CUPRINS

CAPITOLUL I................................................................................................................ 2
CONDIŢIILE, STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI......................2
CAPITOLUL II............................................................................................................... 8
ELABORAREA ŞI COMUNICAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI.....................................8
CAPITOLUL III............................................................................................................ 15
HOTĂRÂRI CU TERMEN DE GRAŢIE.........................................15
CAPITOLUL IV............................................................................................................ 19
INVESTIREA CU FORMULĂ EXECUTORIE....................................................................19
CAPITOLUL V............................................................................................................. 22
EXECUŢIA VREMELNICĂ............................................................................................22
CAPITOLUL VI............................................................................................................ 24
DESPĂGUBIRI ŞI CHELTUIELI DE JUDECATĂ..............................................................24
CAPITOLUL VII........................................................................................................... 31
ATRIBUTELE LEGALE ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI................................31
CAPITOLUL VIII.......................................................................................................... 44
CATEGORII DE HOTĂRÂRI.........................................................................................44
CONCLUZII................................................................................................................ 47
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................... 48

1
 CAPITOLUL I
CONDIŢIILE, STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREŞTI

1.1 Noţiune. Într-unul dintre sensurile comune, termenul „hotărâre" semnifică

dispoziţia unei autorităţi. Acest sens poate fi apropiat şi în limbajul juridic,
hotărârea fiind actul de dispoziţie al instanţei într-un sens foarte larg, hotărârea
desemnează toate actele instanţei adoptate în raporturile ei cu justiţiabilii,
indiferent dacă prin ele se tranşează sau nu un diferend juridic, un litigiu. Într-un
asemenea sens, hotărârea cuprinde atât actele de dispoziţie în materie contencioasă,
cât şi actele de dispoziţie în materie necontencioasă, actele adoptate la sfârşitul
judecăţii sau în cursul acesteia, actele prin care se tranşează o chestiune litigioasă
sau se iau măsuri de administraţie judiciară. Într-un asemenea sens, „hotărârea" are
o semnificaţie mai largă decât cea a „actului jurisdicţional", care implică două
componente: iuris dictio - rostirea dreptului, tranşarea litigiului prin aplicarea
regulii de drept - şi imperium - exercitarea unei fracţiuni din puterea publică,
puterea de a dispune de forţa publică1.
Într-un sens mai restrâns, hotărârea desemnează numai actul de dispoziţie
adoptat de instanţă în materie contencioasă, indiferent dacă prin el instanţa rezolvă
chiar fondul litigiului sau numai un incident ivit în cursul judecăţii, un „litigiu
accesoriu" şi premergător faţă de cel principal. Un asemenea sens este confirmat
prin prevederile Art.225 C.proc.civ., care distinge între două categorii de
„hotărâri"2:
a) Hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă (sentinţe) sau prin
care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii (decizii).
b) Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii (încheierile). Atât

1
Clivajul acestor componente permite lesne să se distingă între judecători sau instanţa judecătorească şi
arbitri sau tribunalul arbitrai,
ambele autorităţi de jurisdicţie realizând componenta iuris dictio, dar numai instanţa judecătorească dispunând şi de
imperium.
2
Art. 255 alin. (I) C.proc.civ., astfel cum el este formulat, atrage câteva observaţii: el nu vizează şi categoria
hotărârilor pronunţate în urma exercitării căilor extraordinare de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea);
în mod anacronic în serie între căile extraordinare de atac a hotărârilor judecătoreşti recursul în interesul legii,
care este, de fapt, cum plastic a fost denumit, un "recurs doctrinar"; există şi hotărâri prin care nu se rezolva
fondul cauzei sau O cale de atac [de exemplu, hotărârea prin care se rezolva cererea de strămutare - art. 40
C.proc.civ" hotărârea prin care instanţa îşi declină competenţa -art. 158 alin. (3) C.proc.civ.; în fine, nu toate
celelalte hotărâri luate în cursul judecăţii se numesc"încheieri", unele sunt numite ordonanţe (ordonanţa
preşedinţială - art. 581 şi art. 582 C.proc.civ., ordonanţa în procedura somaţiei de plată -art. 6, 8 şi 9 din O.G. nr.
5/2001). Cât priveşte „recursul în anulare", precizam că prin O. V.G. nr. 58/2003 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă („Monitorul Oficial al Romanici", nr. 460 din 28 iunie 2003), aprobata cu
unele modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004 („Monitorul Oficial al Romanici", nr. 470 din 26 mai 2004),
dispoziţiile art. 330-3304 C.proc.civ., privind materia recursului în anulare, au fost abrogate. " Pentru unele dintre
ideile şi concluziile ce urmează, a se vedea de asemenea, în ordinea logică a acestora: Al. Benaben Jugement, în
„Repertoire deprocedure civil", t. III, Dalloz, 2000-2™", mise a jour, nr. 1-611; R. Perrot, Chose jugee, în /
„Repertoire de procedure civil", t. II,. Dalloz. 2000-2™", mise a jour, nr. 1-333.

2
prima, cât şi cea de-a doua categorie implică ele însele, câte două subclasificări:
primele hotărâri vizează deci actele de dispoziţie ale instanţei prin care fie se
rezolvă fondul cauzei în primă instanţă, fie se rezolvă o cale ordinară sau
extraordinară de atac ; celelalte hotărâri, numite generic şi sugestiv
„premergătoare", pot fi simple „încheieri pregătitoare", prin care instanţa dispune
măsuri de instrucţie judiciară, încheieri prin care - cum spune art.268
alin.(2) C.proc.civ. - „judecătorii nu sunt legaţi", ei putând deci reveni asupra
măsurilor dispuse, sau „încheieri interlocutorii", încheieri prin care, fără a se
rezolva în totul pricina, se pregăteşte dezlegarea acesteia, prin astfel de încheieri
judecătorii fiind însă „legaţi", cum precizează art.268 alin.(3)C.proc.civ.
Într-un sens şi mai restrâns, hotărârea desemnează numai actul de dispoziţie
prin care instanţa, realizând o adevărată activitate de judecată, tranşează un litigiu,
rostind dreptul (iuris dictio) şi stabilind măsuri pentru recunoaşterea, ocrotirea sau
valorificarea lui (imperium). Este sensul în care, cu precădere, hotărârea face
obiectul consideraţiilor ce urmează.
2.2. Condiţiile hotărârii. In procesul elaborării hotărârii, instanţa trebuie să
Mântuiască logic trei operaţiuni fundamentale:
a) aprecierea faptelor alegate;
b) identificarea şi interpretarea regulilor de drept aplicabile;
c) deducerea consecinţelor primelor operaţiuni şi exprimarea lor prin
pronunţarea unei hotărâri3;
Ca act jurisdicţional culminativ în judecată, hotărârea este supusă câtorva
condiţii de valabilitate, între care înscriem mai ales următoarele:
a) Hotărârea nu poate proveni decât de la acea autoritate căreia legea i-a
recunoscut puterea de a judeca. Cu alte cuvinte, hotărârea este actul prin care se
obiectivează voinţa unui organ sau a unei autorităţi de jurisdicţie;
b) Acea autoritate înzestrată cu puterea de a judeca trebuie să fie alcătuită în
condiţiile prevăzute de lege;
c) Hotărârea trebuie dată de judecătorii care au participat la judecata litigiului
dezlegat prin hotărârea pronunţată;
d) Hotărârea trebuie adoptată cu cel puţin majoritatea voturilor judecătorilor
care au participat la judecată ;
e) Deliberarea în vederea adoptării hotărârii trebuie să fie secretă ;
f) Rezultatul deliberării trebuie confirmat în scris, sub semnătura celor arătaţi
de lege
g) Hotărârea trebuie pronunţată în public ;
h) Hotărârea trebuie comunicată părţilor4, precum şi, în condiţiile legii, altor
persoane sau autorităţi .
3.3. Structura şi conţinutul hotărârii. Sub aspectul elaborării hotărârii
judecătoreşti pot fi distinse trei părţi ale acesteia, care, împreună, îi configurează
3
Hotărârea se pronunţă de preşedinte, în şedinţa, chiar în lipsa părţilor - art, 258 alin.-(2) C.proc.civ. Textul
prevede astfel întrucât pronunţarea în şedinţa publică este un mijloc de afirmare a transparenţei justiţiei.
4
In sensul celor prevăzute de art. 261 alin. (3) C.proc.civ., astfel cum textul acestui articol a fost reluat prin pct.
852 al Legii nr. 21912005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 13812000 (Monitorul Oficial al României", nr. 609 din 14 iulie
2005), hotărârea se va comunica părţilor, în copie, în cazul în care aceasta este necesar pentru curgerea
termenului de exercitare a apelului sau a recursului.
3
structura: practica (P), considerentele(2°), dispozitivul(3°)5, menţiuni cu privire la
calea de atac(4°), modalitatea pronunţării(5°), semnăturile judecătorilor şi
grefierilor(6°).
1. Practica sau partea expozitivă a hotărârii cuprinde cele arătate de articolul
261 pct.l-3C.proc.civ., adică: arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi
numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau
reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul părţilor, calitatea în care s-au judecat,
numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectivul cererii.
După cum se poate observa, astfel de menţiuni, dar şi altele care nu sunt expres
arătate de lege (precum faptul că procedura de citare a fost completă) prezintă
deosebită importanţă sub aspectul aprecierii legalităţii şi temeiniciei hotărârii, cât
priveşte bunăoară: competenţa instanţei, compunerea legală a completului de
judecată, participarea reprezentantului Ministerului Public sau, cum impropriu se
spune, „constituirea instanţei", identitatea de părţi, judecata şi pronunţarea de către
instanţă omnia petita, respectarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare,
continuitatea dezbaterilor.
Când pronunţarea hotărârii a fost amânată, menţiunile arătate vor fi cuprinse în
încheierea de dezbateri, despre care se va face vorbire în hotărâre, cu care, de
altfel, încheierea face corp comun. Lipsa acestei încheieri sau nesemnarea ei de
către judecători şi de către grefieri atrage nulitatea hotărârii.6
2. Considerentele sau „motivele de fapt şi de drept", la care se referă art.261
pct.5C.proc.civ., ele sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de
drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv. Rezultă
logic că între aceste considerente şi dispozitiv trebuie să fie deplină concordanţă,
sub aspectul înţelegerii. Lipsa de concordanţă sau, în condiţiile legii, inexistenţa
motivării atrage casarea hotărârii. O hotărâre care, în condiţiile legii, nu evocă
raţiunile ei este o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile ce
guvernează procesul civil7. Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă,
întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă.
Când motivarea hotărârii nu se poate face până la data pronunţării, ea se va face în
termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare . Dacă instanţa a fost alcătuită din
mai mulţi judecători, preşedintele va putea desemna pe unul dintre ei să redacteze
hotărârea - art.264 alin.(l) C.proc.civ.
Regula este deci motivarea, iar lipsa motivării excepţia: atunci când legea prevede
expres art.40 alin.(4) C.proc.civ., în materie de strămutare; când părţile solicită să
se procedeze astfel şi legea permite art.617 alin.(2) C.proc.civ., în materie de
divorţ; în cazul încheierilor de instrucţie sau de administraţie judiciară.

5
Asupra acestora, pe larg, a se vedea: Stoenescu. S. Zibersîein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1923, p. 514-518
6
C.S.J., colegiul civil, decizia nr. 1204/1949, în ,.Justiţia nouă", 1950, nr. I, p. 95, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia
nr. 469/1967, în „Revista româna de drept", 1967, nr. 6, p. 168. Ca şi în cazul hotărârii, lipsa semnăturilor poate fi
complinită oricând. 45 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1092/1978, în „Revista româna de drept", 1979, nr. I, p.
54 ^C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 317/1995, în "Culegere de decizii", 1995. p. 610
7
In sensul celor prevăzute de art. 261 alin. (4) C.proc.civ., în forma dobândită prin adoptarea Ordonanţei nr. 13/1998,
abrogata prin O.U.G. nr. 290/2000, motivarea hotărârii se realiza numai în anumite situaţii, ele însele de altfel
insuficiente sau discutabile
4
3. Dispozitivul, este indicat şi el expres de art. 261 pct. 4C.proc.civ. şi
considerat a fi chintesenţa hotărârii, în sens restrictiv vorbind, cuprinde soluţia dată
de judecătorii litigiului cu care au fost investiţi ,soluţia obiectivată în „minuta"
elaborată la sfârşitul deliberării. Prin ei trebuie să-şi găsească rezolvare toate
cererile părţilor - principale, incidentale sau accesorii - şi în ele trebuie să fie
precizate „limitele condamnării", pentru a putea face posibilă executarea acesteia .
4. Arătarea căii de atac şi a termenului în care se poate exercita. Acestea sunt,
desigur, menţiuni utile pentru părţi, dar calea de atac a hotărârii şi termenul în care
aceasta poate fi exercitată sunt prevăzute de lege, aşa încât - astfel cum vom mai
preciza - asemenea menţiuni nu pot excede prevederilor legale şi nu le pot
contrazice.
5. Arătarea că pronunţarea hotărârii s-a făcut în şedinţă publică. Fiind o
formă de realizare a publicităţii, art.58 alin.(2) C.proc.civ. impune, în toate
cazurile, pronunţarea dispozitivului hotărârii în şedinţă publică, chiar în lipsa
părţilor, prin art. 261 alin.(l) pct.6 C.proc.civ. solicitându-se confirmarea
îndeplinirii acestei cerinţe.
6. Semnăturile judecătorilor şi a grefierului. Legea prevede însă că lipsa
semnăturilor poate fi complinită oricând. Coborârea prevederilor art. 261 alin. | (1)
pct.6 C.proc.civ. cu cele ale art.258 alin.(l) C.proc.civ. rezultă că posibilitatea
complinirii lipsei semnăturilor priveşte „hotărârea", cu toate elementele ei deja
arătate, nu ceea ce se numeşte „minuta", adică dispozitivul pe scurt, întocmit îndată
după ce s-a întrunit majoritatea membrilor completului de judecată, care, „sub
pedeapsa nulităţii", trebuie semnat de judecători.
Elementele arătate, care structurează hotărârea, alcătuiesc de fapt şi conţinutul
acesteia, căci art.261 C.proc.civ., privitor la conţinutul hotărârii mai menţionează,
alături de cele deja arătate, obligaţia consemnării, în josul hotărârii, a părerii
judecătorilor care au rămas în minoritate. In cazurile în care judecătorii dau termen
pentru executarea hotărârii, ei vor arăta termenul şi motivele pentru care l-au
acordat - art.262 C.proc.civ. încercând o sinteză, am spune că hotărârea trebuie să
cuprindă, cât priveşte termenii litigiului, următoarele:
a. Faptele alegate pentru susţinerea pretenţiilor, aşa cum acestea au rezultat din
cererea introductivă, întâmpinare, cererile accesorii şi incidentale, documentele
depuse, inclusiv bunăoară raportul de expertiză, procesul-verbal încheiat în urma
cercetării la faţa locului, precum şi evaluarea celorlalte probe administrate în
cauză;
b. Examinarea obiectului cererii şi a pretenţiilor concrete, inclusiv eventuala
recalificare a cererii (bunăoară, donaţie indirectă în loc de donaţie deghizată,
acţiune confesorie de uzufruct în loc de acţiune în revendicarea proprietăţii8;
c. Evaluarea motivelor de fapt şi de drept, precum şi a argumentelor formulate
în sprijinul pretenţiilor:
4.4. Sancţiuni privitoare la elementele de conţinut a hotărârii. Art.261
C.proc.civ., arătând elementele care trebuie să alcătuiască conţinutul hotărârii, nu
8
N-ar putea fi vorba în asemenea situaţii sau în altele similare de încălcarea principiului disponibilităţii, întrucât nu
modifica obiectul material al cererii, nici faptele alegate, ci numai stabileşte veritabila natura juridica a cererii
(Precizăm, în context, ca în general - cum arată art. 84 C. proc. civ; - cererea de chemare în judecată sau pentru
exercitarea unei cai de atac este valabil făcută chiar daca ea poarta o denumire greşită)
5
precizează sancţiunea atunci când din hotărâre lipseşte unul dintre aceste
elemente9. Din modul de formulare a art.261 alin.(l) C.proc.civ. ar rezulta că lipsa
oricăruia dintre elementele arătate atrage nulitatea hotărârii, din moment ce, în
termeni imperativi, se spune că hotărârea „va cuprinde" elementele apoi înşiruite,
în ce ne priveşte, opinăm în favoarea unei interpretări nuanţate . Din perspectiva
principiilor care guvernează procesul civil şi pentru a asigura eficacitatea
controlului judiciar, lipsa unora dintre elementele arătate sau indicarea lor greşită,
de regulă atrage nulitatea hotărârii: arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea10 şi
numele judecătorilor care au luat parte la judecată ; numele, domiciliul sau
reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul părţilor , precum şi calitatea în care s-
au judecat; obiectul cererii ; dispozitivul ; arătarea că pronunţarea s-a făcut în
şedinţă publică11 şi semnăturile judecătorilor şi a grefierului; data când s-a
pronunţat hotărârea12; dacă judecata s-a făcut în şedinţă publică sau în camera de
consiliu ; dacă părţile au fost sau nu prezente la pronunţare ; dacă ele au declarat
calea de atac îndată după pronunţare sau dacă au achiesat la hotărâre ; opinia
separată a judecătorului sau opiniile divergente ale judecătorilor13.
Unele dintre elementele considerate ca esenţiale nu sunt menţionate de art. 261
C.proc.civ., deşi formulările acestuia par a fi exhaustive. Conţinutul esenţial al
hotărârii trebuie însă dedus din sistemul reglementărilor procedurale şi, cu
prioritate, din principiile care guvernează judecata.
Alte elemente, arătate în cuprinsul art. 261 C.proc.civ., nu ni se par a fi
esenţiale şi, prin urmare, determinante pentru eventuala anulare a hotărârii (de
exemplu, numele avocatului, neindicarea căilor de atac sau indicarea lor greşită ori
a termenului în care acestea pot fi exercitate)14.
Câteva precizări însă îşi mai află locul15: unele nulităţi nu pot fi invocate decât
de către partea în folosul căreia au fost prescrise exigenţele de conţinut ale
hotărârii16 , altele pot fi invocate de către orice parte17; nulitatea nu poate fi

9
Avem în vedere lipsa unuia dintre aceste elemente şi greşita lui menţionare, nu viciul legal al respectivului
element (cum ar fi, de exemplu, greşita alcătuire a completului de judecată, nerespectarea principiului continuităţii
în judecată, existenţa unor contradicţii între celelalte elemente şi dispozitiv etc).
10
Este o menţiune esenţială, întrucât, în raport cu aceasta, se va putea verifica respectarea regulilor de
competenţa materiala şi teritoriala
11
Publicitatea este o formalitate de interes şi de ordine publică (Cas. II, decizia din 7 martie 1906, in Codul adnotat
de Em. Dan, nr. 7, p. 208). Constatarea pronunţării hotărârii în şedinţa publica nu este însă supusă unei formalităţi
sacramentale (Cas. II, decizia din 12 octombrie 1910, Mem,m. 8, p. 208)
12
Această menţiune, deşi nu este prevăzută de art. 26 C.proc.civ., poate prezenţa deosebit interes mai ales în
situaţia când, în condiţiile prevăzute deart. 260 alin. (1) C.proc.civ.; s-a amânat pronunţarea, precum şi atunci când
termenul pentru exercitarea căi ordinare de atac începe să curgă dela pronunţare (de exemplu, in cazul declinării
de competenta sau in cazul când procurorul nu a participat la judecarea cauzei)
13
Art. 261 alin. (2) C.proc.civ. precizează ca părerea judecătorilor rămaşi in minoritate va trebui să fie motivată in
josul hotărârii.
14
Căile de atac şi termenele in care acestea pot fi exercitate sunt prevăzute de lege, aşa încât o hotărâre
judecătorească nici nu le poate acorda ea înşişi, nici nu le poate suprima (in acest sens: Cas.l, decizia din 20
noiembrie 1892, in Codul adnotat de Em. Dan, nr. I, p. 228)
15
în sensul celor ce urmează, a se vedea: P. Vaxileseu, op.cit., IV, nr. 512, p. 52.
16
De exemplu, ne arătarea motivelor pentru care s-a respins un mijloc de apărare formulat de către o anumita
parte sau ne arătarea că Ministerul Public a pus concluzii ca parte alăturată
17
De exemplu, lipsa motivelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia pronunţată, dată, în condiţiile
legii, trebuia să se procedeze la motivarea hotărârii.
6
invocată decât prin căile ordinare şi extraordinare de atac18; inexistenţa unor
elemente în conţinutul hotărârii semnifică inexistenta hotărârii19, nu doar nulitatea ei.

18
Potrivit art.364 alin.(1) C.proc.civ. , numai hotărârea arbitrară poate fii desfiinţată prin acţiunea în anulare
19
Bunăoară, când părţile din proces nu au existenţă juridică sau când persoanele care au judecat nu sunt
judecători, potrivit legii
7
 CAPITOLUL II
ELABORAREA ŞI COMUNICAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI

5.1. Deliberarea. Textele de referinţă în materia deliberării sunt cele cuprinse la

art. 256-257 C.proc.civ. în sensul acestora, după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii
chibzuiesc20 în secret21, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu. După chibzuire,
preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, el
pronunţându-se cel din urmă22.
Dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în
complet de divergenţă23, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile24 . La instanţele de fond,
părerile vor trebui să fie totdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei, afară
de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa.
Dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă25 . Dacă
după judecarea divergenţei vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror
păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere.
Judecătorii pot reveni asupra părerilor lor, care au pricinuit divergenţa26.
După judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat
înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii. In cadrul deliberării,
judecătorii27 trebuie să se pronunţe în unanimitate sau cu majoritate asupra tuturor
cererilor discutate în contradictoriu în procesul civil28 şi, bineînţeles, potrivit legii,

20
Aceştia trebuie să fie judecătorii în faţa cărora părţile au pus concluzii in fond pentru a se respecta principiul
continuităţii (C.S.J., secţia civila, decizia nr. 745/1994, in "Culegere de decizii", 1994, p. III). Modalitatea concertării
opiniilor nu poate fi alta decât participarea nemijlocită a tuturor judecătorilor la deliberare, aşa încât daca, după
închiderea dezbaterilor, un judecător se află in imposibilitatea de a participa la deliberare, judecata trebuie reluata
[Un text de sprijin în sensul acestei concluzii l-ar putea constitui prevederile art.260 alin.(2) C.proc.civ
21
în regimul reprezentativ de publicitate (bunăoară in Anglia, S.U.A. şi in unele cantoane elveţiene), deliberarea nu
se face in secret. Pentru judecători, secretul deliberării are ca prim fundament jurământul făcut la momentul
dobândirii mandatului. Secretul deliberării - in sensul precizat mai sus - asigura protecţia libertăţii şi independenţei
judecătorului. Altfel, in cazul judecătorului unic, al adoptării hotărârii cu unanimitate sau al opiniei disidente, ar fi
greu de precizat sensul secretului deliberării
22
în lipsa altor menţiuni exprese din hotărâre - pe care, de altfel, legea nu le cere - proba deliberării o constituie
semnătura judecătorilor, orice alt element extrinsec hotărârii neputând face proba deliberării şi a rezultatului ei
23
La completul care a judecat pricina se alătură preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori un judecător
desemnat de preşedinte
24
Ca şi termenul prevăzut de art. 260 alin.(l) C.proc.civ., termenul de, 5 zile, deşi prevăzut intr-o formulare
imperativa de art. 257 alin. (1) C.proc.civ., el este totuşi un termen relativ, a cărui nerespectare nu afectează
valabilitatea hotărârii (în acest sens, dar cât privea termenul de 10 zile stabilit anterior: Cas. II, decizia din 22
septembrie 1909; decizia din 13 octombrie 1908; decizia,liin 22 ianuarie 1901, in Codul adnotat de Em. Dan. nr. 4,
p. 203).
25
Este însă posibil ca divergenţa să aibă ca obiect soluţia în întregul ei
26
Din cuprinsul prevederilor art. 257 alin.(4) C.proc.civ. rezulta ca revenirea judecătorilor se poate face numai în
completul de divergenţă (Trib.Jud. Timiş secţia civila, decizia nr. 1149/1970, cu nota de /. Penteş, în "Revista
româna de drept", 1972, nr. J, p. 120-123).
27
Art. 256 alin.(l). C.proc.civ. referindu-se numai la Judecători", rezulta ca nu participa la deliberare procurorul şi
grefierul. De altfel, art. 258C.proc.civ precizează ca, "după ce s-a întrunit majoritatea", se întocmeşte dispozitivul
hotărârii (minuta) şi aceasta va fi semnată de judecători,arătându-ne, când este cazul, opinia separată a
judecătorilor aflaţi în minoritate.
28
C.S.J., secţia civila, decizia nr. 2386/1993, în "Dreptul", 1984, nr. 8, p. 8
8
asupra acestor chestiuni litigioase, având caracterul unor cereri accesorii obiective,
pe care trebuie să le rezolve din oficiu29.
Din cuprinsul prevederilor art. 257 alin.(4) C.proc.civ. rezultă nu numai că
judecătorii pot reveni în completul de divergenţă, dar şi că ei pot reveni doar
asupra părerilor care au pricinuit divergenţa, nu însă şi asupra punctelor pentru care
nu s-a ivit nici o divergenţă.
Procedându-se, în condiţiile art.257 C.proc.civ., la o nouă judecată în
complet de divergenţă, astfel cum rezultă din economia prevederilor legale în
materie, în faţa instanţei de divergenţă nu se pot discuta decât punctele care au
declanşat divergenţa . S-ar nesocoti însă principiul contradictorialităţii şi cel al
dreptului la apărare dacă nu s-ar da cuvântul părţilor pentru a discuta punctele
divergente30. La aceste puncte divergente părţile nu pot renunţa, întrucât astfel s-ar
modifica cadrul iniţial al litigiului, şi ele nici nu pot conveni să se judece din nou
asupra întregului litigiu31.
Atunci când divergenţa priveşte fondul însuşi al pricinii, opiniile din mai
vechea jurisprudenţă au fost împărţite32, în sensul că:
A. Părţile au dreptul de a discuta înaintea completului de divergenţă fondul
litigiului în întregul său şi, precum judecătorii care pot reveni asupra părerilor până
la momentul pronunţării hotărârii, tot astfel şi părţile pot să-şi modifice concluziile
puse înainte de a se ivi divergenţa, prezentând chiar noi mijloace de apărare;
B. Completul de divergenţă având un rol mărginit, înaintea lui nu pot fi
propuse noi probe, nu pot fi invocate motive noi şi nu pot fi făcute alte cereri decât
cele făcute înainte de a se ivi divergenţa. In ceea ce ne priveşte, opinăm pentru
prima soluţie din cel puţin următoarele motive:
a. Articolul 257 alin. (1) C.proc.civ. spune că „pricina se va judeca din nou",
ceea ce înseamnă că dreptul părţilor în acest nou proces vizează fondul litigiului în
întregul său, nu doar o parte a acestuia;
b. Dacă însuşi completul de divergenţă nu procedează la o nouă judecată în fond,
atunci, după judecata punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat
înainte de ivirea ei va putea „continua judecarea pricinii" - art. 257 alin.(5)
C.proc.civ.;
c. Atunci când divergenţa priveşte fondul însuşi al pricinii, completul de
divergenţă nu mai are rol „mărginit", de altfel incompatibil cu o nouă judecată a
pricinii.
Articolul 257 alin.(2) C.proc.civ. precizează că, la instanţele de fond,
„părerile vor trebui să fie întotdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei",
afară de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa.
Subscriem unei mai vechi orientări jurisprudenţiale în sensul căreia nemotivarea

29
Astfel, potrivit art. 42 C.fam., instanţa judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, asupra
încredinţării copiilor minori şi asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură,
pregătire profesională a copiilor

30
Cas.I, decizia din 5 iunie 1891,apud Em. Dan, nr. 23 p.205
31
Cas. I, decizia din 12 mai 1908, apud Em. Dan, nr. 9, p. 204
32
A se vedea: Em. Dan, op. cit., nr. Ibis - 2, p. 203
9
divergenţei nu poate atrage casarea hotărârii ce se va pronunţa după soluţionarea
divergenţei, din moment ce legea nu a prevăzut sancţiunea nulităţii33. Atunci când
nu există divergenţă între membrii completului de judecată, acesta poate decide
după caz, respingerea cererii, admiterea ei, admitere în parte sau în situaţii
speciale, anularea, perimarea ori închiderea dosarului.
6.2. Pronunţarea şi redactarea minutei. După ce s-a întrunit majoritatea - spune
art. 258 alin.(l) C.proc.civ. — se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii,care se
semnează, sub sancţiunea nulităţii, de judecători şi care va arăta, când este cazul,
opinia separată a judecătorilor rămaşi în minoritate. Acest dispozitiv, numit
tradiţional „minută", obiectează aşadar rezultatul deliberării. În marginea textului
art. 258 C.proc.civ. facem următoarele precizări, deduse din doctrina de
specialitate, dar mai ales din jurisprudenţă.
Minuta este opera completului de judecată şi ea se formulează „îndată" după
întrunirea majorităţii sau, după caz, a unanimităţii părerilor judecătorilor. Dacă
instanţa nu poate hotărî de îndată - precizează art. 260 C.proc.civ. - pronunţarea va
amâna „pentru un termen", pe care preşedintele îl va anunţa „şi care nu va putea fi
mai mare de 7 zile". Din formularea art. 260 C.proc.civ. ar rezulta că amânarea
pronunţării s-ar putea face pentru un singur termen şi acesta este un termen
imperativ.
Doctrina şi jurisprudenţa, mai mult din raţiuni practice decât teoretice, au
considerat că amânarea pronunţării poate fi făcută pentru mai multe termene, iar
termenul în discuţie are un caracter relativ, aşa încât nerespectarea lui nu afectează
valabilitatea hotărârii34. Fixându-se un asemenea termen, pronunţarea hotărârii nu
se poate face înainte de împlinirea lui35Art. 258 C.proc.civ. se referă la
„dispozitivul" hotărârii. Aşadar, pe de o parte, nu sunt necesare nici un fel de
referiri la concluziile părţilor ori la motivele de fapt şi de drept care au condus
judecătorii la soluţia adoptată , dar, pe de alta, dispozitivul trebuie să cuprindă
rezolvările tuturor cererilor şi, eventual, al incidentelor unite cu fondul.
Din contextul prevederilor art. 258 alin(l) C.proc.civ. rezultă că minuta
trebuie semnată de judecătorii care au participat la dezbaterea în fond a litigiului, ei
confirmând astfel existenţa hotărârii şi autenticitatea ei36. Altminteri, operează
sancţiunea nulităţii hotărârii. Judecătorul care a luat parte la judecată este
îndreptăţit să se pronunţe, chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei,
exceptând următoarele două situaţii:
33
Cas. II, decizia din 11 septembrie 1895 şi Cas. II, decizia din 22 septembrie 1909, apudEm. Dan. or, 6-7,l'.204

34
Aceasta, întrucât dispoziţiile legale In materie nu sunt prevăzute sub pedeapsa nulităţii (Cas, I., decizia din 29
mai 1913; decizia din 19 martie 1908; decizia din 29 noiembrie 1904 p., apud Em. Dan, nr. 2-3,p. 207. în acelaşi sens,
dar şi cu motivarea că termenul priveşte pe judecători, nu părţile, a se vedea: SlOtinescu. S. Zilberslein. Drept
procesual civil, teoria generala, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti. 1983, p. 511).
35
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr, 203/1954, apud l. Stoenescu, S: Zilberstein, op. dt, p. 511
36
în acest sens: Cas. HI, decizia din 20 februarie 1906; decizia din 5 iunie 1901, apud Em. Dan. or. 58 şi 60, p. 213;
Cas. 1, decizia nr. 1316 din13 noiembrie 1931, apudC. Gr. C. Zotta, nr. 6, p. 141; C.S.J., secţia civila, decizia or.
357/1 99 1. In "Dreptul", 1993, nr. 5-6, p. 128. Judecătorii deliberării sunt, sub pedeapsa nulităţii, judecătorii
dezbaterii (P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel
Suceava In "Dreptul", 1996, nr. 4, p. 89), " Dacă hotărârea s-a pronunţat şi redactat chiar in ziua judecăţii, nu mai
este necesara O minuta aparte (Cas. II, decizia din 22 aprilie 1908; decizia din 5 februarie 1902, apud Em. Dan, nr.
53 - 55, p. 212-213; Cas. I, decizia nr. 2530 din 26 noiembrie 1937. apudC. Gr. C. Zotta, nr. 20, p. 142). Aceasta
împrejurare trebuie insa menţionată in corpul hotărârii, căci, altfel, potrivit legii, minuta şi hotărârea sunt doua acte
ce se îndeplinesc succesiv in timp şi îndeplinesc reguli proprii.
10
 a) Dacă i-a încetat calitatea de judecător;
b) Dacă a fost suspendat din funcţia de judecător.
În asemenea situaţii - potrivit art. 260 alin(2) in fine C.proc.civ. - procesul
se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca acestea să pună din nou concluzii
în faţa instanţei legal constituite. Reluarea minutei în dispozitivul hotărârii
elaborate ulterior presupune, fireşte, semnarea acelui dispozitiv de aceeaşi
judecători.37Atunci când s-a decis cu majoritate, nesemnarea opiniei minoritare nu
poate pune în discuţie validitatea hotărârii, aceasta fiind adoptată valabil38.
Minuta trebuie să corespundă întocmai rezultatului deliberării, numai astfel
ea fiind concludentă sub aspectul regularităţii formale a deliberării, al pretenţiilor
ce au făcut obiectul deliberării, al modului de soluţionare a acestor pretenţii şi al
calităţii celor care le-au soluţionat. Dispozitivul hotărârii trebuie să fie în
concordanţă cu minuta39.
Dispozitivul (minuta) se pronunţă în şedinţă publică de către preşedinte,
chiar în lipsa părţilor - art. 258 alin(2) C.proc.civ. Din acest moment, nici un
judecător nu poate reveni asupra părerii sale, el încetează să mai fie judecător în
acel litigiu", îndeplinirea formalităţii de prezentare a minutei în şedinţă publică
poate rezulta din orice elemente ale hotărârii, dar, urmând prevederile art.261 pct.6
C.proc.civ., rezultă că este necesară menţiunea cu privire la pronunţarea în şedinţă
publică. După pronunţarea în şedinţă publică, în partea de jos a minutei se va face
menţiune despre declararea orală a apelului sau a recursului ori despre renunţarea
părţii la calea de atac.
7.3. Elaborarea hotărârii. In esenţă, elaborarea hotărârii semnifică motivarea
acesteia. In condiţiile prevăzute de art. 261 pct.5 C.proc.civ. , hotărârea trebuie să
cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, precum şi
cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Când motivarea hotărârii nu se
poate face până la data pronunţării, ea se va face în termen de cel mult 30 de zile
de la pronunţare - art.264 alin.(l) C.proc.civ.
Când instanţa a fost alcătuită din mai mulţi judecători, preşedintele va putea
însărcina pe unul dintre ei cu redactare hotărârii40. Părerea judecătorilor rămaşi în
minoritate trebuie motivată în acelaşi timp cu hotărârea, în josul hotărârii.
Hotărârea se face în două exemplare originale, din care unul se ataşează la
dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre păstrare la dosarul de hotărâri al
instanţei. La judecătorie, preşedintele poate încuviinţa ca în locul celui de-al doilea

37
S-a considerat ca, in caz contrar, hotărârea este "nulă şi inexistentă." (Cas. II, decizia din 19 ianuarie 1904, apud
Em. Dan, nr. 74, p. 215). Totuşi, alteori, in jurisprudenţă şi in doctrină s-a opinat ca discordanţa dintre minuta şi
dispozitiv, sub aspectul semnăturilor, nu atrage nulitatea hotărârii, daca exista identitate intre conţinutul minutei şi cel
al dispozitivului hotărârii, căci semnarea este cerută doar in vederea identităţii dintre acestea (R.Va.silescu, op. cit., IV.
nr. 504, p. 33). în ce ne priveşte, consideram ca dispozitivul poate fi pus de acord cu minuta, nu insă şi invers
("Adevăratul dispozitiv al hotărârii este minuta semnata de judecători - Cas. I, decizia din 30 mai 1901, apudEm.
Dan, nr. 89, p. 216).
38
Cas. II, decizia din 22 aprilie 1908, apudEm. Dan, nr. 80, p. 215
39
Bunăoară, există o neconcordanţă flagrantă atunci când prin minuta se admite apelul, iar in dispozitiv se
constată perimarea apelului (C.S.J..secţia comercială, decizia nr. 5720/2000, in „Pandectele Române". 2002, nr. 4, p.
101). Or. prin minuta se respinge apelul, iar prin dispozitiv se trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru continuarea
judecăţii (CA. Cluj, secţia civila, decizia nr. 2705/2001, in "Pandectele Romane", 2002, nr. 4,P 101)
40
Hotărârea va fi controlata de completul de judecată şi ea devine, prin semnare, opera colectiva a acestuia [In
esenţa, textul art. 264 alin.(l) C. proc. civ. a rămas acelaşi şi după adoptarea Legii nr. 219/2005 pentru aprobarea
O.U.G. nr. 138/2000
11
exemplar al sentinţei să se treacă într-un registru dispozitivul ei, semnat de
judecătorul şi grefierul care au luat parte la judecată.
8.4. Comunicarea hotărârii. Articolul 266 alin.(3) C.proc.civ. arată că hotărârea
se va comunica părţilor, în copie, în cazul când aceasta este necesar pentru
curgerea unui termen de exercitare a apelului sau recursului41.
În principiu, comunicarea hotărârilor judecătoreşti şi a motivării acestora
urmează regulile de comunicare a actelor de procedură. Am adăuga doar că
scoaterea de către parte a unei copii de pe hotărâre nu echivalează cu comunicarea
hotărârii42. Când sunt mai multe părţi interesate, comunicarea trebuie să se facă
fiecărei părţi.
9.5. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii. Secţiunea având ca obiect
ipotezele enunţate a fost parţial modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă
nr. 138/2000, pct.91, vizând, cum lesne se poate deduce din chiar titlul acesteia43,
trei situaţii:
1. Îndreptarea hotărârii;
2. Lămurirea hotărârii;
3. Completarea hotărârii
Să le examinăm pe rând:
1. Îndreptarea hotărârii. Articolul 265 C.proc.civ. precizează că adăugirile,
ştersăturile sau schimbările în cuprinsul hotărârii, vor trebui semnate de judecător,
sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă. Totuşi, în hotărâre se pot strecura „erori"
sau „omisiuni", care trebuie îndreptate44.Articolul 281 C.proc.civ. reglementează
tocmai „îndreptarea hotărârilor". Elementele caracteristice acestei instituţii pot fi
considerate următoarele:
a. Deşi din textul art. 281 C.proc.civ. nu rezultă explicit care este instanţa
competentă să procedeze la îndreptarea erorilor sau omisiunilor, logic aceasta nu
poate fi decât aceea care a elaborat hotărârea a cărei îndreptare se cere;
b.Articolul 281 C.proc.civ. vizează atât hotărârile propriu-zise, cât şi
încheierile;
c. Articolul 281 C.proc.civ se referă la „erori sau omisiuni"; aşadar, nu pot face
obiect al procedurii de îndreptare, greşelile de fond45, acestea putând fi „îndreptate"

41
în ambianţa reglementarilor anterioare - dar nu mai puţin discutabil- izolat s-a considerat ca, in cazul
necomunicării hotărârii instanţei de fond,termenul de motivare a recursului începe sa curgă "de la data primei zile
de înfiinţare, de la aceasta data putându-se admite ca părţile au luat cunoştinţă de considerentele hotărârii atacate,
realizându-se astfel scopul pentru care se comunica hotărârea (CA. Bacău, secţia civila, decizia nr.671/1994, în
„Jurisprudenţa pe anul 1995", cit. supra. p. 31). S-ar institui însă, astfel, O situaţie inedita şi nepermisa de
echipolenlţă. Ni se paregreu de înţeles faptul ca hotărârea se va comunica parţial doar in cazul prevăzut de art. 266
alin. (3) C. proc. civ. Ea trebuie comunicata totdeauna, măcar pentru a asigura una dintre dimensiunile
transparenţei justiţiei.
42
Cas.I, decizia din 22 februarie 1899, apud Em. Dan, nr. 45, p. 242
43
O.U.G. nr. 138/2000 a fost aprobata prin Legea nr. 219/2005 (',Monitorul oficial al României", nr. 609 din 14 iulie
2005) .
44
Pentru unele consideraţii, a se vedea: D. Lupa.cu, G. Oprea, îndreptarea erorilor materiale în cauzele civile şi
penale, in "Dreptul", 1997, nr. 2, p. 45-51
45
Bunăoară, in reglementarea eu privire la contestaţia in anulare speciala, in art. 318 C. proc. civ. locuţiunea
"greşeala materiala" semnifica O [ greşeala de fapt de ordin procedural, care a condus la pronunţarea unei soluţii
eronate de către instanţa de recurs (Trib. Suprem, secţia civila, | decizia nr. 58/E11988, in "Revista româna de
drept", 1988, nr. 9, p. 69). S-ar putea spune ea s-au strecurat astfel unele inadvertenţe tehnologice: art. 281 C.
proc. civ. se refera la "erori sau omisiuni", iar art. 318 C. proc. civ., rămas nemodificat, a păstrat sintagma "greşeli
materiale". în realitate, cele doua căi de a acţiona - cererea de îndreptare şi contestaţia in anulare - sunt diferite
prin obiect, natura juridica şi finalitate .
12
numai prin intermediul căilor legale de atac;
d. Unele dintre aceste erori sau omisiuni sunt exemplificate chiar în cuprinsul
art.281 C.proc.civ, anume asupra numelui, calităţii şi susţinerii părţilor sau cele de
socoteli46;
e. îndreptarea se face din oficiu sau în urma unei „simple cereri"
f. Cererea se va soluţiona în aceeaşi compunere în care s-a dat hotărârea care
cuprinde greşeli sau omisiuni;
g. Soluţionarea cererii se face după cum va hotărî instanţa cu sau fără citarea
părţilor;
h. Pentru îndreptarea hotărârilor se pronunţă o încheiere, care este supusă
aceloraşi căi de atac de care era susceptibilă hotărârea îndreptată
i. întrucât legea nu prevede altfel, termenul pentru exercitarea căii de atac este
cel de drept comun, şi el curge, după caz, de la comunicarea hotărârii ori de la
pronunţarea acesteia, atunci când părţile au fost citate;
j. îndreptarea hotărârilor se poate face oricând, indiferent dacă hotărârea este
sau nu susceptibilă de executare silită;
k. Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârii;
2. Lămurirea hotărârii. In sensul art.281 C.proc.civ., în cazul în care sunt
necesare lămuriri „cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului
hotărârii sau acesta cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire",
se procedează la „lămurirea hotărârii"47. în esenţă, elementele specifice acestei
proceduri sunt următoarele:
a) Părţile pot cere lămurirea dispozitivului sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice
b) Cererea se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea;
c) Cererea poate fi formulată în termenul prevăzut de lege pentru declararea,
după caz, a apelului sau recursului împotriva acelei hotărâri48;
d) Instanţa rezolvă cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu,
totdeauna însă cu citarea părţilor;
e) Încheierea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care
s-a cerut lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice;
f) Din precizarea că lămurirea hotărârii se face de „instanţa care a pronunţat
hotărârea", urmează a se deduce că aceasta va rezolva cererea în aceeaşi
compunere în care ea a pronunţat hotărârea a cărei lămurire se cere.
g) Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de lămurirea hotărârii;

46
Au fost considerate "greşeli materiale": omiterea din dispozitiv fata de minuta a menţiunii cu privire la plata
onorariului de avocat (Trib. Bucureşti, secţia a rv*-a civila, decizia nr. 260/1990, "Culegere de practică judiciara pe
anul 1990", Editura „Şansa", Bucureşti, 1992, p. 133); neconcordanta dintre considerente şi minuta eu privire la
cota succesorala a unuia' dintre moştenitori (Jud. sect.5 Bucureşti, încheierea din 17 noiembrie 1994, apud D.
Lupaşcu, G. Oprea, p. 46); indicarea greşită a domiciliului reclamantului (Jud. sect.5 Bucureşti, încheierea din 24 iunie
1994, ibidem) S-a decis deci, in considerarea acestei precizări, ca cererea poate fi fl\cuta de orice persoana interesata
(Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 910/1954. in "Culegere de decizii", 1952-1954, voi, n, p. 313; Trib. Suprem,
secţia civilă, decizia nr. 1139/1967, in „Revista română de drept", 1967, nr. II. p.I)
47
Sub pretextul "Lămuririi hotărârii", nu poate fi modificata hotărârea în conţinutul ei; cu alte cuvinte, in condiţiile
ce vor fi arătate, hotărârea este interpretata", nu "reconsiderata" [Textul art. 281' alin. (1) C. proc. civ. a rămas
acelaşi prin pct. 38 al Legii nr. 219/2005
48
Din păcate, cum s-a observat (G. Boroi, op, cit, p. 468),legea nu prevede un termen pentru a solicita lămurirea
unei hotărâri care evocă fondul, pronunţata de o instanţă de recurs, termenul prevăzut de art. 28 1 2 alin. (1) c.proc.
civ., cuprins într-o dispoziţie speciala şi de stricta interpretare neputând fi preluat prin analogie
13
 h) Pentru lămurirea hotărârii, atunci când aceasta nu cuprinde suficiente date
care să permită executarea ei, părţile au alegerea folosirii procedurii
reglementate de art. 281lC.proc.civ., sau reglementată de art.400 C.proc.civ.49
3. Completarea hotărârii se face - cum precizează art. 281 C.proc.civ. - atunci
când instanţa „a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau
accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale"50 . In esenţă, elementele
specifice acestei proceduri sunt următoarele:
a. Se procedează la „completarea hotărârii" numai în situaţia în care instanţa s-a
pronunţat minus petiţia.51
b. „Completarea" se va face de instanţa care a pronunţat hotărârea, la cererea
părţii interesate;
c. Cererea poate fi făcută în acelaşi termen în care se poate declara, după caz,
apel sau recurs împotriva acelei hotărâri;
d. Cererea se soluţionează de urgenţă, prin hotărâre separată, cu citarea părţilor;
e. Instanţa chemată să-şi completeze propria hotărâre, se va pronunţa asupra
cererii de completare în aceeaşi compunere în care ea a dat hotărârea a cărei
completare se cere;
f. Instanţa pronunţă o hotărâre - întrucât cererea de completare implică o
activitate de judecată - supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură
cu care s-a solicitat completarea;
g. Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completarea hotărârii;
h. Pentru identitate de raţiune - şi în această ipoteză, ca şi în cazul lămuririi
hotărârii - partea are de ales între calea completării hotărârii, reglementată de
art. 2812C proc.civ., şi calea revizuirii, pentru ipoteza reglementată de art.322
pct.2 C.proc.civ52.
Spre deosebire de hotărârea de „interpretare" sau cea de „lămurire", hotărârea de
„completare" este ea însăşi o hotărâre prin care se soluţionează o parte din fondul
litigiului .

49
CSI, secţia civila, decizia nr .. 3780/2002, In „Dreptul", 2004, nr. 5 p. 271 (în acelaşi sens: C. Turianu, notă la
decizia menţionata, la paginile 255-257 din aceeaşi revista).
50
Situaţia de infrapetita constituia, anterior, şi un motiv de recurs (în sensul noii reglementări, a se vedea şi
prevederile art. 463 din nou! Cod de procedura civila francez). Nici aceasta modalitate de intervenţie ulterioara a
aceleiaşi instanţe nu poate sa aducă atingere autorităţii lucrului judecat; hotărârea se „completează", nu se
„reconsideră"
51
In opinia noastră, n-ar putea fi vorba de "completarea hotărârii" pentru situaţia de minus petita, ci, (eventual, de
exercitarea căii de atac împotriva hotărârii, atunci când: instanţa nu a omis un capăt de cerere, şi 1-a respins; instant a
nu a rezolvat acel capăt de cerere din cauza greşitei înţelegeri a cererii ori ca urmare a deformării sau a denaturării ei;
instanţa se face vinovata de denegare de justiţie
52
C. Turianu, nota cit. supra, p. 256 Din cuprinsul art. 6 alin. (2)-(3) al O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de
plată rezulta, implicit, posibilitatea acordării unui termen de graţie, dar el este mărginit în limitele legale de 1,0,
respectiv 30 de zile C,. Monitorul Oficial al României", nr. 422 din 30 iulie 2001. Ordonanţa a fost modificata şi
completata prin Legea nr. 29512002 pentru aprobarea ordonanţei, prin O.V.G. nr. 14212002 şi prin Legea
nr.19512004). Explicit însă posibilitatea acordării unui termen de graţie rezulta din cuprinsul art. 6 al ordonanţei,
introdus prin O.V.G. nr. 142/2002: In cazul creanţelor reprezentând obligaţii de plată a cotelor din cheltuielile
comune faţa de asociaţiile de proprietari sau locatari, precum şi cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor
fizice corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe, judecătorul, la cererea debitorului, va
putea, prin derogare de la dispoziţiile art. 6 alin. (3), sa dispună stabilirea unui termen de plata ori eşalonarea plăţii,
ţinând seama de motivele temeinice invocate de debitor in ceea ce priveşte posibilităţile efective de plata".

14
 CAPITOLUL III
HOTĂRÂRI CU TERMEN DE GRAŢIE

10.1. Înţelesul noţiunii „termen de graţie" şi natura termenului. Printr-un calc

al prevederilor art. 1134 din Codul civil francez, art. 969 C.proc.civ., într-o
formulare laconică şi imperativă, dispune: „Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante". Aşadar, o convenţie încheiată conform cu
exigenţele legii - conformă cu ordinea juridică şi aflată la adăpost faţă de orice
cauză de nulitate - este ea însăşi „lege" pentru părţi şi pentru instanţă - o „lege
convenită", dar asimilată sub aspectul forţei cu „legea impusă", exterioară
părţilor şi supraordonată voinţei lor. „Legea contractelor" - adică obligativitatea
lor - reprezintă una dintre condiţiile imanente ale „vieţii juridice" şi ale „păcii
sociale".
Şi totuşi, din considerente umanitariste ori - poate - în scopul de a întreţine
parteneriatul şi încrederea reciprocă a părţilor, legea civilă românească - ca şi legea
civilă franceză - permite judecătorilor - cum spune, cu aleasă prudenţă art. 1101
alin.(l)-(2) C.civ. - „să se acorde mici termene pentru plată şi să oprească
executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc"; ei „ nu vor uza
de această facultate decât cu mare rezervă". Judecătorilor li s-a conferit astfel
puterea - o veritabilă putere - de a acorda termen de graţie, „ în considerarea
poziţiei debitorului", cum precizează acelaşi art. 1101 C.civ. „ Poziţia debitorului"
este o sintagmă eufemistică; se are în vedere, în realitate, condiţia economică a
debitorului, starea lui precară sub aspect financiar, considerată însă ca o pasageră.
Reglementarea de principiu a hotărârilor cu termen de graţie se află în art.
262 C.proc.civ.: „în cazurile în care judecătorii pot da termen pentru executarea
hotărârii, ei vor face asta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi
motivele pentru care au încuviinţat termenul". Deci termenul de graţie este un act
de clemenţă judecătorească faţă de obligaţia datornicului de a executa
hotărârea. El constă în amânarea sau eşalonarea pe care judecătorul o acordă
debitorului, pentru executarea hotărârii. Acordarea termenului de graţie este o
facultate a instanţei. Articolul 1101 C.civ. cuprinde două recomandări pentru
judecători: să se acorde „mici termene";ei să uzeze de această facultate „cu mare
rezervă"
Termenul de graţie nu poate fi acordat când convenţia părţilor cuprinde clauza
rezolutorie expresă53. O întrebare totuşi stăruie: la încheierea convenţiei, datornicul
poate renunţa le termenul de graţie? Intr-o opinie, s-a susţinut că, într-o asemenea
situaţie, instanţa nu mai poate acorda termenul de graţie, deoarece el este o favoare
acordată datornicului la care acesta poate renunţa. Opinia contrară a fost considerată
53
P. Vasilescu, op. cit, IV, nr. 514, p. 54
15
mai întemeiată, deoarece termenul de graţie are un „caracter de echitate", iar dacă
renunţarea la acest termen ar fi valabilă, acesta ar deveni o „clauză de stil" , impusă
de creditor datornicului atunci când se încheie convenţia54
11.2. Condiţiile şi caracteristicile procedurii de acordare a termenului de graţie.
Din chiar cuprinsul art. 1101 C.civ. şi al art. 262 C.proc.civ. rezultă principalele
condiţii ale termenului de graţie şi elementele specifice procedurii de acordare a
acestuia:
a) Este un termen acordat debitorului pentru plata unei datorii exigibile;
b) Este un termen judiciar, pe care instanţa îl poate acorda în anumite cazuri şi în
anumite condiţii;
c) În lipsa unor determinări legale restrictive, trebuie admis că termenul de
graţie poate fi acordat nu numai de instanţa de fond, ci şi de instanţa de control
judiciar55;
d) Instanţa poate acorda termenul de graţie odată cu hotărârea de condamnare a
debitorului la plata datoriei;
e) Termenul poate avea ca rezultat amânarea plăţii întregii datorii sau
fracţionarea plăţii acesteia la mai multe date succesive;
f) Acordarea termenului de graţie împiedică, pe durata termenului, executarea
silită a datoriei „lăsând lucrurile în starea în care se găsesc56";
g) Termenul de graţie poate fi acordat, la cererea debitorului condamnat, dacă
există motive temeinice, mai concret, dacă instanţa consideră că situaţia
economico-financiară a debitorului, la momentul pronunţării hotărârii de
condamnare a acestuia, nu-i permite, temporar, să facă plata datoriei ori să facă
plata integrală;
h) Instanţa este suverană în a aprecia existenţa motivelor pentru acordarea
termenului de graţie.
i) Puterea instanţei de a acorda un asemenea termen este de ordine publică, aşa
încât părţile nu pot conveni dinainte că debitorul nu va putea cere un termen de
graţie, iar renunţarea anticipată de către debitor la dreptul de a cere un termen de
graţie, făcută unilateral, este nulă.
12.3. Efectele termenului de graţie. Termenul de graţie începe să curgă de la
comunicarea hotărârii, întrucât, efectele hotărârii se produc la momentul
54
Legea nu limitează durata termenului de graţie, rămânând deci la aprecierea instanţei fixarea rezonabila a
duratei, pentru a nu periclita astfel nici interesele creditorului. Dar tocmai în considerarea şi a intereselor
creditorului, ar fi credem justificata, ca şi în legislaţia franceza [art 1244 alin. (2) C. civ., în urma Legii din 11
octombrie 1985 stabilirea duratei maxime a termenului de gratie. în acest sens s-a procedat prin dispoziţiile art. 6
alin. (3) din OG. or 5/2001 în procedura somaţiei de plata w Aşadar, instanţa care, tranşând litigiul, a pronunţat
hotărârea de condamnare, nu o alta instanţă
55
Avem însă în vedere numai instanţa de apel, nu şi cea de recurs, întrucât hotărârea definitiva nu mai poate fi
modificată, principiul puterii lucrului judecat semnificând imutabilitatea litigiului. Instanţa de recurs ar putea acorda
termenului de graţie numai dacă, în condiţiile legii, recursul ar fi devolutiv
56
Jurisprudenţial şi doctrinar a fost controversata problema de a şti dacă termenul de graţie poate fi acordat de
instanţa de executare, prin hotărârea ce soluţionează contestaţia la urmărire (A se vedea, bunăoară: Cas. II,
decizia din 5 noiembrie 1890, in "Buletinul înaltei Curţi de Casaţie", 1890, p. 1311; Cas. II, decizia din 29 ianuarie
1886, în acelaşi buletin, 1886, p. 82). Consecvenţi in ideea ca prin contestaţia propriu-zisa nu se poate nici măcar
modifica hotărârea pusa in executare, consideram că instanţa de executare nu poate acorda termenul de gratie (in
acelaşi sens - se pare - a se vedea: S. Zilberstei/.', V.M. Ciobanu, I. Biicanu, Drept procesual civil. Executarea silită
Editura „Lumina Lex", Bucureşti,1996, p. 237). Singura excepţie, admisibilă, ar fi aceea când titlul susceptibil de
executare provine de la un alt organ de jurisdicţie decât instanţa judecătorească (De altfel s-a admis ca acordarea
termenului de graţie poate fi pusa in relaţie nu numai eu O hotărâre de condamnare, ci şi cu un titlu executoriu
convenţional - M. B. Cantacuzino, op. cit, p. 466: Cas. II decizia din 9 ianuarie 1886,in "Buletinul Curţii de Casaţie",
1886. p. 82).
16
comunicării ei57. Când hotărârea care cuprinde termenul de graţie a făcut obiect al
apelului, termenul începe să curgă de la confirmarea ei către instanţa de apel.
În cazul acordării unui termen de graţie, executarea nu se va putea face decât
după împlinirea termenului58- art. 381 C.proc.civ. Totuşi, în condiţiile prevăzute de
art. 382 C.proc.civ59., executarea se va putea face şi înainte de împlinirea
termenului.
Termenul de graţie suspendă şi termenul de îndeplinire a actelor de executare.
Actele de executare făcute înainte de începerea termenului de graţie nu se mai
refac, urmând să fie îndeplinite celelalte acte, după trecerea termenului de graţie60.
Termenul de graţie nu împiedică însă actele de conservare, beneficiul acordat
debitorului nu poate implica expectativa creditorului.61
Termenul de graţie, raportat fiind la o datorie exigibilă, nu împiedică o
compensaţie legală, când sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale acestui mod de
stingere a obligaţiilor, art. 1146 C.civ. spunând de altfel, in terminis, că „termenul
de graţie nu împiedică compensaţia". Compensaţia nu numai că foloseşte
datornicului, care astfel se eliberează de datorie, dar, el devenind creditor al
creditorului său, dovedeşte că are mijloace de plată.
Termenul de graţie nu face să înceteze daunele moratorii, creditorul punând în
întârziere pe debitorul său prin chiar cererea de chemare în judecată; de la acest
moment al punerii în întârziere, daunele moratorii curg până la plata datoriei.
Dacă, în cursul termenului de graţie, debitorul a plătit, plata trebuie considerată
ca valabil făcută62.
Alte câteva concluzii ale doctrinei de specialitate credem că ar fi utile : în
situaţia debitorilor solidari, instanţa poate acorda termen de graţie tuturor sau
numai unora dintre ei, pe aceeaşi durată sau pe durate diferite, în raport cu
circumstanţele în care se află fiecare; termenul de graţie acordat numai unuia dintre
datornicii solidari profită şi celorlalţi, dar în sensul că ei nu pot fi obligaţi să
plătească decât datoria rămasă după scăderea celei pentru care s-a acordat termenul
de graţie; termenul de graţie acordat datornicului principal foloseşte şi garantului,
căci, în caz contrar, dacă garantul ar fi el însuşi urmărit, el ar putea cere plata de la

57
Art. 127 al Codului de procedura civila deja 1900 avea un text util şi lămuritor la care nu se prea ştie de ce s-a
renunţat: "Termenul va curge din ziua darii sentinţei, când este contradictorie, şi din ziua significării in persoană
sau la domiciliu, când este data in lipsa" in actuala reglementare, întrucât "legea nu dispune altfel", potrivit art. 102
alin. (1) C.proc.civ., termenul începe sa curgă de la data comunicării actului de procedura, cu toate ca hotărârea nu
este un simplu act de procedura. mD. Alexandresco, op. cit.. VI, p. 506
58
Executarea silită este suspendata şi nici un act de executare nu se mai poate face înlăuntrul termenului de graţie
(Cas. II, decizia din 14 ianuarie 1902, apudEm. Dan, op. cit., nr. 9, p. 230).
59
Adică: a) Dacă debitorul a fugit; b) Dacă debitorul risipeşte averea sa mobila şi imobilă; c) Dacă alţi creditori
executa alte hotărâri asupra averii debitorului; d) Dacă prin fapta sa debitorul a micşorat asigurările date
creditorului sau nu a dat asigurările promise ori încuviinţate sau el este în stare de insolvabilitate îndeobşte
cunoscuta.
60
Vasilescu, op. cit., IV, nr. 517, p. 58.
61
S-a opinat deci ca, bunăoară; creditorul poate cere punerea peceţilor asupra bunurilor datornicului său încetat
din viata, poate interveni in procesul de împărţeală in care datornicul este părtaş, poate accepta moştenirea
refuzată de datornic, sub beneficiu de inventar, el poate face sechestru asigurător şi, potrivit unora, chiar poprire (A
se vedea: G. Tocilescu, op. cit., nr. 148: D. Alexandresco, op. cit, VI, p. 508; p. Vasilescu, op. cit, IV, nr. 517, p. 58).
62
Izolat, s-a susţinut totuşi ca datornicul ar putea cere remiterea plăţii. Din perspectiva raţiunilor ce stau la
fundamentul prevederilor art. 1023 C.civ. "ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate replăti" - şi ale art. 1024
C.civ. - "termenul este presupus totdeauna ca s-a stipulat in favoarea debitorului", -raţiuni aplicabile şi la ipoteza aici
examinata, opinia in discuţie nu poate fi acceptata. De altfel, făcând plata, chiar din greşeala, aceasta semnifică
faptul ca datornicul nu mai are nevoie de termen de gratie
17
datornicul principal; poate dobândi termen de graţie şi terţul care intervine pentru a
plăti în locul datornicului, în vederea subrogării în drepturile creditorului.

13.4. Situaţii în care nu se poate acorda termen de graţie sau se pierde beneficiul
acestuia. Asemenea situaţii sunt cale prevăzute de art. 263 şi de art. 382 C.proc.civ.
142:
a.Când bunurile debitorului sunt urmărite şi de alţi creditori;
b.Când debitorul se află într-o stare de insolvabilitate notorie;
c.Când debitorul, prin fapta sa, a micşorat garanţiile date creditorului sau când nu a
dat garanţiile promise;
d. Când debitorul a fugit;
e. Când el risipeşte averea sa mobilă şi imobilă. Legea civilă prevede de
asemenea alte câteva asemenea situaţii, bunăoară: dacă vânzătorul este în pericol
de a pierde lucrul şi preţul, rezoluţia vânzării de imobile „se pronunţă de îndată" -
art. 1336 alin.(l) C.civ.; în cazul unui pact comisoriu expres - art. 1367 C.civ.; în
cazul rezoluţiuni vânzărilor de denariate - producte - şi de lucruri mobile - art.
1370 C.civ.; depozitul trebuie să se restituie „îndată ce s-a reclamat" - art. 1616
C.civ. Articolul 44 C.com. prevede că în obligaţiile comerciale judecătorul nu
poate acorda termenul de graţie permis de art. 1201 C.civ.63. De asemenea, nu
operează termenul de graţie în materia cambiei, biletului la ordin şi a cecului - art.
97 şi 106 din Legea nr.58/1934, precum şi art. 78 din legea 59/193464.
Pentru a înceta beneficiul termenului de gratie, creditorul va face o cerere instanţei care
l-a acordat; aceasta, cu citarea părţilor, pe baza dovezilor administrate,va încuviinţa sau va
respinge cererea.

63
Textul vizează toate raporturile juridice având o natura comerciala (Pe larg, a se vedea : I.L Georgescu, Drept
comercial roman, lucrare revăzută, completată şi adusa la zi de I. Băcanu, Editura „Lumina Lex", Bucureşti, 1944, p.
57). Din cuprinsul art. 44 C.com., prin care se interzice sine modo acordarea termenului de gratie, nu se poate
deduce - sub titlul unui principiu - ca, in materie comerciala, termenul este totdeauna esenţial.
64
A se vedea şi OG. nr. 11/1993 pentru modificarea Legii nr. 58/1934 si a Legii nr. 59/1934 („Monitorul Oficial al
României", nr. 201 din 23 august 1993). aprobata prin Legea nr. 83/1994 (în pofida celor prevăzute in ordonanţa,
cele doua legi n-au fost încă republicate, cu modificările ce Ii s-au adus), in legătura cu pierderea termenului, a se
vedea, in materie de vânzare, prevederile art. 1367 C.civ., iar in materie de împrumut prevederile art. 1582 C.civ.

18
 CAPITOLUL IV
INVESTIREA CU FORMULĂ EXECUTORIE

14.1. Reglementare şi semnificaţii. Hotărârea judecătorească conferă aceluia care

a dobândit-o în profitul sau dreptul de a proceda, dacă este cazul, la executarea
silită a acesteia. Prin referire la reglementarea anterioară, art. 372 C.proc.civ.
spunea că executarea silită se poate face în virtutea unei hotărâri judecătoreşti sau
în virtutea unui titlu executoriu; art. 274 C.proc.civ precizează că "nici o hotărâre
nu se va putea executa dacă nu este investită cu formula executorie prevăzută de
art. 269. alin.(l). Articolul 379 alin.(l) C.proc.civ. spunea de asemenea că "nici o
urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât În virtutea
unui titlu executor sau a unei hotărâri date cu execuţie provizorie şi pentru o
creanţă certă, lichidă şi exigibilă".
Reglementarea cuprinsă în cele două texte de referinţă era criticabilă sub mai
multe aspecte:
a) Atât prevederile art. 372 C.proc.civ. cât şi cele ale art. 379 alin.(l) c.proc.civ.
puteau conduce la concluzia, evident eronată, că hotărârile judecătoreşti nu
sunt titluri executorii;
b) Dacă, totuşi, se admite că hotărârea judecătorească este titlu executoriu, în
considerarea celor prevăzute în art. 379 alin.(l) c.proc.civ., se putea spune,
iarăşi eronat, că semnifică un asemenea titlu numai "hotărârile date cu
execuţie provizorie" ori, dimpotrivă, că hotărârea dată cu execuţie provizorie
nu este titlu executor, din moment ce, prin conjuncţia adversativă "sau", ea
este scoasă, formal lingvistic, din perimetrul titlurilor executorii;
c) Pe temeiul art. 372 lit.a) C.proc.civ., admiţându-se că sunt titluri executorii
"hotărârile judecătoreşti", se putea deduce - printr-o interpretare restrictivă,
in terminis, dar contrară realităţii juridice - că nu sunt titluri executorii
hotărâri le altor organe cu activitate jurisdicţională decât instanţele
judecătoreşti;
d) Art. 379 alin.(l) in fine C.proc.civ. preciza şi precizează că datoria trebuie să
fie "certa şi lichidă". Neîndoielnic, este merituos faptul că însăşi prevederile
art. 379 C.proc.civ. definesc cele două condiţii de fond ale creanţelor -
caracterul "cert" şi cel "lichid" - dar nu se face vorbire despre o a treia
condiţie - cumulativă celorlalte două - anume "exigibilitatea" creanţei or,
potrivit art. 1023 C.proc.civ., nu se poate cere plata unei creanţe înainte ca
aceasta să fi ajuns la termen. De asemenea, nu s-ar putea cere plata unei
creanţe pentru care, prin hotărârea pronunţată, instanţa a acordat termen de
graţie, în condiţiile art. 262 C.proc.civ.
19
 În reglementarea actuală, pe de o parte, art. 372 C.proc.civ. prevede:
"executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a
unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlul executoriu". Sunt astfel
spulberate posibilele confuzii sau sofismele de genul celor arătate. Articolul 379
alin.(l) C.proc.civ. spune doar că "nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau
imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă".
Abstracţie făcând însă de asemenea consideraţii, cert rămâne faptul că o
hotărâre judecătorească poate fi pusă în executare numai dacă ea a fost investită cu
formulă executorie. In sensul art. 379 alin.(l) C.proc.civ., "nici o hotărâre
judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită cu formula executorie
prevăzută de art. 269 alin (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile
executorii provizoriu şi de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără
formulă executorie". Formula executorie este un ordin dat în numele Preşedintelui
României şi o împuternicire a agenţilor administrativi şi ai forţei publice să execute
hotărârea. Spre credinţă - cum spune art. 269 C.proc.civ. - hotărârea se semnează
de preşedinte şi de grefier. Formula executorie nu face parte din hotărâre .
Natura executorie a titlului este atestată formal prin investirea acestuia cu
,,formulă executorie", astfel deschizându-se oficial posibilitatea recurgerii la
măsuri de "constrângere statală". In aceste condiţii, investirea cu o formulă
executorie ni se pare nu numai utilă, ci şi
necesară .
15.2. Elemente caracteristice procedurii de investire cu formulă executorie. Între
aceste elemente am reţine cu deosebire următoarele:
a. In privinţa hotărârilor judecătoreşti, nu fac obiectul investirii cu formulă
executorie, în sens larg vorbind, hotărâri le executorii prin ele însele. In acest sens,
art. 374 alin.(l) in fine C.proc.civ. precizează că nu sunt supuse investirii cu o
formulă executorie încheierile executorii (bunăoară, încheierea prin care se
înfiinţează sechestrul asigurător - art.259 alin.(2) C.proc.civ.; încheierea prin care
se înfiinţează poprirea - art.597 alin.(2) c.proc.civ.), hotărârile executorii
provizoriu - art. 278-279 C.proc.civ.; alte hotărâri prevăzute de lege (de exemplu,
hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială
art.720 C.proc.civ.);
b. Astfel cum precizează art. 367 alin.(l) C.proc.civ., se învestesc cu formulă
executorie ,,hotărârile care au rămas definitive65” ori au devenit irevocabile;
c. Investirea cu formulă executorie se face în toate cazurile în prima instanţă66 ;
d. Investirea se face la cererea creditorului, care, în acest scop, va depune la
executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel, cererea de executare silită şi
titlul executoriu;

65
Cu privire la constituţionalitatea acestei sintagme, a se vedea: Decizia Curtii Constituţonale, nr. 451/2005, din
Monitorul Oficial al României nr.1 din 8 februarie 2005. Întra-devăr, astfel se asigură celeritatea în derularea
procedurii de executare silită, în concordanţă cu reglementarea de principiu, consacrată prin art.300 C. proc.
Civ.,potrivit căruia recursul nu este suspensiv de executare decât în cazurile expres şi limitativprevăzute de lege.
66
Dispoziţiile art. 374 alin. (2) C.proc.civ.,potrivit cărora , învestirea hotărârilor cu formula executorie se face de
prima instanţă, nu pot fi aplicate prin analogie, şi celorlalte titluri executorii prevăzute de lege, altele decât
„hotărârile”;În privinţa acestor titluri, observând prevederile art.373 alin. (1) C.proc.civ. , competent de a dispune
executarea, revine instanţei de executare, mai precis, judecătoriei în circumscripţia căreia se va face executarea,
dacă legea nu dispune altfel.
20
 e. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa
de executare;
f. Investirea se face printr-o încheiere , fără citarea părţilor;
g. Hotărârea învestită se va da numai părţii care a câştigat67 sau reprezentantului
său;
h. Cererea de revocare a încheierii - definită ca ordin de a executa - trebuie
adresată tot instanţei care a investit hotărârea cu formulă executorie, fiind de
principiu că o hotărâre nu poate fi retractată de o altă instanţă68 ;
i. Pentru a investi cu formulă executorie, instanţa verifică aspectul formal al
actului, regularitatea exterioară a acestuia, creând prezumţia de regularitate
internă, cu privire la fond, cât şi cu privire la condiţiile judecăţii ;
j. Dacă investirea cu formulă executorie nu a fost anulată, prin chiar această
investire hotărârea în cauză trebuie considerată ca definitivă69;
k. Art. 374 alin(l) C.proc.civ., referindu-se la investirea cu formulă executorie a
"hotărârilor", înseamnă că titlul îl constituie întreaga hotărâre, nu numai
dispozitivul acesteia70;
l. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de investire cu
formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile prevăzute
de lege nu este supusă nici unei căi de atac - art. 3733 alinul1) C.proc.civ., nou
introdus;
m. Încheierea prin care preşedintele instanţei judecătoreşti respinge cererea de
învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti, sau a altui înscris, ori
cererea de eliberare de către instanţă a titlului executoriu în cazurile prevăzute de
lege, poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la
pronunţare, "pentru creditorul prezent" şi de la comunicare, pentru cel lipsă;
n. În sensul art. 374 alin. Ultim C.proc.civ., încuviinţarea executării silite în
România a hotărârilor date în ţări străine se face potrivit legii speciale. Se vor
aplica deci prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat71. Potrivit art. 173 din această lege, "hotărârile străine
care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le executa, pot
fi puse în executare pe teritoriul României pe baza încuviinţării date, la cererea
persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se
efectueze executarea";
o. Dispoziţiile referitoare la investirea cu formulă executorie au caracter
imperativ, aşa încât nerespectarea lor atrage nulitatea urmăririi72.

67
Cererea de eliberare a copiei cu formula executorie nu este un act de executare, pentru a întrerupe prescripţia, ci
numai un act de procedură în vederea executării .
68
Cas.1, decizia din 3 iunie 1903, Em. Dan, nr.2, p.539
69
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 404/1967, în „Culegere de decizii”, 1967, p. 301
70
În acelaşi sens s-a făcut observaţia că, potrivit Art. 261 C. proc.civ., dispozitivul reprezintă numai o parte a
hotărârii S. Zilberslein, V.M.Ciobanii, op. cit., 1. p. 96
71
Pe larg a se vedea: S. Zilberslein, Procesul civil internaţional, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti 1994, p.124.
72
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 633/1969, în „Culegere de decizii”, 1969, p. 271-273
21
 CAPITOLUL V
EXECUŢIA VREMELNICĂ

16.1. Noţiune şi forme. Astfel cum s-a precizat, executarea unei hotărâri nu se
poate face decât atunci când aceasta a devenit definitivă. Exercitarea apelului şi, în
condiţiile prevăzute de lege73, a recursului suspendă executarea hotărârii. Totuşi,
prin abatere de la regulă că numai o hotărâre definitivă este susceptibilă de punere
în executare, legea reglementează execuţia vremelnică sau provizorie. Este vorba
deci de executarea unei hotărâri de fond nedefinite.
Execuţia vremelnică poate îmbrăca una dintre următoarele două forme:
a) Execuţia vremelnică de drept (art. 278 C.proc.civ.);
b) Execuţia vremelnică judecătorească ( art. 279 C.proc.civ.)
17.2. Cazurile în care operează formele de execuţie vremelnică. Pentru execuţia
vremelnică de drept, aceste cazuri sunt precizate limitativ de art. 278.C.proc.civ.
(l°), iar pentru execuţia vremelnică judecătorească de art. 279 C.proc.civ.(2°).
1°.Execuţia vremelnică de drept. Articolul 278 C.proc.civ. arată că hotărârile
primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:
a) Plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de
muncă, precum şi a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
b) Despăgubiri pentru accidentele de muncă;
c) Rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere74 sau alocaţie
pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
d) Despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori a
sănătăţii, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
e) Reparaţii grabnice75;
f) Punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului;
g) Pricini privitoare la posesiune, numai în ce priveşte posesiunea;
h) In cazul prevăzut de art.270 C.proc.civ., adică în cazul hotărârilor parţiale,
date când pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului ;
i) În orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie .
2°.Execuţia vremelnică judecătorească. Articolul 279 C.proc.civ. arată că
instanţa poate încuviinţa execuţia vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori
de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă de:
a) Temeinicia vădită a dreptului;
b) Starea de insolvabilitate a debitorului;
c) Existenţa unei primejdii vădite în întârziere.
Din economia dispoziţiilor art. 279 C.proc.civ. rezultă că:
a) Această formă de execuţie vremelnică vizează hotărârile privitoare la
73
Avem în vedere dispoziţiile art. 304 C.proc.civ., coroborate cu prevederile art. 361 C.proc. civ., precum şi cele ale
art. 300 din C.proc. civ.
74
S-a opinat ca în cazul sistării sau reducerii pensiei, nu sunt aplicabile prevederile art. 278 din C.proc.civ., dar
acestea ar fi aplicabile atunci când se majorează pensia de întreţinere ( V.M. Ciobanii, op. cit.., p.280)
75
Cererea poate fi făcută atât de chiriaş, cât şi de către proprietar ( a se vedea şi art. 1421 C.proc.civ.)
22
 bunuri;
b) Încuviinţarea execuţiei vremelnice se face de către instanţă la cererea
părţii;
c) Dacă execuţia vremelnică este încuviinţată, partea va fi obligată la
depunerea unei cauţiuni;
d) Încuviinţarea execuţiei vremelnice rămâne cu totul la aprecierea instanţei;
e) Cea din urmă ipoteză - existenţa unei primejdii vădite în întârziere -
dovedeşte că celelalte sunt doar exemplificative.
Articolul 279 alin.(2) C.proc.civ. prevede două situaţii în care nu se poate
încuviinţa execuţia vremelnică:
a) În materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau
oricăror alte lucrări având o aşezare fixă;
b) Când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din
cartea funciară.
Cererea de execuţie vremelnică se va putea face şi verbal în instanţă, până la
închiderea dezbaterilor. Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi
făcută din nou în apel76 art. 279 alin. ultim C.proc.civ.
18.3. Suspendarea execuţiei vremelnice. Indiferent dacă execuţia vremelnică este
de drept judecătorească - legea nefăcând distincţie între acestea, sub aspectul
suspendării ea poate fi suspendată în condiţiile prevăzute de art. 280 c.proc.civ. în
sensul celor prevăzute de acest articol:
a) Cererea pentru "suspendarea execuţiei vremelnice" se va putea face fie
odată cu apelul, fie în tot cursul instanţei de apel. Deşi legea nu o spune, opinăm
că printr-o astfel de cerere s-ar putea solicita suspendarea totală sau numai în parte
a execuţiei vremelnice;
b) Cererea se poate depune fie la prima instanţă, fie la instanţa de apel,
situaţie în care se va alătura în copie legalizată, dispozitivul hotărârii;
c) Cererea de suspendare se judecă de către instanţa de apel;
d) Suspendarea va fi încuviinţată numai cu dare de cauţiune, al cărui
cuantum îl va fixa instanţa;
e) Până la soluţionarea cererii de suspendare, suspendarea va fi încuviinţată
vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu
respectarea cerinţei de a se da cauţiunea în cuantumul fixat de instanţă.

76
Textul ar fi trebuit să prevadă că cererea pentru încuviinţarea execuţiei vremelnice se face separat de cererea de
apel şi ea să se judece înainte de soluţionarea apelului, întrucât hotărârea dată asupra apelului este ea însăşi
executorie. Rezolvarea cererii odată cu apelul fie n-ar mai prezenta nici un interes pentru parte, fie ar fi în
contradicţie cu hotărârea dată în apel. În sensul arătat pot fi invocate şi prevederile art. 280 ali. Ultim C. proc.civ.,
potrivit cărora, până la dezlegarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin
ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului.
23
 CAPITOLUL VI
DESPĂGUBIRI ŞI CHELTUIELI DE JUDECATĂ

19.1. Despăgubiri. Hotărârea judecătorească trebuie să se refere, dacă este cazul, şi

la plata despăgubirilor, stabilind mărimea acestora.
Dintre diversele forme de despăgubiri interesează în context, cele pentru acoperirea
daunelor judiciare sau procesuale (1°) şi a daunelor cominatorii (2°).
1°. Despăgubirile pentru daune judiciare sau procesuale sunt cele ce rezultă
din împrejurările procesului.77 Articolul 723 C.proc.civ., sancţionând ceea ce,
impropriu, se numeşte "abuz de drept", arată că drepturile procedurale trebuie
exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege, precizând apoi că "partea care foloseşte aceste drepturi în chip
abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite". Este un text de principiu, uneori
particularizat la diversele situaţii procesuale 78 . Astfel, art.l08 C.proc.civ. prevede
că acela care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecăţii sau
executării silite, prin una dintre faptele prevăzute de art. 108’ sau de art. 1082
C.proc.civ., la cererea părţii interesate va putea fi obligat de către instanţa de
judecată ori după caz, de către preşedintele instanţei de executare, la plate unei
despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare. Despăgubirea se stabileşte prin
încheiere executorie, iar împotriva încheierii se poate face numai cerere de
reexaminare -art.l085 alin.(l) C.proc.civ.
Despăgubirile pentru daunele judiciare sau procesuale se caracterizează prin
următoarele:
a) Despăgubirile se acordă de către instanţă numai la cererea părţii vătămate.
Instanţa însă, în condiţiile legii, va putea aplica din oficiu o amendă;
b) Vătămarea nu se prezumă, ea trebuie dovedită de partea care se consideră;
vătămată şi care va aproxima cuantumul despăgubirilor ;
c) Fapta generatoare de prejudiciu rezultă a fi o faptă săvârşită cu intenţie, cu
"rea-credinţă" sau cu "vădită rea-credinţă" 79;
d) În sensul prevederilor arătate, rezultă a fi vorba de despăgubiri pentru
prejudicii materiale, dar credem că trebuie admisă şi ipoteza despăgubirilor pentru
prejudicii morale ;
e) Instanţa trebuie să-şi motiveze hotărârea de acordare a despăgubirilor
cerute, determinând şi cuantumul sau forma de realizare a acestor despăgubiri ;
f) Despăgubirile sunt acordate în favoarea părţii vătămate, indiferent de

77
P.C. Vasilescu, op. cit. IV, nr. 521, p. 68
78
Pe larg a se vedea: I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1998, p. 203
79
Ni se pare însă discutabilă afirmaţia că legea „prezumă dolul”(M. Tăbărcă, Excepţiile procesuale în procesul civil,
Editura Rosetii, Bucureşti, 2002, p. 25). Dacă legea „prezumă dolul” cel în cauză va trebui el însuşi să facă dovada
contrară. S-ar putea spune însă că faptele uitate implică dovada dolului, ca o condiţie de obligare la despăgubiri.
24
rezultatul procesului în cursul căruia s-a săvârşit fapta cauzatoare de prejudiciu 80;
g) Cererea de despăgubiri semnifică un litigiu auxiliar, tranşat printr-o
hotărâre, printr-un act deci de jurisdicţie, aşa încât - ca şi în situaţia amendării -
instanţa poate reveni asupra despăgubirilor acordate "numai" prin admiterea unei
cereri de reexaminare. Cererea se face potrivit art.l085 alin.(2) C.proc.civ., în cel
mult 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de la data
comunicării încheierii. Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în
camera de consiliu, de către instanţa de judecată sau de preşedintele instanţei de
executare care a aplicat despăgubirea -art1085alin (3) C.proc.civ.
2°. Daunele cominatorii reprezintă măsuri de constrângere prin stabilirea
unor sume de bani pe care, în sens larg vorbind, debitorul obligaţiei de a face sau
de a nu face este obligat, prin hotărâre judecătorească, să le plătească pentru fiecare
zi de întârziere, până la executarea obligaţiei. Daunele cominatorii nu sunt
condiţionate de existenţa unui prejudiciu, ele nu reprezintă deci o despăgubire, ci
un mijloc juridic de constrângere a debitorului să-şi îndeplinească obligaţia. În
sensul aici reţinut, am opinat că daunele cominatorii ai mai degrabă semnificaţia
unor amenzi judiciare şi ele ar trebui să fie reglementate ca atare. Pentru a
exemplifica, menţionăm că, atunci când înscrisul trebuitor ca probă se află în
păstrarea unei autorităţi ori când el este deţinut de o altă persoană, instanţa, luând
măsuri pentru aducerea lui, va putea stabili o amendă judiciară şi despăgubiri
pentru paguba cauzată pentru amânarea judecăţii (art.175, art.108 pct.2 lit.e şi
articolul 108° C .proc.civ., în noua formulare a acestor texte). Dar legea are
posibilitatea stabilirii unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere prin chiar
hotărârea finală. Astfel, potrivit art.24 din Legea nr.54/ 2004, dacă în urma
admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată "să încheie, să înlocuiască, sau
să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt
înscris", executarea hotărârii "definitive şi irevocabile" se va face în termenul
prevăzut în cuprinsul ei, iar lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la
data rămânerii irevocabile a hotărârii; dacă termenul nu este respectat, "se va aplica
conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de
20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are
dreptul la despăgubiri pentru întârziere".
20.2. Cheltuieli de judecată. Deşi gratitudinea justiţiei reprezintă "complementul
natural" al egalităţi lor părţilor în procesul civil, înfăptuirea serviciului public al
justiţiei implică unele cheltuieli pe care o parte sau părţile le avansează, urmând ca
ele să fie rezolvate apoi potrivit regulilor stabilite prin lege.
1°. Reglementare, "partea care cade în pretenţiuni - spune art' 274 alin.(l)
C.proc.civ. - va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată". Se mai
arată apoi că instanţa nu poate micşora unele dintre cheltuielile de judecată pe care
partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut, dar ea poate mări sau micşora
onorariile avocaţilor ori de câte ori va constata că sunt prea mici sau prea mari faţă
de valoarea pricinii sau munca îndeplinită .
80
Deşi fostul art. 154 C.proc.civ., a fost abrogat prin art I pct. O.G.U.nr. 138/2000, principiul rămâne: despăgubirea
nu se deduce din cuantumul cheltuielilor de judecată, pentru ea nu are regimul juridic al acestor cheltuieli, şi nici nu
se restituie, chiar dacă partea care a dobândit-o pierde procesul ( în acelaşi sens: M. Tăbărcă, op. cit., p. 25)
25
 Articolul 275 C.proc.civ. precizează condiţiile în care pârâtul nu va putea fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Articolul 276 C.proc.civ. reglementează problema compensării cheltuielilor
de judecată, iar art.2 77 C.proc.civ. modul de stabilire a cheltuielilor de judecată
atunci când sunt mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi.
În fine art. 81 C.proc.civ. reglementează problema cheltuielilor de judecată
în cazul în care s-a încuviinţat asistenţa judiciară. Cheltuielile pentru care partea a
beneficiat de scutiri sau reduceri vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta
a căzut în pretenţiile sale.
2°. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată.
Având ca reper prevederile art. 274 alin. (1) C.proc.civ. în sensul cărora cheltuielile
de judecată le suportă "partea care cade în pretenţiuni", s-a admis ideea că la
fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală
a părţii81, culpă dovedită prin aceea că ea a pierdut procesul82. Unora dintre
doctrinari, principiul culpei procesuale a părţii nu li s-a părut îndestulător,
adăugând că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază şi principiul răspunderii
civile delictuale.
Alte câteva precizări considerăm a fi necesare; culpa procesuală nu
presupune în mod necesar reaua-credinţă, pentru care art. 723 C.proc.civ. prevede
alte sancţiuni, culpa procesuală există şi atunci când cererea a fost anulată ca
netimbrată83 , când cererea s-a perimat84, când cererea s-a respins întrucât pârâtul
şi-a îndeplinit obligaţiile în timpul judecăţii85 ori când el a obţinut admiterea
recursului, depunând însă abia în instanţa de recurs un înscris pe care a refuzat să-i
prezinte la fond .
Culpa procesuală nu rezultă implicit din soluţia dată procesului. Nu mai
puţin însă art. 274 C.proc.civ. se referă la poziţia judiciară a părţii care a câştigat
procesul.
3°. Reguli fundamenta le în materia cheltuielilor de judecată pot fi
considerate următoarele: exclusivitate procesuală, toate sumele avansate în vederea
realizării judecăţii, în acest sens, Art. 274 alin.(2) C.proc.civ. arată că "judecătorii
nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozitul proporţional,
plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care
partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut". Alineatul următor al aceluiaşi articol
precizează că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze numai
"onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori
de cate ori vor constata, motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de
valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat" . Articolul 274 alin.(2) şi (3)
C.proc.civ., pe de o parte, exemplifică aşadar ce anume se cuprinde în cheltuielile

81
în acest sens: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare or.111/1959, în „Culegere de decizii de
îndrumare”, 1962, p.282
82
Dacă, în cursul procesului, s-au acordat cheltuieli şi părţii care, prin hotărâre definitivă a pierdut procesul,
acestea nu se vor mai executa, iar dacă au fost executate, ele se vor adăuga la cheltuielile ce trebuie plătite părţii
care a câştigat.
83
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia or. 539/1970, în „Revista română de drept”, 1970, or.9, p.162
84
Trib. Reg. Braşov, secţia civilă, nr.372/1965, cu nota de A. Hilsenrad, în „Justiţia nouă”, 1965, nr. II, p.134
85
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 619/1977, în „Revista română de drept”, 1977, or.. 10, p.59
26
de judecată, iar pe de altă parte, enunţă principiul acoperirii integrale a acestor
cheltuieli, prin precizarea: "precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a
câştigat va dovedi că le-a făcut" . Nu intră însă în cheltuielile de judecată,
bunăoară, cheltuielile frustratoare (cele cu totul nejustificate sau cele provenind din
greşeala auxiliarilor justiţiei)86; cheltuielile făcute de mandatar în afara exercitării
mandatului; cele făcute pentru memorii în afara procesului sau pentru consultaţii
juridice, în general, taxele plătite pentru eliberarea de acte care nu au nici o
legătură cu hotărârea. Nu fac parte din "cheltuielile de judecată" şi nu urmează
regimul juridic al acestora amenzile judiciare şi despăgubirile la care partea a fost
obligată, pentru că, din culpă sau cu intenţie, a pricinuit amânarea judecăţii, chiar
dacă, în cele din urmă, debitoru1 acestora a câştigat procesul. Vinovăţia părţii nu
poate fi transferată pe seama celeilalte părţi, care a căzut în pretenţii.
Pe scurt, s-ar putea spune că intră în cheltuielile de judecată:
a) cheltuielile făcute anterior deschiderii judecăţii, dar care se află într-un
raport strâns şi necesar cu judecata87;
b) cheltuielile făcute în cursul judecăţii;
c) cheltuielile făcute în faza executării silite88 ;
A. Cheltuielile de judecată se atribuie prin hotărârile date asupra fondului
sau asupra incidentelor care dezinvestesc instanţa de judecată. Ele se acordă şi în
judecata având ca obiect rezolvarea unei cereri incidentale sau a unei ordonanţe;
B. În principiu, cheltuielile de judecată se impută părţii care a căzut în
pretenţii, părţii care - cum îndeobşte se consideră - se află în culpă procesuală.
Totuşi, art. 275 C.proc.civ. spune că pârâtul va fi absolvit de plata cheltuielilor de
judecată, dacă recunoaşte la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului şi dacă
el nu a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. Pentru aplicarea
acestor prevederi exoneratorii trebuie însă îndeplinite câteva condiţii:
a) Întrucât raţiunea prevederilor art. 275 C.proc.civ. este aceea că, prin
recunoaşterea pârâtului, procesul declanşat să nu-şi urmeze cursul prin dezbateri
contradictorii, este necesar ca recunoaşterea să reprezinte temeiul unic pentru
admiterea acţiunii ;
b) Pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată;
c) Recunoaşterea trebuie sa se facă în faţa primei instanţe, nu în apel sau în
recurs ori cu prilejul rejudecării89 ;
d) Recunoaşterea trebuie să fie efectivă, nu dedusă din comportarea
procesuală a pârâtului, precum neprezentarea lui la interogatoriu;
e) Pârâtul să nu fie de drept în întârziere;
f) Litigiul în care se face recunoaşterea să fi fost susceptibil de aplicarea
procedurii punerii în întârziere90.
86
J Vmctnl.S’. Guinchard Procedure civile, Dalloz, Paris, 1994, nr. 1590, p. 932-933
87
Cod de procedure civile, adnotat de S. Guinchard, Litec, Paris,1988, p.346, nr.1
88
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 3151/1983, in „ Revista română de drept”, 1984, nr. 2, p. 105
89
Trib. Capitalei, colegiu civil, decizia nr. 1950/1966, cu notă de S. Vărtosu, D. Protopopescu, în „Revista română de
drept”, 1967, nr. 4, p.127
90
De exemplu, când cererea de ordonanţă preşedinţială e dată şi admisă iar citarea părţilor, întrucât pârâtul nu a
putut recunoaşte pretenţiile reclamantului la primul termen, el nu este în culpă şi nu poate fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată, afară doar dacă el nu era drept în întârziere ( fără această din urmă precizare, a se vedea:
Trib. Jud. Timiş, secţia civilă, decizia nr. 879/1987, în Revista română de drept 1988, nr.5, p.70)
27
 4°. Subiectul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este, evident,
cum precizează art. 274 alin. (1) C.proc.civ., "partea care cade în pretenţiuni".
Rezultă limpede că cel ce urmează să plătească cheltuielile de judecată este acel
participant în procesul civil care a avut calitatea de "parte". Prin "parte" urmează să
se înţeleagă nu numai reclamantul şi pârâtul, juridiceşte prezenţi în judecată, dar şi
intervenienţii voluntari (cu excepţia celui accesoriu) sau forţaţi. Dar mai ales, în
categoria de "parte" urmează să fie cuprinşi şi toţi cei reprezentaţi în proces,
avânzii-cauză în sens procesual, nu în sensul dreptului succesoral. Aşa fiind, sunt
necesare alte câteva precizări:
a) Nu poate fi îndatorat la plata cheltuielilor de judecată cel care, deşi a avut
calitatea de parte, şi-a pierdut această calitate prin scoaterea lui din proces;
b) Reprezentanţii părţilor, acţionând în numele celor reprezentaţi şi în
limitele mandatului legal, convenţional sau judecătoresc, nu pot fi îndatoraţi la
plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu ei înşişi au calitatea de parte în proces;
c) Nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată Ministerul Public,
atunci când acesta apare în procesul civil cum impropriu se spune - ca "parte
alăturată" . Ne-am ataşat însă opiniei - şi o reiterăm - că procurorul poate fi obligat
la plata cheltuielilor de judecată, când el participă în proces ca "parte principală",
dar în raport eu conduita titularului dreptului subiectiv introdus în proces şi care
poate face actele de dispoziţie permise de lege în procesul declanşat de procuror .
5°. Soluţii posibile cu privire la cheltuielile de judecată . In raport cu
circumstanţele concrete ale diverselor litigii, pot fi luate în considerare următoarele
ipoteze:
a) Partea ale cărei pretenţii sau apărări au fost admise în întregime are
dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor dovedite ca efectiv făcute. în acest sens,
art. 274 alin. (2) in fine C.proc.civ. precizează că partea care a câştigat este
îndreptăţită la "orice cheltuieli", dacă "va dovedi că le-a făcut" ;
b) Dacă pretenţiile care formează obiectul cererii au fost admise numai
parţial, instanţa va acorda celui care a câştigat procesul doar partea din cheltuielile
de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise91. În acest sens, art. 276 C.proc.civ.
precizează că, atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în
parte, instanţa va aprecia în ce măsura fiecare dintre ele poate fi obligată la plata
cheltuielilor de judecată. Ipoteza aici examinată admite totuşi o excepţie, anume
cazul în care reaua-credinţă sau comportarea neglijentă a pârâtului a determinat să
se ceară, prin acţiune, ceea ce nu se datora, situaţie ce poate justifica obligarea
pârâtului la plata integrală a cheltuielilor făcute de reclamant ;
c) Articolul 276 C.proc.civ. vizează ipoteza compensării cheltuielilor de
judecată92: "Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte,
instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata
cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor." Compensarea poate fi,
după caz, totală sau parţială. Soluţia compensării ar putea rezulta, bunăoară, din
faptul că cererea reclamantului a avut mai multe capete şi instanţa nu a admis decât
91
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1816/1976, în Revista română de drept”, 1977, nr.4, p.59
92
A se vedea, în acest sens: Trib. Suprem secţia civilă, decizia nr. 698/1982, în „Revista română de drept”, 1983,
nr.3, p.62
28
unele dintre acestea sau din faptul că pârâtul a făcut cerere reconvenţională, care a
fost admisă total sau parţial. Sunt situaţii deci în care ambele părţi sunt şi vinovate,
dar au şi dreptate, raţiunea compensării fiind tocmai exprimarea, pe planul
cheltuielilor de judecată, a acestor situaţii contradictorii93;
d) În cazul coparticipării procesuale - astfel cum rezultă din prevederile art.
277 C.proc.civ.-, pentru a se stabili dacă plata cheltuielilor de judecată urmează a
se face în mod egal, proporţional sau solidar94 , se va ţine seama de poziţia în
proces a fiecărui coparticipant şi de natura raportului juridic soluţionat, astfel încât
fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin apărarea sa95.
Solidaritatea în cheltuielile de judecată se poate pronunţa şi atunci când delictul
este imputabil mai multor persoane, art. 1003 C.civ., care se referă la solidaritate
pentru despăgubire, găsindu-şi aplicare şi în materia cheltuielilor de judecată .
Când dintre mai mulţi pârâţi unii sunt scoşi din cauză, cheltuielile de
judecată care ar fi căzut în sarcina acestora nu trebuie să fie suportate de cei rămaşi
în proces şi care au căzut în pretenţii, ci de către cel care a câştigat procesul,
întrucât cererea lui s-a dovedit neîntemeiată faţă de cei scoşi din proces96.
În cazul soţilor, cheltuielile de judecată plătite numai de către unul dintre ei
rămân în sarcina comunităţii de bunuri, dacă celălalt a fost considerat reprezentat,
pe baza art. 35 C.fam., iar hotărârea îi priveşte deopotrivă.
6°. Regimul procedural al cheltuielilor de judecată. Din economia
dispoziţiilor legale în materie, dar şi a altor prevederi din legea de procedură civilă,
regimul procedural al cheltuielilor de judecată poate fi reperat sub cel puţin
următoarele aspecte:
a) Cheltuielile de judecată se acordă la cerere. Este ceea ce rezultă, in
terminis, din prevederile art.274 alin.(l) C.proc.civ. Instanţa însă, manifestându-şi
rolul ei activ în procesul civil, înainte de închiderea dezbaterilor va atrage atenţia
părţilor asupra dreptului pe care îl au de a solicita cheltuieli de judecată97;
b) Cheltuielile de judecată, pentru a fi obţinute de la partea care a căzut în
pretenţii, trebuie dovedite. în acest sens, art.274 alin.(2.) C.proc.civ. spune că
partea este îndreptăţită la cheltuielile pe care "va dovedi că le-a făcut";
e) Pretenţiile părţii cu privire la cheltuielile de judecată trebuie supuse
dezbaterii contradictorii98, ca orice altă cerere făcută în proces;
93
Instituţia compensării cheltuielilor de judecată nu se suprapune compensaţiei legale din dreptul civil, ca mijloc de
stingere a obligaţiilor, reglementată de art. 1144 C. proc. civ., compensaţie care, pentru a opera, se cere că
creanţele să fie certe, lichide şi exigibile. În compensaţie judiciară, datoriile devin certe, lichide şi exigibile numai în
urma rejudecăţii.
94
Instituţia judecării cheltuielilor de judecată nu se suprapune compensaţiei legale din dreptul civil, ca mijloc de
stingere a obligaţiilor, reglementată de art. 1144 C. proc.civ., compensaţie care, pentru a opera, se cere ca
creanţele aă fie certe, lichide şi exigibile. În compensaţie judiciară, datoriile devin certe, lichide şi exigibile numai în
urma judecăţii.
95
Când o parte provoacă prin apărarea sa cheltuieli deosebite, ele urmează a fi suportate numai de către ea, dacă
va cădea în pretenţii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1410/1976, în „Revista română de drept”, 1977, nr.I, p.
63)
96
P. Vasilescu, op. cit.IV, nr. 526, împreună cu exemplificările de practică judiciară
97
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 11/1959, pct. 6, cit. supra; Trib. Jud. Botoşani, secţia civilă,
decizia nr. 4151/1982, în “ Revista rămână de drept”, 1983, nr.6, p.55. Cererea privind plata cheltuielilor de
judecată având natura unei cereri reparatorii cu caracter procesua, astfel cum rezultă din prevederile art. 274 ali. 1
C. Proc. Civ. , ea poate fi făcută în orice fază a procesului fără a se indica astfel principiul parcurgerii tuturor
gradelor de jurisdicţie: acest principiu este aplicabil numai cerereilor care formaează obiectul acţiunii deduse
judecăţii ( CA Bacău, secţia civilă, decizia nr. 3401/1994, în “Jurisprudenşa din 1995).
98
Ca. I, decizia din 5 iunie 1923, in Jurisprudenţa Generală, 1932, nr. 882
29
 d) Instanţa nu va putea nici micşora, nici majora cheltuielile de judecată,
căci, încălcând principiul disponibilităţii în procesul civil, ea s-ar pronunţa minus,
plus sau ultra petiţa ;
e) Hotărârea instanţei asupra cheltuielilor de judecată trebuie motivată, în
fapt şi în drept, cum motivat trebuie să se pronunţe asupra oricărei cereri
incidentale sau accesorii;
f) Dacă partea nu a pretins, în chiar cursul procesului câştigat, cheltuielile de
judecată la care era îndreptăţită, ea o va putea face printr-o acţiune separată, în
termenul de prescripţie de drept comun, care începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care cel în cauză a câştigat procesul şi pe care îşi
întemeiază cheltuielile99;
g) Împotriva soluţiei date cu privire la cheltuielile de judecată cerute, partea
poate face apel, exercitarea acestuia în exclusivitate de către cel care a obţinut
cheltuielile de judecată făcând să se aplice principiul non reformaţio in peius;
h) Dacă, deşi s-au cerut, instanţa a omis să se pronunţe cu privire la
cheltuielile de judecată, partea are deschisă nu numai calea de atac a apelului, dar
şi cererea de completare a hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 281 C.proc.civ.
Hotărârea privind cheltuielile de judecată poate fi pusă în executare în termen de 3
ani de la rămânerea ei definitivă.

99
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 328/1984, în „Revista română de drept”, 1985, nr. 2, p.66
30
 CAPITOLUL VII
ATRIBUTELE LEGALE ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREŞTI

21.1. Preliminarii. Însuşi titlul acestei secţiuni evocă deja esenţialele componente
ale demersului: atributele actului jurisdicţional, adică acele însuşiri ale acestuia
care derivă din însăşi natura lui, fiind consacrate "legal" şi ataşate imanent unui
asemenea act; efectele actului jurisdicţional, adică rezultatele sau consecinţele
juridice ale acestuia, relaţia dintre efectele şi cauza actului jurisdicţional şi, în cele
din urmă, sfera efectelor, în raport cu diversele subiecte de drept, implicate într-un
fel sau altul în producerea şi realizarea actului jurisdicţional sau, după caz,
interesate de existenţa lui în ordinea juridică. În contextul unor asemenea abordări,
încercăm să aducem în atenţie şi o posibilă altă perspectivă, măcar parţială, de
analiză100.
22.2. Atributele hotărârii judecătoreşti. Părţile aflate într-un raport procesual nu
urmăresc "primordial" obţinerea unui act jurisdicţional, ci, consecinţă a unui
asemenea act, ele urmăresc trecerea de la un drept abstract, impersonal, la unul
concret, determinat, personalizat, în raport cu împrejurările101; or, concretizarea
dreptului subiectiv - prin aplicarea normei generale şi abstracte la o situaţie
determinată - semnifică tocmai "eficacitatea substanţială" a actului jurisdicţional
"efectele" sau rezultatul acestuia. Eficacitatea substanţială este rezultatul esenţial
al hotărârii, căci "ea conţine dreptul, ea este dreptul".
Prin urmare, hotărârea este "cauza", iar eficacitatea semnifică "efectele";
actul jurisdicţional este "sursa", iar efectele sunt "rezultatul" provocat de această
sursă. Părţile nu sunt însă interesate "primordial" - de obţinerea unei "surse" - cu
toate "calităţile" ei - pentru valorificarea dreptului sau a interesului legitim alegat,
ci de "eficacitatea" acestei surse, ca mijloc de realizare efectivă a dreptului sau a
interesului.
Ni se pare deci logic, dintr-un început, să se distingă între "cauză" şi
"efecte", între actul jurisdicţional - împreună cu atributele legale ale acestuia - şi
eficacitatea actului, în raporturile dintre părţi şi în raporturile cu terţii.
Îndeobşte şi tradiţional, dezinvestirea instanţei după pronunţarea hotărârii,
autoritatea lucrului judecat, forţa executorie, forţa probantă, intervertirea
prescripţiei, ipoteca judiciară sunt considerate "efecte" ale hotărârii. In realitate, în
raport cu natura actului jurisdicţional şi cu obiectul acestuia, ele sunt atribute
100
A se vedea, de asemenea: I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice. Editura
„ Rosetti”, Bucureşti, 2002, p.254 şi urm.; Idem, Atributele şi efectele actului jurisdicţional, în „ Culegere de studii”,
Pandectele Romane, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 92 şi urm.
101
Un exemplu de şcoală x el care a fost victima unei fapte a altuia are potrivit art.998 C. proc. civ. dreptul la
repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat. Un drept însă ipotetic, nedeterminat, conferit legal tuturor la modul
general, impersonal; abia după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti în condamnare, dreptul său este concretizat în
conţinutul şi în raport cu un altul, „din a cărui greşeală s-a ocazionat”
31
legale şi indeniabile actului jurisdicţional, care, în principiu, nu interesează nici
părţile, nici terţii . Fiind conferite, ataşate hotărârii în sensul termenului atributum,
aceste "atribute" se caracterizează prin două trăsături: "automatism", ataşându-se
hotărârii în virtutea legii; "exterioritate", ataşate fiind hotărârii, alăturate fiind
acesteia prin voinţa legiuitorului şi situate în exteriorul hotărârii .
Fără a stărui pe larg, să verificăm cele doua trăsături în cazul fiecăruia dintre
atributele hotărârii.
- Desesizarea sau dezinvestirea instanţei - expresie a adagiului lata
sententia,iudex desinit esse iudex'" - este consacrată legal. Ea operează ope legis
"automat", şi se situează în afara conţinutului hotărârii: "După pronunţarea
hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale" - art. 258 alin.(3)
C.proc.civ. Unele excepţii sunt numai aparente, întrucât instanţa nu revine asupra
soluţiei pronunţate în fond (De exemplu, îndreptarea, lămurirea şi completarea
hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 281-2813 C.proc.civ102. Alte excepţii sunt
neîndoielnic reale , dar prevăzute ca atare, expres şi limitativ, tot prin lege.
Dezinvestirea instanţei îi priveşte - astfel cum rezultă in terminis din prevederile
art. 258 alin.(3) C.proc.civ. - numai pe judecători, aşa încât orice asemănare cu
autoritatea lucrului judecat" - până la contopirea celor două noţiuni într-una singură
- nu ni se pare justificată. De altfel, din cuprinsul art. 1201 C.proc.civ., cu privire la
condiţiile autorităţii lucrului judecat, rezultă rară dubiu că aceasta priveşte
"aceleaşi părţi" şi "în aceeaşi calitate", iar judecătorul nu este "parte" în judecată, ci
"participant" la judecată103, - autoritatea lucrului judecat - expresie a adagiului
resiudicatapro veritate accipitur" este de asemenea un atribut legal al hotărârii,
dacă legea nu prevede altfel, caracterizat prin automaticitate şi exterioritate,
Articolul 1201 C.civ. prevede: ,,Este lucru judecat atunci când a doua cerere în
judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi
părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate". Articolul 166 C.proc.civ.
"creionează" regimul juridic al excepţiei puterii lucrului judecat.
Nu este locul să stăruim asupra anacronismelor reglementarii, nici asupra
vulnerabilităţii adagiului enunţat, astfel cum - prin deformarea sensului originar -
el este invocat în doctrina contemporană, ci doar să precizăm că autoritatea lucrului
judecat nu este un efect al hotărârii, ci un atribut al acesteia.
Hotărârile prin care s-a tranşat un incident sau un diferend juridic104 au
inevitabil autoritate de lucru judecat încă de la pronunţarea lor, asigurând astfel
102
Excepţii aparente se pot ivi şi în cazul unora dintre motivele căilor extraordinare de retractare ( de exemplu, în
cazul revizuirii pentru motivul că „ obiectul pricinii nu se află în flintă” – art.322 pct. 3 C. proc. civ., precum şi ai
altora dintre aşa numitele „ hotărâri provizorii”, de exemplu, hotărârea prin care se majorează pensia de întreţinere
ori cuantumul despăgubirilor pentru vătămarea integrităţii corporale ). In alte situaţii precum în ipostaza unei
hotărâri de ridicare a interdicţiei nu este vorba de o „revenire” asupra unei hotărâri anterioare, ci de o nouă
hotărâre, pronunţată într-o altă cauză.
103
Putem însă admiterea autoritatea lucrului judecat nu este cu totul străin judecătorului, în considerarea efectului
pozitiv al acesteia, judecătorul nu o va putea ignora( C. Biery, op. cit., or. 219 p. 148). Ca două atribute distincte ale
aceleiaşi hotărâri, ele sunt complementare, împiedicând reluarea aceluiaşi litigiu. Dar aceasta nu înseamnă că
instanţa se dezinvesteşte pe temeiul autorităţii lucrului judecat, această autoritate urmând a se verifica abia la
momentul judecării unei a doua cereri.
104
Avem astfel în vedere nu numai hotărârile prin care s-a „tranşat”, în totul sau în parte, fondul litigiului, dar şi
hotărârile prin care s-ar „rezolva” o excepţie procesuală, un fine de neprimire sau orice alt incident a cărui
rezolvare împiedică o verificare jurisdicţională. Cu alte cuvinte, nu au autoritate de lucru judecat : încheierile
preparatorii, ordonanţele preşedinţiale, încheierile în materie graţioasă ( a se vedea I. C. Blery, op. cit. nr. 187, p.
125)
32
intangibilitatea sau imutabilitatea verificării jurisdicţionale. In acest sens se poate
vorbi de "automaticitatea" acestui atribut al hotărârii. Autoritatea lucrului judecat
este, totodată, un atribut "exterior" conţinutului hotărârii, în sensul că nu are o
"valoare creatoare" asupra fondului dreptului, "nu modifică starea anterioară a
dreptului pentru a crea un nou raport de drept, al cărui conţinut şi al cărui
fundament să fie noi în întregime"
Autoritatea lucrului judecat îndeplineşte două "funcţii" sau se prezintă sub
două "aspecte105: unul negativ, constând în interdicţia pentru părţi de a relua acelaşi
litigiu, sub rezerva desigur a exercitării căilor de atac; altul pozitiv, constând în
dreptul părţii de a se prevala de dreptul recunoscut prin hotărâre, ca expresie a
prejudicialităţii în procesul civil, în cadrul aceluiaşi proces, dacă se adoptă hotărâri
succesive, în procese succesive şi diferite, în cadrul procesului civil care urmează
celui penal, în cadrul procesului penal care urmează celui civil.
Spre deosebire de primul aspect, care presupune identitatea totală a "materiei
litigioase" tripla identitate de obiect, cauză şi părţi în ceea ce priveşte funcţia
pozitivă, invocarea acesteia presupune dimpotrivă o diferenţă de cauză sau de
obiect .
Hotărârea are forţa probantă a unui act autentic, atunci când aceasta este
întrebuinţată ca mijloc de probă. Aceasta, întrucât hotărârea aparţine categoriei
actelor juridice solemne. In sensul art. 1171 C.civ., "actul autentic este acela care s-
a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a
funcţiona în locul unde actul s-a făcut". Un astfel act - cum ne spune art. 1173 alin.
(1) C.civ. - "are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi
convenţiile ce constata". Actul jurisdicţional nu este însă, pur şi simplu, un act
autentic în sensul definit de legea civilă şi având, în contextul unei asemenea
reglementări, o forţă probantă superioară actului sub semnătură privată. Ceea ce
interesează înainte de toate este îndeplinirea condiţiilor de validitate a actului
jurisdicţional -negotium-, abia apoi luându-se în considerare şi instrumentum. Cu
alte cuvinte, forţa probantă a hotărârii este condiţionată de validitatea acesteia şi,
totodată, această forţă priveşte şi conţinutul actului jurisdicţional, stabilit în urma
unei verificări jurisdicţionale, în cadrul unei proceduri având la bază, între altele,
contradictorialitatea şi dreptul la apărare, precum şi rolul activ al celui ce
instrumentează actul. Distincţia între negotium şi instrumentum este astfel
estompată, dacă, nu chiar "bulversată". Interesează însă, în contextul acestui
demers, faptul că forţa probantă a hotărârii este un atribut al acesteia, asociat
hotărârii sau unora dintre elementele ei constitutive de exemplu, minuta - printr-o
voinţă exterioara, cea a legiuitorului.
- Forţa executorie a hotărârii este de asemenea un atribut legal al acesteia,
al titlului obţinut prin judecată. Articolul 372 C.proc.civ., în forma lui actuală, este
deplin lămuritor: "Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu".
Articolul 373 alin.(l) C.proc.civ. se referă de asemenea, prin asociere, la hotărârile
judecătoreşti ca titluri executorii. Sunt titluri executorii: hotărârile instanţelor
105
Termenii „funcţii” sau „ aspecte” n-au fost aleşi întâmplător, ci tocmai pentru a evita orice confuzii cu efectele
hotărârii, ( C. Blery, op. cit. nr. 188, p. 125-126)
33
judecătoreşti pronunţate în procesele civile, inclusiv în conflictele de muncă, în
procesele şi cererile în materie comerciala, în procesele şi cererile în materie de
contencios administrativ, în procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală
şi de proprietate industrială, în procesele şi cererile în materie de expropriere,
hotărârile în cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cele
pronunţate în procesele penale când se statuează asupra unor pretenţii civile, cele
prin care părţile sunt obligate la plata unor amenzi fără caracter penal, hotărârile
pronunţate cu procedura somaţiei de plată, hotărârile prin care se admit cererile
pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine, precum şi
ordonanţele preşedinţiale [art. 581 alin.(4) C.proc.civ. şi încheierile din procedura
necontencioasă prin care se încuviinţează cererea .
Hotărârea este titlu executoriu prin însăşi natura ei. Investirea cu formulă
executorie nu-i conferă această calitate, ci doar face posibilă trecerea efectivă la
executarea silită. Distincţia între titlu executoriu şi încuviinţarea executării este
implicit marcată prin dispoziţiile art. 373 alin.(l) C.proc.civ., potrivit cărora
executorul judecătoresc, solicitând încuviinţarea executării de către instanţa de
executare, va înainta acesteia, în copie, şi titlul executoriu. Această distincţie
rezultă însă cu pregnanţă din faptul că însăşi legea - art. 374 alin.(l) C.proc.civ. -
admite că nu este necesară învestirea cu formula executorie a încheierilor
executorii, a hotărâri lor executorii provizoriu şi a altor hotărâri prevăzute de lege,
"care se execută fără formulă executorie" . Totuşi, uneori, paradoxal, hotărârea
devine titlu executoriu prin învestirea ei cu formula executorie.
Dacă legea nu prevede altfel, forţa executorie se ataşează "automat"
hotărârii, iar pentru executarea însăşi a acesteia prin constrângere trebuie
îndeplinite anumite condiţii; "exterioritatea" acestui atribut rezultă din faptul ca el
exprimă voinţa legiuitorului, voinţă deci situată în afara hotărârii însăşi.
- Intervertirea prescripţiei a fost sau, izolat, este analizată ca novaţie, ca
"vestigiu" al dreptului roman, materializat printr-o actio indicaţi106 ori ca "efect" al
hotărârii107; ea nu este altceva decât un alt atribut al hotărârii, în sensul deja
definit108. Sintagma "intervertirea prescripţiei" înseamnă de fapt înlocuirea
prescripţiei extinctive sau liberatorii, care poate avea ca rezultat stingerea dreptului
la acţiune, cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită, după obţinerea
titlului executoriu. Aceasta nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la
acţiune, ci o prescripţie de sine stătătoare, care priveşte posibilitatea de a cere
executarea silită a unui titlu ce obligă la a da, a face sau a nu face, corespunzător
obiectului obligaţiei.
Interesează în contextul acestui demers dispoziţiile art.405 C.proc.civ.,
îndeosebi alineatele (1) şi (2): "Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în
termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. în cazul titlurilor emise în materia
acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani" (1); "Prin
împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea
executorie" (3). Mai mult chiar, constatându-se împlinirea termenului de
106
E. Glasson, A. Tissier, R.Morel, op. cit. nr.768, p. 87 şi urm
107
D. Parisot, A. Jauffert, Manuel de procedure civile et voies d’execution. Ted.,1962, nr. 232, p.124
108
Pe larg , a se vedea: C. Blery, op. cit. nr. 300, p. 201 şi urm.
34
prescripţie, organul competent nu mai poate elibera titlul executoriu .
Hotărârea judecătorească este deci cauza intervertirii prescripţiei. Aşa cum
rezultă din prevederile de principiu ale art. 405 C.proc.civ, prescripţia dreptului de
a cere executarea silită este ataşată legal prin norme imperative - titlului
executoriu, adică hotărârii, iar sursa prescripţiei este exterioară acestei hotărâri,
întrunindu-se astfel caracteristicile "atributelor" hotărârii.
- Ipoteca judiciară - spre deosebire de reglementarea franceză, respectiv de
prevederile art. 2123 C.civ. - nu este instituită prin legea noastră civilă, dar ea
rezultă din unele dintre prevederile legii de procedură civilă, în noua formulare a
acestora, precum şi din unele dispoziţii speciale. Astfel, potrivit art.593 alin.(3)
C.proc.civ., sechestrul asigurător pus asupra unui imobil "se va înscrie de îndată în
cartea funciară"; înscrierea "face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după
înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv". Este aşadar o
formă de publicitate formală şi legală, care operează ope legis, în vederea
opozabilităţii faţă de acei terţi care, ulterior înscrierii, ar dobândi vreun drept
asupra acelui imobil. Tot astfel, art.600 alin.(l) C.proc.civ. prevede, cât priveşte
sechestrul judiciar, ca în cazul bunurilor imobile se va proceda potrivit art.593 alin.
(3) C.proc.civ. în sensul art.166 alin.(3) C.proc.pen., "pentru bunurile imobile
sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului - acest organ putând fi şi
instanţa de judecată - cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra
bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi
un exemplar al procesului-verbal de sechestru". In sensul art. 1783 C.civ., în cazul
ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditoru1ui sau a mandatarului
sau. în sistemul de carte funciara, înscrierea provizorie - ca intabulare imperfectă -
se poate cere în baza hotărârii judecătoreşti nedefinitive sau succeptibilă de a fi
atacată cu recurs.
În toate situaţiile arătate, "ipoteca judiciară" este o măsură asiguratorie. Ea
intervine sau poate interveni înainte de obţinerea unei hotărâri în condamnare sau a
unei hotărâri prin care se constată creanţa. Anterioritatea ipotecii, incontestabil
utilă, rămâne însă discutabilă sub cel puţin următoarele aspecte: grevează creditul
debitoru1ui; avantajează unii creditori în raport cu alţii.
În raport cu reglementările arătate, o constatare se impune dintr-un început:
în unele ipoteze, instituirea ipotecii judiciare operează ope legis, inevitabil; în
altele instanţa apreciază oportunitatea admiterii cererii de înfiinţare a ipotecii
asigurătorii. Constatarea nu este lipsită de consecinţe: atunci când ipoteca se
instituie "automat", de drept, printr-o voinţă "exterioară" instanţei, ea este un
"atribut" al hotărârii; dimpotrivă, dacă ipoteca este dispusă de instanţă, la cerere,
apreciind ea însăşi oportunitatea instituirii acesteia, ipoteca - am spune, eu adevărat
, ,judiciară" - este un "efect" al hotărârii. Pe scurt, sursele "ipotecii judiciare" sunt
diferite, aşa încât diferite sunt şi calificările acesteia: "atribut" sau "efect".
23.3. Efectele hotărârii judecătoreşti. Acestea sunt consecinţele ce decurg din
însăşi hotărârea adoptată. Ele sunt dependente de pretenţiile alegate - de către părţi
sau, uneori, pe baza unor dispoziţii exprese, de către instanţă -, în raport cu regulile
de drept ce le sunt aplicabile, precum şi de activitatea jurisdicţională realizată.
35
Unele dintre aceste efecte sunt "procesuale", altele sunt "substanţiale".
Efectele "procesuale" derivă din rezolvarea de către instanţă a unor
"excepţii", a unor incidente care apar în cursul procesului civil şi care, de regulă,
sunt soluţionate de instanţă înainte de abordarea fondului. În sens restrâns şi
tehnic-procesual, "excepţiile" sunt acele mijloace procesuale, făcând parte din
acţiune şi aparţinând, de regulă, pârâtului, prin care acesta, fără a aborda fondul
dreptului, pune în discuţie condiţiile formale ale judecăţii sau condiţiile de
exercitare a dreptului la acţiune. împrumutând terminologia art. 137 alin.(l)
C.proc.civ. - contestabilă însă şi sursa de ambiguităţi - urmează a se distinge între
"excepţii procedurale", cele cu privire la actele şi faptele procesuale, şi "excepţii de
fond", cele cu privire la exercitarea dreptului la acţiune sau transpunerea pe plan
procesual a unor principii ori instituţii de drept material de care se leagă dreptul la
acţiune. Majoritatea covârşitoare a excepţiilor procedurale interesează părţile",
modificându-le situaţia procesuală, numai unele dintre aceste excepţii interesând
direct şi instanţa (bunăoară, necompetenţa, incompatibilitatea judecătorului,
recuzarea sau abţinerea acestuia, perimarea) sau participanţii auxiliari (martorul,
expertul, mandatarul). Unele dintre excepţiile de fond pot însă interesa şi terţii, căci
hotărârea de admitere a acestora, indirect, îşi răsfrânge efectele asupra lor (de
exemplu, lipsa calităţii procesuale, autoritatea lucrului judecat, prescripţia
extinctivă).
Efectele "substanţiale" sau "eficacitatea substanţială" a actului jurisdicţional
constă în concretizarea dreptului reclamantului: concretizarea dreptului propriu-zis.
Aceste efecte se bazează pe două planuri, diferite, dar complementare: între părţi,
aşadar ca efecte "directe" ,faţă de terţi, ca efecte "indirecte", de natură să le profite
ori să-i prejudicieze. Eficacitatea substanţială a actului jurisdicţional faţă de terţi,
prin înserarea ca "fapt" a acestui act în ordinea juridică, înseamnă opozabilitate109.
Circumscrierea, pe cele două planuri, a efectelor substanţiale implică, inevitabil,
determinarea celor două categorii de subiecte în raport cu actul jurisdicţional:
părţile şi terţii.
24.4. Părţile şi terţii în raport cu hotărârea judecătorească. Chiar dacă
delimitarea prin antinomie între "părţi" şi "terţi" nu are valoare ştiinţifică intrinsecă
- deşi o astfel de delimitare nu este atât de comodă precum pare -, totuşi, cu
precizările ce vom face, vom spune, pentru început, că grosso modo acele persoane
care n-au calitatea de "părţi" în judecată rămân inevitabil "terţi" sau, într-un alt
sens, dar exprimând aceeaşi idee, că acele persoane care au calitatea de "terţi" nu
pot fi în acelaşi timp şi "părţi". Cele două categorii se exclud mutual. Dar nici nu
rămân imutabile. Aşa fiind, trebuie ca mai întâi să se determine părţile în judecată,
pentru ca astfel, explicit sau măcar implicit, să se evoce larga şi eterogena
categorie a terţilor. Abstracţie făcând de unele elemente specifice şi esenţiale

109
Precizările care urmează sunt cu totul pertinente: “Hotărârea poate avea două tipuri de efecte. Mai înainte de
toate efecte directe, de exemplu, ea va antrena condamnarea unei persoane. Situaţia acestei persoane este direct
modificată. Dar, de asemenea, efecte indirecte, hotărârea, ca toate actele juridice, în sens larg, modifică ordinea
juridică”. Aceste efecte indirecte nu se disting de opozabilitatea hotărârii faţă de terţi. M.A. Frison-Roche,
Generalites sur le principe du contradictorie, these, Paris, 1980, dactilo, or.54, p. 104. Pe larg cu privire la
opozabilitatea actului jurisdicţional a se vedea: I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor
juridice, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2002, nr. 64-69.
36
textului, "părţi în actul jurisdicţional110 sunt, ca şi în actul contractual , cele
originare, iniţiale sau primare (J) şi cele devenite, care dobândesc această calitate
în cursul procesului (2°).
1o.Părţile originare, iniţiale sau primare în raportul de judecată sunt "partea
reclamantă" şi "partea pârâtă", indiferent dacă, în condiţii de litisconsorţiu,
numericeşte, sunt mai mulţi de o parte sau de alta ori de amândouă într-un gen de
maniheism sau din perspectiva unei operaţiuni summa divis io, rezultă ca toţi
ceilalţi sunt "terţi", străini de judecată, fată de care hotărârea instanţei este un res
inter alios acta. Partajarea însă astfel ar fi pe cât de comodă şi simplă, pe atât de
simplistă.
Procedura contencioasă este deci o procedură bilaterală. Rezultă a fi un
truism afirmaţia că un contencios presupune un conflict de interese, existenţa a doi
adversari ale căror pretenţii sunt concurente. Părţile trebuie să existe în momentul
când se exercită acţiunea. Dacă, ulterior acestui moment, ele nu mai există, în
condiţiile legii, acţiunile lui de cuius pot fi continuate de moştenitorii săi .
De regulă, părţile raportului de judecată sunt însăşi părţile raportului juridic
substanţial. Cu alte cuvinte, raportul de judecată se "mulează" pe raportul civil. Şi
cum unele persoane n-au fost părţi în raportul civil, ele rămân terţi şi în raportul
procesual de judecată. "Calitatea procesuală" este, aşa-zicând, actul de identitate al
"părţii"; ea este - cum spunea un reputat doctrinar - "traducerea procesuală a
calităţii de titular al dreptului”.
Parte în judecată este nu numai persoana care, fizic, ea însăşi stă în judecată,
ci şi persoana care este reprezentata legal, judiciar sau convenţional. Dispoziţiile în
materie sunt nu numai suficiente, dar şi lămuritoare. Astfel, potrivit art. 67 alin.(l)
C.proc.civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
mandatar; mandatul este presupus a fi dat pentru toate actele judecăţii, chiar daca
el nu cuprinde nici o precizare în această privinţă, dar poate fi restrâns numai la
anumite acte sau numai pentru o anume instanţă - art. 68 alin.(3) c.proc.civ. ; dacă
mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune
concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii,
reprezintă partea - art. 68 alin.(4) C.proc.civ.; persoanele care nu au exerciţiul
drepturilor lor nu pot sta in judecata, decât dacă sunt reprezentate, asistate ori
autorizate în formele arătate în legile sau statutele care reglementează capacitatea
sau, după caz, organizarea lor - art. 42 C.proc.civ.;in caz de urgenţă, dacă persoana
fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile prin reprezentant legal,
instanţa, la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special care să o
reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii; de asemenea,
instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între
reprezentant şi cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în
judecată, nu are reprezentant legal art. 44 alin.(l) C.proc.civ.
În raportul de judecată, spre deosebire de raportul juridic substanţial, o
putere aparentă nu poate antrena consecinţele reprezentării, instanţa fiind datoare
110
Noţiunea de parte nu este definită sistematic nici prin alt text al legii de procedură civilă, adeseori partea fiind
calificată astfel prin asociere la situaţii circumstanţiale diferite de proces. A se vedea, I. Deleanu, Părţile în
raporturile contractuale, în „Dreptul”, 2002, nr.4, p.25 şi urm.
37
să verifice ea însăşi, chiar din oficiu, existenţa mandatului şi limitele acestuia.
Din perspectiva celor arătate, bunăoară: în cazul persoanelor morale de drept
privat, dacă acestea îşi desemnează un veritabil reprezentant, ca subiect relativ
independent de persoana juridică, autoritatea lucrului judecat nu priveşte acest
reprezentant, ci persoana juridica reprezentată111; hotărârea dată faţă de tutore sau
curator are autoritate de lucru judecat faţă de minor sau interzis; trimişii în posesie
provizorie asupra bunurilor absentului reprezintă în proces pe absent, aşa încât
autoritatea hotărârii se răsfrânge asupra acestuia; tot astfel urmează a se considera
în cazul curatorului unei moşteniri vacante, acesta reprezentându-i în proces pe
moştenitori.
Nu are autoritate de lucru judecat, întrucât nu există reprezentare: hotărârea
dată faţă de executorul testamentar; hotărârea data numai faţă de unul dintre
codebitori, moştenitori sau legatari; dacă obiectul litigiului este divizibil; hotărârea
dată faţă de gerant nu are autoritate de lucru judecat faţă de gerat, întrucât, cum ne
precizează art. 987 C.civ., gerarea se face "fără cunoştinţa proprietarului" ;
hotărârea dată faţa de fidejusor nu are autoritate de lucru judecat fată de debitorul
principal; hotărârea dată într-o acţiune în grăniţuire faţă de uzufructuar nu are
autoritate faţă de nudul proprietar etc.
La limita dintre autoritatea lucrului judecat şi opozabilitatea hotărârii,
aceasta îşi poate produce efectele şi faţă de o colectivitate de fapt (bunăoară, fată
de cei aflaţi în grevă).
În raport cu cei cointeresaţi, autoritatea lucrului judecat este, paradoxal,
dependentă de rezultatul judecăţii, atribuindu-i-se astfel un caracter aleatoriu şi
reprezentării. De exemplu: hotărârea dată cu unii dintre coproprietari, pentru un
lucru comun şi nedivizat, nu poate avea autoritatea lucrului judecat "spre paguba
celorlalţi proprietari", care, la instanţa ce a dat acea hotărâre, nu au figurat nici
personal, nici prin mandatar convenţional ; hotărârea dată faţă de debitorul
principal leagă pe fidejusor, dacă hotărârea este favorabilă acestuia (datoria a fost
declarată stinsă sau inexistentă), întrucât, conform art. 1653 C.civ., nu poate exista
fidejusiune fără o obligaţie principală validă; dimpotrivă, daca hotărârea este
defavorabilă, ea nu poate avea autoritate de lucru judecat faţă de fidejusor, întrucât,
precum o convenţie între debitorul principal şi creditor nu i-ar fi opozabilă, tot
astfel şi hotărârea intervenită între ei este pentru fidejusor res inter alios indicata;
hotărârea dată în favoarea fidejusorului, în litigiul cu creditorul, poate fi invocată
de debitorul principal, dacă are ca obiect însăşi existenţa datoriei, nu a fidejusiunii
sau o excepţie personală fidejusorului; dar hotărârea defavorabilă fidejusorului nu
poate fi opusă debitorului principal.
Situaţii speciale pot rezulta, în proces, dintr-un mandat în interes comun
creaţie pretoriană, el îşi are, izolat, consacrare legala sau el poate rezulta din
convenţia părţilor şi în procesul civil .
111
Potrivit art. 253 alin. (2) din Legea nr.31/1990, republicată în „Monitorul Oficial al României”, nr. 1066 din 17
noiembrie 2004, „lichidatorii au aceiaşi răspundere ca şi administratorii”iar art. 72 din lege precizează că obligaţiile
şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat ar rezulta că însăşi
lichidatorii, sunt mandatari ai societăţii. Totuşi, exceptând constituirea de ipoteci asupra bunurilor societăţii sau
efectuarea de noi operaţiuni comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării, lichidatorii pot face şi acte de
dispoziţie, care, obişnuit, în lipsa unor împuterniciri speciale, nu aparţin unui mandatar. Mandatul lichidatorului nu
are însă doar un conţinut contractual ci unul legal.
38
 Mandatul tacit reciproc dintre soţi, prevăzut de art. 35 C.fam., este un
mandat in interes comun . Articolul 35 C.fam., cu excepţiile arătate privitoare la
consimţământul expres, prezumând mandatul tacit, implicit permite proba contrară.
În aceste condiţii, dreptul de reprezentare are o natură convenţională. Deşi în
interes comun şi deşi esenţialmente convenţional, în cazul examinat, prin abatere
de la regulile dreptului comun în materie de convenţii, mandatul este "revocabil"
unilateral, la iniţiativa soţului reprezentat. Consecinţa, va fi pierderea calităţii de
mandatar şi, eventual, rămânerea în proces în nume propriu; corelativ, pierderea
calităţii de reprezentat şi dobândirea calităţii de terţ, adică trecerea din spaţiul
relativităţii lucrului judecat în cel al opozabilităţii.
Alteori însă, atunci când legea nu cuprinde dispoziţii de excepţie, mandatul
în interes comun este irevocabil unilateral. De exemplu, potrivit art. 1056 C.civ., in
cazul solidarităţii pasive se prezumă ca intre codebitori solidari există un mandat
reciproc de reprezentare "în toate actele care pot avea de efect stingerea sau
împuţinarea obligaţiei". Pe scurt, actele ce le sunt "profitabile". Dacă solidaritatea
nu are loc de drept, ea trebuie stipulată. Simetric invers, încetarea solidarităţii, prin
remiterea ei - ipoteză extrem de rară, dar posibilă - trebuie consimţită de toţi
debitorii solidari, numai astfel datoria lor devenind conjunctă. In raport cu
prevederile arătate, precum şi în considerarea relativităţii autorităţii lucrului
judecat şi din perspectiva opozabilităţii, opinăm că situaţia codebitorilor solidari
faţă de procesul deschis de creditor numai împotriva unuia dintre ei trebuie
apreciată nuanţat. Astfel, deşi acţiunea îndreptată împotriva unuia întrepune
prescripţia faţă de toţi ceilalţi (art. 1045 C.civ.), deşi codebitorul solidar, împotriva
căruia creditorul a exercitat acţiunea, poate opune şi excepţiile care sunt comune
tuturor debitorilor solidari, în afara de cele strict personale (art. 1047 C.civ.) ori
deşi tranzacţia încheiată între el şi creditor - inclusiv cea judiciară îşi extinde
efectele asupra celorlalţi codebitori, dacă aceasta le este favorabilă, hotărârea
obţinută de către creditor numai împotriva debitorului urmărit nu are autoritate de
lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori, fiind de neconceput ca unul dintre aceşti
codebitori , fără să fi beneficiat de contradictorialitate şi de dreptul la apărare, să
fie totuşi condamnat prin acea hotărâre. Ne întemeiem opinia şi pe dispoziţiile art.
1043 C.civ., în sensul cărora acţiunea intentată contra unuia dintre debitori nu
împiedică pe creditor să exercite acţiune şi în contra celorlalţi debitori. Or, dacă
hotărârea dobândită anterior şi-ar fi produs efectele autorităţii şi faţă de ei, această
a doua acţiune ar fi inadmisibilă tocmai în considerarea autorităţii lucrului judecat.
Hotărârea le va fi însă opozabilă. Posibila confuzie între autoritatea lucrului
judecat şi opozabilitate trebuie deci evitată, pretinsa reprezentare mutuală112 chiar
dacă ar fi admisă între debitori nu trebuie convertită într-o reală reprezentare în
judecată. O situaţie distinctă au în legătură cu raportul de judecată unele persoane
(a) sau autorităţi (b).
112
Ideea reprezentării mutuale între debitori este o ficţiune. Iar ficţiunea este o „soluţie” facilă şi un artificiu de
„explicare” a posteriori a ceea ce s-a întâmplat. Ficţiunea este o operaţiune pur intelectuală, voluntar contrar
realităţii, „care nu explică nimic şi nu poate constitui un fundament”. Admiţând o ficţiune, nu se face altceva decât
să se multiplice dificultăţile în încercarea de a explica întrebuinţarea ei pentru a descoperi „scopul care o
fundamentează”.Mai pe larg, a se vedea: I. Deleanu, Ficţiunile Juridice, în „Culegere de studii”, Pandectele Romane,
2004, p.18 şi urm.
39
 a) Unele persoane, deşi, legal, sunt implicate în procedura de judecată, nu
devin astfel "părţi". Potrivit art. 42 alin.(l) C.fam., copilul care a împlinit vârsta de
10 ani va fi "ascultat" în vederea încredinţării lui, în cazul desfacerii căsătoriei. El
nu depune astfel "mărturie" cu privire la împrejurări de fapt, ci doar oferă instanţei
"informaţii", înainte de a se decide în privinţa lui; el nu devine însă astfel nici
"parte" în litigiul dintre părinţii săi. Ascultarea minorului este, în acelaşi timp, o
măsură de instrucţiune judiciară şi o manifestare a unui drept fundamental al
minorului. Ascultarea minorului este obligatorie, dar relatarea lui, implicând chiar
şi stări afective, are pentru instanţă doar semnificaţia ce îndeobşte se atribuie unei
consultări .
În situaţia înfăţişării forţate a înscrisurilor deţinute de un terţ, reglementată
de art.175 C.proc.civ., terţul, persoana fizică sau juridică de drept privat, nu
dobândeşte astfel nici calitatea de martor, nici calitatea de parte. El este şi rămâne
terţ, dar răspunderea lui poate fi angajată, inclusiv faţă de parte, care a fost pus a în
imposibilitatea de a face o probă utilă şi certă113.
b) o situaţie mai complexă rezultă din participarea procurorului în procesul
civil ca "parte principală" sau ca "parte alăturată" . Deşi dispoziţiile art. 45
C.proc.civ., cu privire la participarea procurorului în procesul civil, sunt cuprinse
în titlul 1 al procedurii contencioase intitulat "Părţile", el nu este "parte" asemenea
celorlalte "părţi", având în procesul civil un statut distinct. Astfel: el nu poate fi
"parte" în orice proces civil; întrucât nu a avut calitatea de subiect în raportul
substanţial, nu are toate drepturile care îndeobşte revin "părţii" din raportul
procesual (de exemplu, dreptul de a achiesa la pretenţii sau dreptul de a
tranzacţiona); efectele hotărârii obţinute, în procesul în care a participat, nu se
răsfrâng asupra sa; după exercitarea acţiunii de către procuror, el se transforma
totdeauna în aşa-zisa "parte alăturată", titularul dreptului introdus în proces
putându-se folosi de dispoziţiile prevăzute de art. 246, 247 şi de art. 271 -273
C.proc.civ. sau putând cere continuarea judecăţii dacă procurorul îşi retrage
cererea; posibilitatea recuzării procurorului şi obligaţia lui de a se abţine, în
cazurile prevăzute de lege, sunt incompatibile cu eventuala lui calitate de parte; o
"parte", chiar şi numai în sens procesual, nu poate determina constituirea
completului de judecată sau a instanţei ; el poate exercita căile de atac şi împotriva
hotărâri lor judecătoreşti pronunţate în procesele la care nu a avut nici o calitate
procesuală.
În anumite situaţii, partea "originară" sau "primară" îşi poate pierde această
calitate, devenind terţ. Bunăoară, în condiţiile prevăzute de art. 66 alin.(l)
C.proc.civ., pârâtul va fi scos din judecată dacă cel arătat ca titular al dreptului
recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte; în cazul chemării în
judecată a unei alte persoane, pârâtul va fi scos din judecată, atunci când litigiul
priveşte o datorie bănească recunoscută de pârât şi obligându-se să o execute faţă
de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, depunând suma datorată art. 59 alin.
(l) C.proc.civ. În ambele situaţii, terţul introdus forţat în proces recompune raportul
bilateral de judecată contencioasă, devenind el însuşi parte.
113
În acest sens: G. Goubeaux, Ph. Bihr, Preuve. În „ Repertoire de droit civil”, Dalloz, 2002, mise a jour t. VIII,
nr.430 sau, sub acelaşi număr, în „Repertoire de droit civil” Dalloz, 2002, mise a jour, t. IV
40
 Relaţia dintre autoritatea lucrului judecat şi opozabilitate, respectiv dintre
părţi şi terţi, comportă elemente specifice în situaţia în care unele persoane, străine
de proces, devin "părţi" în cursul desfăşurării acestuia, inclusiv în faza executării
silite a hotărârii.
2°. Părţile devenite sunt avânzii-cauză (A), persoanele care, voluntar sau
forţat, dobândesc această calitate în cursul judecăţii (B), precum şi persoanele
cărora legea le conferă calitatea de parte în faza executării silite a procesului civil
(C). Alte câteva situaţii sunt de asemenea de natură sa implice intruzionarea unui
terţ în calitate de parte în procesul civil (D).
A. Avânzii-cauză, devenind părţi, se înscriu sub autoritatea hotărârii
judecătoreşti, sub motivul că ei continuă personalitatea juridica a autorului lor ca
dobândesc drepturi şi obligaţii juridice de la acesta. Ei nu sunt - cum eronat
sugerează art.819 C.civ. "reprezentanţi", decât "metaforic".Se substituie însă
autorului lor, cât priveşte unele dintre drepturile şi obligaţiile acestuia,
patrimoniale şi extra patrimoniale, inclusiv cele ce derivă dintr-o hotărâre
judecătorească. Din moment ce se "substituie" autorului lor, ei nu pot avea decât
calitatea de "parte", nefiind nici "terţi", nici o categorie intermediară cum s-a spus
uneori între părţi şi terţi. Substituirea se realizează atât în cazul persoanelor fizice,
cât şi în cazul celor juridice, în ipotezele de absorbţie sau de fuziune a acestora .
Doctrina noastră contemporană, fidelă celei clasice, la rândul ei inspirată de
doctrina clasica franceză, în covârşitoarea ei majoritate consideră că sunt habentes
causam, ayants cause sau avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal;
succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Am considerat, dimpotrivă, că
succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari sunt "terţi".
Cât priveşte procesul civil, dacă admitem ceea ce credem că trebuie admis,
anume că nu poţi fi condamnat printr-o hotărâre pronunţată într-un proces în care,
nefiind parte, n-ai beneficiat de contradictorialitate şi de dreptul la apărare, atunci
inevitabil cel ce a dobândit cu titlu particular, precum şi creditorul chirografar sunt
şi rămân terţi fata de hotărârea pronunţată în acel proces, şi totuşi, în condiţiile
legii, ei pot exercita calea de atac împotriva hotărârii. S-ar putea deci spune că,
întrucât calea de atac aparţine "părţii", ei înşişi, beneficiind de aceasta cale, sunt
"părţi". Raţionamentul ar avea însă ca premise câteva sofisme: calea de atac nu este
pusă la dispoziţia lor în considerarea calităţii de "parte" în proces - la care, evident,
n-au participat -, ci în considerarea unui drept propriu ce le justifică interesul de a
acţiona împotriva unei hotărâri ce li se opune, în considerarea calităţii lor de terţi;
avânzii-cauză particulari pot acţiona împotriva hotărârii nu pentru ca ei au dobândit
calea de atac de la autorul lor - căile de atac fiind de altfel conferite de lege, nu de
părţi -, ci pentru ca, ulterior hotărârii, dar mai înainte ca aceasta să fi devenit
definitivă, au dobândit un drept propriu, împreună cu accesoriile acestuia, inclusiv
accesoriile juridice ; este fictivă supoziţia reprezentării creditorilor chirografari de
către debitorul lor, pentru a justifica astfel posibilitatea acestora de a exercita
acţiunea pauliană, conferită de altfel in terminis creditorilor, sub titlu "personal",
prin dispoziţiile art. 975 C.civ. ; creditorul care se manifestă pe calea acţiunii
oblice se "substituie" debitorului său cum ne îndeamnă să spunem art. 974 C.civ. ,
41
dar nu pur şi simplu, ci justificând un interes, evident şi actual, fundamentat pe un
drept propriu dreptul de gaj general. Gajul general nu este însă decât efectul
dreptului "personal" de creanţă indiferent însă de posibilele explicaţii, pentru ceea
ce în context ne interesează.
B. Prin formele considerate "clasice" de intervenţie, voluntară sau forţată., a
terţelor persoane în procesul civil, consacrate ca atare de legea de procedură civilă,
acestea devin "părţi" în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale ce
îndeobşte revin unei părţi. Este de la sine înţeles că dobândind calitatea de
parte,hotărârea judecătoreasca îi cuprinde în sfera efectelor autorităţii lucrului
judecat.
Intervenţia voluntară a terţului se poate realiza sub forma uneia dintre cele
două ipoteze evocate prin prevederile art. 49 C.proc.civ., fie aşadar ca intervenţie
principală, fie ca intervenţie accesorie ":
Oricine114 are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte
persoane alin.(l) -s.n.; Intervenţia este în interesul uneia din părţi când sprijină
numai apărarea acesteia alin. (2) - s.n. Dacă este admisă, atât cererea de intervenţie
principală, cât şi cererea de intervenţie accesorie au ca rezultate concomitente
dobândirea calităţii de parte şi modificarea componentei subiective a judecăţii, prin
multiplicarea participanţilor principali la proces.
Intervenţia voluntară este deci actul prin care un terţ devine parte într-un
proces existent, pentru a-şi valorifica un drept propriu, fie pentru a sprijini apărarea
uneia dintre părţile originare.
Prin formele comune de intervenţie forţată a unei terţe persoane în procesul
civil (chemarea in judecată a altor persoane - art. 57-63 C.proc.civ.; chemarea în
garanţie art. 60-63 C.proc.civ.; arătarea titularului dreptului art. 64-66 C.proc.civ.),
terţul devine "parte" în proces, la iniţiativa uneia sau a celor două părţi originare
aflate în judecată.
C. In faza executării silite, categoria terţilor susceptibili să devină părţi este
mai largă. Potrivit art. 399 C.proc.civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi
împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie "de către cei interesaţi
sau vătămaţi prin executare", terţul va trebui să justifice un interes. Dar odată
făcută dovada interesului, el devine parte în procesul execuţional. Totuşi, terţii au
la dispoziţie nu numai contestaţia la executare ci după caz, şi o acţiune principală
în revendicare sau o acţiune posesorie.
Exemplar se reliefează calitatea de parte a terţului în cazul popririi executorii
şi îndeosebi atunci când, neîndeplinindu-şi obligaţiile legale, a fost sesizată
instanţa de executare in vederea validării popririi (art. 460 C.proc.civ.). Hotărârea
de validare, care constituie titlu executoriu pentru creditorul popritor, îşi produce
efectele "direct" faţă de terţul poprit, el devenind debitor al creditorului popritor.
D. Doar exemplificând, aducem în atenţie faptul ca un terţ poate deveni parte
în judecată şi prin alte căi decât cele arătate, precum în cazul unor măsuri de
asigurare a acţiunii sau în cazul împărţelii judiciare.
Administratorul-sechestru, desemnat de părţi sau de instanţă, poate face nu
114
Cuvântul „oricine” evocă, evident, condiţia de terţ a celui care intervine.
42
numai toate actele de conservare şi administrare, dar, "cu autorizarea prealabilă a
instanţei care l-a numit", el va putea "sta în judecată în numele părţilor litigante cu
privire la bunul pus sub sechestru" - art. 600 alin.(3) C.proc.civ. Faptul că
administratorul sechestru va putea sta în judecată "în numele părţilor litigante", ar
putea induce concluzia că el este un mandatar al părţilor, mai ales atunci când el a
fost desemnat de părţi de comun acord. In primul rând, el are prerogative "legale"
de a face toate actele de conservare şi administrare. Apoi, pentru a sta în judecată
trebuie să intervină în prealabil extensiunea misiunii sale prin autorizarea instanţei
care l-a numit. Sigur că - aşa cum s-a spus în doctrina noastră clasică, el lucrează în
numele părţilor, dar prin prerogativele pe care le are şi prin instituirea controlului
instanţei asupra actelor lui de dispoziţie, administratorul-sechestru se înfăţişează ca
mandatar judiciar. In orice caz, atunci când se judecă în interes personal, cu privire
la răspunderea ce i s-ar imputa în legătură cu actele sau faptele sale de mandatar
judiciar, el acţionează în nume propriu şi fără a avea nevoie de autorizarea
instanţei.
Partajul judiciar sau împărţeala judecătorească poate interveni atunci când,
din cauza neînţelegerilor dintre copărtaşi, nu s-a putut realiza împărţeala
convenţională sau atunci când însăşi legea obligă la o asemenea împărţeală.
Legitimarea procesuală activă aparţine oricăruia dintre coindivizi. Dar toţi ceilalţi
coindivizari vor avea calitatea de părţi, întrucât, altfel, potrivit cu cele arătate de
art. 797 C.civ., împărţeala este nulă.
Creditorii personali al succesorilor pot cere partajul succesiunii in numele
debitorului lor; ei au de asemenea dreptul să intervină in acţiunea de partaj
exercitată de succesori. Creditorii succesiunii, având o situaţie similară cu cea a
creditorilor personali, ei pot de asemenea sa ceară partajul succesiunii pe cale
oblică. Cesionarii de drepturi succesorale, substituindu-se in drepturile
coindivizarilor cedenţi, pot cere împărţeală ca şi cedenţii înşişi.
Potrivit art. 232 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, împotriva hotărârii prin care
s-a pronunţat dizolvarea - hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României şi
într-un ziar de largă răspândire - "orice persoană interesată" poate face apel în
termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii, terţul devenind astfel parte în
judecata apelului. Tot astfel, terţu1 devine parte, dacă, pe temeiul art. 336 alin.(3)
C.proc.civ., el exercită recursul împotriva încheierii pronunţate în procedura
necontencioasă .
Creditorii sau orice persoană interesată poate face recurs împotriva încheierii
judecătorului delegat de la registrul comerţului încheiere pronunţată in procedura
necontencioasă - prin care se constată dizolvarea de drept şi intrarea in lichidare a
societăţii comerciale care nu şi-a majorat capitalul social - art.3 alin.(l) din Legea
nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale în toate
aceste situaţii sau altele asemănătoare, terţul devine parte, demonstrându-se
mobilitatea calităţii de terţ.

43
 CAPITOLUL VIII
CATEGORII DE HOTĂRÂRI

25.1. Criterii de clasificare şi principalele categorii de hotărâri. Gruparea

diverselor hotărâri în diferite categorii poate prezenta interes sub mai multe
aspecte, între care evocăm: identificarea instanţei care a pronunţat hotărârea sau
care trebuia să o pronunţe; delimitarea hotărârilor prin care se rezolvă fondul
litigiului de hotărârile adoptate în cursul judecăţii, premergătoare rezolvării
fondului; identificarea hotărârilor susceptibile de control judiciar; delimitarea
hotărârilor susceptibile de atac prin căile ordinare de cele care pot face obiectul
căilor extraordinare; identificarea hotărârilor care pot deveni titluri executorii etc.
Criteriile de clasificare conduc la asemenea delimitări . Ele privesc numai
hotărârile pronunţate în materie contencioasă, acestea fiind veritabile acte
jurisdicţionale cărora legea le ataşează efectele ce le sunt specifice.
1°. În raport cu instanţa emitentă şi sistemul căilor ordinare de atac, urmează
a se distinge între: hotărâri date în primă instanţă; hotărâri date în ultimă
instanţă; hotărâri în primă şi ultimă instanţă. Regula, de principiu, este aceea că
judecătoriile şi tribunalele hotărăsc in primă instanţă, iar curţile de apel in ultimă
instanţă. Este însă o regulă de principiu, compatibilă de unele excepţii Distincţia
între respectivele categorii de hotărâri prezintă interes şi din perspectiva căii
ordinare de atac. Bunăoară, potrivit art. 282 alin.Q) C.proc.civ., hotărârile date În
primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în
primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel115.
2°. După cum hotărârile sunt sau nu supuse apelului ori recursului, se
distinge între: hotărâri nedefinitive; hotărâri definitive; hotărâri irevocabile.
Hotărârile nedefinitive sunt cele de primă instanţă, susceptibile de apel. Cele
definitive, nesusceptibile de apel, dar care pot face obiect al recursului, sunt cele
arătate de art. 377 alin.(l) C.proc.civ., şi anume:
a) Hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;
b) Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar
atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat sau cererea de apel a fost
respinsă ori anulată;
c) Hotărârile date în apel;
d) Orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.
Hotărârile irevocabile sunt cele arătate de art.377 alin.(2) C.proc.civ., adică:
a) Hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
b) Hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
c) Hotărârile date în apel, nerecurate;
d) Hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul

115
Textul art. 282 alin (1) C.proc.civ., în forma lui actuală, a fost stabilit prin Legea nr. 219/2005
44
pricinii;
e) Orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
3°. După cum sunt sau nu susceptibile de executare, hotărârile pot fi grupate
în două categorii: hotărâri executorii şi hotărâri neexecutorii. Aşadar, se are în
vedere faptul dacă hotărârea se poate constitui sau nu în titlu executoriu. în
principiu, hotărârile executorii sunt cele pronunţate în acţiuni în realizarea
dreptului, dacă sunt definitive sau sunt date cu execuţie vremelnică, iar hotărârile
neexecutorii sunt cele pronunţate in acţiunile în constatare.
4°. Potrivit cu conţinutul lor, hotărârile pot fi: integrale sau parţiale. Cele
integrale realizează rezolvarea litigiului în întregime, dezinvestind instanţa de
întreaga pricina; cele parţiale sunt pronunţate în condiţiile prevăzute de art. 270
C.proc.civ., adică atunci când pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile
reclamantului, iar acesta solicită instanţei sa dea o hotărâre în măsura recunoaşterii
făcută de către pârât.
5°. În raport cu conţinutul "condamnării", hotărârile pot fi: cu o singură
condamnare, sau cu o condamnare alternativă.. Primele sunt hotărârile care obligă
la o unică prestaţie determinată; secundele sunt hotărârile care, în subsidiar, dacă
nu este posibilă executarea condamnării principale, obligă la prestare secundară (de
regulă la plata unei sume de bani). Executarea alternativă este deci o executare
condiţionată, nu una facultativă . Acest gen de executare a titlului executoriu nu
trebuie confundat cu obligaţia alternativă prevăzută de art. 1026-1033 C.civ.,
singura asemănare dintre acesta fiind dată de funcţia de garanţie a executării
obligaţiei pentru creditor .
26.2. Alte categorii de hotărâri. Doctrina şi jurisprudenţa au adus în atenţie şi alte
categorii de hotărâri judecătoreşti, care prezintă interes, teoretic şi practic, distinct.
Evocăm câteva dintre acestea:
a) Hotărârile anticipatorii, considerate "hotărâri de gen", date înainte de
judecarea fondului. în vederea unor masuri de asigurare a procesului sau a părţilor
ori pentru dezlegarea prealabilă a unor chestiuni de fapt sau de drept. Ele pot fi
definitive sau provizorii' (de exemplu hotărârea prin care s-ar rezolva o chestiune
prejudicială, hotărârea prin care s-ar dispune un sechestru asigurător , asigurarea
dovezilor pe cale principală, stabilirea pensiei de întreţinere în cursul procesului de
divorţ etc);
b) Hotărâri date în contradictoriu şi hotărâri date în lipsă, primele fiind
pronunţate în prezenţa părţilor, iar celelalte în lipsa uneia sau a ambelor părţilor.
c) Hotărâri mixte116, cele prin care se dezleagă definitiv unele chestiuni
litigioase, fără însă ca instanţa să se dezinvestească de litigiu, dispunându-se însă
continuarea judecăţii, inclusiv prin administrarea de dovezi, pentru rezolvarea
celorlalte chestiuni litigioase;
d) Dispoziţii judecătoreşti cu înfăţişare de hotărâri , adică ordinele s-au
rezoluţiile preşedintelui sau judecătorului desemnat privind luarea unor măsuri în
scopul îndeplinirii procedurii judiciare ;
e) Încheierile de acceptare a unor cereri, cele de forcluziune , prin care se
116
A se vedea: G. Tocilescu op. cit., II, partea a III a p.275; p.275; P. Vasilescu, op. cit. IV, nr. 494, p.9.
45
închide un drept pentru că nu s-au îndeplinit în termen formalităţile pentru
conservarea şi exercitarea lui , sau cele de omologare, prin care instanţa conferă
valabilitate unui act făcut de părţi sau ordonă o anumită măsură117 ş.a.

117
Bunăoară, deschiderea unui testament olograf sau mistic – art. 892 C.proc.civ.
46
 CONCLUZII

Câteva propoziţii conclusive - susceptibile însă de o mai largă abordare şi de

observaţii pot motiva premisele acestui demers: Pentru a cuprinde într-o definiţie
comună diversele acte jurisdicţionale - indiferent de faptul că ele sunt emise in
procedura contencioasa sau în cea contencioasă - criteriile de definire îndeobşte şi
tradiţional profesate trebuie amendate şi întregite.
Actul jurisdicţional este actul emis de către o autoritate jurisdicţională,
independentă şi imparţială, conform unei proceduri determinate, in care, pe baza
constatărilor făcute, devine posibilă sau nu aplicarea legii la o situaţie
determinată ori se conferă sau nu eficacitate juridică unor acte sau fapte.
Ca sursă a anumitor efecte, între părţi şi faţă de terţi, actul jurisdicţional are
câteva atribute ce-i sunt conferite legal şi printr-o voinţă exterioară lui, în raport cu
natura actului şi scopul urmărit de legiuitor.
Atributele actului jurisdicţional trebuie delimitate de efectele acestuia.
Efectele actului jurisdicţional semnifică rezultatele acestuia sau consecinţele
lui, fiind efecte procesuale şi efecte substanţiale.
Eficacitatea actului, îndeosebi cea substanţială, interesează nu numai
părţile, ci şi terţii, faţă de care această zacitate se exprimă sub forma
opozabilităţii.
Categoriile de "parte" şi " terţ" sunt deopotrivă dinamice şi interşanjabile,
unificând astfel, totodată, dinamica însăşi a procesului civil.

47
 BIBLIOGRAFIE

I.Deleanu, Tratat de procedura civila, Ed. ATI Beck, 2005 ;

I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, în dreptul comparat şi dreptul român, tratat,
Editura Servo-Sat, 2003, îndeosebi nr.14-16 ;
I.Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988;
I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, cit. supra, Art. 1079 alin. (2) C. CIV ;
I Deleanu, S. Deleanu, Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si locuţiuni latine in dreptul
românesc, Editura "Dacia",2000, art. 322 pct.. 2.3.4.5 C. proc. Civ ;
I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura "Rosetti",
Bucureşti, 2002, nr. 64-69;
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.1, Ed.Naţional, Bucureşti 1996,
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.2, Ed. Naţional, Bucureşti 1997
V.M. Ciobanu, I. Baicoianu, Drept procesual civil. Executarea silită Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1996;
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ATI Beck, 2001;
C. Hamangiu, I. Roselti-Balanescu, AI. Baicoianu, Tratat de drept civil român, Vol. 2,
restitutio, ATI, nr. 932 şi urm;
C. Hamangiu , I. Rosetti-Balanescu, AL Baicoianu, Tratat de drept civil român, restitutio,
Editura ATI, Bucureşti 1998, vol. 1, nr. 205;
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, restitutio, An Back, 1998;
M. B. Cantacuzino, op. cit., Cas. II decizia din 9 ianuarie 1886,in "Buletinul Curţii de Casaţie",
P. Vasilescu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, partea a III-a, vol. IV, Institutul de
Arte Grafice Eminescu, nr. 633;
P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, partea a IV-a, vol. IV Institutul de
Arte Grafice "Eminescu" S.A., Bucureşti, 1943, nr. 512;
M. Tăbârcă Excepţiile procesuale in procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002;
M. Nicolaie, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Editura Press Mihaela SRL,
Bucureşti, 2000, nr. 88 şi următoarele ;
"Revista romana de drept", 1983, Of. 6, Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare
Of. 11/1959, Trib. Jud. Botoşani, secţia civila, decizia Of. 415/1982 ;
"Revista româna de drept", 1985, Of. 2, p. 66, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia Of.
3281/1984;
"Revista româna de drept", 1985, Of. 2, Trib.Suprem, secţia civilă, decizia Of. 3281/1984;
"Dreptul", 1997, Of. 4, p. 108 , decizia civilă Of. 223/1996 a CA. laşi ;
"Dreptul", 1990, Of. 6, p. 76, Trib. Suprem, secţia civila, decizia Of. 1540/1 980,;
"Dreptul", 1992, Of. 10, p. 90, CSJ., secţia civilă, deciziile Of: 259/1992 şi or. 2386/1993
"Dreptul", 1996, Of. 4, Diamant, V. Luncean, nota la secţia civila, decizia Of. 1387/1995 a
Trib. Jud. Sibiu;
"Dreptul", 1985, Of. 9,decizia Of. 496/R11994, cu nota de L Hadnagy;
"Dreptul", 1994, Of. 12, C.S.J., secţia comercială, decizia Of. 222/1994
"Dreptul", 1984, Of. 8, C.S.J., secţia civila, decizia Of. 2386/1993,
"Dreptul" , 1994, Of. 8, 87,C.SJ., secţia civila, decizia Of. 2322/1993,
"Dreptul", 1984, p. 97,C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2386/1993;
"Dreptul", 1993, Of. 5-6, C.S.J., secţia civila, decizia or. 357/1991;
"Dreptul", 1996, Of. 4, P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti
din circumscripţia Curţii de Apel Suceava;
"Dreptul", 1997, Of. 2, D.Lupaşcu, G.Oprea, îndreptarea erorilor materiale în cauzele civile
şi penale;
48
“Dreptul", 2004, nr. 5 p. 271,C.SJ., secţia civila, decizia nr.3780/2002;
“Dreptul", 1997, Of. 6, p. 31 şi urm , Ş Beligradeanu, Dreptul instanţelor adeclitoreşti de a
face aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ. şi după intrarea în vigoare a Legii nr.
511/1995;
“Dreptul", 2005, nr. 7, îndeosebi, V.Pătulea, Studiu în legătură cu categoriile de titluri
executorii ;
“Dreptul", 1997, nr. 6, S. Beligradeanu, Decizia nr. 914 /1996 a !.S.J., secţia comerciala prin
referire la prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995, art. 34 al legii republicate în
art. 94 din Statutul profesiei de avocat;
“Dreptul", 2002. nr. 3, P. Perju. Probleme de drept civil şi drept procesual-civil din practica
secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001;
“Dreptul", 2002, nr. 4, Deleanu, Părţile în raporturile contractuale;
“Dreptul", 1995, nr. 7, C.S.J., secţia civila, decizia nr. 1639/1994;
“Dreptul", 2001, nr. 2, M. D. Bocsan, Mandatul in interes comun ;
“Pandectele Române", 2002, nr. 4, decizia nr. 5720/2000;
“Pandectele Romane", 2002, nr. 4, CA. Cluj, secţia civila, decizia nr. 705/2001;
“Pandectele Române", 1947, IV, S. Moldovan, Excepţia şi prezumţia lucrului judecat
“Pandectele Romane", editura AII Beck,2004, p. 18,1. Deleanu, Ficţiunile juridice,
“Pandectele Romane", 2002, nr. 3.C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.
1929/2001 ;
„Culegere de decizii", 1994, p. m ,C.S.J., secţia civila, decizia nr. 745/1994 ;
„Culegere de decizii", 1995,C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 317/1995 ;
"Culegere de decizii", 1952-1954, vol, 2, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 910/1954;
"Culegere de decizii", 1967, Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 404/1967;
"Culegere de decizii", 1969, Trib. Suprem, secţia civila, decizia nr. 633/1969;
"Culegere de decizii ", 1962, Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 111/1959 ;
"Culegere de decizii", 1966,decizia de îndrumare nr. 2/1966 ;
"Culegere de decizii", 1970, decizia nr. 727/1970 ;
"Culegere de practică judiciara pe anul 1990", Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civila, decizia
nr. 260/1990, Editura Şansa, Bucureşti, 1992;
"Justiţia nou ă", nr. 5-6, 1949, C.S.J., colegiul civil, decizia or. 42/1949;
"Justiţia nou ă", 1962, nr. 7, p. 162, decizia nr. 1027/1961;
"Justiţia nou ă", 1965, nr. II,Trib. Reg. Braşov, secţia civila, decizia nr. 372/1965, cu nota de
A. Hilsenrad;
"Justiţia nou ă", 1962, nr. 8, Trib. Reg. Crişana, secţia civila, decizia nr. 1328/1961, cu notă
de I. C. Vurdea ;
"Buletinul Înaltei Curţi de Casaţie", 1890, Cas. II, decizia din 5 noiembrie 1890;
"Buletinul jurispruden ţei", 1994, Decizia nr. 1220/1994 a C.S.J., secţia civila;
"Jurispruden ţa Generală", 1924, nr. 168, Cas. T I,decizia din 30 octombrie 1923;
"Jurispruden ţa Generala", 1923, nr. 882, Cas. 1, decizia din 5 iunie 1923;
"Jurispruden ţa Română", nr. 397, Cas. II. decizia din 17 octombrie 1924;
"Jurispruden ţa pe anul 1995", CA. Bacău, secţia civila, decizia or. 67/1994;
G. Boroi. D. Rădescu, Codul de procedura civila, comentat si adnotat, Editura A II,1994;

49