Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”

Disciplina

DREPTUL MEDIULUI
NOTE DE CURS

Titular de disciplină:
Lector univ.drd. Dan Vătăman

1
 CUPRINS

CURSUL I - INTRODUCERE ÎN DREPTUL MEDIULUI

1.1. Noţiunea, trăsăturile şi definiţia dreptului mediului...........................................6
1.2. Dreptul mediului ca ramură autonomă a dreptului
1.2.1. Recunoaşterea apariţiei unei noi ramuri de drept....................................7
1.2.2. Obiectul dreptului mediului.......................................................................8
1.2.3. Metoda de reglementare..........................................................................8
1.3. Izvoarele dreptului mediului..............................................................................8
1.4. Principiile fundamentale ale dreptului mediului................................................11
CURSUL II - TEHNICI ŞI MODALITĂŢI GENERALE DE REALIZARE
A PROTECŢIEI MEDIULUI
2.1. Strategiile şi politicile de mediu........................................................................15
2.2. Procedurile preventive.....................................................................................15
2.2.1. Implantarea activităţilor..........................................................................15
2.2.2. Omologarea produselor şi aparatelor....................................................16
2.2.3. Informarea administrativă şi publică......................................................16
2.2.4. Bilanţul de mediu...................................................................................17
2.2.5. Instrumentele de gestiune aposteriori a poluărilor.................................17
2.3. Pârghiile economice şi fiscale de protecţie a mediului....................................18
2.3.1. Taxele....................................................................................................18
2.3.2. Subvenţiile............................................................................................19
2.3.3. Sistemele de consignaţie.......................................................................19
CURSUL III - REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE
CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI
3.1. Procedura de evaluare şi autorizare a activităţilor economice şi sociale cu
impact asupra mediului...........................................................................................20
3.1.1. Noţiunea şi semnificaţiile studiului de impact........................................21
3.1.2. Sisteme de realizare a studiului de impact............................................22
3.1.3. Efectuarea studiului de impact.............................................................23
3.1.4. Cerinţe de legalitate a studiului de impact.............................................24

2
 3.1.5. Consecinţele absenţei studiului de impact............................................24
3.2. Procedura autorizării şi studiului de impact în România.................................25
3.2.1. Procedura actuală de autorizare a activităţilor economice şi
sociale cu impact asupra mediului......................................................25
3.2.2. Valabilitatea acordului şi autorizaţiei de mediu....................................27
3.2.3. Revizuirea acordului şi autorizaţiei de mediu......................................28
3.2.4. Suspendarea.......................................................................................28
3.2.5. Soluţionarea litigiilor............................................................................28
3.2.6. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului.........................29
3.2.7. Regimul studiului de impact ecologic..................................................29
3.2.8. Publicitatea procedurii de autorizare...................................................30
CURSUL IV - DREPTUL FUNDAMENTAL AL FIINŢEI UMANE LA UN MEDIU
SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT
4.1. Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului
la un mediu sănătos.......................................................................................31
4.2. Conţinutul multifuncţional al dreptului omului la mediu..................................33
4.3. Dreptul omului la mediu în legislaţia românească..........................................34
CURSUL V - PROTECŢIA APEI ŞI A ECOSISTEMELOR ACVATICE
5.1. Considerente generale...................................................................................39
5.2. Regimul de protecţie şi utilizare durabilă a apelor.........................................39
5.2.1. Clasificarea apelor supuse ocrotirii.....................................................39
5.2.2. Reguli de protecţie a apelor................................................................40
5.3. Regimul juridic al apelor în România.............................................................40
5.4. Protecţia apelor în plan internaţional.............................................................41
CURSUL VI - PROTECŢIA ATMOSFEREI
6.1. Aspecte generale...........................................................................................44
6.2. Protecţia atmosferei în dreptul intern.............................................................44
6.3. Protecţia atmosferei în plan internaţional......................................................47
6.4. Protecţia spaţiului extra-atmosferic................................................................48

3
CURSUL VII - PROTECŢIA SOLULUI ŞI A SUBSOLULUI
7.1. Aspecte generale...........................................................................................50
7.2. Măsuri legale de protecţie a solului şi subsolului în România.......................51
7.3. Răspunderea contravenţională şi penală în domeniul protecţiei şi ameliorării
solului şi subsolului.........................................................................................52
CURSUL VIII - PROTECŢIA FAUNEI
8.1. Statutul juridic al animalelor în dreptul naţional..............................................55
8.2. Protecţia fondului cinegetic.............................................................................59
8.3. Protecţia fondului piscicol...............................................................................62
8.4. Măsuri de protecţie a animalelor domestice...................................................64
CURSUL IX - PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR PROTEJATE
9.1. Aspecte generale............................................................................................66
9.2. Principii care stau la baza reglementării reţelei naţionale de arii protejate.....67
9.3. Categorii de arii protejate................................................................................67
9.4. Administrarea reţelei de arii naturale protejate...............................................68
CURSUL X - RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
10.1. Răspunderea civilă delictuală.......................................................................71
10.2. Răspunderea contravenţională.....................................................................74
10.3. Răspunderea penală în materie de mediu....................................................77
CURSUL XI - PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII STATELOR ÎN MATERIE DE
MEDIU CONFORM CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR INTERNAŢIONALE
11.1. Aspecte generale..........................................................................................81
11.2. Elementele răspunderii internaţionale a statelor în materie de mediu..........81
11.3. Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz de
poluare a mediului.........................................................................................82
CURSUL XII - ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE ALE AUTORITĂŢILOR NAŢIONALE
ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
12.1. Sistemul şi competenţele autorităţilor în materie de mediu...........................84
12.2. Rolul organizaţiilor neguvernamentale în protecţia mediului.........................89
12.3. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul protecţiei mediului......89

4
CURSUL XIII - ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI
REGIONALĂ CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
13.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi mediul înconjurător.......................................91
13.2. Organizaţii regionale şi subregionale cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului..........................................................................................93
CURSUL XIV - SISTEMUL DE SUPRAVEGHERE A FACTORILOR DE MEDIU
ÎN PLAN NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL
14.1. Sistemul naţional de monitorizare integrată .................................................96
14.2. Supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional..................................97
Bibliografie..............................................................................................................99

5
 CURSUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL MEDIULUI

1.1. Noţiunea, trăsăturile şi definiţia dreptului mediului

Din punct de vedere etimologic, cuvântul mediu îşi are originea în latinescul
medium care desemnează totalitatea factorilor şi condiţiilor care formează cadrul
general în care se desfăşoară viaţa materială a societăţii omeneşti.
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune fundamentală şi
cuprinzătoare prin care se înţelege lumea vie şi cea neînsufleţită, în principiu,
aproape tot ce înconjoară omul.
Noţiunea de mediu stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de biologi ca fiind
„studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, dintre animale şi mediul lor
organic şi anorganic”.
Ecologia este definită în doctrina de specialitate ca fiind ştiinta ecosistemelor
şi a relaţiilor dintre acestea, cu rol în stabilirea de legături între societatea umană şi
mediu.
În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu
privire la mediu, iar legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept
semnificaţii şi dimensiuni diverse, pornind de la definiţii parţiale şi până la definiţii
mai globale.
În cazul României, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, aprobată
prin Legea nr. 294/20031, defineşte în mod explicit mediul ca fiind „ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea
vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
În sistemul de drept românesc, dreptul mediului poate fi definit ca fiind o
ramura distinctă de drept, formată din totalitatea normelor juridice care

1
O.U.G. nr. 91/2002 privind modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995,
publicată în M.Of. Partea I nr.465 din 26 iunie 2002 şi respectiv Legea nr. 294/2003 privind
aprobarea O.U.G. nr. 91/2002, publicată în M.Of. Partea I nr. 505 din 14 iunie 2003.

6
reglementează relaţiile dintre persoane stabilite în legatură cu protecţia şi
dezvoltarea mediului.
Din aceasta definiţie, putem contura următoarele trăsături specifice dreptului
mediului:
- este o ramură de drept distinctă în sistemul nostru de drept;
- este o ramură de drept formată din norme juridice specifice, ce prezintă
trăsături comune;
- normele de dreptul mediului reglementează relaţiile sociale formate în
procesul de prevenire a poluării, ameliorarea şi dezvoltarea mediului, sancţionarea
faptelor poluante, etc.

1.2. Dreptul mediului ca ramură autonomă a dreptului

1.2.1. Recunoaşterea apariţiei unei noi ramuri de drept
Evoluţiile sociale, economice, politice şi legislative din ultimele decenii,
dinamica dreptului şi tendinţa ce se manifestă în sfera dreptului şi anume aceea de
conturare a unor noi ramuri de drept, distincte, au determinat recunoaşterea
dreptului mediului ca ramura de drept autonomă în sistemul de drept.
Dreptul mediului a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini imediate şi
de perspectivă încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a
diferitelor elemente ale mediului ameninţate de dezvoltarea şi diversificarea
industriei, de extinderea urbanizării şi modernizarea profundă în toate sferele vieţii
sociale, de dezvoltarea agriculturii şi a transporturilor, înmulţirea surselor de
poluare şi sporirea gradului de nocivitate şi persistenţă a acestora.
Importanţa deosebită ce se acordă soluţionării problemelor de mediu a impus
o legislaţie distinctă care treptat s-a constituit într-un subsistem juridic propriu,
pentru desemnarea căruia, în literatura de specialitate se folosesc diferite denumiri
ca: „dreptul mediului înconjurător", „dreptul protecţiei naturii şi mediului", „dreptul
ecologic", „dreptul ambiental", „dreptul mediului", etc.

7
 1.2.2. Obiectul dreptului mediului
Ca ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul mediului reglementează
acele relaţii sociale care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi
dezvoltare a calităţilor naturale ale mediului.
Specificul obiectului reglementării juridice constă în legătura directă a
relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului mediului cu protectia mediului,
care este o activitate umană conştientă, fundamentată ştiinţific, îndreptată spre
realizarea unui scop concret, constând în prevenirea şi combaterea poluării şi
menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
1.2.3. Metoda de reglementare
Metoda de reglementare în dreptul mediului constă în poziţia sau atitudinea
pe care statul o alege pentru reglementarea relaţiilor sociale de mediu. Relaţiile
sociale privind protecţia şi dezvoltarea mediului sunt reglementate prin norme
imperative, obligatorii, de la care nu se poate deroga. Caracterul imperativ vizează
toate normele, atât cele preventive şi defensive, cât şi cele represive şi reparatorii
care reglementează raporturile juridice de mediu.
Statul intervine în mod autoritar şi direct în reglementarea juridică a
raporturilor sociale de mediu datorită faptului ca protectia şi dezvoltarea mediului
reprezintă o problemă de interes naţional.

1.3. Izvoarele dreptului mediului

În filozofia dreptului, termenul de izvoare ale dreptului desemnează
modalităţile specifice de exprimare a continutului unei norme de drept. În ceea ce
priveşte izvoarele dreptului mediului, acestea reprezintă formele de exprimare a
normelor juridice care privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de
mediu, respectiv, actele normative care reglementează relaţiile sociale de protecţie
şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestuia sau pot fi
generale, reprezentând sursa juridică pentru diverse ramuri juridice.
Majoritatea autorilor de specialitate, atunci când enumeră izvoarele unei norme
juridice, recurg la o ierarhizare a acestora în funcţie de forţa lor juridică şi de
întinderea sferei relaţiilor reglementate.

8
 În acest context, principalele izvoare de dreptul mediului sunt:
• Constituţia României
Adoptată în anul 2003, Constituţia revizuită stabileşte regulile generale
aplicabile în privinţa oricărei ramuri juridice. În ceea ce priveşte protecţia mediului,
Legea fundamentală consacră, pentru prima dată, recunoaşterea de către stat a
dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat, pentru a
cărei exercitare statul asigură cadrul legislativ necesar (art. 35, al. 1 şi 2).
De asemenea, la art. 135, al. 2, Constituţia stabileşte în sarcina statului
obligaţia de exploatare raţională a resurselor naturale în concordanţă cu interesul
naţional, refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic;
• Legea propriu-zisă
Legile, care reglementeaza relaţiile sociale de mediu sunt:
- Legea nr.137/1995, republicată în anul 2000, constituie izvorul specific in
materie;
- Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Numeroase legi cuprind norme cu incidenţă în acest domeniu, cum ar fi:
Codul silvic din 1996 (Legea nr.26/1996); Legea nr.18/1991 privind fondul funciar,
republicată în anul 1998, Legea apelor nr.107/1996, Legea vânătorii şi a protecţiei
fondului cinegetic nr.407/2006; Legea sanitar-veterinară nr.60/1974, republicată în
anul 2001, Codul civil român, Codul aerian, etc.
• Tratatele şi convenţiile internaţionale
Conform art. 11, al. 2 din constituţia României, tratatele ratificate de
Parlament fac parte din dreptul intern. În consecinţă, tratatele şi conventiile
internaţionale relative la mediu la care România este parte, se includ în dreptul
intern şi constituie izvoare pentru dreptul mediului.

Dintre acestea pot fi mentionate:

9
 - Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de catre nave, adoptată
la Londra la 12 noiembrie 1973 şi modificată prin Protocolul din 17 februarie 1978,
la care România a derat prin Legea nr. 6/1993;
- Convenţia de la Basel (Elveţia) privind transportul peste frontiere al
deşeurilor periculoase, adoptată la 22 martie 1989 şi ratificată de România prin
Legea nr. 6/1991.
• Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului constituie
izvoare ale dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţii de mediu.
Ex: H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea Strategiei Naţionale privind protecţia
atmosferei; H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei
pentru Protecţia Mediului; H.G. nr. 440/2005 privind reorganizarea şi
funcţionarea Gărzii Naţionale de mediu.
• Ordinele miniştrilor sunt izvoare ale dreptul mediului în măsura în care
stabilesc reguli cu privire la protecţia mediului.
Ex: Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor pentru
aprobarea Procedurii de autorizare a activităţilor cu impact semnificativ
asupra mediului; Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului şi gospodăririi
apelor privind aprobarea Procedurii de inspecţie pentru obiectivele care
prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate
substanţe periculoase.
• Actele emise de autorităţile publice locale
Conform Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată în
M.Of. nr. 123/20 februarie 2007, consiliile locale pot adopta hotărâri în exercitarea
atribuţiilor ce la revin pentru asigurarea cadrului necesar furnizării serviciilor
publice de interes local privind protecţia şi refacerea mediului, conservarea,
restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a
parcurilor, a grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale. De asemenea, conform
aceleaşi legi, consiliile judeţene (inclusiv Consiliul General al Municipiului
Bucureşti) pot adopta strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-
socială şi de mediu, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale.

10
 • Mijloacele auxiliare (cutuma, jurisprudenta şi doctrina) se regăsesc în cadrul
ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar, având rol în fixarea şi dezvoltarea
reglementărilor existente în materie, ori la stimularea organului legislativ de a
adopta noi acte normative.

1.4. Principiile fundamentale ale dreptului mediului

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esenţiale, de maximă
aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept. În funcţie de amploarea şi
influenţa lor asupra continutului reglementărilor în domeniu, principiile dreptului
mediului se clasifică în: principii fundamentale şi principii generale.
Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt consacrate la toate
nivelurile acestuia şi privesc întregul domeniu, constituind structura care îi conferă
unitate, coerenţă, stabilitate şi unicitate.
Principiile generale sunt consacrate la nivelul dreptului mediului şi domină
materiile tradiţionale ale acestuia (dreptul intern, dreptul comunitar, dreptul
internaţional) şi exprimă specificul acestora.
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului (aprobată prin Legea 265/2006), principiile şi elementele strategice ce
stau la baza reglementării juridice privind protecţia mediului şi a activităţilor
practice consacrate asigurării unei dezvoltări durabile sunt:
a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul „poluatorul plăteşte";
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi
accesul la justiţie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale

11
 Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale (agricultură, transport,
industrie, sănătate), preocuparile pentru promovarea instrumentelor economice în
administrarea mediului, precum şi relaţia mediu-privatizare constituie priorităţi în
construcţia societăţii, având drept scop îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea
dezvoltării durabile. În aceste condiţii, o armonizare între nevoia dezvoltării
economice şi protecţia mediului este esenţială. Această armonizare se regăseşte
în strategia şi politica de mediu. Este absolut necesar ca factorii de decizie din
diferite domenii să caute metode de rezolvare simultană a unor probleme de mediu
şi să evite tranferarea acestora de la o componentă a mediului la alta.
Principiul precauţiei în luarea deciziei
Principiul precauţiei este un principiu fundamental al dreptului mediului,
conform căruia absenţa certitudinii nu trebuie să împiedice adoptarea de măsuri
care să prevină un risc de pagube grave şi ireversibile pentru mediu. Altfel spus,
precauţia reclamă ca măsurile de protecţie a mediului să fie adoptate chiar dacă
nicio pagubă nu se prefigurează la orizontul apropiat.
Principiul acţiunii preventive
Principiul prevenirii presupune evaluarea riscului şi impactului ecologic în
vederea adoptării măsurilor de evitare a producerii consecinţelor negative pentru
mediu ale actiunilor socio-umane. Acest principiu implică atât acţiuni asupra
cauzelor care produc poluarea, cât şi activităţi de limitare a efectelor distructive
sau nocive pentru factorii de mediu.
Principiul acţiunii preventive se completează cu principiul precauţiei. Diferenţa
constă în aceea că în cazul prevenirii există o certitudine asupra existenţei şi
consecinţelor riscului adoptându-se măsuri în cunoştinţă de cauză, pe când în
situaţia precauţiei trebuie să se adopte măsuri faţă de un risc necunoscut, cel mult
bănuit.
Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
Reţinerea poluanţilor la sursă trebuie să constituie nu numai un principiu
moral, ci şi unul juridic, prin consacrarea expresa a legii. Astfel, reţinerea
poluanţilor la sursă se poate realiza pe deplin doar prin asocierea măsurilor de

12
ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional, acestea din urma având
menirea de a dezvolta conştiinţa ecologică a oamenilor.
Principiul „poluatorul plăteşte"
Acest principiu presupune obligarea poluatorilor să suporte consecinţele
poluării pe care o provoacă. În acest sens este necesară stabilirea unui mecanism
special de răspundere, precum şi utilizarea instrumentelor economico-fiscale.
Principiul „poluatorul plăteşte" a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a
costurilor de menţinere sub control a poluării. De asemenea, el poate fi aplicat într-
o formă, direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.
Principiul conservării
Acest principiu exprimă necesitatea întreţinerii şi reproducerii calităţilor
naturale ale factorilor mediu şi in special ale resurselor naturale. Principiul este
aplicabil mai ales în privinţa protecţiei resurselor naturale şi a conservării
biodiversităţii, implicând, printre altele, crearea de arii protejate şi proclamarea de
monumente ale naturii.
Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu
Ca şi componente principale a aprticipării publicului la procesul decizional al
problemelor privind protecţia mediului, Constituţia României garantează, în primul
rând, libertatea de exprimare (art. 30) şi dreptul persoanei de a avea acces la orice
informaţie de interes public (art.31). În completarea textului constituţional,
Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia privind
mediul2 asigură dreptul de acces la informaţiile privind mediul deţinute de
autorităţile publice şi stabileşte condiţiile, termenii de bază şi modalităţile de
exercitare a acestui drept.
Principiul informării şi cooperării între state în domeniul protecţiei mediului
Necesitatea cooperării statelor pentru protecţia şi conservarea mediului a fost
subliniată la Conferinţa ONU de la Stockholm (1972), conferinţă care a constituit
un prim semnal de alarmă asupra politicii statelor în ceea ce priveşte protectia
mediului.

2
Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia privind mediul a fost publicată
în M.Of. nr. 760/22 august 2005 şi a transpus Directiva Parlamentului European şi a Consiliului UE
2003/4/CE cu privire la accesul publicului la informaţie privind mediul.

13
 Conferinţa s-a desfăşurat sub lozinca „Un singur pământ”, delegaţii din cele
114 state participante proclamând ziua de 5 iunie ca Ziua Mondială a Mediului.
Documentul principal al acestei conferinţe este Declaraţia finală asupra mediului,
care porneşte de la premisa că omul este, în acelaşi timp, creatorul şi distrugătorul
ambianţei care îi oferă suportul fizic al vieţii şi posibilitatea de a se dezvolta din
punct de vedere social, intelectual, moral şi spiritual.Totodată, Declaraţia
subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi progresul economic şi
social al popoarelor, în contextul eliminării efectelor negative ale subdezvoltării. În
ceea ce priveşte cooperarea statelor în domeniul protecţiei mediului, în Declaraţie
se arată că: „Chestiunile internaţionale raportându-se la protecţia şi ameliorarea
mediului ar trebui să fie abordate intr-un spirit de cooperare de către toate ţarile
mari sau mici, pe picior de egalitate. O cooperare printr-un sistem de acorduri
multilaterale sau bilaterale sau prin alte mijloace apropiate şi indispensabile pentru
a limita în mod eficace, a preveni, a reduce şi elimina atingerile aduse mediului
rezultând din activităţile exercitate în toate domeniile şi din respectul suveranităţii
şi intereselor tuturor statelor”.3

CURSUL II

TEHNICI ŞI MODALITĂŢI GENERALE DE REALIZARE

A PROTECŢIEI MEDIULUI
3
Principiul 24 al Declaraţiei de la Stockholm

14
 2.1. Strategiile şi politicile de mediu
Conştientizarea caracterului limitat al resurselor naturale, precum şi efectele
deosebit de nocive ale poluărilor rezultate din producţia de bunuri şi consumul
acestora a făcut necesară propunerea unei acţiuni publice coordonate de
prevenire şi combatere a poluării, formulându-se în acest sens politici speciale.
În Legea 137/1995, pe lângă „modalităţile de implementare a principiilor şi
elementelor strategice” au fost inscrise şi două cerinţe de politică de mediu,
respectiv: adoptarea politicilor de mediu armonizate cu programele de dezvoltare
şi corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism
(art. 4). În plus, conform art. 64 din aceeaşi lege, autoritatea centrală pentru
protecţia mediului elaborează şi promovează „Strategia naţională de mediu pentru
dezvoltare durabilă”, recomandările pentru strategiile sectoriale şi politica de
mediu, precum şi planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului
şi de urbanism, restaurarea şi reconstructia ecologică în scopul asigurării strategiei
naţionale de mediu.

2.2. Procedurile preventive

În aceasta categorie se înscriu proceduri precum: implantarea activităţilor,
omologarea produselor şi aparatelor, informarea administrativă şi publică, bilanţul
de mediu, precum şi instrumentele de gestiune aposteriori a poluărilor.
2.2.1. Implantarea activităţilor
Este una dintre cele mai vechi metode de acţiune împotriva poluării rezultate
în urma anumitor activităţi economico-sociale. Ea constă în amplasarea acestor
activităţi astfel încât să se evite, pe cât posibil, potenţialele consecinţe negative
asupra zonelor locuite sau ariilor protejate.

În acest sens se acţionează prin:

- intermediul regulilor de urbanism care stabilesc modul de ocupare al
terenurilor şi regulile de amplasare a construcţiilor;

15
 - instituirea regulilor de sănătate publică (norme de igienă referitoare la
zonele de locuit, adică reguli şi cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească
terenurile destinate amplasării localităţilor, clădirilor, a unităţilor administrativ-
gospodăreşti);
- instituirea unor zone speciale de protecţie împotriva poluării atmosferice (în
aglomerările umane expuse poluării atmosferice produse de autovehicule sau de
activităţi economico-industriale se pot institui astfel de zone in care se aplică
masuri mai severe de prevenire şi combatere a poluării).
2.2.2. Omologarea produselor şi aparatelor
Omologarea efectuată sub controlul autorităţilor publice are drept scop
autorizarea producerii, vânzării, funcţionării şi punerii în circulaţie a diferitelor
produse ori aparate poluante sau periculoase pentru mediu.
În ceea ce priveşte produsele şi serviciile periculoase pentru mediu, conform
H.G. nr. 168/1997, acestea sunt supuse unui control pe calea certificatului sau
declaraţiei de conformitate cu rolul de a atesta îndeplinirea unor cerinţe minime
menite să prevină efectele negative ale acestora asupra mediului.
În ceea ce priveşte omologarea aparatelor susceptibile să polueze, în
conformitate cu O.U.G. nr. 44/1997, sunt supuse omologării vehiculele rutiere,
vapoarele, aeronavele, maşinile agricole. De asemenea, tot pe calea omologării
sunt verificate sub aspectul prevenirii ori combaterii poluării instalaţiile şi
echipamentele de şantier sau alte aparate care produc zgomot.
2.2.3. Informarea administrativă şi publică
Cunoaşterea problemelor ecologice constituie atât pentru administraţie, cât şi
pentru publicul larg un eficient instrument de conştientizare şi cunoaştere a
situaţiei mediului, fiind un ajutor important în acţiunea de prevenire sau, cel puţin,
de diminuare a poluării.
Conform Legii 135/1997, persoanele fizice şi juridice sunt obligate să
informeze autorităţile competente şi populaţia în cazul unei poluări accidentale a
mediului sau în cazul unui accident ecologic major. De asemenea, autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să comunice autorităţii

16
centrale responsabilă cu protecţia mediului, respectiv agenţiilor teritoriale, toate
informaţiile solicitate de acestea referitoare la impactul negativ asupra mediului.
Accesul publicului la informaţia de mediu este considerat ca o garanţie a
dreptului fundamental la un mediu sănătos, drept urmare autoritatea centrală de
mediu pune la dispoziţia celor interesaţi datele centralizate privind starea de
mediu, programele şi politica naţională în materie.
2.2.4. Bilanţul de mediu
Ca instrument de gestiune a mediului, bilantul de mediu (ecoauditul) constă în
evaluarea sistematică, periodică şi obiectivă a performanţelor sistemelor de
gestiune şi echipamentelor unei unităţi economice şi sociale, in scopul de a
supraveghea incidenţele activităţilor sale asupra mediului.
Procedura de realizarea a bilanţurilor de mediu a fost aprobată prin Ordinul
nr. 184/1997 al ministrului apelor, pădurilor şi protectiei mediului, fiind completată
prin Reglementarea privind evaluarea poluării mediului, care stabileşte procedurile
şi normele tehnice privind identificarea prejudiciilor aduse mediului, în scopul
determinării responsabilităţilor pentru remedierea acestora.
2.2.5. Instrumentele de gestiune aposteriori a poluărilor
Prevenirea şi combaterea poluării reprezintă o activitate complexă,
desfăşurată în mai multe faze, fiecare dintre acestea având obiective proprii şi
instrumente şi mijloace specifice de realizare.Printre acestea, controlul şi planurile
de urgenţă în caz de accident.
Controlul priveşte etapa care urmează autorizării activităţii, produsului sau
obiectului cu risc pentru mediu. El este necesar pentru a verifica respectarea
cerinţelor legale, constituind principala formă de depistare şi angajare a
răspunderii juridice pentru nerespectarea reglementărilor privind protecţia,
conservarea şi ameliorarea mediului. De asemenea, controlul poate conduce la
dispunerea încetării temporare sau definitive a activităţilor poluante, aplicarea
măsurilor de urgenţă sau formularea de recomandări pentru înscrierea în
parametrii legali.
Planurile de urgenţă în caz de accident reprezintă măsuri de dinainte stabilite
menite să limiteze şi să înlăture efectele şi consecinţele negative produse asupra

17
mediului. În vederea bunei gestionări a situaţiilor de urgenţă este necesară
existenţa unor planuri deja pregătite, după care să se acţioneze eficient în cazuri
de apariţie a crizei. Legislaţia românească prevede asemenea instrumente de
gestiune aposteriori a poluării, un exemplu semnificativ înregistrându-se în
domeniul gospodării şi protecţiei apelor, unde, prin Legea nr. 107/1996 şi Ordinul
nr. 278/1997 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului s-au stabilit
obligaţiile şi metodologia-cadru de elaborare a planurilor de prevenire şi combatere
a poluărilor accidentale la folosinţele de apă potenţial poluatoare.

2.3. Pârghiile economice şi fiscale de protecţie a mediului

Plecând de la principiul conform căruia numai cei răspunzători în mod
pecuniar şi direct sunt consideraţi a fi suficient de interesaţi pentru a realiza o
administrare corespunzătoare a mediului, legislaţiile naţionale şi practicile
diferitelor state au experimentat şi aplică o serie de pârghii economice şi fiscale,
cum ar fi: taxele, subvenţiile, sistemele de consignaţie.
2.3.1. Taxele
Taxele sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor sau activităţilor
care aduc atingere mediului. Dacă nu se doreşte interzicerea unui produs, ci doar
limitarea folosirii lui, atunci o metodă eficace este instituirea unei taxe suplimentare
care să amplifice costul produsului.
În raport cu scopul urmarit taxele pot fi:
- taxe percepute după cantitatea sau calitatea substanţelor poluante eliberate
în mediul înconjurător;
- taxe percepute pe produsele poluante fie în timpul procesului de fabricaţie,
fie în perioada de utilizare;
- diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin
introducerea unei taxe pentru un produs similar care este poluant;
- acordarea de redevenţe pentru acoperirea cheltuielilor unor comunităţi, de
pildă pentru tratarea şi reciclarea deşeurilor.
2.3.2. Subvenţiile
În această categorie intră ajutoarele financiare acordate la nivel naţional
pentru epurarea apei şi a aerului, principala formă de realizare a subvenţiilor fiind

18
reprezentată de fondurile pentru mediu, create pentru finanţarea directă a
acţiunilor de protecţie a mediului. Subvenţiile sunt utilizate pentru acordarea de
credite sau diminuarea dobânzilor aferente acestora.
2.3.3. Sistemele de consignaţie
Sistemul de consignaţie a fost practicat de mai mult timp pentru ambalajele de
sticlă, în prezent el fiind extins şi la recipientele din plastic. De asemenea, tot un fel
de consignaţie este constituirea unei cauţiuni de către cei care exploatează
carierele de nisip şi piatră, aceasta fiindu-le rambursată după repunerea în stare
iniţială a exploatării.

CURSUL III

REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE

CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI

19
 3.1. Procedura de evaluare şi autorizare a activităţilor economice şi
sociale cu impact asupra mediului
Printre mijloacele juridice, folosite pe scară tot mai largă în vederea
asigurării protecţiei mediului şi conservării naturii, se numără şi procedura
studiului de impact ecologic. Evaluarea consecinţelor potenţiale pentru mediu şi,
pe această bază, elaborarea unor măsuri menite să conducă la eliminarea sau
diminuarea acestora, în limitele admisibile, au devenit astăzi obligatorii pentru
toate activităţile economico-sociale. De altfel, potrivit art. 4, lit. b din Legea nr.
137/1995, procedura de evaluare a impactului asupra mediului reprezintă a
„modalitate de implementare” a principiilor generale ale domeniului.
Originalitatea acestei proceduri constă în obiectivul său de a contribui, de o
manieră mai mult sau mai puţin eficace, ca decidenţii publici şi privaţi să integreze
mediul în strategia lor de acţiune şi de a evita astfel ca lucrările ori activităţile să nu
degradeze iremediabil mediul. De aceea, studiul de impact are o dublă finalitate,
care corespunde aplicării a două principii fundamentale ale dreptului mediului: cel
al prevenirii şi, cel al dezvoltării durabile. Principiul prevenirii este, probabil, cel mai
vechi dintre principiile dreptului mediului. În faţa catastrofelor ecologice şi pentru ca
acestea să nu se repete, statele trebuie să prevadă consecinţele actelor lor şi să
acţioneze în consecinţă. Instrumentul cirect utilizat pentru prevenirea efectelor
nedorite este autorizarea prealabilă pentru activităţile punctuale şi planificarea
pentru previziunea acţiunilor şi formularea programelor. Dar planificarea şi
autorizarea prealabilă nu sunt suficiente, singure, pentru luarea în considerare a
efectelor proiectelor asupra mediului. Ca atare, chiar dacă responsabilii ar reflecta
la consecinţele actelor lor asupra mediului, absenţa unui studiu aprofundat ar
împiedica luarea în calcul, în mod serios a cerinţelor protecţiei mediului.
Iată de ce studiul de impact, ca procedură formală şi organizată, a apărut ca
indispensabil pentru a garanta ca pretenţia să devină o realitate şi să nu rămână o
simplă declaraţie de intenţie.
Dimpotrivă, principiul dezvoltării durabile este cel mai recent dintre principiile
dreptului mediului. Cerinţa integrării mediului în politicile sectoriale are nevoie de
un instrument juridic – studiul de impact – care să fie aplicat atât planurilor şi

20
programelor, cât şi lucrărilor şi activităţilor. Abordarea integrată a mediului nu se
poate realiza decât prin adaptări instituţionale complexe, care să permită mediului
să fie reprezentat în toate structurile administrative de decizie şi graţie unei
proceduri de studiu de impact, să se însereze în toate deciziile afectând mediul.
Acest amestec între obiectivul dezvoltării durabile şi obiectivul prevenirii face
din studiul de impact un instrument deosebit de eficace al acţiunii de protecţie a
mediului.
În sfârşit, ca instrument specific, studiul de impact îndeplineşte următoarele
scopuri:
a) permite autorităţii administrative care trebuie să aprobe proiectul să facă
o deplină cunoştinţă de cauză;
b) ajută responsabilul lucrării să conducă operaţia proiectate în cele mai
bune condiţii;
c) constituie un studiu asupra consecinţelor pe care le poate antrena
proiectul asupra mediului.
3.1.1. Noţiunea şi semnificaţiile studiului de impact
Instituţia studiului de impact exprimă, în principiu, cerinţa ca persoana (fizică
sau juridică) care solicită eliberarea unei autorizaţii administrative să asigure
efectuarea unei evaluări a efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor
posibile pentru a reduce ori elimina eventualele inconveniente. Apărută în S.U.A.,
procedura este deosebit de răspândită în ţările lumii, fiind reglementată
corespunzător de legislaţiile naţionale şi făcând obiectul unei practici administrative
semnificative.
Astăzi aproape toate statele care au o lege a mediului integrează
cvasiautomat şi dispoziţii asupra studiului de impact. Se poate spune că studiul de
impact reprezintă astăzi principalul instrument juridico-ştiinţific al politicilor din
mediu.
De altfel, în plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro
privind mediul şi dezvoltarea (iunie 1992) a consacrat studiul de impact ca un
instrument esenţial al politicilor mediului (principiul 17).

21
 De asemenea, la 25 februarie 1991, la Espoo (Finlanda) a fost adoptată, sub
auspiciile ONU. Convenţia referitoare la evaluarea impactului asupra mediului în
context transfrontalier. a nivelul U.E. (CEE), la 27 iunie 1985 s-a adoptat Directiva
nr. 337, privind evaluarea consecinţelor proiectelor publice şi private asupra
mediului.
Prin natura sa, studiul de impact nu este, în primul rând, o regulă de fond, ci
una de formă, special protejată. Este, mai degrabă, cum se susţine în literatura
franceză, o simplă regulă ordinară de procedură administrativă, necontencioasă
dar cu un conţinut obligatoriu. Sub aspectul conţinutului minimal, sunt avute în
vedere patru elemente principale:
a) analiza stării iniţiale a locului şi mediului său (inventarul a ceea ce există);
b) evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
c) justificarea economico-socială şi a oportunităţii acestuia pentru părţi;
d) măsurile menite să compenseze şi să limiteze vătămările, care pot fi
completate cu cerinţe suplimentare prin dispoziţiile speciale ale unor acte
normative. Pe această din urmă cale, se pot amplifica şi diversifica, ori, eventual,
preciza exigenţele studiului de impact. Ca atare, evaluarea impactului ecologic
este un mecanism care oferă autorităţilor competente posibilitatea să adopte o
decizie determinată de informaţii asupra repercursiunilor ecologice ale activităţii în
cauză; pe această cale are loc o evidentă îmbunătăţire a rezoluţiei finale.
3.1.2. Sisteme de realizare a studiului de impact
Experienţele legislaţiilor naţionale indică afirmarea a trei mari sisteme
fundamentale în privinţa necesităţii şi modului de realizare a studiului de impact.
Astfel, un prim sistem, american, se caracterizează printr-o mare supleţe în
alegerea activităţilor supuse studiului de impact. Sunt supuse evaluării numai
lucrările cu un evident şi semnificativ impact asupra mediului şi pentru acesta este
necesar un studiu preliminar. Aşa cum arată şi numele, este sistemul practicat în
S.U.A. Sistemul listei introduce o oarecare stabilitate juridică, întrucât situaţiile în
care este cerut un asemenea studiu sunt determinate. În cazul listei pozitive,
activităţile ori lucrările supuse evaluării sunt expres prevăzute de lege, restul fiind
scutite de această cerinţă. Lista negativă stabileşte activităţile care nu necesită

22
studiul de impact, toate celelalte fiind supuse acestei proceduri. În sfârşit, sistemul
mixt (existent în Franţa) este foarte complicat, dispensând, pe de o parte, apriori
un număr de lucrări de la această cerinţă, pe altele numai de la o anumită valoare
(sub 2 milioane FF), iar, pe de alta, utilizând un amestec de listă negativă şi listă
pozitivă. În privinţa criteriilor utilizate pentru stabilirea categoriilor de obiective
(activităţi, lucrări, amenajări) supuse ori exceptate procedurii studiului de impact
sunt folosite frecvent două: natura acestora, ori, respectiv, anumite praguri tehnice
şi financiare sau tipuri de lucrări (acestea putând să opereze şi cumulativ). Unele
legislaţii naţionale (Franţa, de exemplu), în funcţie de criteriul gravităţii impactului
ecologic, disting între obiectivele supuse studiului de impact şi lucrările, operaţiile
şi amenajările cărora li se aplică procedura simplificată a notei de impact (în
ambele cazuri, fiind întocmite liste adecvate).
3.1.3. Efectuarea studiului de impact
Introducerea procedurii a născut o nouă piaţă, din ce în ce mai bogată. În
privinţa celui care efectuează studiul pot fi întâlnite trei situaţii:
a) efectuarea studiului de impact de un organism public, oficial recunoscut;
b) monopolul autorităţilor publice;
c) organisme ori specialişti independenţi, abilitaţi de stat să realizeze
asemenea studii.
Juridicitatea studiului de impact decurge din faptul că acesta poate fi contestat şi
deci poate genera un contencios. Astfel, poate fi contestat:
a) mai întâi, de administraţie în urma controlului efectuat, fie prin elaborarea
unui ghid al instrumentării, fie prin instruirea obligativităţii unui aviz asupra
studiului;
b) de către public (în virtutea solidarităţii ecologice: teritoriale şi integrităţii),
ceea ce presupune accesul la document şi consultarea cu cetăţenii;
c) de judecător, pe calea controlului jurisdicţional.
În ţările în care s-a dezvoltat, procedura studiului de impact ecologic este
însoţită de un contencios din ce în ce mai bogat. Instanţa poate dispune
anularea studiului, de exemplu pentru lipsa publicităţii ori pentru insuficienţa
acestuia. Se constată, totuşi, o anumită rezervă a judecătorului în evaluarea

23
elementelor ştiinţifice, aceasta reducându-se, de obicei, la identificarea
existenţei celor patru elemente ale conţinutului minimal obligatoriu.
3.1.4. Cerinţe de legalitate a studiului de impact
O primă cerinţă de acest gen o constituie publicitatea sa. După cum se ştie,
în mod tradiţional, condiţiile privind publicitatea actului administrativ sunt
indiferente legalităţii şi validităţii acestuia, interesând numai opozabilitatea sa.
Totuşi, publicitatea constituie o garanţie mai ales în privinţa conţinutului şi
necesităţii studiului de impact. De aceea, în unele ţări, pe cale legislativă ori pe cea
a practicii judiciare, publicitatea a fost considerată ca un element esenţial al
legalităţii actului administrativ. O altă problemă de acest gen o constituie cea a
controlului studiului de impact de către administraţie. Soluţia optimă în acest sens
ar fi aceea ca studiul să fie realizat de o autoritate imparţială, un expert ori un
organism public. Totuşi, în condiţiile în care acest lucru rămâne un deziderat, de
regulă ministerului de resort i se acordă un drept de aviz obligatoriu, în condiţii
date.
3.1.5. Consecinţele absenţei studiului de impact
Conform directivei CEE din 27 iunie 1985, controlul realizării acestuia este
asigurat prin procedura de transmitere obligatorie către administraţia publică. Dar
această măsură s-a dovedit insuficientă în practică. În consecinţă, legislaţiile
europene naţionale au prevăzut sancţiuni riguroase pentru absenţa studiului de
impact la baza autorizaţiei administrative, mergând până la suspendarea din oficiu
a executării acesteia. În dreptul românesc, absenţa studiului de impact, în cazul
obligativităţii acestuia, conduce la anularea autorizaţiei şi/sau acordului de mediu.

3.2. Procedura autorizării şi studiului de impact în România

3.2.1. Procedura actuală de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu
impact asupra mediului

24
 În conformitate cu art. 9 din Legea 137/1995 privind protecţia mediului,
autorizarea activităţilor economico-sociale cu impact asupra mediului se face prin
intermediul a două categorii de acte administrative:
a) acordul de mediu şi
b) autorizaţia de mediu
Ele fac parte din categoria actelor administrative individuale, prin care se
stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate pentru subiectul căruia i se
adresează. Sunt „autorizaţii libere”, în sensul că, fiind emise în baza unui drept de
apreciere al autorităţilor publice de mediu, au prin definiţie, un caracter precar şi
revocabil.
Acordul de mediu este definit de lege drept actul tehnico-juridic prin care sunt
stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de
vedere al impactului asupra mediului. În privinţa câmpului de aplicare, acordul este
obligatoriu pentru investiţii noi, modificarea celor existente şi pentru activităţile
expres prevăzute în anexa nr. II a Legii protecţiei mediului. Este vorba de activităţi
aparţinând a 8 domenii (transporturi, energie, construcţii hidrotehnice, eliminarea
deşeurilor, ambalajelor şi recipientelor, apărarea naţională, sport, turism,
agrement, industrie, alte lucrări sau instalaţii) care, prin natura lor în raport cu
anumiţi parametri tehnico-funcţionali prezintă un pericol potenţial pentru mediu.
Lista activităţilor care se supun procedurii de evaluare a impactului pentru
obţinerea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu se completează de către
autoritatea centrală pentru protecţia mediului ca orice activitate nouă, necunoscută
la data întocmirii listei. Pentru alte activităţi decât cele enumerate mai sus,
autoritatea competentă pentru protecţia mediului va stabili dacă aceste activităţi
pot avea un impact deosebit asupra mediului. În acest scop, va folosi unele criterii
de selecţie, cum sunt: caracteristicile proiectului sau activităţii (ca dimensiunea
proiectului, utilizarea resurselor naturale, generarea de deşeuri, poluarea şi
tulburarea vecinităţii, riscul de accidente etc.); amplasarea proiectului sau a
activităţii (luându-se în considerare sensibilitatea zonelor geografice posibil a fi
afectate prin investiţia proiectată, în special în ceea ce priveşte: utilizarea actuală a
terenului; disponibilitatea relativă, calitatea şi capacitatea de regenerare a

25
resurselor naturale din zonă; capacitatea mediului natural de asimilare noxelor,
acordând atenţie deosebită zonelor umede, zonelor de coastă, zonelor montane
sau forestiere, rezervaţiilor şi parcurilor naturale, zonelor protejate prin lege, celor
în care normele în vigoare existente sau propuse pentru protecţia mediului);
calitatea factorilor de mediu, evaluarea impactului produs asupra mediului.
După cum se poate observa, legea română utilizează sistemul listei pozitive,
în sensul menţionării activităţilor care sunt supuse procedurii de evaluare a
impactului asupra mediului pentru liberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu,
restul nefiind supuse unei atare cerinţe.
Autorizaţia de mediu este obligatorie la punerea în funcţiune a obiectivelor noi
care au acord de mediu4. Activităţile care nu implică lucrări de construcţii-montaj
necesită numai autorizaţie de mediu, cu excepţia defrişărilor de vegetaţie forestieră
din afara fondului forestier şi importul şi exportul plantelor şi animalelor din fauna şi
flora spontană.
Definiţia legală o caracterizează ca fiind actul tehnico-juridic prin care sunt
stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi
pentru cele noi, pe baza acordului de mediu. Acordul şi/sau autorizaţia de
mediu au un caracter exclusiv, în sensul că prin procedura lor de eliberare se
realizează o coordonare şi o sinteză prealabilă a tuturor celorlalte avize (legea
prevăzând că ele se eliberează după obţinerea tuturor celorlalte avize
necesare).
Suntem în faţa unor „avize conforme”, în sensul că acestea trebuie cerute de
organul care emite acordul şi/sau autorizaţia de mediu, iar opiniile pe care le conţin
sunt obligatorii. Ca şi studiul de impact, “avizele necesare” nu constituie acte
administrative de sine-stătătoare, ci doar operaţiuni administrative foarte
importante.
Ele condiţionează legalitatea acordului şi autorizaţiei de mediu, iar nu
existenţa acestora. Conform art. 9 alin. nr. 3 din Legea nr. 137/1995, acordul
sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect

4
Lista activităţilor pentru care este obligatorie obţinerea autorizaţiei de mediu este cuprinsă în
anexa nr. 2 a Ordinului nr. 125/1996

26
sau de program de conformare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra
mediului, raportate la standardele şi la reglementările în vigoare.
În privinţa competenţei de eliberare, aceasta aparţine, în funcţie de natura
activităţii cu impact asupra mediului, ministerul de resort sau agenţiei judeţene
de protecţie a mediului competentă teritorial. Acordul şi autorizaţia de mediu
privind instalaţiile cu risc nuclear major – centrale nuclearo-electrice, reactoare
de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite finale de
combustibil nuclear ars, se emit de către Guvern.
În baza celor două acte administrative, titularul dobândeşte dreptul de a
realiza proiectul sau desfăşura activitatea respectivă. Întotdeauna autorizaţiile sunt
eliberate sub rezerva drepturilor terţilor şi nu creează dreptul câştigat de a polua.
Poluatorul trebuie să-şi asume răspunderea civilă şi penală a actelor sale şi nu se
va putea adăposti în spatele autorizaţiei administrative care i-a fost eliberată
pentru a se justifica în privinţa unei vătămări a drepturilor terţilor.
În sfârşit, acestea sunt eliberate sub controlul instanţelor de contencios
administrativ, singurele care pot să judece activitatea administraţiei.
3.2.2. Valabilitatea acordului şi autorizaţiei de mediu
Valabilitatea celor două categorii de acte administrative este de maximum 5
ani (art. 9 alin. 2 din Legea nr. 137/1995). Între aceste limite, termenul de
valabilitate este stabilit în raport de datele concrete ale obiectivului şi este precizat
în acord sau, după caz, în autorizaţie. Spre deosebire de aceste prevederi ale legii
române, în unele legislaţii occidentale (cea franceză, de exemplu), acest tip de
autorizaţii administrative sunt eliberate, în general, fără durată de valabilitate, ele
putând fi modificate mai ales pentru a se ţine seama de tehnicile, exigenţele ori
reglementările noi.

3.2.3. Revizuirea acordului şi autorizaţiei de mediu

Conform legii, acordul şi autorizaţia de mediu pot fi revizuite în următoarele
cazuri:

27
 a) dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii;
b) în cazul reînnoirii acestora (când se poate cere şi cere şi refacerea
raportului privind studiul de impact asupra mediului).
Cu ocazia revizuirii sunt supuse reevaluării practic toate elementele acestor
acte administrative, inclusiv termenul de valabilitate.
3.2.4. Suspendarea
Acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă pentru neconformarea cu
prevederile precizate în acestea. Procedura de suspendare presupune o somaţie
prealabilă, cu termen, iar această stare se menţine până la eliminarea cauzelor
care au determinat suspendarea, dar nu mai mult de 6 luni. După expirarea
termenului de suspendare, autorităţile pentru protecţia mediului pot dispune, după
caz, fie oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii, fie, respectiv,
continuarea lor în noile condiţii (art. 10 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 137/1995).
3.2.5. Soluţionarea litigiilor
Litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau suspendarea acordului sau
autorizaţiei de mediu sunt supuse regimului contenciosului administrativ, în
condiţiile Legii nr. 29/1990. În contenciosul de legalitate, jurisdicţiile administrative
nu se pot niciodată substitui administraţiei pentru a reface un act ilegal. Acestea
pot fie să anuleze actul, fie să respingă acţiunea. Cererea nu este suspensivă de
executare a deciziei administrative, cu excepţia cazului în care contestarea la
executare a fost admisă, în condiţiile legii.
Conform art. 11 din Legea contenciosului administrativ, pentru a stabili
legalitatea acordului sau autorizaţiei de mediu, instanţa de judecată are obligaţia
de a pune şi problema legalităţii operaţiunilor tehnico-administrative prealabile,
concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ atacat (avize, studii de
impact, realizarea procedurii de dezbatere publică).

3.2.6. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului

Înţeleasă ca etapă preliminară şi absolut necesară a autorizării, această
procedură cunoaşte mai multe faze de derulare, după cum urmează:

28
 a) faza preliminară;
b) faza propriu-zisă;
c) faza de analiză şi validare.
Organizarea şi decizia asupra aplicării fazelor procedurii aparţin autorităţii
pentru protecţia mediului.
După cererea, însoţită de descrierea proiectului, adresată de către titularul
proiectului sau al activităţii autorităţilor pentru protecţia mediului, urmează operaţia
de încadrare a acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu
studiului de impact asupra mediului. Concertarea intereselor în prezenţă se
realizează prin analiza scopului acţiunii propuse, cu participarea autorităţii pentru
protecţia mediului, a titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai administraţiei
publice locale care pot fi afectaţi de modificările de mediu de punerea în aplicare a
acesteia (art. 11 lit. c din Legea protecţiei mediului). Competenţa de coordonare a
autorităţii de mediu se exprimă prin dreptul şi obligaţia acesteia de a întocmi
îndrumarul cu probleme care trebuie urmărite în raportul privind studiul de impact
asupra mediului, care va fi comunicat titularului o dată cu lista celorlalte avize
necesare să fie obţinute.
3.2.7. Regimul studiului de impact ecologic
După stabilirea obiectivelor studiul de impact, în condiţiile precizate mai sus,
acesta se realizează prin unităţi specializate ori persoane fizice sau juridice
atestate, cheltuielile prilejuite de această operaţie fiind suportate, în toate cazurile,
de titularul proiectului sau activităţii (art. 12 alin. 2).
În înţelesul Legii nr. 137/1995, evaluarea impactului asupra mediului
reprezintă “cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra
mediului, a sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel”.
În privinţa conţinutului, raportul privind studiul de impact trebuie să ţină seama
de toate variantele, inclusiv de cea de renunţare la acţiunea propusă.
După prezentarea raportului de către titularul proiectului sau al activităţii,
autoritatea pentru protecţia mediului, în baza unei analize preliminare, poate să
accepte studiul de impact ori să dispună motivat refacerea acestuia. Odată
acceptat, documentul intră într-o nouă fază a elaborării sale, care constă în

29
aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea sa publică, urmate de consemnarea
observaţiilor şi concluziilor rezultate. Este o aplicare specifică a principiului
consultării şi participării publicului la adoptarea deciziilor privind mediul.
În urma acestor operaţii şi pe baza formei ultime a raportului studiului de
impact, autoritatea de mediu va lua decizia finală, care va fi făcută publică şi
motivată pe baza celor constatate. Eliberarea sau respingerea motivată a acordului
sau autorizaţiei trebuie să aibă loc în maximum 30 de zile de la decizia finală.
3.2.8. Publicitatea procedurii de autorizare
Art. 12 din Legea protecţiei mediului consacră principiul potrivit căruia
procedura de autorizare este publică. În acest scop, autoritatea pentru protecţia
mediului trebuie să asigure mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care se
cere acord sau autorizaţie şi a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publică.

CURSUL IV
DREPTUL FUNDAMENTAL AL FIINŢEI UMANE LA UN MEDIU
SĂNĂTOS ŞI PROTEJAT

30
 4.1. Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului la
un mediu sănătos
Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecţie a mediului
necesar sănătăţii oamenilor şi vieţii, este desigur implicată în recunoaşterea
valorilor fundamentale consacrate în declaraţiile drepturilor şi libertăţilor publice.
Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existenţa dreptului
omului la un mediu satisfăcător.
Pe plan internaţional numeroase declaraţii consacră recunoaşterea unui
drept al omului la mediu, ca expresie a importanţei fundamentale a mediului
pentru om. În acest sens declaraţia de la Stockholm (1972) menţionează: „omul
are un drept fundamental la libertate, la egalitate şi la condiţii de viaţă
satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în demnitate şi
bună stare. Este o datorie de onoare de a proteja şi ameliora mediul pentru
generaţiile prezente şi viitoare (principiul 1)”.
Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor (Nairobi - 28 iunie
1981), în art.24 proclamă că: „toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător,
propice dezvoltării lor”.
În democraţiile occidentale mai multe constituţii revizuite după 1972 au
inserat noul drept al omului la mediu, ca de exemplu: art.24 din Constituţia Greciei
(1975); în art.66 din Constituţia Portugaliei (1976) ; în art.285 din Constituţia
Braziliei (1988).
În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internaţională de Justiţie a
declarat că: „mediul nu este o abstracţie ci, desigur, spaţiul în care vieţuiesc fiinţele
umane şi de care depinde realitatea vieţii lor, sănătatea lor şi a generaţiilor
viitoare.” Aşadar, mediul este o realitate care a dobândit în ceva mai mult de
treizeci de ani o vocaţie universală, transformată într-o multitudine de reguli
internaţionale şi naţionale care fundamentează, de fapt, un nou drept fundamental
al omului.
Valorile ataşate protecţiei şi bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de
satisfacerea nevoilor esenţiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esenţiale pentru om
sunt condiţionate de marile echilibre naturale ale biosferei şi deci de impactul

31
activităţilor umane asupra mediului natural şi asupra resurselor naturale. Protecţia
mediului şi respectarea regulilor ecologiei devine, astfel, un imperativ vital legat de
dreptul fundamental la viaţă.
Echilibrul biologic, biodiversitatea, conştientizarea rolului pe care îl joacă
speciile florei şi faunei în menţinerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru
supravieţuirea umanităţii.
Mediul, protecţia lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept
fundamental, pentru că au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv,
a unei solidarităţi nu numai în interiorul statelor, dar şi la scară internaţională
(protecţia mediului uman, a zonelor litorale, protecţia stratului de ozon).
Mediul reflectă, aşadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă
care se impun nu numai statelor, ci, tot asemenea, tuturor actorilor economici şi
sociali. Mişcările ecologiste sunt, de altfel, susţinute şi influenţate de o puternică
mişcare populară acompaniată de organizaţii neguvernamentale, iar în unele ţări şi
de partidele ecologice. Având un fundament ştiinţific şi un fundament social,
mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenţii internaţionale şi
de legi naţionale (în mare parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică,
astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia legilor, şi
anume în constituţii ca un drept fundamental.
Consacrarea la nivel constituţional în numeroase ţări, pe care am mai amintit-
o, cunoaşte, poate, un caracter mai special cât priveşte Constituţia franceză.
Guvernul francez, la iniţiativa preşedintelui Republicii, a decis să introducă
protecţia mediului în Constituţie. Orice demers privind cuprinsul Constituţiei este
un act solemn, dar experienţa celei de-a cincea Republici a arătat că pot avea loc
numeroase reforme constituţionale privind organizarea puterilor constituţionale sau
alte probleme de fond ale societăţii.
În 2002, preşedintele Franţei a propus francezilor înscrierea dreptului la
mediu într-o cartă „andosată” la Constituţie alături de drepturile omului, de
drepturile economice şi sociale, menţionând că se va marca un mare progres.
Desigur, carta care consacră acest drept este o „gazdă legislativă” până la
revizuirea Constituţiei. Credem că este de remarcat faptul că acest mod de

32
consacrare constituţională dovedeşte o anume urgenţă care nu a mai îngăduit să
se aştepte prilejul revizuirii Constituţiei, aşa cum s-a întâmplat în România.
În acelaşi sens, subliniem şi faptul că în Proiectul Cartei Europene privind
principiile generale pentru protecţia mediului şi dezvoltare durabilă se regăseşte
„principiul integrării şi interdependenţei, în special în ceea ce priveşte drepturile
omului şi obiectivele sociale, economice şi de mediu”.
De altfel, dreptul omului la mediu este recunoscut şi garantat de comunitatea
internaţională, de Consiliul Europei prin jurisprudenţa Curţii Europene pentru
Drepturile Omului, precum şi de constituţiile a numeroase state membre ale
acestuia.

4.2. Conţinutul multifuncţional al dreptului omului la mediu

Dacă protecţia mediului înconjurător antrenează inevitabil atingerea unor
libertăţi fundamentale, cum ar fi, de pildă, dreptul de proprietate sau restrângerea
unor servituţi ori restrângerea dreptului la circulaţie în anumite zone protejate, ea
ajunge, după cum am arătat, să consacre drepturi fundamentale deja recunoscute
sau să lărgească alte preocupări.
Dreptul la mediu, iniţial, era strâns legat de dreptul la sănătate şi de dreptul
la viaţă; acesta s-a tradus mai târziu prin afirmarea unui drept cu privire la condiţiile
de viaţă şi de muncă mai bune (igiena şi securitatea muncii) şi prin dezvoltarea
dreptului la odihnă şi recreere.
Dar dreptul mediului este “purtătorul” unor drepturi fundamentale, cum ar fi
cele privind dreptul la informare şi la participare, la luarea deciziilor, dreptul la
asociere şi, prin aceasta, întărirea funcţiei sociale şi colective a unor drepturi deja
existente.
Dreptul constituie masa unor îndatoriri atât pentru stat şi autorităţile publice
cât şi pentru individ. Este evident că protecţia mediului poate fi raţiunea participării
crescute a cetăţenilor la viaţa publică şi la democratizarea tuturor procedurilor.
Este, poate, dificilă formularea corectă a acestui drept fundamental nou.
Legat de drepturile omului, avem o viziune antropocentrică, dar dreptul mediului nu
priveşte numai omul, ci şi toate celelalte forme de viaţă, însăşi biosfera. Se poate
totuşi admite, într-un înţeles mai larg, că dreptul la mediu priveşte omul şi toate

33
elementele naturale care-l înconjoară, în măsura în care acestea formează un tot
ecologic nedisociabil. Este, vorba, desigur de un mediu sănătos, de o bună
calitate, convenabil pentru dezvoltarea persoanei, ecologic echilibrat şi propice
dezvoltării vieţii. Mai mult decât un drept al omului în sens strict, el este un drept în
măsură să protejeze în acelaşi timp atât omul cât şi mediul în care trăieşte.

4.3. Dreptul omului la mediu în legislaţia românească

În România în Constituţia din 1991, în forma sa iniţială, nu era reglementat
un drept la mediu sănătos, dar în art. 134 alin. 2 lit. e) şi f) au fost prevăzute
îndatoriri ale statului cu privire la refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, la
menţinerea echilibrului ecologic şi pentru crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii.
Această nerecunoaştere expresă a dreptului la un mediu sănătos era
acoperită de art. 5 din Legea protecţiei mediului, Legea nr. 137/1995 care
precizează că: „statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos
şi echilibrat ecologic”, care a fost preluată şi de O.U.G. nr.195/2005, ambele
precizând acelaşi lucru, fără a se face vreo distincţie dictată de principiul
teritorialităţii legii.
În literatura de specialitate se aprecia chiar că nu trebuie să se considere că
dreptul s-ar bucura de o recunoaştere constituţională implicită întrucât aceasta ar
face să se piardă caracterul său de drept fundamental, fiind, în consecinţă, doar un
drept subiectiv care ar avea izvorul în Constituţie, fapt ce ar împiedica accesul la
procedurile specifice drepturilor fundamentale. O altă opinie arăta că
nereglementarea expresă a dreptului la mediu în Constituţie se datorează lipsei
fondurilor materiale necesare pentru luarea unor măsuri de combatere a poluării şi
faptului că o astfel de consacrare ar putea atrage la un moment dat blocarea
activităţii instanţelor judecătoreşti datorită avalanşei de cauze iniţiate de titularii
dreptului care se simt lezaţi de activităţile economice sau sociale poluante. Cu
toate acestea, au existat şi opinii în conformitate cu care, în perspectiva în care se
dorea modificarea Constituţiei României, unul dintre punctele demne de luat în
calcul este aceea consacrării exprese a dreptului la mediu sănătos, un drept a

34
cărui respectare să fie garantată inclusiv prin incriminarea comportamentelor
neconforme, neexistând nici un temei care să împiedice această evoluţie.
Toate aceste controverse au fost rezolvate când, prin Legea de modificare a
Constituţiei s-a procedat la introducerea art. 331 în conformitate cu care: „Statul
recunoaşte dreptul fiecărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul
înconjurător”.
Odată cu aceste reglementări România s-a alăturat grupului statelor care
consacră expres un drept fundamental al omului la un mediu sănătos, aceasta
datorită recunoaşterii faptului că protejarea mediului nu mai este doar un subiect la
modă ci o necesitate certă, mai ales prin prisma statutului de membru al Uniunii
Europene.
În aceste condiţii, dat fiind caracterul de drept fundamental al dreptului la
mediu sănătos, în materia de interes, apare ca fiind justificată aplicarea art. 20 alin.
2 din Constituţia României în conformitate cu care „dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”. În consecinţă, atunci când dreptul fundamental al omului la mediu
sănătos cunoaşte o ocrotire mai bună într-un instrument juridic internaţional decât
se întâmplă într-o reglementare internă, în baza art. 20 alin. 2 din Constituţie sunt
incidente normele internaţionale care ar înlătura astfel aplicarea reglementărilor
interne aflate în acţiune în domeniul respectiv, inclusiv în ceea ce priveşte dreptul
fundamental al omului la mediu sănătos. În toate celelalte cazuri se va aplica
reglementarea internă.
În art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005, privind protecţia
mediului , în afară de consacrarea dreptului la un mediu sănătos, legiuitorul a mai
stabilit şi un număr de cinci drepturi – garanţii care, sunt considerate ca
reprezentând mai degrabă drepturi special recunoscute şi dezvoltate în contextul
protecţiei mediului. Astfel:

35
 a. Accesul la informaţie privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare.
Pornind de la necesitatea de a proteja, de a conserva şi de a îmbunătăţi
calitatea mediului şi de a asigura dezvoltarea durabilă şi protecţia acestuia în
vederea asigurării unui mediu sănătos pentru toate persoanele, trebuie subliniat că
orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii şi bunăstării
sale şi, totodată, are sarcina atât individual, cât şi în asociere cu alţii, să
îmbunătăţească şi să protejeze mediului, în beneficiul generaţiilor prezente şi
viitoare şi să respecte această îndatorire. Pentru a fi capabili să menţină şi să-şi
exercite acest drept, precum şi să respecte şi să-şi execute această obligaţie,
persoanele trebuie să aibă acces la informaţie, să fie îndreptăţite să ia parte la
luarea deciziilor de mediu şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu.
Acest drept este o concretizare a dreptului fundamental al omului la informaţie
consacrat de art. 31 din Constituţie care stabileşte dreptul persoanei de a avea
acces la orice informaţie de interes public. Din coroborarea acestei dispoziţii cu
cea a art. 1 din O.U.G. 195/2005 în conformitate cu care protecţia mediului este un
obiectiv de interes public major, rezultă că trebuie să se asigure accesul cetăţenilor
la orice informaţie publică relativă la acest domeniu. Pentru a se asigura eficienţa
dreptului – ca garanţie trebuie să se creeze structurile prin care să se facă accesul
la informaţie86, să se stabilească procedura prin care se face acest acces şi să se
stabilească anumite condiţii pe care informaţia trebuie să le îndeplinească
informaţia pentru a fi accesibilă şi comprehesibilă. Accesul la informaţia de mediu
poate fi limitat, în condiţiile legii, numai atunci când respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare o impune.
b. Asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului este o formă a dreptului
fundamental social-politic de asociere. Dreptul cuprinde posibilitatea cetăţenilor
români de a se asocia în mod liber în partide sau formaţiuni politice, în sindicate
sau în alte forme sau tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la
viaţa ştiinţifică şi culturală şi de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. În
contextul protecţiei mediului conţinutul acestui drept este restrâns la apărarea

36
calităţii mediului şi se cuvine a fi subliniat rolul deosebit pe care îl au organizaţiile
neguvernamentale în acest domeniu.
c. Consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor şi programelor:
Art. 5 lit. „c” din Legea nr. 137/1995 a fost dezvoltat în O.U.G. nr.195/2005,
care reglementează acest drept ca fiind dreptul de consultare în vederea luării
deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu,
eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de
amenajare a teritoriului şi de urbanism şi este perceput ca o formă de participare a
cetăţenilor la protejarea mediului. De asemenea acest principiu se referă şi la
elaborarea planurilor şi a programelor
d. Dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în
probleme de mediu.
Acest drept a apărut ca o aplicaţie particulară a accesului la justiţie (art. 21
din Constituţie) şi a dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 48
din Constituţie). Conţinutul dreptului este întregit de prevederile art. 97 din
O.U.G.195/2005, privind protecţia mediului care conferă organizaţiilor
neguvernamentale dreptul la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului.
e. Dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit
În domeniul mediului înconjurător prejudiciul suferit este denumit daună
ecologică. În legătură cu acest drept în doctrină au fost formulate două principii:
principiul restitutio in integrum – chiar dacă restituirea nu se poate face decât prin
plata unei sume de bani şi principiul poluatorul plăteşte. Cel de-al doilea principiu
presupune internalizarea de către cel care produce poluarea a cheltuielilor
ocazionate de înlăturarea consecinţelor pe care le-a produs.

37
 CURSUL V
PROTECŢIA APEI ŞI A ECOSISTEMELOR ACVATICE

5.1. Considerente generale

Ca resursă naturală regenerabilă apa, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă
un element indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi
productive, sursă de energie şi cale de transport, fiind un factor determinant în

38
menţinerea echilibrului ecologic, pentru existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor
activităţilor umane.
În consecinţă, având în vedere că apa este din ce în ce mai mult ameninţată
de poluare şi supusă unei cereri tot mai mari şi diversificate, reglementările în
vigoare consacră un regim special aceastei resurse naturale, protecţia apelor şi a
ecosistemelor acvatice având ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii
acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane
şi a bunurilor materiale.

5.2. Regimul de protecţie şi utilizare durabilă a apelor

Menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor se realizează, la nivel general,
printr-un ansamblu de reglementări privind: normele tehnice refritoare la protecţia
apelor şi a ecosistemelor acvatice, inclusiv a populaţiei umane în cazul poluărilor
accidentale şi în context transfrontalier; procedura de autorizare pentru
exploatarea surselor de apă şi a ecosistemelor acvatice, realizarea construcţiilor
hidrotehnice, pentru lucrările de îndiguire şi regularizare a cursurilor de apă, de
irigaţii şi de desecare.
Conform Legii 171/1997, poluarea apelor reprezintă orice alterare fizică,
chimică, biologică sau bacteriologică a apei, inclusiv depăşirea nivelului natural de
radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie
folosirii în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni
alterarea
5.2.1. Clasificarea apelor supuse ocrotirii
În literatura de specialitate s-au propus mai multe criterii de clasificare a
apelor. Astfel:
a) Din punct de vedere al situării şi administrării lor apele pot fi: ape
internaţionale (deschise tuturor statelor indiferent dacă sunt state riverane sau fără
litoral); ape maritime teritoriale (apele porturilor, ale golfurilor şi fiordurilor situate
între litoral şi linia de bază a mării teritoriale); apele interioare (fluviile, râurile,
lacurile şi canalele navigabile, precum şi apele râurilor şi fluviilor de frontieră până
la linia mediană sau în cazul celor navigabile, până la canalul navigabil (talvegul).

39
 b) Din punct de vedere al destinaţiei apele sunt: de folosinţă generală (apa
necesară satisfacerii nevoilor populaţiei); ape destinate agriculturii (irigaţii); şi apele
cu destinaţie specială (navigaţie, industrie).
5.2.2. Reguli de protecţie a apelor
Protecţia apelor se realizează sub trei forme principale:
- protecţia cantitativă, care se realizează prin folosirea raţională şi protecţia
apelor împotriva epuizării;
- protecţia calitativă, realizată prin prevenirea si combaterea poluării;
- protecţia sanitară, care are ca obiectiv principal prevenirea contaminării sau
impurificării apelor şi se realizează prin aplicarea masurilor de protecţie a calităţii
apelor stabilite prin acte normative.

5.3. Regimul juridic al apelor în România

Principalele acte normative ce stabilesc regimul juridic al apelor, privind
administrarea, gospodărirea şi protecţia acestora şi a ecosistemelor acvatice sunt:
Legea apelor nr. 107/1996, modificată de Legea nr.192/2001 şi de HG nr.107 din
2005, Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, republicată în 1998, Legea
nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în 2000, HG nr.188/2002 privind
regimul apelor uzate, Constituţia României din 2003, etc.
Legea nr.107/1996 stabileşte următoarele obiective şi reguli în domeniu:
a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi
asigurarea unei curgeri libere a apelor;
b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a
caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;
c) refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;
f) valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia
raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi
productivităţii naturale a apelor;
g) apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase;

40
 h) satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de
energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor
nautice, ca şi ale oricăror alte activităţi umane.

5.4. Protecţia apelor în plan internaţional

Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vasta şi complexă
activitate de cooperare şi colaborare, sub forma tratatelor, convenţiilor sau
organismelor internaţionale.
Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a
lor variază în funcţie de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatării diversităţii
regimurilor juridice de protecţie, s-a impus necesitatea cooperării internaţionale în
scopul prevenirii şi combaterii poluării apelor, a administrării şi gospodăririi lor
judicioase.
În cadrul unor conferinţe regionale s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi
documente cu referire la necesitatea protejării şi gospodăririi raţionale a apelor din
Europa.
Unul dintre primele texte în materie a fost adoptat de O.N.U. şi il constituie
Regulile de la Helsinki din 1966, care stabilesc că: „poluarea este o alterare a
calităţii apelor" care determină o schimbare daunătoare în compoziţia, conţinutul
sau calitatea apei produse prin intervenţia factorului uman sau natural. Acest act a
introdus conceptul de „utilizare echitabilă şi raţională a unui bazin de drenaj
international".
În anul 1967 a fost adoptată Carta europeană asupra resurselor de apă, care
cuprindea o serie de principii ca: resursele de apă nu sunt inepuizabile; apa nu are
frontiere; apa este un patrimoniu universal; apa trebuie protejată în interesul
comun al omenirii.
A urmat Conferinţa de la Stockholm, din 1972, unde s-a adoptat Declaraţia
Reuniunii ce cuprinde un Plan de acţiune cu cinci Recomandări privind cooperarea
internaţională în domeniul protecţiei apelor continentale impotriva poluării.
Conferinţa O.N.U. asupra apei de la Mar del Plata (1977) a avut drept obiectiv
gestionarea raţională a apelor de frontieră.

41
 În Documentul Final al Reuniunii C.S.C.E. de la Viena, din 1989, se face apel
la necesitatea cooperării statelor pentru protecţia apelor transfrontaliere împotriva
tuturor surselor de poluare, a elaborării de convenţii-cadru în domeniu, etc.
Dintre Convenţiile internaţionale încheiate în acest domeniu, pot fi amintite:
- Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă
internaţionale împotriva poluării (Strasbourg – 1973), care prevede obligaţia
generală a statelor riverane la acelaşi curs de apă internaţional, de a coopera
pentru prevenirea şi reducerea poluării lor (pe calea negocierii, informării
reciproce, acordurilor, etc.);
- Convenţia relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice (prin
hidrocarburi şi cloruri) din 1985;
- Convenţia privind protecţia râului Tisa şi a afluenţilor săi împotriva poluării
(1986);
- Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale (Helsinki – 1992), care reprezintă reglementarea - cadru în materie.
Aceasta Convenţie defineşte apele transfrontaliere ca fiind „apele de suprafaţă
sau subterane ce marcheaza frontierele dintre două sau mai multe state, le
traversează sau sunt localizate pe acestea, sau cele ce se varsă direct în mare
faăă să formeze estuare". De asemenea, defineşte impactul transfrontalier ca
„orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o modificare a stării apelor
transfrontaliere cauzate de către o activitate umană produsă de un stat altui stat."
Obiectivul principal al convenţiei este acela de a determina statele semnatare să
se angajeze să ia masurile necesare pentru prevenirea, controlul sau producerea
poluării transfrontiere, fără a provoca un transfer al poluării în alt mediu, în acest
sens, conducându-se după principiul precauţiunii, principiul poluatorul plăteşte şi
principiul gestionării durabile a apelor.
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a Dunării
(Sofia – 1994), care a stabilit următoarele obiective principale:
a) gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, conservarea şi utilizarea lor
raţională;
b) controlul pericolelor provocate prin substanţe periculoase, îngheţ, inundaţii;

42
 c) evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontier;
d) programe de acţiune şi evaluare a pagubelor, etc.
Prin semnarea acestui document, regimul internaţional al Dunării se
îmbogăţeşte cu semnificative elemente de protecţie şi utilizare durabilă a apelor,
care reprezintă cel de-al doilea fluviu din Europa.
De asemenea, la nivel european s-au mai elaborat o serie de acte care
urmăresc protecţia şi calitatea apelor, prevenirea poluării, eliminarea surselor de
poluare, etc. Amintim în acest sens: Directiva 2000/60/CE de stabilire a cadrului
comunitar de acţiuni în domeniul strategiei apei; Directiva 91/676/CEE privind
protecţia apelor împotriva poluării cu substanţe periculoase provenite din surse
agricole; Directiva 98/83/CE asupra calităţii apei destinată pentru consumul uman,
etc.

CURSUL VI
PROTECŢIA ATMOSFEREI

6.1. Aspecte generale

Ca element important al mediului, calitatea atmoferei prezintă o importanţă
deosebită pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru existenţa faunei şi florei.
Poluarea aerului constituie însă o realitate tot mai evidentă a societăţii moderne.

43
 Convenţia privind poluarea atmosferică transfronalieră pe distanţe lungi,
încheiată la 13 noiembrie 1979 la Geneva, defineşte poluarea ca fiind
„introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau
energii care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să
dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi
să aducă atingere sau să păgubeasca valorile de agrement şi alte utilizări legitime
ale mediului înconjurător."
Prin prisma acestei definiţii, poluarea ne apare, fie ca orice modificare a
compoziţiei naturale ideale a aerului, fie ca orice emisie antrenând depăşirea unui
prag de calitate a aerului considerate periculoase pentru om şi mediu.

6.2. Protecţia atmosferei în dreptul intern

Legea nr.137/1995, republicată şi modificată prin Legea nr. 294 pentru
aprobarea O.U.G. nr.91/2002, stabileşte scopul protecţiei atmosferice şi, în acest
sens, la art. 42 prevede că „prin protecţia atmosferei se urmareşte prevenirea,
limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia pentru a evita manifestarea
unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale".
Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 (aprobată prin Legea nr.65/2001) privind
protecţia atmosferei, stabileşte că prin reglementarea activităţilor cu impact asupra
calităţii atmosferei dar şi printr-o strategie naţională corespunzătoare în domeniu,
se urmăreşte asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate.
Strategia naţională privind protecţia atmosferei (aprobată prin HG nr.
731/2004) are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea şi
implementarea unui sistem integrat de gestionare a calităţii aerului, eficient din
punct de vedere economic.
Principalele obiective ale strategiei naţionale în domeniu sunt:
- menţinerea calităţii aerului, acolo unde acesta este corespunzător din punct
de vedere calitativ;
- îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele în care acesta nu se încadrează în
limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatoriii de calitate;
- adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru limitarea şi eliminarea efectelor
negative ale poluării transfrontaliere;

44
 - îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la
care România este parte;
- cooperarea internaţională în materie.
Atribuţii şi răspunderile în domeniul protecţiei atmosferei revin deopotrivă
autorităţilor statului şi persoanelor fizice şi juridice.
Statul român elaborează şi conduce politica naţională de protecţie a
atmosferei, urmărind realizarea următoarelor obiective:
- introducerea de tehnici şi tehnologii corespunzătoare pentru reţinerea
poluanţilor la sursă şi pentru reducerea emisiilor de poluanţi;
- gestionarea aerului în sensul asigurării unei calităţi corespunzătoare pentru
securitatea sănătăţii umane, animale şi vegetale;
- modernizarea şi perfecţionarea continuă a sistemului naţional de evaluare
integrată a calităţii aerului.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia să elaboreze norme
tehnice, standarde, programe şi reguli privind calitatea aerului, emisiile de poluanţi
în aer, pragul fonic, calitatea combustibililor, supravegherea calităţii aerului prin
proceduri de prelevare şi analiză, identificarea şi controlul agenţilor economici ce
desfăşoară activităţi de risc potenţial sau poluare, sistemul de notificare rapidă în
caz de poluare acută cu efecte transfrontaliere.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului elaborează şi promovează
strategia naţională şi planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei5.
De asemenea, elaborează, avizează, promovează şi aprobă actele normative şi
măsurile necesare aplicării prevederilor din convenţiile internaţionale în materie, la
care ţara noastră este parte.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate, conform legii, să
dispună încetarea temporară sau definitivă a activităţilor poluante, să aplice
restricţii şi interdicţii în scopul prevenirii, limitării sau eliminării emisiilor de poluanţi
şi să aplice sancţiunile ce se impun.
Trebuie menţionat faptul că, alături de Autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, Ordonanţa de Urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei
5
Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Atmosferei a fost aprobat prin HG nr. 738/2004,
publicată în M.Of. nr. 499 din 2.06.2004.

45
stabileşte atribuţii şi responsabilităţi şi în sarcina altor autorităţi publice centrale,
cum ar fi: Autoritatea publică centrală pentru sănătate; Autoritatea publică centrală
pentru transport; Autoritatea publică centrală pentru industrie; Autoritatea publică
centrală pentru comerţ; Autoritatea publică centrală pentru agricultură şi
alimentaţie; Autoritatea publică centrală pentru lucrări publice şi amenajarea
teritoriului; Autoritatea publică centrală pentru coordonarea administraţiei publice
locale. De asemenea, atribuţii şi responsabilităţi îin scopul protecţiei atmosferei
sunt stabilite şi în sarcina autorităţilor publice teritoriale, a primăriilor şi consiliilor
locale.
Conform prevederilor legale, persoanele fizice şi juridice au stabilite o serie de
obligaţii, respectiv:
- să respecte normele juridice de protecţie a atmosferei;
- să solicite şi să obţină autorizaţii sau/şi acorduri de mediu;
- să doteze instalaţiile tehnologice poluante cu sisteme de monitorizare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor
poluante;
- să diminueze sau să înceteze activităţile generatoare de poluare;
- să ia măsuri de protecţie fonică;
- să întreţină şi să extindă, spaţiile verzi în scopul îmbunătăţirii calităţii de
regenerare a atmosferei.
Legea mediului, republicată în anul 2000, modificată şi completată, stabileşte
obligaţii şi în sarcina autorităţilor vamale, respectiv, de a nu permite intrarea sau
ieşirea din ţară a surselor mobile poluante.
6.3. Protecţia atmosferei în plan internaţional
Protecţia atmosferei în plan internaţional a făcut la început doar obiectul
jurisprudenţei, prima hotărâre pronunţată de un tribunal internaţional în materie de
poluare referindu-se la un caz în care Canada a fost considerată vinovată pentru
prejudiciul economic cauzat SUA, în urma emisiilor provenite de la uzină aflată în
apropierea frontierei comune.
Din acest exemplu se poate trage concluzia că poluarea atmosferică nu
cunoaşte graniţe politico-administrative, ea reprezintând un fenomen global, fapt

46
ce impune cu necesitate o cooperare internaţională pe bază de convenţii în
materie sau îndrumări din partea unor organisme şi organizaţii internaţionale.
Primele reglementări internaţionale care au formulat principii referitoare la
protecţia atmosferei împotriva poluării au fost adoptate începând cu anii `60. Aici
pot fi amintite rezoluţiile Consiliului Europei asupra principiilor referitoare la lupta
împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră;
măsurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de OCDE (Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) în anul 1974; precum şi o serie de
directive ale CE (Comunităţile Europene).6
Unul dintre cele mai complete texte referitoare la această forma de poluare
este Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere la mari distanţe7,
adoptată la Geneva în anul 1979, care a avut un rol important în impulsionarea
cooperării internaţionale în domeniu şi a consacrat câteva reguli cu valoare de
principii:
- protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;
- reducerea şi prevenirea poluării atmosferice pe distanţe lungi;
- elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor atmosferici;
- schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea ştiinţifică în
domeniu, etc;
- consultarea între partea sau părţile contractante afectate în mod efectiv de
poluarea atmosferică pe distanţe lungi sau care sunt expuse la un risc semnificativ
de o astfel de poluare şi partea sau părţile contractante pe teritoriul şi sub
jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi poluante.
Convenţia de la Geneva a intrat în vigoare în anul 1983, fiind modificată prin
opt protocoale adiţionale, în scopul actualizării şi îmbogăţirii ei.

6.4. Protecţia spaţiului extra-atmosferic

6
Dintre cele mai importante directive comunitare pot fi menţionate: Directiva-cadru pentru poluarea
aerului de către industrie (care defineştevalorile limită ale emisiilor şi stabileşte principiile controlului
poluării); Directiva asupra incinerării deşeurilor menajere (care stabileşte valorile limită pentru
emisiile unui anumit număr de substanţe); Directiva asupra gazelor evacuate de automobile (care
stabileşte valorile limită pentru emisiile de acid sulfuric, substanţe organice şi CO2.
7
Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere la mari distanţe a fost ratificată de România
prin Legea nr. 8/1991, publicată în M.Of. nr. 18 din 26 ianuarie 1991.

47
 În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extra-atmosferic
(cosmic), precum şi în vederea protejării lui, au fost adoptate mai multe rezoluţii ale
Adunării Generale a ONU şi s-au încheiat o serie de convenţii şi tratate
internaţionale, care constituie în mare parte obiectul dreptului cosmic.
Dintre aceste documente, cel mai important este Tratatul privind principiile
care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului extra-
atmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti8, adoptat la Moscova în anul 1967,
care este un tratat-cadru ce stipulează principiile ce guvernează activitatea statelor
în acest spaţiu.
După adoptarea Tratatului spaţial au urmat alte importante
convenţii internaţionale privind spaţiul cosmic, respectiv:
- Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor
şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extra-atmosferic (1968);
- Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele
cauzate de obiectele lansate în spaţiul extra-atmosferic (1972);
- Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul
extra-atmosferic (1975);
- Acordul asupra activităţii statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri
cereşti (1979).
Din cuprinsul acestor instrumente juridice internaţionale se desprind,
în afara unor reglementări specifice, de amănunt, principiile şi regulile
care guvernează activitatea statelor în spaţiul extra-atmosferic, respectiv:
- Libertatea accesului la spaţiul cosmic, a exploatării şi utilizării
acestuia de către toate statele în condiţii de egalitate;
- Activităţile statelor în spaţiul cosmic trebuie să se desfăşoare
conform dreptului internaţional şi Cartei O.N.U.;
- Folosirea spaţiului extra-atmosferic trebuie să se facă exclusiv
în scopuri paşnice, în interesul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,
nici un stat nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spaţiul

8
Tratatul a fost ratificat de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 74 din 30 ianuarie 1968, publicat
in Buletinul oficial nr. 10 din 2 februarie 1968.

48
cosmic armamente clasice, arme nucleare sau alte arme
de distrugere în masă ori instalaţii militare;
- Utilizarea spaţiului extra-atmosferic trebuie să se facă în beneficiul
tuturor ţărilor, fără nicio discriminare;
- Nici un stat nu este îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea
asupra spaţiului extra-atmosferic, a Lunii sau a oricărui alt corp ceresc,
să le ocupe sau să le folosească în mod exclusiv. Spaţiul extra-atmosferic,
Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt declarate patrimoniu comun al
umanităţii;
- Statele trebuie să coopereze şi să se ajute reciproc în tot ceea ce
ţine de explorarea sau utilizarea spaţiului cosmic.
În condiţiile progresului tehnico-ştiinţific, reglementarile realizate până în
prezent în domeniul protecţiei spaţiului extra-atmosferic vor fi urmate, fără îndoială,
şi de alte instrumente juridice internaţionale menite să reglementeze activitatea
statelor în spaţiul extra-atmosferic, precum şi protecţia acestuia.

CURSUL VII
PROTECŢIA SOLULUI ŞI A SUBSOLULUI

7.1. Aspecte generale

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre, fiind o
componentă importantă a biosferei şi reprezentând un organism viu în care s-a
stabilit un anumit echilibru ecologic. Solul este foarte vulnerabil la influenţele
negative asupra sa, atât naturale (inundaţii, furtuni, contaminare, poluare
atmosferica), cât şi artificiale. Poluanţii acumulaţi în sol pot tulbura puternic
echilibrul ecologic al acestuia, cu consecinte negative asupra mediului
înconjurător.

49
 Poluarea solului este rezultatul acţiunilor ce produc degradarea solului (fizică,
chimică sau biologică), afectând negativ capacitatea sa bioproductivă. Sursele de
poluare a solului sunt: emisii din procese tehnologice, pesticidele, deversările de
petrol, reziduurile industriale şi deşeurile menajere, exploatările de resurse
minerale, etc.
Poluarea solului este un proces complex reprezentat de acele fenomene
negative care prin efectul lor duc la degradarea şi distrugerea funcţiei sale ca
suport şi mediu în acelaşi timp.
Principalele efecte ale poluării solului sunt:
- acidificarea solului;
- diminuarea rezervei de humus;
- deficitul unor microelemente;
- deficitul sau excesul potenţial de umiditate;
- eroziunea şi saturarea solului;
- contaminarea cu agenţi patogeni, pesticide, etc.
Efectele poluarii solului se pot manifesta direct sau indirect, putând avea
caracter imediat sau pe termen lung. Datorită multiplelor forme de poluare la care
este expus, a întinderii sale limitate, a importanţei în asigurarea perenităţii
ecosistemelor terestre, a resurselor de hrană pe care le deţine şi le oferă, dar şi a
unei mari perioade de timp necesare pentru formarea unui nou strat de sol, sunt
necesare mijloace complexe şi variate pentru protecţia solului, măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a terenurilor.
Protectia solului presupune urmatoarele tipuri de activitati.:
- activitati de imbunatatiri funciare, care se adreseaza de regula, poluarii naturale;
- activitati de prevenire si combatere a poluarii solului, ce se adreseaza, in special,
poluarii antropice.

7.2. Măsuri legale de protecţie a solului şi subsolului în România

Conform art. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat
din care fac parte, constituie fondul funciar al României, protecţia acestuia

50
asigurându-se prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi
amenajare, obligatorii pentru toţi deţinătorii de terenuri.
Astfel, în scopul protecţiei terenurilor, legislaţia în vigoare stabileşte o serie de
obligaţii pentru deţinătorii de terenuri cu orice titlu, protecţia juridică fiind
considerată mijlocul cel mai eficient de conservare şi ameliorare a calităţii
acestora. Protecţia juridică a terenurilor are ca scop atât protecţia cantitativă
(folosirea completă şi păstrarea destinaţiei acestor terenuri, a fertilităţii lor, etc), cât
şi protecţia lor calitativă (executarea de lucrări de conservare şi ameliorare a
solului pe bază de studii şi proiecte, prevenirea şi înlăturarea degradării calităţii
fizico-chimice şi biologice).
Reglementările actuale în vigoare consacră principiul prevenirii şi, respectiv,
combaterii proceselor de degradare şi poluare a solului, determinate fie de
fenomene naturale, fie de activităţi economico-sociale. În acest scop, dispoziţiile
constituţionale consacră obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a
ameliora mediul înconjurător (art. 35, par. 3), precum şi respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi (art. 44, par. 7).
Legea nr. 135/1995 privind protecţia mediului (publicată în M.Of. nr. 70 din 17
februarie 2000) consacră protecţia mediului ca o obligaţie a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi
juridice şi cuprinde dispoziţii care prevăd obligaţia pentru toţi deţinătorii de terenuri
de a proteja solul, subsolul şi ecosistemele terestre prin măsuri de gospodărire,
conservare şi amenajare a teritoriului complexe şi adecvate (art. 48).
Ca efect al obligaţiei de protecţie ce incumbă acestora, deţinătorii de terenuri
pot executa prin forţe proprii aceste lucrări, iar dacă nu au aceste posibilităţi,
execuţia de către unităţile specializate se face tot prin grija lor.
Terenurile degradate şi neproductive (cu eroziune, cu exces de umiditate,
pietriş, bolovaniş, nisipoase, sărăturate şi acide, cu deseuri, etc.) care şi-au
pierdut, total sau parţial, capacitatea de producţie, sunt supuse unui program de
recuperare şi ameliorare.
Solul poate fi protejat şi ameliorat prin lucrări de îmbunătăţiri funciare, sub
forma construcţiilor hidrotehnice, lucrări de prevenire şi înlăturare a secetei,

51
inundaţiilor, umidităţii excesive, eroziunii, etc., în scopul îmbunătăţirii capacităţii de
producţie a terenurilor neproductive. Aceste lucrări se execută în corelaţie cu
lucrările de gospodărire a apelor, de amenajare a teritoriului, în acord cu interesele
deţinătorilor de terenuri.

7.3. Răspunderea contravenţională şi penală în domeniul protecţiei şi

ameliorării solului şi subsolului
Conform art. 111 din Legea nr. 18/1991, constituie contravenţii la normele
privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice
următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii, încât, potrivit legii
penale, constituie infracţiuni:
a) efectuarea de schimburi de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a
terenurilor de la superioară la inferioară, precum şi folosirea definitivă sau
temporară a terenurilor agricole şi silvice în alte scopuri decât pentru producţia
agricolă şi silvică;
b) nedeclararea la organele judeţene de cadastru funciar de către posesori, în
termen de 30 de zile de la aprobare, a schimburilor de terenuri şi a schimbării
categoriei de folosinţă a acestora, precum şi a datelor cu privire la mărimea
suprafeţelor şi categoria de folosinţă a acestora;
c) neluarea măsurilor de către posesorii de terenuri şi de către persoanele
autorizate, pentru păstrarea în bune condiţii a bornelor geodezice, topografice, a
reperelor metalice de nivelment, a piramidelor şi balizelor de semnalizare a
punctelor geodezice, precum şi degradarea şi distrugerea lor din culpă;
d) nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol,
înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective, şi nedepozitarea
acestui strat pe suprafeţele stabilite de organele agricole, precum şi neluarea
măsurilor de amenajare şi nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de
cărbune, caolin, argilă, pietriş, sonde abandonate şi altele asemenea;
e) amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepţia celor prevăzute la art. 92,
pe terenurile situate în extravilan, fără avizele şi aprobările prevăzute de lege;
f) ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar
din producţia agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate şi predate;

52
 g) degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri
de pietriş, moloz, nisip, prefabricate, construcţii metalice, reziduuri, resturi
menajere, gunoaie şi altele asemenea;
h) neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoane juridice sau fizice
pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea
de producţie şi prin scurgeri de orice fel.
Sistemul sancţiunilor prevăzut de Legea nr. 18/1991 se completează cu
sancţiunile prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, care la art. 96 arată că încălcarea următoarelor prevederi
legale constituie contravenţii:
a) neasigurarea la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în
funcţiune a obiectivelor de orice fel, cât şi la schimbarea destinaţiei terenurilor, a
condiţiilor prevăzute în acordul şi în autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu;
b) neluarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau
funcţional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicaţie rutiere,
feroviare şi de navigaţie;
c) neadoptarea sau neaplicarea, atât de către autorităţile administraţiei
publice locale, cât şi de persoanele fizice şi juridice, după caz, a măsurilor
obligatorii cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi
împrejurimilor acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi
arbuştilor decorativi, ş.a.
De asemenea, conform art. 98 din OU nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
sunt considerate infracţiuni următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în
pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală:
a) arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile
protejate şi de pe terenurile supuse refacerii ecologice;
b) poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi,
funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi de tratare şi neutralizare,
menţionate în prevederile acordului de mediu şi/sau autorizaţiei/autorizaţiei
integrate de mediu;

53
 c) poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor
deşeuri sau substanţe periculoase;
d) continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;
e) nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe
periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor
chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
f) prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului
asupra mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament a unor
concluzii şi informaţii false, ş.a.

CURSUL VIII
PROTECŢIA FAUNEI

8.1. Statutul juridic al animalelor în dreptul naţional

Reprezentând totalitatea speciilor de animale, fauna prezintă importanţă din
punct de vedere juridic sub aspectul protecţiei animalelor, atât cele domestice cât
şi cele sălbatice.
Măsurile necesare pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare
ale animalelor cu sau fără deţinător, domestice sau sălbatice, sunt stipulate în
Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor (modificată şi completată prin
Legea nr. 9/2008), precum şi în normele legislaţiei sanitar-veterinare.
Conform Legii protecţiei animalelor, deţinătorilor de animale le este interzis să
aplice animalelor rele tratamente (în sensul legii, prin rău tratament se

54
înţelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor,
maltratarea şi supunerea animalelor la eforturi inutile, precum şi
neasigurarea condiţiilor minime necesare vieţii şi bunăstării acestora),
şi alte asemenea cruzimi.
În sensul art. 6 din Legea 205/2004, prin cruzime faţă de animale se
înţelege:
- omorârea animalelor, din perversitate, precum şi prin practicarea
tirului pe animale domestice sau captive;
- organizarea de lupte între animale sau cu animale;
- folosirea de animale vii pentru dresajul câinilor sau pentru a le
controla agresivitatea;
- folosirea de animale pentru expoziţii, publicitate, realizare de filme
sau în scopuri asemănătoare, dacă aceste activităţi le provoacă acestora
suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri;
- abandonarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea
omului;
- administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice
ale animalelor în timpul competiţiilor sportive, sub forma dopajului.
Nerespectarea acestor prevederi legale atrage răspunderea contravenţională,
constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor făcându-se de persoane
împuternicite, potrivit atribuţiilor de serviciu, din cadrul Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi al Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea
ativităţii sanitar-veterinare (aprobată prin Legea nr. 215/2004), persoanele fizice şi
persoanele juridice proprietare sau deţinătoare de animale vii ori material
germinativ de origine animală, cele care produc, depozitează, colectează,
transportă, procesează, intermediază, pun pe piaţă, importă, exportă sau
comercializează animale vii ori material germinativ de origine animală, produse şi
subproduse de origine animală, produse medicinale veterinare, deşeuri,
subproduse de origine animală care nu sunt destinate consumului uman sau

55
agenţi patogeni de origine animală, produse şi materii utilizate în nutriţia animalelor
ori alte materii şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a animalelor răspund
pentru aplicarea şi respectarea întocmai a prevederilor legislaţiei sanitar-
veterinare, în vederea asigurării şi garantării sănătăţii animalelor, a sănătăţii
publice, protecţiei animalelor, protecţiei mediului şi a siguranţei alimentelor.
Persoanele fizice şi juridice prevăzute au următoarele obligaţii:
a) să anunţe direcţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor
judeţene sau a municipiului Bucureşti începerea ori sistarea activităţilor supuse
supravegherii şi controlului sanitar-veterinar;
b) să asigure sprijinul necesar autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor pentru realizarea atribuţiilor şi responsabilităţilor acestora;
c) să permită accesul liber, permanent şi nerestricţionat al autorităţilor
sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor pentru efectuarea inspecţiilor,
controalelor, verificărilor sau examinărilor în obiectivele prevăzute de lege;
d) să ofere autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor
asistenţa necesară în timpul controalelor, inspecţiilor, verificărilor şi examinărilor pe
care le întreprind pentru realizarea obiectivelor, atribuţiilor şi responsabilităţilor
acestora;
e) să anunţe fără întârziere autorităţile sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor locale şi administraţia publică locală despre apariţia oricărei
suspiciuni sau îmbolnăviri a animalelor, iar până la sosirea medicului veterinar, să
izoleze animalele bolnave, moarte, ucise ori tăiate, fiind interzisă folosirea sau
comercializarea cărnii şi a altor produse şi subproduse provenite de la aceste
animale, fără aprobarea autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor
locale;
f) să anunţe autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor
locale, în termenul stabilit de prevederile legale specifice, despre intrarea/ieşirea
de animale în/din localităţi, înstrăinarea şi dobândirea de animale, dispariţia,
moartea, tăierea de animale, precum şi orice alte evenimente privind mişcarea
animalelor;

56
 g) să sprijine autorităţile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor
în efectuarea acţiunilor sanitar-veterinare de interes public;
h) să prezinte animalele pentru efectuarea acţiunilor sanitar-veterinare de
interes public, la locul, data şi ora stabilite de medicul veterinar oficial sau de
medicul veterinar de liberă practică împuternicit;
i) să respecte măsurile stabilite de autoritatea sanitar-veterinară şi pentru
siguranţa alimentelor;
j) să anunţe autoritatea sanitar-veterinară şi pentru siguranţa alimentelor
locală şi să solicite certificatul de sănătate animală şi de transport ori alte
documente necesare în vederea mişcării sau transportului de animale vii, material
germinativ de origine animală, produse şi subproduse supuse supravegherii şi
controlului sanitar-veterinar;
k) să trimită autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, la
solicitarea acesteia, copii ale documentelor şi certificatelor ce însoţesc animalele
vii, materialul germinativ de origine animală, produsele şi subprodusele supuse
supravegherii şi controlului sanitar-veterinar;
l) să respecte interdicţiile şi restricţiile stabilite de autoritatea sanitar-
veterinară şi pentru siguranţa alimentelor privind activităţile prevăzute la art. 2;
m) să pună pe piaţă, să importe, să exporte şi să comercializeze numai
animale vii, material germinativ de origine animală, produse şi subproduse
provenite de la animale, pentru care, dacă au fost tratate cu produse medicinale
veterinare, s-au respectat perioadele de aşteptare sau de întrerupere;
n) să respecte măsurile de interdicţie şi restricţie pentru produse
medicinale veterinare şi pentru produse şi materii utilizate în nutriţia animalelor,
pentru unele substanţe interzise sau neautorizate a fi administrate animalelor ori a
fi folosite în relaţie cu produsele de origine animală;
o) să pună la dispoziţie autorităţilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa
alimentelor animalele vii sau materialul germinativ de origine animală, produsele şi
subprodusele de origine animală, produsele medicinale veterinare, deşeurile,
subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman sau
agenţii patogeni de origine animală, produsele şi materiile utilizate în nutriţia

57
animalelor ori alte materii şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a
animalelor, în vederea examinării şi testării acestora, pentru depistarea unor
substanţe interzise sau neautorizate a fi utilizate în scopuri sanitar-veterinare;
p) să respecte măsurile de interzicere sau restricţionare privind punerea pe
piaţă, importul, exportul, tranzitul şi comerţul cu produse şi subproduse ce nu sunt
destinate consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriţia
animalelor, precum şi dispoziţiile autorităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa
alimentelor de distrugere a produselor şi subproduselor ce nu sunt destinate
consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriţia
animalelor, ce pot constitui un risc potenţial pentru sănătatea animalelor, sănătatea
publică, protecţia animalelor, protecţia mediului şi siguranţa alimentelor;
q) să aplice normele sanitar-veterinare privind cerinţele de zooigienă, de
adăpostire, îngrijire, de reproducţie şi utilizare raţională a animalelor, precum şi
măsurile suplimentare stabilite de autorităţile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa
alimentelor în aceste domenii;
r) să aplice măsurile sanitar-veterinare pentru prevenirea bolilor animalelor,
precum şi pentru controlul şi eradicarea sau prevenirea difuzării acestora în
teritoriu;
s) să întreţină în bună stare de funcţionare şi igienă, cu respectarea strictă
a regulilor sanitar-veterinare, mijloacele pentru transportul animalelor vii,
materialului germinativ de origine animală, produselor şi subproduselor supuse
supravegherii şi controlului sanitar-veterinar;
ş) să păstreze, în limitele de timp stabilite de autoritatea sanitar-veterinară
şi pentru siguranţa alimentelor, certificatele şi documentele ce atestă sau certifică
starea de sănătate a animalelor vii, a materialului germinativ de origine animală
sau a produselor şi subproduselor supuse supravegherii şi controlului sanitar-
veterinar;
t) să respecte măsurile de suspendare sau retragere de pe piaţă a
produselor medicinale veterinare, stabilite de autoritatea sanitar-veterinară şi
pentru siguranţa alimentelor, şi să pună la dispoziţie acesteia documentele şi

58
produsele respective, pentru examinarea acestora, inclusiv prin prelevare de probe
pentru examene de laborator;
ţ) să se conformeze cerinţelor sanitar-veterinare stabilite prin ordin al
preşedintelui Autorităţii.

8.2. Protecţia fondului cinegetic

În vederea protejării faunei autohtone, este interzisă introducerea pe teritoriul
ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, de culturi de microorganisme, a
exemplarelor de plante şi animale sălbatice vii, fără acordul pentru import al
organelor de stat competente.
Regimul juridic al vânătorii şi al protecţiei fondului cinegetic este stabilit în
Legea nr. 407/2006 (modificată şi completată prin Legea nr. 197/2007), care
prevede o serie de măsuri cu privire la: administrarea şi gestionarea durabilă a
faunei cinegetice; obligaţiile ce revin deţinătorilor de terenuri pe care se arondează
fonduri de vânătoare; regulile de exercitare a vânătorii; regimul sancţionator în
cazul încălcării prevederilor legale.

Constituirea fondurilor de vânătoare

Conform art. 1, lit. J din Legea nr. 407/2006, fondul de vânătoare este
unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de categoria de teren,
indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai
mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondul de
vânătoare suprafeţele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan,
suprafeţele rezervaţiilor ştiinţifice, suprafeţele parcurilor naţionale, suprafeţele
siturilor patrimoniului natural universal şi suprafeţele strict protejate din cadrul
zonelor umede de importanţă internaţională.
Criteriile de constituire a unui fond de vânătoare sunt următoarele:
a) mărimea suprafeţei fondului de vânătoare;
b) stabilirea faunei sedentare de interes cinegetic;
c) limitele fondului de vânătoare;
d) apartenenţa, de regulă, la acelaşi etaj altitudinal;

59
 e) structura de proprietate asupra terenului. Se urmăreşte, pe cât posibil,
constituirea de fonduri de vânătoare pe terenuri care aparţin aceluiaşi tip de
proprietate;
f) existenţa diversităţii din punct de vedere al folosinţei terenurilor (se
urmăreşte ca în cadrul unui fond de vânătoare să existe cât mai multe categorii de
folosinţă a terenului);
g) constituirea, în timp, a fondurilor de vânătoare.

Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic

Administrarea fondului cinegetic se realizează de către autoritatea publică
centrală care răspunde de silvicultură, care, în conformitate cu art. 6 din Legea nr.
407/2006, are următoarele atribuţii:
a) elaborează strategia privind fondul cinegetic al României;
b) stabileşte criteriile de atribuire în gestiune a fondurilor de vânătoare pe
care le scoate la licitaţie;
c) stabileşte valoarea de pornire pentru licitaţiile pe care le organizează în
scopul atribuirii în gestiune a fondurilor de vânătoare;
d) stabileşte tariful de gestionare pentru fondurile de vânătoare atribuite
direct;
e) elaborează metodologia şi reglementările de organizare şi practicare a
vânătorii;
f) stabileşte şi aprobă cotele anuale de recoltă pentru speciile admise la
vânătoare, cu avizul autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia
mediului, în funcţie de tendinţele evoluţiei populaţiei faunei cinegetice şi de
populaţia optimă;
g) propune, în situaţii justificate, modificarea perioadelor legale de vânătoare
pentru unele specii de vânat;
h) avizează propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu specii noi
de vânat, pe baza studiilor de impact, avizate de Academia Română şi de
autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului;

60
 i) stabileşte, împreună cu reprezentanţii ministerelor de resort, măsurile
necesare menţinerii echilibrului ecologic şi prevenirii pagubelor cauzate de vânat şi
prin vânătoare, culturilor agricole, animalelor domestice şi fondului forestier;
j) ţine evidenţa şi publică, anual, date referitoare la populaţia de faună
cinegetică, starea de sănătate a acesteia, recoltele şi trofeele de vânat;
k) colaborează cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în vederea stabilirii
programelor de învăţământ pentru instituţiile de învăţământ care au ca discipline
de studiu fauna cinegetică şi vânătoarea şi în vederea stabilirii programelor de
cercetare ştiinţifică în domeniul cinegetic;
l) controlează activitatea cinegetică la toate nivelurile;
m) organizează direct şi coordonează activitatea de combatere a
braconajului;
n) organizează documentarea ştiinţifică în managementul cinegetic şi
stabileşte sistemul informaţional în domeniul cinegetic;
o) stabileşte criteriile pentru acordarea licenţei de funcţionare gestionarilor
fondurilor de vânătoare;
p) acordă licenţa de funcţionare gestionarilor fondurilor de vânătoare;
q) colaborează cu Ministerul Justiţiei pentru atestarea experţilor tehnici
judiciari în vânătoare;
r) emite şi aprobă modelul permiselor de vânătoare şi ţine evidenţa celor care
au dobândit calitatea de vânător;
s) emite şi pune la dispoziţia gestionarilor fondurilor de vânătoare formularele
autorizaţiilor de vânătoare;
ş) stabileşte rasele de câini admise la vânătoare în România;
t) stabileşte, împreună cu Autoritatea Naţională pentru Omologarea Armelor
şi Muniţiilor, armele şi categoriile de muniţie care se pot folosi la vânătoare în
România;
ţ) iniţiază acţiuni de popularizare a activităţii cinegetice şi de educare a
populaţiei în domeniu;
u) participă sau sprijină, după caz, programul colaborărilor internaţionale în
domeniul cinegetic;

61
 v) înfiinţează Comisia Naţională de Evaluare a Trofeelor de Vânat, cu
reprezentare în teritoriu;
x) stabileşte modelul cadru al contractului de gestionare prin negociere cu
reprezentanţii gestionarilor fondurilor de vânătoare.

8.3. Protecţia fondului piscicol

Conform art. 7 din Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi
acvacultura, strategia în domeniul protecţiei fondului piscicol şi pescuitului din
bazinele piscicole naturale, precum şi din bazinele piscicole amenajate, a
acvaculturii şi valorificării producţiei, indiferent de forma de proprietate sau de
administrare, se realizează de autoritatea publică centrală sau pentru agricultură şi
alimentaţie împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de mediu.
În vederea administrării fondului piscicol din domeniul public de interes
naţional, precum şi din amenajările piscicole din domeniul public şi privat al
statului, exceptând apele de munte şi zona administrată de Administraţia
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării", s-a înfiinţat, conform legii, Compania
Naţională de Administrare a Fondului Piscicol, entitate având personalitate juridică
proprie.
Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol funcţionează pe
bază de gestiune economică proprie prin autofinanţare, în subordinea Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, având următoarele atribuţii:
a) aplică strategiile naţionale din domeniul protejării fondului piscicol şi
gestionării exploatării durabile prin pescuit, a resurselor piscicole ce aparţin
fondului piscicol, precum şi dezvoltarea pisciculturii şi a celorlalte ramuri ale
acvaculturii;
b) elaborează metodologia de evaluare a fondului piscicol şi de stabilire a
cotelor anuale de peşti şi o supune spre aprobare autorităţii publice centrale care
se ocupă de piscicultură;
c) asigură exploatarea durabilă prin pescuitul comercial şi pescuitul
recreativ/sportiv, la nivelul cotelor admisibile, din fondul piscicol proprietate publică
şi privată a statului;

62
 d) acordă licenţe/autorizaţii de pescuit comercial, recreativ/sportiv
persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile legii;
e) concesionează către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din
domeniul public şi privat al statului, în vederea exploatării şi valorificării resurselor
piscicole;
f) elaborează şi propune spre aprobare autorităţii publice centrale pentru
agricultură şi alimentaţie nivelul minim al redevenţei şi al tarifelor de acordare a
licenţelor şi autorizaţiilor de pescuit;
g) protejează, conservă şi reface prin repopulări fondul piscicol din bazinele
naturale;
h) elaborează norme şi propune reglementări în conformitate cu atribuţiile ce
derivă din obiectul de activitate şi cu obligaţiile asumate de România prin
semnarea acordurilor şi aderarea la organisme şi convenţii internaţionale în
domeniu şi le supune spre aprobare autorităţii publice care se ocupă de
piscicultură;
i) organizează şi desfăşoară activităţi de inspecţie piscicolă privind
respectarea prevederilor prezentei legi şi a altor reglementări în vigoare;
j) organizează şi coordonează activităţile de cercetare ştiinţifică în domeniul
pescuitului şi acvaculturii;
k) prestează servicii pentru terţi;
l) desfăşoară activităţi de pescuit, piscicultură, procesare, transport şi
comercializare a peştelui pentru bazinele piscicole naturale şi amenajările piscicole
care nu sunt concesionate.
8.4. Măsuri de protecţie a animalelor domestice
În legislaţia românească, protecţia animalelor domestice nu are încă o
reglementare unitară, prevederile cu privire la protectia acestor animale găsindu-se
într-o serie de legi, cum ar fi;
- Legea nr. 205 din 26 mai 2004 privind protecţia animalelor;
- Legea nr. 60 din 24 martie 2004 privind ratificarea Convenţiei europene
pentru protecţia animalelor de companie, semnată la Strasbourg la 23 iunie 2003;
- Legea zootehniei nr. 72 din 16 ianuarie 2002;

63
 - Legea sanitară veterinară nr. 60/1974 (modificată şi completată prin OUG
nr. 62/2001, aprobată prin legea nr. 758/2001);
- Hotărârea de Guvern nr. 984/2005 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la normele sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor.
Constituie contravenţii la normele sanitar-veterinare privind protecţia,
bunăstarea şi creşterea animalelor urmatoarele fapte:
- lovirea, chinuirea, părăsirea sau creşterea animalelor în condiţii improprii,
prin încălcarea normelor de creştere şi sanitare veterinare;
- folosirea la tracţiune a cabalinelor şi a bovinelor sub vârsta de 2 ani sau în
ultima lună de gestaţie şi în prima lună de lactaţie;
- nerespectarea repaosului de boală sau a prescripţiilor medicale stabilite de
personalul sanitar veterinar prin Actul sanitar veterinar de punere sub observaţie,
pentru recuperarea stării de sănătate şi a capacităţii de reproducţie şi producţie a
animalelor;
- neaplicarea şi nerespectarea normelor sanitare veterinare referitoare la
protecţia şi bunăstarea animalelor în ceea ce priveşte adăpostirea, hrănirea,
îngrijirea, starea de sănătate, transportul, tăierea, uciderea sau eutanasierea celor
cu afecţiuni incurabile ori a câinilor agresivi din rasele interzise pe teritoriul
României;
- neaplicarea şi nerespectarea normelor de igienă privind întreţinerea
adăposturilor pentru animale, a incintelor, padocurilor, taberelor, stânelor, surselor
de apă, depozitelor de furaje, platformelor de gunoi şi a sistemelor de evacuare şi
colectare a dejecţiilor;
- neprezentarea de către deţinători a animalelor pentru efectuarea
operaţiunilor sanitare veterinare obligatorii, la locul, data şi ora stabilite şi
comunicate de medicul veterinar oficial, precum şi refuzul acestora de a supune
animalele acţiunilor sanitar veterinare obligatorii;
- nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a cerinţelor stabilite de
autoritatea sanitară veterinară şi pentru siguranţa alimentelor competentă pentru
importul, exportul şi tranzitul de animale, produse alimentare, produse medicinale

64
de uz veterinar, alte produse de uz veterinar sau de produse destinate nutriţiei
animalelor;
- refuzul persoanelor fizice sau juridice de a executa dispoziţiile autorităţii
sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor competente privind destinaţia
vamală a animalelor vii, produselor alimentare, produselor medicamentoase şi
biologice de uz veterinar şi a altor materiale şi produse supuse controlului sanitar
veterinar şi pentru siguranţa alimentelor, aflate sub restricţii sanitare veterinare şi
pentru siguranţa alimentelor.

CURSUL IX
PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR PROTEJATE

9.1. Aspecte generale

Conform art. 4, pct. 18 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, prin „arie
naturală protejată” se înţelege zona terestră, acvatică şi/sau subterană, cu
perimetru legal stabilit şi având un regim special de protecţie şi conservare, în care

65
există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare
ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.
Ansamblul ariilor naturale protejate formează reţeaua naţională de arii
naturale protejate de interes naţional. Responsabilităţile de administrare a ariilor
naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special
de protecţie şi conservare, revin:
- Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale
protejate, declarate prin lege, hotărâre a Guvernului sau ordin al autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului;
- Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării pentru Rezervaţia Biosferei
Delta Dunării;
- autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate,
declarate prin hotărâri ale acestora.
În vederea realizării unei administrări unitare şi eficiente a ariilor naturale
protejate s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Arii Naturale Protejate, instituţie
publică, cu personalitate juridică, în subordinea autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul
de stat.

9.2. Principii care stau la baza reglementării reţelei naţionale de arii

protejate
În vederea stabilirii regimului juridic al ariilor naturale protejate şi a conservării
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, OUG nr. 57/2007 are în vedere
aplicarea următoarelor principii:
- garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural este un
obiectiv de interes public major;

66
 - conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o
componentăfundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltarea durabilă;
- instituirea regimului de arie naturală protejată şi de zonă de protecţie a
bunurilor din patrimoniu natural este prioritară in raport cu orice alte obiective.
Consacrarea acestor principii constituie o reflecţie în plan sectorial a
prevederilor art. 135, al. 2, lit. e din Constituţia României , care stabileşte că statul
trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic şi, de asemenea, a prevederilor art. 1din OUG nr.
195/2005, care prevede că protecţia mediului este un obiectiv de interes public
major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea
durabilă a societăţii.

9.3. Categorii de arii protejate

Conform art. 5 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, pentru asigurarea
măsurilor speciale de protecţie şi conservare a bunurilor patrimoniului natural s-a
instituit un regim diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit
următoarelor categorii de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al
unităţilor administrativ teritoriale, după caz.
Prin instituirea acestor categorii de arii naturale protejate se asigură regimul
corespunzător de protecţie, conservare şi utilizare pentru:
a) cele mai reprezentative habitate naturale ale spaţiului biogeografic
naţional, cu diversitatea biologică floristică şi faunistică specifică, incluzând zone
marine, de litoral şi de coastă, zone de câmpie, de deal şi de munte, zone umede,
aride şi zone de ecoton, cursuri de apă cu zone de luncă şi lacuri naturale,

67
asigurându-se protecţia şi conservarea patrimoniului natural floristic şi faunistic, de
resurse genetice vegetale şi animale şi menţinerea echilibrului ecologic;
b) habitatele terestre, acvatice şi/sau subterane în care trăiesc permanent
sau temporar specii de plante şi/sau animale sălbatice periclitate, vulnerabile,
endemice sau rare, specii de plante şi animale sălbatice aflate sub regim special
de protecţie, specii cu valoare ştiinţifică şi ecologică deosebită, precum şi pentru
acele habitate în care există şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce necesită
măsuri de protecţie şi conservare;
c) zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic,
ecologic, ştiinţific, educaţional, sanogen şi recreativ;
d) elementele şi formaţiunile naturale geomorfologice, peisagistice, geologice,
speologice, paleontologice, pedologice şi altele asemenea, cu valoare de bunuri
ale patrimoniului natural;
e) tipurile de habitate naturale, precum şi pentru speciile de plante şi animale
de interes comunitar;
f) coridoarele ecologice definite şi identificate pe bază de studii ştiinţifice
avizate de Academia Română.

9.4. Administrarea reţelei de arii naturale protejate

În conformitate cu art. 16 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
administrarea rezervaţiilor biosferei, a parcurilor naţionale, a parcurilor naturale, şi,
după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor speciale de
conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică se realizează de către
structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică.
Rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiille naturale, monumentele naturii şi, după caz,
geoparcurile, siturile de importanţă comunitară, ariile speciale de conservare şi
ariile de protecţie specială avifaunistică, care nu necesită sau care nu au structuri
de administrare special constituite, se administrează prin preluare în custodie.
Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale
patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, se
stabilesc avându-se în vedere: categoria ariei naturale protejate; întinderea ariei

68
naturale protejate; posibilităţile de asigurare a resurselor financiare pentru
asigurarea unei funcţionări corespunzătoare a administraţiei şi pentru atingerea
obiectivelor de conservare.
Responsabilităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri
ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, revin:
- Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale
protejate, declarate prin lege, hotărâre a Guvernului sau ordin al autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului;
- Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării pentru Rezervaţia Biosferei
Delta Dunării;
- autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate,
declarate prin hotărâri ale acestora (art. 17 din OUG nr. 57/2007).
Conform legii, administrarea ariilor naturale protejate şi a celorlalte bunuri ale
patrimoniului natural aflate în reţeaua naţională de arii naturale protejate se face
prin:
a) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în
subordinea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;
b) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică şi
aflate în subordinea unor regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi
comerciale, autorităţi ale administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale
administraţiei publice centrale, instituţii ştiinţifice, de cercetare şi de învăţământ din
sectorul public şi privat, muzee, organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit
legii şi în coordonarea metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale
Protejate;
c) persoane fizice şi juridice cu calitatea de custode şi aflate în coordonarea
metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;
d) serviciile regionale din structura proprie a Agenţiei Naţionale pentru Arii
Naturale Protejate, pentru rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele
naturii şi, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanţă comunitară, a ariilor
speciale de conservare, a ariilor de protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte

69
bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecţie şi care nu
au fost preluate în custodie;
e) Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării aflată în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, pentru Rezervaţia Biosferei
Delta Dunării (art. 18 din OUG nr. 57/2007).
În cazul rezervaţiilor ştiinţifice, rezervaţiilor naturale, monumentelor naturii,
siturilor de importanţă comunitară, ariilor speciale de conservare, ariilor de
protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural
supuse unui regim special de protecţie, care nu sunt cuprinse în perimetrele
rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor naţionale sau parcurilor naturale, administrarea
se poate asigura prin oricare dintre modalităţile prevăzute mai sus, după caz.
În cazul rezervaţiilor ştiinţifice, rezervaţiilor naturale, monumentelor naturii,
siturilor de importanţă comunitară, ariilor speciale de conservare, ariilor de
protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural
supuse unui regim special de protecţie, care sunt cuprinse total sau parţial în
perimetrele rezervaţiilor biosferei, ale parcurilor naţionale şi parcurilor naturale,
administrarea se asigură de către structurile de administrare ale acestora.

CURSUL X
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

10.1. Răspunderea civilă delictuală

În conformitate cu prevederile constituţionale care prevăd obligaţia statului de
a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic, s-a creat creat cadrul juridic general pentru ocrotirea prn
mijloace de drept civil a victimelor actiunilor prin care se aduc prejudicii mediului
înconjurător.

70
 Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii aduse mediului
înconjurător este OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care la art. 95
consacră caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu adus mediului.
Pentru a putea fi angajată, răspunderea civilă presupune întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
- săvârşirea unei fapte ilicite (acţiune-inacţiune);
- cauzarea unui prejudiciu ecologic (daună ecologică);
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite;
- culpa autorului faptei ilicite.
Conform OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, prejudiciu înseamnă
„efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
În vederea explicării acestei „noţiuni revoluţionare“ pentru dreptul civil clasic
s-a recurs în principal la două argumente teoretice. Primul, consideră că la
originea acceptării conceptului de „daună ecologică“ se află teoria inconvenientelor
de vecinătate, în sensul că, treptat, o asemenea teorie a lărgit noţiunea de
vecinătate geografică la cea de vecinătate socială, prin introducerea conceptului
de patrimoniu comun. Ca atare, prejudiciul ecologic a putut fi definit ca o atingere a
patrimoniului ecologic comun. Acest tip de pagubă se distinge şi nu se confundă
cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului ecologic al indivizilor; victima
tulburării este în acest caz colectivitatea deţinătoare a unui patrimoniu distinct de
ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept.
Într-o altă perspectivă se consideră că noţiunea (conceptul) de pagubă
ecologică este legată de proprietate, a cărei valoare economică este determinantă.
Paguba poate consta în pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de
piaţă, într-o pierdere de venit ori în daune vizând interese morale, estetice şi
ştiinţifice. Această concepţie economizantă ridică însă probleme pentru protecţia
speciilor faunei şi florei sălbatice care nu sunt exploatate şi nu au deci nicio
valoare de piaţă, precum şi pentru ecosistemele şi peisajele a căror valoare
economică nu poate să fie evaluată. Totodată, evaluarea valorii economice a altor

71
elemente de mediu, precum diversitatea biologică, echilibrul ecosistemelor, este
deosebit de dificil de realizat.
În acelaşi timp, măsurarea ori evaluarea pagubelor în scopul atribuirii unei
indemnizaţii ridică şi alte aspecte importante, ca de exemplu pragul ori nivelul
minim de pagubă care atrage răspunderea, constatarea daunei, în special când
este vorba despre efecte pe termen lung, la mare distanţă ori cauzate de actori
multipli, şi, în sfârşit, posibila ireversibilitate a prejudiciului. De altfel, această ultimă
problemă rămâne, în mare parte, ignorată de drept.
Indiferent de viziunea acceptată, repararea prejudiciului ecologic nu este
asigurată decât în mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură
(atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat astfel încât nicio
reparaţie nu este posibilă şi că sursa de poluare este prea imprecisă pentru a
identifica autorul.
O problemă discutată şi discutabilă rămâne şi aceea de a şti de la ce grad al
efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor;
pentru a găsi o soluţie general acceptabilă, jurisprudenţa franceză, de exemplu, a
consacrat noţiunea de „cauză probabilă şi credibilă“, atunci când nicio altă cauză
decât poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod rezonabil
drept cauză principală a daunei.
În domeniul dreptului mediului prejudiciul trebuie să fie cert, putând fi
considerate astfel şi prejudiciile viitoare, dacă există certitudinea că ele se vor
produce şi sunt elemente necesare pentru a le determina întinderea.
Persoanele fizice sau juridice care sunt responsabile de producerea
prejudiciului vor fi obligate la repararea acestuia, precum şi la costurile aferente
înlăturării urmărilor produse, în vederea restabilirii situaţiei anterioare, aceasta
reieşind din prevederile art. 6 şi art. 94 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia
mediului.
Conform principiului „poluatorul plăteşte” poluarea trebuie să fie imputabilă
unui agent economic care, pe această cale, trebuie să fie desemnat ca plătitor.
Astfel, stabilirea unei legături de cauzalitate devine una dintre condiţiile punerii în
practică a principiului „poluatorul plăteşte“. După cum este cunoscut, la originea

72
sa, acest principiu s-a bazat pe o idee negativă, respectiv că bugetul naţional nu
trebuie să suporte costul pagubelor cauzate mediului prin activităţi private, şi, în
consecinţă, povara dezdăunării trebuie deplasată şi imputată unui poluator pentru
a-l obliga la internalizarea costurilor externe, ceea ce implică desemnarea unuia
sau mai multor poluatori identificabili, ceea ce ne trimite la stabilirea unei legături
de cauzalitate.
Având în vedere particularităţile domeniului, nu poate fi vorba despre o
cauzalitate a certitudinii şi se cuvine să se accepte existenţa uneia eminamente
probabile. Se pune apoi problema măsurii, care trebuie să ia în calcul toate
elementele în prezenţă, astfel încât să nu se ajungă la negarea necesităţii
acestuia, dar nici la o certitudine maximă; astfel constituie contravenţie şi se
sancţionează în consecinţă, încălcarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice de
a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse
de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit
principiului „poluatorul plăteşte” (art. 96, alin. 3, pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005)
sau a obligaţiilor persoanelor juridice de a acoperi costurile măsurilor necesare
pentru prevenirea şi/sau reducerea consecinţelor efectelor adverse ale activităţilor
ca organisme genetice (art. 96, alin. 3, pct. 10).

10.2. Răspunderea contravenţională

În dreptul mediului se recurge adesea la răspunderea administrativă (contra-
venţională) pentru prevenirea sau combaterea nerespectării prescripţiilor legale în
materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere.
Astfel, procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale
este mult mai rapidă şi mai suplă în raport cu celelalte proceduri judiciare, ceea ce
este favorabil cerinţelor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice. În acelaşi
context, măsurile dispuse sunt executorii, permiţând o intervenţie urgentă în cazul
unor acţiuni cu impact negativ deosebit asupra mediului, adoptarea unor măsuri de
securitate şi siguranţă etc. De asemenea, în privinţa agenţilor abilitaţi să constate
şi/sau să aplice sancţiunile contravenţionale, datorită particularităţilor domeniului,
este nevoie de o anumită specializare pentru aprecierea gravităţii faptelor, a

73
măsurilor ce se impun adoptate, precum şi pentru urmărirea şi controlul îndeplinirii
acestora.
Conform art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, contravenţia constituie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată prin lege, ordonanţă prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Potrivit reglementării-cadru în vigoare, prin legi sau prin hotărâri de guvern se
pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate, iar prin hotărâri
ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se stabilesc şi se
sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate în care acestora le sunt
stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt
stabilite contravenţii prin legi sau prin hotărâri ale guvernului. Consiliile locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti pot stabili şi sancţiona contravenţii în
următoarele domenii: salubritate; activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea
acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă
pentru copii; amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe,
precum şi a terenurilor virane; întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în
administrarea lor; întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi altor instituţii de
educaţie şi cultură, întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii;
depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere.
Aşa cum rezultă din definiţia de mai sus, este vorba despre o încălcare a
reglementărilor juridice vizând protecţia mediului cu vinovăţie, fiind exclusă
răspunderea fără culpă. Aici se impun câteva precizări. În primul rând, întrucât
contravenţiile la regimul protecţiei mediului vizează prin excelenţă încălcări ale
unor obligaţii legale privind ocrotirea şi conservarea naturii, simpla înfrângere a
prevederilor acestora face să se nască prezumţia de culpă.
De asemenea, fapta ilicită care constituie contravenţie poate consta dintr-o
acţiune sau inacţiune legată indisolubil de o anumită atitudine psihică a autorului
său faţă de consecinţele lor negative; culpa poate fi prezentă sub toate formele ei.

74
 Conform art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sancţiunile care se
aplică faptelor considerate contravenţii sunt principale şi complementare.
Sancţiunile contravenţionale principale sunt: avertismentul, amenda
contravenţională şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, iar cele
complementare:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţionată cu gradul de pericol social al
faptei; pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune
contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează
contravenţiile. Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen
de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
În art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului sunt prevăzute trei categorii de contravenţii. Astfel, din prima
grupă fac parte 27 de contravenţi constând în încălcări ale prevederilor legale
precum: obligaţiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare şi
de a raporta autorităţilor competente rezultatele acesteia, precum şi accidentele şi
incidentele care pot conduce la pericole de accidente, de a ţine evidenţa strictă a
substanţelor şi preparatelor periculoase, de a identifica şi preveni riscurile pe care
acestea le pot prezenta pentru sănătatea populaţiei şi a mediului, obligaţia
persoanelor fizice şi juridice autorizate de a aplica prin sisteme proprii, programe
de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, de a menţine în stare de

75
funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligaţia proprietarilor de
terenuri cu titlu sau fără titlu, de a menţine perdelele forestiere şi aliniamentele de
protecţia ş.a.
A doua categorie (cu 34 de contravenţii) cuprinde încălcări a unor prevederi
legale de genul: obligaţiei persoanelor fizice de solicitare şi obţinere a actelor de
reglementare, obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale privind
îmbunătăţirea microclimatului urban, de a informa publicul privind riscurile generale
de funcţionare sau existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu, obligaţia
persoanelor fizice şi persoanelor juridice de a asigura măsuri şi dotări speciale
pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii ş.a.
În sfârşit, cea de-a treia categorie de contravenţii la regimul protecţiei
mediului, considerate cele mai grave, cel puţin din perspectiva amenzilor
aplicabile, cuprinde un număr de 15 încălcări ale legii, ca de exemplu: obligaţia
persoanelor fizice şi juridice de a diminua, modifica sau înceta activităţile
generatoare de poluare la cererea motivată a autorităţilor generatoare de poluare
la cererea motivată a autorităţilor competente, de a realiza în totalitate şi la termen
măsurile impuse, în conformitate cu actele de reglementare şi prevederile legale,
în urma inspecţiilor de mediu, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a suporta
costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de
aceasta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului
„poluatorul plăteşte” ş.a.
Ca expresie a principiului poluatorul plăteşte, unele acte normative, precum
Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele
urbane, prevăd că, pe lângă aplicarea amenzii, contravenienţii trebuie să repare
prejudiciile aduse mediului prin săvârşirea faptei contravenţionale. Astfel, potrivit
art. 24, alin. 1 din Legea nr. 24/2007 prejudiciile cauzate spaţiilor verzi se
recuperează pe baza hotărârii judecătoreşti definitive; în cazul deteriorării spaţiilor
verzi în urma incendiilor, se stabileşte compensarea nu numai a pagubei pricinuite
acestora, ci şi a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului şi curăţarea
teritoriului de deşeurile provenite în urma acestuia şi refacerea zonei verzi (art. 24
alin. 2); în situaţia poluării chimice a spaţiilor verzi, se stabileşte nu numai

76
compensarea pagubei pricinuite spaţiilor verzi, ci şi a cheltuielilor suportate pentru
reecologizarea zonei şi a lucrărilor pe termen lung necesare pentru
decontaminarea zonei, precum şi a cheltuielilor medicale evaluate în cazul afectării
populaţiei (art. 24, alin. 3).
Potrivit art. 11, alin. 1 din Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul
legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit,
în cazul iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi
infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită, şi starea de minoritate (copilul sub
14 ani). Pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi
maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită se reduc la
jumătate. De asemenea, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi
sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai
de către instanţele de judecată.

10.3. Răspunderea penală în materie de mediu

În contextul crizei ecologice generalizate s-a evidenţiat faptul că in domeniul
dreptului mediului normele cu caracter de recomandare, precum şi formele de
răspundere civilă şi contraventionala sunt insuficiente şi ineficace. Drept urmare, s-
a recurs la încriminarea acţiunilor de poluare, elaborându-se reglementări pe
sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracţiuni.
În planul pedepselor, nevoia unor dimensiuni noi, inedite, s-a exprimat, printre
altele, prin apariţia, pe lângă sancţiunile tradiţionale, precum amenda şi închisoa-
rea, a altora noi, ca de exemplu formele de răspundere a persoanei juridice:
închiderea pe o anumită perioadă sau definitivă a activităţilor poluante, plasarea
sub supraveghere judiciară, excluderea de pe pieţele publice, interdicţia pentru o
anumită perioadă de a emite cecuri, interdicţia de a face apel public la
împrumuturi, interdicţia de a exercita anumite activităţi sociale sau profesionale,
dizolvarea persoanei juridice care a deturnat scopul ori obiectul său de activitate
pentru comiterea infracţiunii, afişarea şi difuzarea hotărârii judecătoreşti de
condamnare, ş.a. La nivel procedural au apărut expertiza tehnică ecologică,

77
cazierul judiciar ecologic ş.a. Soluţia acestei situaţii o reprezintă, fără îndoială, pe
termen scurt constituirea unui fascicul de „infracţiuni ecologice“, iar treptat şi pe
termen mediu, formarea unui veritabil „drept penal al mediului“, ca subramură a
dreptului mediului. Funcţia sa definitorie este aceea de a proteja valorile naturale
recunoscute ca importante pentru societate, incriminând fapte şi aplicând sancţiuni
specifice.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
prevede şi sancţionează o serie de fapte considerate infracţiuni, dacă au fost de
natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru
care pedeapsa este închisoarea şi/sau amenda penală, după caz.
Sub aspectul obiectului supus ocrotirii şi a regimului sancţionar, OUG nr.
195/2005 stabileşte mai multe categorii de infracţiuni, cum ar fi: infracţiuni care au
ca efect degradarea sau distrugerea mediului; infracţiuni care pun în pericol viaţa
ori sănătatea oamenilor, fauna sau flora; infracţiuni care au în vedere modalităţile
de desfăşurare a activităţilor care comportă risc pentru mediu; infractiuni care
privesc condiţiile prealabile desfăşurării activităţilor cu impact asupra mediului,
eliberarea autorizaţiilor şi respectarea prevederilor acestora.

Ca şi exemple ale unor asemenea infracţiuni ecologice ar putea fi amintite:

- poluarea prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor
deşeuri sau substanţe periculoase;
- nerespectarea restricţiilor sau interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei şi a
atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare;
- folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru omorârea
animalelor sălbatice şi a peştilor, în scopul consumului sau al comercializării;
- producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în
pericol grav sănătatea umană;
- nerespectarea restricţiilor şi a interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii
protejate sau oprite temporar prin lege şi în zonele cu regim de protecţie integrală,
potrivit reglementărilor specifice;

78
 - continuarea activităţii după suspendarea acordului de mediu sau
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu;
- nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe
periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a îngrăşămintelor
chimice şi produselor de protecţie a plantelor numai ambalate şi în locuri protejate;
- prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului
asupra mediului, a bilanţului de mediu sau a raportului de amplasament a unor
concluzii şi informaţii false;
- producerea şi/sau importul în scopul introducerii pe piaţă şi utilizarea unor
substanţe şi preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative
în vigoare şi introducerea pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură în
scopul eliminării acestora;
- importul şi exportul unor substanţe şi preparate periculoase interzise sau
restricţionate;
- transportul şi tranzitul de substanţe şi preparate periculoase, cu încălcarea
prevederilor legale în vigoare;
- omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;
- producerea, livrarea şi utilizarea îngrăşămintelor chimice şi a produselor de
protecţie a plantelor neautorizate;
- desfăşurarea de către persoanele juridice de activităţi cu organisme
modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita şi obţine acordul de
import/export şi/sau autorizaţiile prevăzute de reglementările specifice;
- cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice
şi juridice fără autorizaţie din partea autorităţii publice competente pentru
agricultura şi fără contract cu titularii autorizaţiilor de introducere deliberată în
mediu şi pe piaţa a organismelor modificate genetic;
- nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse
de protecţie a plantelor sau îngrăşăminte chimice;
- provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante, a
contaminării mediului şi/sau a expunerii populaţiei la radiaţii ionizante, omisiunea
de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului,

79
aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de
accident nuclear;
- descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave sau platforme plutitoare
direct în apele naturale sau provocarea, cu ştiinţă, de poluare prin evacuarea sau
scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a
unor substanţe sau deşeuri periculoase;
- continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia;
- neluarea măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi preparatelor
periculoase care au devenit deşeuri;
- refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a zonelor de
coastă;
- refuzul controlului, la introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi
preparatelor periculoase precum şi introducerea în ţară a culturilor de
microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul
eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
- aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz
de accident nuclear.

CURSUL XI
PARTICULARITĂŢILE RĂSPUNDERII STATELOR ÎN MATERIE DE MEDIU
CONFORM CONVENŢIILOR ŞI TRATATELOR INTERNAŢIONALE

11.1. Aspecte generale

Potrivit dreptului internaţional clasic, răspunderea era, în general, tratată ca o
răspundere de drept civil, o răspundere pentru pagube materiale cauzate altor
state sau cetăţenilor acestora, care trebuie să fie reparate prin plata unei
despăgubiri.
În prezent, răspunderea internaţională a statelor nu mai este angajată numai
pentru faptele producătoare de prejudiciu imediat, ci în primul rând pentru
încălcarea normelor şi principiilor colaborării dintre state, pentru lezarea intereselor
generale ale comunităţii internaţionale.

80
 În contextul interdependenţelor actuale dintre statele lumii şi în condiţiile
revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, statele desfăşoară activităţi ce
transced graniţele naţionale şi sunt susceptibile a prezenta riscuri mari, cu un grad
de pericol sporit pentru mediul ambiant şi pentru statele din imediata apropiere
(energia nucleară, activităţile industriale poluante, transporturile anumitor produse,
etc.).
11.2. Elementele răspunderii internaţionale a statelor în materie de
mediu
Codificarea normelor privind răspunderea internaţionala a statelor porneşte
de la premisa că încălcarea unei obligatii internaţionale creează un nou regim
juridic, un set distinct de reguli şi obligaţii. Normele privind răspunderea
internaţională stabilesc consecinţele care decurg din încălcarea unei obligaţii
asumate, răspunderea apărând, astfel, ca sancţiune de ordin general pentru
încălcarea obligaţiilor internaţionale.
În domeniul protecţiei mediului, din punct de vedere al dreptului internaţional,
faptele care atrag răspunderea includ, fie conduite ilicite prin care se produc
pagube mediului înconjurător, fie unele activităţi licite, care pot constitui, însă,
surse ale vătămării mediului.
Conduita ilicită trebuie să constea într-o comportare manifestată printr-o
acţiune sau o omisiune imputabilă unui stat. Pentru ca această acţiune sau
inacţiune prin care un stat violează normele dreptului internaţional să conducă la
angajarea răspunderii, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:
- săvârşirea actului ilicit cu intenţie sau din neglijenţă sau imprudenţă;
- actul ilicit să fie imputabil statului şi organelor sale;
- să existe un raport de cauzalitate între actul incriminant şi prejudiciul produs.
Astfel, angajarea răspunderii internaţionale presupune existenţa anumitor
condiţii care ridică o serie de dificultăţi, atât în ceea ce priveşte identificarea
autorului poluării (mai ales in privinţa poluării la mare distanţă), precum şi a
evaluării prejudiciului (elementele mediului nu sunt evaluabile în bani şi, în
consecinţă, rezultă imposibilitatea acordării unor despăgubiri corespunzătoare).

81
 În ceea ce priveşte prejudiciul, in literatura de specialitate s-a consacrat
termenul de „daună ecologică”, înţelegându-se prin aceasta orice pagubă cauzată
direct mediului înconjurător.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între actul incriminat şi paguba
produsă, se ridica mai multe probleme, respectiv:
- distanţa care separă sursa de poluare de locul unde se produce prejudiciul
poate lăsa loc de interpretări în legatură cu efectele posibile ale poluării;
- evoluţia în timp a posibilelor efecte (acestea se pot produce intr-un timp mai
scurt sau mai lung, precum şi cu o mai mare sau mai mică intensitate).

11.3. Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz

de poluare a mediului
Primele convenţii internaţionale care au vizat mediul au stabilit doar reguli
pentru punerea sub control a poluării, deoarece reglementările privind
responsabilitatea puteau genera interferenţe asupra suveranităţii naţionale,
precum şi în planul dezvoltării economice a statelor. Primele de convenţii în
materie de responsabilitate au vizat daunele de origine nucleară, iar ulterior
problema poluării cu hidrocarburi.
Printre convenţiile care abordează problematica răspunderii internaţionale a
statelor, pot fi enumerate:
a) Convenţia asupra responsabilităţii civile, adoptată la Bruxelles la
29.11.1969, care a intrat în vigoare la 19.07.1975 şi, ulterior, a fost completată cu
3 protocoale adiţionale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care numai primul a intrat în
vigoare. Ea are ca obiectiv asigurarea unei indemnizaţii pentru victimele poluării
cu hidrocarburi. Pentru stabilirea nivelului indemnizaţiei sunt luate în calcul
cheltuielile făcute cu măsurile de salvare, precum şi pierderile economice directe.
Responsabilitatea prevăzută de această convenţie este obiectivă, care se
răsfrânge numai asupra proprietarului navei, fiind limitată între 3 şi 59 de unităţi de
cont, conform tonajului ambarcaţiunii.
b) A doua Convenţie asupra responsabilităţii civile, semnată tot la Bruxelles,
la 18.12.1971, instituie un fond de indemnizaţii pentru pagubele cauzate prin

82
poluarea cu hidrocarburi. Convenţia a intrat în vigoare la 16.101978 şi a fost
completată cu 3 protocoaleadiţionale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care al doilea
nu a intrat în vigoare.
Convenţia din 1971 se aplică atunci când responsabilitatea proprietarului nu
poate fi pusă în cauză pe baza convenţiei din 1969, situaţie în care intră în joc un
aşa numit fond de compensare, instituit de către convenţie, prin contribuţia celor
care au beneficiat de transporturi navale de hidrocarburi.
c) La 3 mai 1996 a fost adoptată Convenţia internaţională asupra răspunderii
şi indemnizaţiei pentru pagubele legate de transportul pe mare al substanţelor
nocive şi potenţial periculoase. Convenţia reprezintă un sistem de responsabilitate
similar celui instituit prin Convenţia de la Bruxelles din 1969. Materialele potenţial
periculoase avute în vedere sunt enumerate în Anexa Convenţiei.
d) La 23 martie 2001 a fost semnată Convenţia internaţională asupra
răspunderii civile pentru pagubele cauzate de către poluarea provenită ca urmare
a navigaţiei. Textul acesteia a fost inspirat din Convenţia din 1969 şi vizează
scurgerile de combustibil din rezervoarele navelor maritime. Actul nu a avut
succesul scontat, în prezent fiind semnată de numai 5 state neputând, astfel, să
intre în vigoare.
CURSUL XII
ATRIBUŢII ŞI COMPETENŢE ALE AUTORITĂŢILOR NAŢIONALE ÎN
DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

12.1. Sistemul şi competenţele autorităţilor în materie de mediu

Ca şi obiectiv de interes public major, protecţia mediului constituie o
responsabilitate publică, o obligaţie majoră a statului, care implica reglementarea
tuturor activităţilor economico-sociale printr-un sistem adecvat de protecţie şi
control al acestora, prin crearea unor instituţii specifice. Printre instituţiile care au
competenţe în domeniul protecţiei mediului, pot fi enumerate: Parlamentul,
Guvernul, precum şi alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale.
a) Competenţa Parlamentului

83
 În conformitate cu art. 73 din Constituţia României, Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Iniţiativa legislativă aparţine, după
caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de
cetăţeni cu drept de vot, care pot face propuneri legislative şi în ceea ce priveşte
protecţia mediului în ansamblul sau sau a elementelor sale componente.
În cazul în care Parlamentul este sesizat în legătură cu încălcarea flagrantă a
normelor de mediu, are obligaţia de a înfiinţa comisii parlamentare de anchetă care
să analizeze situaţia şi şa propună măsurile care se impun împotriva vinovaţilor.
b) Competenţa Guvernului
În conformitate cu art. 102 din Constituţia României, Guvernul, potrivit
programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
În ceea ce priveşte protecţia mediului, Guvernul are competenţa de a
promova iniţiativele legislative ale autorităţii publice centrale pentru protectia
mediului, precum şi de la celălalte autorităţi publice centrale interesate.
c) Competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale
Conform art. 80 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, autorităţile
administraţiei publice centrale au următoarele obligaţii:
- să elaboreze politica şi strategiile aplicabile în domeniul propriu de activitate,
în conformitate cu principiile prezentei ordonanţe de urgenţă;
- să asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice;
- să elaboreze planuri şi programe sectoriale, cu respectarea prevederilor
prezentei ordonanţe de urgenţă;
- să asigure pregătirea şi transmiterea către autorităţile competente pentru
protecţia mediului a informaţiilor şi documentaţiilor necesare obţinerii avizului de
mediu pentru planurile şi programele pentru care este necesară evaluarea de
mediu;
- să asigure, în structura lor organizatorică, structuri cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului, încadrate cu personal de specialitate;
- să dezvolte, cu sprijinul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,

84
programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecţia mediului şi
politica de mediu şi să asiste unităţile aflate în coordonarea, în subordinea sau sub
autoritatea lor, la punerea în aplicare a acestor programe;
- să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate în
conformitate cu cerinţele legislaţiei de protecţia mediului şi să le înainteze pentru
avizare autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
De asemenea, conform art. 81 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, a utorităţile publice cu responsabilităţi în domeniile dezvoltării şi
prognozei au următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
- elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării durabile,
cu luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului;
- integrează în politica proprie măsuri şi acţiuni de refacere a zonelor afectate
şi măsuri de prevenire a dezastrelor;
- elaborează Planurile de dezvoltare regională şi celelalte planuri şi programe,
conform legislaţiei în vigoare;
- cooperează cu autorităţile competente pentru protecţia mediului la
elaborarea şi aplicarea strategiilor, a planurilor şi programelor din domeniile lor
specifice de activitate;
- colaborează cu autorităţile competente la identificarea şi implementarea
proiectelor prioritare finanţate din surse externe.
În cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale, conform HG nr. 368 din
25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi
Dezvoltării Durabile, acesta realizează politica în domeniile mediului şi
gospodăririi apelor la nivel naţional, elaborează strategia şi reglementările
specifice de dezvoltare şi armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale
a Guvernului, asigură şi coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile
sale de competenţă, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare
şi control în aceste domenii. Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile este
desemnat ca autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial
pentru infrastructura de mediu.

85
 In conformitate cu prevederile art. 3 din HG nr. 368/2007, Ministerul Mediului
şi Dezvoltării Durabile are următoarele atribuţii principale:
- asigură implementarea politicilor guvernamentale în domeniile sale de
activitate, potrivit reglementărilor în vigoare;
- elaborează strategii şi politici în domeniile mediului, gospodăririi apelor şi
dezvoltării durabile, pe care le supune Guvernului spre adoptare;
- propune autorităţilor competente sau, după caz, stabileşte, în condiţiile legii,
instrumentele juridice, instituţionale, administrative şi economico-financiare pentru
stimularea şi accelerarea integrării principiilor şi obiectivelor de mediu în celelalte
politici sectoriale;
- propune şi recomandă autorităţilor competente sau, după caz, stabileşte
măsuri care să asigure conformarea politicilor şi programelor de dezvoltare
regională şi locală cu Strategia naţională de dezvoltare durabilă şi cu obiectivele
stabilite prin strategiile pentru protecţia mediului şi gospodărirea apelor;
- elaborează documentele de politică publică în domeniile sale de activitate;
- elaborează proiecte de acte normative şi avizează proiecte de acte
normative elaborate de alte ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale
şi locale, care privesc sfera sa de competenţă;
- emite acte de reglementare în domeniul său de activitate, potrivit
prevederilor legale;
- raportează sau, după caz, informează Comisia Europeană asupra măsurilor
legislative adoptate în domeniile reglementate de acquis-ul comunitar de mediu,
potrivit domeniilor sale de responsabilitate, suplimentar faţă de procesul de
notificare a măsurilor naţionale care transpun acest acquis;
- coordonează activitatea de avizare, promovare, realizare şi monitorizare a
investiţiilor de protecţie a mediului şi de gospodărire a apelor;
- coordonează activitatea de administrare a patrimoniului unităţilor aflate în
subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea sa, aferent domeniului public al
statului;
- fundamentează şi elaborează programe privind protecţia mediului şi
gospodărirea apelor, în scopul asigurării dezvoltării durabile;

86
 - asigură, la nivel naţional, controlul respectării de către persoanele juridice şi
fizice a reglementărilor din domeniile mediului şi gospodăririi apelor;
- reprezintă Guvernul în relaţiile cu organisme interne şi internaţionale din
domeniile mediului, gospodăririi apelor şi dezvoltării durabile;
- asigură organizarea şi dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi
inginerie tehnologică şi stabileşte conţinutul şi priorităţile programelor de
dezvoltare şi cercetare în domeniile sale de activitate;
- asigură, în condiţiile legii, elaborarea de studii şi cercetări necesare
domeniilor sale de activitate şi acţionează pentru valorificarea rezultatelor
acestora;
- asigură, prin compartimentele proprii sau unităţile subordonate, controlul
respectării legislaţiei în domeniile protecţiei mediului, gospodăririi apelor şi
siguranţei în exploatare a barajelor şi constată contravenţiile pentru nerespectarea
acesteia, aplică sancţiunile şi, după caz, sesizează organele de urmărire penală,
potrivit prevederilor legale;
- organizează evenimente, elaborează şi sprijină editarea publicaţiilor de
specialitate şi de informare din domeniile sale de activitate;
- organizează şi coordonează elaborarea de studii şi proiecte pentru investiţii
în domeniile mediului, gospodăririi apelor, meteorologiei, hidrologiei şi
hidrogeologiei;
- identifică şi propune indicatori privind dezvoltarea durabilă, mediul şi
gospodărirea apelor şi colaborează cu Institutul Naţional de Statistică în scopul
adaptării continue a statisticii la cerinţele naţionale şi al corelării cu datele statistice
internaţionale;
- iniţiază, direct sau prin unităţile aflate în coordonarea ori sub autoritatea sa,
proiecte de parteneriat public-privat, negociază, semnează şi realizează
contractele de parteneriat public-privat, în conformitate cu prevederile legale în
domeniu;
- iniţiază, negociază şi asigură punerea în aplicare a prevederilor tratatelor
internaţionale din sfera sa de competenţă, reprezintă interesele statului în diferite

87
instituţii şi organisme bilaterale şi internaţionale şi dezvoltă relaţii de cooperare cu
instituţii şi organizaţii similare din alte state, în condiţiile legii;
- întreprinde acţiuni şi iniţiative, potrivit competenţelor stabilite de lege, pentru
participarea României la acţiunile de cooperare bilaterală şi multilaterală, la nivel
subregional, regional şi global, pentru valorificarea oportunităţilor şi facilităţilor de
asistenţă financiară, tehnică, tehnologică şi ştiinţifică;
- exercită şi alte responsabilităţi, în conformitate cu prevederile legislaţiei
naţionale şi ale actelor juridice internaţionale la care România este parte;
- asigură cadrul juridic şi instituţional pentru facilitarea şi stimularea dialogului
asupra politicilor, strategiilor şi deciziilor privind mediul şi dezvoltarea durabilă;
- coordonează elaborarea formei finale a poziţiei României în promovarea
noului acquis de mediu la nivelul Uniunii Europene;
- programează, coordonează şi monitorizează utilizarea asistenţei financiare
nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană în domeniile sale de
activitate;
- asigură accesul publicului la informaţiile de mediu, consultarea şi
participarea acestuia la luarea deciziilor privind mediul;
- iniţiază şi dezvoltă programe de educaţie şi de instruire a specialiştilor în
domeniul său de activitate, colaborează cu ministerele, cu celelalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi
cultură, cu reprezentanţii mijloacelor de informare a publicului.
12.2. Rolul organizaţiilor neguvernamentale în protecţia mediului
Organizaţiile neguvernamentale (ONG) constituie o formă de participare a
cetăţenilor la politica de protecţie a mediului înconjurător, având, de asemenea, şi
un rol important în educaţia ecologică a populaţiei.
ONG-urile din România, care acţionează în domeniul protecţiei mediului, au
parcurs mai multe etape în evoluţia lor, ajungând ca în prezent să aibă o
contribuţie majoră la conştientizarea problemelor de mediu şi la conjugarea
eforturilor pentru promovarea unui mediu sănătos.

88
 Conform art. 51 din Constituţia României, care consacră dreptul organizaţiilor
legal constituite de a adresa petiţii, ONG-urile pot solicita organelor competente
rezolvarea unor probleme de mediu.
Mai mult, conform art. 5, lit. d din OUG nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, ONG-urilor li s-a recunoscut dreptul de a se adresa autorităţilor
administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent
dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.

12.3. Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul protecţiei

mediului
Conform art. 5 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, statul
recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic,
garantând în acest scop:
- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
- asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului;
- consultarea în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor şi programelor;
- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în
probleme de mediu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Pe lângă aceste drepturi, aceeaşi ordonanţă, la art. 94, stabileşte că protecţia
mediului constituie o obligaţie generală a tuturor persoanelor fizice şi juridice, în
care scop acestea au următoarele obligaţii specifice:
- solicită şi obţin de la autorităţile pentru protecţia mediului actele de
reglementare, potrivit prevederilor legale;
- respectă condiţiile din actele de reglementare obţinute;
- asistă persoanele împuternicite cu activităţi de verificare, inspecţie şi control,
punându-le la dispoziţie evidenţa măsurătorilor proprii şi toate celelalte documente

89
relevante şi le facilitează controlul activităţilor ai căror titulari sunt, precum şi
prelevarea de probe;
- asigură accesul persoanelor împuternicite pentru verificare, inspecţie şi
control la instalaţiile tehnologice generatoare de impact asupra mediului, la
echipamentele şi instalaţiile de depoluare a mediului, precum şi în spaţiile sau în
zonele aferente acestora;
- suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse de
acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului
„poluatorul plăteşte";
- informează autorităţile competente, în caz de eliminări accidentale de
poluanţi în mediu sau de accident major;
- depozitează deşeurile de orice fel numai pe amplasamente autorizate în
acest sens
De asemenea, OUG nr. 195/2005 nuanţează obligaţia generală de protecţie a
mediului cu obligaţii specifice pentru persoanele fizice sau juridice în vederea
respectării regimului ariilor naturale protejate, precum şi în domeniul prospectării şi
exploatării resurselor solului şi subsolului sau a cultivării plantelor modificate
genetic.

CURSUL XIII
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ
CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI

13.1. Organizaţia Naţiunilor Unite şi mediul înconjurător

În ceea ce priveşte protecţia mediului, ONU a adoptat numeroase documente
cu forţă juridică diferită (rezoluţii, declaraţii, programe de acţiune, etc.), care au

90
contribuit la precizarea şi dezvoltarea normelor şi principiilor juridice privind
protecţia şi conservarea mediului.
Totodată, sub auspiciile ONU au fost organizate cele trei conferinţe mondiale
asupra problemelor ecologice globale: Stockholm (1972), Rio de Janeiro (1992) şi
Johanesburg (2002).
În ultimul timp, marea majoritate a instituţiilor specializate ale ONU s-au
implicat în problematica protecţiei mediului, din perspectiva domeniului lor de
activitate. Printre acestea, pot fi amintite:
a) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
În cadrul celor patru sectoare principale de activitate (educaţie, ştiinţă, cultură
şi informaţie) se disting mai multe departamente, printre care şi departamentul
ştiinţelor referitoare la mediul înconjurător şi la resursele naturale.
UNESCO se preocupă de problemele mediului din două perspective
principale: cea a educaţiei şi, respectiv, cea a cercetării ştiinţifice şi instrucţiei.
Din iniţiativa UNESCO au fost elaborate şi adoptate o serie de documente
deosebit de importante în materie de mediu, cum ar fi:
- Convenţia de la Ramsar (Iran), adoptată la 2 februarie 1971, referitoare la
zonele umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor
acvatice;
- Convenţia privind patrimoniul mondial cultural şi natural, adoptată la Paris,
la 16 noiembrie 1972.
b) Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
Activitatea principală a acestei organizaţii în domeniul mediului se axează pe
protecţia solului, precum şi asupra poluării apelor maritime şi a atmosferei.
Sub egida FAO s-a redactat şi proclamat Carta mondială a solurilor (1981).
De asemenea, organizaţia s-a implicat în elaborarea mai multor texte şi convenţii
internaţionale, cum ar fi:
- Convenţia de la Barcelona privind protecţia Mării Mediterane împotriva
poluării (1976);
- Convenţia de la Alger privind conservarea naturii şi a resurselor sale (1968).
c) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

91
 În conformitate cu art. 2 din actul său constitutiv, care îi atribuie competenţe
în lupta împotriva maladiilor endemice, epidemice şi altele, OMS furnizează
asistenţă tehnică şi supraveghează consecinţele poluărilor specifice, daunătoare
sănătăţii umane.
De asemenea, în domeniul protecţiei mediului, OMS şi-a propus următoarele
priorităţi:
- evaluarea efectelor pe care le produc condiţiile de mediu asupra sănătăţii;
- aprovizionarea cu apă salubră;
- elaborarea de sisteme pentru detecţia şi supravegherea poluanţilor şi a altor
factori dăunători pentru sănătatea oamenilor.
d) Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO)
Organizaţia Maritimă Internaţională are ca scop promovarea cooperării între
state pentru realizarea unei navigaţii sigure şi eficiente şi înlăturarea discriminărilor
şi a restricţiilor impuse navigaţiei internaţionale. În consecinţă, rolul său constă în
promovarea aspectelor protecţiei mediului în navigaţia maritimă şi pescuit. Sub
egida IMO au fost adoptate o serie de conventii internaţionale cu privire la lupta
împotriva poluării mărilor, ca de exemplu cele trei convenţii adoptate la Londra:
- Convenţia privind poluarea prin hidrocarburi (1954);
- Convenţia asupra siguranţei vieţii pe mare (1965);
- Convenţia referitoare la imersarea deşeurilor de către nave (1973).
e) Organizaţia Meteorologica Mondială (OMM)
Această organizaţie are ca scop principal coordonarea, uniformizarea şi
ameliorarea serviciilor meteorologice din toată lumea, in folosul sprijinirii
activităţilor din alte domenii, cum ar fi agricultura, aviaţia şi in ultima perioadă şi
protecţia mediului.
OMM contribuie la stabilirea unor reţele de observare şi sisteme rapide de
informaţii meteorologice, observarea poluărilor şi studierea propagării acestora. De
asemenea, OMM joacă un rol important în materie de previziune a catastrofelor
naturale (secetă, uragane).
f) Organizatia Internaţională a Muncii (OIM)

92
 Organizatia Internaţională a Muncii îşi propune ca scopuri fundamentale,
printre altele, ridicarea nivelului de trai şi cresterea bunăstării economice a
muncitorilor, ocrotirea adecvată a vieţii şi sănătăţii acestora, domenii care în
present sunt legate tot mai strâns şi de protecţia mediului.

13.2. Organizaţii regionale şi subregionale cu atribuţii în domeniul

protecţiei mediului
Cooperarea regională în materie de mediu permite luarea în considerare a
particularităţilor fizico-geografice şi ecologice a unui mediu dat şi favorizeaza
cooperarea între statele vecine ori deţinătoare a unui factor de mediu comun.
Printre formele de cooperare internaţională cu vocaţie regională se remarcă:
- Organizaţia Unităţii Africane (OUA)
Fondată în scopul de a promova cooperarea politică între statele aparţinând
continentului african, OUA şi-a extins preocupările şi asupra protecţiei mediului.
Planul de acţiune de la Lagos, elaborat şi adoptat în cadrul organizaţiei, a inclus
problematica protecţiei mediului în rândul problemelor generale economic-sociale.
- Organizaţia Statelor Americane (OSA)
Creată în vederea consolidării păcii şi securităţii pe continent, OSA s-a
implicat în materia mediului prin elaborarea şi implementarea unor proiecte de
valorificare a apelor şi pădurilor continentale cu sprijinul PNUE (Programului
Naţiunilor Unite pentru mediul Înconjurător). Totodată, organizaţia a contribuit la
realizarea Convenţiei relative la protecţia naturii şi conservarea vieţii sălbatice în
emisfera vestică şi a patronat diverse reuniuni ştiinţifice din domeniu.

- Liga Statelor Arabe (LSA)

Scopul LSA este de a favoriza cooperarea între statele arabe pe plan politic,
economic, militar, social şi cultural, aplanarea unor eventuale diferende între
acestea şi asigurarea condiţiilor de colaborare cu alte state.
În cadrul activităţi desfăşurate în domeniul economic, LSA face recomandări
şi cu privire la folosirea şi protejarea resurselor naturale ale mediului.

93
 În plan european, existenţa unui suport instituţional regional adecvat, atât
pentru elaborarea şi adoptarea unor norme juridice care să guverneze cooperarea
interstatală, cât şi pentru asigurarea îndeplinirii lor, este favorizată de mai mulţi
factori. În primul rând, procesul de integrare structurală a statelor europene este
avansat, atât lărgirea Uniunii Europene la 27 de state, cât şi cuprinderea tuturor
statelor continentului în cadrul Consiliului Europei creeând premisele unei
cooperări intense, inclusiv în materie de mediu. Astfel, cooperarea intereuropeană
este determinată şi este stimulată de dimensiunile fenomenelor de poluare şi
deteriorare a factorilor de mediu, de tradiţiile culturale ale ţărilor din zonă, etc.
Printre organizaţiile care reprezintă principalele foruri de elaborare şi
adoptare a regulilor juridice ce guvernează cooperarea intercontinentală în
domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului, pot fi amintite:
- Consiliul Europei
Consiliul Europei reprezintă prima organizaţie de cooperare regională din
Europa care, în prezent cuprinde astăzi toate statele continentului european (cu
statut de membru cu drepturi depline sau cu statut de invitat). Consiliul Europei are
atribuţii în domeniul mediului legate de conservarea naturii, biodiversităţii, de
organizarea unei reţele europene de arii protejate, de acţiuni de educaţie
ecologică.
Interesul deosebit pentru rezolvarea al organizaţiei pentru rezolvarea
problemelor de mediu se reflecta in multitudinea documentelor adoptate (Carta
apei – 1968; Declaraţia de principii asupra luptei contra poluării aerului – 1968;
Carta solului – 1972; Convenţia relativă la conservarea vietii sălbatice şi a
habitatelor naturale ale Europei – 1979; carta animalelor – 1986; Convenţia
europeană privind protecţia animalelor de companie – 2004).
- Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (CEE)
Este cea mai veche şi mai cuprinzătoare organizaţie europeană creată ca
organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC), în
perspectiva reconstrucţiei Europei, a ridicării nivelului activităţii economice
continentale, precum şi a schimburilor internaţionale. Deşi preocupările iniţiale ale
acestui organism au fost de natură economică, aceasta s-a orientat cu timpul şi

94
spre abordarea problemelor de mediu, prin Comisia pentru Politica de Mediu,
constituită în cadrul său.
Printre problemele considerate ca fiind prioritare, pot fi amintite: cercetarea
stării mediului înconjurător în aria de cuprindere a Comunităţilor Europene,
examinarea politicilor naţionale, a legislaţiilor şi a instituţiilor; elaborarea de
standarde şi indicatori, de norme şi reglementări corespunzătoare diferiţilor factori
de mediu; apropierea şi armonizarea politicilor la scară internaţională şi încheierea
unor acorduri sau convenţii.
- Agenţia Europeană pentru Mediu
Agenţia Europeană pentru Mediu, cu sediul la Coopenhaga, a fost creată în
vederea asigurării cooperării în domeniul mediului între statele membre ale Uniunii
Europene, în special în domeniul monitorizării mediului în cadrul unui sistem unitar
european.
Agenţia îşi axează activitatea pe domeniile ce privesc calitatea mediului, sub
aspectul calităţii aerului şi a emisiilor atmosferice; calitatea apei, poluanţi şi
resursele de apă; substanţele chimice şi periculoase pentru mediu; protecţia
zonelor de coasta, a ariilor naturale şi a biodiversităţii, ş.a.
În acest context, se realizează rapoarte europene privind starea mediului,
care au rolul evidenţierii dinamicii calităţii mediului de pe continentul european,
informaţiile fiind folosite la implementarea politicilor de mediu ale Comunităţii
europene.

CURSUL XIV
SISTEMUL DE SUPRAVEGHERE A FACTORILOR DE MEDIU
ÎN PLAN NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL

14.1. Sistemul naţional de monitorizare integrată

Conform art. 2, pct. 44 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
monitorizarea mediului reprezintă supravegherea, prognozarea, avertizarea şi

95
intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale
elementelor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei
ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse,
urmate de măsurile care se impun.
În consecinţă, sistemul de monitorizare integrată reprezintă un sistem
complex de achiziţie a datelor privind calitatea mediului, obţinute pe baza unor
măsurători sistematice şi de lungă durată, menit să asigure posibilitatea controlului
poluării.
Sistemul de monitorizare integrată are la bază Sistemul de naţional de
supraveghere a calităţii apelor (ape de suprafaţă curgătoare, lacuri, ape maritime,
ape subterane şi ape uzate), reţeaua de fond şi cea de imisie pentru
supravegherea calităţii apelor, reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, de
monitorizare sol-vegetaţie forestieră, în subordinea directă a autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului. De asemenea, sistemul de monitorizare
integrată se bazează şi pe o serie de informaţii periodice privind caliatatea solului,
a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane, primite de la alte autorităţi publice
centrale şi locale de specialitate. Drept urmare, prin sistemul de monitorizare
integrată se obţine un sistem adecvat de supraveghere a calităţii mediului în
România, pentru controlul influenţelor antropice, al redresării ecologice a zonelor
puternic afectate de poluare, a dezvoltării economico-sociale şi stabilirea măsurilor
de inginerie a mediului pentru prevenirea şi evitarea tendinţelor şi urmărilor
negative.
Sistemul de monitorizare integrată cuprinde două tipuri de activităţi. Pe de o
parte, activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea unor poluări
accidentale şi luarea unor masuri de protecţie a folosinţelor, iar pe de altă parte,
activitatea de caracterizare a mediului pe termen lung, de evaluare a tendinţelor de
evoluţie a măsurilor de protecţie adecvate.
Având în vedere că în sistemul de monitorizare integrată participă mai multe
reţele şi subsisteme, se disting două circuite ale datelor:

96
 - circulaţia în plan orizontal, între sisteme de monitorizare (vectori de
propagare a poluării, interferenţe de contact, mediu de bioacumulare şi
biotransformare);
- circulaţia în plan vertical de la punctele de supraveghere la inspectoratele
judeţene (inclusiv al Municipiului Bucureşti) la centrul de prelucrare şi interpretare
a datelor.
Conform art. 75, lit. i din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului
organizează sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului,
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului coordonează activitatea
acestuia şi asigură informarea autorităţii centrale pentru sănătate privind
rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului.

14.2. Supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional

Pentru evidenţierea schimbărilor climatice profunde, precum şi pentru
evaluarea şi prognozarea stării mediului înconjurător în plan internaţional, în urma
Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului de la Stockholm (1972), a fost creat
Sistemul Global de Monitorizare al Mediului Înconjurător (GEMS – Global
Environment Monitoring System).
Crearea GEMS a fost determinată de apariţia pericolului creşterii nivelului
global al poluării de care sunt legate efecte diferite la scara întregii biosfere.
În prezent, o atenţie deosebită se acordă definitivării elementelor metodologice
pentru organizarea activităţii de monitoring atât în privinţa principalelor
componente ale mediului (apă, atmosferă, sol) cât şi pentru evacuarea în mediu a
deşeurilor periculoase.
La Consfătuirea interguvernamentală convocată de Programul ONU pentru
Mediu Înconjurător (UNEP), la Nayrobi (1974), au fost elaborate recomandări
referitoare la principii şi scopurile GEMS şi s-au formulat criteriile de stabilire a
listei priorităţilor, listă care include indicatorii calităţii mediului natural, precum şi
lista substanţelor poluante prioritare ce trebuie să fie supravegheate. Totodată, s-a
propus ca monitorizarea sa se aplice în următoarele domenii: controlul continuu al

97
polării atmosferei, al mărilor şi oceanelor, precum şi al gradului de poluare al
solului.

BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Duţu, Dicţionar de drept al mediului, Editura Economică, Bucureşti,
2000;
2. Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2003;

98
3. Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică,
Bucureşti, 2004;
4. Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
5. Ernest Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
6. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti,
2003;
7. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2008;
8. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2006;
9. Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008;
10. Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, Mediul înconjurător. Poluare
şi protecţie, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Legislaţie:
11. Constituţia României;
12. Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului;
13. Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005 privind protecţia mediului;
14. Legea apelor nr. 107/1996;
15. Legea nr.18/1991 privind fondul funciar;
16. Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor;
17. Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr.407/2006;
18. Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol;
19. Legea sanitar-veterinară nr.60/1974;
20. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002, privind modificarea şi
completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995;
21. OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice;

99
22. Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul liber la informaţia privind
mediul;
23. H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea Strategiei Naţionale privind protecţia
atmosferei; H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Agenţiei
pentru Protecţia Mediului;
24. H.G. nr. 440/2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de
mediu;
25. HG nr.188/2002 privind regimul apelor uzate;
26. Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor pentru
aprobarea Procedurii de autorizare a activităţilor cu impact semnificativ
asupra mediului;
27. Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor privind
aprobarea Procedurii de inspecţie pentru obiectivele care prezintă pericole
de producere a accidentelor majore în care sunt implicate substanţe
periculoase.

Alte surse:
28. www.mmediu.ro- Ministerul Mediului şi Dezvoltarii Durabile;
29. www.anpm.ro - Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;
30. www.rowater.ro - Administraţia Naţională „Apele Române";
31. www.gnm.ro - Garda Naţională de Mediu;
32. www.icim.ro - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia
Mediului;
33. www.eea.europa.eu- Agenţia Europeană de Mediu.

100