1.

INVESTITIILE IMATERIALE

I NTRODUCERE

Investiţiile imateriale sunt active imobilizate fãra existenţã fizicã şi ale cãror
avantaje economice viitoare comportã un grad înalt de incertitudine. Aceste
elemente de activ presupun un grad mare de risc. De asemenea, ele presupun
dificultãţi deloc de neglijat, referitoare la evaluare. Durata lor de viaţã utilã este
dificil de determinat, existenţa lor depinzând de întreprinderea care le posedã.
***
In sistemul de punctare al competiţiilor fotbalistice, o victorie se
puncteazã cu 3 puncte şi un meci egal cu 1 punct. Presupunem cã
managerul clubului Steaua se confrunta cu urmãtoarea clasare a
echipelor în funcţie de punctele acumulate:
1. Rapid – 16 puncte
2. Steaua – 14 puncte
3. Dinamo - 11 puncte
Urmãtoarele meciuri vor fi Dinamo – Rapid şi apoi Steau – Rapid.
Analizând posibilele rezultate ale primului meci, ne regãsim în faţa a
trei variante de punctaj inainte de meciul Steau – Rapid:
Victorie Dinamo => Rapid = 16 puncte
Steaua = 14 puncte
Dinamo = 14 puncte
Victorie Rapid => Rapid = 19 puncte
Steaua = 14 puncte
Dinamo = 11 puncte
Meci egal => Rapid = 17 puncte
Steaua = 14 puncte
Dinamo = 12 puncte
Interesul managerului Steaua este ca la meciul Steaua – Rapid,
diferenţa dintre cele douã echipe sã fie mai micã sau egalã cu trei
puncte, ceea ce este posibil numai daca la meciul rapid – Dinamo,
Dinamo câştigã sau terminã cu meci egal. Astfel se propune în

1
 consiliul echipei Steaua acordarea unei prime în valoare de 5.000$
echipei Dinamo în cazul în care aceştia reuşesc cel puţin un meci egal
cu Rapid.
* Comentariu
Este considerata în contabilitate suma de 5.000$ o investiţie imateriala?
S-ar înregistra în contul 208 “ Alte imobilizãri necorporale”? Sau am
considera-o o cheltuiala? Dezvoltarea unui sistem contabil inovator,
care sã ilustreze cât mai aproape de adevãr aceste cheltuieli ce se pot
transforma fortuit în venituri sau pierderi efective devine o nevoie
imperioasa.
***
Conform ultimelor studii iniţiate de OCDE, investiţiile imateriale se aflã intr-un
progres evident, acoperind întreg spectru al investiţiilor pe termen lung. În acelaşi
timp, ele se aflã într-o stransã relaţie de complementaritate cu investiţiile
materiale, ponderea lor variind însã de la sector la sector şi chiar de la proiect la
proiect. Investiţiile imateriale sunt concretizate în active necorporale sub formã de
fond comercial, brevete, mãrci, licenţe sau cheltuieli cu formarea personalului de
exploatare, de publicitate, cu studii.
In cele ce urmeazã, vom trata douã componente distincte, diferite ale
investiţiilor imateriale şi anume mãrcile şi fondul comercial.

1.1. A SPECTE INTERNAŢIONALE PRIVIND CONTABILIZAREA MÃRCILOR

Investiţiile imateriale reprezintă un factor esenţial pentru dezvoltarea

activităţilor intreprinderilor. În cadrul investiţiilor imateriale, o pondere importantă o
au mărcile. Marca reprezintă un semn distinct (nume, siglă, desen, emblemă,
moto, etc.), atribuit de către intreprinderi produselor pe care le fabrică (sau
distribuie) sau serviciilor pe care le prestează, pentru a le individualiza în raport cu
cele ale concurenţilor.
În industria bunurilor de consum, mărcile influenţează preferinţele
consumatorilor pentru un produs sau serviciu şi, în consecinţă, vânzările societăţii.
În plus, valoarea mărcilor reprezintă un procent important în valoarea bursieră şi în
activul marilor societăţi. Astfel, există o prezumţie conform căreia marca „Nivea” ar
valora, ea singură, mai mult decăt totalul bilanţier al societăţii.

2
 În continuare vom analiza regulile de recunoaştere şi evaluare a mărcilor.
Deoarece între sistemele contabile reprezentative există încă diferenţe
fundamentale în ceea ce priveşte recunoaşterea şi evaluarea mărcilor, ne vom axa
pe prevederile normei IAS 38 „Imobilizări necorporale”. Opţiunea este susţinută
şi de faptul că acestă normă face parte din pachetul de norme internaţionale ce
trebuie aplicate de către întreprinderile româneşti.

1.1.1 Recunoaşterea iniţială a mărcilor

Pentru a fi înscrise în bilanţ, mărcile trebuie să satisfacă definiţia
imobilizărilor necorporale. IAS 38 defineşte imobilizările necorporale ca fiind active
nemonetare identificabile, fără substanţă fizică, deţinute în vederea utilizării lor
pentru producerea sau furnizarea de bunuri sau de servicii, pentru o locaţie la terţi
sau în alte scopuri administrative. Un activ reprezintă o resursă controlată de
întreprindere, care provine din operaţii trecute şi este susceptibilă să genereze
avanteje economice viitoare. IAS 38 precizează că, adesea, întreprinderile
consumă active sau angajează datorii pentru achiziţia, dezvoltarea, menţinerea
sau ameliorarea de active necorporale, precum licenţele, marcile şi titlurile de
publicaţii. Trebuie, însă, precizat că nu toate aceste elemente respectă definiţia
imobilizărilor corporale: caracterul identificabil, controlul unei resurse şi existenţa
de avantaje economice viitoare.
O imobilizare necorporală este „identificabilă” dacă ea poate fi distinsă în
mod clar de fondul comercial. Altfel spus, ea este separabilă. Condiţia de
separabilitate este îndeplinită atunci când întreprinderea poate închiria, vinde,
schimba sau distribui avantajele economice viitoare, atribuibile activului, fără a se
separa de avantajele economice viitoare aferente altor active utilizate în aceeaşi
activitate generatoare de venituri. Se precizează, însă, că există şi alte căi de a
proba caracterul identificabil al unei imobolizări necorporale.
„Controlul” exercitat asupra unui activ este definit ca fiind puterea de a
obţine avantajele economice viitoare ce decurg din resursa implicată şi de a
restrânge accesul terţilor la aceste resurse.
„Avantajele economice viitoare” care rezultă dintr-o imobilizare
necorporală pot include veniturile ce provin din vânzarea de bunuri şi servicii,
economiile de cost sau alte avantaje ce rezultă din utilizarea activului de către
întreprindere.

3
 Satisfacerea definiţiei imobilizărilor necorporale este o condiţie necesară,
dar insuficientă pentru recunoaşterea mărcilor în activ. Ea trebuie completată cu
satisfacerea următoarelor două criterii: (i) este probabil ca avantaje economice
viitoare aferente activului să intre în întreprindere şi (ii) costul acestui acestui activ
poate fi evaluat în mod fiabil.
Probabilitatea de a obţine avantaje economice viitoare trebuie apreciată
utilizând ipoteze rezonabile şi documentate, care reprezintă cea mai bună estimare
a conducerii întreprinderii, privind conditiile economice care vor exista pe durata
de utilizare a activului. Evaluarea marcilor depinde de modul în care acestea au
fost obţinute de către întreprindere: achiziţie separată, achizitie in cadrul
unei grupări de întreprinderi, producţie proprie.

A. Achiziţie separata
Conform normei IAS 38, dacă o imobilizare este achizitionată separat, costul
acestei imobilizări poate fi, în general, evaluat în mod fiabil. În cazul în care marca
a fost obţinută prin intermediul unui schimb, aceasta trebuie contabilizată la
valoarea sa justă, care este echivalentă valorii juste a activului cedat, ajustată cu
mãrimea lichiditaţilor sau echivalentelor de lichiditãţi transferate.
Notă: in ţara noastră, O.M.F. nr.94/20.02.2001 precizează că schimbul de
active nu este permis.

B. Achiziţie în cadrul unei grupări de întreprinderi

În cazul unei grupări de întreprinderi, costul imobilizărilor necorporale se
identifică cu valoarea justă a acestora la data achiziţiei. IAS 38 precizează că este
necesară exercitarea judecăţii profesionale, pentru a stabili în ce măsură costul
unei imobilizări necorporale achiziţionate poate fi evaluat în mod fiabil, pentru ca
această imobilizare să poată fi contabilizată separat. Cursurile bursiere pe piaţa
activă furnizează evaluarea cea mai fiabilă a valorii juste. În absenţa unei pieţe
active, imobilizarea necorporală trebuie evaluată la suma pe care întreprinderea ar
fi plătit-o pentru aceasta, la data achiziţiei, cu ocazia unei tranzacţii între pãrţi bine
informate, care acţionează in condiţii de concurenţă normală. În cazul în care
evaluarea unei mărci achiziţionate in cadrul unei grupări de întreprinderi este dificil
de realizat, se procedează la afectarea diferenţei de achiziţie.

4
 C. Producţie proprie
IAS 38 precizează că uneori este dificil de apreciat dacă o imobilizare
necorporală generată intern îndeplineşte condiţiile pentru a fi contabilizatã. Din
acest motiv, pentru cunoaşterea imobilizărilor necorporale ce rezultă din faza de
dezvoltare, s-au stabilit condiţii suplimentare de recunoaştere. Astfel, în cazul
acestora, întreprinderea trebuie să demonstreze:
a. fezabilitatea tehnică pentru finalizarea activului necorporal, în vederea
vânzării sau punerii sale în serviciu;
b. intenţia sa de a finaliza acel activ pentru a-l utiliza sau a-l vinde;
c. abilitatea sa de a utiliza sau de a vinde activul necorporal;
d. modul în care imobilizarea necorporalã va genera avantaje economice
viitoare;
e. disponibilitatea resurselor tehnice, financiare si a altor resurse
adecvate pentru finalizarea dezvoltării şi pentru utilizarea sau vânzarea imobilizării
necorporale;
f. capacitatea sa de evalua în mod fiabil cheltuielile atribuibile activului
necorporal.
Fără a ţine însă cont de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiţii, IAS
38 afirmă, în mod explicit că mărci create de întreprindere nu trebuie contabilizate
ca imobilizări necorporale.
Această regulă are la bază convingerea conform căreia cheltuielile pentru
crearea unei mărci nu pot fi distinse de costul de dezvoltare al activităţii, în
ansamblul său. Prin această precizare, organismul inernaţional de normalizare
adoptă o poziţie prudentă, punând pe primul plan fiabilitatea.

1.1.2. Evaluarea posterioarã contabilizãrii iniţiale

La închiderea exerciţiului, pentru mărcile recunoscute în activul bilanţier, se
pune problema amortizării, reevaluării şi constatării unei eventuale pierderi de
valoare.

A. Amortizarea mărcilor
Conform normei IAS 38, după contabilizarea sa iniţială, o imobilizare
necorporală trebuie să fie contabilizată la costul său diminuat cu amortizările şi
pierderile de valoare cumulată. Mărimea amortizabilă a unei imobilizări
necorporale trebuie să fie repartizată în mod sistematic, pe durata de utilitate

5
estimată. Există o prezumţie criticabilă conform căreia durata de utilitate a unei
imobilizări necorporale nu poate să depăşească 20 de ani. Totuşi, în cazuri rare,
pot exista elemente probante şi convingătoare că durata de utilitate a unei
imobilizări necorporale este mai mare de 20 ani. În astfel de cazuri, întreprinderea:
a. amortizează imobilizarea pe durata de utilizare estimată;
b. estimează valoarea recuperabilă a imobilizării cel putin o dată pe an;
c. indică motivele pentru care prezumţia a fost indepărtată şi factorii de
care a ţinut cont în stabilirea duratei de utilizare.
Notă: Există specialişti care contestă necesitatea amortizării mărcilor.
Argumentul principal îl reprezintă faptul că unele dintre mărcile de renume pe plan
internaţional au o vechime de câteva sute de ani. De exemplu, în Marea Britanie,
există mărci de wisky mai vechi decât Statele Unite ale Americii. Convingerea cu
privire la perenitatea acestor mărci l-a făcut pe unul dintre reprezentanţii
normalizării contabile britanice să afirme că dacă ar trebui să parieze pe SUA sau
pe mărcile de wisky, le-ar alege pe cele din urmă.

B. Reevaluarea mărcilor
Norma IAS 38 face din costul istoric tratamentul de referinţă. Ea acceptă
insă, ca tratament alternativ, ca o imobilizare necorporală să fie contabilizată la
mărimea sa reevaluată. Valoare justă trebuie determinată prin referinţă la o piaţă
activă. Totuşi, pentru mărci nu există o piaţă activă, deoarece fiecare marcă este
unică.”Preţul plătit pentru un activ nu furnizează întotdeauna indicaţii suficiente
pentru a stabili valoarea justă a altui activ.” Rezultă că, în absenţa unei baze
fiabile de evaluare, IAS 38 nu permite reevaluarea mărcilor.

C. Pierderile de valoare
În cazuri excepţionale, anumite mărci pot pierde din valoare. Stolowy şi
Haller citează ca exemple pentru astfel de situaţii, pierderea încrederii clienţilor
după evenimentul ”ELCH-TEST” pentru Daimler-Benz şi degradarea imaginii
cauzată de afacerea „Brent Spar” pentru Shell. Pentru a stabili dacă există o
pierdere de valoare a mărcilor, trebuie aplicată norma IAS 36. Această normă
precizează că o întreprindere trebuie să estimeze, cel puţin la sfârşitul fiecărui
exerciţiu, valoarea recuperabilă a imobilizărilor următoare, chiar dacă nu există
indicii că activul a pierdut din valoare: imobilizările necorporale care nu sunt gata

6
pentru darea în folosinţă şi imobilizările necorporale amortizate pe o durată mai
mare de 20 de ani.
Elementele prezentate demonstrează că, deşi organismul internaţional de
normalizare contabilă s-a încumetat să elaboreze o normă, mărcile, în particular, şi
imobilizările necorporale, în general, rămân o miză contabilă majoră. În plus, nu
trebuie ignorat faptul că tratamentul contabil al mărcilor se află la mijlocul
conflictului între două caracteristici principale ale informaţiei contabile, fiabilitate şi
pertinenţa.

1.2. R EPREZENTAREA FONDULUI COMERCIAL CA ACTIV

In ultimii ani, se recunoaste din ce in ce mai mult valoarea economica a

investitiilor imateriale. Practicile contabile relative la investitiile imateriale se
bazeaza insa in anumite cazuri pe fundamente teoretice incerte si pe tipologii
ambigue. In centrul spatiilor teoretice ambigue, ale caror frontiere sunt greu de
trasat, se gaseste fondul comercial.
Fondul comercial reprezinta diferenta dintre valoarea globala reala a unei
inttreprinderi si valoarea justa a elementelor identificabile ale activului sau net.
Problema care se pune este daca fondul comercial este un activ, in sensul legistim
al acestui cuvant. O trecere in revista a literaturii contabile demonstreaza ca
punctele de vedere ale specialistilor sunt departe de a fi convergente. Un prim
argument contra recunoasterii fondului comercial este faptul ca acest “element” nu
satisface definitia activelor necorporale prezentate de norma IAS 38: nu poate fi
vandut in mod distinct de intreprinderea achizitionata, deci nu are un caracter
separabil, fiind identificabil doar ca rest. In plus, angajarea unei cheltuieli nu se va
traduce in mod automat in crearea unui activ.
W.P. Schuetze furnizeaza in acest sens un exemplu despre afacerea pe care
o conduce sora sa intr-un mic orasel din Texas:

“ Aceasta a cumparat recent o societate concurenta platind 100.000$

in plus fata de valoarea justa a elementelor identificabile ale activului
net achizitionat. In schimbul celor 100.000$, vanzatorul a acceptat sa
nu ii concureze afacerea timp de 5 ani. I-am explicat ca aceasta

7
 reprezinta fond comercial achizitionat si ca in conformitate cu principiile
contabile general admise, ar tregui inregistrat ca activ. Ea a inceput sa
rada si mi-a raspuns: “incearca sa platesti cu acest activ salariile,
chiria, energia electrica sau dividentele. Cei 100.000$ reprezinta doar o
cheltuiala”.
Nu trebuie insa uitat ca in viziunea internationala, un activ reprezinta o
resursa controlata de intreprindere, susceptibila sa creeze avantaje economice
viitoare. Ori, in mod evident, fondul comercial genereaza avantaje economice
viitoare, deoarece el are capacitatea sa creeze impreuna cu alte active, fluxuri de
trezorerie si, ca urmare a unei tranzactii trecute entitatea controleaza aceste
avantaje.
Un alt argument contra recunoasterii fondului comercial consta in faptul ca
acest “element” nu poate fi evaluat in mod fiabil, exceptand momentul gruparii
intreprinderilor. Altfel spus, fondul comercial satisface criteriile pentru a fi
recunoscut ca activ, in momentul achizitiei unei societati dar nu si ulterior acestei
operatii. In consecinta chiar daca fondul comercial este recunoscut in activul
bilantier, el trebuie apoi imputat asupra capitalurilor proprii. Incidenta practica a
acestui tratament va fi, deci, identica cu respingerea calitatii de activ a fondului
comercial. Consideram insa ca dificultati similare pot aparea si in cazul unor active
tangibile pentru care nu exista o piata activa, precum utilajele foarte specializate.
Si totusi, aceste utilaje sunt inregistrate in activ, in functie de valorile validate de
tranzactie. Intrebarea care se pune este de ce nu ar actiona aceeasi regula si
pentru fondul comercial? In plus, ignorarea fondului comercial permite
recunoasterea, in perioadele urmatoare, a unor profituri nerealizate.

De exemplu: vanzarea cu 100 milioane u.m. a unei intreprinderi

achizitionate, in exercitiul precedent, cu 100 mil u.m. printr-o emisiune
de titluri, dar inregistrata in contabilitate cu 60 mil u.m. datorita
eliminarii fondului comercial va genera un castig in valoare de 40 mil.
u.m. in conditiile in care pretul de vanzare si cel de achizitie nu exista
nici o diferenta. Mai mult, daca intreprinderea ar fi vanduta cu 90 mil.
u.m. s-ar inregistra un castig de 30 mil. u.m. cand in realitate, operatia
degajeaza o pierdere de 10 mil. u.m

8
 Mizele recunoasterii sau nerecunoasterii fondului comercial nu trebuie
ignorate,, din acest motiv, in majoritatea ţãrilor, organismul de normalizare s-a
pronunţat asupra tratamentului fondului comercial. Având în vedere faptul cã,
începand cu situatiile financiare de inchidere a exercitiului financiar 2000, un
segment din intreprinderile romanesti aplica normele contabile internationale,
articolul nostru va avea in vedere pozitia organismului international de normalizare
contabila.Acest organism precizeaza ca fondul comercial creat de intreprindere nu
poate fi recunoscut, deoarece el nu poate fi estimat in mod fiabil. In ceea ce
priveste insa fondul comerical provenit dintr-o achizitie, recunoasterea se va face
diferit, in functie de sensul acestuia. Astfel, fondul comercial se inscrie in activ
printre imobilizarile necorporale iar fondul comercial negativ se imputa asupra
valorii juste a activelor nemonetare achizitionate si afecteaza imediat veniturile
pentru marimea ce excede valoarea justa a acestor active nemonetare.
Intrebarea care se pune este daca fondul comercial inregistrat in activ se
depreciaza in timp. Exista specialisti care sustin ca fondul comercial nu trebuie
amortizat deoarece valoarea acestuia nu scade in timp ci, dimpotriva se mentine
sau creste pe masura scurgerii timpului. Alti specialisti sustin insa necesitatea
amortizarii fondului comercial prin insasi compozitia acestui element.Astfel, fondul
comercial poate contine active necorporale identificabile depreciabile, care nu sunt
contabilizate distinct deoarece valoarea lor nu poate fi determinata in mod fiabil. In
plus, unele componente ale fondului comercial precum “echipa manageriala” sau
“inteligenta colectiva a echipei” nu au durata de viata infinita.
In consecinta neamortizarea fondului comercial nu permite furnizarea unei
imagini fidele a pozitiei financiare si a performantelor intreprinderii. Normele IAS
22 si IAS 38 se pronunta pentru amortizarea fondului comercial pe perioada sa de
utilitate care, in principiu nu trebuie sa depaseasca 20 de ani. In mod exceptional,
se poate retine o durata m,ai mare de 20 de ani, cu conditia ca annual sa se
procedeze la efectuarea unui test de depreciere. Modul de amortizare trebuie sa
reflecte ritmul de consum al avantajelor economice viitoare atasate fondului
comercial. Daca acest ritm nu poate fi stabilit, se va utiliza metoda de amortizare
lineara. Amortizarea fondului comercial afecteaza de regula in mod semnificativ
rezultatele publicate. Ca urmare, societatile profita de ambiguitatea tipologiilor si
de incertitudinea fundamentelor teoretice pentru a dezvolta o atitudine oportunista
in functie de obiectivele lor.

9
 In acest sens, B. Martoz si F Verdier citeaza urmatorul caz
reprezentativ:”Cand IBM a achizitionat in 1995, Lotus Development
Corporation cu 3,2 mld $ suma de 1,84 mld $ adica 57% din pretul de
achizitie a fost alocata cheltuielilor de cercetare-dezvoltare in curs. IBM
a inegistrat in contul de profit si pieredre aceasta suma aplicand regula
conform careia cheltuielile de cerectare-dezvoltare reprezinta cheltuieli
ale exercitiului curent. De ce aceasta acrobatie? Pentru ca inregistrarea
imediata in contul de profit si pierdere a cheltuzielilor de cerecetare-
dezvoltare permite eliminarea unei parti importante din fondul
comercial, ceea ce reduce amortizarea viitoare si majoreaza beneficiile
publicate. In plus, aceasta operatie diminueaza capitalurile proprii si
totalul activului, creand impresia unei rentabilitati mai ridicate a
acestora.

In iunie 200, organismul american de normalizare a adoptat Norma 142,

“Contabilizarea Fondului Comercial si a Activelor Corporale”, care schimba in mod
radical tratamentul fondului comercial. In conformitate cu noua norma, fondul
comercial achizitionat reprezinta un activ care nu se amortizeaza. Intreprinderile
vor efectua insa, anual, un test de depreciere a acestui activ bazat pe valoarea
justa a unitatii de raportare. Specialistii considera ca, daca va fi corect aplicat,
testul de depreciere va furniza utilizatorilor de informatii contabile mai multe
informatii decat un sistem arbitrar de amortizare. Astfel, aparitia unei cheltuieli cu
deprecierea fondului comercial poate reprezenta un semnal important privind
decxlinul afacerii. Intrebarea care se pune este daca aceasta schimbare radicala
din contabilitatea americana va antrena o modificare a reglementarilor
internationale referitoare la fondul comercial. Si deocamdata intrebarea ramane
doar pusa.

Unele investiţii necorporale sunt destinate achiziţiei de bunuri şi/sau servicii,

altele precum cele de cercetare – dezvoltare provin din exploatare şi sunt
evidenţiate în contabilitatea analiticã. Trãsãturile lor caracteristice pot fi sintetizate
astfel:

10
 - se adreseazã unor achiziţii de cunoştinţe şi / sau active intelectuale;
brevete, activitãţi de cercetare / dezvoltare, formarea personalului, etc;
- sunt greu de evaluat antefactum şi de aceea amortizarea lor se face forfetar;
- cel mai adesea nu au „cost” în cadrul proiectului, sunt nonvalori, şi ca atare
nu au incidenţa asupra decizie de investiţie;
- în procesul de implementare a proiectului anumite elemente imateriale nu se
manifestă (fond de comerţ, clienţi) dar se manifestă pe parcursul exploatării;
- datorită trăsăturilor de mai sus ele pun probleme la cererea de finanţare
externă.

1.3. C ATEGORII DE INVESTIŢII IMATERIALE

Investiţiile imateriale sunt însă o condiţie a demarajului şi perenităţii

proiectului. Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale:
a) invesţii în cercetare dezvoltare – domeniu esenţial în lupta concurenţială.
Inovarea, ca rezultat al proiectelor şi programelor de C + D asigură competenţa şi
prioritate tehnologică permanentă şi durabilă. Cheltuielile pentru C + D pot fi
contabilizate ca şi cheltuieli sau ca imobilizări. Pentru a fi considerate imobilizări
trebuie să îndeplinească două condiţii: să poată fi individualizate pe proiect, şi să
aibă mari şanse de reuşită tehnologică şi comercială. Este bine ca aceste
imobilizări să se amortizeze cât mai rapid, în maxim cinci ani.
b) investiţii în proiecte de marketing – care cuprind cheltuielile de
publicitate, de promovare, de construcţie a reţelelor de distribuţie, pentru studiu de
piaţă. În anumite sectoare de activitate cum ar fi: industria cosmeticelor,
produselor agro-alimentare aceste cheltuieli sunt determinante pentru menţinerea
pe piaţă. Existenţa unei „mărci comerciale” este indispensabilă pentru a pătrunde
într-o reţea de distribuţie de mare anvergură (gen supermarchet Carrefour, Leader
Price, etc.).
c) investiţii de ameliorare a proceselor de producţie – înglobând de obicei
cheltuieli pentru reţele informatice, studii de implementare a proceselor de
automatizare – robotizare, a procedeelor de control al calităţii.
d) investiţii de formare a personalului – sunt cheltuieli destinate formării
aptitudinilor şi atitudinilor personalului de execuţie şi gestiune vis-à-vis de noile
tehnologii, noile echipamente , rezultat al procesului de inovare tehnologică,

11
managerială, etc. În general, aceste cheltuieli sunt “apendice” la investiţiile
materiale bazate pe transfer tehnologic, şi sunt un antidot la eventualele
concedieri masive ale personalului ce nu mai corespunde noilor condiţii de
exploatare şi / sau gestiune care, în general sunt costisitoare în planul imaginii.
Investiţiile imateriale sunt însã susţinute de un real suport teoretic. Ele dispun
de o contabilizare concretã şi pe planul practic al activitãţii contabile. Este de
remarcat faptul cã mediul de afaceri din România suferã o schimbare care este
esenţialã pentru parcurgerea rapidã a unui proces care a durat cincizeci de ani în
economiile de piaţã occidentale. Astãzi, afacerile sunt foarte competitive iar
mediul global de afaceri se deplaseazã cu repeziciune. Bagajul de cunoştinţe care
formeazã fundamentul activitãţii profesionale a contabililor se modificã în mod
constant. In Romãnia, este foarte probabil ca, din multe puncte de vedere,
cunoştinţele şi experienţa cu care un contabil şi-a inceput cariera profesionalã sã
nu mai fie de actualitate. Totuşi, contabilul român nu este nicidecum singurul care
se gãseşte în aceastã situaţie. In occident, cunoştinţele câştigate în perioada de
calificare profesionalã sunt privite ca având durata de viaţã limitatã. Un studiu
întreprins în Marea Britanie a arãtat cã durata de viaţã utilã a cunoştinţelor
acumulate în universitate este de patru ani iar durata de viaţã estimatã a calificãrii
profesionale este rareori mai mare.
Provocarea cu care se confruntã profesia contabilã de pretutindeni este cât de
rapid şi de eficient poate ea dezvolta aptitudinile pentru a putea rãspunde
modificãrilor survenite în mediul de afaceri pentru a evita rãmânerea în urmã. În
Marea Britanie, în ultimii câţiva ani, aceastã provocare a devenit în cea mai mare
parte dificilã, pe mãsurã ce gândirea de afaceri a trebuit sã raspundã unui numãr
de schimbãri dure si neprevãzute survenite în condiţiile pieţei. Provocãri chiar şi
mai dure pot fi identificate în România, odatã cu tranziţia de la economia
centralizatã la economia de piaţã.
Capitalul intelectual, acea forţã ce împinge toate sistemele de referinţã ale
umanitãţii se încãpãţâneazã în a nu-şi impune prezenţa concretã în domeniul
contabil.
Capitalul intelectual se încorporeazã indefinibil din punct de vedere contabil
cu investiţiile imateriale. El existã, îşi face simţitã prezenţa, dar ca nomenclaturã
se ascunde docil în spatele investiţiilor imateriale. În prezent, nu existã sistem
contabil care sã evidenţieze evaluarea, structurarea şi delimitarea capitalului

12
intelectual; în mod practic, cu toate cã teoria economicã recunoaşte existenţa
acestuia şi chiar îl clasificã, practica financiarã nu gãseşte un rãspuns la
implicarea lui în fluctuaţiile vieţii economice.

2. CAPITALUL INTELECTUAL - NOUA BOGÃŢIE A

ÎNTREPRINZÃTORILOR

I NTRODUCERE

Informaţia şi ştiinţa sunt cele mai competitive arme ale timpurilor noastre.
Cunoaşterea este mai valoroasã şi mai puternicã decât resursele naturale, marile
fabrici sau sulurile groase de bani. În toate ramurile economice, rând pe rând,
succesul revine companiilor care au cel mai bun sistem de informare şi pe care
ştiu sã-l manevreze eficient, nu neaparat marilor corporaţii internaţionale.
WalMart, Microsoft şi Toyota nu au devenit cele mai bune în sectorul lor de
activitate pentru cã au dispus de un capital mai mare decât Sears, IBM sau
General Motors, dimpotrivã. Dar au deţinut ceva mult mai important decãt bunurile
fizice şi financiare; capital intelectual. A nu se întelege prin “capital intelectual”
cobaiul închis şi exploatat de un doctor docent în laboratorul sãu. Nu ne referim
deocamdatã nici la proprietãţile intelectuale precum licenţe sau drepturi de
autor), cu toate cã şi ele fac parte din capitalul intelectual. Capitalul intelectual
reprezintã suma tuturor cunoştinţelor valorificabile deţinute de angajaţii şi de
conducerea unei firme, ce conferã acesteia competitivitate elasticã si eficientã.
Spre deosebire de bunurile cu care oamenii de afaceri şi contabilii sunt
familiarizaţi, capitalul intelectual eşte intangibil. Reprezintã forţa creatoare a mâinii
de lucru; antrenamentul şi intuiţia unei echipe de chimişti ce inventeazã un
medicament valorând milioane de dolari sau know-how-ul unui munictor ce
descoperã o mie de alte posibilitãţi de a îmbunãţi eficienţa unei fabrici. Dacã
reţeaua electronicã este cea care transferã informaţia cu o vitezã uluitoare într-o
companie astfel încãt sã poatã reacţiona la pulsul pieţei mai repede decât rivalii ei,
cea care menţine o legaturã stransã între client şi comapnie este colaborarea
permanentã şi comunicarea. De aceea, clientul revine la aceeaşi companie iar şi

13
iar. Într-o frazã, putem spune cã noţiunea de capital intelectual desemneazã în
aceeaşi mãsura ideea de material intelectual cât si cunoaştere, informare,
proprietate intelectualã şi experienţã, toate adunate în slujba obţinerii profitului.
Este o putere cerebralã colectivã. Este dificilã de descoperit şi exploatarea sa
efectivã implicã chiar şi mai multe dificultãti. Dar dacã reuseşti, ai şanse de câştig
asigurate. Si asta deoarece economia de azi este fundamental diferitã de cea de
ieri. Am crescut în Era Industrialã. Ea tinde spre dispariţie, sucombatã treptat de
Era Informationalã. Lumea economicã în care ne-am nãscut se baza în principiu
pe munca brutã. Lucrurile pe care le cumpãrãm sau vindeam erau pur şi simplu
lucruri: puteai sã le atingi, miroşi, puteai sã le loveşti rotile sau sã le tranteşti uşile,
satisfãcut de zgomotul înfundat pe care-l scoteau. Pãmântul, resurse naturale
precum petrolul, minereurile şi energia precum şi factorul uman – munca erau
ingredientele din care se realiza profitul. Întreprinderile erau structurate astfel încãt
sã atragã capital financiar pentru a dezvolta şi a conduce acele surse de profit. În
aceastã nouã erã, profitul este produsul cunoaşterii. Cunoaşterea (know-how) şi
informarea. Nu numai cea cu caracter şţiintific ci şi noutãţile zilei, evenimente,
divertisment, comunicaţii şi servicii; acestea sunt principalele materii prime ale
industriei de mâine. Cunoaşterea este ceea ce cumpãrãm şi vindem. Nu o putem
mirosi sau atinge. Zgomotul înfundat al unei portiere trântite este cu siguranţã
opera inteligentã a unei inginerii acustice. Bunurile de bazã sunt cele
informaţionale. Firmele de consultanţã vorbesc despre o nouã economie şi
definesc schimbarea ca fiind “schimbarea paradigmelor”. Cuvântul “paradigma’
stârneşte de multe ori rumoare farã insã a se ajunge la lãmurirea pe deplin a
sensului ei. Se organizeazã dezbateri, conferinţe însã concluzia se lasã aşteptatã.
Tipic. Ani de zile s-a discutat despre ‘economia informaţionala” sau “era
cunoaşterii” dar nu se şţia exact ce înseamna. Ce înseamna “marea
transformare”? Cum schimbã ea natura comerţului şi însãrcinãrile manageriale?
Cum se face cã întreprinderile şi alte organizaţii pot sã gestioneze cunoştintele?
Cum o aflã, cum o depoziteazã, cum o vând şi cum o cumpãrã… şi mai ales… cum
se pãstreazã ea proaspatã şi relevantã?
Trãim timpuri dramatice cu schimbari economice fundamentale. Confortul
unei lungi cariere la o mare întreprindere a dispãrut. Promovarea clasicã de la
asistent la partener a devenit deja legendã. Corporaţia gigant care s-a nãscut la
începutul secolului XX, dominând piaţa de atunci chiar dacã nu a dispãrut şi-a

14
pierdut mult din putere. Între anii 1979 şi 1994, numãrul de angajaţi din cea mai
mare corporaţie americã a scãzut de la 16,2 milioane la 11,6 milioane, adicã cu
aproape o treime. În locul acestor recifuri greoaie au apãrut companii precum
Nokia, producãtoare de electronice de mare acurateţe care are vânzãri anuale de
aproximativ 160 de milioane dolari şi numai 5 angajati. Sau Nike, producãtor de
încãlţãminte care însã nu se ocupã cu fabricarea efectivã a pantofilor ci doar cu
cercetarea, design-ul, dezvoltarea, marketing-ul si distribuţia, toate aceste servicii
fiind intens informaţionale. Nike are 334.000$ pe fiecare angajat anual. Îmi este
imposibil sã nu mã întreb cum revoluţioneazã aceste schimbãri bãtrâna
contabilitate. Ar fi simplit sã ne gândim la o companie care deţine 160 mil$ din
vânzãri cu numai 5 angajati fãrã sã ne întrebãm nimic despre implicaţiile fiscale şi
contabile care ar trebui avute în vedere.
Contabilitatea însã se resemneazã şi acordã drept de veto raţionamentului
matematic; nu vezi plus, nu aduni; nu vezi minus, nu scazi. Mã întreb dacã, lãsând
aceşte griji in seama managementului şi a departamentelor de dezvoltare şi
cercetare nu pierdem amãnunte importante ale mişcãrii economice care ne
afecteazã în orice moment viaţa, mai puţin munca cãreia ne dedicam.
Bunurile intelectuale au contat întotdeauna dar niciodatã precum conteazã
azi. Cetatea medievalã, una din primele forme ale corporaţiilor de azi reprezintã o
cale de a gestiona bunurile intelectuale: când cunoştintele sunt rudimentare, ele
sunt îngrãdite; li se conferã o aurã misticã şi se limiteazã pe cat posibil accesul la
ele, exceptând câţiva iniţiati. Este o formã de cunoaştere care supravieţuieşte şi
azi precum în medicinã, legislaţie, consultanţã. Contabilitatea face parte din ţãranii
neştiutori ai cetãţii; ştiu de existenta avuţiei informaţionale, o conştientizeazã; dar
prea ocupaţi cu aratul pãmântului, numãratul oilor şi tãiatul lemnelor, neagã
necesitatea ei într-o viaţã plinã de lucruri concrete; pãmânt, casã, impozite, suluri
de bani. Cred cã ar trebui nu sã ne aşteptãm la o revoluţie în contabilitate şi sã o
pregãtim. Informaţia şi cunoaşterea trebuiesc evidenţiate într-o formã sau alta cãci
viitorul nu aşteaptã pe nimeni.
Ce s-a schimbat? Foarte simplu. Deoarece cunoaşterea a devenit cel mai
important factor de productie, gestionare a activelor intelectuale a devenit cea mai
importantã sarcinã în afaceri. N-a fost întotdeauna aşa; în 1940, Buckminster
Fuller a scris un lung articol în ediţia aniversarã a revistei Fortune. A aranjat în
coloanã producţia de ciorapi de mãtase cu numãrul de radiouri vândute, cu

15
numãrul de maşini aflate pe culoarele fabricilor… Când a terminat, Fuller a avut
dovada schimbãrii fundamentale ce deplasa economia acelor timpuri. La începutul
secolului XX, Fuller demonstrase cã cea mai bunã cale de a mãsura activitatea
economicã este de a analiza consumul de materii prime. Cu ocazia experimentului
din anii 1940, teoria sa s-a dovedit a nu mai fi valabilã. Analizele care arãtau
evoluţia economicã cu precizie erau cele ale consumului de kilowati pe orã,
benzina folositã, kilometri parcurşi pe calea feratã sau în avion.
Gândindu-se la acele timpuri, preşedintele onorific al Citicorp Walter Wriston
îşi aminteşte:” Când eram doar un puşti în bancã, indicatorul economic cheie era
numãrul de saci cu bani încãrcati în maşini. Cui îi mai pasã acum de ei/ Acum
avem nevoie de o modalitate de a mãsura ştiinţa şi informaţia pe care o necesitã
munca noastrã”. Pânã nu demult, capitalul intelectual nu era un subiect la modã.
Astãzi însã, termeni precum “brainpower” capteazã din ce în ce mai multã atenţie
şi atrage diverse opinii, din cele mai variate. Unde se vede implicarea contabilitãţii
în aceastã polemicã universalã?
Iatã ce ne relateazã Thomas A. Stewart, redactorul publicaţiei “Fortune”: “
Prima oarã am auzit termenul de ‘capital intelectual” de la un producãtor de
cârnãciori. Îl chema Ralph Stayer, astãzi preşedintele companiei Johnsonville
Foods. În toamna anului 1990, ne-am confruntat intr-o discuţie privind definirea
concretã a bogãţiei şi a profitului.”Era un timp când resursele naturale erau cele
mai importante surse de venit ale unei naţiuni şi cele mai importante active pe care
le putea deţine o companie, spunea Stayer. Apoi capitalul bãnesc, bunurile de
capital precum echipamente şi fabrici au devenit primordiale. Acum, acestea lasã
întâietate capitalului intelectual. “Am concluzionat apoi în consens cât de
surprinzator este faptul cã aceastã întâietate nu este recunoscutã şi de cãtre
contabili aşa cum se recunosc capitalurile materiale şi cele financiare.”

2.1. D EFINIREA SI DELIMITAREA CAPITALULUI INTELECTUAL

În literatura de profil, capitalul întelectual este întâlnit cu numeroase definiţii;

toate însã converg cãtre folosirea acestui termen ca sinonim al proprietãţii
întelectuale, al activelor întelectuale sau al activelor sub forma înformaţiilor /
cunoştinţelor personalului organizaţiei.

16
 Ca urmare, prin consens, s-a convenit ca noţiunea de capital întelectual
exprimã:
• Rezulatul final al procesului de transformare a cunoştinţelor, sau
• Cunoştinţele în sine, aflate într-un proces contînuu de conversie în
proprietate întelectualã sau în active întelectuale
În termînologia contabilã s-a convenit, de asemenea, urmãtoarea egalitate:

Activele intelectuale, înclusiv Activele intangibile (necorporale)

cele fînite ce înglobeazã = ale organizaţiei a cãror utilizare
cunoştinţele asigurã productivitatea unui flux
de venituri în viitor

Conţinutul acestei egalitãţi cuprinde:

• Productivitatea, care este dependentã de cunoştinţe;
• Activele corporale, înclusiv cele tehnice, tehnologia şi cãile de utilizare a
acestora, care reprezîntã întruchipãri ale cunoştînţelor.
Potrivit cercetãrilor efectuate de Sveiby, expresia “capital întelectual” a fost
atribuitã lui John Keneth Galbraith, care a menţionat-o pentru prima datã într-o
scrisoare adresatã economistului Michael Kalecki, în anul 1969. Mai târziu, în anul
1991, Tom Steward în Fortune defîneşte capital întelectual ca fiînd: “suma tuturor
valorilor cunoştînţelor personalului companiei care aşigurã avantaje competiţioale
pe piaţã”.
Both Skandia şi Ernst & Young au sublîniat proprietaţile statice ale
cunoştînţelor încorporate în învenţii, idei, soft, resurse umane şi avantajele
potenţiale ce se pot obţîne prîn valorificarea cunoştînţelor personalului. “Un
obiectiv major al managerilor capitalului întelectual este acela de a aransforma
resursele umane ale organizaţiei în active întelectuale”.
Necesitatea de a stabili o legaturã între gestiunea capitalului intelectual si
obiectivele strategice ale întreprinderii au dus la diferite opinii, practici si teorii ale
instituţiilor financiare, întreprinderilor sectoarelor tehnologice şi a firmelor de
consultantã. De exemplu, modul de tratare a IFAC (institute francais), dezvoltat de
instituţii financiare şi de întreprinderi din sectorul tehnologiei de vârf este fondat pe
analiza capitalului intelectual ca fiind impartit in trei categorii:

17
 - capitalul uman
- capitalul relational (legat in principiu de clienţi)
- capitalul organizaţional

Capital Uman Capital Organizaţional

Valoare

Flux de
Capital Relaţional informaţii

Fig 1. - Schema capitalului intelectual

2.2. S TRUCTURA ŞI ELEMENTELE COMPONENTE ALE CAPITALULUI ÎNTELECTUAL

1. Capitalul uman 2. Capitalul relaţional

- Know – how - Patente
- Educaţie - Mãrci
- Calificare vocaţionalã - Clienţi: numãr, diverşitate,
- Cunoştînţe referitoare la loialitate
activitatea desfãşuratã - Comenzi
- Evaluare ocupaţionalã - Canale şi reţele de distribuţie
- Evaluare pşihometricã - Parteneriat de afaceri
- Elan antreprenorial, înovare - Contracte de licenţã
- Capacitãţi proactive, crearea - Contracte de francizã
valorii adãugate - Contracte economico-fînanciare
- Versatilitate

3. Capitalul structural (organizaţional)

18
3.1 Proprietatea întelectualã 3.2. Active de înfrastructurã
- Patente - Filozofia managemetului
- Drepturi de autor - Cultura organizaţiei
- Drepturi de deşign - Procesele manageriale
- Secrete comerciale - Şisteme înformaţionale
- Mãrci comerciale - Şisteme reţea
- Mãrci de servicii - Raportãri fînanciare şi de audit
Pornind de la aceastã divizare se pot identifica caracteristicile capitalului
intelectual:
- ar putea fi delimitat ca fix, de exemplu brevetele, si ca variabil aşa cum este
cazul capacitãţilor umane;
- ar putea fi identificat ca un element de intrare sau ca element de ieşire în
cadrul procesului de creeare a valorii;
- este creat din interacţiunea completã dintre capitalul uman, capitalul
relaţional si capitalul organizaţional; dacã unul dintre aceste elemente este scãzut
ca valoare sau nu este orientat spre eficientã, întreprinderea nu îşi va atinge
scopul de a crea valoare;
Cele trei elemente ale capitalului întelectual identificã, fiecare, tehnici proprii
de utilizare, în felul urmator:

2.2.1. Capitalul uman

Capitalul uman se referã la know – how, la capacitãtile, aptitudînile şi
experienta fiecãrei persoane dîn componenţa organizatiei. Prîncipalele funcţii ale
managementului capitalului uman extrase dîn practicile traditionale ale
managementului resurselor umane se referã la:
• elaborarea unui înventar al competentelor angajaţilor;
• scanarea mediului şi determînarea competenţelor ce se cer a fi dezvoltate
sau achiziţionate în scopul realizãrii obiectivelor strategice;
• dezvoltarea unui şistem propriu de naturã sã aşigure înformaţiile,
cunoştinţeele, aptitudînile necesare sau sporirea cunoştînţelor întelectuale
existente;
• dezvoltarea unui şistem de evaluare şi compensare legat de achiziţia şi
dezvoltarea competenţelor, în concordanţã cu obiectivele strategice ale
organizaţiei.

19
2.2.2. Capitalul organizaţional (structural)
Capitalul organizaţional se referã la capaciãţile organizaţionale dezvoltate,
pentru a veni în întampînarea cerînţelor pieţei, de natura patentelor sau softurilor.
De asemenea se cuprînd “Înformatiile / cunoştinţele care au fost aşimilate sau
însuşite şi înstituţionalizate în structurã, procesele şi cultura organizaţiei”.
În cadrul acestor elemente de natura capitalului structural se cuprînde
cultura gestionãrii resurselor, ansamblul de aplicaţii ale Tehnologiei înformaţiilor
cuprînse în şistemele înformaţionale şi de comunicaţii on - lîne, încluşiv
elaborarea şi prezentarea raportãrilor fînanciare şi de audit, concretizate în active
patrimoniale cu durate de folosînţã reglementate.

2.2.3. Capitalul relaţional

Capitalul clientelar (relaţional) cuprînde conexiunile dîn afara organizaţiei,
cum ar fi loialitatea clienţilor şi relaţiile cu furnizorii. Capitalul relaţional exprimã
perceperea valorii obţînute de clienţi dîn tranziţiile cu furnizorii de bunuri şi
servicii.
Din estimarea conform cãreia capitalul uman este fundamentul capitalului
organizaţional şi cã din interacţiunea acestora va rezulta capitalul relaţional, putem
afirma cã gestiunea capitalului intelectual este unicã la nivelul fiecãrei
întreprinderi.

2.3. A NALIZA LANŢULUI VALORIC

Trãsãturile caracteristice ale capitalului întelectual exprimã faptul cã

activitatea manageriala este unicã în fiecare organizaţie; capitalul uman
actioneazã ca suport pentru capitalul organizaţional (structural) al firmei, iar
capitalul uman şi cel organizational acţioneazã împreunã, în vederea creãrii şi
dezvoltãrii capitalului relaţional. În centrul acestor trei forme ale capitalului
întelectual se aflã capitalul fînanciar sau valoarea creatã prîn înteracţiunea
acestor trei componente.
Obiectivul analizei lanţului valoric este de a identifica elementele proceselor
organizaţionale ale activitãţilor şi legãtura dîntre acestea, de naturã sã creeze
valoare. Procesele reprezîntã seturi de activitãţi structurate şi mãsurate, menite sã
producã un rezultat specific pentru un anumit client sau pentru o anumitã piaţã.

20
 Managementul componentelor capitalului întelectual - uman, organizaţional
şi relaţional – are ca obiectiv aşigurarea derularii contînue a procesului de creare a
valorii, a acelei parţi a capitalului fînanciar menit sã aşigure paralel cu
contînuitatea exploatãrii şi competitivitatea, profitul, expanşiunea, bazate pe
înformaţii / cunoştînţe. Platforma de creare a valorii se caracterizeazã prîn
urmãtoarele particularitãţi:
• înteracţiunea componentelor capitalului întelectual care genereazã valoare
adaugatã se manifestã prîn:
- dinamism
- continuitate
- expansiune
• înterpenetrabilitatea sau schimbaea dimenşiunii înterfeţei uneia sau a
tuturor celor trei componente ale structurii capitalului întelectual are ca efect
modificare mãrimii valori nou create;
• organizaţia stabileşte volumul, structura şi întenşitatea acţiunii fiecãreia dîn
cele trei componente ale capitalului întelectual;
• valoarea organizaţiei nu provîne direct de la una sau alta dîn cele trei
componente ale capitalului înelectual, ci numai dîn înteracţiunea acestora. Este
semnificativ cã nu prezîntã importanţã cât de puternic este într-o organizatie unul
sau doi dînre aceşti factori. Dacã cel de al treilea este slab sau înşelãtor,
organizaţia nu are capacitatea de a transforma capitalul întelectual în valoare a
corporaţiei.

2.4. Evaluarea capitalului întelectual şi contabilitatea în noul concept

economic.

2.4.1. Evaluarea
Capitalul întelectual poate afecta şi poate fi afectat de cultura organizaţiei, de
procesele înterne şi de raporturile structurale care se statornicesc în cadrul
acesteia. Întenşitatea complexitãţii acestor procese sugereazã o abordare
riguroasã de naturã sã permitã cunoaşterea şi admînistrarea, dimenşionarea cât
mai exactã şi raportarea capitalului întelectual. Evaluarea capitalului întelectual
are în vedere elementele care alcãtuiesc şi caracterizeazã Capitalul Întelectual,
structurarea acestuia prezentându-se în tabelul 5.

21
 Tabelul 1 - Elemente de evaluare a Capitalului Întelectual
Elemente pentru capitalul uman
• Reputaţia salariaţilor companiei care evalueazã şi angajeazã persoane
cu capital întelectual valoros (headhunters);
• Anii de experienţã în profeşie;
• Îndicele Rookie (proporţi în total a angajaţilor cu mai puţîn de doi ani
experienţa);
• Satisfacţia angajaţilor;
• Proporţia în total a salariaţilor care propun sau sugereazã idei noi;
• Valoarea adaugatã raportatã la un angajat;
• Valoarea adaugatã raportatã la 1 USD.
Elemente ale capitalului organizaţional
• Numãrul de patente;
• Venit raportat la cheltuielile pentru cercetare/ dezvoltare;
• Costul întreţînerii patentului;
• Numãrul de conectãri ale computerelor la baza de date;
• Numãrul de consultãri ale bazei de date;
• Perfecţionarea / actualizarea bazelor de date;
• Volumul de conexiuni şi utilizãri ale şistemelor înformatice;
• Costul IS / dolar de vânzãri;
• Satisfacţia cu serviciile IS;
• Îndicele noilor idei propuse pentru valorificare, raportate la totalul
ideilor noi implementate;
• Numãrul de produse noi întroduse;
• Numãrul de produse noi / angajate;
• Numãrul de echipe multifuncţionale pe proiect;
• Proportia venitului dîn produse noi întroduse, în totalul veniturilor;
• Tendînţa pe cînci ani a ciclului de productie;
• Durata medie de timp pentru deşign-ul şi dezvoltarea produsului;
• Valoarea noilor idei.
Elemente de referînţã ale capitalului relaţional
• Creşterea volumului de afaceri;

22
 • Proporţia de vânzãri aşiguratã de clienţii care revîn;
• Loialitatea faţã de marca fabricii;
• Satisfacţia clienţilor;
• Plângerile clienţilor;
• Retururile de produse, ca proporţie dîn vânzãri;
• Proporţia cifrei de afaceri realizatã de clienţi dîn totalul vânzãrilor
firmei;
• Valoarea adaugatã.

Tabelul de mai sus cuprinde 32 de elemete care se iau în considerare la

evaluarea capitalului intelectual al unei firme. Într-o comapanie pionier în domeniul
managementului şi al raportãrii capitalului intelectual în care principalul animator
Both Skandia a elaborat un raport I.C. sunt înscrise nu mai putin de 164 de
elemente. Edvinson şi Malone le-au structurat în cinci categorii diferenţiate în
funcţie de prncipalul lor continut: fînanciar, relaţional, procesual, înnoire-dezvoltare
şi uman, astfel:
Elemente fînanciare
Prin natura lor, elementele din aceastã grupã sunt exprimate mai ales valoric,
în unitãţi monetare sau procentual. Sunt stabilite calcule standard, indicatori
financiari comuni şi indicatori de imagine a profitabilitãţii resurselor umane şi
clientelei. Un loc semnificativ în acest cadru il ocupã şi stemele informaţionale şi
informatica de gestiune, elaborarea raportãrilor financiare şi auditul ca elemente
de imagîne ale comapniei.

2.4.1. Elementele relaţionale

Aspectul relaţional stabileste în mod specific valoarea capitalului alcãtuit dîn:
parteneriat, clienţi, furnizori, bãnci, etc, modul de funcţionare a pieţei, a serviciilor
pentru clienţi, caracteristicile demografice ale unor diverse grupuri de consumatori
şi costurile aferente. Câteva exemple:
- raportul clienţi / angajaţi
- indicele de satisfacţie a clienţilor privind serviciile firmei
- vânzãrile anuale / numãr de clienţi
- clienţi pierduţi
- durata medie a relaţiilor cu clienţii

23
 - valoarea adaugatã
- durata medie de la primul contact cu clientul pânã la vânzarea produsului ca
rãspuns
- investitii în IT / persoana din departamentul vânzãri
- totalul cheltuielilor / client

2.4.2. Elemente procesuale

Examinarea produselor scoate în evidenta gradul de folosire a tehnologiei din
dotarea firmei.
Procesele tehnologice sunt exprimate prin indicatori ai costurilor, indicatori de
eficientã, mãsuri de eficacitate menite sã monitorizeze calitatea şi sitemele de
management al calitãtii. Mai precis, elementele procesuale se referã la:
- cheltuieli administrative / venituri totale
- costul erorilor admînistrative
- timp de procesare / outpayments
- contracte încheiate farã erori
- calculatoare şi laptop-uri /angajat
- capacitatea reţelei / angajaţi
- cost IT/ angajat
- modificari în inventarul IT
- capacitate IT /angajaţi
- calitatea performanţelor corporaţiei.

2.4.3. Elemente de înnoire – dezvoltare

Aspectul înnoire, dezvoltare ia în considerare elementele care exprimã
capacitãţile inovatoare ale firmei. Aceste capacitãţi reflecta eficacitatea
învestitiilor în pregãtire, cercetare şi dezvoltare precum şi efectele cheltuielilor cu
infrastructura tehnologicã; sunt expresivi urmãtorii indicatori:
- cheltuieli de pregãtire /angajat
- cheltuieli de pregãtire / cheltuieli administrative
- cheltuieli cu creşterea competenţei / angajat
- cheltuieli de dezvoltare a exploatarii / cheltuieli administrative
- ponderea cheltuielilor de cercetare – dezvoltare în totalul cheltuielilor
cercetãrii fundamentale
- cheltuieli de cercetare – dezvoltare investite în design

24
 - resurse de cercetare – dezvoltare / total resurse
- cheltuieli cu pregãtirea IT/ cheltuieli IT
- investitii pentru formare – perfecţionare / clienţi

2.4.4. Elemente ale capitalului uman

Evaluarea capitalului uman se refera la capacitatea şi procesele de reînnoire
şi dezvoltare a acestor resurse. Se are în vedere exprimarea competenţei
angajaţilor, a productivitãţii şi potenţialului creator al fortei de muncã, precum şi
resursele umane ce se cer a fi înlocuite. De exemplu;
- numãrul de angajaţi
- numãrul de manageri
- vârsta medie a managerilor
- venitul mediu anual / lunar al angajaţilor cu normã întreaga
- cunoştinţele informatice ale personalului
- indicele capacitãţii de conducere
- indicele motivaţional
- ponderea managerilor cu diplomã universitarã sau studii adecvate cu
caracter stiinţific, economic fînanciar, inginerie şi arte liberale, în totalul
personalului
- timp de pregatire în ore/ an
Din aceastã mare diversitate de elemente care alcãtuiesc sau caracterizeazã
capitalul intelectual, fiecare companie trebuie sã decidã care sunt cei mai
expresivi pentru condiţiile proprii de organizare şi funcţionare, limite stabilite prin
buget şi resurse materiale disponibile.
Exprimarea graficã a capitalului intelectual şi a legãturilor cu piaţa ale
acestuia se prezinta în figura 2:

25
 Capital Relaţional

Conceptualizare
Piaţa
Proiectare - Dezvoltare

PIAŢA Fabricatie - Facturare

Active
întelectuale
Strategii de Design & Executare
Resurse -statice
expasşiune Dezvoltare Support Facturare
Umane -dînamice

Capital uman

Capital structural

Fig 2. - Capitalul intelectual şi relaţiile cu piaţa

2.5. C ONTABILITATEA CAPITALULUI INTELECTUAL

Contabilitatea capitalului intelectual se exprimã în acest concept nou prin

reflectarea proceselor care au ca efect crearea şi consolidarea imaginii firmei. În
acest cadru se cuprind:
- valorificarea competenţelor personalului şi direcţionarea lor
- stimularea creaţiei şi întegrarea cunostintelor în procesele organizaţiei

26
 - dirijarea şi controlul derulãrii proceselor de integrare a cunoşimţelor şi de
creare a valorilor
- evaluarea, raportarea şi auditul rezultatelor
Economia cunoştinţelor solicitã contabilitatii şi auditului precum şi
profesioniştilor sãi sã caute rãspunsuri din care sã rezulte acţiuni certe care sã
permitã:
- clasificarea şi structurarea activelor patrimoniale bazate pe cunoştinţe
- identificarea modului de formare a capitalului intelectual ( tratamente şi
proceduri contabile în strânsã legaturã cu obiectivele strategice globale ale
organizaţiei
- evaluarea modului în care informatiile / cunoştinţele în ansamblul lor şi, în
particular, cele de contabilitate şi audit participã la formarea capitalului intelectual
- analiza temporala şi spaţialã a elementelor componenete ale Capitalului
Intelectual al companiei
În aceastã perspectiva, capitalul intelectual poate fi abordat ca domeniu de
exprimare:

- percepe - modificarea oportunitãţilor

de a - analiza la - procesele de interacţiune
- reacţiona ale mediului intern şi extern
- capacitatea firmei

de a asigura alocarea şi gestionarea resurselor

- satisfacerii cerinţelor noilor provocãri

- în scopul
- formulãrii unui “modus operandi” corespunzator

2.5.1. Determinarea valorii contabile a capitalurilor intelectuale

Cerinţele unor comparaţii de profunzime privind componenţa şi structura

elementelor patrimoniale, inclusiv a celor de natura capitalurilor intelectuale
apartinând companiilor de profil diferit au condus la dezvoltarea unei metodologii
specifice de evaluare încã imperfectã a capitalului intelectual care foloseşte:

27
A. Valoarea contabilã în raport cu valoarea de piaţa
Este cel mai cunoscut indicator de evaluare a capitalului intelectual şi se
calculeazã ca diferentã între valoarea contabilã şi valoarea de piaţã a firmei. Dacã
valoarea de piaţã a unei firme este – de exemplu – de 10 miliarde dolari şi
valoarea contabilã este de 5 miliarde de dolari, diferenţa de 5 miliarde dolari
reprezintã valoarea activelor necorporale (sau a activelor intelectuale ale firmei).
Principalul avantaj al acestei metode este simplitatea lui. Totuşi, ca şi alte
mãsurãtori, cu cât este mai simplu calculul cu atât este mai puţin probabil ca el
sã cuprindã complexitatea lumii reale. În acest caz, extrãgând valoarea contabilã
din valoarea de piaţã, sunt ignorati factori exogeni care pot influenţa aceastã
valoare, cum ar fi dereglementarea, condiţiile de furnizare, instabilitatea generalã
a pieţei, ca şi numeroase alte informaţii care pot influenţa perceperea de cãtre
investitori a potenţialului real de generare a venitului de cãtre firmã.
Modelul contabil actual nu încearcã sã evalueze unitatea patrimonialã în
totalitatea ei. Potrivit conceptelor actuale, contabilitatea înregistreazã activele
companiei cu o sumã adecvatã, stabilitã pentru fiecare element patrimonial, în
concordanţã cu Standardele Internationale de Contabilitate; totuşi piaţa
evalueazã compania în ansamblul ei, ca o exploatare continuã cu inerţia
strategicã. S-ar putea spune cã diferenţa dintre aceste douã forme ar exprima
valoarea capitalului intelectual. Aceastã valoare face însã obiectul unor variaţii a
valorii contabile a mai multor active datoritã preţului curent al pieţei, diferit de la o
perioadã la alta, precum şi a diverselor imperfecţiuni care pot exista în evaluarea
de piaţa a acestora. Folosirea acestei metode de determinare a capitalului
intelectual se dovedeşte defectuoasã, prin luarea în calcul a amortismentelor care
dupã cum se ştie pot fi determînate dupã modele diferite şi coeficienti diferiti,
ceea ce ar putea duce la lipsa de comparabilitate a companiilor. Ca urmare,
eventualele subestimãri ale valorii activelor ar avea ca efect stabilirea unei valori
contabile defectuoasã a acestora.

2.5.2. Evaluãri globale ale capitalului intelectual

Pentru a mãsura capitalul intelectual într-o manierã globalã, se pot utiliza trei
indicatori. Aceştia se bazeazã pe conturile auditate ale întreprinderii şi nu iau în
calcul (nu sunt afectaţi de ) delimitãrile capitalului intelectual utilizat de cãtre
întreprindere:

28
 - Valoarea “market to book”;
- Indicele “q” al lui Tobin;
- Valoarea necorporalã calculatã;

A. Valoarea “market to book”

Notiunea se referã la diferenţa dintre valoarea de piaţã a întreprinderii şi
valoarea inscrisã in conturile auditate.

B. Indicele “q” al lui Tobin

Un alt mod de abordare a evaluarii activelor necesar comparãrii capitalului
întelectual al firemlor constã în folosirea îndicelui “q” al lui Tobin. Acest indice a
fost elaborat de un economist premiat cu premiul Nobel, James Tobin, ca metodã
de predicţie a modului de comparare a investiţiei. El a luat în calcul costurile
activelor companiei, pentru a anticipa deciziile de învestţii ale acesteia şi pentru a
stabili costul de înlocuire a activelor. În cazul în care costurile de înlocuire ale
activelor companiei sunt mai mici decât valoarea lor de piaţa compania va obţine
rate de monopol sau venituri mai mari decat ce s-ar putea obţine în mod normal
din investitiile fãcute.
O valoare mare a lui “q” exprimã probabilitatea ca firma sã achiziţioneze mai
multe active. Tehnologia şi activele de capital uman sunt de obicei asociate cu
valori mari pentru “q’. Îndicele “q” al lui Tobin se prezintã însã ca obiect al
aceloraşi variabile exogene care influenteaza preţul pieţei la fel ca şi metoda
descrisã mai sus. Ambele metode sunt potrivite însã pentru comparaţii între
valorile activelor necorporale ale firmelor din cadrul aceleiaşi industrii care
servesc aceleiaşi pieţe şi au aceleaşi feluri de active fizice. În plus, aceşti indici
sunt utili pentru a compara modificãrile intervenite în mãrimea capitalului
întelectual pe o perioada mai îndelungatã de timp. În cazul în care îndicele “q” şi
diferenţa dintre valoarea contabilã faţã de valoarea de piaţã a activelor unei
companii se micşoreazã în timp, este sigur cã activele necorporale ale firmei se
depreciazã. Acest lucru reprezintã un semnal pentru investitori cã firma nu îşi
administreazã activele necorporale în mod eficient şi îi poate determna sã işi
reorienteze portofoliul investitional în favoarea comapniilor cu indici “q” stabili sau
în ascensiune. Fãcând comparaţii în înteriorul industriilor, în rãndul principalilor
concurenţi ai firmei, indicii pot fi consideraţi ca praguri de performanţa şi pot fi

29
folosiţi pentru îmbunãtãţirea managementului intern sau a strategiei la nivel de
corporaţie.

C. Valoarea necorporalã calculatã

Metoda de calcul se bazeazã pe rezultatul întreprinderii, pe creşterea
activelor corporale, pe rentabilitatea medie a sectorului de activitate.
Excedentul de rezultat în raport cu rentabilitatea medie a sectorului de
activitate este considerat ca provenind din activele necorporale.
Capitalul intelectual joacã un rol in creearea avantajelor concurenţiale.
Investitorii şi managerii sunt solicitanţii şi utilizatorii principali ai informaţiilor
referitoare la valoarea capitalului intelectual, aceasta fiind utilã în planificare,
control, evaluare şi raportarea situaţiilor financiare.
Conceperea şi realizarea efectivã a tehnicilor şi instrumentelor de mãsurare
a capitalului intelectual este unul din secretele actuale ale profesiunii contabile. De
fapt, diversitatea contextelor, complexitatea interacţiunilor fac dificilã elaborarea
unor indicatori ce ar permite compararea întreprinderilor la nivelul capitalului
intelectual.

2.5.3. Indicatori referitori la capitalul intelectual

Fiecare întreprindere care realizeazã o gestiune a capitalului intelectual îşi
elaboreazã proprii sãi indicatori. În general, însã, aceştia pot fi clasificaţi in cinci
mari categorii, in funcţie de perspective:
- Perspectiva financiarã – se poate calcula valoarea adaugatã pe
angajat;
- Perspectiva clienţilor – cota de piaţã detinutã de întreprindere;
- Perspectiva procesului de producţie – performanţele de calitate
realizate – respectarea Standardelor Internaţionale de Calitate, cum ar fi ISO
9000;
- Perspectiva de reînnoire şi dezvoltare – capcitatea de inovare,
cheltuielile de formare pe angajat;
- Perspectiva umanã – rotaţia personalului.

Concluzii
1. Se recunoaşte calitatea capitalului intelectual de a genera atribute extrem
de semnificative în crearea de avantaje competitive. Din aceastã cauzã managerii

30
şi acţionarii sunt întrebaţi din ce în ce mai frecvent în legaturã cu valoarea şi
modul de raportare ale acestuia. Pânã atunci, existã încã mult loc pentru
experimente în cuantificarea şi tratamentul contabil a componentelor sale. Marea
complexitate şi diversitate a practicilor de evaluare şi raportare rãmân provocãrile
adresate profesiei contabile în managementul şi dimensionarea capitalului
intelectual.
2. Acest cadru nou de întelegere a managementului capitalului intelectual
oferã o noua perspectivã asupra firmelor, a resurselor şi a modului de
administrare a acestora. O largã varietate de principii este acum disponibilã
pentru a întelege managementul capitalului uman, organizaţional şi structural.
Identificarea şi valorificarea acestor informatii, legate în mod coerent şi adecvat
poate reprezenta o contributie majorã pentru care profesia de contabil este
chematã, acum, de I.F.A.C. sã o aducã.
3. “Active necorporale” cum este intitulat IAS 38, conţine dupã pãrerea
noastrã dacã nu o eroare, cel puţin o injustiţie cu importante consecinte. Costuri
care aşigurã tratamentul şi comunicarea informatiei fînanciare, folosind
instrumente şi instalatii tehnologice de înalt nivel care conduc la elaborarea unui
document de imagine, de Good Will cu importante semnificaţii în Capitalul
Intelectual document cu duratã legalã de serviciu de 10 ani, gãsesc un tratament
contabil care se bazeazã pe o interpretare neadecvatã ca şi în Legea
Contabilitatii nr. 82/1991.
4. In vederea evaluãrii capitalului uman trebuie prevãzut faptul cã obiectul
analizat reprezinta o complexitate de valeitãţi. In mãsura în care ştiinţe precum
sociologia sau psihologia nu au gãsit calea de a analiza în amãnunt performanţele
umane, contabilitatea trebuie sã previnã cu prudenţã un excedent sau un deficit în
evaluarea acesteia

31
 3. RELAŢIA DINTRE INDIVID ŞI
ORGANIZAŢIE

I NTRODUCERE

Într-un model care în 1993 era încã valabil în cele mai multe din marile
întreprinderi japoneze, dar într-un numãr din ce în ce mai restrãns de companii
nord-americane, întreprinderea îşi angajeazã personalul la terminarea studiilor
secundare sau universitare, investeste în formarea acestuia şi îl face sã
acumuleze experienţã referitoare la multiple aspecte ale operaţiunilor sale.
Întreprinderea evalueazã cu atenţie randamentul angajaţilor şi acordã
promovãri pe bazã de merit. Remuneraţia se stabileşte dupã vechime şi pozitie
ierarhicã, tinãnd seama şi de contextul economic general. Fiecare angajat devîne
mai degrabã un specialist al firmei sale decât un specialist funcţional. Valoarea sa
economicã pentru oricare alta întreprindere este deci inferioarã celei pe care o are
prin actuala sa companie. În acest model, cadrele şi managerii sunt puţin
cunoscuţi în afara frontierelor întreprinderii lor. Politicile în domeniul resurselor
umane vizeazã securitatea locului de muncã , absenţa – în mãsura în care este
posibilã – a sîndicatelor afiliate la centrale sau la nevoie, cooperarea cu
sindicatele . Întreprinderea investeşte sume importante în programe de formare
pentru lãrgirea bazei de cunoştinţe a salariaţilor şi a mobilitãţii lor interfuncţionale
deci a flexibilitãţii şi a capacitãţii de adaptare a întregii întreprinderi. Remuneraţia
totalã a managerilor cuprinde puţine stimulente fînanciare şi nu variazã decãt puţin
prin funcţie - în funcţie de performanţele economice ale întreprinderii -. Acest tip
de întreprindere, care nu demult reprezenta practic o normã în America de Nord,
oferea un nivel ridicat de securitate a locului de muncã şi perspective de
promovare pânã la cel mai înalt nivel din firmã, dupã talentul şi competenţele
fiecãruia. În schimb, individul işi demonstra angajamentul şi loialitatea fatã de
firmã şi se simtea strâns legat de succesele şi eşecurile acesteia. Mizând pe o
relaţie durabilã şi investind în formarea şi dezvoltarea propriului personal,
întreprinderea acumula treptat o suma considerabilã de abilitãţi, cunoştinţe tacite
şi învataminte transmisibile care constituiau active intangibile preţioase, aflate în
folosinţa sa exclusivã. Aceste active reprezentau o sursã de avantaje

32
concurenţiale durabile deoarece nu puteau fi nici cumpãrate şi nici imitate uşor de
competitori. Într-adevãr, aceste active se gãseau în minţile unui personal
esenţialmente înamovibil.
Dintr-un ansamblu de motive, acest model nu mai este pertinent pentru
majoritatea întreprinderilor nord-americane care au ajuns sã repudieze acest
contract psihologic, social şi economic dintre întreprindere şi personalul sãu, chiar
dacã era puternic rãspândit într-o vreme. “Clauzele” esenţiale ale acestui contract
– perenitatea locului de muncã, promovarea exclusivã din interior şi mobilitatea
foarte scazutã a personalului de la o întreprindere la alta – au fost supuse asaltului
unui ansamblu de factori socio – economici independenţi cum sunt:
- specializarea pe discipline (marketing, fînanţe, resurse umane, etc) ca
funcţii etanşe asumate de experţi funcţionali: urmarea directã a acestei tendinţe de
specializare o reprezintã tentativele de transformare a managementului în
profesie, întreprinse de şcolile superioare de administrare; mai ales în programele
de masterat în administrarea afacerilor sau de doctorat
- dezvoltarea cunoştinţelor şi a experienţei tehnice, mobile şi transmisibile ca
principalele “unelte” de producţie.
- Experientele de flexibilitate şi mobilitatea strategicã , imposibil de acomodat
cu constrângerile vechiului contract social şi economic dintre întreprindere şi
personalul sãu;
- Voinţa întreprinderilor de a-şi ajusta rapid efectivele la conjunctura
economicã, drept rãspuns la aşteptãrile unei pieţe fînanciare foarte eficiente.
- Cresterea numãrului intermediarilor care stimuleazã şi structureazã o “piatã
secundarã” pentru cadre şi personal stiinţific şi tehnic (firme de recrutare, vânatori
de capete, etc)
- Ritmul scãzut de inovare a produselor în întreprinderile mari, comparativ cu
efervescenţa tehnicã din cele mici, fenomen care este în acelaşi timp şi cauza şi
consecinţã a puternicii mobilitaţii între firme a personalului tehnic şi stiinţific.
- Atractia exercitatã de statutul de întreprinzãtor pe cont propriu, la care e
asociat în prezent un mare prestigiu social şi recompense economice
incomparabile cu remuneraţia oferitã de marile întreprinderi;
- Politicile guvernamentale favorizând mobilitatea între firme (regimul
universal de asigurãri sociale, regim de pensionare transferabil sau universal), ca

33
şi mobilitatea geograficã a forţei de muncã (politici de imigrare, eliminarea
barierelor regionale în calea mobilitãţii, etc);
- În termeni mai generali, o evoluţie a valorilor sociale în America de Nord cu efect
defavorabil relaţiilor de loialitate şi dependenţã care caracterizau întreprinderile de altã
data.

Tabel 2. Vulnerabilitatea organizatiei şi piaţa secundarã de resurse umane

Sentiment de vulnerabilitate si de precaritate a organizatiei resimtit de

(Cadranele evolutive)
Mobilitatea intre firme a cadrelor si personalului tehnic al
organizatiei
PUTERNIC REDUS
Contractul economic si valorile fundamentale Angajament rational al personalului pentru succesul
structureaza relatia dintre individ si organizatie firmei

Dobandire de cunostinte tehnice mai degraba

Formare si dezvoltare masiva a personalului
prin achizitionare decat prin dezvoltare
Raportul risc / randament se traduce in
Piata si clientul devin valori dominante pentru intreg
recompense financiare foarte generoase pentru
personalul
performante inalte

Cei de pe pozitii egale controleaza comportamentele

Formare interna limitata fara ajutor de la stat
oportuniste si contrare interesului general

Cunostintele tactice, abilitatile si tehnologiile invatate

PUTERNIC

Strategie de promovare personala si de

si dezvoltate in firma raman proprietate exclusiva a
mobilitate a cadrelor
acesteia
Incitare la dezvoltarea de competente Cooperare intre management si sindicate
organizationale inamovibile si dificil de imitat

Rivalitate rationala intre sindicate si management

Flexibilitate si adaptare rapida la contexte noi

Cautare de contracte de management care sa

incite personalul strategic la performante inalte si
la o durata de angajare dorita de intreprindere

Risc de conducere prin cifre si pe termen scurt

America (1975 - ), Japonia (199? - ) America (1950 - 1975)

Europa (post Maastricht?) Japonia (1955 - 199?)
Importanta critica a valorilor si a socializarii ca
Calcul costuri / beneficii din partea personalului
mecanism de control al oportunismului

Remuneratie forfetara generoasa si extragere a

Tendinte puternice de birocratizare si politizare
plus-valorii economice de catre personal
REDUS

Achizitionare de resurse dupa nevoi si valoarea
lor economica
Asimetrie favorabila personalului sau
proprietarilor dupa imprejurari
Situatie de tranzitie mai mult sau mai putin
rapida inspre cadranul 3
Nivel ridicat de formare interna si dezvoltare
tehnologica, dar intr-un mod birocratic
Masuri de protejare a securitatii posturilor si de
ridicare a nivelului de salarizare
Utilizarea resurselor excedentare pentru mentinerea
pacii sociale in intreprindere

34
 3.1. M OTOARELE MOTIVAŢIEI

Din considerente foarte limpezi, analiza elementelor motoare ale motivaţiei

personalului din întreprinderile româneşti, în funcţie de mobilitatea între firme şi de
sentimentul de vulnerabilitate privind siguranţa locului de muncã, impune trasarea
unor linii de demarcaţie mult mai nete decat în cazul Japoniei, Americii de Nord
sau al Europei occidentale.
Din cele mai multe puncte de vedere, relaţia dintre individ şi organizaţie a fost
foarte simplu de admînistrat pânã în 1990: sistemul de recrutare era organizat de
stat pânã în cele mai mici detalii, sistemul de promovare era bazat pe vârstã şi
merite – cu menţiunea cã cele politice puteau juca un rol preponderent printre
acestea din urma, salariile exprimau exclusiv funcţia şi vechimea în muncã şi se
situau la exact aceleaşi nivel în toate întreprinderile din aceaşi categorie. Riscurile
asumate de conducãtori aveau exclusiv miza politicã, depinzând doar de toanele
liderilor locali ai partidului conducãtor şi de evoluţia dosarului de cadre; în
consecinţã, nu se putea vorbi de o remuneraţie variabilã, care sã depindã de
performanţele economice ale întreprinderii, ci de recompense de cu totul altã
naturã, mai degrabã simbolicã: delegatii în strãinãtate, acces la o serie de privilegii
– locuinţã, maşinã de servici, etc. în consecintã, mobilitatea între firme a
personalului era extrem de redusã, criteriile princpale fiind proximitatea locului
de muncã faţã de domiciliu şi posibilitatea de avansare pe lista de aşteptare pentru
o repartiţie de locuintã. Perspectiva unei promovãri sau a unei majorãri de salariu
constituiau o raritate, legatã în principal de apariţia unei noi întreprinderi care
recruta personal de conducere şi de execuţie din aceeaşi localitate sau arie
geograficã. Dar şi ritmul de dare în folosinţã de noi obiective industriale scãzuse
mult în anii ’80, pe mãsura secãtuirii resurselor investiţionale, în comparaţie cu
industrializarea forţatã din anii ’60 şi ’70 care provocase o adevaratã migraţie
dinspre zonele tradiţional agricole spre centrele urbane.
Chiar dacã se putea vorbi despre o anumitã mobilitate a personalului,
vulnerabilitatea în faţa pieţei şi a concurenţei era un sentiment inexistent cu
desãvârşire şi constituia, de altfel, trãsatura dominantã a sistemului economic şi
politic din Romania. De zeci de ani, înteprinderile romaneşti erau obişnuite sã li se

35
dicteze ce şi cât sã producã şi la ce preţuri sã vândã. De aceea, cadranul 1 şi
frumosul ataşament puternic al personalului faţã de valorile firmei ca unica pavazã
împotriva ameninţãrilor pieţei şi a concurenţei, care au permis creşterea în zeci de
ani a unor “imperii” ca General Motors sau IBM, vor rãmâne pentru totdeauna sã
fie cunoscute de întreprinderile româneşti doar ca legende, mituri, articole de
presã sau pasaje din tratate academice.
Condiţiile de mobilitate redusã a personalului şi de vulnerabilitatea inexistentã
descriu întocmai cadranul al 2-lea, în care întreprinderile sunt alăturate birocraţiei
din structurile administrative guvernamentale şi din înstituţiile publice. În toate
acestea, în absenţa unor sisteme de valori şi de socilalizare care să inducă
personalului un comportament de angajament, probitate şi loialitate faţă de
obiectivele organizaţiei, până la sfârşitul anului 1998 funcţionase sistemul politic şi
a controlului coercitiv a însemnat şi renunţarea la unicul mecanism de control
existent, chiar dacă în mare măsură ineficient, asupra comportamenelor
oportuniste şi mercantile ale personalului.
De la începutul anului 1990, incapacitatea de adapare la noul context – care,
de altfel, era departe de a fi defînit chiar şi în linii mari – a provocat deteriorarea
tot mai acceleratã a performanţelor economice ale întreprinderilor. Prinse în valul
mişcărilor revendicative, acestea au căutat o pace cu personalul, “cumpărată” prin
majorarea salariilor, scăderea vârstei de pensionare, reducerea săptămânii de
lucru de la şase la cinci zile, restituirea faimoaselor pãrti sociale,etc. Pentru cã
nimic din acestea nu se putea acorda fãrã “complicitatea “ statului, calitate de
proprietar al întreprinderilor, s-a petrecut şi o subtilã repolitizare a structurilor de
conducere, în numele “pãcii sociale” atât de des invocate. Rivalitatea mai mult sau
mai putîn fãţişã între diverse grupuri – cadre de conducere, sindicate, furnizori – în
scopul însuşirii valorii economice reziduale create anterior de întreprindere
constituie o realitate a acestei perioade care continuã în multe cazuri şi astazi. În
consecinţã, calitatea produselor şi productivitatea s-au prãbuşit la fel de repede ca
majoritatea pieţelor de desfacere care funcţionau înaînte de transformãrile politice;
au sporit, însã, costurile de exploatare şi administrare, cele reprezentate şi
avantajele oferite grupurilor care-şi ofereau poziţia dominantã în întreprindere.
Apariţia sectorului privat în economia romanescã s-a bazat, la rândul lor, în
principal pe resursele pe care le posedau încã întreprinderile de stat.

36
 Tot din 1990, au aparut însã şi germenii unei evoluţii a raporturilor dintre
indivizi şi întreprinderi. Apariţia şi dezvoltarea sectorului privat, intrarea
companiilor strãine pe piaţa romaneascã au contribuit decisiv la creşterea
posibilitaţilor de deplasare a personalului între firme. Atracţia spiritului de
întreprinzãtor liber, pe cont propriu a sedus multe cadre de conducere sau de
execuţie dar şi numeroşi meseriaşi sau funcţionari, numãrul societãţilor private
înregistrate depãşind astãzi 500.000. Aceasta a condus la apariţia unor noi statute
profesioanle (patroni,lucrãtori pe cont propriu, lucrãtori familiali neremuneraţi), dar
şi a şomerilor. Deoarece în aceastã perioadã firmele cu capital privat au creat –
conform estimãrilor prezente – peste 2 mil de noi locuri de muncã preluând cea
mai mare parte din personalul disponibilizat de întreprinderile de stat, somajul nu a
devenit, timp de peste 7 ani, o ameninţare realã în Romania. Prezenţa investitorilor
strãini a accelerat crearea “pieţei secundare” de resurse umane, firmele de
consultanţã în materie de recrutare sau rubricile oferite de locuri de muncã în
marile cotidiene fiind astãzi o prezenţã obişnuitã. La rândul sãu, regimul universal
de pensii de stat favorizeazã şi el mobilitatea între posturi pentru care se plãtesc
contribuţiile la asigurarile sociale. Datele din tabelul 2 ilustreazã mişcarea forţei de
muncã între sectorul public, care a pierdut 1,67 milioane salariaţi în decurs de 3
ani şi sectorul privat şi mixt care a asorbit 1,69 mil. salariati.
Tabelul 3. - Transferul de salariaţi între sectorul de stat şi cel privat
Îndicatori 1992 1993 1994 1995
Numãrul mediu anual de 6887.5 6671.7 6438.0 6160.0
salariaţi
Scãderea anualã - 215.8 233.7 278.0

Salariaţi în sectorul privat 713.9 999.3 1129.0 1360.0

Salariaţi în sectorul mixt 215.9 247.9 218.0 334.0

Creşterea anualã 929.8 1247.2 1347.0 1694.0

Scãderea în mod public - 533.2 551.5 588.0

Legea nr. 31/1990 a împãrţit operatorii economici în douã mari categorii:

37
 - societãti comerciale, care au fost ulterior supuse procesului de privatizare
- regiile autonome ale statului
Acesta a fost începutul unui proces care avea sã defineascã cât mai bîne
poziţia de vulnerabilitate în contextul de piaţã al întreprinderilor. Regiile
autonome, fînanţate integral de la bugetul de stat, s-au menţinut într-o poziţie de
vulnerabilitate redusã, ca toate monopolurile de stat prezintã toate caracteristicile
de birocraţie, de generozitate materialã faţã de proprii salariaţi şi de securitatea
locurilor de muncã descrise în cadranul 2. În schimb, societãţile comerciale cu
capital (încã) de stat, încapabile sã se mai opunã tendinţei de mobilitate din ce în
ce mai pronunţatã a personalului, cu precãdere a cadrelor, s-au vãzut împinse tot
mai puternic înspre cadranele 3 sau 4.
Nu au fost multe acele întreprinderi care au reuşit saltul direct în cadranul al
3-lea ci, dimpotrivã. Cei mai numeroşi dintre “campioni” s-au desprîns dintre
firmele care operau de multã vreme pe pieţele externe şi pentru care statutul de
vulnerabilitate nu a constituit o noutate: întreprinderi de comerţ internaţional şi
exportatori tradiţionali, mai ales din domeniul industriei uşoare (confecţii
încaltamînte) şi a celei de mobilã. Nu întâmplãtor din aceleaşi domenii s-au
recrutat şi pionierii privatizãrii în România. Migrând în cadranul al 3-lea, aceste
firme s-au alãturat celor care au avut de la bun început capital privat şi care s-au
adaptat cel mai rapid noului context: mobilitatea a constituit pentru ele cea mai
bunã resursã de capital calificat iar vulnerabilitatea a fost asumatã din start.
Printre aceste firme private se numãrã cele care au stat la baza celor mai
importante corporaţii private de astãzi, cum sunt: GRIVCO ÎNTERNATIONAL S.A.,
grupul de firme ANA, ELVILA, CIBELA GROUP, etc. Cu certitudine, ele vor reuşi
sã consolideze reuşita în defînirea contractului economic şi social cu personalul
strategic, dezvoltarea competenţelor organizatorice şi a perfecţionãrii resurselor
umane, pe mãsurã ce cadrul legislativ va evolua în favoarea presiunilor reale ale
pieţelor şi concurenţei, debarasate de pãienjenişul artificial al trecutului. Pentru
marea majoritate a întreprinderilor româneşti aflate în tranziţia spre proprietatea
privatã şi regulile dure ale economiei de piatã, drumul trece prin cadranul al 4-lea.
Mobilitatea a provocat deja pierderi însemnate de personal cu calificãri şi aptitudini
diferite. Iar sentimentul de vulnerabilitate – care devine, totuşi, din ce în ce mai
acut – nu este perceput din direcţia corespunzatoare ci este pus mai ales în seama
structurilor de stat care nu mai sunt capabile sã comande produse şi servicii şi sã

38
le şi plãteascã, indiferent de calitatea acestora. Tabelul 3 le descrie ca fiind în
situatie de tranzitie mai mult sau mai putîn rapida spre cadranul al 3-lea. Este
cu siguranţã, adevãrat pentru America, Japonia sau Europa celor 15. Pentru
întreprinderile romanesti, alternativa este mult mai dramaticã şi nu necesitã
explicaţii suplimentare.

3.3. C ONTABILITATE REMUNERARII FACTORULUI MUNCA

Factorul munca reprezinta un element determinant in procesul de creare a

bogatiei. De aceea, mutatiile tehnologice si din societate au determinat redefinirea
rolului factorului uman in cadrul oricarei organizatii, in particular al inreprinderilor,
preocupate de o mai buna gestiune a resurselor umane. Prezentarea factorului
munca în documentele contabile trebuie sã reflecte rolul personalului în
întreprindere, însã integrarea fiinţei umane in universul valorilor economice şi
reflectarea acesteia în contabilitate ridicã numeroase probleme conceptuale si
metodologice, dar, în aceeaşi mãsurã, filozofice şi morale. Creşterea
preocupãrilor teoretice şi metodologice, legate de reflectarea în contabilitate a
capitalului uman şi a modului cum acesta participã la crearea bogãţiei, a fãcut
posibilã conturarea unui nou domeniu, contabilitatea resurselor umane care îşi
asigurã trei funcţii majore:
- sã furnizeze o informaţie criticã privind costul şi valoarea indivizilor ca
resurse ale unei organizatii.
- Sã serveasca la luarea unor decizii, în special cele privind recrutarea ,
selecţia şi formarea personalului, adicã sã furnizeze un mijloc de evaluare a
politicilor de gestiune a resurselor umane.
- De a motiva decidenţii în ce manierã sã adopte o perspectivã a resurselor
umane, adica sã incite patronii sã-şi “imagineze” salariaţii ca o resursã a
organizaţiei, resursã ce poate sã-şi sporeasca valoarea sau sã se deprecieze, în
funcţie de modul cum este gestionatã.
Pentru a putea fi contabilizat, capitalul uman trebuie comensurat valoric.
Notiunea de valoare a capitalului uman nu este aceeaşi pentru diferiţi parteneri ai
întreprinderii. Astfel, administratorii firmei sunt interesati de costul resurselor
umane, pe cnd investitorii preferã cunoaşterea valorii resurselor umane, ca o

39
componentã a valorii globale a elementelor necorporale ale firmei (o parte din
valoarea fondului comercial)
In literatura contabilã, s-au formulat urmãtoarele metode de evaluare a
costurilor resurselor umane:
- Metoda costurilor istorice presupune înregistrarea costurilor ce au caracter
de investiţie. Costul acestor active trebuie amortizat pe o perioadã egalã cu durata
de viaţã utilã a capitalului uman;
- Metoda costului de înlocuire: prezentatã ca o extensie a costurilor istorice,
se bazeazã pe principiul actualizãrii costurilor istorice şi are drept scop
înregistrarea cheltuielilor ce trebuie angajate pentrua reconstitui, în aceeaşi
mãrime, potenţialul uman de care dispune întreprinderea la un moment dat;
- Metoda costului de oportunitate: constã în determinarea valorii resurselor
umane în utilizarea lor alternativã cea mai favorabilã. Autorii metodei au sugerat
un sistem concurential de “licitare” în interiorul firmei, unde responsabilii de
compartimente joacã rolul de “cumpãrãtori de personal”. Printr-o asemenea
“licitaţie” se crede cã se stabileşte o situaţie de echilibru, care reprezintã “preţul”
grupului de persoane, preţ inclus în valoarea economicã a activelor întreprinderii.
Determinarea valorii resurselor umane se poate realiza fie urmnd o
abordare monetara sau dupã un model care combinã abordarea comportamentala
cu abordarea monetara. Dezbaterile teoretice în legãturã cu contabilizarea
capitalului uman nu au ajuns nici astãzi la un punct de vedre larg acceptat, însã
acest domeniu îşi menţine interesul ştiinţific deoarece aduce în discuţie probleme
esenţiale ale contabilitãţii cum sunt cele privind gradul de întindere a reprezentãrii
contabile a realitãţii.
Politica de remunerare a factorului muncã constituie un element în motivarea
şi integrarea personalului în întreprindere şi se aflã în legãturã directã cu costul
factorului muncã suportat de întreprindere. Costul factorului muncã sau cheltuielie
de personal include ansamblul remuneraţiilor brute acordate personalului ct şi
cheltuielile cu caracter social suportat de întreprindere. Deoarece cheltuielile
sociale suportate de patronat sunt destinate sã finanţeze acţiuni sociale în
favoarea personalului cum sunt indemnizaţii de boalã, de şomaj, pensii, etc,
acestea pot fi considerate o “formã indirectã de salarii”. Gestiunea factorului
muncã nu se referã numai la costul resurselor umane ci şi la stabilirea unui
parteneriat între întreprindere şi salariaţi în procesul de creare a bogãţiei şi

40
expansiunea economica a firmei. In acest scop, intreprinderea poate oferi un
sistem de acţionariat al salariaţilor ca formulã de implicare a personalului în
gestiunea întreprinderii şi de favorizare a dialogului social. Aceastã formulã ca şi
asigurarea participãrii salariaţilor la profit şi alte mãsuri de stimulare a personalului
au drept scop crearea unei comunitaţi de interese în interiorul intreprinderii şi
asocierea motivatã a personalului în acţiunea de expansiune economicã a firmei.

41
 …In loc de final

„Cercetarea româneascã vãndutã în occident”

Articol publicat în revista „Capital” nr. 29/ 18.07.2002

Perceputa ca o activitate neprofitabila pe termen scurt, inovatia devine o

afacere in toata regula. Cercetatorii romani fac proiecte care se vand in strainatate
cu milioane de dolari. Unele companii multinationale gasesc avantajos sa-si
externalizeze departamente de cercetare/dezvoltare in tara noastra.

Raportul calitate/cost al muncii intelectuale prestate de specialistii romani este

rezonabil pentru angajatorii straini. Acesta este motivul pentru care compania
israeliana Alvarion a deschis, in Romania, singurul centru de cercetare/dezvoltare
din afara tarii de origine. Aproximativ 20 de cercetatori romani realizeaza proiecte
de echipamente de acces radio care sunt vandute cu profit operatorilor de date
sau companiilor de telecomunicatii. In 2001, cifra de afaceri a companiei a fost de
1,2 milioane USD, iar profitul de 337.000 USD. "In prezent vindem proiecte
aproape exclusiv pentru strainatate", explica Viorel Chirascu, director general
Alvarion. Compania lucreaza insa si pentru operatori romani, precum MobiFon
(Xnet), Equant, AccessNet sau RDS si Astral.
Pentru AccessNet, Alvarion a proiectat un echipament de acces radio in banda de
5,7 GHz, iar pentru MobiFon (Xnet) un echipament OFDM, rolul acestuia fiind
marirea capacitatii de comunicatii. Cele mai bine vandute proiecte sunt cele pentru
comunicatii radio fixe. Pe langa furnizorii de servicii si operatorii de telefonie, o
alta categorie de clienti ai Alvarion sunt si utilizatorii finali-corporatii. De la
inceputul acestei veri, Alvarion Romania si-a deschis si un birou propriu de vanzari
care va coordona activitatea partenerilor Omnilogic si ICG, ocupandu-se totodata
de clientii mari.
Grupul Alcatel este un exemplu de companie multinationala care a dezvoltat in
Romania un important departament de cercetare si dezvoltare. Aproape jumatate
din cei peste 1.000 de angajati ai Alcatel Romania lucreaza in acest departament,
care realizeaza 25% din cifra de afaceri a companiei si peste 50% din profit.
"Aceasta se explica prin faptul ca cercetarea si dezvoltarea reprezinta activitati,

42
care, facute corect, sunt foarte profitabile", spune Emil Visloguzov, director
comercial Alcatel. In 2001, cifra de afaceri a grupului Alcatel a fost de 25,5
miliarde euro. In 2000, Alcatel Romania a avut o cifra de afaceri de 33,8 milioane
USD si un profit de noua milioane USD.
Toata activitatea de cercetare si dezvoltare a Alcatel Romania este exportata si
inglobata in produsele pe care Alcatel le vinde in toata lumea. De exemplu, un
departament de cercetatori romani se ocupa de dezvoltarea de soft pentru
telefoanele de ultima generatie, 3G/UMTS, in colaborare cu specialisti din Franta,
Germania, China si Japonia.
La Alcatel, cercetarea se desfasoara pe patru directii principale. Primul domeniu in
care compania a inceput sa faca cercetare, inca din 1992, este telefonia fixa,
inginerii romani dezvoltand soft pentru centralele digitale. Alte doua
subdepartamente de cercetare, infiintate in urma cu aproximativ trei ani, se ocupa
de transmisiunile de date prin fibra optica si infrastructura GSM, GPRS sau UMTS.
Cel mai nou domeniu in care inginerii de la Alcatel fac cercetare este cel al
sistemelor feroviare de siguranta pentru controlul traficului.
Din cercetare nu scot bani doar multinationalele. Un exemplu este compania
romaneasca Softwin. Tehnologiile rezultate din activitatea de cercetare si
dezvoltare realizeaza 30% din totalul vanzarilor companiei. Totodata, 40% din
venituri sunt investite in aceasta activitate. In 2000, cifra de afaceri a Softwin a
fost de opt milioane USD, pentru 2001 prognozandu-se o crestere cu 50%.
Cercetarea celor de la Softwin a avut ca rezultate niste premiere absolute, cum ar
fi gestiunea protectiei antivirus in retea prin protocoale de tip WAP, sistem prin
care un administrator de sistem poate dezinfecta o retea din orice loc, prin
intermediul unui simplu telefon mobil. Inovatiile companiei au aplicabilitate in
domenii diverse, precum cel financiar-bancar, retail, distributie, telecomunicatii,
publicitate, educatie. Aceste solutii sunt vandute catre companii romanesti, precum
McCann Ericsson, RTC sau clienti din Uniunea Europeana si SUA: Jouve,
Macmillian, Gemstar, Encyclopedia Univesralis etc.
Pe de alta parte, exista si importanti producatori de echipamente IT care,
momentan, nu detin un departament propriu de cercetare. Este cazul
multinationalei SolectronTimisoara.
Ionut Ancutescu

43
 CUPRINS
1. INVESTITIILE IMATERIALE 1

INTRODUCERE........................................................................................................................................................1
1.1. ASPECTE INTERNAŢIONALE PRIVIND CONTABILIZAREA MÃRCILOR..........................................................................2
1.1.1 RECUNOAŞTEREA INIŢIALĂ A MĂRCILOR..............................................................................................................3
A. Achiziţie separata........................................................................................................................................4
B. Achiziţie în cadrul unei grupări de întreprinderi.........................................................................................4
C. Producţie proprie.........................................................................................................................................5
1.1.2. EVALUAREA POSTERIOARÃ CONTABILIZÃRII INIŢIALE............................................................................................5
A. Amortizarea mărcilor...................................................................................................................................5
B. Reevaluarea mărcilor...................................................................................................................................6
C. Pierderile de valoare.....................................................................................................................................6
1.2. REPREZENTAREA FONDULUI COMERCIAL CA ACTIV..............................................................................................7
1.3. CATEGORII DE INVESTIŢII IMATERIALE.............................................................................................................11

2. CAPITALUL INTELECTUAL - NOUA BOGÃŢIE A ÎNTREPRINZÃTORILOR 13

INTRODUCERE......................................................................................................................................................13
2.1. DEFINIREA SI DELIMITAREA CAPITALULUI INTELECTUAL.....................................................................................16
2.2. STRUCTURA ŞI ELEMENTELE COMPONENTE ALE CAPITALULUI ÎNTELECTUAL.........................................................18
2.2.1. CAPITALUL UMAN ......................................................................................................................................19
2.2.2. CAPITALUL ORGANIZAŢIONAL (STRUCTURAL)....................................................................................................20
2.2.3. CAPITALUL RELAŢIONAL...............................................................................................................................20
2.3. ANALIZA LANŢULUI VALORIC..........................................................................................................................20
2.4. EVALUAREA CAPITALULUI ÎNTELECTUAL ŞI CONTABILITATEA ÎN NOUL CONCEPT ECONOMIC...................................21
2.4.1. EVALUAREA...............................................................................................................................................21
2.4.1. ELEMENTELE RELAŢIONALE...........................................................................................................................23
2.4.2. ELEMENTE PROCESUALE................................................................................................................................24
2.4.3. ELEMENTE DE ÎNNOIRE – DEZVOLTARE............................................................................................................24
2.4.4. ELEMENTE ALE CAPITALULUI UMAN................................................................................................................25
2.5. CONTABILITATEA CAPITALULUI INTELECTUAL...................................................................................................26
2.5.1. DETERMINAREA VALORII CONTABILE A CAPITALURILOR INTELECTUALE..................................................................27
A. Valoarea contabilã în raport cu valoarea de piaţa......................................................................................28
2.5.2. EVALUÃRI GLOBALE ALE CAPITALULUI INTELECTUAL..........................................................................................28
A. Valoarea “market to book”........................................................................................................................29
B. Indicele “q” al lui Tobin.............................................................................................................................29
C. Valoarea necorporalã calculatã..................................................................................................................30
2.5.3. INDICATORI REFERITORI LA CAPITALUL INTELECTUAL..........................................................................................30
CONCLUZII...........................................................................................................................................................30

3. RELAŢIA DINTRE INDIVID ŞI ORGANIZAŢIE 32

INTRODUCERE......................................................................................................................................................32
3.1. MOTOARELE MOTIVAŢIEI...............................................................................................................................35
3.3. CONTABILITATE REMUNERARII FACTORULUI MUNCA.........................................................................................39

…IN LOC DE FINAL 42

44
 BIBLIOGRAFIE

• Allaire Yvan, Fîrşirotu Mihaela – “Management Strategic”, Ed. Economicã, Bucureşti

1998
• Boisselier Patrick– “ L’investissement Immatériel”, Ed. De Boeck Université, Bruxelles,
1998
• Bontis Nick - “The Strategic Management of Intellectual Capital and Organizational
Knowledge”, Oxford University Press, New York, 2002;
• Cooke Bernard – “Rolul directorului financiar într-o întreprindere”,Congresul al XII-lea
al Profesiei Contabile din România, Ed. CECCAR, Bucuresti, 2003
• Feleagã Niculae, Ionaşcu Ion – “Tratat de Contabilitate”, Vol II, Ed. Economicã,
Bucureşti 1998;
• Gorgan Cãtãlina, “Dificultãţi în identificarea şi mãsurarea investiţiilor imateriale” –,
Revista CECCAR nr.12/ decembrie 2002
• Malciu Liliana “Aspecte internaţionale privind contabilizarea mãrcilor” –, Revista
CECCAR nr.11/noiembrie 2001
• Malciu Liliana “Reprezinta fondul comercial un activ?” - Revista CECCAR nr.
12/decembrie 2001
• Rusovici Alexandru, Emiles Georges Kharat “Contabilitatea şi auditul financiar;
Elemente ale Capitalului Intelectual” –, Revista CECCAR nr.1/ianuarie 2001
• Stewart A Thomas. - “Intellectual Capital: The New Wealth of Organizations”, Kersey
Publishing, London 1998
• Stoian Marian– “Gestiunea investiţiilor”, Ed. ASE, Bucureşti, 2002;
• Grupul editorial Retrop & Straton - “Rezolvarea conflictelor şi negocierea”, Bucureşti
1999
• Econometrica nr.61. (British Council) “The Impact Of Intellectual Property Rights on
Foreign Direct Investment” –
• “Quartely” – I.F.A.C., ianuarie 1999
• WWW – “Virtual Library on Knowledge Management’

45