Fratii Strugatki, Picnic la marginea drumului, roman S F

DIN INTERVIUL LUAT DOCTORULUI VALENTIN PILMANN DE CĂTRECORESPONDENTUL SPECIAL AL POSTULUI DE RADIO MARMONT CU PRILEJUL DECERNĂRII ULTIMULUI PREMIU NOBEL PENTRU FIZICA PE ANUL 19... —PROBABIL, prima dumneavoastră descoperire mai importantă, doctorPilmann, trebuie considerată a fi „radiantul Pilmann"... — Cred că nu. „Radiantul Pilmann'' nu este nici prima, nici cea mai serioasă,şi, în fond, nici nu-i o descoperire. Şi nu chiar a mea.

—

Probabil că glumiţi, doctore. „Radiantul Pilmann" este o noţiunecunoscută de către fiecare şcolar.

—

Nu mă surprinde. De altfel, „radiantul Pilmann" a fost descoperit pentruprima dată de către un şcolar. Spre marele meu regret, nu mai ţin mintecum îl cheamă. Uitaţi-vă în „Istoria vizitelor" de Stetson, unde toate acesteasunt prezentate mai bine: descoperirea radiantului de către un şcolar,publicarea pentru prima oară a coordonatelor lui de către un student şidenumirea radiantului, cine ştie de ce, cu numele meu.

—

Da. Cu unele descoperiri se întâmplă câteodată lucruri surprinzătoare. N-aţi putea să explicaţi ascultători lor noştri, doctore Pilmann...Ascultă, concetăţene, „Radiantul Pilmann" este o chestie extrem desimplă. închipuiţi-vă că rotiţi un glob uriaş şi începeţi să trageţi în el cu un revolver.Urmele de pe glob merg într-o direcţie oarecare, uşor curbată. Esenţa a ceea cedumneavoastră numiţi prima mea descoperire este un lucru foarte simplu. Toatecele şase Zone de Vizitare sunt astfel dispuse pe suprafaţa planetei noastre de parcăs-ar fi tras în Pământ şase focuri dintr-un revolver situat undeva pe linia Pământ-Deneb. Deneb este steaua „Alfa" din Constelaţia „Lebăda", iar punctul de pe boltacerească de unde, ca să zicem aşa, s-a tras, se numeşte „radiantul Pilmann".

—

Vă mulţumesc, doctore. Dragi ascultători, în sfârşit, ni s-a explicat clar ceeste „radiantul Pilmann". Apropo, alaltăieri s-au împlinit exact treisprezeceani de la ziuaVizitei. Doctore Pilmann, puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte în legătură cuaceasta?

—

Ce anume vă interesează? Având în vedere că n-am fost atunci înMarmont...

—

Cu atât mai mult este interesant de ştiut ce aţi crezut când oraşuldumneavoastră natal v-a arătat obiectele incursiunii supercivilizaţieiextraterestre.

—

Vorbind cinstit, mai întâi de toate am crezut că e o gogomănie. Era greude imaginat că în micul nostru Marmont s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce.Gobi, New Foundland — asta mai treacă-meargă —, dar Marmont!

—

În cele din urmă, totuşi, aţi crezut.

—

În cele din urma, da !

—

Şi apoi?

—

Mi-a venit deodată ideea că Marmont, cu cele cinci Zone de Vizitareramase... de altfel, scuzaţi-mă, atunci erau într-adevăr numai patru,pentru că toate zonele stăteau pe aceeaşi curbă. Am socotit coordonatele şile-am trimis la „Nature".

—

Şi nu v-a emoţionat câtuşi de puţin soarta oraşului natal ?

—

Vedeţi, în acea vreme credeam deja în Vizite, dar nu puteam fi convins înnici un fel să iau în considerare corespondenţele pline de panică desprecartierele arse, cu monştri ce mâncau îndeosebi bătrâni şi copii, despre lup-tele sângeroase dintre invulnerabilii vizitatori şi, în cel mai înalt grad,vulnerabile, dar invariabil eroicele, unităţi regale de tancuri.

—

Aţi avut dreptate. Deci vă mai amintiţi că atunci confratele nostru,corespondentul, le-a cam umflat... Totuşi, să ne întoarcem la ştiinţă.

1

Descoperirea „radiantului Pilmann" a fost prima, dar probabil nu şi ultimadintre contribuţiile dumneavoastră la cunoştinţele despre Vizită...

—

Prima şi ultima. —Dar, fără îndoială, în tot acest timp aţi urmărit cu atenţie funcţionareacercetărilor internaţionale în Zona Vizitei...

—

Mda... Din când în când am răsfoit „Expunerea".

—

Aveţi în vedere „Expunerea Institutului Internaţional de CulturăExtraterestră" ?

—

Da.

—

Şi care este, după părerea dumneavoastră, cea mai importantă descoperiredin toţi aceşti treisprezece ani? — Însăşi Vizita. — Scuzaţi-mă, n-am... —Însăşi Vizita reprezintă cea mai importantă descoperire, nu numai dintoţi aceşti treisprezece ani, dar şi din întreaga existenţă umană. Nu este chiar aşa deimportant cine sunt vizitatorii. Nu contează de unde şi de ce au venit, din ce cauzăau stat aşa de puţin şi unde au plecat după aceea. Important este faptul că acumoamenii ştiu cu certitudine un lucru: nu suntem singuri în Univers. Mă tem însă căInstitutul de Cultură Extraterestră nu va reuşi niciodată să facă o descoperire maideosebită. —Este extrem de interesant, doctore Pilmann, dar eu m-am referit înfond la descoperirile de ordin tehnologic. Descoperiri care să poată folosi ştiinţei şitehnicii pământene. De fapt, o serie de savanţi celebri consideră că ceea ce s-a găsitîn Zona Vizitei poate contribui la schimbarea întregului curs al istoriei noastre.

—

Poate, dar eu nu sunt socotit printre adepţii acestui punct de vedere. Nusunt un specialist în ceea ce priveşte descoperirile concrete.

—

Totuşi, sunteţi de doi ani consultantul Comisiei ONU pentru problemaVizitei... —Da. Numai că nu am nici o legătură cu studiul culturii extraterestre. LaCOPROVI, împreună cu colegii mei, reprezint opinia ştiinţifică internaţională atuncicând e vorba despre controlul îndeplinirii Hotărârii ONU în ceea ce priveşteinternaţionalizarea Zonei de Vizitare, în concluzie, urmărim ca ciudăţeniileextraterestre luate din Zonă să fie puse numai la dispoziţia Institutului In-ternaţional.

—

Poate şi altcineva să intre în posesia acestor ciudăţenii ?

—

Da. —Vă referiţi, probabil, la stalkeri?

—

Nu ştiu ce sunt aceştia.

—

Aşa se numesc la noi, În Marmont, tinerii temerari care îşi asumăriscul pătrunderii în Zonă pe cont propriu şi fură de acolo tot ce reuşescsă găsească.— Înţeleg. Nu, asta nu e de competenţa noastră.

—

Ce-ar mai fi! De asta se ocupă poliţia. Dar era interesant de ştiut cuce vă ocupaţi în mod direct, doctore Pilmann.

—

Sunt pierderi continue de materiale din Zona, care ajung în mâinile unorpersoane lipsite de responsabilitate şi spirit de organizare. Ne ocupăm derezultatele acestorpierderi.

—

Mulţumesc. Dar pe dumneavoastră, ca savant, nu vă atrage studiereaminunilor extraterestre?

—

Cum să vă spun... Se prea poate.

—

Deci putem spera că marmontienii îl vor vedea, într-o minunată zi, pefaimosul lor concetăţean pe străzile oraşului natal.Nu este exclus.

2

CAPITOLUL IREDRICK SCHUHART, 23 DE ANI, CELIBATAR, LABORANT AL FILIALEIINSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE CULTURA EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT STĂM ÎN DEPOZIT. Când vine seara, nu ne rămâne altceva mai bun defăcut, decât să aruncăm salopetele de pe noi şi s-o ştergem până la birtul „Borj" casă ne mai dregem cu o picătură-două de tărie. Acum stau, pur şi simplu, şi sprijinpereţii. Abia aştept să fumez — doar rezist de mai bine de două ore. El tot mairăscoleşte lucrurile: a umplut deja un seif, l-a încuiat şi sigilat, iar acum dă gata unaltul; ia de pe transportor „biberoanele", cercetându-le cu grijă pe toate feţele (printrealtele trebuie spus că nu-i aşa uşor, fiecare cântărind în jur de şase kilograme şi jumătate), apoi le aşează delicat pe un raft.Se luptă cu aceste biberoane de atâta timp şi, probabil, fără nici un folospentru omenire. În locul lui, le-aş fi dat dracului de mult şi-aş fi făcut orice altămuncă pentru aceeaşi bani. Dacă stau să mă gândesc însă, „biberoanele" astea auîntr-adevăr ceva bizar. De câte ori nu mi-am rupt spinarea cărându-le şi, totuşi,după cum observ, nu pot să nu mă minunez de fiecare data. Sunt de fapt douădiscuri de cupru de mărimea unor farfurioare groase de 5 mm, având distanţa întreele de 400 mm. Între discuri nu se află nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poţi să-ţi trecişi mâna printre ele, ba chiar şi capul, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile mirându-te; pustiu şi iară pustiu, doar aer. Desigur, între ele o fi existând ceva, vreo forţă,acolo, dacă stau să mă gândesc. Oricum, nimeni n-a reuşit până acum nici să leapropie, nici să le depărteze.Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-avăzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci când ţi se arată şi poţi să lecercetezi convingându-te, în, sfârşit, despre ce este vorba. E ca şi cum ai încerca sădescrii în mod ştiinţific şi cu detalii bogate, să zicem, o cană sau, Doamne-fereşte,un păhărel: dai din mâini neştiind ce să explici amănunţit şi nu-ţi rămâne altceva defăcut decât sa te răcoreşti înjurând sănătos.În sfârşit, să presupunem că aţi înţeles despre ce este vorba şi chiar dară armai fi ceva neclar, nu aveţi decât să luaţi „Expunerile" Institutului. Acolo, la fiecarereeditare, sunt şi fotografii ale acestor bidoane.În general, Kirill s-a chinuit cu aceste „biberoane" mai bine de un an. Amlucrat cu el de la bun-început, numai că nici până acum nu prea înţeleg bine ce vreade la ele. La drept-vorbind, însă, nici nu încerc să aflu. Mai întâi să înceapă el săînţeleagă, să se descurce singur, şi atunci am să încep poate şi eu să-1 ascult. Pânăuna-alta, mi-e clar un singur lucru: are neapărată nevoie de câteva biberoane, pecare să le meşterească, să le decapeze cu acizi, să le turtească la presă şi să letopească în cuptor. Şi abia atunci totul i se va părea clar, va fi plin de glorie şi delaude, şi chiar ştiinţa mondială se va cutremura de mulţumire. Dar, după cumînţeleg, mai e până acolo. Deocamdată n-a descoperit nimic, deşi, în ultima perioadă,s-a zbătut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela că a prins o paloarenesănătoasă, cenuşie, a devenit tăcut, iar ochii au început să-i lăcrimeze mai des, cala un câine bolnav (coadă-ntre picioare, urechi blegite.Ia să fi încăput pe mâna mea oricine altcineva decât Kirill. L-aş fi dus printoate barurile de noapte şi bordelurile din regiune (că doar le cunosc mai bine decâtpe-mine însumi) şi-ntr-o săptămână scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coadăsus). Dar pentru Kirill medicamentul ăsta nu e valabil, aşa că nici măcar nu merităsă te oboseşti propunându-i-l. Are altă fire.Deci stau în depozit şi mă uit la el cum încă mai munceşte, deşi i se închidochii de oboseală, când, deodată, mi s-a făcut milă de el, nici eu nu ştiu de ce.Atunci mă decid. Culmea este că încă nu mă hotărâsem să vorbesc, dar parcă m-atras cineva de limbă.

—

Ascultă, Kirill!

3