Romantism literar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Romantismul literar și-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-lea, manifestându-
se în paralel cu romantismul artelor plastice și cu cel muzical. Migrația influențelor
impuse de curent determină coexistența lui alături de alte curente, îndeosebi în a doua
jumătate a secolului (de exemplu, parnasianismul).

[modifică] Trăsături
• Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul,
feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica,
meditatia, poemul filozofic și nuvela istorică.
• Cultivă sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, minimalizând rațiunea și
luciditatea.
• Promovează inspirația din tradiție, folclor și din trecutul istoric.
• Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru
natural nocturn.
• Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor
anotimpurilor în pasteluri și prin reflecții asupra gravelor probleme ale
universului în meditații.
• Acordă o importanță deosebită sentimentelor omenești, cu predilecție iubirii,
trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau
participative.
• Construirea eroilor exceptionali, care acționează în imprejurări ieșite din comun,
precum și portretizarea omului de geniu și condiția nefericită a acestuia în lume;
personajele romantice nu sunt dominate de rațiune, ci de imaginație și de
sentimente.
• Preocuparea pentru definirea timpului și a spațiului nemarginite, ca proiectie
subiectivă a spiritului uman, concepție preluată de la filozofii idealiști.
• Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal
atât în structura poeziei, cât și în construirea personajelor, situațiilor, ideilor
exprimate
• Ironia romantică dobândește, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un
mijloc artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât și în
poeme filosofice.
• Priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului
• Asumarea poziției demiurgice (demonice) față de universul creat
• Preferința pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidență
antonimiile specifice unei existențe contradictorii
• Lărgirea viziunii estetice prin inovație la nivelul speciilor literare al tematici,
motivelor si limbajelor artistice
 Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Literatura română Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
romantică Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă Modernism - Tradiționalism
Salt la: Navigare, căutare Semănătorism- Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
În literatura română, romantismul se face simțit Neomodernism - Postmodernism
prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade Scriitori români
Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Listă de autori de limbă română
Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult Scriitori după genuri abordate
timp după declinul său în culturile vest-europene, Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
atingând punctul culminant în opera lui Mihai
Nuveliști - Proză scurtă
Eminescu, considerat ultimul mare romantic Literatură pentru copii
european. Portal România
Portal Literatură
[modifică] Încadrare Proiectul literatură
Deoarece romantismul a fost primul curent literar v•d•m
manifestat la români în condiții tipice, neelitiste (cum
a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte
poziții sociale ), existența sa se înscrie într-un complex stilistic alături clasicism,
iluminism (curente din trecut care nu se manifestaseră în Țările Române). Cu toate că un
asemenea conglomerat are la bază doctrine contradictorii, existența acestor elemente se
reflectă în scrierile unor autori ai aceleiași perioade sau chiar în opera unui singur autor –
cea mai elocventă poziție în acest sens îi aparține lui Mihai Eminescu, ale cărui scrieri
oscilează între romantism și fascism

[modifică] Desfășurare
Romantismul s-a manifestat în literaura română în trei etape:

1. preromantismul (cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptiști sau de tip

Bidermaier)
o caracterizează gustul omului mediu, al burghezului
o domestic, ideizant, idilic, conservator
o cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple
o creațiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării
literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franța
o reprezentanți: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu
2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
o dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces
o misticism, ocultism
 o pasiuni înflăcărate
o capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale
o reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra
autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui
alt romantic din spațiul românesc
3. romantismul posteminescian
o reactualizează teme și mijloace clasice și romantice, conferindu-le o nouă
forță expresivă
o marchează reacțiile lumii literare românești la depășirea apogeului de
creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au
impus, dar și a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de
romantism, impregnându-le cu elemente de expresie aparținând
simbolismului, semănătorismului etc.
o reprezentanți: George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski,
Barbu Ștefănescu Delavrancea

Poeți romantici. Romantismul pașoptist

• Dacia literară
• Iosif Vulcan
• Vasile Cârlova (1809-1831)
• Gheorghe Asachi
• Barbu Paris Mumuleanu
• Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)
• Grigore Alexandrescu (1810-1885)
• Andrei Mureșanu (1816-1863
• Vasile Alecsandri (1821-1890)
• Dimitrie Bolintineanu (1825-1872)
• Elisabeta de Neuwied
• Mite Kremnitz
• Elena Văcărescu

[modifică] Junimismul. Romantismul junimist

• Junimea și Convorbiri literare

• Titu Maiorescu
• Mihai Eminescu (1850-1889)
• Ion Creangă
• Ioan Slavici
• Gheorghe Panu
• George Coșbuc (1866-1918)
• Veronica Micle (1850-1889)
• Samson Bodnărescu
• Vasile Pogor
Dacia literară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Dacia literară, 1859

Dacia literară este o revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iași, sub redacția lui Mihail
Kogălniceanu.

În ciuda titlului, revista nu și-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul

apariției, ea a avut următoarea rubricație, marcată prin supratitluri:

Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpușneanul), Scene pitorești din obiceiurile poporului (M. Kogălniceanu, Nou chip de
a face curte), Alegeri din alte foi românești (texte reproduse din „Foaie pentru minte,
inimă și literatură”, „Curierul Românesc” și „Albina românească”), Telegraful Daciei
(știri culturale);

Nr. 2: Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece
populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat,
Valahia și Moldova de D. A. Damidoff, șambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare și
comentarii de M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din
alte foi românești („Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful
Daciei;

Nr. 3: Scene contimporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile
Alecsandri, Buchetiera de la Florența), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie
(Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi românești („Mercur”, „Curierul românesc”,
„Albina românească”), Telegraful Daciei.

Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată și va mai
apărea abia după 1859, în ediția a doua.

[modifică] Programul Daciei literare

La Wikisursă există texte originale legate de Introducție la "Dacia literară"

În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, M. Kogălniceanu, întemeietorul

revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare
ale scriitorilor pașoptiști:

1. Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: îngrijorat de

sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade
– Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți,
orice, numai scrieți!” Interpretînd îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe
publicații ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creații
siropoase occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează
asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite pe scriitorii străini,
românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor.
Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi
în operele pașoptiștilor:
o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă
importantă de inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală,
definește folclorul ca pe o oglindă realistă a vieții poporului și ca pe un
izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe
Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor
(1852), urmată de Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre poeziile
volumului Doine și lăcrimioare, de V. Alecsandri sunt în metru popular.
Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade și legende.
Expresia cea mai profundă à inspirației folclorice se regăsește însă în
capodopera Zburătorul, de Ion Heliade–Rădulescu;
o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la
munți sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de
Grigore Alexandrescu ș. a. Elogiul frumuseților patriei apare de asemenea
în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;
o Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima
idealul de eliberare și unitate națională, fie pentru a ilustra satiric
realitățile sociale. Alexandru Lăpușneanul, de C. Negruzzi, face parte
dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri
creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roșie
 sau drame istorice ca Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi
Cuconița Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia
provințialului, de Constantin Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să
aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de
unificare a limbii sunt continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze
normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste și pledînd pentru
introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în
„România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice
propuse înstrăinează moștenirea națională. Ion Heliade–Rădulescu scrie
Gramatica românească, în care combate scrierea etimologică și are păreri juste
despre îmbogățirea limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un
sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul
de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei:
„Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Junimea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași
în anul 1863.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai
multor opere și figuri, atribuite de cercetători acelorași înrâuriri și subsumate acelorași
idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor
și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul
aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să
studieze dezvoltarea acestui important curent este usurată de faptul că încă de la început
el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl
domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar și o
asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată
cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea se

menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză
potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana
o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei.
Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a
lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă
polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al
voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a
literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și
oameni.

Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului: A.
Spiritul filosofic B. Spiritul oratoric C. Ironia D. Spiritul critic E. Gustul pentru clasic și
academic

Convorbiri literare
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Convorbiri literare este o revistă literară lunară care apare la Iași.

[modifică] Istoric
Revista a fost organul de presă al Societății literare Junimea. Primul număr a apărut la 1
martie 1867, la Iași, unde revista a funcționat până în 1886. Între 1886 și 1944 apare la
București, avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, care predă apoi conducerea unui
comitet format din foști elevi ai lui Titu Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion
Mehedinți, P. P. Negulescu, Rădulescu-Motru.

Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care publică aici majoritatea poeziilor
sale; Ion Creangă, care "subpublică" primele trei părți din "Amintiri" și o serie de
povești; Ion Luca Caragiale, care "subpublică" majoritatea comediilor sale; Ioan Slavici,
care publică nuvele și povești; Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna,
Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești și alți scriitori reprezentativi
ai vremii.
Publicația se va bucura de cel mai înalt prestigiu din literatura română, ea impunând, încă
de la apariția, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul
ei etic și sentimentul valorii estetice.

[modifică] Seria nouă

Noua serie a revistei „Convorbiri literare” apare din ianuarie 1996 la Iași, lunar, la
fiecare 20 ale lunii, în format tabloid (30x45 cm), cu 48 de pagini, din care 8 în
policromie, având ca editor Uniunea Scriitorilor din România.
Redactor-șef este în prezent Cassian Maria Spiridon.

Titu Maiorescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Literatura română
Pe categorii
Istoria literaturii române
Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană
Curente în literatura română
Umanism - Clasicism
Titu Maiorescu
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova Modernism - Tradiționalism
-- d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, Semănătorism- Avangardism
avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, Suprarealism - Proletcultism
pedagog, politician și scriitor român, prim-ministru al Neomodernism - Postmodernism
României între 1912 și 1914, ministru de interne, Scriitori români
membru fondator al Academiei Române, personalitate Listă de autori de limbă română
remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX- Scriitori după genuri abordate
lea și începutului secolului XX. Maiorescu este Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără
Nuveliști - Proză scurtă
fond, baza Junimismului politic și "piatra de Literatură pentru copii
Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
v•d•m
fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau
Ioan Slavici.

Cuprins
[ascunde]

• 1 Biografie
o 1.1 Copilăria
o 1.2 La Academia Tereziană
o 1.3 Studiile universitare
o 1.4 Doctorat
o 1.5 Cariera universitară
o 1.6 Implicarea în viața socială
o 1.7 Fondarea Junimii
o 1.8 Titu Maiorescu, critic literar
o 1.9 Misoginism
• 2 Note
• 3 Cronologie
• 4 Selecțiuni din opera literară
• 5 Operele publicate postum
• 6 Bibliografie

• 7 Legături externe

[modifică] Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la
15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului
episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și,
se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din
Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a
sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena),
Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași,
București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc
modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala
Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută
Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj,
rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului
românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre
români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după
Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei
Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei
Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.
[modifică] Copilăria

Între 1846 și 1848 Titu Maiorescu este elev al școlii primare din Craiova. În zilele
revoluției, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu
copiii pribegește la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui
Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu
Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 și 1849/1850) la școala protodiaconului
Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850 - 1851 – absolvind școala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul
românesc din Schei-Brașov, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan
Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al orașului. El
face clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Brașov. În casa protopopului
Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neșters.

[modifică] La Academia Tereziană

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul
academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul
de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a.

În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie
1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei
Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la
sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu.
Însemnările ni-l prezintă încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și
iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale
intelectuale în fața colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl
priveau de sus. Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție
Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse
dovadă.

[modifică] Studiile universitare

Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de

studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an,
licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris,
licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem
de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu

intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite
apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean
Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată,
scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată
totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost
retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane
particulare și franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor
patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W.
Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece
doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi
considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii
universitare. Întors în țară, publică articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista
Isis sau natura.

[modifică] Doctorat

În decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea

doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges
Philosophische in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”),
vădit sub influența ideilor lui Herbart și Feuerbach.

La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher

Form (Ceva filosofie pe înțelesul tuturor), și după „o apărare verbală făcută înaintea
facultății în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès
lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation.
Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul lui 1861, când va
părăsi Franța.

[modifică] Cariera universitară

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se
căsătorește cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la
Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.

În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria

republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu
privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna
septembrie este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie
1863 este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este
numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica
română, psihologia și compunerea. Inițiază pentru prima oară în țara noastră, practica
pedagogică a elevilor, pritnre care se numără și Ion Creangă.

În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe
anul școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină
este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie
se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8
octombrie Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se
cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului
instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie
documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.

[modifică] Implicarea în viața socială

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte
französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și
muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12
aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la
27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza "Du régime dotal".

În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în familie”.

Tot în decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.

Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate
puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți
culturale și politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut și în care
era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale
apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu
sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iași) la 22 de ani,
decan la 23 și rector la aceeași vârstă, academician (membru al Societății Academice
Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost
mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma
calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate
funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească
netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.

[modifică] Fondarea Junimii

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra
unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii
împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea
activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea,
în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a
idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe
vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu
reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și
culturale românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al
unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al
căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura
română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și
cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al
poporului român.

[modifică] Titu Maiorescu, critic literar

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași
despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la
1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să
adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX
ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice
erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum
problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea
sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică
judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară
discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură,
un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest
fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a
valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se nuanțeze mai târziu, într-o viață
literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și, implicit, vor fi făcut să
sporească exigența publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până
la funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp),
universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a
reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este,
opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria
literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este
legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.

În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa

pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest
sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“.
Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor său, chiar
adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne
relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile
adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența
mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling,
dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:
„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem
noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez
cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot
cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale
literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți
prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le
reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar
fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.

[modifică] Misoginism

Titu Maiorescu a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că
femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic[1]:

• „Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor

ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung
astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea
progresului și prosperității materiale... Din 1.000 de căpățâni măsurate a
rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

• „Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu,
cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în
economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale.
El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a
înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al
omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții,
pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților
culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.

Iosif Vulcan
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Bustul lui Iosif Vulcan în Oradea

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor - d. 8 septembrie 1907, Oradea) a fost un
publicist și scriitor român, animator cultural, membru al Academiei Române,

[modifică] Biografie
S-a născut într-o veche familie greco-catolică. Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul
de unchi al reputatului episcop-cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul școlii de la Beiuș,
care azi îi poartă numele. Studiile primare le urmează în comuna Leta-Mare, unde se
mută cu familia în 1844. Din 1851 urmează liceul la Gimnaziul Premonstratens. La sfatul
tatălui său, se înscrie la facultatea de drept a Universității din Budapesta. Cariera de
avocat nu-l satisface însă, deorece îndrăgea literatura. Primele încercări sunt publicate în
Federațiunea, patronată de Alexandru Roman. În luna iunie a anului 1865, Iosif Vulcan
pune temeliile unei reviste, cu numele Familia, a cărei program era de a răspândi cultura
română în Transilvania.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primește la sediul redacției, de la un privatist de la

Gimanziul din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată de
Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permițându-și
însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din
Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat "nașul literar" al
celui mai important poet român.

Fondatorul revistei Familia a scris poezii („Lira mea”, 1882), piese de teatru („Ștefan
Vodă cel Tânăr”, „Gărgăunii Dragostei”, „Mireasă pentru Mireasă”), o importantă lucrare
istorică („Panteonul Roman”, 1869), nuvele, romane și traduceri. La data de 8 septembrie
1907, marele publicist se stinge din viață și este înmormântat la cimitirul Olosig din
Oradea.

[modifică] Muzeul memorial

În anul 1965, cu prilejul organizării festivităților de aniversare a unui veac de la apariția
revistei Familia, în Oradea a fost inaugurat Muzeul memorial „Iosif Vulcan". Este situat
în centrul orașului, strada cu același nume, foarte aproape de malul Crișului Repede, de
care îl desparte doar un mic parc, în care se află și statuia marelui cărturar român.
Clădirea a fost construită pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, fără etaj, doar cu un subsol
boltit.

Mihai Eminescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Modificarea acestui articol de utilizatorii noi sau anonimi este momentan
dezactivată pentru a opri vandalismul.
Citiți politica de protejare și jurnalul protecțiilor pentru mai multe detalii. Dacă nu
puteți modifica articolul și doriți să faceți o schimbare, puteți discuta pe pagina de
discuții, cere deprotejarea paginii, vă puteți autentifica sau înregistra.

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vezi Eminescu (dezambiguizare).

Membru post mortem al Academiei Române

Mihai Eminescu
 Mihai Eminescu în 1869, la Viena
15 ianuarie 1850
Naștere –
Botoșani sau Ipotești
15 iunie 1889 (39 ani)
Deces –
București
Profesiune – poet, jurnalist
Naționalitate – român
Perioadă activă
1866-1888
ca scriitor –
Genuri – poezie, nuvelă
Mișcare
Romantism
literară –
Operă/e de
„La mormântul lui Aron Pumnul”
debut –
Folclorul românesc, Poezia egipteană,
Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer,
Influențe –
Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Goethe, Vede,
Budism, Creștinism ortodox,
Toată literatura română ce i-a urmat (de la
tradiționaliști, la marii scriitori încadrați
A influențat
modernismului românesc, ca și la cei
pe –
neomoderniști sau scriitorii postmoderni,
optzeciști)

Semnătură –

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau
Ipotești - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit
de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română.[1] Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX,
poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism
târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la
Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de
16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu,
46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889
la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data
de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu.
În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Cuprins
[ascunde]

• 1 Biografie
o 1.1 Data și locul nașterii
o 1.2 Familia Eminescu
o 1.3 Copilăria
o 1.4 Debut
o 1.5 Sufleor și copist
o 1.6 Student la Viena și Berlin
o 1.7 Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8 Boala
• 2 Profilul psihologic
• 3 Activitatea literară
• 4 Activitatea de jurnalist politic
• 5 Mitul Eminescu. Receptări extralivrești
• 6 Opere antume
• 7 Mihai Eminescu în conștiința publică
o 7.1 În muzică
o 7.2 Teatru și film
o 7.3 Publicistică
• 8 Portrete
• 9 Fragmente audio
• 10 Note
• 11 Biografii
• 12 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1800-1947
• 13 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1947-2007. Opere selective
• 14 Legături externe
o 14.1 Poezii și biografie
o 14.2 Jurnalistul
o 14.3 Teoria conspirației
 o 14.4 Eminescu - un om singular
o 14.5 Craterul Eminescu

o 14.6 Eminescu și Wikipedia

Biografie
Data și locul nașterii

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu
este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și
poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia
concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850,
în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note
despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar
data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași
lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă
susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]
Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi
Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă
din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești,
obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana,
trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de
emigranții transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut
mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui
Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de
administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa
la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de

tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala
venerică și se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia
Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli
contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie.
Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în
1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și
jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori, locuiește în Ipotești și
are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel
de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului,
cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat
urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a
luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul
copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de

ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista
vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria
Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada
1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi,

într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu
adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala
primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar
1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un
pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe
Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală
și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură.
Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa
a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi.
A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de
gimnaziu.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-
63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M.
Eminescu, colț cu str. I. Franko.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat
în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de
Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare
administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu
precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se
înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron
Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862
și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober
Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate
bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a
promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al
doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera,
succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii
de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la
română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și
la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că
îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.
Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul
vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o

subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici
un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din
Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va
îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de
teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a
intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la
comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna

februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat
pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“.
Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debut

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada
Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în
care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La
25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan,
cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai
târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte
cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a
obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a
fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene,
respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu
în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al
adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea
unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și
tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în
Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În
perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În
toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De
aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul
Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira),
fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană
(Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe
forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu
Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad
și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la
Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din
18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul
Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București,
Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a
angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în
schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -
Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor
Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini,
se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul
societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres
studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către
Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica
Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina,
din Pesta. Apar primele semne ale "bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.
Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca
scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la
istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru
Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-
a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa
Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu
familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la
Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece
i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de
la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit
într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor
către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul

domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a
urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până
în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de
lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și
unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în
Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-
au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România
jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi
sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă,
Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest
an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se
afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi
„la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la
o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se
află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18
martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea.
Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui
certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe
care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei,
economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate
pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul
în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului
i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-
a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg.
Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost
numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la
bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui
Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice
din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară.
În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate
pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în
familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban,
fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va
veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat
din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele
poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

Timbru poştal românesc din 1958

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu

manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a
unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără
serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul
local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără
semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe
Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a
împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o

listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în
cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri
literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de
Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în
disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui
Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și
Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut
ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul
a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a
predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său
O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei
declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra
constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe
institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din
viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul

Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la
Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877,
i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a
precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii
octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a
venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat
să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie
nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe
Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu
Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul
Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu
Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui
materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și
mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în
1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat
însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Poesii - 1884

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe
rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii
de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la
gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i
tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă
poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului,
probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa
lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La
București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar
la 28 iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva
incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea
biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui
Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la
Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu,
din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la
Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici
că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i
aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o
călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de
Chibici.

În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a
sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la
Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii,
iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita
lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris
cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași.
Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost
înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este
transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost

internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete
de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea
poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat
trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre
destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors
de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta.
Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la
Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Mormântul lui Mihai Eminescu

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la
Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i
trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun
răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție
din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin
care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și
de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a
venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15
aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de
activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut
de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a
fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr.
Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia
raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală
în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5] În 13 aprilie s-a
instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului
Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri:
Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din
cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din
București.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest
pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria
parfumurilor sale.[6]”

Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"

Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi
murit ucis. [7]

Profilul psihologic
Pentru detalii, vezi: Eminescu văzut de Caragiale.
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, Elveţia

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care
după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și
Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era
faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[8]. Viața lui Eminescu a fost o
continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[9]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și
trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit
totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind
de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată
amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți
dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în
două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care
va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul
tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va
reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în
studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură.
Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena,
asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se
bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de
doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea
care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția "Bene merenti",
refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile
introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat
imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în
care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind
„seninătatea abstractă”[10].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise
vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care
trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le
însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual,
întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și
chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente
nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi
formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.
Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de
importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de
evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica
de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși
accesele sale de gelozie.[11]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc
fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul
tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul
tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate
farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea
mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-
am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai
eu să am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a
evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor
vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea
societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la
Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Pentru detalii, vezi: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Pentru detalii, vezi: Eminescu jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice
din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese
revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului
conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii
ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar
și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui
grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în
octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde
a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat

jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența.
Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa
cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face
azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și
deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o
crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea
oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a
generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu
ține ca la el însuși.[12]”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea

statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte
înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe
orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul
care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase
îndărăt sau eterogene.” [13]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și
defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu
dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața
publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar
ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia
întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine
soarta și caracterul acestui stat.” [14]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării

independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru
recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente
politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești
din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul,
înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă, etc.
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu
ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se
atunci la guvernare.

Romantismul curent literar - Romantismul romanesc, Principalele

caracteristici ale romantismului universal, Particularitatile
romantismului

Curentul literar este greu de definit el desemnand o realitate (cea artistica) de o

complexitate uriasa in continua prefacere si reasezare in primul rand recalcitranta la
etichetari si delimitari stricte definitive. Curentul literar este o miscare literara de o
anumita amploare si durata; convergenta a unor principii generale de natura complexa
(artistica, ideologica, filozofica) exprimate in literatura, care se pot subsuma unor viziuni
comune intr-o anumita perioada istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci.

In functie de perioada in care s-au desfasurat curentele literare se impart in zece mari
epoci ale literaturii: umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul,
naturalismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, postmodernismul.

Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare este romantismul.
Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor
burghezo-democrate si a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in
campul literaturii un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa
sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un suflu nou,
caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale
clasicismului, inclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut
mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si
inceputul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara complexa cu tendinte
adeseori contradictorii.

Astfel, distingem un romantism avantat, vizionar si revolutionar; un altul caracterizat prin

regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la procesul de innoiri; in sfarsit, o a treia
categorie de romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a
tradat interesele poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent
literar omogen, cu trasaturi si o metoda de creatie proprie.

In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats,
Shelley, Shakespere– in Anglia, Novalis, Chamisso, Heine in Germania, Lamartine,
V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal in Franta, Puskin, Lermontov in Rusia.

Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si

politice din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu
toate ca predomina, coexista alaturi de clasicism si realism. La scriitori ca
Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica
dominanta si elemente clasice sau realiste. In al doilea rand, romantismul, in tara
noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale.
Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea zbuciumului si
a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului national.
Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care
ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al
lui Eminescu.

In evolutia miscarii romantice din tara noastra, se pot distinge mai multe etape. Intr-o
prima etapa, preromantica, scriitori cum sunt Vasile Carlova, Heliade Radulescu sau
Gh. Asachi prezinta o literatura a ruinelor cu un usor regret fata de un trecut eroic
care poate servi ca exemplu al luptei prezentate in care visul, fantasticul si meditatia
primeaza.

O a doua etapa, momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta,

patriotica si vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon
folcloric, asa cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo,
Kogalniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Muresianu.

O a treia etapa postpasoptista cand burghezia realizeaza monstruoasa coalitie tradand

masele populare, duce la maturizarea estetica a romantismului, dar si la o reactie
critica si pamfletara fata de societate sau platitudini elegiace, pesimiste chiar, de
refugiu in natura si mitologie, asa cum se manifesta la genialul nostru poet Mihai
Eminescu.

Filonul romantic, ca maniera de creatie si atitudine fata de viata, se prelungeste apoi

si mai tarziu prin opera lui Obodescu, Hasdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu.
 Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si
lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o
inimoasa daruire si slujire a poporului.

Specificitatea romantismului romanesc se exprima in specii literare ca doina si balada

de inspiratie populara, meditatia si elegia, drama, legenda istorica si poemul in versuri
sau in proza si se concretizeaza in opere de aparte tinuta estetica si inalt mesaj
patriotic. Operele reprezentative pentru romantismul romanesc sunt: „Poezii populare
ale romanilor”, „Coana Chirita la Iasi”(Vasile Alecsandri), Cantarea Romaniei (Alecu
Russo).

Principalele caracteristici ale romantismului universal: 51455kzm49hfh5i

• romantismul inlatura si neaga normele si metodele prescrise de

clasicism; nu exista decat legi generale, specifice artei literare in sine,
izvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratat.
• fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul afirma
primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al
spontaneitatii si sinceritatii emotionale.
• izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite,
dandu-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului,
considerate ca manifestari specifice ale genului popular; natura, cu
totul ignorata in literatura clasica devine obiect de admiratie si mijloc
de exprimare a sentimentelor.
• personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere
oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului.
Romanticii isi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care
impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor
fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala. In
toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite in
complexitatea vietii sociale si psihice, in continua si, adeseori,
neasteptata transformare. zf455k1549hffh
• in timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele
cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce in literatura un
limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi categorii
estetice, ca uratul, grotescul – in opozitie cu frumosul, feericul sau
fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice
artei romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul operei sau
intre personaje diferite: adeseori acelasi personaj este creionat in
trasaturi contraste – un fizic frumos ascunde un suflet murdar si
pervers, in timp ce o figura respingatoare are un suflet nobil.
 • genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse
unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus in epic si
dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; in aceiasi poezie lirica
pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel; in
proza apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism,
intr-o actiune captivanta, adeseori aventuroasa; in drama asistam la un
conflict violent in care se infrunta eroi antagonici care cultiva tirada
retorica, iar actiunea se incheie adesea printr-o „lovitura de teatru”.

Particularitatile romantismului

Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu seama de

ceea ce opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare.

Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca

Victor Hugo este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare in urma unei evolutii
lente cu origini in tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii intalnim drama burgheza,
comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, intamplarile supranaturale, atractia
pentru elementul ocult isi gaseste locul in productia dramatica, sfidand uneori legile
teatrului care pretinde personaje cu existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv
justificabile. In domeniul dramei romantice se remarca in Germania Zacharias Werner,
Heinrich von Kleist, in Franta se remarca V. Hugo care are ca model pe Shakespere.

Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria
poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui Xalter
Scott o realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice.

Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa
raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru
specificul istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile
istorice ale romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile
transformiste, sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in
preajma si in perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta.

Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat. Atitudinea

romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic, pentru ca mai mult
decat valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei epoci trecute el ofera
numeroase implicatii de ordin etic si estetic. Cateva dintre cele mai decisive tendinte ale
curentului care au conlucrat la prodigioasa inflorescenta a fantasticului in literatura
romantica sunt: atractia pentru folclor, viziunea mitica, sondajele in straturile profunde
ale constiintei, fascinatia tenebrelor interioare, predilectia pentru expresia simbolica.

Scriitorii romantici au aspirat cu totii la o fericire ideala. Romantismul apare ca un avant

al genului individual in cautarea Absolutului.
Pentru a ne forma o idee mai precisă despre romantismul operei eminesciene, vom arunca
o privire asupra principalelor teme şi motive romantice, asupra felului în care au fost ele
tratate de cei mai importanţi scriitori romantici şi asupra asemănărilor şi deosebirilor
dintre viziunea lor şi cea a lui Eminescu. Să luăm spre exemplu tema istoriei, propusă de
romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din cotidian într-o vârstă
ideală. Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului în viziunea mai multor
romantici, deaceea cele două teme nu pot fi tratate absolut separat, ci în funcţie de felul în
care ele interacţionează în opera scriitorului respectiv.

La Eminescu, istoria reprezintă tot o modalitate de evaziune într-o vârstă ideală, eroii pe
care îi evocă fiind într-o strânsă legătură cu spaţiul pe care îl reprezintă. Poetul insistă
mult pe atitudinea lor, plină de măreţie şi de siguranţă, reliefată prin procedeul predilect
romantic al antitezei (,Scrisoarea III'). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului
sunt concepute pe această temă.

Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune că avem de-a face cu o supra temă,
pentru că, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat această temă. Se poate
chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine
superior multor altor poeţi romantici prin multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera
sa poate fi considerată o adâncă şi amplă meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Poetul îşi
simte întreaga existenţă sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea să atingă o
cunoaştere absolută este aceea de a avea sentimentul relativităţii. Se invocă des
perspectiva timpului individual, care reprezintă trecerea spre o moarte inevitabilă. În
opera sa, Eminescu încearcă totuşi diferite modalităţi de scăpare de sub zodia acestui
timp individual.

O altă modalitate de evadare, de data aceasta absolută, specifică romanticilor este

reflectată în tema naturii. Avem de-a face cu o natură copleşitoare, cu spaţii bogate,
luxuriante, iar momentele evocate în mod special sunt furtunile sau peisajele catastrofice,
deci o natură dezlănţuită. Se preferă motivul selenar şi cel vegetal, reprezentat printr-o
mare varietate florală.

La Eminescu avem de-a face de fapt cu două naturi. Mai întâi una exterioară, ale cărei
elemente au fost evocate şi de alţi scriitori, dar care poartă totuşi un timbru aparte, fiind
mereu numită eminesciană. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul,
toate sunt articulate într-o nouă lume. Dar există apoi şi un alt tip de natură, o natură
interioară, un suflet ce se oglindeşte în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura
exteriaoră preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar şi
prezenţa astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalţi romantici,
motivul visului şi cel acvatic sunt incluse în tema naturii.

Dar ceea ce este cu adevărat inedit la Eminescu, ca şi la ceilalţi scriitori romantici, este
împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugrăveşte pur şi simplu natura ca pe un
cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciană este un spectacol
adevărat, contemplat dinăuntru, surprins în înfăţişările sale primordiale şi eterne.
Călinescu afirma chiar că poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere
ale liricii interioare!

Iubirea, în viziune romantică, este un sentiment profund, asociat de obicei meditaţiei

filosofice şi secesionat în două atitudini specifice: extazul şi dezastrul. Poeţii romantici,
aşa cum am văzut, ataşează acestei teme şi pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un
element de noutate, pentru că îl întâlneam şi în vechime. Dar în romantism, natura devine
un cadru în care se desfăşoară un ritual erotic.

Cu toate acestea, el nu receptează natura ca pe un singur cadru, ci caută o natură anume,

transformată apoi într-un întreg univers. Tipic romantică este însă concepţia despre
iubire, aceasta fiind vizualizată ca o cale de cunoaştere, de a atinge absolutul. Pornind de
la această concepţie, regăsim două atitudini eminesciene: cea în care predomină Eros şi
motivul femeii angelice -lirica de tinereţe, şi cea în care se insinuează deja prezenţa lui
Thanatos şi motivul femeii demon -lirica târzie.

Deşi ar putea părea ciudat, următoarea temă despre care vom discuta este moartea.
Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni încă din
cele mai vechi timpuri.
Cu alte cuvinte, scopul vieţii este acela de a-i lega începutul şi sfârşitul, insinuându-se
subtil aici şi ideea că moartea este în fapt o a doua naştere.

Specifică lui Eminescu este moartea voluptuoasă, viziune perfect originală,

nemaiîntâlnită în nici o mitologie şi la nici un alt romantic. În ,Odă (în metru antic)', el
vorbeşte despre arta de a muri, artă ce trebuie învăţată pe parcursul vieţii, dar şi despre
necesitatea ca viaţa să se sfârşească prin regăsirea eu-lui pierdut la naştere.

Dar probabil cea mai romantică temă, în sensul că a fost pentru prima dată introdusă în
literatură de romantici, este cea a omului de geniu.
După Eminescu însă, ,Oamenii se împart în două categorii: unii caută şi nu găsesc, alţii
găsesc şi nu se mulţumesc'. Este greu de spus unde se încadrează oamenii de geniu. Aş
spune că ei fac parte din ambele categoriI, căci caută mereu ceva ce nu poate fi găsit, şi
atunci când găsesc cel mai apropiat echivalent pământesc al dorinţelor sale, îl
dispreţuiesc. Există însă şi un miraj al atingerii idealului, căruia romanticii îi datorează tot
zbuciumul şi suferinţa vieţii lor.

Este o temă care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, şi care este fără îndoială
punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ,Luceafărul' şi al celei mai celebre şi
interesante nuvele eminesciene, ,Sărmanul Dionis'. Dacă stăm să ne gândim, ajungem la
concluzia că sunt foarte puţine poeziile ce nu conţin şi această temă profund romantică.
,Scrisoarea I', ,Floare albastră', ,Mai am un singur dor', toate ne vorbesc despre zbuciumul
şi neajunsurile vieţii omului de geniu şi despre speranţa în izbăvirea morţii.
Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slăbiciune, în urma căruia îşi
doreşte cu ardoare să scape de povara genialităţii sale în schimbul unei ,ore de iubire'. Şi
întotdeauna el se reîntoarce la poziţia iniţială prin revelarea dureroasă a efemerităţii şi
nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic în
general, care nu-şi poate găsi împlinirea pe pământ, deşi întreaga sa viaţă este o neobosită
fugă după ideal. Pentru el genialitatea este o sublimă binecuvântare, dar şi un imuabil
blestem.

În fapt, toţi scriitorii romantici pot fi priviţi ca o mare şi genială familie, toţi având
aceleaşi trăsături definitorii, aceleaşi concepţii şi aspiraţii, dar şi aceeaşi nefastă
încărcătură genetică, înscrisă în destin. Ei sunt prin excelenţă, prin însăşi structura lor
interioară o rasă aparte, sortită unei vieţi de zbucium şi unui sfârşit dramatic, cauzat de
marea discrepanţă dintre propria lor lume interioară şi lumea exterioară, reprezentată prin
societatea în care trăiau. Iar opera lor, întreaga literatură romantică, ar putea fi citită în
totalitate ca şi cum ar fi opera unui singur autor!

MIHAI EMINESCU - CEL MAI MARE REPREZENTANT AL

ROMANTISMULUI ROMANESC - POETUL NATIONAL

k6q8716kx72poc

La. Mihai Eminescu (1850-1889) s-a intrupat din marea PUBLICITATE

primordiala a geniului romanesc, asa cum Luceafarul s-a ridicat
din Edde; si-a trait ,,clipa cea repede" intr-un zbor uluitor Polita calatorie
deasupra lumii si a veacului care i-a fost harazit; iar atunci cand a Acopera risc insolatie
AllianzDirect.ro
ajuns la capatul vremii sale ca om, s-a contopit cu vecia si a
LandRover
devenit mit.
Freelander
Eminescu este cel mai mare reprezentant al romantismului 1.8 benzina - RCA / 1
romanesc si ultimul mare poet romantic european (in linie cro- an - 575 RON
AllianzDirect.ro
nologica), integrat seriei de scriitori care au dat stralucire acestui
curent: V. Lfugo, Byron, Shelley, Puskin, Lamartine si altii, in Pasionat de
tenis?
opera sa, se intalnesc teme, motive si atitudini romantice care tin Vino in circuitul BCR
de marea literatura a lumii. Tenis Partener! Mai
Romantismul a fost un curent literar si artistic, aparut in Europa mult decat tenis.
www.bcr.tenispartene
apuseana, in ultimii ani ai secolului al XVIII-lea. Estetica r.ro
romantismului se bazeaza pe mai multe norme printre care pot fi
mentionate: inlocuirea ratiunii cu ardoarea sentimentelor,
valorificarea miturilor, istoriei, visului, fantasticului, predilectia pentru confesiune.
Evenimentele neobisnuite, eroii, succesiunea epocilor ( inflorirea si decaderea lor),
peisajele nocturne sau fantastice instituie tot atatea surse de inspiratie ale romanticilor.
Personajul romantic este o natura deosebita, exceptionala (geniul, titanul, damnatul,
insetatul de cunoastere, demonul etc), un neinteles, un inadaptat sau un revoltat care
actioneaza in imprejurari neobisnuite Stilul operelor romantice este incarcat de tropi,
hiperbola, simbolul, antiteza fiind predilecte.
Teme si motive romantice in lirica eminesciana:
Nasterea si prabusirea Universului2 („Scrisoarea I", „Luceafarul", „Rugaciunea unui
dac" s.a.).
Numita de Calinescu „Facere si desfacere", viziunea cosmogonica eminesciana este
romantica prin proportiile gigantice ale spatiului si ale timpului universal. in antiteza cu
fiinta umana derizorie si muritoare; in aceeasi viziune romantica se mai incadreaza
devenirea Cosmosului (situata intre doi poli: geneza si stingerea), muzica siderala3,
perspectiva mitologica.
Poemul reprezentativ pentru aceasta tema este „Scrisoarea I" (1881), alcatuit dintr-o
cosmogonie incadrata de doua meditatii: una pe tema destinului uman si cealalta pe tema
soartei geniului.
Prima secventa a textului (versurile 1-28) prezinta un cadru nocturn romantic, in care
lumina misterioasa a lunii se revarsa peste o lume vana, nascuta dintr-un vis al
Neantului4.
Privita de sus, aceasta panorama scoate la iveala mai multe ipostaze ale existentei umane,
dintre care se retin doua:
„ Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac, Cand la ziua cea de mane
abia cuget-un sarac... Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i
stapaneste raza ta si geniul mortii".
„Umbre pe panza vremii" (cum ii numeste altundeva poetul), oamenii se transforma in
„mii de coji" si in „nume trecatoare" duse de raul heraclitic5.
Efemera este si gloria: puternicul rege si umilul sarac (prezentati prin procedeul antitezei
romantice) sunt uniti prin acelasi destin: „geniul mortii" (care aduna tot ceea ce se afla
sub semnul timpului).
Nimeni nu se va salva de la acest destin: nici geniul (care traieste tragedia unei minti
uriase zagazuite de timpul prea scurt al unei vieti de om); nici Universul (care va pieri
candva, peste „mii de veacuri") si nici Timpul (care se va transforma in vesnicie moarta):
ideea romantica a succesiunii generatiilor, a devenirii si a mortii universale strabate intreg
poemul „Scrisoarea I".
In urmatoarea secventa (versurile 29-38) imaginea „batranului dascal" (reprezentand
geniul) este si ea romantica: antiteza intre infatisarea umila si uriesismul gandirii
savantului, „caderea" lui din sfera inalta a ideilor, in micimea lumii contemporane,
nefericirea celui care vede mizeria vietii, sunt tot atatea implicatii ale acestui curent.
Episodul cosmogonic (versurile 39-86) cuprinde, si el, mai multe elemente romantice:
Exista, mai intai, o viziune mitologica a Genezei6 (cum observa Calinescu), timpul
anterior nasterii primei planete {„La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta") fiind
echivalent cu „A fost odata..." al basmelor; tot la mitologie trimite si tabloul uriasului hau
intunecat, cu sugestii lichide, in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul par a fi niste
divinitati, iar pacea absoluta care stapanea Haosul? „pare a fi un dragon mitic"
(Calinescu).
In aceeasi viziune se incadreaza si momentul in care „punctul" care se misca in noaptea
precosmica, „devine tatal"; din unirea lui cu Haosul-muma, se va naste prima planeta,
urmata de aparitia, din neguri, a uriaselor galaxii stelare.
Romantica este si viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea larga si lenta a
planetelor creeaza impresia unei muzici siderale.
intre episodul nasterii Universului si cel al extinctiei se afla un fragment de 14 randuri
(vs. 61-74), in care fiintele umane sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice:
proiectati pe fundalul eternitatii, oamenii sunt efemere (muste „de-o zi") traitoare pe o
planeta minuscula (asemeni unui fir de praf in imensitatea stelara).
In episodul final al primei parti a poemului (versurile 75-86), moartea Universului
creeaza o acuta spaima a golului: planetele ingheata, cazand in imense abisuri, iar timpul
moare, devenind vesnicie.
Nasterea si surparea marilor civilizatii.
in vasta proiectie a istoriei lumii intitulata „Memento mori!", autorul intentiona sa
traverseze, printr-un gest gigantic, intreaga evolutie a omenirii, din antichitate si pana la
Comuna din Paris (1871).
Peste uriesismul acestei viziuni (amintind de „Legenda se colelor" de V. Hugo), se va
suprapune tenta elegiaca a unei filozofii a zadarniciei (subtitlul poemului fiind chiar „Pa-
norama desertaciunilor"). Aceasta se adanceste in finalul poemului „imparat si proletar"
(considerat de Calinescu drept o „derivatie" din „Memento mori!"): zbaterile umane,
nascute din vointa de a trai, sunt zadarnice, caci existenta nu este decat un vis al mortii
(„Caci vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi"). Salvarea ar putea-o constitui intoarcerea
la timpul mitic („vremile-aurite/Ce mitele albastre ni le soptesc ades") despre care
vorbea tribunul-proletar in prima parte a poemului.
Cea de a treia tema romantica eminesciana este istoria ca devenire si ca drama,
reprezentata de proiectele dramatice si de poemul „Scrisoarea III".
Primul motiv romantic al acesteia este visul: asa cum Cosmosul s-a nascut dintr-un vis al
Neantului, uriasul stat otoman a crescut din visul celui dintai sultan; intreaga lui istorie
(sintetizata in tabloul de sange si moarte din discursul lui Baiazid) nu constituie decat o
implinire a visului initial.
Tot romantica este si antiteza ridicata la nivelul arhetipurilor8: intre Cuceritor (Baiazid) si
Aparator (Mircea cel Batran), intre oastea transformata in „pleava" si cea devenita
„potop ce prapadeste", intre timpul intemeierii („veacul de aur") si cel al degradarii
(„noroiul greu al prozii").
In prima parte a poemului mentionat, romantica este si imaginea aproape fabuloasa a
voievodului roman: in episodul bataliei, Mircea care „mana-n lupta vijelia-ngwzitoare"
capata proportii uriase, ca un erou de epopee. Elementele naturii, vazute prin dilatare,
devin si ele participante la acest iures: Dunarea („personaj" fabulos a carui manie ineaca
„spumegand" pleava cuceritorilor); codrul (de sub poala caruia ies miile de „ capete
pletoase " ca niste imagini multiplicate ale lui Mircea) si „raul-ramul" reprezentand
patria mereu vie.
In partea a Ii-a a poemului „Scrisoarea III", ironia, sarcasmul, portretul caricatural si
invectiva, sunt tot atatea mijloace romantice folosite pentru a caracteriza carnavalul
politic contemporan poetului.
Iubirea ca aspiratie neimplinita („Dorinta", „Sara pe deal", „Floare albastra",
„Lacul", „De cate ori, iubito...", „Pe langa plopii fara sot..." si altele).
Poezia eminesciana a naturii si iubirii, chiar si in cea anterioara anului 1876, iubirea este
un vis, un ideal mereu neatins; deosebirea dintre cele doua perioade de creatie consta in
faptul ca, in prima, natura este un spatiu feeric, ale carui elemente constituie tot atatea
motive romantice: codrul (spatiu vrajit in care cei doi indragostiti se sustrag curgerii
vremii); teiul (arbore sacru care le confera tinerilor aureola neprihanirii); lacul (spatiu
lamartinean al visului de dragoste), multimea florala (dominata de floarea albastra), luna.
Daca insumam poeziile inchinate iubirii, observam ca tanarul indragostit eminescian
reface destinul Luceafarului: „cufundat in stele" sau in timpul intunecat al genezelor, el
traieste nostalgia unei iubiri pamantene mereu refuzate:
„Dar nu vine... Singuratic In zadar suspin si sufar Langa lacul cel albastru incarcat cu
flori de nufar. "
(„Lacul")
Neinteles de femeia careia ii oferise nimbul eternizarii („Ai fi trait in veci de veci / Si
randuri de vieti") si suportand greaua povara a timpului, el va deveni un rece Hyperion
(„Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort").
La randul ei, iubita este o alta fata de imparat, pe care poetul o sustrage curgerii timpului,
punand-o sub lumini de Geneza.
Dar, pe masura ce visul „bland din cale-afara" al dragostei piere, iubita se indeparteaza
in neguri de uitare, in basm si in mit:
„Caci astazi, daca mai ascult Nimicurile-aceste, imi pare-o veche, de demult Poveste"
Inspiratia din folclor incadrandu-se si ea in recuzita romantica, Eminescu ii confera o
tenta proprie: in „Revedere", codrul devine mit, ca si cand prin eternitatea sa, ar fi o fiinta
divina; in elegia filozofica „Mai am un singur dor", mitul mortii mioritice capata
profunzimi metafizice, seara, marea si somnul intorcand fiinta umana spre negurile
nasterii Universului.
Mitul Zburatorului (amintind de „Silful" lui V. Hugo) sta la baza altor doua poeme:
„Calin (file din poveste)" si „Luceafarul".
In amandoua, iubirea neobisnuita dintre o pamanteanca si o fiinta eterna se consuma in
vis si este proiectata in basm; in ambele creatii, fata isi cheama pe pamant iubitul, dar cea
care raspunde dorintei acestuia („Iar tu sa-mi fii mireasa") este doar fiica de crai
(„Calin..."). Numai aici, se realizeaza nunta ca mijloc de integrare in armonia cosmica; si
tot aici, argintiul arborilor luminati de luna, iarba care „pare de omat" si albastrul umed
al florilor investesc nunta cu puritatea specifica inceputurilor.
In „Luceafarul", faptura de lut isi cauta un alt iubit (care sa-i semene), dar poetul o
salveaza in final, proiectand perechea umana pe fundalul nasterii Universului (cand apa
primordiala naste luna):
„Caci este sara-n asfintit
Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit
Si tremurand din apa"
O alta tema romantica a liricii eminesciene o constituie destinul geniului („Glossa",
JOda (in metru antic)", „Luceafarul", „Scrisoarea I").
In toate, geniul este o fiinta fara de stea, un eon, pentru ca Demiurgul 1-a creat inainte de
a crea lumea; din aceasta cauza, in zborul lui printre astri, Luceafarul revede actul
Genezei (la care mai asistase o data):
„Si din a chaosului vai,
Jur imprejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentai,
Cum izvorau lumine;"
Originea sa deosebita situeaza geniul deasupra lumii, a framantarilor ei vane si a
timpului:
„Nu spera si nu ai teama, Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama. Tu ramai la toate rece".
(„Glossa")
Dar, in interiorul conditiei sale de nemuritor, geniul este un nefericit: de aici, tentatia
luciferica de a cobori in lumea comuna, pentru a cauta ceea ce nu i s-a dat: iubirea.
„Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar infasurat in manta-mi, Ochii mei
naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pan-in fund baui
voluptatea mortii
Neinduratoare " („Oda (in metru antic)")
Dar, cum oamenii obisnuiti sunt incapabili sa ajunga la inaltimea geniului, cum lumea a
fost alcatuita o singura data si nu mai poate fi schimbata („Batranul Demiurgos se opin-
teste-n van"), geniul nu are alta solutie decat contemplarea apolinica a celor care se afla
sub semnul norocului:
„ Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece"

Atitudinea clasica si romantica

Pentru a înțelege mai bine cele doua curente rivale din secolul al XIX-lea, clasicismul și
romantismul, e necesara o scurta prezentare a celor doua atitudini în general.

Clasicismul este, în estetica, acea tendința către simplicitate, claritate, logica și echilibru,
în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc, adică în care orice reprezentant al
umanității, ori de unde ar proveni el, sa se poate recunoaște. Într-o opera clasica sunt în
general evitate complicațiile inutile, contrastele puternice, excesele, detaliile multiple,
caracterele prea excepționale. Totul pare sa se supună legilor stricte ale rațiunii.

Epoca cea mai strălucita în care stilul clasic s-a manifestat în toata splendoarea lui, este o
anumita perioada a artei greco-romane, care nu tine decât câteva sute de ani. Dupa ea,
mult mai târziu, Renașterea pare sa îndeplinească aceleași condiții.
Romantismul este contrar tuturor principiilor semnalate în clasicism. El prezintă
manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci mai contrare acelui “general omenesc”
esențial în clasicism, fiind astfel dificil de prins în reguli.

Romantismul, ca sa fie prețuit, trebuie sa găsească în noi afinități cu creatorul operei.

Un autor, ca și un artist romantic, nu va face apel la rațiune, ci va încerca sa câștige

favoarea noastră uimindu-ne, impresionându-ne puternic sentimentul sau imaginația.

Deci nu exista decât un singur fel de a fi clasic, acela care răspunde logicii și rațiunii, dar
exista nenumărate chipuri de a fi romantic, deoarece romantismul se trage tocmai din
ceea ce este particular, straniu, în fiecare dintre noi.
Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște, de măsura, de echilibru intre
părțile constitutive. Romantismul, din contra, “irațional” și “aconventional”, nu respecta
nicio regula, decât obținerea expresivului cu orice preț.

Analizând cele doua tendințe după criteriul care în arta are o semnificație deosebita, după
atitudinea artistului fata de natura, ajungem la convingerea ca un artist clasic admira
lumea exterioara, o prețuiește, o înțelege și o considera în totalitatea ei ceva armonios,
rezultat al unor legi cosmice mereu aceleași și neadmițând niciun fel de excepție. Un
clasic va ajunge neapărat la convingerea ca omul e tot ce e mai interesant și mai
desăvârșit pe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor.

Pentru un romantic, din contra, natura este ceva haotic și fără limita. Ea se prezintă
străbătuta de forte misterioase, imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista, și încă mai
puțin omul. Acesta, contrar voinței sale și uneori fără sa își dea seama, este tarat de
aceste forte, devine jucăria lor. Romanticilor li se potrivește foarte bine expresia “un
peisaj este o stare de suflet”, opera devenind un mijloc curent de expresie lirica a
sentimentelor.

La clasici, din pricina intervenției rațiunii și contururilor precise, asistam la o tendința

severa de a separa artele și, în mijlocul fiecărei arte, genurile. Pictura nu trebuie
amestecata cu sculptura, drama cu comedia, poezia cu proza.

La romantici, din contra, dorința de a amesteca diversele arte intre ele și genurile în
cadrul aceleași arte este generala.

Doctrina clasica se pretinde ieșita din studiul întregului neam omenesc și capabila sa fie
aplicata la tot omul. Deci, ceea ce diferențiază națiile pământului, ceea ce face din
fiecare popor o entitate, nu putea interesa pe clasici. De aceea idea naționalității, care va
juca în istoria politica a secolului al XIX-lea un rol important, este în realitate un produs
al romantismului, care favorizează și renașterea sentimentului religios, după epoca de
ateism a marii Revoluții franceze.

Romanticii își îndreaptă atenția și spre geografia ținuturilor mai puțin cunoscute sau mai
stranii, deci ii preocupa Orientul, tarile exotice, Sudul, apoi Asia, Africa, cele doua
Americi. Ei sunt de asemenea interesați de civilizațiile dispărute, de zidurile colosale
distruse de timp, tema apăruta frecvent în literatura și în artele plastic.

Romantismul este un important curent literar si artistic, aparut in Anglia, Franta si

Germania in prima parte a secolului trecut, ca opozitie la clasicism. Romanticii
preconizau o literatura inspirata din realitatile nationale, din traditii folclorice, din
istorie si chiar din miturile si legendele unor popoare indepartate; sustineau
valorile sensibilitatii, ale individului, ale naturii; incercau sa elibereze creatia
artistica de rigiditatea canoanelor si a conventiilor clasice, dand totodata acces in
paginile romanelor, a pieselor de teatru sau in versurile poeziilor unor personaje
si probleme ce reflectau epoca de dupa Marea Revolutie Franceza din 1789.
Romantismul s-a extins treptat in principalele tari europene, cuprinzand toate
artele si chiar unele domenii ale vietii sociale, si determinad existenta unui stil
romantic in mobilier, in imbracaminte etc.
In timp ce clasicismul este un curent al ratiunii, romantismul exalta sentimentul si
fantezia. Natura patrunde masiv in creaiile romantice, in vreme ce pe clasicisti ii
interesau numai caractarele umane. Visul si exotismul, interesul pentru taramuri
indepartate reprezinta teme ale romantismului.
Acest curent invata scriitorii si poatii sa se inspire din istoria nationala si din
creatia folclorica specifica tarii lor. Personajele romantice sunt eroi exceptionali in
imprejurari exceptionale, construite adesea pe principiul antitezei si putand
evolua pe parcursul operei in ceea ce priveste trasaturile lor de caracter.
Astfel, principalele caracteristici ale romantismului drept curent literar pot fi
rezumate prin:cultivarea sensibilitatii si fanteziei creatoare, complexitatea
personalitatii umane, evaziunea in trecut, istorie, vis, contemplarea naturii
infatisata sub lumina culorii locale, interesul pentru folclor, prezenta unor
personaje provenind din toate mediile sociale, eroii extraordinari ai operelor epice
fiind pusi sa actioneze in imprejurari extraordinare, totul fiind intr-o libertate
deplina de creatie.
Marii reprezentanti internationali ai acestui curent, Novalis, J.L. Tieck, E.T.A.
Hoffmann, G.G. Byron, P.B. Shelley, A. Lamartine, A. de Vigny, V. Hugo, G.
Leopardi, A. Puskin, M. Lermontov, E.A. Poe, A. Petrofi, A. Mickiewicz au realizat
adevarate caodopere ale literaturii romantice, in proza sau in versuri.
Asemeni oricarui curent literar de o importanta maxima in dezvoltarea ulterioara
a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un sef de scoala si un teoretician
care a dat nastere acestui curent, l-a denumit si si-a sustinut opinia in decursul
intregii cariere artistice. Pentru romantism, acest autor este Victor Hugo (1802-
1885,poet si prozator francez), care, in prefata dramei “Cromwell” considera
romantismul ca fiind o debarasare a limbajului poetic de tot ceea ce are legatura
cu o schema, o norma sau o lege si dand frau liber imaginatiei si inspiratiei
creatorului.Hugo afirma ca tocmai aceste legi eclipseaza adevarata arta, care
este pura si neingradita.
Regulile impuse de clasici nu mai sunt valabile, singura sursa adevarata de
inspiratie fiind natura si doar legile ei fiind esenta operei romantice. Fiecare
subiect va avea o valoare unica si irepetabila ce nu va mai fi dictata de legile
nescrise ale prozodiei ci de sufletul si mintea creatorului. Sfaturile naturii vor fi
sursa de inspiratie primordiala, iar fictiunea autorului este singura capabila de a
crea adevarata arta, adevaratul sentiement in inima cititorului.
Sa dam cu ciocanul in teorii, in “poetici” si in sisteme.Sa aruncam jos vechea tencuiala care
ascunde fatada artei. Nu exista reguli, nici modele; sau, mai bine zis, nu exista alte reguli decat
legile generale ale naturii care domina arta in intregul ei si legile speciale care, pentru fiecare
compozitie in parte, rezulte din caracteristicile proprii fiecarui subiect. […]
Poetul -si trebuie sa staruim asupra acestui punct- nu are de primit sfaturi decat
de la natura, de la adevar si de la inspiratie, care este si ea natura si adevar.
Romantismul romanesc are cateva trasaturi specifice manifestate datorita aparitiei in tara noastra
cu o intarzaiere cu un deceniu fata de Franta.Prima generatie romantica (I.H. Radulescu, V.
Carlova, Grigore Alexandrescu) se afirma spre sfarsitul deceniului al treilea si inceputul celui de-
al patrulea ale secolulului XIX; romantismul se prelungeste la noi prin scriitorii pasoptisti (V.
Alecsandri, N. Balcescu, Alecu Russo si altii) pana la Eminescu, considerat indeobste cel mai
mare poet romantic european. In al doilea rand, epoca romantica se afla, la noi, alaturi de
numeroase influente clasice. Niciodata estetica noua n-a fost in intregime degrevata de elemente
ale esteticii clasice. Specii literare clasice (fabula) coexista cu specii romantice (meditatia,
pastelul) la Alexandrescu sau Heliade. Viziune clasica are si Alecsandri. In al treilea rand, ca si in
Italia, romantismul a inflorit in plina epoca a luptelor pentru eliberare nationala si sociala, curentul
colorandu-se cu numeroase nuante patriotice si avand un caracter net militant decat in tari ca
Germania si Franta. Pentru noi, romantismul echivaleaza cu o redesteptare a spiritului national in
anii dintre 1829 si 1859.

Originile romantismului
Secolul al XVIII-lea e o perioada de trecere, cuprinzând în sine numeroase posibilități.
Societatea vechiului regim se stingea pasiva, lăsând locul unei ale societăți care nu avea
caractere complet definite.
Cuvântul “romantism” nu este de origine franceza, ci nordica. Expresia apare pentru
prima oara în Anglia, in secolul al XVII-lea, întrebuințându-se atunci când era vorba de
un aspect sălbatic din natura, impresionant prin caracterul lui tragic, prin faptul ca te
predispune la tristețe.

Acest fel de a înțelege natura, caracterizat de “romantic”, îl găsim și în Franța. Dar aici
sentimentul se complica. Societatea din secolul al VIII-lea, după domnia lui Ludovic al
XIV-lea și după explozia de senzualitate din perioada lui Ludovic al XV-lea, simte
nevoia de ceva nou. “Les ames sensibles”, sufletele sensibile, încep sa devina tot mai
numeroase.

Iubirea începe sa fie conceputa nu ca un sentiment liniștit, duios, ci ca ceva vulcanic,

care tulbura și distruge, care nenorocește, strica echilibrul moral și intelectual al ființei.
Tinerii și tinerele par cu atât mai fericiți cu cât mai multe obstacole se vor ridica in calea
realizării pasiunii lor. Un astfel de sentiment, poate mai stăpânit, îl întâlnim în scrierile
lui J. J. Rousseau.

Aceasta stare de spirit va influenta, evident, evoluția genurilor literare. Vom întâlni în
aceasta vreme romane sub forma de confidente și confesiuni. Tot atunci se traduce în
Franța, Shakespeare, sub o forma modificata, francizata. Apare și interesul oamenilor
pentru Evul Mediu, pentru subiectele din viata trubadurilor.

In pictura, chiar înainte de romantismul propriu-zis, apar subiecte care dau satisfacție
sufletelor sensibile, ori peisaje pline de torente, de copaci rupți de furtuna, marine cu
naufragii.

Influenta acestei mentalități nu se oprește la literatura și artele plastice, ci merge mai

departe: parcurile si grădinile se vor transforma la contactul ei. Vor apărea ruine,
morminte închipuite, apoi se va neglija cu totul vechea maniera franceza de a întreține o
gradina cu alei și peluze în forme geometrice. Pe cât posibil, se va da grădinii un aspect
neglijat, părăsit, cu pesteri a căror intrare va fi ascunsa de plante agățătoare, cu arbori cu
ramurile frânte, cu coloane răsturnate.

Deci, în fata tendințelor clasice, se ridica aceste tendințe romantice. Romanticii se vor
recruta mai ales printre cei născuți la sfârșitul secolului al XVIII-lea si în deceniile
următoare.

Motto
 „Nu ma-ncântati nici cu clasici,
Nici cu stil curat si antic,[...]
Eu ramân ce-am fost: romantic.”
(Mihai Eminescu)

Aceasta veritabila confesiune de credinta a scriitorului ne arata clar ca optiunea

sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism si de regulile
sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trasaturile de baza ale curentului romantic,
care aparuse ca o rebeliune a tinerei generatii împotriva vechiului regim. Cu toate
acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu!
Întâlnim în opera sa chiar si concepte profund clasice, cum ar fi eterna cautarea
adevarului, scriitorul tradând poate din acest punct de vedere principiile
romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat în cea
mai mare masura neconcord 16216g616q antei temporale dintre majoritatea marilor
romantici si dânsul-, de a da o expresie unica si totalizatoare a romantismului!
Din acest motiv, opera sa se detaseaza net de cea a celorlalti romantici, existând la
Eminescu chiar si unele însemne ale modernitatii. Dintre ele, luciditatea actului
creatiei, tristetea apasatoare si pesimismul vor fi adoptate mai târziu si de poetii
occidentali, care erau la vremea aceea preocupati mai degraba de estetica macabra si
stranie a simbolismului. Exista însa si nenumarate asemanari între Eminescu si ceilalti
poeti romantici, atât la nivel conceptual si stilistic, cât si în ceea ce priveste destinul lor
boem si tragic.De fapt, toti romanticii alcatuiesc o adevarata comunitate de spirite si
de destine.

Pentru a ne forma o idee mai precisa despre romantismul operei eminesciene, vom
arunca o privire asupra principalelor teme si motive romantice, asupra felului în care
au fost ele tratate de cei mai importanti scriitori romantici si asupra asemanarilor si
deosebirilor dintre viziunea lor si cea a lui Eminescu. Sa luam spre exemplu tema
istoriei, propusa de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada
din cotidian într-o vârsta ideala. Ea se suprapune la un moment dat peste tema
timpului în viziunea mai multor romantici, deaceea cele doua teme nu pot fi tratate
absolut separat, ci în functie de felul în care ele interactioneaza în opera scriitorului
respectiv.

La Eminescu, istoria reprezinta tot o modalitate de evaziune într-o vârsta ideala, eroii
pe care îi evoca fiind într-o strânsa legatura cu spatiul pe care îl reprezinta. Poetul
insista mult pe atitudinea lor, plina de maretie si de siguranta, reliefata prin procedeul
predilect romantic al antitezei (‚Scrisoarea III’). Cele mai multe proiecte dramatice ale
scriitorului sunt concepute pe aceasta tema.

Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra
tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se
poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român
devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. În
ansamblu, opera sa poate fi considerata o adânca si ampla meditatie asupra vietii si a
mortii. Poetul îsi simte întreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar
vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se
invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte
inevitabila. În opera sa, Eminescu încearca totusi diferite modalitati de scapare de sub
zodia acestui timp individual.
O alta modalitate de evadare, de data aceasta absoluta, specifica romanticilor este
reflectata în tema naturii. Avem de-a face cu o natura coplesitoare, cu spatii bogate,
luxuriante, iar momentele evocate în mod special sunt furtunile sau peisajele
catastrofice, deci o natura dezlantuita. Se prefera motivul selenar si cel vegetal,
reprezentat printr-o mare varietate florala.
La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai întâi una exterioara, ale carei
elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte,
fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul,
salcâmul, toate sunt articulate într-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura,
o natura interioara, un suflet ce se oglindeste în toate poeziile sale. Cu toate acestea,
natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul
selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti
romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse în tema naturii.
Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este
împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un
cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol
adevarat, contemplat dinauntru, surprins în înfatisarile sale primordiale si eterne.
Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere
ale liricii interioare!
Iubirea, în viziune romantica, este un sentiment profund, asociat de obicei meditatiei
filosofice si secesionat în doua atitudini specifice: extazul si dezastrul. Poetii romantici,
asa cum am vazut, ataseaza acestei teme si pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un
element de noutate, pentru ca îl întâlneam si în vechime. Dar în romantism, natura
devine un cadru în care se desfasoara un ritual erotic.

Cu toate acestea, el nu recepteaza natura ca pe un singur cadru, ci cauta o natura

anume, transformata apoi într-un întreg univers. Tipic romantica este însa conceptia
despre iubire, aceasta fiind vizualizata ca o cale de cunoastere, de a atinge absolutul.
Pornind de la aceasta conceptie, regasim doua atitudini eminesciene: cea în care
predomina Eros si motivul femeii angelice –lirica de tinerete, si cea în care se
insinueaza deja prezenta lui Thanatos si motivul femeii demon –lirica târzie.

Desi ar putea parea ciudat, urmatoarea tema despre care vom discuta este moartea.
Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni înca
din cele mai vechi timpuri.

Cu alte cuvinte, scopul vietii este acela de a-i lega începutul si sfârsitul, insinuându-se
subtil aici si ideea ca moartea este în fapt o a doua nastere.

Specifica lui Eminescu este moartea voluptuoasa, viziune perfect originala,

nemaiîntâlnita în nici o mitologie si la nici un alt romantic. În ‚Oda (în metru antic)’, el
vorbeste despre arta de a muri, arta ce trebuie învatata pe parcursul vietii, dar si
despre necesitatea ca viata sa se sfârseasca prin regasirea eu-lui pierdut la nastere.
Dar probabil cea mai romantica tema, în sensul ca a fost pentru prima data introdusa
în literatura de romantici, este cea a omului de geniu.

Dupa Eminescu însa, ‚Oamenii se împart în doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii
gasesc si nu se multumesc’. Este greu de spus unde se încadreaza oamenii de geniu. As
spune ca ei fac parte din ambele categoriI, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si
atunci când gasesc cel mai apropiat echivalent pamântesc al dorintelor sale, îl
dispretuiesc. Exista însa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii îi
datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor.

Este o tema care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, si care este fara îndoiala
punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ‚Luceafarul’ si al celei mai celebre si
interesante nuvele eminesciene, ‚Sarmanul Dionis’. Daca stam sa ne gândim, ajungem
la concluzia ca sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund
romantica. ‚Scrisoarea I’, ,Floare albastra’, ,Mai am un singur dor’, toate ne vorbesc
despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta în izbavirea
mortii.
Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slabiciune, în urma caruia îsi
doreste cu ardoare sa scape de povara genialitatii sale în schimbul unei ‚ore de iubire’.
si întotdeauna el se reîntoarce la pozitia initiala prin revelarea dureroasa a
efemeritatii si nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului
romantic în general, care nu-si poate gasi împlinirea pe pamânt, desi întreaga sa viata
este o neobosita fuga dupa ideal. Pentru el genialitatea este o sublima binecuvântare,
dar si un imuabil blestem.
În fapt, toti scriitorii romantici pot fi priviti ca o mare si geniala familie, toti având
aceleasi trasaturi definitorii, aceleasi conceptii si aspiratii, dar si aceeasi nefasta
încarcatura genetica, înscrisa în destin. Ei sunt prin excelenta, prin însasi structura lor
interioara o rasa aparte, sortita unei vieti de zbucium si unui sfârsit dramatic, cauzat
de marea discrepanta dintre propria lor lume interioara si lumea exterioara,
reprezentata prin societatea în care traiau. Iar opera lor, întreaga literatura
romantica, ar putea fi citita în totalitate ca si cum ar fi opera unui singur autor!