ŢARUL

 DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC – ŢNCORONARUL IVAN AL IV-LEA, CEL GROAZNIC

 Încoronat Ţar la 16 ani
 Căsătorit de opt ori
 În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul
privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vrea și asupra căruia va avea
putere deplină. Se va naște o nouă clasă, orpicininici, care datorează lui Ivan
ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră
este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile
luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați.
  Maria – a doua soţie a lui Ivan. Noua țarină este frumoasă însă analfabetă,
răzbunătoare și sălbatică. Naște un băiat, Vasili, care va muri după câteva
săptămâni. La 1 septembrie 1569, în vârsta de 25 de ani țarina Maria moare
otrăvită.
 Nemulțumirea crește în rândul populațiilor din două orașe alipite de curând
Rusiei: Novgorod și Pskov. Novgorodul a fost cucerit în  1471 de marele cneaz Ivan al III-lea,
bunicul lui Ivan cel Groaznic iar Pskovul în  1510 de marele cneazVasili al III-lea, tatăl lui Ivan. Sub
pretextul că ar exista o scrisoare prin care populația ar fi dispusă să se supună Poloniei, la  2
ianuarie 1570, avangarda armatei țarului ajunge la zidurile Novgorodului.
 Soldații ridică în jurul orașului zăplazuri înalte pentru ca nimeni să nu poată ieși, bisericile sunt
încuiate pentru ca nimeni să nu se poată refugia în ele, toți funcționarii sunt arestați, sunt uciși
preoții. Locuitorii Novgorodului sunt aduși în fața Țarului și a fiului lui Ivan; sunt bătuți, torturați,
omorâți. Masacrul durează cinci săptămâni. Numărul total al victimelor se ridică la 15.000.

De mare forță expresivă mi se pare sărutul pe care Ivan îl cere Sfântului Filip.
Odinioară, printr-un sărut, Iuda îl trăda pe Hristos, predându-l autorităților. 

Curăția inimii îl ajută pe Filip să-L aleagă mereu pe Domnul. Sărutul său este, așadar,
sărutul lui Hristos pe obrazul lui Iuda. 

Anastasiya Dontsova face un rol bun în pielea Mașei celei orfane și pribege, fiica
cneazului Dumitru (Mitka, Mitia). Curată cu inima și săracă cu duhul, ea ajunge să stea chiar
în brațele stăpânului ucigașului părintelui ei, privind icoana Bogorodiței, pe care tot acela i-o
dăruise. Atât de aproape a reușit să ajungă Maica Domnului de inima tiranului. Icoana Maicii
Domnului joacă ea însăși un rol separat și aproape personal în acest film (ea distruge stâlpii de
susținere ai unui pod de lemn, pentru a opri năvala dușmanilor), fapt care nu este deloc de
mirare cunoscând extraordinara importanță avută de către ea în istoria poporului rus. Cinstirea
icoanei Preacuratei este  o parte atât de semnificativă a evlaviei ruse – ea mântuiește adeseori
cetățile Rusiei de urgii, războaie, nenorociri, iar pe locuitorii ei de toate ispitele, nevoile și
patimile. Mașa este ucisă de URS-ul însetat de sânge, iar moartea ei coincide și cu începutul
deznodământului evenimentelor: mucenicia sfinților și instalarea iernii despotice.

1
Țarul scapă de mustrările conștiinței în sensul că… se păcălește singur, căci, da, el se
păcălește pe sine până la capăt. Nebunia Țarului este consecvența cu care-și păcălește mereu
conștiința. Demonismul lui Ivan nu constă în faptul că el este rău, rău în modul absolut, cum
bine ne place nouă adesea să catalogăm oamenii, numindu-i răi sau buni. Demonismul pe care
Ivan îl crește treptat în sine este acela că el folosește alternativ, succesiv, simultan, oricum (!),
atât „răul”, cât și „binele”, pentru a-și îndreptăți alegerile. El citează din Scriptură și se roagă
cu lacrimi cu aceeași gravitate și seriozitate cu care taie și spânzură. De aici efectul
deconcertant și oarecum confuzant al comportamentului său. Să o spunem pe șleau:
Demonismul lui Ivan nu constă deci în faptul că este rău, la fel precum nici sfințenia lui Filip
nu a constat în aceea că a fost bun, în înțelesurile pe care noi le dăm cuvântului rău și bun. Ci,
demonismul lui Ivan a constat în aceea că a folosit atât „răul”, cât și „binele”, pentru a-și
realiza VOIA PROPRIE. Aici este esența mândriei – urâciunea cea mai mare înaintea
Domnului: voia proprie închisă în cercul vicios al autarhiei, ne-împreună-lucrătoare-cu-voia
Domnului. Treptat, Ivan se îndepărtează de bunul simț, pentru a deveni supus bunului plac.

Un rol de o intensitate aproape violenta face aghiotantul Țarului. Personaj urât,

înspăimântător, drăcesc, o voce a Apocalipsei greșit înțeleasă, ca amenințare, ca profeție
sălbatică, ca justificare perpetuă a „atotputerniciei” țarului, este cel care aduce mereu slavă
supremă stăpânului său, partea cea mai întunecata și mai greu de ucis a egoului nostru.
Acela îl pune pe Țar să ridice mâna spre cer pentru a porunci fulgerului să lovească. Acela se
hrănește și se îmbată cu nebunia Țarului pe care o hrănește și o împinge la extrem cu pasaje
din Scriptură.

Când țarul prezintă copiliței „noul Ierusalim”, groteasca sa construcție, el are o remarcă ce
prevestește deznodământul filmului – singuratatea lui absolută. Palatul său nu are
ferestre („cand va veni Apocalipsa, nu va mai fi nimic de văzut” zice țarul Mașei). Noul său
Ierusalim este autarhic, închis. Este o  construcție anticreștină, antitreimică, antibisericească,
antiliturgică, într-un cuvânt – antiortodoxă. Fără iubire suntem deci fără comuniune, fără
ferestre. Oricât de greu ne-ar fi, să păstrăm dragostea, căci dragostea este de la Dumnezeu și
Dumnezeu este dragoste.

Mitropolitul Filip din Țarul moare și își primește mucenicia și sfințenia – dar el este,

precum am spus, un caracter secundar aici, deși sfințenia lui este una model prin
excelență. Apoi, asistând la moartea nepotului său, încredințat de mărturisirea dreaptă, întărită
de harul Sf. Duh a aceluia, își pecetluiește el însuși jertfa. Și finalmente, sfârșitul său propriu-
zis: el moare cu cuvintele Mântuitorului pe buze, numindu-l pe ucigaș „prietene”, precum
Domnul odinioară pe Iuda. „Fă-ți datoria”, sau… „ceea ce faci, fă degrabă.”

Poate Țarul începe să realizeze ceva din propria lui tragedie doar când oamenii îl părăsesc.
„Veselia” sângelui nu se mai întâmplă, căci norodul se retrage din scenă. Ultimele imagini ale
filmului sunt de intensitate psihologică maximă. Câinele negru dă târcoale flămând. El este
simbolul deznădejdii

Țarul nu pierde totuși rugăciunea! – deci o minimă legătură cu Dumnezeu – pe care, de bine
de rău, o mai păstrase cumva și până atunci, de-a lungul evenimentelor. „Unde-i poporul
meu?” Această replică, rostită de două ori, cuprinde intercalată rugăciunea

2
vameșului: „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Țarul pendulează așadar
continuu, până în ultima clipă, cu sufletul scindat, ca oricare dintre noi, între voia lui și
voia Domnului. Pocăința este calea către mântuire. Părăsit de popor, el cere totuși, prin
pocăința vameșului, mila lui Hristos.