Luigi Pirandello – Unul

nici unul şi o sută de mii

Cartea întâi

Nevastă-mea şi nasul meu

— Ce faci? m-a întrebat nevastă-mea,văzând că mă tot uit, lucru neobişnuit pentrumine, în oglindă.— Nimic, i-am răspuns, mă uit aici, în nas, în nara asta. Dacă apăs, simt o uşoarădurere.Nevastă-mea a zâmbit şi mi-a spus:— Credeam că te uiţi să vezi în ce parte îţiatârnă.M-am întors ca un câine călcat pe coadă:— Îmi atârnă? Mie? Nasul?Şi nevastă-mea, calmă:— Desigur, dragule. Uită-te bine: îţi atârnăspre dreapta.Aveam douăzeci şi opt de ani şi crezusempână atunci că nasul meu era, dacă nu chiarfrumos, oricum decent, ca şi celelalte părţiale corpului. Lucru pentru care mi-a fost întotdeauna uşor să admit şi să susţin ceeace de obicei admit şi susţin toţi cei ce n-auavut ghinionul să aibă un trup diform: că e oprostie să te umfli în pene cu propriiletrăsături. De aceea, descoperirea bruscă şineaşteptată a acestui defect m-a iritat, aşa

- 1-

Luigi Pirandello – Unul

nici unul şi o sută de mii

cum o face o pedeapsă nemeritată.Poate nevastă-mea şi-a dat mai repedeseama de iritarea mea şi a adăugat că, dacămă legănam în iluzia că n-am nici un defect,să-mi iau gândul, deoarece, aşa cum nasul îmi atârnă spre dreapta, tot astfel...

Ce altceva?

Ei, altceva! Altceva! Sprâncenele îmistăteau deasupra ochilor ca două accentecircumflexe, urechile nu erau simetrice, unamai în afară decât cealaltă; şi alte defecte...

— Altele?

Ei, da, altele: la mâini, degetul mic; şi lapicioare (nu, strâmbe nu!), dreptul, puţin maicurbat decât stângul, spre genunchi, puţin.După un examen atent, a trebuit sărecunosc că toate aceste defecte erauadevărate. Şi doar atunci, interpretând dreptdurere şi umilinţă uimirea ce m-a cuprinsdupă iritare, nevastă-mea, ca să măconsoleze, m-a implorat să nu mă necăjescatâta, că, şi cu defectele astea, rămâneam îngeneral un bărbat

frumos.

Să văd cine nu s-ar înfuria primind ca pe ogeneroasă concesie ceea ce i-a fost negat cadrept al său. Am şuierat un foarte veninos„mulţumesc

”

şi, convins că nu aveam nici unmotiv să mă simt îndurerat, nici umilit, nu amdat nici o importanţă acestor mici defecte,dar am acordat una foarte mare,extraordinară faptului că trăisem atâţia anifără să-mi schimb vreodată nasul — mereu cu

- 2-

Luigi Pirandello – Unul

nici unul şi o sută de mii

ăsta, şi cu sprâncenele şi urechile astea, cumâinile şi picioarele astea — şi a trebuit sămă însor ca să descopăr că eram plin dedefecte.„Of, ce surpriză! Parcă nu se ştie?Nevestele! Făcute anume pentru a descoperidefectele bărbatului.

”

Uite, da — nevestele, nu zic nu. Dar şi eu,dacă-mi permiteţi, la vremea aceea măcufundam, la orice cuvânt ce-mi era adresat,la o muscă pe care o vedeam zburând, înabisuri de meditaţii şi consideraţii ce mărodeau şi-mi străpungeau spiritul în toatedirecţiile, ca pe un muşuroi de cârtiţe, fără cadin afară să se vadă ceva.„Se vede, spuneţi voi, că aveai mult timpde pierd

ut.”

Nu de asta. Din cauza stării mele de spirit.Dar, de fapt, şi din huzur, nu zic nu. Bogat,doi prieteni de încredere, SebastianoQuantorzo şi Stefano Firbo, se îngrijeau deafacerile mele după moartea tatei. Care, ori-cât se străduise, şi cu vorba bună şi cu cearea, n-a izbutit să mă facă să duc la capătnimic, în afara faptului că mă însurasem, astada, foarte tânăr. Poate spera că voi aveacurând un fiu care să nu-mi semene deloc şi,bietul om, nici măcar asta n-a putut obţine dela mine.Nu că, să ne înţelegem, eu m-aş fi împotrivit s-o apuc pe calea pe care tatălmeu mă îndrumase. De apucat, am apucat-o.

- 3-