- profil Finanţe-Bănci -1-

ECONOMIA ROMÂNIEI DUPĂ 1989

În ceea ce o priveşte, România şi-a manifestat în mod expres opţiunea pentru

integrarea deplină în Uniunea Europenă şi hotărârea de a-şi îndeplini toate
angajamentele asumate prin Acordul de Asociere, semnat în 1993 şi devenit efectiv
din 1995. România are în vedere, în prezent, realizarea adaptărilor necesare în planul
mecanismelor economice, care să-i permită trecerea de la statutul de asociat la cel de
membru al Uniunii Europene.
Acordul de Asociere reprezintă, în acelaşi timp, un instrument efectiv de
impulsionare a reformei economice din ţara noastră. Prin îndeplinirea prevederilor
sale, economia României va ajunge la un nivel de dezvoltare care-i va permite să
concureze cu parteneri străini atât pe propria piaţă, cât şi în exterior, fără a fi supusă
unor discriminări.
Prin diversitatea materiei prime, prin calitatea şi preţul forţei de muncă, prin
potenţialul turistic şi infrastructura (suficientă, chiar dacă nu modernă), România avea
şansa de a deveni, în anul 1989, una din puterile economice ale Europei de Est. Ţara
noastră deţine potenţialul economic propice unui stat dezvoltat. În ciuda acestui fapt,
în acest moment România ocupă ultimul loc în clasamentul economic al statelor
candidate la admiterea în Uniunea Europeană. În raport cu anul 1989, performanţele
economiei româneşti, precum şi nivelul de trai, au scăzut dramatic.
Sărăcia din România nu este un accident, ci o culpă politică. Erorile
politicienilor şi ignorarea deliberată a legii au condus la prelungită criză economică cu
care ţara noastră se confruntă. Aşa cum chiar Programul National Antisărăcie constată,
economia românească a cunoscut un regres dramatic din raţiuni de ordin politic.
România se caracterizează, în acest moment, prin : « O industrie dezvoltată
megalomanic şi irational, supusă unui proces de restructurare şi privatizare care nu a
reuşit să producă relansarea, ci mai degrabă definitivarea dezagregării, şi care conţine
largi zone intrate într-o lungă agonie, cu şanse mici de privatizare reconstructivă. O
agricultură care revine la proprietatea privată, dar cu loturi de teren fragmentat pâna la
absurd, lipsită de tehnologie şi necapitalizată, cu demoralizarea şi inhibarea
încercărilor de cooperativizare. Un sat a cărui activitate economică asigură mai
degrabă simpla supravieţuire, incapabil să producă eficient şi competitiv. Un sistem de
producere a utilităţilor publice care nu a fost nici restructurat, dar nici retehnologizat, a
carui criză a intrat într-o fază explozivă dupa 12 ani de tranziţie (…) Sărăcia şi
excluziunea socială în România actuală nu ating grupuri marginale slab integrate într-o
economie bine organizată şi eficientă, ci largi segmente ale colectivităţii lovite de
căderea economiei. Mulţi dintre şomeri au devenit şomeri cronici, neputând să îşi
reorienteze capacităţile profesionale, pierzând progresiv contactul cu piaţa muncii.
(…) Sărăcirea a fost accentuată de creşterea polarizării sociale. După primul şoc de
sărăcire al tranziţiei, polarizarea socială a crescut rapid: coeficientul Gini, măsura
standard a inegalităţii sociale, a crescut de la 20 la 30. Polarizarea socială nu a avut loc
numai între diferitele segmente ale colectivităţii, ci şi între zone geografice. Au apărut
colectivităţi căzute economic, zone şi judeţe care au fost afectate mai accentuat de
 - profil Finanţe-Bănci -2-

procesul de sărăcire. »(Programul Naţional Antisărăcie, Monitorul Oficial al

României)
Agricultura – un eşec dramatic
Care este cauza acestei stări de fapt ? În primul rând, regresul grav cunoscut de
agricultura românească în ultimii 15 ani. Starea actuală a agriculturii româneşti
constituie un veritabil atentat la siguranţa natională. Legea 18/1990 privind fondul
funciar precum şi toate normele legale ulterioare au conţinut două deficiente majore:
- au reglementat împroprietăririle confuz şi neunitar, iar din acest motiv au apărut
foarte multe procese, în special între administraţiile locale şi persoanele îndreptăţite
să-şi recupereze terenurile preluate abuziv de regimul communist.
- deşi în urma împroprietării fondul funciar a cunoscut o fărâmiţare accentuată,
autorităţile nu au asigurat un cadru legal care să stimuleze asocierea agricultorilor în
ferme care ar fi asigurat exploatare optimă a terenurilor.
Din aceste motive, procesul de reîmproprietărire nu s-a finalizat integral nici
după 15 ani de la Revoluţie, numeroşi cetăţeni fiind obligaţi încă să-şi cheltuiască
veniturile modeste pentru costisitoare procese de revendicare a unor suprafeţe agricole
doar pentru anumite legi au fost incorect elaborate. Mai mult decât atât, media
exploataţiilor agricole din România este de 1,5 ha, deşi o agricultură eficientă are
nevoie de exploataţii agricole de cel putin 50 ha. Iată de ce în România se practică o
agricultură de subzistenţă, de supravieţuire. Ţăranul român nu are utilaje agricole
performante, este umilit şi sărăcit şi se zbate doar să asigure strictul necesar pentru
familia sa. Si, astfel, în ciuda potenţialului agricol impresionant pe care îl are
România, rezervele agricole necesare statului român nu pot fi asigurate de producătorii
autohoni.
În aceste condiţii, se apelează la importurile masive de produse agro-alimentare
care au dezechilibrat grav balanţa comercială naţională. Dacă în trecut România era,
alături de Franţa, cel mai important exportator european de cereale, astăzi aproape
50% dintre produsele agro-alimentare din ţara noastră sunt cumparate din exterior iar
mărfurile româneşti de profil au dispărut cu desăvârşire de pe pieţele internaţionale.
Soluţia nocivă a importurilor masive de produse agricole creează două
impedimente majore economiei naţionale:
1. Sumele consistente care se îndreaptă către producătorii agricoli externi reduc
substanţial bugetul naţional afectând domenii de importanţă strategică precum
învaţământul, sănătatea sau protecţia socială.
2. Politica de importuri promovată de guvernul român creează o concurenţă neloială
pentru producătorii autohtoni.
Continuând în aceeaşi direcţie nu doar agricultura, ci intreaga economie
naţională este condamnată la un regres permanent. Pentru a depăşi aceasta criză este
nevoie de voinţă politică, de reglementari normative care să sprijine în mod real
agricultorii români şi de o strategie agricolă aplicată unitar la nivelul întregii ţări.
Evoluţia comerţului exterior românesc din 1989 şi până în prezent reprezintă un
indicator elocvent pentru regresul înregistrat la nivelul întregii economii. Asistăm,
efectiv, la o înjumătăţire a exporturilor ! Situaţia este încă mai gravă în cazul în care
analizăm sectoarele care asigurau, în mod tradiţional, baza exportului românesc.
 - profil Finanţe-Bănci -3-

Această veritabilă prăbuşire a exportului românesc poate fi observată în aproape

toate sectoarele economiei naţionale, creând câteva deficiente majore. În primul rând,
produsul intern brut al României a scăzut considerabil. Din acest motiv, deficitele
bugetare anuale au crescut constant. Pentru a acoperi ineficienţa cronică a economiei
româneşti s-a recurs la tipărirea de bancnote. Astfel, procesul inflaţionist a evoluat
galopant, accentuând şi mai mult sarăcia.… În al doilea rând, ţara noastră a dispărut de
pe anumite pieţe pe care le domina în urmă cu 14 ani. Până în 1989 infrastructura
multor state asiatice era asigurată de utilajele şi tehnica de lucru din România şi chiar
de specialişti români. Acum au dispărut practic schimburile comerciale masive cu state
asiatice deosebit de importante. Mai mult decât atât, produsele româneşti erau foarte
bine vândute şi în America de Sud sau în Africa. Însă, în prezent, România are doar o
prezenţă nesemnificativă pe aceste pieţe. În condiţiile în care economia româneasca nu
poate concura solidele economii europene, pierderea pieţelor asiatice, sud-americane
şi africane constituie un eşec major al comerţului exterior românesc. În al treilea rând,
declinul exportului românesc a determinat o reducere considerabilă a importanţei
deţinute de ţara noastră pe plan international. Legăturile comerciale strânse cu
importante state asiatice confereau României o considerabilă influenţă politică în zonă.
În România anului 1989, proprietatea privată există doar într-o măsura infimă,
majoritatea copleşitoare a bunurilor aflându-se în proprietate publică şi constituind
avuţia natională. Teoretic, în momentul în care s-a decis trecerea de la economia
centralizată la cea de piaţă, fiecare român a beneficiat de dreptul la o parte egală din
bogăţia publică. În practică, însă, această bogăţie publică nu s-a aflat niciodata la
dispoziţia cetăţenilor, fiind distribuită în mod fictiv de către liderii politici. Din acest
motiv, marea majoritate a românilor nu a beneficiat de şansa de a pune pe picioare o
afacere proprie. Accesul la capital a fost restricţionat, limitat în favoarea câtorva
protejaţi ai clasei politice. Atâta timp cât România este o ţară săracă, refuzul unei
împărţiri echitabile a avuţiei publice a fost sinonimă cu blocarea accesului la un capital
minim, necesar pentru întemeierea unei mici afaceri.
Acestea sunt, într-o formulare sintetică, doar câteva din cauzele regresului
economic înregistrat de România în anii de tranziţie. Totuşi, în ciuda diversităţii lor,
aceste cauze pot fi aduse la un numitor comun: clasa politică şi corupţia încurajată sau
tolerată politic. Un raport recent demonstra faptul că România este cea mai coruptă
ţară din Europa, aflându-se la limita critică a corupţiei endemice. Cu alte cuvinte,
putem ajunge, în scurt timp, în situaţia statelor subdezvoltate care nu pot funcţiona
decât prin mecanismele corupţiei. O dezvoltare economică reală a României, care să se
resimtă în buzunarul cetăţenilor, nu poate fi concepută în lipsa unui aparat statal onest,
capabil de o depolitizare a economiei.
Parcurgerea perioadei de tranziţie, în concordanţă cu angajamentele asumate prin
Acordul de Asociere, precum şi eventuala accelerare a dinamicii acestui proces vor
avea un rol hotarâtor în pregătirea corespunzătoare a României pentru atingerea
obiectivului final – aderarea la Uniunea Europeană.