
capacitatea de a lucra, dar nu au unde.
4. Fiind un dezechilibru macroeconomic, şomajul nu afectează doar
compartimentele materiale ale economiei naţionale, ci mai ales
119
elementele sale umane – în sensul că populaţia ocupată este cea care
suportă, din plin, gravele lui costuri sociale.
5. O dată cu şomajul apare şi se dezvoltă munca pe “piaţa neagră”
(desfăşurată ilegal şi în condiţii salariale inferioare preţului minim al forţei
de muncă în economie);
6. Concedierile sunt un puternic obstacol în calea relansării activităţii
economice a unei ţări. În plus, se generează sau se amplifică stările de
dezacord dintre populaţia care munceşte şi cea cu un anumit grad de
subocupare (ele fiind sursă de conflicte sociale).
Şomajul are implicaţii periculoase, concretizate în costuri. Costurile sociale
ale şomajului (CS) se pot determina astfel:
CS = Ce + Ci
unde:
- Ce – costuri explicite – cuprind alocaţiile (indemnizaţiile) de şomaj;
- Ci – costuri implicite – reprezintă un echivalent al impozitelor cuvenite statului, contribuţiei
la asigurările sociale şi posibilelor câştiguri investiţionale şi sociale, la care s-a renunţat,
în favoarea acordării ajutoarelor de şomaj.
Evaluarea costurilor generale ale şomajului are de trecut cel puţin două
obstacole: insuficienţa informaţiilor statistice (de pildă, e imposibilă izolarea perfectă
– în orice categorie de cheltuieli – a celor de care beneficiază numai şomerii);
eterogenitatea metodelor de aproximare şi de calcul, în privinţa atât a indicatorilor
specifici, cât şi a costurilor propriu-zise.
Garantarea unor venituri minime pentru şomeri este o problemă comună
tuturor statelor, dar ponderea ajutorului respectiv şi perioada de acordare sunt
diferite. O indemnizaţie clasică de şomaj relevă acţiuni asupra populaţiei active, în
două direcţii principale:
- finalitatea ajutorului este de a reduce costurile sociale ale şomajului;
- modul de indemnizare are urmări asupra cuantumului sumei alocate.
Desigur, sunt şi aceia care susţin existenţa unor consecinţe pozitive ale
şomajului, mai mult sau mai puţin motivate în realitate:
• prin ceea ce presupune (muncitori disponibilizaţi), fenomenul creează o
rezervă de persoane potenţial dispuse să lucreze, în vederea acoperirii
eventualei cereri suplimentare de forţă de muncă;
• principial, are loc creşterea productivităţii muncii, dar mai ales a disciplinei
şi punctualităţii celor angajaţi (de teama viitoarelor concedieri);
• ca factor psihologic – presupunând că, de obicei, sunt disponibilizaţi cei
mai puţin pregătiţi sau cei slab calificaţi – apare ridicarea interesului pentru
muncă, dar mai ales sporirea competitivităţii lucrătorilor existenţi;
• recurgerea la a trimite anumite persoane în şomaj permite firmelor –
menţinerea salariilor la cote relativ scăzute (o perioadă de timp).
120
salarial al firmelor şi al promovării creării de noi locuri de muncă – dar şi
prin stagii de formare profesională.
Între măsurile antrenate de intenţia reducerii şomajului, evidenţiem că:
a) Politicile de susţinere a creşterii economice sunt necesare, deoarece se
acceptă faptul că una din cauzele principale ale şomajului (mai ales a
celui ciclic) este insuficienţa preocupărilor pentru o creştere economică
vizibilă. Rolul determinant revine, din această perspectivă, statului, care,
prin mecanisme financiare, monetare şi fiscale, trebuie să impulsioneze
progresul general, asigurând condiţii propice economiei moderne de piaţă.
b) Crearea de noi locuri de muncă trebuie să se justifice mai cu seamă din
perspectiva eficienţei şi, ca atare, nu se recomandă o creştere forţată sau
arbitrară a cererii de mână de lucru. Chiar dacă, actualmente, cele mai
motivate spre a investi sunt firmele cu rate înalte ale profiturilor, trebuie
sprijiniţi şi agenţii care manifestă disponibilităţi în direcţia sporirii numărului
de angajaţi (mai ales în sectorul terţiar, “zonă” propice inserţiei şomerilor).
c) Programele desfăşurate în direcţia formării şi calificării şomerilor se referă
la evidenţierea justă a şanselor de reangajare avute de persoanele
concediate. Ele presupun acordarea, de către stat şi sectorul particular, a
anumitor fonduri destinate reconversiei sociale a celor vizaţi. Ne referim la
desfăşurarea unor cursuri de specialitate, organizate în vederea creşterii
abilităţii profesionale sau pregătirii în domenii pentru care există şanse de
găsire a unui loc de muncă.
d) Se impune eficientizarea economiei, prin accentuarea a trei relaţii: între
procesul creşterii economice, productivitate, cererea de muncă şi durata
specifică a zilei de lucru; între oferta şi cererea de muncă; între rata
salariilor şi rata inflaţiei (respectiv indicele creşterii preţurilor), prin
intermediul indicelui puterii de cumpărare.
e) Măsurile având în vedere populaţia ocupată se referă la:
- redistribuirea sarcinilor celor ocupaţi;
- raţionalizarea muncii în sectoarele care permit ca, prin acest element,
să se creeze şanse pentru noi angajări;
- reducerea timpului de muncă;
- programe de reconversie, inclusiv concedii de recalificare pentru
muncitorii vizaţi de restructurări;
- soluţia unui nou sector în economie: cel destinat activităţilor de utilitate
colectivă şi socială (al treilea, în afara celui public şi a celui privat) –
care funcţionează în ţări avansate, având două obiective: atât crearea
de locuri de muncă suplimentare, cât şi răspunsul la o serie de
probleme care nu se pot satisface altfel.
f) Reducerea ofertei de muncă înseamnă măsuri care vizează pre-
pensionarea, reducerea vârstei legale de pensionare, precum şi creşterea
duratei de şcolarizare a tinerilor.
g) Acţiunile generale asupra factorilor de pe piaţa muncii au în vedere:
flexibilizarea externă, în scopul adaptării efectivelor de lucrători la variaţiile
mai mici sau mai puternice ale cererii de muncă; flexibilizarea internă, prin
redimensionarea timpului de lucru efectiv; restructurări ale proceselor
tehnologice; policalificări anticipate; modificări ale grilelor de salarizare.
h) Măsurile concrete, de tipul politicii stop and go, constau în alternarea
acţiunilor propuse pe plan macroeconomic: creştere economică, nivel cât
mai înalt de ocupare, stabilitate în sectorul preţurilor şi echilibru exterior.
Date fiind măsurile amintite anterior, esenţial apare faptul că nu există o
singură soluţie în cazul şomajului, definitivă şi unitar valabilă în lume. Nu avem de-a
face cu idei pure şi perfecte, ci doar cu programe de ansamblu, corelate, integrate în
sistemul politicilor anti-criză.
121
Cap. 14. STATUL ŞI ECONOMIA
122
mai puţin apreciate: sporirea excesivă, uneori, a intenţiilor sale de a controla
economia; creşterea birocraţiei la toate nivelele de acţiune; excesul de fiscalitate; in
extremis, tendinţa spre acapararea puterii (totalitarism), pe parcursul determinat de
accentuarea altor funcţii ale statului, în afara celor economice.
123
Politica monetară şi de credit cumulează ansamblul măsurilor, mijloacelor,
instrumentelor şi operaţiilor prin care statul şi autorităţile monetare (Banca Naţională
şi Trezoreria) acţionează în vederea bunei coordonări atât a activităţilor de emisiune,
circulaţie şi retragere a banilor de pe piaţă (inclusiv a raportului cerere – ofertă de
monedă), cât şi a creditului şi activelor financiare. Scopul acestor politici privite ca un
întreg, pe termen scurt şi mediu, este obţinerea echilibrului dintre masa monetară şi
necesităţile de bani şi credit manifestate în economie.
Principalele pârghii ale politicii studiate sunt: masa (oferta) monetară,
mecanismul (re)scontului (al taxei scontului şi rescontului), rata dobânzii, creditul,
rezerva obligatorie a băncilor, rata de refinanţare bancară, operaţiunile de open
market (vânzări / cumpărări de “asigurări”, respectiv titluri, efecte, obligaţiuni
guvernamentale, ca urmare a previziunii evoluţiei factorilor decisivi ai pieţei),
agregatele monetare ş.a. – care se aplică diferenţiat, în funcţie de conjunctura
traversată şi de faza ciclului economic. În raport cu ele, ne vom opri asupra celor mai
cunoscute elemente:
A. Funcţia de emisiune a creditului este corelată cu aspecte legate de două
tipuri de acţiuni:
• Politica monetară restrictivă (a “banilor scumpi”) – aplicată în condiţii
de boom prelungit, când se anticipează pericolul apariţiei unor
dezechilibre majore – intervine prin:
- controlul riguros al masei băneşti în circulaţie (restrângerea ofertei
monetare);
- restricţionarea şanselor de acordare a împrumuturilor;
- aplicarea de majorări ale rezervei obligatorii a băncilor;
- creşteri ale ratei scontului şi ratei dobânzii (cu implicaţii asupra
scumpirii creditului);
- vânzări de titluri publice pe piaţa deschisă şi către populaţie.
Efectele imediate ale unor asemenea măsuri sunt, pe de o parte,
scăderea ofertei de bani din economie şi reducerea cererii pentru
bunuri de consum, iar pe de altă parte, încetinirea ritmului investiţilor
şi a activităţii economice generale.
• Dimpotrivă, politica monetară relaxată (a “banilor ieftini”), adoptată în
perioade de recesiune, are în vedere:
- amplificarea masei monetare;
- uşurinţa obţinerii creditului (facilităţi şi condiţii avantajoase);
- reduceri ale rezervei obligatorii a băncilor;
- scăderi ale ratei scontului şi ale ratei dobânzii (având ca urmare
ieftinirea creditului);
- cumpărări de titluri publice pe piaţa deschisă, de la instituţii
bancare şi de la populaţie;
Aceste acţiuni au menirea de a creşte oferta de bani din economie şi
rezervele disponibile ale băncilor, stimulează cererea pentru bunuri
de consum şi pentru investiţii şi constituie un factor de creştere a
gradului de ocupare pe piaţa muncii şi a volumului producţiei.
B. Crearea de monedă prin rescontarea titlurilor de credit presupune achiziţia
înainte de scadenţă, de către Banca de Emisiune, a efectelor de comerţ
scontate de băncile comerciale.
Rata (taxa) scontului – sau rata dobânzii calculată şi utilizată de autoritatea monetară a unei
ţări – depinde cu precădere de raportul dintre cererea pentru scontare şi capacitatea băncilor
comerciale de a satisface nevoile clienţilor lor. Mărimea ei este influenţată de cea a ratei (taxei)
rescontului – care constituie rata dobânzii calculată de Banca Centrală în momentul rescontării
titlurilor de credit de către băncile comerciale. Rata rescontului determină nivelul ratei dobânzii
acordat de unităţile bancare la depozitele realizate de agenţii economici şi populaţie. Dacă această
rată scade, se creează condiţii pentru creşterea volumului de credite şi a investiţiilor – şi invers.
124
C. Refinanţarea este o altă măsură prin care Banca de Emisiune oferă
disponibilităţi monetare celorlalte instituţii financiar-bancare, în scopul
creditării lor (de obicei, pe termen scurt).
D. Fixarea rezervei obligatorii – operaţiune realizată de către Banca
Naţională – afectează volumul ofertei monetare şi mărimea creditului, prin
intermediul multiplicatorilor acestora.
E. Impunerea plafoanelor de credit se referă, la rândul ei, la fixarea de limite
maxime pentru acordarea de împrumuturi de către orice tip de bancă.
F. Politica titlurilor de open market se referă la faptul că Banca de Emisiune
acţionează în vederea echilibrării pieţei monetare (prin “anularea”
excedentului, respectiv prin corectarea deficitului declanşat de tranzacţiile
desfăşurate într-o anumită perioadă). Ea intervine în direcţia necesară: fie
preia “plusurile”, fie completează “minusurile”, după caz.
Politica bugetară urmăreşte realizarea obiectivelor statului în privinţa
raportului venituri (resurse) publice – cheltuieli publice, prin găsirea celor mai
potrivite mijloace de obţinere a veniturilor şi de utilizare a lor. Din astfel de
considerente, în realitate se vorbeşte în mod distinct despre politica veniturilor
publice şi despre cea a cheltuielilor publice.
Bugetul de stat este principalul instrument folosit de politica bugetară, pe
baza previziunilor privind activitatea economică şi a evoluţiei veniturilor şi
cheltuielilor necesare activităţii publice. Concret, el reprezintă un tablou (o balanţă)
unitar(ă) ce cuprinde, pe capitole distincte, atât veniturile anticipate (după surse), cât
şi cheltuielile anticipate (pe obiective) ale administraţiei statului, prevăzute de obicei
pentru o perioadă de un an.
125
În România, veniturile bugetului de stat provin din următoarele surse: venituri curente; venituri
fiscale; impozite directe; impozitul pe profit; impozitul pe salarii; impozitul pe venit; cote şi sume
defalcate din impozitul pe venit; alte impozite directe; contribuţii; impozite indirecte; accize şi impozitul
pe ţiţei; taxa pe valoarea adăugată (TVA); taxe vamale; alte impozite indirecte; venituri nefiscale;
venituri din capital; încasări din rambursarea împrumuturilor.
126
efecte neutre asupra conjuncturii economice generale. În cazul în care situaţia scapă
de sub control, cheltuielile publice ajung să fie mai mari decât veniturile prevăzute şi
se înregistrează deficit bugetar. Odată acesta creat, se impune să fie acoperit, însă
pentru un asemenea deziderat contează factorii care l-au generat (pentru a fi alese
cele mai utile căi de obţinere a efectului dorit). Deficitul bugetar ia naştere ca urmare
a unor cauze diverse, conjuncturale sau structurale, generatoare de cheltuieli care
depăşesc anticipările şi, deci, veniturile publice. Între ele, precizăm câteva mai
importante: reducerea ritmului de activitate şi a producţiei, majorarea nivelului
preţurilor, ritmul prea rapid / înalt al investiţiilor publice, modernizările efectuate în
sectorul administrativ central şi local, creşterea achiziţiilor de stat, sporirea numărului
de angajaţi din sectorul public, perfecţionarea sistemului de învăţământ,
suplimentarea dotărilor pentru armată, comunicaţii ş.a..
Între efectele negative pe care le propagă deficitul bugetar se evidenţiază mai
ales cele de ordin monetar-financiar (reprezentate mai ales de creşterea artificială a
masei băneşti în economie, agravarea inflaţiei, sporirea impozitelor şi taxelor), dar
nu sunt de neglijat cele social-economice (scăderea veniturilor reale ale populaţiei,
înrăutăţirea nivelului de trai ş.a.). Tocmai de aceea, modalităţile de reducere şi/sau
acoperire a deficitului, îndelung disputate de specialişti, oscilează între stabilizarea
economiei prin acţionarea pârghiilor fiscale sau prin contractarea unor împrumuturi
de stat. Dacă se adoptă ultima variantă precizată, se ajunge la ceea ce se numeşte
datorie publică. Ea semnifică suma obligaţiilor băneşti pe termen lung,
rambursabile, contractate de administraţia publică – la care se adaugă dobânda
aferentă – în scopul acoperirii cheltuielilor statului şi al finanţării deficitului bugetar.
Presupunând că toate veniturile fiscale ale statului sunt colectate prin
canalele impozitului pe veniturile totale obţinute de agenţii economici, e logic ca o
rată de impozitare egală cu 0% să nu aducă venituri la buget. La extrema cealaltă (o
rată teoretică de 100% a fiscalităţii), veniturile statului vor fi din nou nule, ceea ce ar
presupune că dispare atât înclinaţia spre obţinerea de venituri, cât şi motivaţia
pentru muncă. În general, s-a constatat că sporirea cotelor de impozitare peste un
anumit nivel duce la scăderea veniturilor din impozite, în loc să le majoreze. De
asemenea, ea are ca efecte: micşorarea veniturilor subiecţilor economici, scăderea
eficienţei activităţii lor, precum şi capacitatea lor de a crea noi locuri de muncă.
Fenomenele anterioare au fost analizate de Arthur Laffer, care a surprins într-un
grafic modul în care presiunea fiscală influenţează veniturile publice (Figura 14.1.).
Venituri
fiscale
Vf0
Vf1
Rata fiscalităţii
0 rf0 rf1
Figura 14.1. Curba Laffer
unde:
- rf0, rf1 – rata fiscalităţii la momentele t0, respectiv t1;
- Vf0, Vf1 – venituri fiscale la momentele t0, respectiv t1.
127
• pentru rf = 0%, Vf = 0;
• pentru rf = 100%, Vf = 0;
• pentru 0% < rf < 100%, Vf > 0;
• peste un anumit nivel al fiscalităţii, fiecare creştere a ratei de impozitare va
reduce veniturile: pentru rf1 > rf0, mărimea Vf se micşorează (Vf1 < Vf0);
• Vf0 = Vf max pentru rf0 << rf max.
Impozitele constituie prelevări din partea societăţii, reprezentând cote-părţi / sume din venitul
naţional sau din veniturile primare ale operatorilor economici. Ele se percep în mod direct, nemijlocit
şi fără contraprestaţii, în vederea îndeplinirii funcţiilor statului.
Taxele reprezintă sume încasate de la persoane fizice şi juridice, pentru serviciile de care
acestea beneficiază în mod nemijlocit din partea instituţiilor publice (de exemplu: taxe judecătoreşti,
de notariat ş.a.). Ele se pot încasa în numerar sau prin aplicarea de timbru.
128
e) după modul de afectare a veniturilor contribuabililor:
- impozite directe – se stabilesc conform datelor disponibile la nivelul
organelor fiscale;
Ele pot fi, la rândul lor, reale (obiective), caz în care se aplică asupra obiectelor materiale –
sau personale (subiective), situaţie în care se fixează asupra fiecărui subiect plătitor (de pildă:
impozitul pe venitul personal sau cel pe avere, impozitul pe profit ş.a.).
Ele sunt incluse în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor. Cumpărătorii le achită, la rândul
lor, statului – şi de aceea se mai numesc impozite pe consum (de pildă, taxa pe valoarea adăugată,
accizele, taxa ad valorem (calculată ca procent din valoarea tranzacţiilor) ş.a..
129
BIBLIOGRAFIE
130