Professional Documents
Culture Documents
FACULTATEA DE SILVICULTURĂ
ARHITECTURĂ PEISAGERĂ
ŞI DESIGN FORESTIER
SUPORT DE CURS
2006
2006-2007
2007
Cap. I. GENERALITĂŢI
Imperiul bizantin, ce cuprindea Europa Sud-estică, nordul Africii şi Asia Mică, s-a
dezvoltat în tradiţiile clasice greco-romane, peste care s-au grefat elementele orientale.
În capitala imperiului, Constantinopol, fastuoasele palate imperiale şi locuinţele
aristocraţilor erau însoţite de grădini deosebite. Acestea aveau, de regulă, formă pătrată,
fiind înconjurate de un zid de marmură, la interior cu bazine străjuite de statui, sau
diferite sculpturi decorative însoţite de numeroase amenajări hidraulice. Erau prezente şi
puţuri rotunde, cu coloane de piatră colorată şi marmură, toate acestea însoţite de o
vegetaţie exuberantă.
Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor ce făceau parte din marele
imperiu islamic (începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat elemente şi din
civilizaţia popoarelor supuse. Acest lucru s-a petrecut şi în arta amenajării spaţiilor verzi,
grădinile arabe având la început o influenţă orientală, predominant persană, apoi au
căpătat un specific propriu.
Locuinţele mici aveau o singură grădină, de formă regulată iar cele mai mari, o
suită de grădini. Grădina era împărţită în 4 părţi egale, compartimentare realizată, acolo
unde spaţiul permitea, prin întretăierea a două canale cu apă. Apa era folosită fie în
bazine şi canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin mici canale de teracotă
sau marmură.
Printre particularităţile acestor grădini se numărau şi ornamentele bogate,
strălucitoare din plăcuţe de ceramică prezente pe ziduri, bazine, pereţii de fundal. Nu
existau sculpturi, acestea fiind interzise în religia mahomedană. Unele arabescuri sau
mozaicuri se regăseau în modul de aranjare a plantelor. Speciile folosite erau: chiparoşii,
citricele, buxusul, mirtul, magnoliile, adesea aranjate liber.
Vestite sunt palatele Alhambra şi Generalife din Granada, şi grădina Alcazar din
Sevilla (sec. XIII-XIV.d.H.), din timpul dominaţiei arabe.
Grădinile fie erau interioare, situate în curţile clădirilor, fie erau situate în afara
palatelor, înconjurate de ziduri. Grădinile impresionează şi astăzi prin simplitatea şi
sobrietatea elegantă.
Grădinile interioare prezentau central un bazin sau canal cu apă în care se revărsau
mai multe fântâni arteziene, fie aveau straturi de formă pătrată, mărginite de rânduri de
plante tunse. Fântânile arteziene erau folosite şi la intersecţia aleilor. Fiecare fântână avea
o personalitate aparte.
Speciile folosite: chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii, leandri, laur dispuse
adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns.
2.3. Spaţiile verzi din Extremul Orient
Arta grădinilor în Japonia a fost preluată din China, fiind ulterior personalizată,
devenind o artă naţională. Spaţiile verzi, mai mari sau mai mici, erau prezente
pretutindeni, atât pe lângă locuinţe cât şi pe lângă temple sau palate.
Grădinile imperiale, erau concepute după modelul chinezesc dar la o scară mai
mică (Nara - capitala ţării, şi în Kyoto, sec. al VIII-lea d.H.).
Grădinile templelor reprezentau elementul preponderent al clădirii, fiind o
componentă a acesteia. Simbolismul filozofic era utilizat la maxim, fiind folosite toate
elementele din natură, prelucrate după anumite reguli compoziţionale şi diferite
simboluri.
În aceste grădini fie era reconstituit la o scară redusă un peisaj complet cu munţi,
coline, lac cu insule, pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre rotunjite, nisip, pietriş,
arbori şi arbuşti, diverse plante cu sau fără flori, fie erau create anumite scene de peisaj
(mai dezvoltate în diferite perioade) precum: grădină montană, grădină de muşchi,
grădină aridă.
Grădinile mari în care se puteau crea peisaje complete, cuprindeau şi diferite
construcţii sau elemente de arhitectură: poduri, pavilioane pentru ceai, lanterne din piatră,
porţi, aleile erau înlocuite de lespezi de piatră neregulate ca formă, cu aspect cât mai
natural (pasul japonez). În sec. al VIII-lea d.H. modelul de amenajare a unei grădini
cuprindea o ceainărie situată pe marginea unui heleşteu orientat E-V, un râu sau pârâu,
orientat pe direcţia N-S, peste care erau construite podeţe curbate sau acoperite, cu
balustrade ornamentate, plus diferite lampadare, pasul japonez, fântâni şi foarte multă
vegetaţie.
Perioada grădinilor uscate (grădini de piatră, grădini aride) se remarcă prin
compoziţii desenate de artişti de prestigiu ai vremii, destinate contemplării din interiorul
clădirii, sau de pe verandă. Dominantă pentru aceste grădini era suprafaţa acoperită cu
nisip alb aşezat ca valurile mării, pe care erau dispuse câteva stânci mari sugerând insule
mai mari sau mai mici (similare cu caracterul insular al peisajului ţării) şi relativ puţină
vegetaţie: muşchi şi foarte puţini arbori.
Perioada grădinilor miniaturale este caracterizată prin crearea de grădini foarte
mici de 40-90m2 în care totul era amenajat la o scară foarte mică, miniaturală: cursul de
apă, podurile, stâncile, specii lemnoase de talie mică şi a arbuştilor cu forme ciudate.
Astfel în Japonia, din dorinţa de a aduce natura în locuinţe, au apărut şi s-au
dezvoltat arta Ikebana şi arta Bonsai. Ikebana reprezintă arta aranjamentelor florale, cu
simboluri filozofice caracteristice. Bonsai constituie arta cultivării şi realizării arborilor în
miniatură, imitând forma şi habitusul celor din mediul natural.
Principiile amenajării grădinilor japoneze:
- vegetaţia este perfect integrată peisajului;
- decorul vegetal tradiţional este constituit din anumite specii: pini, ienuperi,
arborele de ceai, camelii, azalee, bambus, ferigi, muşchi;
- toate elementele inerte imită perfect formele de relief naturale;
- apa era folosită sub formă naturală, cascade, bazine neregulate;
- arbuştii sau arborii modelaţi prin tundere dădeau impresia de natural;
- nu erau folosite alei, ci pietre late, lespezi sub forma pasului japonez.
Din sec. al XVII-lea d.H. încep să apară primele grădini publice, ce aveau un
caracter mai detaşat de semnificaţiile religioase ale celorlalte grădini.
În grădinile japoneze publice moderne a apărut gazonul, ca influenţă occidentală,
dar tradiţia artei japoneze s-a păstrat. Specii folosite erau: pini, ienuperi, arborele de ceai,
camelii, azalee, bambus, magnolia, cireşii, glicina.
În această epocă (Renaşterea) grădinile italiene au avut cea mai mare strălucire şi
cel mai mare rafinament.
Principiile de amenajare ale grădinilor erau preluate de la grădinile antice, în
special pentru grădinile vilelor suburbane, precum:
- simetria faţă de o axă a compoziţiei;
- organizarea arhitecturală a spaţiilor faţă de clădire;
- legătura dintre clădire şi grădină prin elemente decorative construite;
- prezenţa sculpturilor, vase ornamentale, parapete ornamentale;
- utilizarea vegetaţiei tunse;
- sistematizarea etajată a grădinii şi subordonarea faţă de o axă principală de
perspectivă cu sensul descendent al pantei, pe terase succesive;
- în lungul axei dar şi pe terase erau create partere decorative cu buxus dispus sub
forma diferitelor desene;
- folosirea din abundenţă a bazinelor cu apă, a canalelor, cascadelor;
- apa aduce mişcare, răcoreşte atmosfera şi murmură fără încetare fiind dirijată pe
pante, însoţind aleile în canale înguste sau în cascade cu trepte, fie alimentează fântânile
prin jeturi şi jerbe de apă, adeseori sub forma unei orgi de apă (Villa d’Este);
- erau folosite zidurile masive de sprijin, ornamentate şi legate prin scări şi rampe,
- vegetaţia era tratată arhitectural şi subordonată compoziţiei geometrice: plantaţii
liniare, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti modelaţi în volume geometrice, ziduri
înverzite;
- sunt preferate speciile cu frunze persistente: pini, chiparoşi, stejari meridionali,
tisă, buxus, mirt, lămâi, lauri şi portocali.
Unele din marile creaţii ale Renaşterii din sec al XVI-lea se păstrează şi astăzi:
- Villa Lante din Bagnasia (5 terase);
- Villa d’Este la Tivoli (8 terase);
- Villa Medici în Roma (2 terase);
- Grădina palatului Farnese din Caprarola.
În secolul al XVII–lea d.H. apare stilul baroc, în arhitectură, stil ce îşi pune
amprenta şi în arta amenajării spaţiilor verzi.
Principiile esenţiale s-au menţinut, sub aspectul echilibrului şi simetriei, dar
dispare schematismul rigid, traseele rectilinii, fiind îmbinate cu linii ample, curbe. S-a
adoptat dispunerea liberă a arborilor renunţându-se la aşezarea perfect geometrică. S-au
mărit dimensiunile grădinilor, tinzându-se către transformarea în parcuri. Formele
geometrice mai sobre au fost înlocuite de elemente cu contururi mai dulci. Au apărut
grotele artificiale, fântânile cu stânci şi teatrele de apă (statui, roci şi apă în mişcare).
Exemple:- grădina Villei Dohia Pamphili – Roma;
- grădina Villa Aldobraudini – Frascatti;
- grădinile Baboli ale palatului Pitti – Florenţa;
- grădinile Gamberaia – Florenţa;
- grădina Garzoni – Collodi;
- grădinile din Isola Bella – insulă în lacul Maggiore (cu 9 terase).
După Evul Mediu, în Anglia dominau grădinile medievale, închise între ziduri, cu
vegetaţie tunsă dispusă regulat simetric. Ulterior, ca şi în restul Europei, s-au făcut simţite
influenţele italiană şi franceză.
Dar, în timp ce în Europa arta grădinilor evolua sub influenţa puternică a stilului
francez, în Anglia începând cu sec. al XVIII-lea, sub influenţa literaturii, picturii de
peisaj şi a noii mişcări culturale, arta grădinilor a evoluat în direcţia reîntoarcerii la
natură, a renunţării la rigiditatea şi artificialitatea stilului francez.
La început s-a renunţat la tunderea arborilor, s-au eliminat zidurile de incintă şi au
fost înlocuite cu şanţuri, realizându-se o legare şi o deschidere spre peisajul înconjurător.
Dispar parterele, acestea fiind înlocuite de covoare verzi (gazon), se păstrează axa
centrală dominantă, dar se introduc poteci şerpuitoare, cursuri de apă neregulate iar
vegetaţia este grupată liber.
Realizări importante:
- Kent (pictor şi arhitect) - grădinile Kensington şi parcul Stowe, parcul Rousleau
(create iniţial de Bridgeman);
- Brown – completări la Parcul Stowe şi transformarea peisajeră a parcurilor
Bleuheim şi Chatsworth;
- Repton a dus la apogeu arta grădinilor peisagere, fiind un practician dar şi un
teoretician de seamă al stilului peisager (la sfârşitul secolului al XVIII-lea).
În secolul al XIX-lea, Loudon (peisagist englez) a publicat postum operele lui
Repton, fiind susţinătorul noului curent numit ,,gardenesque’’ – bazat pe principiile
compoziţionale ale grădinii pitoreşti, enunţate de Repton.
Ca urmare a dezvoltării sociale şi economice din secolul al XIX-lea, amenajarea
grădinilor a depăşit cadrul particular, rezidenţial şi a intrat în cel urban, fiind realizate
primele spaţii verzi pentru publicul larg.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Londra deţinea 600 ha de spaţii verzi, amenajate
în stil peisager: St. James Parc, Green Park, Hyde Park, Kensington Gardens – situate în
centrul oraşului, formând un lanţ verde de peste 4 Km. La periferie erau: Regent’s Park,
Victoria Park şi Battersea Park.
În Franţa la sfârşitul secolului al XVIII-lea apar parcurile: Mereville,
Ermenonville, Malmaison, „Cătunul din Trianon” (din domeniul Versailles), realizate sub
influenţa romantismului.
În secolul al XIX-lea apar numeroase spaţii verzi, sub influenţa stilului peisager:
Edomond André a amenajat Sefton Park (Liverpool), iar fraţii Bühler au amenajat parcul
,,Tête d’or’’ (Lyon).
După prima jumătatea a sec. al XVII-lea în Europa Occidentală s-a dezvoltat rapid
arta grădinilor, plecându-se de la şcoala italiană a Renaşterii şi de la şcoala franceză.
Toate creaţiile din această perioadă (sec. al XVIII-lea) sunt cunoscute sub denumirea de
grădini clasice.
- Germania: - parcul Wilhelmshöhe (lângă Kassel) – model italian;
- Herrenhausen (lângă Hannovra) – renaştere italiană +baroc francez;
- Charlottenburg (Berlin) - model francez;
- Nymphenburg (München) – model francez;
- Sanssouci (Potsdam) – renaştere italiană;
Numeroase izvoare istorice indică faptul că strămoşii noştri cultivau diferite specii
floricole, pomicole, forestiere: bujori, lăcrămioare, narcisele, roiniţa, cimbrul, liliacul,
plopul alb, mesteacănul, stejarul, molidul, bradul.
În interiorul cetăţilor existau mici grădini amenajate în scop utilitar dar şi estetic.
Existau şi grădini cu caracter decorativ în jurul mănăstirilor, pe lângă locuinţele boierilor,
nobililor sau a meşteşugarilor înstăriţi. Ca date istorice mai importante pot fi amintite:
- 1567 la Alba Iulia este amenajată o grădină cu numeroase terase şi decorată cu
diferite specii de flori;
- sec. al XVI -lea la Făgăraş se amenajează un parc;
- sec. al XVII –lea – apar numeroase grădini precum cea a mitropoliei din
Târgovişte, în Mogoşoaia sau în Filipeştii de Pădure – proiectate după modelul celor
italiene, grădinile de pe lângă mănăstirile Tismana şi Cozia, la Iaşi – grădina Palatului
domnesc, cu eleşteu şi pe dealul Galata – grădinile cu trandafiri, crini, garoafe şi iasomie;
- la sfârşitul secolului al XVII-lea apare un nou stil arhitectural, stilul
brâncovenesc, ce împletea tradiţiile româneşti cu numeroase elemente din arhitectura
italiană şi cea orientală (Curtea Veche şi palatul Mogoşoaia).
- sec. al XVIII –lea – parcul de la Avrig – Sibiu (baroc), al baronului Bruckental;
- parcul de la Bonţida –Cluj, al familiei Bauffy;
- parcul de la Gorneşti –Mureş , lângă castelul familiei Teleky;
- parcul de la Albeşti –Braşov, lângă castelul familiei Haller;
Parcurile de la Avrig, Bonţida şi Căiuţi au fost reamenajate în stil peisager.
- la sfârşitul sec. al XVIII-lea - Bucureştiul avea cca. 80% din suprafaţa sa
ocupată de grădini, fiind numit oraş-grădină, dar care în mare parte erau neorganizate.
În sec. al XIX –lea, odată cu dezvoltarea oraşelor, a fabricilor la periferia acestora
şi cu apariţia cartierelor de locuinţe insalubre (mahalale) a apărut necesitatea creării de
zone verzi, dispuse în zonele fostelor ziduri şi şanţuri ale vechilor fortificaţii din
feudalism.
- în Bucureşti în 1833-1840, se amenajează şoseaua Kiseleff (prima arteră verde a
oraşului);
- 1838 – parc promenadă - ,,Dumbrava furnicilor’’ în Cluj pe malul Someşului;
- 1844 – înfiinţarea Grădinii Kiseleff 7 ha. (Carl Friederich, Hayer, Hörer);
- 1843 – amenajarea Grădinii Cişmigiu pe un teren mlăştinos, cu multe bălţi şi
izvoare subterane (lacul cu insulă, poduri, chioşcuri pentru orchestre, iarna lacul fiind
folosit ca patinoar);
- 1860 – au început lucrările la prima grădină botanică din Bucureşti (Ulrich
Hoffman) inclusă mai târziu în grădina palatului Cotroceni;
- 1885 – s-a înfiinţat actuala grădină botanică şi Grădina Icoanei;
- la Craiova – s-a amenajat grădina logofătului Bibescu, ce ulterior a fost
amenajată sub numele de Parcul Bibescu – 125 ha (1898), azi Parcul Romanescu;
- la Brăila – s-a înfiinţat o grădină publică şi parcul „La Monument”;
- la Iaşi – Grădina Copou şi Aleea Grigore Ghica (1852), promenada de pe Dealul
Copou;
- 1859 – grădina palatului domnesc din Iaşi;
- la Braşov – Aleea de sub Tâmpa – promenadă;
- la Sibiu – 1857- parcul „Sub arini” şi „Dumbrava”
- la Timişoara – primul parc al oraşului (1858) – Regina Maria - actual Parcul
Tineretului, iar în 1870 Parcul Scudier – în prezent Parcul Central.
- la Simeria se pun bazele primului parc dendrologic pe cca. 70 ha.
În Bucureşti în 1906 au fost amenajate:
- parcul Carol I, (fost Libertăţii) realizat de E. Redont;
- Grădina Ioanid, amenajat tot de Redont – Bd. Dacia;
- Parcul Naţional (Octav Doicescu şi Rebhun);
- Pădurile parc Băneasa şi Snagov.
În alte oraşe:
- Buzău – Parcul Crângul;
- Iaşi – Parcul Expoziţiei;
- Cluj – Grădina Botanică – începută în 1923 de Al. Borza;
- Timişoara – Parcul Tiselor, Parcul Rozelor, Alpinetul, Pădurea Verde;
- Sinaia – reamenajarea Parcului Castelului Peleş;
- Râmnicul Vâlcea –parcul Zăvoiul.
După 1952-1953 în România s-a înregistrat o revigorare a amenajării spaţiilor
verzi prin reconstruirea celor existente şi amenajarea unora noi:
- Parcul Sportiv - 70 ha – Bucureşti (în prezent Parcul Naţional);
- s-a restructurat Parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu);
- s-a reamenajat Parcul Libertăţii;
- reamenajarea Parcului Herăstrău, Parcul Tei, Parcul Libertăţii;
- s-a înfiinţat Grădina Circului de Stat, Grădina Pieţei Palatului şi Floreasca;
- s-a înfiinţat Parcul Expoziţiei, Parcul Tineretului, parcuri în Titan, Balta Albă,
Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi;
Oraşe cu mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice sunt: Timişoara, Cluj-
Napoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi, Constanţa, Piteşti.
S-a realizat sistemul de spaţii verzi de pe litoralul Mării Negre, corespunzătoare
multitudinii de staţiuni.
Cap. III FUNCŢIONALITATEA SPAŢIILOR VERZI
Ion Ionescu de la Brad este primul care sesizează şi redă plastic funcţiile pădurii,
respectiv: de producţie, hidrologică, antierozională, sanitară şi estetică.
Primul Cod silvic (1881) şi ulterior cel din 1910 introduce noţiunea de păduri de
protecţie. În 1935 apare „Legea pădurilor de protecţie”.
Profesorul I. Popescu Zeletin concepe un sistem de zonare funcţională a pădurilor,
bazat pe cele 2 grupe: grupa I cu rol principal de protecţie şi grupa a II-a cu rol de
producţie şi protecţie.
În prezent funcţiile se consideră a fi:
a) funcţii de producţie;
b) funcţii de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant, respectiv cu:
- f. hidrologică,
- f. de protecţie a solului,
- f. de protecţie climatică (viteza vântului, umiditatea şi temperatura aerului,
intensitatea radiaţiei solare);
c) f. antipoluantă (f. sanitară);
d) f. recreativă;
e) f. decorativă (estetică, de impact peisager);
f) f. ştiinţifică.
Funcţia de producţie este specifică fiecărui tip sau categorie de spaţiu verde, fiind
obţinute diferite categorii de produse:
- lemn din diferite tipuri de pădure;
- fructe din livezi, vii sau diverse plantaţii de arbuşti fructiferi (inclusiv fructele de
cătină, de pe terenuri degradate);
- seminţe sau masă vegetală din diferite culturi agricole;
- flori din culturile floricole.
În cazul particular al spaţiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar,
această funcţie are un caracter puternic diminuat.
Funcţia de protecţie climatică este exercitată de toate spaţiile verzi sub diferite
aspecte: - moderarea amplitudinilor şi a variaţiilor termice,
- micşorarea vitezei vântului,
- ameliorarea umidităţii aerului;
- ameliorarea intensităţii radiaţiilor solare.
Această funcţie este îndeplinită de spaţiile verzi, indiferent de mărimea sau natura
vegetaţiei acestora, sub diferite aspecte:
- reducerea poluării fizice a atmosferei,
- reducerea poluării chimice a atmosferei,
- reducerea poluării fonice.
Reducerea poluării chimice este realizată de spaţiile verzi în primul rând prin
consumarea CO2 şi producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din
diferite activităţi: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a
petrolului, de prelucrare a produselor minerale, transportul auto, aerian, sau diferite
activităţi curente ale populaţiei.
Spaţiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătăţesc însuşirile
aerului, datorită capacităţii de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din
atmosferă. Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente şi specii mai puţin
rezistente), de structura spaţiului verde respectiv (monocultură/amestec, echien/plurien,
arbori+arbuşti+specii de gazon), dar şi de condiţiile climatice la un moment dat
(precipitaţii, radiaţie solară, inversiuni termice, ceaţă, umiditate, ionizarea aerului).
Acţiunea antipoluantă a vegetaţiei are anumite limite, ce sunt atinse atunci când
apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea frunzelor, creşteri
defectuoase) sau chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul
spaţiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.
5.1.1. Generalităţi
Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul
al XVII-lea, în contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie
sub influenţa literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa
pictorilor peisagişti, sau chiar datorită influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această
situaţie, în Anglia, ca o reacţie împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o
nouă orientare, renunţându-se în primul rând la rigiditatea şi artificialitatea impusă de
geometrismul grădinilor clasice.
Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (ceaţă, umiditate
atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon,
dar şi întinderea mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au
favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.
Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o
manieră cât mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele
terenului, pentru o reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.
5.2.1. Generalităţi
Genul liniştit sau calmant predispune la repaus şi la odihnă, atât sub aspect
psihic cât şi fizic. Acest gen este caracteristic colţurilor liniştite, dispuse într-un masiv
păduros, sau în anumite sectoare sau zone mai retrase, dar şi zonelor situate lângă
suprafeţele apelor liniştite, având ca fundal imagine unor munţi înalţi, a unui masiv
păduros sau chiar albastrul liniei orizontului (în cazul peisajelor mărginite de imensitatea
unui lac, unei mări sau ocean).
Cap. VI CARACTERIZAREA ŞI PROIECTAREA SPAŢIILOR
VERZI URBANE ŞI PERIURBANE
Spaţiile verzi pot fi situate fie în perimetrul construibil (intravilan) fie în afara
acestuia (extravilan). Unele spaţii verzi pot fi situate atât în intravilan cât şi în extravilan,
sau unele din interiorul localităţii se continuă cu altele din exteriorul acesteia, fapt ce
implică unitatea şi continuitatea sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.
Sistemul de spaţii verzi al unei localităţi este constituit din totalitatea unităţilor
de spaţiu verde urbane şi periurbane, ce au relaţii de interdependenţă şi care tind să
constituie un ansamblu complex şi unitar, şi care reprezintă de fapt „plămânul verde” al
localităţii respective, ce asigură protecţia multiplă a mediului, recrearea şi odihna
populaţiei.
Noţiunea de sistem implică atât repartiţia echilibrată a tuturor spaţiilor verzi
indiferent de mărime sau categorie, cât şi legătura dintre acestea. Spaţiile libere plantate
trebuie să facă parte din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului şi să se
continue cu masivele plantate periurbane.
Spaţiile verzi sau alte amenajări peisagistice, atât urbane cât şi periurbane, sunt
judicios repartizate, dimensionate, profilate şi structurate prin soluţii de sistematizare
urbană. Proiectarea urbană urmăreşte realizarea unei densităţi optime a clădirilor,
limitarea perimetrului construibil, organizarea zonelor funcţionale urbane (zona
rezidenţială, zona politico-administrativă, zona industrială, reţele stradale, diferite dotări:
staţie de epurare a apelor menajere, staţii de distribuţie a apei, gazului metan, energiei
electrice, energie termică, etc.).
Ca regulă generală, spaţiile verzi se dimensionează în raport cu funcţiile atribuite,
cu mărimea şi caracteristicile zonei sau zonelor pe care le deservesc.
În interiorul unei localităţi, unităţile de spaţiu verde pot fi distribuite sub formă de
pete, fâşii sau mixt în funcţie de sistematizarea centrului populat, în strânsă corelare cu
structura urbanistică, condiţiile topografice şi climatice şi sistemul stradal.
Sistemul în pete este un sistem de spaţii verzi neuniform, fiind caracterizat prin
răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de spaţiu verde.
Acest sistem este specific localităţilor cu reţele stradale neregulate, a zonelor cu
teren variat sau a zonelor cu teren viran neocupat încă de construcţii. Sub formă de pete
sunt dispuse parcurile, grădinile sau scuarurile.
Sistemul în fâşii este caracterizat prin faptul că este un sistem uniform, ce
reuneşte spaţiile verzi din lungul arterelor de circulaţie, spaţiile verzi din cvartalele de
locuinţe sau alte spaţii libere plantate, dispuse într-o reţea continuă.
Această reţea poate avea o dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică,
longitudinală, transversală sau longitudinal-transversală, în funcţie de sistemul stradal al
localităţii.
Sistemul mixt sau combinat îmbină sistemele precedente, asigurând optimul sub
aspectul îmbunătăţirii microclimatului şi realizării ambientului plăcut pentru populaţia
respectivă, asigurând o mai bună funcţionalitate în ansamblu. Acest sistem este cel mai
frecvent întâlnit, fiind realizat din unităţi mari de spaţiu verde (parcuri, grădini sau
scuaruri), între care legătura se realizează prin plantaţii stradale, dispuse în lungul unor
artere principale sau prin „fâşii verzi”, lungi de sute de metri, care traversează localitatea
şi care, de regulă, fac legătura şi cu centura verde a oraşului, constituită din spaţii verzi
periurbane.
- spaţii verzi cu rol recreativ: scuaruri, grădini şi parcuri publice, păduri parc,
păduri de agrement, parcurile sportive, spaţiile verzi pentru copii şi tineret;
- spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, parcuri expoziţionale, parcuri
şi grădini zoologice, parcuri dendrologice, rozarii, alpinarii, spaţiile verzi din cimitire;
- spaţii verzi de înfrumuseţare, cu rol decorativ: scuarurile decorative,
amenajările peisagistice de pe lângă instituţii administrative, culturale sau de învăţământ,
spaţiile verzi cu caracter privat aferente locuinţelor;
- spaţii verzi utilitare şi de protecţie: aliniamentele din lungul căilor de circulaţie
rutieră sau feroviară, plantaţiile de protecţie a cursurilor de apă şi a acumulărilor deschise
de apă, plantaţii cu efect de parazăpezi, perdelele de protecţie, plantaţiile de consolidare
antierozională, pepinierele, terenuri de producţie floricolă sau de gazon.
6.4. Scuarul
Scuarul este unitatea de spaţiu verde cu suprafaţa cuprinsă între 0,3-3 ha, situată
în intravilan, fiind destinată odihnei de scurtă durată, asigurării circulaţiei pietonilor de la
o stradă la alta, asigurării unui loc de joacă copiilor de vârstă mică supravegheaţi de
părinţi sau bunici, sau cu rol estetic-arhitectural datorită obţinerii unui efect decorativ
deosebit şi prin punerea în valoare a unor edificii sau monumente. În cazul scuarurilor cu
funcţie strict decorativă se acceptă şi suprafeţe mai mici de 0,3 ha.
Raza de deservire a unui scuar este de cca. 400 m, ceea ce corespunde distanţei
parcurse pe jos de către un om cu mers lejer, în cca. 6-8 minute.
Mărimea unui scuar se stabileşte luându-se în considerare că 20% din populaţia ce
locuieşte în raza de deservire, frecventează simultan acel scuar. Norma pentru un vizitator
este de 25-30 m2. Numărul scuarurilor se stabileşte în funcţie de mărimea centrului
populat şi de prezenţa altor unităţi de spaţiu verde. Forma scuarului este dată de poziţia
acestuia, destinaţie, configuraţia terenului şi construcţiile din jur.
După durată, scuarurile por fi:
- permanente, categorie în care intră marea majoritate a scuarurilor, ce au plantaţii
arborescente şi arbustive şi toate dotările pe care le reclamă;
- temporare sau provizorii, ce se înfiinţează pe terenuri virane, destinate construirii
unor cartiere de locuit, edificii culturale, având în componenţa lor doar arbuşti, gazon,
aranjamente florale şi alei acoperite cu pietriş sau dale.
După modul de amplasare, scuarurile pot fi situate:
- în pieţe – atunci când se suprapun parţial sau total cu suprafaţa acestora, pieţe
dispuse de regulă în faţa unui edificiu important;
- înconjurate de străzi sau artere de circulaţie, caz în care acestea sunt uşor
accesibile, nu asigură liniştea pe care vizitatorii o caută şi au un grad mai mare de poluare
datorită traficului auto;
- în interiorul cartierelor de locuit, caz în care au un grad mai mic de poluare şi
sunt mai liniştite;
După destinaţie, scuarurile pot fi:
- scuaruri destinate odihnei şi jocului copiilor de vârstă preşcolară, situate de
regulă în cartierele de locuinţe;
- scuarurile destinate recreării şi odihnei de scurtă durată înaintea unei acţiuni
riguros planificată, situate în jurul unor instituţii publice, de învăţământ, a obiectivelor
culturale, în jurul gării sau a staţiilor de autobuz;
- scuarurile cu funcţie prioritară decorativă, situate în faţa unui edificiu important
sau la intersecţia unor artere mari de circulaţie, în acest caz accesul pietonal ne fiind
posibil, datorită inexistenţei căilor de acces. Pentru amenajarea acestora se adoptă
frecvent soluţii compoziţionale geometrice regulate, în care speciile sempervirescente au
o pondere mai mare. Mărimea unui astfel de scuar se stabileşte în funcţie de dimensiunile
clădirii respective. De exemplu, în faţa unei construcţii monumentale un scuar prea mic
este necorespunzător, iar un scuar prea mare diminuează din impozanţa edificiului. În
acest sens se recomandă ca lungimea scuarului să fie cel puţin egală cu înălţimea clădirii
şi cel mult dublă faţă de înălţimea construcţiei în faţa căruia se amplasează.
Primele două categorii de scuaruri prezintă în componenţa lor plantaţii de arbori şi
arbuşti, peluze de iarbă, aranjamente şi decoraţiuni florale, alei, scări (în cazul terenului
accidentat), bănci, chiar bazine cu apă sau fântâni arteziene, statui, chioşcuri pentru
odihnă sau chiar monumente, dispuse la încrucişarea aleilor frecvent circulate.
Compoziţia unui scuar poate fi geometrică sau liberă, în strânsă legătură cu
ansamblul arhitectural învecinat. Dispoziţia aleilor, ce ocupă 15-20% din suprafaţa
scuarului, trebuie să permită fluxul pietonilor după direcţiile dominante de circulaţie
impuse de obiectivele de interes din apropiere.
Plantaţiile arbustive şi arborescente sunt concepute şi dispuse sub formă de
grupuri, boschete, în lungul aleilor, spre periferia scuarului, astfel încât să ofere protecţie
faţă de zonele cu trafic auto intens, adăpost contra curenţilor de aer din direcţia
dominantă, zone umbrite dar şi zone însorite. Aceste plantaţii ocupă o suprafaţă
importantă.
Grădina publică este unitatea de spaţiu verde, în care vegetaţia lemnoasă ocupă o
pondere importantă, unitate având suprafaţa cuprinsă între 3-20 ha şi care asigură
recrearea şi odihna locuitorilor din zona învecinată, de pe o rază de 1-1,5 km, distanţă ce
poate fi parcursă pe jos în cca. 15-25 minute, de mers lejer.
Mărimea grădinilor publice se stabileşte considerând faptul că 15-20% din
populaţia din zona deservită, frecventează grădina în acelaşi timp, cu o normă pentru
fiecare vizitator de 40 m2.
Dată fiind această distanţă de deservire, grădinile se amplasează la nivel de cartier
sau complex de locuit, în cadrul oraşelor mari, iar în cazul oraşelor mici grădina publică
îndeplineşte rolul de parc. Compoziţia peisagistică este rezolvată în stilul mixt, partea
centrală fiind amenajată în manieră geometrică iar spre periferie predominând
caracteristicile stilului peisager.
Grădina este prevăzută cu o perdea compactă de specii lemnoase, respectiv arbori
şi arbuşti, perdea ce are rol atât sanitar cât şi decorativ. Intrările vor fi reduse ca număr,
respectiv o intrare la cca. 3-4 ha, pentru a nu fi traversată de alei de trecere.
Spre deosebire de scuar, grădina publică poate fi prevăzută cu 2-3 sectoare,
respectiv: sectorul pentru copii, cel pentru odihna pasivă şi cel pentru odihna activă, dar
uneori grădina publică poate avea doar o singură zonă (sector), îndeplinind doar o singură
funcţie prioritară.
Vegetaţia utilizată într-o grădină publică va ocupa 40-70% din suprafaţa acesteia,
fiind formată din arbori şi arbuşti (30-60%), gazon (32-66%) şi specii floricole (4-8%)
din suprafaţa totală.
Această unitate de spaţiu verde va cuprinde alei (10-20%) şi spaţii de odihnă,
locuri de joacă cu dotările aferente pentru copii, bănci, construcţii utilitare sau pentru
agrement (chioşc, adăpost de ploaie, locuri pentru jocuri statice, cofetărie, cafenea,
restaurant), diferite dotări (cişmele, WC public), bazine sau chiar un mic lac, toate aceste
dotări vor ocupa maxim 20-40% din suprafaţa totală a grădinii publice.
6.6. Parcul
tabelul 1
Procente de repartizare a principalelor componente ale unităţilor de spaţiu verde
(scuar, grădină publică şi parc)
destinaţia suprafeţelor (%)
Nr. vegetaţia
Unitate de spaţiu verde alte
crt. arbori şi specii
total gazon alei dotări
arbuşti floricole
1. Scuar 60-85 20-60 5-10 30-75 15-20 0-20
2. Grădină publică 40-70 30-60 4-8 32-66 10-20 20-40
3. Parc 65-75 30-60 3-5 35-67 10-15 15-20
6.7. Spaţiile verzi din lungul străzilor, bulevardelor şi şoselelor
Aceste plantaţii, ce însoţesc adesea căile de circulaţie publică din interiorul sau din
afara localităţilor, pot fi de diferite tipuri, de la simple aliniamente de arbori sau arbuşti,
până la adevărate fâşii verzi cu lăţimi variate, având rol decorativ, sanitar, ecologic, de
protecţie a circulaţiei şi a drumurilor, şi chiar economic.
Funcţia decorativă este realizată prin efectul estetic-arhitectural al acestor
plantaţii, îmbinându-se spaţiul artificial cu elementele vegetale, prin aplicarea
principiului armoniei.
Speciile lemnoase introduc varietatea în uniformitatea construcţiilor limitrofe
căilor de circulaţie, prin schimbările fenologice specifice diferitelor anotimpuri: culoarea
frunzelor, prezenţa florilor sau chiar a fructelor, bogăţia şi transparenţa coroanei, textura
şi forma acesteia. Vegetaţia lemnoasă fie evidenţiază liniile arhitecturale ale unei
construcţii sau ale unui ansamblu, fie maschează anumite elemente inestetice din
apropierea căilor de circulaţie.
Aceste plantaţii fac, de cele mai multe ori, legătura dintre marile unităţi de spaţiu
verde dintr-o localitate, sau legătura sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.
Funcţia sanitară şi cea ecologică sunt exercitate prin reducerea poluării
atmosferice (reţinerea prafului, a diferitelor pulberi şi a noxelor rezultate din circulaţia
autovehiculelor), ameliorarea microclimatului urban (umbrirea trotuarelor şi parţial a
carosabilului, sporirea umidităţii aerului datorită proceselor de evapo-transiraţie,
îmbogăţirea aerului în oxigen, modelarea vitezei aerului, modelarea temperaturilor
extreme), diminuarea poluării fonice, reducerea trepidaţiilor datorită sistemului radicelar.
Funcţia de protecţie a circulaţiei şi a drumurilor este realizată în primul rând
prin separarea circulaţiei pietonale de cea auto sau velo, prin mărirea confortului optic şi
a siguranţei circulaţiei, prin mărirea capacităţii de ghidare a şoferului pe timp nefavorabil,
prin reducerea stării de oboseală. Gardul viu din arbuşti, ce separă în unele cazuri benzile
de circulaţie de sensuri opuse, înlătură efectul de orbire.
În afara localităţilor, plantaţiile arbustive de pe marginea drumurilor, reduc
şocurile autovehiculelor în caz de derapaj sau accident. Numeroase plantaţii măresc
siguranţa circulaţiei împotriva vântului şi a zăpezii, iar numeroase ramblee şi deblee au
taluzurile fixate şi stabilizate prin astfel de plantaţii. Unele plantaţii, datorită monotoniei,
devin supărătoare şi obositoare pentru ochii şoferului, aşa cum este cazul plantaţiilor de
plopi columnari. În acest sens plantaţiile din lungul căilor de circulaţie, în special din
afara localităţilor trebuie astfel realizate încât să aducă varietate în peisaj şi nu
monotonie.
Funcţia economică poate fi îndeplinită atunci când prin anumite extrageri se
obţine o cantitate de masă lemnoasă ce se poate valorifica. De regulă, această funcţie este
minimalizată.
Speciile folosite în aceste categorii de spaţii verzi trebuie să îndeplinească unele
condiţii cum ar fi:
- să fie rezistente la noxe (praf, fum, gaze),
- să aibă o perioadă de prezenţă a frunzelor cât mai lungă şi o perioadă scurtă de
cădere a frunzelor,
- să fie rezistente la diverşi factori de stres (temperaturi mari vara datorate
încălzirii asfaltului, secetă, boli şi dăunători),
- să nu producă fructe sau seminţe care să murdărească carosabilul sau aleile,
- sistemul radicelar să fie profund şi nu superficial, pentru a nu degrada căile de
acces sau diferite amenajări,
- să nu drajoneze,
- să aibă o creştere rapidă,
- să fie longevive,
- să suporte tunderile în coroană,
- să suporte anumite concentraţii în sol de clorură de sodiu, provenită din
amestecurile antiderapante împrăştiate iarna pe carosabil sau pe căile pietonale.
În ceea ce priveşte forma coroanei, vor fi preferate cele ce au coroana piramidală
sau globuloasă.
Se recomandă folosirea speciilor locale precum: paltin de câmp, paltin de munte,
frasin, tei, ulmi, carpen, scoruşi, dar şi specii exotice viguroase: castan porcesc, platan,
arţarul argintiu, arţarul american, salcâm forma umbraculifera sau varietatea bessoniana.
Pentru instalarea unor astfel de plantaţii se folosesc puieţi de talie mare.
Plantaţiile din lungul căilor de circulaţie pot fi constituite în principal prin
aliniamente, care pot fi de mai multe categorii: aliniamente simple realizate dintr-un
singur rând de arbori, aliniamente multiple realizate din 2, 3 sau 4 rânduri de arbori,
aliniamente din arbuşti sub forma unor garduri vii sau aliniamente mixte realizate din
arbori şi gard viu.
Structura şi mărimea acestor plantaţii se stabileşte în funcţie de lăţimea şi
structura străzii, de lăţimea zonei limitrofe acesteia, de intensitatea traficului auto şi a
traficului pietonal, de cadrul arhitectural al construcţiilor limitrofe (număr de etaje,
importanţa edificiului, accesul la edificiul respectiv), de orientarea străzii faţă de punctele
cardinale şi nu în ultimul rând de instalaţiile şi construcţiile subterane.
Bulevardele, ce au lăţimi de 10-20 m sau chiar mai mult, vor avea benzile de
circulaţie auto şi velo, separate de căile de circulaţie pietonale, sau chiar sensurile opuse
ale circulaţiei auto, prin fâşii plantate cu arbori şi arbuşti. Dacă lăţimea străzii este mai
mică şi circulaţia autovehiculelor intensă, se recomandă ca arborii şi în special arbuştii să
se amplaseze între partea carosabilă şi trotuar.
Dispunerea plantaţiilor este diferită putând fi: simetrică pe ambele părţi ale străzii,
realizându-se perspective simetrice longitudinale, şi asimetrică sau unilaterală, în cazul
trotuarelor asimetrice, în cazul străzilor orientate pe direcţia E-V când se recomandă
plantarea laturii însorite sau în cazul drumurilor din afara localităţilor pentru deschiderea
anumitor perspective laterale asupra unui obiectiv (panoramă, lac etc.).
Aliniamentele de arbori din interiorul unei localităţi sunt alcătuite, de obicei, dintr-
o singură specie, specie ce poate fi schimbată după o intersecţie sau după o întrerupere a
aliniamentului datorită prezenţei unui edificiu. Pot fi folosite două sau mai multe specii
dar se recomandă ca acestea să fie asemănătoare ca habitus, talie, frunziş şi
comportament ecologic.
Distanţa dintre exemplare diferă în funcţie de ritmul static sau cel dinamic, putând
fi egale sau variabile, sau se poate adopta plantarea liberă a străzilor. În zona intersecţiilor
pe o rază de cca. 25 m se recomandă păstrarea unei zone mai libere sau neplantate pentru
asigurarea vizibilităţii asupra arterelor laterale. Intervalul dintre două exemplare
arborescente variază între 5-12 m, în funcţie de specie, de puterea de creştere, de
lărgimea coroanei şi de înălţimea la care se doreşte să ajungă exemplarele respective.
Plantaţiile sub formă de aliniamente simple se pot realiza pe fâşii de sol liber, de
1-1,5 m lăţime, uneori chiar 2 m, sau în spaţii individuale circulare sau pătrate, de minim
2 m2, dispuse pe trotuar. În cazul aliniamentelor duble lăţimea minimă a fâşiilor de sol
liber este de 3,5 m pentru dispunerea alternativă a exemplarelor, sau de 4 m între rânduri
pentru dispunerea simetrică (câte doi) a arborilor.
După desimea acestor plantaţii se deosebesc străzi şi bulevarde închise, la care
arborii (de talie mare) şi arbuştii sunt plantaţi la distanţe mici, şi străzi şi bulevarde
deschise, la care arborii (de talie mică) şi arbuştii au distanţe mari între exemplare.
Aceste spaţii verzi pot avea suprafaţă, structură şi folosinţă diferite, în funcţie de
tipul de locuinţă sau de ansamblu de locuinţe pe care îl deservesc. Astfel se deosebesc:
spaţii verzi ale unui ansamblu de locuinţe şi grădinile locuinţelor individuale.
Acestea sunt situate printre blocurile unui raion de locuinţe, ale unui cvartal sau
ale unui cartier, ocupând suprafeţe importante, fiind amenajate şi întreţinute de
administraţia locală. Au scop sanitar, recreativ şi decorativ.
Aceste zone verzi servesc ca spaţii de joacă pentru copii, pentru plimbările
locatarilor sau pentru odihna acestora. În componenţa spaţiilor verzi din cartierele de
locuinţe intră: suprafeţe plantate cu arbori şi arbuşti, suprafeţe îngazonate, partere cu
flori, alei pietonale, arii de joacă pentru copii, bănci sau alte spaţii pentru odihna pasivă.
Prin planurile de sistematizare ar trebui prevăzute lăţimi optime pentru astfel de
plantaţii, interpuse fie între blocurile alăturate fie între arterele intens circulate şi
blocurile de locuinţe, pentru diminuarea zgomotului, a noxelor sau a altor factori de
inconfort, inerenţi în cazul aglomerărilor de locuinţe de acest tip.
Alegerea speciilor şi modul lor de grupare se realizează în aşa fel încât să se
elimine monotonia construcţiilor tipizate, în strânsă concordanţă cu plantaţiile stradale.
Astfel, se recomandă folosirea a 2-3 specii lemnoase care să constituie fondul general sau
dominanta, şi alte multe specii pentru varietate. Speciile vor fi alese şi amplasate, în
funcţie de poziţia, orientarea şi înălţimea clădirilor, în funcţie de poziţionarea ferestrelor,
balcoanelor sau a intrărilor blocurilor de locuit. Cu ajutorul plantaţiilor de arbori se pot
ameliora curenţii puternici ce se formează pe anumite culoare între blocuri, pot fi
protejate anumite laturi de insolaţiile puternice din timpul verii, pot fi mascate anumite
construcţii utilitare inestetice (puncte termice, punct de distribuţie a energiei electrice,
parcări, tomberoane).
Amplasarea speciilor lemnoase trebuie să permită crearea de zone umbrite dar şi
de zone însorite, să permită un acces facil şi o bună vizibilitate pietonilor.
Pentru a-şi putea îndeplini cât mai bine rolul pe care-l au, aceste categorii de
instituţii trebuie să dispună de un ambient cât mai curat şi mai sănătos. Aceste spaţii verzi
trebuie să asigure condiţii prielnice de recuperare şi refacere a sănătăţii diferitelor
categorii de bolnavi.
Soluţiile de amenajare vor folosi compoziţii simple, cu forme şi spaţii plăcute şi
confortabile, cu specii floricole având culori liniştitoare, calmante, precum şi obiecte din
materiale calde, familiare.
Normele recomandate sunt de 70 m2/bolnav pentru spitalele urbane şi de 150
2
m /bolnav pentru sanatorii sau staţiuni balneoclimaterice, ce sunt dispuse de regulă în
afara localităţilor.
Vegetaţia lemnoasă deţine un procent important din suprafaţa spaţiului verde,
având un rol important în micşorarea vitezei vântului, atenuarea zgomotului de la
eventualele surse din jur, purificarea aerului, separarea incintei faţă de vecinătăţile
incompatibile, delimitarea şi mascarea sectoarelor administrative, separarea diferitelor
amenajări precum parcări, drumuri interioare de acces auto etc. Cu ajutorul vegetaţiei
lemnoase sau a diferitelor chioşcuri, treiaje sau pergole acoperite cu liane se realizează
zone umbrite, necesare bolnavilor, dispuse în alternanţă cu zonele însorite.
În funcţie de destinaţia instituţiilor respective, de afecţiunile care se tratează în
cadrul acestora, spaţiile verzi aferente vor avea un specific propriu.
Pentru sanatoriile cardiologice se va folosi genul liniştit al peisajului. Aleile vor fi
cât mai orizontale sau vor avea o înclinare mică, favorabilă plimbărilor de fortificare a
inimi. Pe suprafaţa spaţiului verde se vor afla chioşcuri pentru odihnă, acoperite cu plante
agăţătoare, se vor amenaja poieni umbrite sau semiumbrite prevăzute cu hamacuri sau
şezlonguri. Nelipsite vor fi şi suprafeţele mari acoperite cu gazon precum şi parterele cu
flori, ce au efect liniştitor.
În cazul instituţiilor curative pentru bolnavii de plămâni se foloseşte genul
romantic. Astfel, se amenajează zone sau colţuri liniştite în mijlocul unor grupuri de
arbori, de arbuşti sau astfel de spaţii înconjurate de treiaje cu plante căţărătoare. Se
recomandă folosirea de arbori şi arbuşti ce degajă uleiuri eterice, a plantelor cu flori
mirositoare sau a plantelor aromatice, cantonate în special în zonele de odihnă pasivă
(bănci, chioşcuri). Potecile şi aleile vor avea pante uşoare şi vor fi parţial umbrite.
Pentru instituţiile în care sunt trataţi bolnavii ce suferă de surmenaj sau de
oboseală se amenajează locuri de odihnă cu vederi panoramice, cu oglinzi de apă ce au
efect odihnitor şi relaxant, precum şi pergole cu viţă de vie, glicină sau trandafiri.
Parterele cu flori cu nuanţe reci, pasive au un efect psihologic important asupra
pacienţilor, influenţând benefic recuperarea acestora. De asemenea, se recomandă
realizarea de terenuri umbrite sau însorite pentru gimnastică sau sporturi uşoare, bazin de
înot cu plajă însorită sau semiumbrită, cu bănci şi şezlonguri. Dacă spaţiul permite, se pot
amenaja voliere cu păsări decorative sau cu păsări cântătoare.
Acestea reprezintă teritorii, de recomandat cât mai largi, care adăpostesc colecţii
de animale din diverse regiuni ale Lumii, având în acest sens îngrădiri, clădiri şi instalaţii
special realizate acestui scop.
Noile norme de creştere şi îngrijire a animalelor sălbatice în grădinile zoologice,
interzic ţinerea acestora în condiţiile improprii ale spaţiilor mici, strâmte, de tipul cuştilor
cu gratii, şi reclamă obligativitatea creării de spaţii largi, de tip „microbiotop sau
minihabitat”, în care să fie redat cât mai fidel a unui colţ din mediul natural al speciei
respective (grote, bazine, curs de apă, stâncării, vegetaţie specifică) şi la care separarea
faţă de vizitatori să se realizeze prin diferenţe de nivel sau şanţuri cu apă. În cazul
păsărilor zburătoare, este necesară construirea de voliere largi, care să permită o oarecare
mişcare de zbor acestora.
Scopul acestor grădini sau parcuri zoologice este multiplu: educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor oamenilor de orice vârstă, satisfacerea curiozităţii oamenilor cu privire la
lumea animală, aclimatizarea unor animale exotice importante din punct de vedere
economic, păstrarea unor exemplare vii ale unor specii periclitate în încercarea de
înmulţire în captivitate a acestora, realizarea de către biologi a observaţiilor cu privire la
biologia şi comportamentul unor specii.
Pe ansamblu, vegetaţia lemnoasă şi ierboasă, trebuie să ocupe suprafeţe
importante, pentru a completa ambientul, a masca zidurile inestetice, construcţiile sau
zonele administrative ce servesc la îngrijirea animalelor şi întreţinerea instalaţiilor
respective. Multe spaţii destinate animalelor sunt prevăzute în mod obligatoriu cu diferite
plantaţii de arbori, arbuşti sau liane pentru crearea unui mediu cât mai natural speciei
respective, pentru asigurarea umbrei pe timp de vară, pentru mărirea valorii estetice a
acestor spaţii, pentru mascarea adăposturilor şi refugiilor unor specii de animale.
Delimitările şi separarea între diferite sectoare se realizează prin plantaţii masive de
arbori şi arbuşti, perdele sau garduri mascate cu liane.
Amplasarea colecţiilor de animale se recomandă să se realizeze în afara
perimetrului construibil, de preferabil într-un masiv forestier şi în apropierea unei ape
curgătoare, care va fi folosită atât ca sursă de apă, cât şi pentru amenajările specifice
faunei acvatice. Vecinătăţile nu trebuie să fie indezirabile, să nu existe zone industriale,
gropi de gunoi, sau instalaţii cu influenţe nocive asupra faunei adăpostite.
Distanţa faţă de localitate nu trebuie să fie prea mică, pentru ca eventualele
mirosuri urâte sau zgomotele produse de unele animale, să nu deranjeze populaţia din
marginea centrului populat. De asemenea, distanţa nu trebuie să fie prea mare, pentru a
nu constitui un impediment în vizitarea acesteia, pentru vizitatorii ce aleg accesul pe jos,
prin plimbare. Accesul trebuie să fie posibil şi cu ajutorul mijloacelor de transport public,
care asigură accesul unui segment important de vizitatori.
Numărul şi tipurile de sectoare ale unei grădini zoologice variază în funcţie de
mărimea teritoriului, de numărul de specii, de amenajările respective. Fiecare sector va
cuprinde spaţii ce adăpostesc animale înrudite (ierbivore mari, ierbivore mici, carnivore
mici, galinacee etc.) sau animale din acelaşi tip de habitat (de baltă, alpin şi subalpin
etc.). Suprafaţa unui sector se corelează cu talia şi numărul maxim al animalelor ce se
urmăreşte a fi găzduite. Spaţiile rezervate animalelor vor fi prevăzute cu vegetaţie, în
special forestieră, cât mai apropiată de regiunile de origine ale animalelor.
În ceea ce priveşte sectoarele ce se pot realiza, pot fi amintite:
- sectorul reptilelor, constituit dintr-o clădire, în care sunt amenajate vivarii unde
sunt reproduse condiţiile de temperatură, umiditate, iluminare şi chiar vegetaţia
caracteristică mediilor diferitelor specii de: broaşte ţestoase, şopârle, iguane, cameleoni,
şerpi sau crocodili;
- sectorul galinaceelor şi columbidelor, ce cuprinde voliere cu fazani, găini de
ornament, păuni, bibilici, porumbei sălbatici sau de ornament, turturele;
- sectorul păsărilor răpitoare, cu voliere pentru răpitoare de zi precum: vulturi, uli,
şoimi, şi pentru răpitoarele de noapte, cum sunt bufniţe, cucuvele, ciufi;
- sectorul păsărilor de baltă, fie cu voliere foarte mari, pentru speciile sălbatice
care nu pot părăsi incinta (berze, stârci, cormorani, mici palmipede, pescăruşi etc.) sau
spaţii deschise, libere, cu luciu de apă şi vegetaţie specifică, pentru speciile care nu pot
părăsi locul, datorită fie dimensiunilor mari (necesită un spaţiu foarte mare pentru
decolare) fie faptului că sunt semiîmblânzite, precum lebedele, pelicanii, gâştele, unele
specii de raţe.
- sectorul struţilor, prevăzut cu ţarcuri largi descoperite, pentru sezonul cald, şi
padocuri acoperite, pentru sezonul rece;
- sectorul păsărilor tropicale sensibile, reprezentat printr-o clădire şi chiar unele
sere, cu voliere şi vegetaţie, pentru menţinerea în condiţii controlate de temperatură şi
umiditate a diferitelor specii de păsări exotice precum: papagali, canari, cinteze, mierle,
grauri etc.;
- sectorul felinelor mari, cu zone largi amenajate pentru tigri, lei, pantere, pume,
gheparzi etc., despărţite de vizitatori prin canale cu apă şi diferenţă de nivel;
- sectorul felinelor şi carnivorelor mici, ce adăpostesc pisici sălbatice, râşi, vulpi,
lupi, câini dingo, jderi etc.;
- sectorul urşilor, cu microbiotopuri amenajate cu grotă, bazin, stânci, trunchiuri
de arbori, pentru diferite specii de urşi;
- sectorul marilor ierbivore, în care sunt găzduiţi: elefanţi, dromaderi, girafele,
bivoli, zimbrii etc.:
- sectorul cervidelor şi cabalinelor, în care sunt amenajate ţarcuri largi cu vegetaţie
ierboasă şi lemnoasă, care să permită o mare libertate de mişcare exemplarelor de cerb
carpatin, cerb lopătar, elan, ren, căprior, cai sălbatici, zebre, asini etc.;
- sectorul rezervat pentru antilope, caprine, ovine, lama şi alpaca;
- sectorul primatelor, ce cuprind atât spaţii adăpostite şi încălzite, pentru ţinerea
acestora în sezonul hibernal, cât şi spaţii largi, în aer liber, pentru sezonul estival;
Pe lângă aceste dotări în care vizitatorul vede animalele vii, în mişcare, pot exista
în incintă şi muzee, având colecţii şi expoziţii de anatomie comparată, de zoologie, de
entomologie etc.
Aleile se dimensionează în funcţie de fluxul maxim de vizitatori, pentru evitarea
aglomeraţiei în zonele intens solicitate, iar traseele indicate trebuie să permită publicului
vizionarea exponatelor într-o succesiune logică, fără prea multe suprapuneri sau
încrucişări.
În zona intrării principale, şi nu numai, se vor prevede spaţii largi, care să permită
realizarea de amenajări peisagistice corespunzătoare creării unei ambianţe cât mai plăcute
pentru vizitatori. Amenajările necesare odihnei (băncile) vor fi prezente în toate
sectoarele. În toate zonele parcului trebuie să primeze spaţiile verzi, acestea fiind cele
care contribuie în cea mai mare măsură la frumuseţea unei grădini zoologice, indiferent
de amenajările realizate şi speciile găzduite aici.
Zona perimetrală se recomandă să dispună de o centură verde, formată din
plantaţii forestiere, cu rol principal de protecţie împotriva vânturilor dominante, a
eventualelor surse de poluare, de atenuare a zgomotelor spre incinta şi dinspre incinta
grădinii, de purificare a aerului etc.
Chioşcurile cu alimente şi răcoritoare se dispun pe tot teritoriul, având produse
care să nu dăuneze animalelor, deoarece mulţi vizitatori pentru a atrage animalele sunt
tentaţi să ofere mâncare acestora.
Aria protejată este o arie (zonă) terestră şi/sau marină special dedicată protecţiei
şi menţinerii diversităţii biologice, a resurselor naturale şi a celor culturale asociate,
având un management bazat pe instrumente legale sau alte mijloace efective (definiţie -
Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii - The International Union for the
Conservation of Nature - IUCN)
Categorii de arii protejate:
Rezervaţie ştiinţifică
Parc Naţional
Monument al naturii
Rezervaţie naturală
Parc Natural
Rezervaţie a biosferei
Zonă umedă de importanţă internaţională
Sit natural al patrimoniului universal
Arie specială de conservare
Arie de protecţie specială avifaunistică
Parcul Naţional este o arie naturală protejată al cărui scop este protecţia si
conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional,
cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic,
faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură,
oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
Managementul parcului naţional asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în
stare naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii
biologice în condiţii de stabilitate ecologică, prevenirea şi excluderea oricărei forme de
exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor terenurilor, incompatibilă scopului
atribuit. Astfel spus, se urmăreşte ca teritoriul respectiv să fie menţinut în forma sa
naturală.
Parcurile naţionale sunt teritorii relativ întinse în care:
- unul sau mai multe ecosisteme nu au fost alterate de activităţile umane;
- speciile vegetale şi animale, unităţile geomorfologice şi biotopurile prezintă un
interes deosebit sub raport ştiinţific, educativ şi recreativ;
- sunt peisaje naturale de mare frumuseţe;
- se prevăd măsuri speciale pentru eliminarea exploatărilor sau a altor activităţi
umane cu efecte distructive;
- vizitatorii sunt admişi în condiţii deosebite, în scop ştiinţific, educativ, cultural şi
recreativ.
Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite de un parc naţional:
- teritoriul trebuie să fie întins şi să aibă în cea mai mare parte din suprafaţă peisaje
naturale de o mare frumuseţe, neatinse de activităţile umane;
- să aibă formaţii geologice interesante, vegetaţie, floră şi faună intacte;
- să facă obiectul unor măsuri speciale de protecţie, emise de stat sau de un
organism instituit special în acest scop;
- să fie deschis turismului organizat;
- să fie interzisă vânătoarea, pescuitul şi exploatările forestiere sau de altă natură.
În România este adoptată următoarea definiţie: „Parcul naţional cuprinde suprafeţe
de teren şi de ape ce păstrează nemodificat cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate
cercetării ştiinţifice, recreării şi turismului”.
Sistematizarea unui parc naţional implică realizarea a trei zone: zona periferică
(de preparc) în care sunt situate mici localităţi şi în care ecosistemele sunt mult
denaturate, zona tampon ce îmbracă ultima şi cea mai importantă, zona rezervaţiilor
integrale.
În prezent, în ţara noastră sunt constituite următoarele parcuri naţionale: Călimani,
Ceahlău, Cheile Bicazului - Hăşmaş, Cheile Nerei - Beuşniţa, Cozia, Domogled - Valea
Cernei, Munţii Măcinului, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, şi Semenic – Cheile
Caraşului.
6.18.3. Rezervaţiile
Monumentele naturii sunt asociaţii sau specii de plante şi animale rare sau pe
cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice (peşteri, chei), cursuri de
apă, cascade, locuri fosilifere, care sunt situate în interiorul sau la exteriorul parcurilor
naţionale, parcurilor naturale, rezervaţiilor naturale, ştiinţifice sau peisagistice.
Cap. VI. ALEGEREA SPECIILOR LEMNOASE
PENTRU SPAŢII VERZI
Cel mai important aspect care trebuie luat în calcul, în alegerea speciilor lemnoase
este tocmai corelarea condiţiilor locale cu cerinţele speciilor respective. Astfel trebuie
avut în vedere:
- cerinţele speciilor faţă de:
- factorii ecologici climatici:
- lumină,
- temperatura aerului,
- umiditatea atmosferică,
- vânt;
- factorii ecologici edafici:
- textura şi profunzimea solului;
- regimul de umiditate din sol,
- fertilitatea solului;
- troficitatea solului;
- conţinutul de schelet;
- factori geomorfologici:
- altitudine;
- expoziţie;
- pantă;
- configuraţia terenului;
- factori biotici:
- animali;
- vegetali.
- factori antropici:
- factori poluanţi.
Aceşti factori vor fi luaţi în considerare în mod diferit în spaţiile verzi urbane, faţă
de cele periurbane. Astfel, în spaţiile verzi urbane ce au întindere mult mai mică decât
cele periurbane şi în care utilităţile sunt mai facil de realizat, se poate realiza o ameliorare
a unor factori prin aplicarea diferitelor lucrări speciale: irigare, fertilizare, prevenirea şi
combaterea dăunătorilor, etc. Microstaţiunile din zonele urbane sunt mai adăpostite
datorită prezenţei unor clădiri ce diminuează intensitatea vântului sau care determină
creşterea temperaturii aerului prin fenomene de radiaţie, fapt ce influenţează scăderea
amplitudinilor termice zilnice sau anuale.
În spaţiile verzi periurbane ameliorarea acestor condiţii este foarte dificilă iar
speciile vor fi alese astfel încât aceste condiţii să corespundă cât mai bine cerinţelor
ecologice ale speciilor.
Coroana arborilor se încadrează mai mult sau mai puţin într-o formă geometrică
după raportul dintre înălţime şi diametru. Astfel, se deosebesc tipul de coroană:
cilindrică, conică, sferică, ovală, obovoidă, tabulară, şi cea având contur sinuos.
Forma coroanei se remarcă uşor în orice anotimp şi influenţează starea psihică a
privitorului. De exemplu, în jurul stadioanelor sau în lungul unei şosele se vor prefera
speciile cu coroană columnară sau conică, iar pe o alee cu bănci specii cu coroană sferică
sau tabulară. În tabelul nr. 1 sunt date câteva exemple de specii având coroane de diferite
forme.
tabelul 1
Exemple de forme de coroană la diferite specii lemnoase
Thuja orientalis,
Thuja occidentalis var. fastigiata,
columnară
Populus nigra cv. italica,
Juniperus hibernica.
Abies alba,
Larix decidua,
conică (piramidală) Picea abies,
Pinus strobus,
Populus simonii.
Acer pseudoplatanus,
Berberis thumbergi,
globulară (sferică)
Morus alba,
Prunus mahaleb,
Sorbus aucuparia,
Ulmus minor,
varietatea „Globosa” la diferite specii.
Pinus sylvestris,
tabulară Pinus nigra,
Robinia pseudoacacia var. umbraculifera
Carpinus betulus,
Fagus sylvatica,
ovoidă Populus tremula,
Cerasus avium,
Tilia cordata;
Salix babilonica,
Betula pendula,
forma „pendula” la diferite specii precum:
pletoasă
fag, frasin, ulm de munte, salcie căprească,
mesteacăn, caragană, larice, dud negru, cireş
păsăresc.
Juniperus communis ssp. nana,
Juniperus horizontalis,
târâtoare
Juniperus sabina,
Cotoneaster horizontalis.
Trunchiul speciilor arborescente este în general drept, având un aspect mai mult
sau mai puţin cilindric, dar la unele specii chiar cu o conicitate pronunţată la bază.
Există însă şi numeroase specii sau anumite exemplare la care forma este
modificată datorită numeroaselor bifurcaţii de la bază (de la o oarecare înălţime) a
torsionării trunchiului (castanul porcesc), a apariţiei diferitelor gelivuri sau alte cauze.
Sunt specii cu tulpini oblice sau orizontale, sau chiar târâtoare, acestea din urmă
fiind folosite pe taluzuri, peluze, sau pentru încadrarea stâncilor mai mari.
Speciile cu tulpini căţărătoare, agăţătoare sau volubile se folosesc pentru
completarea liniilor şi formelor rigide ale construcţiilor, pentru a accentua intrările sau
anumite puncte, pentru intensificarea expresivităţii clădirii, pentru eliminarea monotoniei
pereţilor sau pentru crearea intimităţii într-un balcon sau chioşc. Tulpinile torsionate ale
unor astfel de specii vor atrage întotdeauna privirile, mai ales în sezonul rece când lipsesc
frunzele.
Culoarea scoarţei variază în limite destul de largi, de la albul pronunţat al
trunchiurilor de mesteacăn, la cenuşiu gălbuiul al ritidomului de platan (plăci mari), sau
de la albul-cenuşiu al trunchiului de plop alb la scoarţa roşiatic-cărămizie a pinului
comun. Scoarţă negricioasă prezintă aninului negru (Alnus glutinosa), o scoarţă brun
violacee lucitoare cireşul păsăresc (Cerasus avium), scoarţă cenuşie o întâlnim la fag
(Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus).
Lujerii pot avea cele mai diferite culori, astfel sângerul (Cornus sanguinea) sau
cornul american (Cornus stolonifera) au lujerii coloraţi în nuanţe de roşu, arţarul
american (Acer negundo) are lujerii violet-brumaţi sau salcia plângătoare (Salix
babilonica) care are lujeri galbeni.
Trunchiurile, prin forma şi culoarea lor se pot profila pe diferite fundaluri formate
din specii cu frunze sempervirescente sau care au trunchiuri contrastante.
Pentru foarte multe specii arbustive dar şi arborescente, forma, culoarea florilor şi
perioada de înflorire constituie criteriul principal în alegerea acestora. Gama de culori ale
florilor este destul de variată, fiind totuşi mai frecvente speciile cu flori albe, crem sau
galbene. În tabelul nr. 3 sunt prezentate culorile florilor unor specii lemnoase.
tabelul 3
Culori ale florilor la diferite specii lemnoase
Aesculus hyppocastanum,
Catalpa bignonioides,
Crataegus sp.,
Deutzia scabra,
Hibiscus syriacus,
Magnolia kobus,
Phyladelphus coronarius,
albă
Pyrus sp.,
Prunus avium,
Robinia pseudoacacia,
Sophora japonica,
Spiraea x. vanhouttei,
Syringa x. hybrida,
Ligustrum vulgare
Caragana arborescens,
Colutea arborescens,
Cornus mas,
galbenă Forsythia sp.,
Kerria japonica,
Laburnum anagyroides,
Liriodendron tulipifera
Aesculus x. carnea,
Chaenomeles japonica,
Cotinus coggygria,
roşie
Diervilla florida,
Hybiscus syriacus,
Malus floribunda
Hedera helix,
verde
Phellodendron amurense
Spiraea japonica,
Spiraea salicifolia,
Syringa vulgaris,
Tamarix ramosissima,
Prunus armeniaca,
roză-liliachie Prunus persica,
Prunus cerasifera var. pissardi,
Amorpha fruticosa,
Buddleia davidi,
Hibiscus syriacus,
Diervilla florida,
Daphne mezereum,
Forsythia suspensa,
Chaenomeles japonica,
primăvara timpuriu Cornus mas,
Magnolia kobus,
Magnolia stellata,
Magnolia x. soulangeana
Prunus sp.,
primăvara
Laburnum anagyroides,
Mahonia aquifolium,
Syringa vulgaris,
Sophora japonica,
Kerria japonica
Aesculus sp.,
Liriodendron tulipifera,
Hibiscus syriacus,
vara
Spiraea salicifolia,
Spiraea japonica,
Eleagnus angustifolia
toamna Hedera helix
Florile speciilor lemnoase pot fi mari şi solitare, sau în mod obişnuit de dimensiuni
mai mici şi grupate în număr mare în inflorescenţe. Speciile cu florile în inflorescenţă au
un caracter major, atribuind ambientului un aspect dispersat, neliniştit, iritant.
Exemplarele cu inflorescenţă erecte, ca lumânările (castan porcesc, budleia, lemn
câinesc, amorfă) constituie un factor stimulator. Inflorescenţele sferice, mari (Viburnum
opulus var. floreplena) sau tabulare (Sambucus nigra) au un caracter conservant. Speciile
cu inflorescenţe pendente (salcâm galben, glicină, mălin) calmează şi relaxează.
Fructele au de cele mai multe ori o perioadă de prezenţă pe ramuri mai mare decât
cea a florilor, contribuind prin forma, mărimea şi culoarea lor la întregirea efectului
decorativ al unei specii lemnoase, în sezonul estival sau autumnal, dar mai ales în
perioada hibernală, când frunzele şi florile celor mai multe specii au dispărut de mult.
Culoarea fructelor, a anexelor cărnoase ale seminţelor (arilul la Taxus baccata) sau
a corpurilor de fructificaţie (conuri, pseudobace) este variată de la specie la specie, sau în
cadrul speciei de la varietate la varietate.
tabelul 5
Culoarea fructelor diferitelor specii lemnoase
Unele specii îşi păstrează fructele pe ramuri până iarna târziu sau chiar primăvara,
obţinându-se în acest fel efectul de contrast deosebit al culorii fructelor pe zăpadă.
Modul cum sunt asociate (combinate) speciile şi modul cum sunt amplasate
exemplarele unele faţă de altele, determină efectul decorativ şi cel sanitar pe care-l
urmăreşte arhitectul peisagist. De multe ori asocierea şi dispunerea necorespunzătoare a
speciilor reduc considerabil şansele atingerii funcţiilor zonei verzi sau a compoziţiei
respective, sau duc la costuri suplimentare, care nu se regăsesc în efectul obţinut.
Exemplarele lemnoase, fie ele arborescente sau arbustive, pot fi folosite solitar sau
grupat, sub diferite moduri.
Rândul de arbori este constituit de obicei din exemplare dintr-o singură specie,
dispuse la distanţe egale între exemplare (ritm simplu). În anumite situaţii dispunerea
exemplarelor poate fi realizată şi neuniform. Alternarea exemplarelor a două specii cu
habitusuri diferite prezintă o varietate pronunţată care poate fi folosită de la caz la caz.
Curtina este o plantaţie dispusă pe un singur rând, constituită dintr-o singură
specie arborescentă sau arbustivă, cu exemplare foarte apropiate, obţinându-se în final un
perete verde.
Garduri vii sunt plantaţii din specii arbustive sau arborescente dispuse pe unul,
două sau trei rânduri, pe un contur drept sau sinuos, formate dintr-o specie, mai rar două
sau chiar trei, în aceste ultime cazuri, se aleg specii ce au creşteri şi comportament
similare sau apropiate..
După profil gardurile vii pot fi: netunse (profil liber), tunse (profil geometric)
respectiv paralelipiped, trunchi de piramidă, sau pot fi cu garduri vii cu exemplarele
având coroana dirijată. (gard belgian, sistemul Cossonet).
După înălţime, gardurile vii pot fi: foarte mici (borduri) h < 0,5 m,
mici cu h = 0,5 – 1 m,
înalte cu h = 1 – 3 m,
foarte înalte cu h > 3 m.
După scop gardurile vii pot fi:
- garduri vii decorative, constituite din specii arbustive cu flori şi fructe
remarcabile prin frumuseţe sau prin efectul vizual, sau din specii cu lujeri subţiri şi
numeroşi, cu un aparat foliar bogat, şi cu o capacitate puternică de lăstărire, acestea fiind
folosite în spaţiile verzi de interes public;
- garduri vii de camuflare sau de mascare, constituite din specii arbustive şi
specii arborescente cu înălţimi diferite şi ramificare bogată de la nivelul solului, folosite
frecvent pentru estomparea efectului vizual negativ al diferitelor vecinătăţi indezirabile.
- garduri vii pentru protejare, formate din specii arbustive cu ghimpi şi spini, şi
coroană bogată, folosite ca garduri de limită, pentru limitarea accesului animalelor în
diferite zone sau chiar a oamenilor.
Grupurile de arbori şi arbuşti pot fi constituite din una sau mai multe specii, dar
se recomandă ca acestea să fie alcătuite din maxim două-trei specii. Se poate adopta şi
varianta unei diversităţi mari de specii, cu condiţia ca în fiecare sector al spaţiului verde
respectiv să predomine o anumită specie, care să constituie fondul principal, de preferat o
specie locală, iar gruparea exemplarelor lemnoase să se realizeze astfel încât să dea
impresia de natural, obţinându-se în acest fel unitatea în diversitatea compoziţiei.
În realizarea acestor grupuri se poate adopta şi soluţia combinării speciilor de
răşinoase cu cele de foioase, soluţie destul de controversată, astfel după unii autori prin
asocierea acestor două categorii de specii s-ar obţine un contrast neplăcut, după alţii s-ar
obţine o notă de veselie prin verdele crud sau verdele deschis al foioaselor în verdele trist
şi monoton al răşinoaselor. În orice caz, la combinarea răşinoaselor cu foioaselor în
cadrul grupurilor trebuie avut în vedere ritmul de creştere al speciilor alese şi distanţa la
care sunt dispuse exemplarele unele faţă de altele, pentru a se evita stânjenirea şi chiar
eliminarea unor specii de către altele.
Grupurile de arbori şi arbuşti sunt folosite în scop decorativ, sanitar, de apărare
împotriva vântului dominant, de mascare, de izolare vizuală şi fonică, pentru evidenţierea
unui anumit punct compoziţional sau pentru realizarea legăturii dintre două masive.
Un efect deosebit în realizarea grupurilor se obţine prin plasarea diferitelor grupuri
de foioase în planurile apropiate privitorului, şi folosirea răşinoaselor în planurile din
profunzime pentru a crea acel fundal închis la culoare, ce le evidenţiază pe primele. Ca
regulă se adoptă soluţia plasării într-o compoziţie a speciilor cu frunze mai deschise la
culoare în faţa speciilor cu frunze mai închise la culoare, astfel încât culoarea celor din
faţă este mai evidentă. În cazul plasării inverse a speciilor, cele cu frunziş mai închis vor
avea un contur mai evident, iar privirile vor fi atrase de speciile ce constituie fundalul,
mai deschis la culoare.
Un alt efect deosebit se obţine prin combinarea în acelaşi grup a exemplarelor de
înălţimi şi vârste diferite, nefiind indicată omogenitatea vârstelor şi înălţimilor dintr-un
grup. Pe lângă obţinerea înviorării peisajului, un alt mare avantaj al acestor tipuri de
grupuri, îl reprezintă faptul că exemplarele bătrâne sau debilitate din diferite cauze pot fi
înlocuite fără a fi sesizată lipsa lor.
La asocierea arborilor şi arbuştilor într-un grup se ţine cont şi de influenţa psihică
a formei coroanei asupra vizitatorului. Astfel, grupurile compacte de arbori şi arbuşti
imprimă ordine, solemnitate şi hotărâre, cele formate din specii cu port piramidal sau
conic dau impresia de stabilitate şi de înălţime, grupurile formate din exemplare cu
coroană sferică, tabulară sau umbrelată inspiră sentimente de calm, protecţie şi linişte,
fiind recomandate în zonele destinate odihnei pasive, în care sunt prezente multe bănci.
Grupurile formate din exemplare dispuse liber inspiră sentimente de veselie,
incertitudine sau de eliberare iar cele formate din specii cu port columnar pot fi folosite
cu succes la colţurile clădirilor cu linii rigide şi monotone, pentru mascarea acestora.
În cazul clădirilor monumentale, pentru evidenţierea liniilor arhitecturale şi a
dimensiunilor impunătoare, se poate adopta soluţia plantării în jurul acesteia a unor
grupuri de arbori de talie mică sau mijlocie.
Ca număr se recomandă adoptarea unui număr impar de exemplare, şi dispunerea
acestora după diferite forme geometrice neregulate precum triunghi, patrulater sau
pentagon, poziţionându-se exemplarul sau exemplarele cele mai înalte în zona centrului
de greutate şi cele mai mici spre colţurile formei geometrice respective. În cazul
grupurilor formate doar din două exemplare, acestea trebuie să fie echilibrate ca înălţime
iar în cazul diferenţei de înălţime se poate realiza echilibrarea la nivelul volumului.
Pâlcul reprezintă un grup mai numeros de arbori sau arbuşti, constituit dintr-una
sau mai multe specii. Aceste pâlcuri se amplasează în funcţie de circulaţia vizitatorilor şi
orientarea faţă de lumină, iluminarea din spate avantajând speciile cu frunziş închis
(molid, lemnul câinesc, cimişir, dârmox), iar iluminarea laterală avantajând pâlcurile
alcătuite din specii cu frunziş mai deschis la culoare (plopul, mesteacăn, pinul strob, pinul
silvestru).
Masivul este un arboret mai mult sau mai puţin compact, format dintr-una sau mai
multe specii arborescente şi arbustive. Masivul poate avea un profil vertical şi orizontal
geometric sau liber. În spaţiile verzi urbane (grădini, parcuri) masivele se situează spre
periferie, pentru realizarea protecţiei zonei verzi respective, pentru mascarea limitelor,
sau pentru realizarea unei cât mai bune izolări fonice a spaţiului verde respectiv.
La constituirea masivelor se recomandă folosirea de specii variate, pentru
obţinerea de arborete amestecate şi multietajate, cu scopul realizării funcţiei estetice cât
mai bine şi nu numai. La marginea masivului sau în luminişuri se pot folosi şi specii
decorative, adaptate condiţiilor locale, specii rezistente la vânt, la tasarea şi înţelenirea
solului, cu înflorire abundentă, cu fructe şi port interesante, şi care să introducă varietate
în monotonia exemplarelor din masiv.
În funcţie de speciile întâlnite în masive, acestea pot fi transparente sau opace.
Masivele transparente sunt cele lipsite de subarboret şi în care privirea poate pătrunde în
adâncime, creându-se impresia de monumentalitate.
Masivele opace sunt constituite atât din specii de arbori dispuse în unul sau mai
multe etaje dar şi din specii arbustive cu o densitate semnificativă, care limitează
priveliştea şi perspectiva.
Arbuştii pot fi distribuiţi neuniform astfel încât să se realizeze densităţi diferite la
nivelul ochiului privitorului, iar privirea să fie dirijată spre anumite perspective, sau
dimpotrivă să limiteze (oprească) privirea spre alte zone.
Procedeul de plantare utilizat în spaţiile verzi este cel de plantare în gropi, ale
căror dimensiuni variază în funcţie de vârstă, înălţimea şi grosimea la colet, a
materialului de plantat şi nu în ultimul rând de dimensiunea containerului sau a balului de
pământ.
Ca dimensiuni pentru materialul de plantat se recomandă:
- 0,30 (0,40) x 0,30 (0,40) m pentru puieţii de talie mică;
- 0,60 (0,70) x 0,60 (0,70) m pentru arbuşti (3-5 ani);
- 0,80 x 0,80 m pentru puieţi de talie mare (8-10ani);
- 1,0 x 1,0 m pentru puieţi mai mari de 10 ani şi plopi.
La exemplarele cu bal de pământ dimensiunile gropii vor depăşi cu 10-15 (20 cm)
dimensiunile balului.
Pentru gardurile vii se execută şanţuri de 0,5 (0,6) m adâncime în care se aşează
puieţii şi se acoperă cu pământ până la 2-3 cm deasupra coletului, se tasează uşor şi se
udă abundent.
Pentru plantarea exemplarelor de talie mare, datorită dimensiunilor, greutăţii şi
atenţiei deosebite ce o implică, sunt necesare mai multe operaţiuni:
- alegerea exemplarelor, fie dintr-o pepinieră, creată în acest scop, fie din natură,
în cel din urmă caz preferându-se exemplarele izolate, cu o coroană uniform dezvoltată,
cu ramuri până aproape de sol, cu sistemul radicular mai compact, situate în locurile
accesibile macaralei, camionului, remorcii, etc. Aceste exemplare se marchează şi li se
notează cu vopsea direcţia nordului, pe tulpină deasupra coletului.
- extragerea exemplarului se începe cu săparea unui şanţ în jurul tulpinii acestuia
la o distanţă de 8-10 ori mai mare decât diametrul tulpinii, şanţul va avea lăţimea de 40-
50 cm şi adâncimea 80-100 cm (se va încerca păstrarea a cât mai multe rădăcini), balul de
pământ se înfăşoară în pânză de sac, plasă de nylon sau de sârmă cu orificii mici sau
poate fi căptuşită cu diverse materiale;
- transportul se realizează cu camioane de tonaj corespunzător, ţinând cont că
greutatea unui exemplar de talie mare depăşeşte adesea 1-1,5 t, iar înălţimea 8-10 m. De
asemenea este necesară prezenţa unei macarale pentru a ridica şi coborî arborele.
- plantarea se realizează în gropi ce depăşesc cu 20 cm dimensiunile balului de
pământ. Este necesară înlăturarea învelişului balului de pământ, dar dacă este
biodegradabil acesta se poate lăsa. Se are grijă ca orientarea faţă de N să corespundă cu
cea iniţială. Se asigură stabilitatea fie cu un tutore sau cu ajutorul cablurilor ce se prind de
arbore cu manşon de cauciuc sau burete elastic şi de 3 ţăruşi bătuţi în pământ.
Uneori se recomandă tăierea sau scurtarea anumitor ramuri la plantare (doar la
speciile cu lăstărire viguroasă) pentru restabilirea echilibrului între capacitatea de
absorbţie a apei a rădăcinilor rămase şi transpiraţia parţilor aeriene ale puietului.
7.2.4. Desimea culturilor
În foarte multe cazuri sunt necesare operaţiunile de mai sus pentru ca arborii şi
arbuştii să se dezvolte normal. Îngrăşămintele stimulează creşterea şi sporesc rezistenţa
plantelor la secetă, şi la atacul agenţilor dăunători biotici (insecte, ciuperci). Se aplică de
obicei îngrăşăminte complexe pe bază de N, P, K, cu o proporţie mai mare pentru unul
din cele trei elemente: N pentru creşterea vegetativă, P pentru creşterea rezistenţei faţă de
ger, secetă şi boli şi K pentru fotosinteză şi respiraţie.
Îngrăşămintele cu acţiune rapidă se vor aplica primăvara sau la începutul verii,
pentru a permite lujerilor să se lignifice până la venirea iernii. Aceste îngrăşăminte nu se
vor distribui dispersat, uniform, ci se vor poziţiona în gropi mici dispuse în zona
sistemului radicular, gropi din care substanţele se vor difuza în soluţia solului.
Se recomandă ca împrăştierea îngrăşămintelor să nu se realizeze pe suprafaţa
solului, iar administrarea acestora să se realizeze în strânsă legătură cu nevoile plantelor,
fiind necesară realizarea analizei solului respectiv, pentru a elimina riscul transformării
îngrăşământului în factor poluant. Se recomandă fertilizarea biologică bazată fie pe
îngrăşăminte naturale, fie pe capacitatea unor plante de a realiza micoze.
Irigarea se recomandă a se realiza în perioadele lipsite de precipitaţii, în medie de
două ori pe săptămână prin aspersiune, cu norme bine stabilite, timp de 2-4 ore. Solul se
mobilizează primăvara şi toamna, la o adâncime de 20-25 cm.
În spaţiile verzi realizate în stil geometric sau mixt se folosesc arbori şi arbuşti cu
coroană dirijată artistic, ce au un efect estetic deosebit. Aceste exemplare se amplasează
fie sub formă de garduri vii, fie în aliniamente sau ca exemplare solitare pe peluze,
partere, rânduri sau la încrucişarea aleilor.
Această tehnică de realizare a diferitelor forme artistice a fost folosită de romani,
reluată mai târziu în timpul Renaşterii, fiind dusă la extrem în arta topiară caracteristică
stilului geometric, în Franţa.
În pomicultură se urmăreşte obţinerea unor forme cât mai pitice, cu ramuri cât mai
multe, cu fructificaţie cât mai abundentă.
În spaţiile verzi se urmăreşte atât obţinerea formelor geometrice precum cele
sferice, piramidale, columnare, cubice dar şi realizarea unor forme deosebite cum sunt:
- cordonul oblic bilateral (gard belgian)
- forma Cossonet
- forma literei „U”
- forma Verrier
- piramida
- vasul candelabru
Gard belgian
Din multitudinea de lăstari ce se formează în primul an, se aleg ultimii doi, formaţi
din doi muguri opuşi sau din doi muguri alterni cât mai apropiaţi (depinde de specia
aleasă). Aceste două ramuri se îndreaptă în direcţii contrare sub un unghi de 45o,
obţinându-se forma literei V, fiind fixate pe spaliere formate din 5-6 fire de sârmă
dispuse la 40-60cm unele de altele.
În primul an se suprimă lăstarii cu excepţia celor 2 palisaţi. În anii următori
prelungirile celor 2 braţe se scurtează la 40-50 cm, iar lăstarii de garnisire se ciupesc
repetat la 2-3 frunze. Pe măsură ce cresc, braţele fiecărui exemplar se întretaie cu braţele
exemplarelor alăturate, rezultând un gard continuu alcătuit din romburi.
Forma Verrier
Lăstarii obţinuţi prin recepare, sunt de regulă mult mai viguroşi, având creşteri
mult mai mari faţă de puieţii aceleaşi specii, compensând în câţiva ani lipsa vechiului
gard viu (cu un aspect necorespunzător) cu un gard viu reîntinerit şi cu o desime mult
superioară.
Operaţiuni culturale
Acestea presupun un sistem complex de lucrări şi intervenţii silvotehnice privind
dirijarea dezvoltării pădurii de la întemeiere până la exploatare, în vederea îndeplinirii în
cât mai bune condiţii a funcţiilor atribuite.
Prin aceste operaţiuni culturale se urmăreşte ameliorarea compoziţiei,
îmbunătăţirea stării fitosanitare, reducerea consistenţei, reglarea diferitelor raporturi (inter
şi intraspecifice), stimularea creşterii şi dezvoltării arborilor valoroşi, mărirea efectului
decorativ al unor exemplare.
În faza de desiş se aplică degajările (în arboretele amestecate) şi depresajul (în
arboretele pure), cu o periodicitate de 3-5 ani.
În faza de nuieliş-prăjiniş se aplică curăţirile (de la elagaj – la diametrul mediu de
10 cm), pentru înlăturarea exemplarelor necorespunzătoare ca specie şi conformare, cu o
periodicitate de 3-5 ani, respectiv atunci când se realizează consistenţa plină.
Răriturile se efectuează în stadiul de păriş (diametru mediu 10-20 cm) cu o
periodicitate de 4-6 ani, la codrişor şi codru mijlociu la un interval de 6-10 ani şi
încetează cu 10-20 ani înainte de exploatabilitate.
Se aplică rărituri mixte sau combinate, în pădurile echiene de codru şi crâng, prin
care se elimină exemplarele dăunătoare din plafonul inferior şi superior ce împiedică
creşterea şi dezvoltarea arborilor de viitor, respectiv cei mai valoroşi ca specie şi
conformare.
În pădurile de recreare se urmăresc anumite particularităţi:
- la deschiderea perspectivelor se înlătură exemplarele care stânjenesc privirea
spre obiectivul vizat;
- se urmăreşte înlăturarea lăstărişurilor (seminţişurilor naturale din lungul
cărărilor, potecilor şi drumurilor) ce apar monotone şi dau impresia de îngustare;
- se realizează din loc în loc nişe sau porţi de intrare spre interiorul arboretului (în
cazul degajărilor şi depresajului) mai ales la întretăierea aleilor şi a drumurilor, în
apropierea locurilor de staţionare;
- monumentalitatea unor arbori (în pădurile de codru grădinărit) nu trebuie
marcată de lăstăriş sau alte tufe, astfel încât se deschid perspective spre astfel de arbori;
- materialul rezultat nu se recoltează, se mărunţeşte şi se răspândeşte pe suprafeţe
cât mai mari, în nici un caz nu se depozitează sub formă de grămezi, fiind inestetice.
Elagajul artificial presupune îndepărtarea ramurile uscate sau chiar verzi de până
la 6 cm, pe o înălţime de 6-12 m de la bază, din 3-6 (10) ani. Scopul este de a înlătura
efectul negativ imprimat de crengile uscate şi de deschidere a perspectivelor, a unor
poteci.
În ţara noastră peste 86% din păduri sunt încadrate în regimul codrului (răşinoase,
amestecuri de fag cu răşinoase, făgete, marea majoritate a pădurilor cu cvercinee, păduri
de plopi euroamericani). Pădurile de codru se pretează la diferite tratamente, respectiv
modul în care se face exploatarea şi se asigură regenerarea pădurii în cadrul aceluiaşi
regim, în vederea atingerii unui anumit scop. Anumite tratamente sunt specifice
diferitelor tipuri de păduri cu rol de producţie.
Pădurile tratate în codru grădinărit dispun de un mediu foarte bogat, cu foarte
multe nişe ecologice. Astfel de păduri oferă posibilitate ideală pentru odihnă recreativă şi
pentru plimbări, dar pentru oameni antrenaţi, deoarece circulaţia este complicată
(seminţiş, buruieni).
În funcţie de activităţile ce urmează a fi desfăşurate, de speciile forestiere folosite
sau prezente, de regimul adoptat şi respectiv de vârsta exemplarelor, se pot adopta
diferite tratamente.
Cap. VIII. SPECIILE FLORICOLE ÎN SPAŢIILE VERZI
Culoarea – este impusă în general de petale, ce pot avea suprafaţă lucioasă sau
mată, în cazul petalelor tomentoase. Unele flori pot avea culori diferite din momentul
deschiderii până la ofilirea acestora, la nu-mă-uita (Myosotis alpestris) şi mierea ursului
(Pulmonaria sp.) aceasta se schimbă de la roz-liliachie, la început, până la albastru, la
caprifoi (Lonicera japonica) de la alb la gălbui, la unii trandafiri de la galben la roz şi
apoi la cărămiziu. Nuanţa culorii poate fi diferită, la florile simple poate fi pală,
translucidă iar la cele invoalte mai pronunţată. Unele flori au şi caliciu şi receptaculul
colorate având un efect cromatic sporit (Salvia glutinosa).
Forma florilor poate fi deosebită precum cele de gura leului, creasta cocoşului,
clopoţei, moţul curcanului, lalelele papagal, recomandându-se a se folosi în planul
apropiat. Simetria florii poate fi actinomorfă sau zigomorfă.
Mirosul plăcut al florilor impresionează în mod deosebit. Aceste specii se vor
amplasa în locurile destinate odihnei pasive (bănci, chioşcuri pentru odihnă), a staţionării,
în jurul teraselor, locurilor pentru sporturile uşoare. Speciile cu flori parfumate pe timpul
zilei, precum verbena şi crinii, se vor combina cu specii cu flori parfumate seara, precum
regina nopţii şi micsandrele.
În general, frunzele apar înaintea florilor şi dispar după ofilirea florilor (cu mici
excepţii), perioadă în care îşi îndeplinesc rolul lor decorativ. Sunt specii la care valoarea
decorativă este dată tocmai de forma, mărimea şi culoarea frunzelor, florile fiind
nesemnificative.
Astfel, sunt plante cultivate la umbră: Asarum sp., Polygonium sp., specii de ferigi
dar şi numeroase specii cultivate în locuri foarte însorite: Sedum sp., Sempervivum sp.,
Portulaca sp., Agave sp..
Numeroase sunt şi speciile anuale utilizate cu precădere în alcătuirea mozaicurilor
pentru forma, culoarea şi abundenţa frunzelor, dublate de portul târâtor sau sub formă de
mici tufe. Culorile acestora variază de la verde crud la verde închis, galben, roşu grena,
argintiu sau cenuşiu, la diferite combinaţii precum cele cu frunze variegate (Coleus sp.,
Pyrethrum sp., Iresine sp., Begonia sp.).
Aspectul decorativ de ansamblu este dat adesea de combinaţia dintre flori şi
frunze, astfel la trestia indiană (Canna indica) frunzele pot fi de la verde crud la roşu sau
grena, la soiurile de begonii (Begonia semperflorens) întâlnindu-se verde, roz, roşu sau
grena. Unele frunze sunt mari, altele sunt mici şi mărunte, iar altele puternic fidate, cu
segmentele filiforme.
8.1.5. Forma şi culoarea fructelor
Plante anuale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva
luni eşalonate într-un singur sezon de vegetaţie.
Seminţele acestor specii fie vor fi semănate în răsadniţe sau solarii, iar răsadurile
vor fi transplantate la loc definitiv, fie vor fi semănate la loc definitiv după trecerea
îngheţurilor târzii.
După rezistenţa la frig plantele anuale pot fi:
- plante anuale rustice, care se seamănă în câmp deschis prin martie–aprilie;
- plante anuale semirustice (Begonia sp., Zinnia sp.) nu rezistă la gerurile târzii şi
se seamănă în sere sau răsadniţe reci sau afară excepţional în luna mai după îngheţurile
târzii;
- plante anuale sensibile (Celosia sp., Cineraria sp., Calceolaria sp.) se seamănă
în sere calde, transplantându-se în câmp deschis înainte de înflorire, vara.
Plante bienale – speciile care îşi desfăşoară ciclul complet pe parcursul a câtorva
luni eşalonate pe două sezoane de vegetaţie. Seminţele se seamănă în iulie-august în
spaţii adăpostite, răsadurile se plantează la loc definitiv toamna, iar primăvara vor înflori.
Plante perene – speciile care rezistă cu ajutorul diferitelor organe subterane
precum bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcini tuberizate şi care înfloresc şi fructifică an de
an.
Plantele perene pot fi: hemicriptophite – ce supravieţuiesc prin mugurii de la colet
protejaţi de resturile moarte ale plantei (Aconitum sp., Aquillegia sp., Chysanthemum sp.,
Gypsophyla sp., Hosta plantaginea, Papaver orientalis); geophite – ce au bulbi,
tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate.
Acestea pot fi rustice (Anemone sp., Convallaria majalis, Hyacinthus orientalis,
Iris sp., Lolium sp., Narcissus sp.) respectiv speciile ce rezistă iarna în teren descoperit,
sau semirustice (Canna indica, Dahlia sp., Gladiolus sp., Polyanthes sp.) respectiv
speciile ale căror organe subterane trebuie păstrate iarna în spaţii adăpostite (pivniţe,
cămări, depozite) ferite de îngheţ (4-10 oC).
Tutorii pot fi din lemn, trestie, mase plastice, metal de dimensiuni şi tipuri diferite, în
funcţie de specia respectivă, dar se are în vedere ca acestea să nu fie exagerate sau
inestetice (Clematis, Lathyrus, Ipomea). Unele specii pot fi susţinute prin reţele de fire
(nailon sau sfoară) reţele ce pot fi ridicate odată cu dezvoltarea tulpinilor florifere
(gladiole, dalii).
Înlocuirea speciilor în timpul sezonului de vegetaţie
Ca regulă generală, la amenajarea florală a unui spaţiu verde se propun specii (2-3
specii pe aceeaşi suprafaţă) ale căror perioade de înflorire se succed, pentru a se realiza
un efect estetic pe o perioadă cât mai mare. Pentru aceasta speciile se vor înlocui unele cu
altele, după trecerea perioadei de înflorire, excepţie făcând speciile perene cu bulbi
(zambile, lalele, ghiocei, narcise, brânduşe de primăvară) ce înfloresc primăvara devreme
şi care pot rămâne în sol 2-3 ani.
Exemplarele speciilor necesare înlocuirii se pregătesc din timp în zone speciale
(răsadniţe, sere, solarii, pepiniere) şi se transplantează cu tot cu balot de pământ.
Plantările repetate şi valoarea materialului sunt costisitoare, fapt ce determină folosirea
speciilor perene în proporţie însemnată în diferite compoziţii floristice.
Aplicarea îngrăşămintelor
Există mai multe tipuri de îngrăşăminte: organice, chimice, microbiologice.
Îngrăşămintele organice sunt cele mai recomandate, deoarece conţin aproape toate
elementele indispensabile plantelor. Singurul inconvenient al unora este mirosul neplăcut
pe care-l degajă şi aspectul inestetic. În această categorie intră: excrementele de
mamifere, de păsări, mustul de bălegar, făina de oase, făina şi rosătura de coarne, etc.
Îngrăşămintele organice pot fi aplicate în formă solidă, după o prealabilă uscare şi
mărunţire, concomitent cu lucrarea de pregătire a solului sau în formă lichidă, obţinându-
se soluţii prin fermentarea, timp de două săptămâni, a îngrăşămintelor organice solide, la
care se adaugă apă, uneori superfosfat, cenuşă. Aceste soluţii sunt foarte concentrate şi se
diluează înainte de folosire cu apă în proporţie de: 1:10; 1:20; :30.
Îngrăşămintele chimice pot fi bogate în azot: sulfatul de amoniu, azotatul de
amoniu, carbonatul de amoniu sau cianamida de calciu; bogate în fosfor: superfosfatul
simplu sau dublu; bogate în potasiu: sarea potasică, clorura de potasiu, sulfatul de
potasiu. Acestea se aplică odată cu lucrarea solului sau ca îngrăşăminte stadiale în timpul
sezonului de vegetaţie. În funcţie de fiecare tip de îngrăşământ se aplică anumite doze.
Îngrăşăminte microbiologice se prezintă sub forma unor soluţii ce conţin anumite
culturi de microorganisme (bacterii, ciuperci), riguros selecţionate, cu valenţe simbiotice,
ce au ca efect îmbunătăţirea microflorei solului pentru realizarea unui circuit optim al
elementelor minerale şi organice.
Îngrăşămintele se aplică, ca regulă generală, în stadiile de maximă dezvoltare a
plantelor, în cantităţi foarte mici la sfârşitul verii şi deloc în timpul stării de repaus.
Irigarea
Este o lucrare de o deosebită importanţă în perioadele deficitare în precipitaţii, în
funcţie de care se stabileşte şi frecvenţa şi norma de udare (funcţie de specie, temperatura
mediului înconjurător, intensitatea luminii, umiditatea şi mişcarea aerului, solul, gradul
de dezvoltare şi faza de creştere a plantei).
Irigarea se poate realiza prin aspersiune, recomandată pentru teritoriile mari având
ca avantaje: umezirea şi a atmosferei, spălarea şi răcorirea plantelor, antrenarea odată cu
picăturile de apă a oxigenului, bioxidului de carbon şi a altor gaze, mărind capacitatea de
solubilizare a elementelor minerale din sol; cu furtunul pentru suprafeţe mai restrânse sau
cu stropitoarea.
Apa folosită la irigare trebuie să aibă o temperatură şi un conţinut în săruri
corespunzătoare. Temperatura trebuie să fie apropiată de cea a aerului sau a solului, fiind
indicată udarea dimineaţa devreme, maxim ora 10, şi seara după orele 18-20 pe răcoare,
sau noaptea. Se evită total udatul în orele fierbinţi ale amiezii sau după amiaza, pentru a
nu se produce vătămări plantelor.
Conţinutul în săruri nu trebuie să fie mare, iar în situaţia în care apa ce urmează să
fie folosită este dură, aceasta se poate neutraliza prin adăugarea diferitelor substanţe în
ea.
Peluzele din parcuri ocupă suprafeţe întinse, având aspectul unor pajişti naturale,
fiind constituite din specii de graminee cu frunze înguste, ce înfrăţesc abundent, pentru a
forma un covor des. Se tund de 2-3 ori în sezonul de vegetaţie. În acest tip de gazon pot fi
plantate specii perene cu bulbi ce înfloresc primăvara, pentru mărirea efectului decorativ
(ghiocei, brânduşe, narcise, lalele). Aceste peluze se vor curăţa primăvara devreme şi se
vor tunde pentru prima dată în sezonul de vegetaţie cu mult după înflorirea acestor specii
(speciile vernale floricole) pentru a permite acestora formarea bulbilor pentru anul
următor.
Asocierea speciilor
De obicei nu se folosesc speciile singure, ci în amestec de minim 3 specii.
Alegerea combinaţiilor are o importanţă deosebită pentru obţinerea unui gazon de bună
calitate, astfel încât în unele condiţii improprii pentru una din specii, aceasta dispare,
rămânând suprafeţe nude de pământ.
La realizarea amestecurilor se are în vedere: temperamentul speciei, cerinţele faţă
de substratul nutritiv, umiditatea din sol, rezistenţa la temperaturi scăzute, la tundere,
rapiditatea de creştere, lăstărire, rezistenţa la bătătorire, capacitatea de refacere după
tundere. Aceste amestecuri sunt recomandate în lucrări cu tabele speciale.
În terenuri improprii pentru graminee se pot folosi specii din flora spontană a
regiunii ce pot acoperi bine solul prin lăstărire şi aparat foliar. Aceste specii se aleg şi în
funcţie de rusticitatea acestora, de rezistenţa la bătătorire sau tundere.
Gazonul mauritan (gazon înflorat) este alcătuit din specii de graminee şi specii
floricole (anuale sau perene) în diferite procente, având aspectul unei fâneţe înflorite.
Dintre speciile frecvent utilizate se amintesc: Achillea sp., Alyssum maritimum, Bellis
perennis, Calendula officinalis, Campanulla sp., Gypsophylla muralis, Iberis
semperflorens, Matricaria chamomilla, Papaver rhoeas, Reseda lutea, Viola arvensis.
Aşezarea brazdelor se poate face liniar în rânduri succesive, în tablă de şah iar pe
versanţii abrupţi brazdele se fixează prin ace de lemn sau şipci de lemn.
Prin construcţii se înţeleg atât clădirile cât şi căile de acces, oglinzile şi cursurile
de apă (inclusiv bazinele), perspectivele, grădinile alpine, ediculele (mici dotări
ornamentale şi utilitare).
Linia traseului poate fi: directă pentru traseul rectiliniu, pentru terenurile
orizontale, pentru stilul geometric, pentru obiective bine determinate; în meandre pentru
traseele sinuoase, pentru terenurile cu denivelări, justificate de prezenţa diferitelor
obstacole.
Intersecţiile reprezintă puncte de agitaţie maximă şi trebuie să fie proporţionale
cu mărimea aleilor ce se întâlnesc. Axa fiecărei alei trebuie să treacă prin centrul
intersecţiei. Uneori în intersecţii se amenajează piaţete de diferite forme.
Un caz aparte al dispunerii dalelor de mari dimensiuni este „pasul japonez” la care
dalele de formă regulată sau nu (se preferă cele neregulate) se aşează într-un singur rând
pe gazon, la o distanţă între centrele de greutate, ale fiecărei dale, egală cu lungimea
medie a pasului omului (0,60-0,65 cm).
Folosirea dalelor şi pavelelor prezintă ca avantaje: rezistenţă la intemperii,
uşurinţa întreţinerii, drenajul forte rapid al apei din precipitaţii (se usucă foarte repede
după ploaie), se face trecerea mult mai plăcută de la construcţii la peluze, au un efect
estetic sporit iar dalele depreciate se pot înlocui foarte uşor. Marele dezavantaj al acestora
este preţul destul de ridicat.
Efectul estetic al apelor este dat de: suprafaţa netedă şi lucitoare sau în continuă
mişcare, jocul de lumină şi umbră al obiectivelor învecinate, senzaţia de răcorire şi de
prospeţime, de mişcare.
Apele se pot amenaja sub formă de: izvoare, fântâni, pâraie, căderi de apă, iazuri,
lacuri, râuri în funcţie de mărimea spaţiului verde respectiv, de formele de microrelief
existente sau care pot fi create şi de debitul sursei de apă.
Apele curgătoare prezintă o albie cu atât mai sinuoasă cu cât panta terenului este
mai mică. Malurile diferă în funcţie de caracteristicile terenului dar întotdeauna vor avea
un paralelism relativ. Pot exista diferite insule atunci când cursul apei se bifurcă.
Când cursul apei este însorit, apa devine strălucitoare şi luminează întreaga
compoziţie (se măreşte aparent suprafaţa acesteia), iar când se află în zone umbrite apa
devine întunecoase şi pare mai adâncă.
Malurile se vor amenaja prin terasare, prin deschideri de perspective, realizate de
obicei pe stâncării, în locurile cu erodare puternică.
Apele stătătoare (numite impropriu, pentru că apa este primenită pe cale artificială
sau naturală) pot fi naturale, dispuse în diferite depresiuni ale terenului, sau artificiale
realizate prin săparea terenului şi aducerea apei. Întinderea unei ape stătătoare se
stabileşte în raport cu ansamblul compoziţiei. Forma lacurilor este determinată de relieful
terenului, dar poate fi ameliorată, conturul acestora este cu atât mai simplu cu cât acestea
sunt mai mici; conturul malurilor trebuie să fie alcătuit din linii curbe, fără frânturi,
asemănător cu malurile opuse, dar fără a fi simetrice.
Adâncimea se recomandă a fi de 1m pentru cele săpate, cu maluri cu taluzuri
abrupte (1:1) şi căptuşite cu diferite materiale (piatră, beton) pentru împiedicarea creşterii
plantelor. Debitul sursei ce alimentează lacul va fi în raport cu mărimea şi adâncimea lor,
acesta trebuie să asigure primenirea şi menţinerea apei la un nivel constant (evaporaţie şi
infiltraţie). Viteza de curgere trebuie să fie destul de redusă, pentru a permite plimbările
cu barca sau pentru a facilita cultivarea unor plante acvatice (nuferi, trestie, Caltha
palustris).
Stratul de pământ de sub apă se poate impermeabiliza cu ajutorul asfaltului,
bitumului, prin lutuirea cu argilă bătătorită cu maiul sau prin betonarea fundului.
Oglinzile de apă /bazinele geometrice
Bazinele geometrice (oglinzile de apă) – reprezintă suprafeţe liniştite de ape,
menţinute în bazine de formă geometrică – rotunde, elipsoidale, dreptunghiulare, pătrate,
având rolul unui factor calmant în peisaj.
Bazinele trebuie prevăzute cu posibilitatea de evacuare şi aducţiune periodică a
apei. Bordura bazinului poate fi din piatră tăiată simplu, fălţuită, geometrică, din beton,
cărămidă, sau chiar lemn (grosimi 50-70cm).
Unele oglinzi de apă se asociază cu jeturile de apă ale fântânilor arteziene, la care
mişcarea jeturilor de apă poate varia, combinată cu lumina artificială, colorată diferit
chiar. Aceste fântâni pot fi asociate cu diferite elemente sculpturale sau cu vegetaţia
înconjurătoare sau chiar cu anumite spoturi luminoase, folosite pe timp de noapte.
Există diferite modalităţi de amenajare a acestor bazine:
- bazin cu cupă florentină în mijloc,
- fântână cu cascade în trepte sub forma unui con,
- fântână cu taluz cu cascadă, bazin cu jeturi orientate spre mijloc,
- bazin cu jeturi orientate spre periferie.
Toate acestea se realizează proporţional cu dimensiunile bazinului.
În unele zone din anumite spaţii verzi se poate recurge la amplasarea blocurilor de
piatră (stânci) de diverse forme, mărime şi culori. Când sunt de dimensiuni mari, acestea
dau impresia de putere, iar când sunt mici şi grupate, de solidaritate monumentală.
Stâncile de orice fel dau peisajului un pitoresc specific.
Blocurile de piatră fie se găsesc pe acel teritoriu, caz în care se pot menţine în
forma lor naturală, fie vor fi aduse. Blocurile aduse pot imita stânci din natură sau sunt
prelucrate sub diferite forme geometrice. În unele cazuri aceste blocuri pot fi acoperite
parţial cu vegetaţie din specii cu tulpini agăţătoare sau urcătoare, iar în unele cazuri pot
constitui suportul pentru diferite căderi de apă. Blocurile de piatră se amplasează în
sectoarele mai liniştite, la o oarecare distanţă de clădiri.
Grădinile alpine au suprafeţe variabile, de la câţiva metri pătraţi la câteva sute, şi
pot fi amenajate într-un mod special, folosindu-se numeroase stănci sau material pietros,
pe care se instalează vegetaţie erbacee sau chiar lemnoasă. Grădinile alpine creează, în
mod artificial, un microrelief accidentat, muntos, cu o vegetaţie specifică.
Locul în care se va amenaja o astfel de grădină se va încadra cât mai bine în
mediul natural, va fi pe cât posibil frământat, accidentat, în pantă sau se va crea artificial,
cu mijloace mecanice o astfel de situaţie. Expoziţia terenului se recomandă a fi
semiînsorită sau chiar însorită (pentru plantele vivace sau chiar rezistente la uscăciune).
Grădinile alpine îşi găsesc uşor locul în spaţii verzi amenajate în stil peisager, în
care pot fi poziţionate chiar şi în imediata apropiere a clădirilor.
Lucrările ce trebuie executate pentru realizarea unei grădini alpine sunt:
- extragerea stratului de pământ pe o adâncime de 50-60 cm, pământ folosit
ulterior la umplerea spaţiului dintre stânci;
- aşezarea unui strat de 30 cm de zgură;
- aşezarea unui strat de nisip de râu de granulaţie mare;
- aşezarea unui strat de pământ de ţelină, cu turbă şi nisip;
- dispunerea blocurilor de piatră, cele mari în planul din spate, lăsând spaţii mari
între ele;
- umplerea parţială cu pământ a spaţiilor dintre blocurile de piatră astfel încât la
suprafaţă să rămână părţile cele mai decorative ale blocurilor de piatră.
Aceste operaţiuni se vor realiza într-o perioadă lipsită de ploi, zăpadă, îngheţ, cu
câteva luni înainte de epoca plantării (toamna), pentru ca pământul să se taseze suficient.
Speciile folosite vor fi alese în funcţie de caracterul florei ce va fi prezentat: alpin,
subalpin, deşertic.
Belvederile sunt constitui te de către turnuri cu două sau trei etaje, ce vor fi
amplasate în mod obişnuit în punctele cele mai înalte ale terenului sau la sfârşitul aleilor
largi şi folosesc pentru observarea de către vizitatori a unor perspective deosebite asupra
zonelor învecinate.
Treiajele sunt construcţii uşoare, formate din panouri cu zăbrele, alcătuite din
lemn sau metal de lăţime 0,5-0,7m şi înălţime 2-2,5 m, folosite pentru decorarea unor
pereţi, mărginirea unor perspective, compartimentarea unui spaţiu verde. Pe aceste treiaje
se folosesc specii volubile sau urcătoare, de obicei cu înflorire abundentă.
Scările sunt construcţii utilitare dar şi ornamentale, folosite de obicei acolo unde
panta terenului este mai mare de 15%. Scările accentuează orizontalitatea spaţiului,
întrerup uniformitatea şi monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin.
Forma, dimensiunile sau alte caracteristici trebuie să fie corespunzătoare întregului
ansamblu, axa scărilor trebuie să fie în continuare cu axa drumurilor. Se recomandă ca
optimă, înălţimea treptei de 15 cm şi lăţimea de 35-40 cm. Materiale de construcţie
folosite: piatră, cărămidă, mozaic, beton, lemn.
Grupurile sculpturale sunt confecţionate din piatră, lemn, bronz, fontă, marmură
şi au un mare efect prin formă, mărime, dezvoltare pe verticală, pe orizontală, culoarea
lor. Soclul trebuie bine proporţionat cu întreaga statuie şi corelat cu materialul şi culoarea
din care este alcătuită aceasta.
Amplasarea statuilor sau a diferitelor sculpturi nu respectă o ordine strictă,
regulată ci este determinată de întreaga compoziţie a spaţiului respectiv.
Vasele decorative se confecţionează din argilă arsă, piatră, ciment, beton, sau se
poate realiza din pământ aşezat într-un schelet metalic, decorat cu plante de mozaic.
Acestea se amplasează în mijlocul parterelor, în lungul scărilor, aleilor, zidurilor.