Departamentul de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Facultatea de Litere, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Discurs Jurnalistic

Traian Herseni, “Sociologia Limbii”, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, Colecţia Sinteze Sociologice, 1975

Limba, chiar dacă nu este privită decît din punctul de vedere al lingvisticii,
este un fenomen complex : fonetic, fonologic, gramatical, semantic, etc. Dacă o
privim, însă, în întreaga ei realitate, ea apare ca un fenomen etajat, ceea ce o
face să aparţină concomitent mai multor “regiuni existenţiale”, iar pe aceste
baze, ca obiect de cercetare pentru mai multe ştiinţe sau ramuri ştiinţifice.
Legătura dintre limbă şi sociologie se poate stabili prin faptul că nu exist
nici o societate lipsită de limbă şi nici o limbă care să nu fie a unei colectivităţi
umane.
Traian Herseni este un reprezentant important al Şcolii de Sociologie din
Bucureşti. Opera sociologică a acestuia are o diversitate de aspecte, şi anume,
reflecţii asupra societăţii româneşti şi asupra paradigmelor sociologice. Acesta a
definit societatea ca o totalitate autonomă, condiţionata de cadrul cosmologic,
biologic, psihologic şi istoric, motivată de voinţa socială a manifestărilor de gen
economic, spiritual, juridic şi politic.
Lucrarea de faţă, îşi propune, în cele 171 de pagini, structurate în şase
capitole, să studieze fenomenele societale care se interferează structural,
funcţional, sau evolutiv cu limba, neputînd fi înţelese, nici descrise sau explicate
satisfăcător, decît prin referire la ea.
În primul capitol, Sociologie şi lingvistică, autorul indică faptul că o
limbă nu cuprinde numai cuvinte şi structuri gramaticale, ci şi numeroase
înţelesuri, precum şi anumite moduri de a gîndi. Ea reprezintă totdeauna un
univers cultural în aşa manieră încît, cine învaţă o limbă, îşi însuşeşete implicit,
prin mijlocirea ei, o mulţime de elemente de ordin cultural, (concepţii, opinii,
atitudini, convingeri, norme, valori, etc.), făcînd limba să fie prin ea însăşi un
mojloc de integrare într-o anumită cultură.
Traian Herseni disociază lingvistica de sociologia limbii, dar le şi
contopeşte. Pentru că, atunci sînd două comunităţi lingvistice ajung în contact
sau se întrepătrund, ele se influenţează una pe alta, după diferite «mecanisme»,
care pot fi pur lingvistice sau pur sociale, dar de cele mai multe ori, sînt una şi
alta. Cel care studiază unul din aspecte, este nevoit să se ocupe şi de celălalt,
lingvistul este obligat să facă sociologie, iar sociologul, lingvistică.
În capitolul al doilea, Orginea şi esenţa limbii, sînt prezentate o serie
de teorii considerate ca stînd la baza apariţiei şi dezvoltării limbii. Aproape toate
teoriile mai vechi au încercat să atribuie vorbirii o origine strict empirică, în
general emoţională, în funcţie de condiţiile de viaţă, considerate ca specifice
perioadei de trecere de la animalitate la omenire.
Teoriile anglo-saxone susţin fie că primele cuvinte ar fi redat, la început,
sunetele pe care le scot fiinţele înseşi, fie expresiile emoţionale sonore, întîlnite şi
la animale (strigătele de bucurie, mirare, surprindere, mînie, furie, durere, etc.)
Limba a luat naştere de o dată cu capacitatea de simbolizare şi semnificare
a minţii omeneşti, ceea ce, operaţional înseamnă capacitate de a folosi o
realitate ca simbol sau semn pentru altă realitate. (exemplu pagina 24).
În cel de-al III-lea capitol, Limbă şi Societate autorul structurează
cronologic, dar şi ideologic, etapizează într-un fel dezvoltarea limbii şi limbajului
din perspectivă istorică şi sociologică, punctînd cele mai importante personalităţi
şi concepte care au contribuit la acest amplu proces.
Pentru exemplificare, am notat principiul lui Talcott Parsons, conform
căruia limbajul este un « fundament al culturii » (eng. Groundwork of culture),
întrucît el constituie cel mai general şi elementar mecanism al comunicării şi
astfel, al integrării sociale la nivelul cultural al organizării acţiunii. Preocupat mai
mult de « universale » (universals of society), el socoteşte că limbajul ar trebui să
aibă o structură direct comparabilă cu structura altor mecanisme de acest fel, de
exemplu, cu moneda. Pentru Parsons, limba are funcţii sociale asemănătoare cu
ale banilor, un mijloc simbolic de schimburi între diferitele grupuri sociale şi între
indivizi, ca o măsură a valorii.
Capitolul al IV-lea, Limba despre limbă, are o abordare mult mai
practică, axată pe exemple conrete de interacţionale a lingvisticii cu sociologia.
Procedeul considerat cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai fecund, de
abordare a problemelor de sociologie a limbiieste studiul înregistrărilor şi
observaţiilor pe care le fac despre limbăcei care o vorbesc, aşa cum sînt
consemnate chiar în limbă. Roman Jakobson le consideră, cu drept cuvînt, ca o
metalingvistică practică născută din nevoile de funcţionare şi dezvoltare a
oricărei limbi, în măsura în care oamenii sînt preocupaţi de propriile lor activităţi
(exemplu, limba despre limbă, pagina 90).
 Capitolul al V-lea este dedicat funcţiilor sociale ale limbii. Roman
Jakobson, avînd la bază teoria comunicării, susţine că orice comunicare verbală
conţine şase factori constitutivi : mesajul, destinatorul, destinatarul, luarea de
contact între aceştia, cntextul mesajului şi codul. Fiecare din aceşti factori
generează o anumită funcţie, în măsura în care aceasta se axează sau se
concentrează peu nul dintre ei.
Cele şase funcţii corespunzătoare celor şase factori sînt : funcţia
expresivă, centrată pe destinator, dezvăluie atitudinea acestuia faţă de ceea ce
spune, funcţia conativă, orientată spre destinatar, vizează un anumit rezultat,
un anumit efect scontat, funcţia denotativă, cognitivă sau referenţială, se
referă la contextul mesajului, la ceea ce se transmite prin mesaj, funcţia fatică,
sau de contact între cei care participă la comunicarea verbală, pentru a se pune
în legătură unul cu altul şi a se integra în această acţiune, funcţia poetică,
axată spre mesaj, pe modul în care este formulat şi funcţia metalingvistică,
centrată asupra codului, care constă în ceea ce vorbesc cei angajaţi în procesul
lingvisticdespre propriul lor limbaj, pentru a aduce precizări sau a-l comenta ca
mijloc de exprimare.
Totuşi, în cazul de faţă, se poate vorbi şi despre o funcţie socială a limbii.
Funcţia socială primordială a limbii este cea comunicativă, care nu trebuie
sonfundată cu cea referenţială : limba pune în legătură direct (dacă este vorbită)
sau indirect (dacă este scrisă), două sau mai multe persoane. Faptul în sine că
oamenii stau de vorbă constituie o relaţie socială, dar aceasta înlesneşte sau
intermediază numeroase alte relaţii sociale, unele care s-ar produce şi fără ea,
dar în forme mai rudimentare, altele care sînt condiţionate direct de ea, în
înţelesul că fără limbă n-ar apărea niciodată.
Ultimul capitol, Reglementarea socială a limbii, se referă la faptul că
sociologia limbii se ocupă nu atît de forme expresive ale limbii, de figuri şi stiluri,
cît de întrebuinţarea acestora în acţiunile sociale, desfăşurate prin intermediul
vorbirii.
Aceste întrebuinţări nu sînt lăsate la latitudinea vorbitorului, ci sînt
reglementate socio-cultural, în funcţie de o mulţime de criterii, ca statutul social
al participanţilor, locul, timpul, durata, motivaţia, finalitatea, cadrul social, genul
sau nivelul de cultură, etc.
În volumul de faţă, sociologul Traian Herseni redactează o trecere în
revistă a demersului sociologiei limbii, cu o sumă consistentă de indicaţii
bibliografice, oprindu-se pe larg, doar la acele probleme considerate de o
importanţă ridicată pentru limba română, după cum reiese de pe întregul parcurs
al cărţii.