Psalm

de Tudor Arghezi (autor canonic)

poezie religioasa

"Te dramuiesc in zgomot si-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat,
Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.

Pentru credinta sau pentru tagada,

Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, eel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Ca-n oglindirea unui drum de apa,

Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
Te-ntrezarii in stele, printre pesti,
Ca taurul salbatec cand se-adapa.

Singuri, acum, in marea ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor,
Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»"

    Tudor Arghezi (1880 - 1967), pe numele sau adevarat Ion N. Theodorescu,
si-a luat pseudonimu), dupa cum marturiseste insusi poetul, de la numele vechi
al Argesului, Argesis.
    Ca poet, publica la varsta de 16 ani in revista lui Al. Macedonski, "Liga
ortodoxa", poezia "Tatalui meu", sub pseudonimul Ion Theo. Primul volum de
poezii apare foarte tarziu, in 1927, la varsta de 47 de ani, avand un titlu sugestiv
- "Cuvinte potrivite"-, care-l impune definitiv in literatura romana.
    Lirica existentiala a lui Arghezi este ilustrata de "Psalmi". Definit ca poet afiat
"intre credinta si tagada", Tudor Arghezi a creat -intre anii 1927-1967 - 16 psalmi,
publicati in mai multe volume de poezii: 9 psalmi fac parte din volumul de debut,
"Cuvinte potrivite", iar ceilalti din volumele "Frunze", "Poeme noi", "Silabe",
"Noapte". Acest fapt demonstreaza preocuparea permanenta a lui Arghezi pentru
problematica filozofica a relatiei omului cu Dumnezeu, fiind definita ca lirica
existentiala, ca o poezie "monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina".
(G.Calinescu)
    Definite: Psalmul este o specie lirica, prin care poetul inalta un imn religios
divinitatii, exprimandu-si sentimentele de smerenie si lauda pentru maretia si
atotputernicia lui Dumnezeu. Cuvantul psalm vine de la grecescul "psalmos",
care inseamna compunere poetica biblica, avand caracter de rugaciune, oda,
elegie sacra.
    Raportul spiritual dintre om si Divinitate, definirea omului si a Divinitatii,
precum si relatia dintre acestia sunt exprimate de Arghezi tntr-o viziune
complexa asupra legaturii sufletesti dintre om si Dumnezeu. In Psalmi, poetul are
atitudini foarte variate privind atat omul, cat si Divinitatea. Dumnezeu este vazut
ca spirit justitiar, necrutator, care se manie pentru nelegiuirile oamenilor, dar si
darnic si milostiv. Dumnezeu nu poate fi cunoscut de catre om, acesta fiind facut
anume limitat in simtire si inteligenta ca nu poata ajunge la El. De la credinta la
tagada, de la resemnare la cutezanta, Arghezi strabate o cale lunga a indoielii, a
cautarii lui Dumnezeu.
    Psalmul "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere" a fost publicat in primul volum
de poezii al lui Tudor Arghezi, intitulat sugestiv "Cuvinte potrivite", din 1927.
    Structura, compozitie si limbaj poetic
Psalmul este structurat in patru catrene si este reprezentativ pentru atitudinea
filozofica a lui Arghezi, intre credinta si tagada, ilustrand lirismul subiectiv.
    Tema psalmului o constituie tocmai aceasta pendulare a poetului intre a crede
neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii, izvorata din nevoia
de certitudine a poetului, care cauta dovezi palpabile, contactul direct cu El.
    Strofa intai exprima indoiala poetului privind existenta lui Dumnezeu, pe care
il cauta si il pandeste demult: "Te dramuiesc in zgomot si-n tacere / Si te pandesc
in timp, ca pe vanat". Comparatia din ultimul vers citat ilustreaza dorinta
arzatoare a poetului de a avea o dovada concreta, reala a existentei lui
Dumnezeu. Nevoia de certitudine a eului liric este reliefata in continuare prin
intrebari filozofice, ceea ce inseamna ca a meditat indelung la atotputernicia
divinitatii, maretie sugerata de metafora "Soimul": "Sa vad: esti soimul meu cel
cautat?".                 Incertitudinea eului liric exprima o cutezanta impresionanta,
deoarece el se intreaba, printr-o interogatie retorica de natura filozofica - "Sa te
ucid? Sau sa-ngenunchi a cere." -, in sensul ca, in sufletul sau ar putea muri
credinta sau, dimpotriva, ar putea deveni smerit, cerand indurare in genunchi.
    Strofa a doua incepe cu crezul filozofic al lui Arghezi - "Pentru credinta sau
pentru tagada" - sugerand pendularea eului liric intre a crede
neconditionat in Dumnezeu si a tagadui existenta Divinitatii. Poetul cauta cu
infrigurare dovezi palpabile pentru gasirea Atotputernicului - "Te caut darz si fara
de folos" - dar esecul il face neincrezator, credinta ramane pentru el numai un vis
frumos, pe care nu cuteaza sa-l alunge: "Esti visul meu, din toate, cel frumos/ Si
nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada".
    Strofa a treia evidentiaza iluzia descoperirii lui Dumnezeu, idee sugerata prin
comparatia "Ca-n oglindirea unui drum de apa", care exprima totodata si
preocuparea meditativa, de reflectare profunda a eului poetic privind relatia
omului cu Divinitatea. Indoiala despre existenta lui Dumnezeu este accentuata in
versul "Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti", printr-o adresare explicita,
psalmistul folosind repetitia verbului "a parea", care exprima incertitudinea,
nesiguranta. Credinta ca Dumnezeu a facut lumea este exprimata metaforic, prin
simbolul cosmic "stele" si elementele terestre "pestii", "taurul salbatec",
psalmistul folosind tot un verb al incertitudinii "te-ntrezarii", sugerand ca omul
este apt pentru a crede ca El se gaseste pretutindeni in univers.
    Ultima strofa este ilustrativa pentru esenta credintei religioase, raspandite
prin povestea bibiica a crestinismului. Psalmistul nu renunta la setea de
cunoastere, la cautarea certitudinilor care sa ateste, in conceptia sa, existenta lui
Dumnezeu. Cutezanta lui nu este manata de orgoliu, nu din ambitie umana
doreste sa se masoare cu Dumnezeu - "Raman cu tine sa ma mai masor / Fara
sa vreau sa ies biruitor" -, ci din aspiratie filozofica.
    Cautarea de certitudini, de dovezi palpabile, care sa ateste existenta lui
Divinitatii, este ilustrata explicit in ultimul vers al psalmului: "Vreau sa te pipai si
sa urlu: Este!". Disperarea si nadejdea totodata, care-l framanta pe poet toata
viata si care strabate ca o axa intreaga creatie lirica, sunt aici accentuate de
verbul auditiv "urlu", iar izbanda credintei este evidentiata prin cel mai definitoriu
verb care ar putea exprima "existenta" divind: "Este!".
    In concluzie, relatia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanenta
pendulare intre a crede si a tagadui existenta Lui, o continua cautare de
certitudini si dovezi palpabile, ceea ce denota framantarea interioara si nelinistea
fara sfarsit, de care poetul a fost tulburat intreaga viata.
Limbajul artistic. Stilul psalmilor arghezieni este inspirat atat din literatura
religioasa crestina, cat si din limbajul popular si din mitologia autohtona.

    In acest psalm predomina limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare,
exprimate mai ales prin verbe - "te dramuiesc", "sa te dobor", "sa ma mai masor",
"sa te pipai", "sa urlu", pentru a da oralitate stilului, sugerand capacitatea poetului
de a comunica in mod firesc si direct cu Dumnezeu.
    Ca figuri de stil, se intalnesc epitete - "te caut darz", "visul meu [...] eel
frumos", "taurul salbatec", "marea ta poveste", "sa ies biruitor", comparafii - "si te
pandesc in timp, ca pe vanat", "Ca-n oglindirea unui drum de apa", "Ca taurul
salbatec cand s-adapa", care accentueaza indoiala filozofica, precum si metafora
de factum populara "Soimul meu cel cautat", care sugereaza Divinitatea.
    In raportul omului cu Dumnezeu, in viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza,
in Psaimi, urmatoarele atitudini esentiale: nelinistea, lauda, ironia, revolta, acuza,
nadejdea credintei.