Professional Documents
Culture Documents
Ecologie Generala
Ecologie Generala
note de curs
Cuprins
CE ESTE ECOLOGIA?...................................................................................................................................... 2
TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN ECOLOGIE ................................................................................................ 2
CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII ............................................................................................... 3
CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE .................................................................................................................. 4
SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ ............................................................................................................................... 7
MEDIUL DE VIAȚĂ ........................................................................................................................................ 9
TEMPERATURA ................................................................................................................................................. 10
ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP ............................................................................................. 13
LEGILE FACTORILOR ABIOTICI ........................................................................................................................... 15
POPULAȚIA ................................................................................................................................................ 17
STATICA POPULAŢIEI ......................................................................................................................................... 17
EFECTIVUL (N) ............................................................................................................................................... 17
DENSITATEA .................................................................................................................................................. 18
NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂŢII .............................................................................................................. 18
MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂŢII ....................................................................................................... 19
STRUCTURA POPULAŢIEI ................................................................................................................................... 21
STRUCTURA PE VÂRSTE ................................................................................................................................ 21
STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO) ................................................................................................................. 22
DISTRIBUȚIA SPAŢIALĂ.................................................................................................................................. 23
COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ ............................................................................... 24
HETEROGENITATEA POPULAŢIEI................................................................................................................... 25
DINAMICA POPULAȚIEI ..................................................................................................................................... 25
REGLAREA POPULAȚIONALĂ ............................................................................................................................. 30
ANALIZA FACTORILOR DE MORTALITATE...................................................................................................... 30
METAPOPULAȚIA .......................................................................................................................................... 32
MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL POPULAŢIONAL................................................................................ 33
RELAȚII INTRASPECIFICE (INTRAPOPULAȚIONALE) ...................................................................................... 34
RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE) ....................................................................................... 35
ECOSISTEMUL ............................................................................................................................................ 38
STRUCTURA SPAȚIALĂ ...................................................................................................................................... 38
STRUCTURA TROFICĂ ........................................................................................................................................ 39
CLASIFICAREA LANȚURILOR TROFICE ............................................................................................................ 40
PIRAMIDE ECOLOGICE .................................................................................................................................. 41
NIȘA ECOLOGICĂ ............................................................................................................................................... 42
FLUXUL ENERGIEI ȘI NUTRIENȚILOR.................................................................................................................. 44
DINAMICA ECOSISTEMULUI .............................................................................................................................. 45
SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE ................................................................................................................... 45
SUCCESIUNEA ............................................................................................................................................... 47
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ........................................................................................................................... 51
CE ESTE ECOLOGIA?
Din punct de vedere etimologic termenul „ecologie” este format din cuvântul
„oikos” care semnifică casă în limba greacă și „logos” cu sensul de cunoaștere, știință.
Deci se poate intui că ecologia ar fi știința care studiază mediul înconjurător cu toate
componentele sale.
Termenul de „ecologie” (ecologie în forma sa originală din limba germană) a fost
introdus de Ernst Haekel (1866) ca fiind știința care studiază relațiile dintre organisme
și mediu.
În prezent ecologia este înțeleasă din perspectiva Teoriei Generală a Sistemelor
(Karl Ludwig von Bertalanffy) ca fiind știința ce studiază sistemele supraindividuale de
organizare ale materiei vii (populații, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor
abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman și relațiile acestuia cu componentele
ecosferei.
Înainte de a începe să discutăm despre sistemele vii trebuie să vedem cum și din
ce sunt acestea alcătuite. Componentele recunoscute ale universului nostru sunt
materia și energia. Modul în care materia și energia sunt distribuite în cadrul sistemelor,
cantitatea, tipul și forma acestora, se numește informație. Astfel, orice sistem conține
aceste trei componente: materie, energie și informație. În continuare ne vom referi la
aceste trei componente și la schimburile pe care sistemele le realizează cu mediul
extern. Criteriul de bază în identificarea și delimitarea sistemului îl reprezintă
schimburile de materie, energie și informație pe care acesta le realizează cu mediul
extern. Pe baza acestui criteriu putem descrie trei categorii de sisteme:
1.Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu realizează schimburi de materie,
energie și informație cu mediul extern.
2.Sistemele închise realizează doar schimburi de energie și informație cu mediul
extern, dar nu și de materie.
3.Sistemele deschise realizează schimburi de materie, energie și informație cu
mediul extern. Trebuie menționat că toate sistemele vii sunt sisteme deschise.
Sistemele vii diferă radical de cele nevii deoarece sunt mobile, se pot deplasa în
spațiu, se reproduc, au capacitatea de a prelua și metaboliza materie și energie din
mediul extern și pot menține condiții interne diferite de mediul extern. Sistemele vii se
deosebesc de cele nevii si prin faptul că sunt miniaturizate. Ele pot avea configurații
foarte diferite în cantități mici și comparabile de materie, spre deosebire de sistemele
nevii. O bacterie, deși este de dimensiuni microscopice, are o complexitate structurală și
funcțională ce nu poate fi atinsă de un sistem neviu (cum ar fi un cristal de sare) de
dimensiuni comparabile, nici chiar de dimensiuni de sute și mii de ori mai mari.
2/51
Reprezentarea schematică a structurii ierarhice a unui sistem și a schimburilor
de materie, energie și informație realizate de acesta cu mediul extern.
3/51
intrările. În același timp organismul elimină energie sub formă de căldură (energie
termică) și materie degradată cu un conținut de energie și informație mai scăzut.
Orice sistem viu este alcătuit din elemente componente (subsisteme) și este la
rândul său un subsistem al unui sistem mai mare, integrator (suprasistem). Astfel
putem delimita un ansamblu de sisteme cu grade de complexitate diferite constituite
într-o structură ierarhizată de forma:
4/51
este sau nu un nivel de organizare al materiei vii este universalitatea. Aceasta implică ca
sistemele componente ale unui nivel din ierarhia organizatorică să cuprindă întreaga
materie vie.
Individul reprezintă forma elementară și universală de existență a vieții. Indivizii
au o existență în timp limitată genetic și realizează un schimb permanent de materie,
energie și informație cu mediul înconjurător (proces numit metabolism). Toate
sistemele supraindividuale sunt forme de grupare și organizare a indivizilor.
Populația este alcătuită dintr-un grup de indivizi aparținând aceleiași specii, care
își desfășoară activitatea în cadrul unei biocenoze. Populația este capabilă de existență
de sine stătătoare, din punct de vedere reproductiv, timp nedefinit. Specia este o
comunitate reproductivă alcătuită din una sau mai multe populații. Specia este în același
timp un sistem biologic (un nivel în ierarhia organizatorică) și un nivel în ierarhia
taxonomică. Astfel, specia ca sistem biologic, devine veriga de legătură dintre ierarhia
organizatorică și ierarhia taxonomică.
Biocenoza include totalitatea indivizilor grupați în populații distincte ce ocupă un
anumit biotop (spațiu sau volum fizic). Principala caracteristică a biocenozei o
reprezintă relațiile dintre speciile componente (relații interspecifice).
Biosfera este învelișul viu al planetei, ce include totalitatea indivizilor de pe
Pământ, grupați în populații și biocenoze.
Speciile sunt sisteme biologice reale, bine definite, dar în același timp au un
caracter contradictoriu. Pe de o parte au un caracter conservator, necesar pentru a-și
păstra integritatea în timp și reduce potențialele alterări. Pe de altă parte, indivizii
componenți suferă transformări datorită mutațiilor și recombinărilor în cursul
evoluției, ceea ce le anulează identitatea inițială. Mai multe mecanisme operează la
diferite nivele de complexitate pentru a permite menținerea naturii duale a speciilor. La
nivel molecular informația genetică este redundantă: (i) ADN-ul este alcătuit din două
catene, (ii) există o garnitură dublă de cromozomi la majoritatea speciilor, iar (iii) setul
complet de informații pentru întregul organism este prezent în toate celulele
organismelor pluricelulare. În plus, există și o serie de mecanisme, cum sunt sistemele
reparatorii ale ADN-ului, precum și mecanismele semi-conservative de replicare ce
asigură transferul fără modificări al informației genetice în timp. În pofida excesului de
informație genetică și a mecanismelor de protecție care ar trebui să asigure transferul
fără modificări sau pierderi de informație, au loc procese opuse, cum sunt mutații și
recombinări. Acestea sunt induse de o multitudine de factori, ce acționează la diferite
nivele de complexitate codon, genă, cromozom și genom și asigură transformarea
continuă a indivizilor componenți. La nivel populațional panmixia, respectiv
posibilitatea ca toți indivizii unei populații să se reproducă unii cu alții, este diminuată
de o serie de bariere reproductive sau comportamentale care îi limitează importanța.
Menținerea coeziunii între populațiile componente ale speciei este de asemenea
restrânsă de capacitatea de dispersie limitată a indivizilor componenți și de existența
barierelor geografice între populații. Astfel, speciile se dovedesc a fi sisteme
contradictorii, instabile în timp, aflate într-o transformare permanentă.
5/51
adâncime, dar ea reprezintă un sistem ecologic de sine stătător. Delta Dunării este
alcătuită dintr-un mozaic de ecosisteme acvatice (brațele Dunării, canale, lacuri,
mlaștini etc.) și terestre (grinduri, păduri, dune de nisip, terenuri agricole etc.), strâns
conectate ceea ce ne permite să o considerăm un complex de ecosisteme.
4. Ierarhia taxonomică este alcătuită din categorii taxonomice (numite taxoni) de
diferite ranguri, mergând de la specie la regn. Spre deosebire de primele trei ierarhii pe
care le-am prezentat anterior și care sunt bazate pe organizare, ierarhia taxonomică se
bazează pe ordine. În timp ce organizarea implică ordine, ordinea nu implică organizare.
Astfel, un cristal de sare are o structură ordonată dar nu și organizată. De aceea, taxonii
de rang mai mare speciei sunt simple entități aditive și nu sunt sisteme ierarhizate.
Astfel, un gen conține un număr de specii incluse după diverse criterii taxonomice
(morfologice, morfometrice, biochimice, genetice etc.), dar nu reprezintă un nivel de
organizare al materiei vii.
Ecosfera integrează biosfera cu suportul ei neviu, alcătuit din hidrosferă și părți
ale litosferei și atmosferei.
Ecosistemul este constituit din biocenoza integrată cu biotopul ei. Reprezintă
unitatea structurală elementară a ecosferei, capabilă să asigure transferul de materie,
energie și informație. Biotopul este constituit din totalitatea factorilor abiotici (nevii) de
la nivel local.
6/51
Structura ierarhică a sistemelor vii și nevii. Sunt prezentate cele patru ierarhii: (1)
ierarhia nivelelor de integrare (ierarhia somatică); (2) ierarhia sistemelor biologice
(ierarhia biologică); (3) ierarhia sistemelor ecologice (ierarhia ecologică); (4) ierarhia
categoriilor taxonomice (ierarhia taxonomică).
SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ
Sistemele vii sunt dinamice în timp și spațiu. În plus, complexitatea lor crește
odată ce urcăm în ierarhie, ajungând în cazul biosferei și al ecosferei la nivel planetar.
Este necesar ca atunci când dorim să caracterizăm un sistem biologic sau ecologic, să
delimităm clar domeniul de spațiu și de timp. Astfel, dacă vrem să caracterizăm
dinamica algelor dintr-o baltă temporară vom preleva probe de apă din baltă
săptămânal. Dacă vom lua o singură probă, aceasta nu ne va permite să caracterizăm
procesele ce au loc. Dacă ne interesează dinamica fagilor dintr-o pădure, nu are sens să
mergem și să facem observații săptămânal, ci doar de câteva ori pe an, mai mulți ani la
rând. Scara spațio-temporală este un concept esențial în ecologie și evoluționism. În
tabelul de mai jos sunt reprezentate principalele domenii spațio-temporale importante
în ecologie. Se observă că există un oarecare grad de suprapunere între domenii,
deoarece nivelele sunt integrative. Identificarea domeniului spațio-temporal la care se
7/51
studiază structuri sau procese este foarte importantă, deoarece probleme majore se
dezvoltă la scări de zeci și sute de ani, pe suprafețe mari. Studiile și cercetările se
desfășoară însă cel mai adesea pe termen scurt și pe zone restrânse, după care modelele
elaborate sunt extrapolate. Din păcate procesele studiate la scară spațio-temporală mică
cel mai adesea nu sunt valabile la scară mai mare, iar procesele dominante la scară mică
nu sunt la fel de importante la scară mare. Pentru a putea adresa corect problemele de
mediu cu care ne confruntăm, este necesar să dimensionăm corect scara spațio-
temporală, ceea ce ne permite să punem întrebările corecte și să limităm validitatea
răspunsurilor primite la domeniul lor de aplicabilitate.
Scara spațială și temporală este relativă și depinde de organism. Mediul este mult
mai complex pentru animalele mici decât pentru cele mai mari. Ciclul de viață poate
varia în timp de la câteva ore la microorganisme, la sute de ani pentru speciile foarte
mari. De asemenea, dimensiunile variază de la câțiva microni pentru microorganisme, la
zeci de metri pentru animalele și plantele mari. Un melc de câțiva mm lungime se va
deplasa în cursul vieții, care poate fi mai scurtă de un an, doar pe o suprafață de câțiva
metri pătrați. Pentru o acvilă care poate însă trăi zeci de ani, teritoriul pe care îl străbate
este de sute și mii de kilometrii pătrați. Apare evident că sunt necesare abordări diferite
pentru studiul populației de melci și al celei de acvile. Situația este la fel de complicată și
pentru plante, dacă comparăm o populație de păpădie (plantă anuală) cu una de fag (la
care indivizii pot atinge vârste de sute de ani).
Percepția fenomenelor și scara noastră de valori variază în funcție de scara
spațio-temporală. De exemplu, se estimează că pentru fiecare specie care există în
prezent pe Pământ, au existat și dispărut pe parcursul perioadelor geologice între 96 și
peste 900 de specii. Extincția, moartea unei specii apare ca o componentă permanentă
în evoluție. Noi ca specie fie vom dispare, fie ne vom transforma în timp, astfel încât
peste zeci, sute de mii sau milioane de ani descendenții noștri (dacă vor mai exista) vor
fi radical diferiți de noi. Existența unui individ este efemeră, între momentul nașterii și
al morții, dar un fiziolog care studiază metabolismul sau respirația la un pește îl
consideră pe acesta un sistem stabil. Aceasta deși în fiecare moment mii de celule din
corpul peștelui mor, iar altele se formează prin diviziune. Un ecolog care studiază o
populație de musculițe de oțet nu este interesat de individ în sine, o musculiță trăind
doar câteva săptămâni, ci de populație ca sistem stabil. Perpetuarea populației în timp
este rezultatul natalității și al mortalității indivizilor componenți. Mergând mai departe
pe scara spațio-temporală, un extraterestru care ar studia viața la nivelul galaxiei ar
avea o cu totul altă percepție, asupra dispariției unei specii sau chiar a unei planete.
8/51
MEDIUL DE VIAȚĂ
9/51
- mediul biochimic – combinaţiile chimice rezultate ca urmare a
metabolismului vieţuitoarelor.
Biotopul. În sens larg reprezintă locul de viaţă al unei biocenoze iar în sens
restrâns reprezintă spaţiul în care trăieşte un individ biologic, împreună cu factorii de
mediu care acţionează asupra lui. Elementele componente ale biotopului provin şi
aparţin atmosferei, hidrosferei, litosferei. Ca urmare, biotopul este alcătuit din
substratul geologic – reprezentat de roci cu o anumită structură mineralogică şi
structură chimică ; apa – cu insuşirile ei fizice şi chimice; atmosfera şi energia radiantă
generată de Soare. Toate aceste componente lipsite de viaţa formează mediul abiotic.
TEMPERATURA
Cel mai adesea fiinţele vii nu supravieţuiesc în stări active de viaţă decât pentru
un interval termic foarte restrâns, situat între 0-50C, limite între care este posibilă
activitatea metabolică normala. În sens larg viaţa este posibilă în intervalul termic de –
200C şi +100C sub forma unor stări latente cum ar fi chiştii, sporii care trăiesc în
apropierea izvoarelor termale din apele oceanice la temperaturi de peste 100C. Pentru
fiecare specie sau populaţie se pot delimita următoarele limite termice :
10/51
- temperatura letală inferioară – corespunde temperaturii la care
organismul moare de frig
- temperatura letală superioară – organismul moare datorită căldurii mari
- temperatura minimă – reprezintă cea mai scăzută temperatură la care un
organism se menţine activ
- temperatura maximă – organismul se menţine activ
- temperatura optimă – temperatura căutată de animal la care procesele
metabolice se desfăşoară cu cele mai mici pierderi energetice.
Organismele stenoterme
Intervalul de toleranţă termică poate fi situat la valori scăzute de temperatură se
numesc microterme sau oligoterme iar cele care au aceeaşi limită la temperaturi
ridicate se numesc mega sau politerme. Microtermele se numesc stenoterme psihrofile ;
specii nivale de artropode. Macrotermele se numesc stenoterme termofile. Stenoterme
termofile : vieţuitoarele din marile calde, insectele ectoparazite pe păsări şi mamifere.
Există şi specii euriterme sau termic ubicviste (broasca râioasă –Bufo bufo,
felinele mari, tigrul asiatic).
După situaţia schimburilor energetice dintre organisme şi mediu, animalele se
împart în două grupe.
- poichiloterme- îşi modifică temperatura în condiţii de mediu extern :
amfibieni şi reptile
- homeoterme : îşi menţin temperatura constantă : păsări, mamifere
11/51
- K – zero ecologic
- D – număr de zile
Formula este valabilă atunci când ceilalţi parametrii ai mediului sunt în limite
normale. De exemplu : insuficienţa hranei poate determina prelungirea duratei de
dezvoltare chiar dacă temperatura este optimă.
Căi de adaptare la temperaturi extreme
Mecanismele adaptative ale organismului asigură menţinerea balanței termice a
individului. Scăderea temperaturii corpului în cazul riscului supraîncălzirii se poate
realiza prin următoarele mecanisme :
- radiaţia = cantitatea de căldura cedata pe suprafaţa
- conducţia = transferul de căldură între 2 obiecte în contact, datorită
diferenţelor de temperatură
- convecţia = pierderea de căldură datorită convecțiilor de aer
- evaporaţia
- evapotranspiraţia
Adaptări morfologice
În funcţie de mediul la care trebuie să se adapteze, se disting adaptări la
temperaturi ridicate, în scopul pierderii de energie şi adaptări la temperaturi scăzute,
reducerea pierderii energetice.
12/51
mult metabolismul bazal şi pot să revină la starea activă atunci când temperatura revine
la normal. Fenomenul se poate produce o dată sau de mai multe ori pe sezon. La
crustaceele terestre, gasteropode terestre, țestoase de uscat.
Modificarea bioritmului circadian
Unele specii pentru a evita temperaturile excesive din timpul zilei şi-au modificat
bioritmul, transformându-se din specii diurne în specii nocturne.
Starea de amorţeală
Frecventă la numeroase nevertebrate iar dintre vertebrate la poichiloterme. În
aceasta stare metabolismul se reduce foarte mult, temperatura corpului se apropie de
cea a mediului ambient, animalele se adăpostesc şi uneori se adună în grupuri.
Somnul de iarnă sau letargia
Hibernare parţiala. Caracteristică mamiferelor homeoterme. În sezonul cald se
comportă ca homeoterme obişnuite dar în timpul iernii nu își pot menţine temperatura
corpului constanta, ca urmare aceasta scade pana la 5-10C. La monotreme, la unele
marsupiale, la veveriţă, la urs.
Hibernarea
Hoffman defineşte hibernarea ca şi un proces periodic în care temperatura
corpului se adaptează la un nivel scăzut apropiindu-se de cea a mediului. Frecvenţa
respiratorie şi cardiacă se reduce foarte mult. La animale cu talie relativ mică, cu o
suprafaţă a corpului relativ mare în raport cu volumul şi care odată cu scăderea
temperaturii mediului se retrag în adăposturi şi devin inactive. În majoritatea cazurilor
se declanşează la o temperatură a mediului de 1,5-5C, la unele specii la 5-10C, iar în
zona tropicală uscată la temperaturi de 19-23C.
Modificări induse :
Scăderea temperaturii interne a corpului care ajunge să fie mai mare cu 0,5 pana
la 3C faţă de temperatura mediului
Reducerea metabolismului bazal de 10 până la 100 de ori din valorile normale
Reducerea ritmului respirator de circa 10 ori faţă de normal
Reducerea ritmului cardiac de 25-30 de ori faţă de normal
Scăderea tensiunii arteriale şi a vitezei de circulaţie a sângelui până la de 20 de
ori.
Durata este de 3-7 luni fiind influenţată de dinamica factorilor de mediu.
Creşterea bruscă a temperaturii în sezonul rece sau valorile scăzute extreme care pot
periclita viaţa animalelor duc la întreruperea temporară a hibernarii. Liliecii din zona
temperată, aricii, marmota, majoritatea rozătoarelor din zona temperată.
Mediul hidrologic reprezintă toată hidrosfera, adică apa sub toate formele
întâlnite pe Pământ. Cea mai importantă este cea lichidă care vehiculează atomii
elementelor chimice dintr-un biotop în altul.
Sursele de apă : în ecosistemele terestre sursele principale de apă sunt :
precipitațiile care cad în cantităţi diferite pe suprafaţa plantei, în funcţie de poziţia
geografică, relief, direcţia curenţilor de aer, clima, tipul de biocenoză. Astfel, în zonele
- deșertice 0-250 mm/m2/an
- de stepă 250-750 mm/m2/an
- temperate 750-1250 mm/m2/an
- pădurilor ecuatoriale peste 1250 mm/m2/an
13/51
Importanţa majoră o are şi modalitatea în care precipitaţiile din decursul unui an
sunt repartizate pe anotimpuri:
- zone cu precipitaţii uniform repartizate – zona ecuatorială şi temperată
- zone cu precipitaţii sezoniere
14/51
- deficitul de saturaţie – reprezintă diferenţa dintre presiunea maximă a vaporilor
de apă în anumite condiţii de temperatură şi presiune reală şi atmosferică.
15/51
În termeni biocenotici se numesc specii euriece cele care se întâlnesc în
numeroase tipuri de biocenoze şi specii stenece cele care se întâlnesc puţine tipuri de
biocenoze. Dacă ne referim numai la condiţiile abiotice vorbim despre specii euritope
(în numeroase tipuri de biotopuri) şi specii stenotope (puţine tipuri de biotopuri).
Există specii care sunt în același timp euriece şi euritope, acestea numindu-se specii
ubicviste (cosmopolite, ubicuitare – Musca domestica). Există specii cu toleranţă largă
faţă de un anumit factor şi cu toleranţă redusă faţă de alt factor.
Toleranţa largă determină răspândirea geografică largă ce determină o
diversitate biologica sporită. Toleranţa speciilor faţă de concentraţiile anumitor
substanţe sau factori ecologici pot varia sezonier, anual, diurn sau în raport cu stadiul
de dezvoltare ontogenetică a individului (insecte cu larve acvatice, adult zburător, larve
stenobionte şi stenotope şi adulţii cu toleranţă mai mare – la broaşte). Interacţiunea a
doi sau mai mulţi factori ecologici pot determina modificarea limitelor de toleranţă ale
speciei faţă de respectivii factori (exemplu : complexul de factor temperatura şi
umiditate – aceeaşi temperatură este suportată diferit la umidităţi diferite).
Valenţa ecologică a speciilor este capacitatea acestora de a tolera anumite variaţii
ale factorilor de mediu şi reprezintă expresia plasticităţii genetice a speciei.
16/51
POPULAȚIA
STATICA POPULAŢIEI
Reprezintă descrierea formală, cantitativă a unei populaţii indiferent de specia
căreia ii aparţine. Din această cauză parametrii statici permit compararea populaţiilor
unor specii aflate pe trepte evolutive diferite (populaţia de insecte cu populaţie de
pesti).
EFECTIVUL (N)
Numărul de indivizi sau biomasa (alge, bacterii, organisme unicelulare), şi
reprezintă cantitatea totală de materie vie sub formă de indivizi existentă la un moment
dat în populaţie. Se poate determina prin recensământ sau estimare :
- recensământul
Reprezintă înregistrarea directă a numărului de indivizi dintr-o populaţie, fapt
care în majoritatea cazurilor e imposibil de numărat. Metoda e aplicabilă doar în cazul
populaţiilor cu efective reduse şi care trăiesc pe un spaţiu restrâns (păsări, mamifere
care au tendinţa de teritorialitate şi care trăiesc în colonii).
- estimarea
Se colectează eşantioane din arealul populaţiilor şi datele se prelucrează statistic.
Prelucrarea statistică permite estimarea efectivului real.
- metoda pătratelor
Colectarea indivizilor de pe suprafeţe pătrate de mărimi diferite. Analiza
unităţilor probă şi stabilirea numărului de indivizi pe unitatea de suprafaţă (la volum în
cazul speciilor pelagice).
- metoda capturării, marcării şi recapturării
În cazul speciilor cu mobilitate mare. Avantaj: permite estimarea efectivului la
anumite intervale de timp. Se pot determina ratele de intrare în populaţie (natalitate
sau imigrație) şi ratele de ieșire (mortalitate sau emigrație). Prin aceasta metodă
indivizii sunt capturaţi, marcaţi prin metode specifice (insecte se vopsesc pe elitre, la
reptilele, amfibieni se taie un deget, la păsări, mamifere se utilizează emiţătoare sau
chipuri sau la păsări se poate practică şi inelarea. Un alt avantaj este ca indivizii sunt
eliberaţi şi se poate urmări evoluţia lor în timp.
17/51
DENSITATEA
Efectivul raportat la unitatea de spaţiu, suprafaţa sau volum. Unitatea de
suprafaţă diferă în funcţie de talia speciilor (mamifere – hectare, nevertebrate – m2, la
peşti – ha luciu de apă). Determinarea densităţii are importanţă ecologică deosebită
deoarece exprimă gradul de încărcare al biotopului – este o măsură a capacităţii
biotopului de a suporta o anumită cantitate de biomasă (resursele pe care le consumă
indivizii).
Capacitatea de suport şi limita de toleranţă variază în maxim şi minim care are
semnificaţie de punct de pessim. Pragul inferior de densitate este cel care asigură
supravieţuirea specie în biotopul respectiv, pragul maxim dă limita suprapopulaţiei (
peste care nu se mai pot înmulţi). Densitatea optimă corespunde şansei maxime de
supravieţuire a populaţiei în respectivul biotop. Conform principiului lui Allee
supravieţuirea în populaţii e defavorizată atât de suprapopulaţie cât şi de
subaglomerare. Supraaglomerarea are ca efect epuizarea resurselor de mediu,
intensificarea concurenţei intraspecifice, ceea ce duce la destabilizarea populaţiei.
Subaglomerarea este defavorabilă deoarece poate micşora şansa de reproducere a
indivizilor şi duce la o utilizare ineficientă a resurselor.
Noţiunea de efectiv prea scăzut la nivelul populaţiei e relativă fiind dependenta
de particularităţile reproductive ale speciei. De exemplu : o specie care are numai unul
sau doi urmaşi sau efectivul redus e un pericol pentru existenţa populaţiei. La speciile la
care are multe generaţii sau au efectivul produs crescut poate fi foarte rapid eliminat.
18/51
Factorii ecologici pot limita potenţialul biotic al speciei. Pentru a evita acest fapt,
unele specii au strategii de supravieţuire care constau în apariţia urmaşilor într-un
interval de timp îndelungat în mod eşalonat deşi ponta sau forma de rezistenţă a fost
depusă la un moment dat. Prin această strategie (strategie de evitare a riscurilor) se
asigura supravieţuirea unui număr de urmaşi din totalitatea celor eclozaţi şi anume a
acelora care au apărut atunci când condiţiile de existenţă au fost favorabile vieţii.
19/51
Ilustrarea curbelor de supraviețuire 2 – curba ușor concavă, 4 – forma în trepte
20/51
Indicele de creştere numerică. Rata de creştere numerică
Indicele (q) diferenţa natalitate şi mortalitate. Rata (Rq) – diferenţa rata
natalitate şi rata mortalitate. Indicatorii care exprimă perspectiva unei populaţii din
punct de vedere demografic.
- natalitatea > mortalitatea – q>0 populaţie în creştere numerica
- natalitatea<mortalitate – q<0 populaţie în scădere
- natalitatea = mortalitatea – q=0 populaţia în stare staţionara
Rata intrinsecă a creşterii populaţiei (r)
Reprezintă rata maximă de creştere a populaţiei atunci când ea îşi desfăşoară
activitatea într-un mediu în care resursele se menţin la valori optime. Speciile
concurente sau prădătoare sunt excluse, iar valorile factorilor abiotici se menţin în jurul
optimului. În aceasta condiţie rata intrinsecă de creştere a populaţiei se modifică dacă :
- se modifică vârsta la care are loc prima reproducere
- se modifică mărimea pontei
- se modifică numărul de reproduceri pe ciclu de dezvoltare
STRUCTURA POPULAŢIEI
Indivizii biologici datorită polimorfismului lor genetic determină ca populaţiile
din care fac parte să fie structurate pe vârste, sexe şi în spaţiu.
STRUCTURA PE VÂRSTE
Se exprimă prin proportia în care sunt reprezentate diferite grupe sau clase de
vârste faţă de efectivul total al populaţiei. Din punct de vedere fiziologic viaţa unui
organism poate fi împărţită în mai multe etape sau vârste care diferă între ele prin
anumite caracteristici. Din punct de vedere ecologic se iau în considerare 3 categorii de
vârste :
- vârsta prereproductiva (juvenilă). Durează de la formarea zigotului din care se
formează individul şi până la prima reproducere ( fără să o includă).
- vârsta reproductiva (de maturitate). De la prima reproducere până când este
posibilă sau nevoie de ultima.
- vârsta postreproductiva (senescentă). După ultima reproducere până la moarte.
Există unele nevertebrate, organisme unicelulare care nu prezintă aceasta etapă.
În raport cu clasele de vârsta, procesele metabolice caracteristice fiecărei clase
determină o sensibilitate diferită la factorii de mediu, fapt care face necesară stabilirea
acestor clase de vârsta. Durata claselor de vârsta diferă în funcţie de durata ciclului de
viaţa al speciei. Durata postreproductivă e în general mai scurtă decât cea
prereproductivă. Dacă durata de maturitate sexuală este lungă, indivizii sunt longevivi
şi ajung la vârsta senescentă, atunci generaţiile se suprapun. În acest caz populaţia are o
structura pe vârste care este caracterizată prin proporţiile în care sunt reprezentate
diferitele perioade de dezvoltare a indivizilor în cadrul populaţiei.
Structura pe vârste se poate determina numai pentru un moment dat.
Modalitatea de determinare a vârstei indivizilor se face de obicei prin metode indirecte
specifica fiecărei specii sau grup. Exemplu: lamelibranhiate după condili sau inele de
creştere; la iepure după greutatea cristalinului.
În populaţia de plante se disting 6 clase de vârste caracterizate după faza de
vegetaţie şi stadiul funcţiei reproductive :
1. plante în repaos (forme de seminţe, tulpini subterane, forme de rezistenţă)
2. plante care germinează
21/51
3. plante imature, juvenile – incomplet dezvoltate vegetativ şi din punct de
vedere al organelor sexuale
4. plante virginale – complet dezvoltate vegetativ dar cu organele sexuale
incomplet dezvoltate
5. plante reproducătoare – complet dezvoltate vegetativ şi sexual
6. plante senescente – mai sunt capabile să vegeteze sau nu mai sunt capabile de
reproducere.
Determinarea vârstei indivizilor permite estimarea mărimii populaţiei şi a
distribuirii indivizilor pe clase de vârsta în diferite momente. Structura pe vârste se
reprezintă grafic printr-o diagramă numită piramida vârstelor. Pentru aceasta pe
abscisa se înscrie numărul de indivizi iar pe ordonată vârstele corespunzătoare. Din
analiza structurii pe vârste la diferite specii s-au putut evidenţia 3 tipuri de piramide ale
vârstelor:
1. piramida cu bază largă
Cuprinde cel mai mare număr de indivizi în stadiu juvenil şi caracterizează
populaţiile aflate în creştere rapida.
2. piramida normală
Are forma de clopot şi exprimă un raport echilibrat între diferitele grupe de
vârstă. Caracterizează populațiile aflate în creştere staţionară (natalitatea =
mortalitatea).
3. piramida cu baza îngustă
Reflectă un număr mic de indivizi tineri şi o dominanţă a adulților.
Caracterizează populaţiile aflate în declin numeric.
În cazul în care generațiile se suprapun şi diferenţele de vârste nu sunt
decelabile morfologic, atunci indivizii se pot grupa pe clase de dimensiuni.
22/51
presupune un progres numeric în timp ce dominarea masculilor presupune o dezvoltare
numerică mult mai lentă. Proporţia sexelor în momentul fecundaţiei poarta numele de
sex ratio primar şi poate fi diferită de cel înregistrat la sfârșitul perioadei de îngrijire a
juvenililor de către părinți şi care se numeşte sex ratio secundar.
Există şi populaţii hermafrodite (nevertebrate, plante) unde nu putem vorbi de
sex ratio deoarece fiecare individ al populaţiei prezintă elemente sexuale feminine cât şi
masculine care funcționează alternativ de obicei sau simultan. Există populaţii în care
indivizii au sexele interschimbabile (pești - crap, la unele lamelibranhiate). Această
schimbare între sexe se afla sub controlul informaţiei genetice.
DISTRIBUȚIA SPAŢIALĂ
Indivizii populaţiei prezintă în habitatul lor o distribuţie caracteristică în funcţie
de la o specie la alta. Modul de distribuţie e în strânsă corelaţie cu limitele de toleranţă
pe care le au indivizii faţă de factorii abiotici, cu interacţiunile acestora cu alte grupe de
organisme şi cu comportamentul lor. Distribuţia spaţială influenţează densitatea
populaţiei, cunoaşterea sa fiind importantă pentru descrierea mărimii şi dinamicii
populaţiei.
Distribuţia uniformă
Se caracterizează prin existenţa unor distanţe aproximativ egale între indivizi. Se
poate întâlni în acele medii care satisfac cerinţele speciilor în orice punct în aceeaşi
măsură. Se întâlneşte rar în natură, poate apărea ca rezultat al competiţiei pentru hrană
şi spaţiu. De exemplu: arborii dintr-o pădure matură se distribuie la distanţe
aproximativ egale datorită comportamentului uniform faţă de factorul lumină care duce
la o concurenţa între indivizi, având ca rezultat menţinerea unei distanţe egale între
aceştia.
În cazul populaţiilor animale o astfel de distribuţie se întâlneşte la speciile care
au comportament de teritorialitate. Teritoriul unui individ sau grup având o suprafaţă
egală cu teritoriul altui individ din aceeaşi specie.
Distribuţia întâmplătoare
Se caracterizează printr-o aranjare neuniforma a indivizilor unei populaţii în
habitat. La speciile care trăiesc în medii omogene dar care nu au tendinţe de
teritorialitate şi nici gregare. De exemplu : păianjen, insecte galicole, protozoare.
Distribuţia aglomerată (grupată, contagioasa)
Este cea mai răspândita în natura. Indivizii sunt repartizaţi în habitat în grupuri
de mărimi diferite, grupuri dispuse uniform sau la întâmplare. De exemplu: afidele
(păduchi de plante) distribuţia grupată e determinată de comportamentul gregar al
indivizilor care caută să trăiască în apropierea semenilor lor şi e determinată şi de
variabilitatea condiţiilor de biotop, indivizii fiind atraşi de acele locuri unde condiţiile
de viaţă sunt optime.
Factori care determină gruparea :
- viaţa socială
- particularitățile de depunere a pontei
- eclozarea concomitentă a indivizilor
- transportul pasiv al ouălor, larvelor, seminţelor
- comportamentul colectiv de căutare a hranei şi de apărare
- evitarea zonelor de pessim
- competiţia pentru asigurarea nevoilor energetice
23/51
Reprezentarea schematică a celor trei tipuri majore de distribuție spațială:
(a) randomică sau întâmplătoare, (b) uniformă sau regulată, (c) grupată.
24/51
cantitatea de hrană consumata, modul de populare a biotopului şi fecunditatea. Aceste
caracteristici ce menţin la un nivel optim în momentele în care ierarhia e stabila.
Viabilitatea unei populaţii depinde de heterogenitatea şi diferenţierea
caracterelor sale. Structura populaţiei are o influenţă importanta asupra densităţii ei şi
depinde atât de natalitate şi de probabilitatea de supravieţuire a indivizilor cât mai ales
de crearea unor condiţii favorabile vieții pentru diferite categorii sau grupe de indivizi.
HETEROGENITATEA POPULAŢIEI
Pe arealul unei specii sau în cadrul diferitelor populaţii componente indivizii nu
sunt identici, ei diferă prin dimensiune, colorit, biomasă, vârstă, grad de prolificitate, etc.
Diferenţierea sexelor reprezintă un alt caracter esenţial care măreşte gradul de
heterogenitate.
Populaţia în ansamblu nu e amorfă ci are un pronunţat caracter heterogen.
Heterogenitatea e un parametru important în menținerea coeziunii unei populaţii în
raport cu condiţiile concrete de existenta. În interiorul arealului pe care îl ocupă o
specie are populaţii distribuite într-un număr variabil de habitate locale condiţionate de
factorii mediului înconjurător. Diferenţierea habitatelor reprezintă un factor important
al discontinuităţii morfologice şi fiziologice care există între populaţii fiecare habitat
grupând indivizii cei mai bine adaptaţi sub aspect morfologic, fiziologic şi
comportamental. Deosebirile de structura şi funcţie manifestate de populaţiile care
trăiesc în habitate neomogene pot fi atribuite următoarelor două cauze :
- Acomodarea. Reprezintă proprietatea pe care o are un organism sau o specie de
a-şi modifica forma, structura sau funcţiile pentru a rezista mai bine unor noi
condiţii de viaţa. Modificările apărute ca urmare a acomodării nu sunt de natura
genetica, iar populaţiile care prezintă astfel de modificări se numesc ecofene. De
exemplu: sălciile care trăiesc în zona inundabila a Dunării, dezvoltă în perioada
inundaţiilor rădăcini adventive, care după retragerea apelor îşi încetează
funcțiile şi se usucă.
- Adaptarea. E capacitatea organismelor determinate genetic de a se diferenţia în
forme distincte în conformitate cu condiţiile de mediu nou create. Populaţiile
astfel diferenţiate poate numele de ecotipuri. Prezenţă ecotipurilor unor specii
demonstrează corelaţia existentă între caracterele genetice ale unei populaţii şi
condiţiile mediului de viaţa. Adesea diferenţierea ecotipurilor apare fie la nivel
fiziologic, se numeşte fizioecotip, sau la nivel morfologic şi se numeşte
morfoecotip. Ecotipurile unei specii pot fi net diferenţiate, sau în alte cazuri
diferenţierile apar progresiv de la o populaţie la alta de-a lungul unui gradient
ecologic.
DINAMICA POPULAȚIEI
25/51
- Deterministe: permit predicția unui anumit rezultat;
- Stocastice (probabilistice): permit predicția unei multitudini de
rezultate posibile, fiecare având o anumită probabilitate de apariție.
26/51
Creșterea populației umane în țări cu diferite grade de dezvoltare. În țările în curs de
dezvoltare s-a realizat creșterea cea mai accentuată
Creșterea logistică
DinamicaUneleipotezepresupusedecreșterealogisticănuseverificăînnatură:
- Fiecare individ nou în populație nu determină o scădere corespunzătoare a
ratei de creștere a populației
- Adesea, apar perioade de latență mai ales la speciile cu cicluri complexe de
viață
27/51
- K poate varia în funcție de climat sau sezon
- Adesea, doar o parte din indivizii populației participă la realizarea reproducerii
- În multe populații au loc emigrări sau imigrări
28/51
rτ mare (>1.57) oscilaţie stabilă
Creşterea probabilistică
29/51
N0 Acest model permite estimarea şansei ca o
m populaţie să dispară conform relaţiei:
probabilitatea = m – rata mortalităţii
n n – rata natalităţii
N0 – efectivul la momentul estimării
Deci populaţiile mici în care diferența n-m este mică sunt mai puţin rezistente la
extincţie.
REGLAREA POPULAȚIONALĂ
Factorul cheie este cel care are valoare k cea mai mare sau cel a cărui evoluţie în
timp este cea mai puternic corelată cu evoluţia lui K.
30/51
Analiza factorilor de mortalitate la molia stejarului. Corelația dintre K și k1.
De exemplu, la insecte au fost evidențiate următoarele mecanisme de
autoreglare: scăderea natalităţii, canibalism, competiţia interindividuală, diapauza.
Ultimele două categorii pot fi la rândul lor direct proporţionali sau invers
proporţionali cu densitatea populaţiei.
Invers proporţionali
Efectul advers al factorilor %
Direct proporţionali
Densitatea pop.
31/51
Uneori, efectele factorilor pot fi întârziate cu 1-2 generații rezultând un răspuns
în formă de spirală a efectivului populațional.
Modificarea în timp a
densității unei populații gazdă
(Trialeurodes) sub acțiunea unui
prazit (Encarsia).
METAPOPULAȚIA
- modelul centru-satelit:
existenţa depinde de o populaţie
centrală, rezistentă la exctincţie
32/51
- modelul populaţiei dispersate:
persistenţa depinde de dispersia
continuă a indivizilor
- modelul de nonechilibru: nu
există recolonizare; este caracteristic
populaţiilor fragmentate aflate în
declin
Plate limitate
prin competiţie
Productivitatea mediului
33/51
Efectele indirecte în lungul lanţurilor trofice se numesc cascade trofice:
Sunt relațiile care se stabilesc între indivizii unei populații. Cele mai importante
relații intrapopulaționale sunt cele de competiție (concurență) și cele de cooperare
(întrajutorare).
34/51
RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE)
35/51
Interacţiuni numerice în relaţia pradă-prădător este de natură numerică şi
vizează dinamica populaţiilor, partenere implicate în relaţie.
Rezultatul interacţiunii constă în apariția unor oscilaţii numerice (cicluri
periodice) ale efectivelor populaţiilor (Voltera 1926).
La nivel individual sunt negative: indivizii pradă sunt omorâți de către prădători.
36/51
La nivel populaţional sunt pozitive deoarece prădătorii înlătură indivizii mai
slabi sau mai bolnavi din populația pradă, contribuind la selecția naturală a indivizilor
cu caractere valoroase.
La nivel biocenotic, efectul este de asemenea benefic deoarece prădătorismul
este unul din factorii ce contribuie reglarea efectivelor populațiilor gazdă. De asemenea,
contribuie la circulația materiei și energiei în ecosistem.
37/51
competițional. Acesta este cazul nucului ale cărui frunze căzute prin descompunere
generează compuși toxici pentru alte specii de plante.
Neutralism indică lipsa de interacțiuni directe între indivizi, populații sau specii.
De exemplu, indivizii unei populații de salamandre sau broaște dintr-o pădure de fag nu
interacționează direct cu populațiile de păsări granivore (care se hrănesc cu semințe).
ECOSISTEMUL
STRUCTURA SPAȚIALĂ
38/51
Structura verticală. Aceasta este constituită din mai multe straturi suprapuse. Un
strat reprezintă o grupare de sinuzii situate la același nivel pe axa verticală.
Caracteristicile unui strat sunt determinate de variația pe verticală a factorilor biotici,
mai ales cei fizici.
De exemplu, în pădurea de foioase se observa 2 etaje: subteran (hetrotrofic) și
suprateran (eutrofic), între care se găsește patoma (strat taloid) ce reprezintă pelicula
de viață de la interfața celor 2 etaje. Straturile solului sunt reprezentate de orizontul
mineral peste care se suprapune cel organic. Straturile supraterane sunt stratul
ierburilor, al arbuștilor (arbuști și subarbuști) și stratul arborilor reprezentat de tulpini
si coronament.
Stratificarea este complexă și în cazul bazinelor acvatice cu adâncime relativ
mare.
În unele ecosisteme stratificarea este mai simplă, de exemplu în formațiunile
ierbose, tundra cu mesteceni, pădurile tropicale (aici, deși dezvoltarea verticală a
ecosistemului este considerabilă, viața este în mare parte concentrată în coronamentul
arborilor).
STRUCTURA TROFICĂ
Majoritatea organismelor aparțin la mai multe niveluri trofice, cei mai mulți
consumatori sunt omnivori. Fenomenul este evident la speciile cu stadii larvare:
mormolocii sunt fitofagi, adulții amfibienilor sunt preponderent carnivori.
Cianobacteriile, considerate autotrofe, pot consuma și aminoacizi dizolvați în apă. Algele
39/51
din sol realizează fotosinteza când se găsesc, la suprafața solului, în contact cu lumina,
însă în orizonturile mai profunde, în absența luminii, ele devin heterotrofe.
Din aceste considerente, nivelurile trofice sunt abstractizări simpliste ale
conexiunilor trofice multilaterale ale speciilor.
CONSUMATORI
PRODUCĂTORI 1
CONSUMATORI
2
lanţul
descompunatorilor
Cele mai simple lanțuri trofice sunt formate din 2 verigi, producător
consumator
Ex: alga Fucus nematodul Holenchus fuciola (se pare că nu are prădători sau
paraziți)
Mai multe lanțuri trofice dintr-o biocenoză, sau chiar din biocenoze diferite, pot
fi reunite prin veriga finală. Ex: Strix aluco reunește aproximativ 30 de lanțuri trofice.
40/51
Detritus copepode salmonide
3. lanțuri trofice bacterivore: prima verigă este reprezentată de bacterii
chemosintetizante
Ex: în zonele abisale ale oceanelor în apropierea vent-urilor:
Bacterii chemosintetizante pogonofore crustacee sau Bacterii
chemosintetizante moluște crustacee
În apa din sol: bacterii chemosintetizante protozoare
4. lanțuri trofice parazite: sunt reprezentate de sisteme gazdă – parazit –
hiperparazit
Ex: grâu Puccinia graminis Xanthomonas uredovorus bacteriofag
- lanț parazitic erbivor: dud Bombyx mori Borellina bombycis (virus)
- lanț parazitic detritivor: în apa mărilor detritus bacterie bacteriofag
5. lanțuri trofice derivte (minore):
- lanțuri granivore: semințe păsări granivore
- lanțuri nectarivore: nectar albine
- lanțuri briovore: mușchi + licheni Rangifer tarandus
- lanțuri micetofage: ciuperci anelide
6. Lanțuri trofice bazate pe organisme cu nutriție mixtă:
detritus nematod fungi nematofagi (Dactyella elipsospora, Arthrobotris
oligospora)
insecte plante insectivore (Drosera rotundifolia)
Unele specii pot fi comune mai multor lanțuri trofice din aceeași biocenoză și
astfel aceste se interconectează formând o rețea trofică. Rețelele trofice a 2 biocenoze
adiacente pot fi legate prin așa-numitele conexiuni trofice interbiocenotice. Aceste sunt
realizate de speciile caracteristice zonei de ecoton care transferă energie dintr-o
biocenoză în alta. Sensul transferului energetic este dinspre biocenoza mai tânără către
cea matură.
PIRAMIDE ECOLOGICE
41/51
Piramida biomasei. În ecosistemele terestre, biomasa scade spre vârful piramidei.
Această reprezentare consideră și descompunătorii care au un rol principal în reciclarea
nutrienților în ecosistem.
Și în cazul piramidei biomasei s-au observat excepții în sensul că aceasta se
prezenta inversată. Ex:
Peşti pelagici studiul comunității
Peşti pelagici 1,8g su/m2 0,0016 g su/m2/zi planctonice din Canalul
Mânecii a relevat că
Zooplankton
Zooplankton 1,5g biomasa (g su/m2) acestuia
su/m2 0,15 g su/m2/zi
este considerabil mai mică
Fitoplnankton Fitoplankton 0,4 g su/m2/zi
decât a consumatorilor
0,4g su/m 2 acestuia. Această situație se
explică prin faptul că
fitoplanctonul compensează biomasa mică momentană printr-o rată (viteză) de
producere a biomasei (g su/m2/zi) mult mai mare decât a consumatorilor (o diatomee
are o viață de câteva zile, în timp ce larvele planctonice ale unor nevertebrate pot
supraviețui câteva luni).
Piramida energiei. Fiecare nivel trofic este reprezentat prin producție de energie
(ex: kcal/m2/an). Producția scade către vârful piramidei. Energia care se transferă la o
treaptă superioară a piramidei este de 1/10 din cea a nivelului trofic inferior. Ca urmare
energia pierdută prin cheltuieli necesare întreținerii vieții (în special respirație) crește
către vârful piramidei și, consecutiv, crește și eficiența utilizării energiei. Odum a
urmărit fiecare puterea de reprezentare a fiecărui tip de piramidă pentru o comunitate
de pe un hectar de lucernă. Piramida numerelor era dezechilibrată pentru primele 2
nivele, cea a biomasei a fost ceva mai echilibrată, iar cea a energiei a fost cea mai
echilibrată. Piramidele energiei reflectă cel mai bine realitatea deoarece nu sunt
niciodată inversate.
NIȘA ECOLOGICĂ
42/51
Nișa ecologică nu este o structură preexistentă a unui ecosistem, ci se edifică prin
interacțiunea dintre populație și mediu. Spațiul nișei ecologice este o formațiune
topologică n-dimensională, un hipervolum, dimensiunile căruia sunt reprezentate de
totalitatea resurselor și factorilor de mediu. Diferitele zone ale acestui hipervolum,
conform legii toleranței, au probabilități diferite pentru supraviețuirea unei populații.
Dacă se consideră toleranța populației față de fiecare dimensiune a nișei se obține nișa
fundamentală sau preinteractivă. În realitate, datorită interacțiunii factorilor
(dimensiunilor nișei), nișa fundamentală este doar parțial ocupată, această parte a ei
numindu-se nișă realizată. Nișa optimă este dată de alăturarea domeniilor optime ale
fiecărei dimensiuni și permite existența permanentă a populației.
Nișele populațiilor componente ale unei biocenoze sunt integrate într-un
continuu care reprezintă hiperspațiu întregului ecosistem.
43/51
ornitofaună echivalentă). Echivalența nu este deplină deoarece apar mici deosebiri
dictate de natura biotopului (Tyto alba ocupă în Europa, Chile și California nișe
echivalente, dar aceste diferă prin compoziția cantitativă a prăzii).
Prima lege termodinamică arată că energia nu poate fi nici creată nici distrusă, ci
doar transformată. A doua lege termodinamică susține că în orice transformare
energetică, energia potențială se reduce prin degajarea căldurii din sistem.
Transferul energetic de la un nivel trofic la altul presupune o pierdere de 90%,
deci în sistem rămâne doar 10%. Probabil din această cauză, lanțurile trofice au un
număr limitat de verigi.
Nutrienții, spre deosebire de energie, sunt recirculați în sistem, fiind mai
concentrați în nivelurile trofice superioare.
Echivalentul energetic fixat prin fotosinteză reprezintă producția primară brută.
Din aceasta o parte se pierde prin respirația producătorilor fototrofi, iar ceea ce rămâne
reprezintă producția primară netă. Producția primară netă reprezintă în general cam
1% din echivalentul energetic al radiațiilor solare. Producția secundară este cea
realizată de consumatori și detritivori (prelucrează 80 – 90% din materia organică).
Eficiența producției (producția netă/cantitate asimilată) este de 10% la ectoterme și 1 –
2% la endoterme. Organismele de talie mică (nevertebrate, protozoare) pot avea o
eficiență de 30 – 40%. Eficiența consumului sau digestiei (cantitatea preluată de nivelul
trofic n / producția netă a nivelului trofic n-1) la erbivore este de până la 15% (deci
85% sau mai mult este preluat de detritivori), fitofagii acvatici sunt mai eficienți (30 –
40%). Aceasta depinde de mijloacele de apărare a producătorilor. La carnivore eficiența
consumului este de 50 – 100%. Eficiența transferului de la un nivel trofic la altul
(asimilarea la nivelul trofic n / asimilarea la nivelul trofic n-1) este în medie de 10% (de
aceea lanțurile trofice au nu mai mult de 4 – 5 verigi)
Asimilaţie
creştere
En. En. producţie
Digerabilă metabolizabilă reproducere
Energia
plantelor Respiraţie activitate
(Consum)
44/51
circulația nutrienților în rețeaua trofică nu este uniformă ci pulsatoare deoarece
organismele acumulează nutrienții, aceștia fiind eliberați prin defecație, excreție și
moarte. Ecosistemele cu biocenoze simple au o cantitate mare de nutrienți liberi. Pe
măsură ce biocenoza se complică nutrienții sunt încorporați la nivelul acesteia și
funcționarea optimă a acesteia va depinde de eficiența recirculării acestora, deci rolul
descompunătorilor este foarte important deoarece ei asigură închiderea ciclurilor
ecosistemice. Aceste cicluri ale tuturor ecosistemelor sunt interconectate, astfel că la
scară planetară se formează ciclurile biogeochimice. Cele mai importante cicluri se
referă la apă, oxigen, carbon, azot, potasiu, fosfor, calciu, fier, magneziu și sulf, la care se
adaogă o serie de microelemente. Fără acești nutrienți, viața nu poate exista.
DINAMICA ECOSISTEMULUI
Un alt tip de modificări ce pot avea loc la nivelul comunităţilor unui ecosistem
sunt cele direcţionale. În această categorie intră schimbările induse de modificarea
climatului pe termen lung, cum s-a întâmplat cu fauna şi flora regiunilor afectate de
glaciaţiuni. De asemenea, schimbări direcţionale sunt şi evoluţia şi extincţia speciilor. O
modificare direcţională importantă este succesiunea – procesul de dezvoltare al unei
comunităţi, care culminează cu o stare de stabilitate dinamică, numită şi climax. În acest
stadiu compoziţia biocenozei nu se mai modifică esenţial. Odată cu atingerea acestui
stadiu, comunitatea şi ecosistemul integrator începe un alt proces, şi anume cel de
evoluţie, care în esenţă se realizează în sensul perfectării funcţiilor ecosistemului
(reciclarea materiei şi fluxul energetic).
SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE
Ritmul circadian
45/51
Acesta are o perioadă de 24 ore (denumirea vine de la cuvintele latineşti “circa
diem” care însemnă în jur de o zi) şi determină desfăşurarea activităţii anumitor
populaţii în timpul zilei şi a altora în timpul nopţii. Ca urmare, activitatea întregii
comunităţi prezintă o fază de lumină (fotofază) şi una de întuneric (scotofază). În
fotofază are loc fotosinteza – proces care asigură principala intrare de energie în cele
mai multe dintre ecosistemele terestre. O parte din această energie este preluată de
fitofagi care, la rândul lor, reprezintă sursă de hrană pentru zoofagi. Se conturează astfel
lanţuri trofice care din punctul de vedere al acestui ritm pot fi de zi sau de noapte. De
exemplu, ziua, insectele fitofage sunt consumate de păsări, în timp ce noapte insectele
nocturne servesc drept hrană liliecilor.
În ecosistemele acvatice alternanţa lumină – întuneric determină migraţia pe
verticală a organismelor ce formează planctonul fotosintetizant – acestea migrează la
adâncimi diferite unde intensitatea luminii asigură desfăşurarea optimă a fotosintezei.
Astfel, ziua plancterii fotosintetizanţi coboară la adâncime mai mare în timp ce seara se
ridică către suprafaţă, fiind urmăriţi de o întreagă suita de prădători.
Ambele categorii de lanţuri trofice – nocturne şi diurne – sunt în marea
majoritate a cazurilor cuplate prin verigi comune reprezentate cel mai adesea de
producători şi consumatorii de vârf, sau de organisme nespecializate faţă de acest ritm.
Clasificarea lanţurilor trofice de mai sus este simplificată pentru o mai bună
înţelegere. De fapt, această dinamică temporală este continuă. Împărţirea organismelor
în nocturne şi diurne (la care se mai pot adăuga două categorii intermediare: aurorale
sau de dimineaţă şi crepusculare sau de seară) are drept criteriu perioada de maximă
activitate şi nu existenţa în sine a acestora care este continuă. De exemplu, dacă un
rozător este nocturn (adică este mai activ noaptea) nu însemnă că nu poate fi capturat
de prădător diurn adaptat pentru a căuta prada în propriul adăpost, în perioada de
inactivitate. Acest fapt constituie un argument suplimentar în favoarea continuităţii
funcţionale a comunităţii.
Ritmul sezonier
Acesta este evident în regiunile unde există o ritmicitate, cu perioadă anuală, a
factorilor de mediu. De exemplu, în regiunile temperate, fiecărui anotimp îi corespunde
un anumit context de factori climatici care induc schimbări mai mult sau mai puţin
ample în ecosisteme. În comunităţile acestor ecosisteme se edifică câte o componentă
activă şi una pasivă pentru fiecare anotimp. În funcţie de perioada de activitate a
organismelor ecosistemele europene temperate pot prezenta şase configuraţii diferite
sau aspecte (Tischler 1955):
1. hiemal sau de iarnă (noiembrie – martie)
2. prevernal sau de primăvară timpurie (martie – aprilie)
3. vernal sau de primăvară (de mijlocul lui mai – începutul lui iunie)
4. estival sau de vară (mijlocul lui iunie – mijlocul lui iulie)
5. serotinal sau de vară târzie (mijlocul lui iulie – mijlocul lui septembrie)
6. autumnal sau de toamnă (septembrie – sfârşitul lui octombrie)
Această secvenţă este evidentă în cazul unei păduri temperate cu frunze
căzătoare: Odată cu sfârşitul iernii apar platele ierbacee prevernale, iar arborii înfloresc
înainte de înfrunzi. În această perioadă revin la activitate insectele şi o serie de
vertebrate ectoterme. Tot acum, apar şi primele păsări migratoare, iar în litiera din anul
precedent activitatea detritivorilor şi descompunătorilor se intensifică. Când arborii
înfrunzesc şi se formează coronamentul pădurii, iluminarea de la nivelul substratului
scade iar covorul ierbaceu începe să fie dominat de specii sciafile sau tolerante faţă de
46/51
umbră. În timpul verii, activitatea în biocenoză atinge un nivel maxim, urmând ca odată
cu venirea toamnei, când durata de iluminare şi intensitatea radiaţiei solare scad, are
loc reducerea intensităţii fotosintezei, iar mai târziu, frunzele îngălbenesc şi cad.
Animalele se pregătesc pentru iernare, iar o parte dintre ele încep migraţiile. În timpul
iernii, rămân active o serie de mamifere endoterme (copitate, carnivore) precum şi
păsările sedentare şi oaspeţi de iarnă (păsări care petrec vara la latitudini mai mari, iar
iarna coboară în regiunile temperate).
În mediul acvatic, secvenţa sezonieră este determinată de modificarea
temperaturii apei (ape puţin adânci) sau straturilor de apă de la diferite adâncimi (ape
cu stratificare termică). În funcţie de termica bazinului acvatic, au loc modificări ale
compoziţiei planctonului fotosintetizant, planctonului heterotrof, şi bentosului. În
cadrul bacterioplanctonul au loc schimbări ale compoziţiei şi relaţiilor
interpopulaţionale în funcţie de variaţiile sezoniere ale factorilor climatici.
Fitoplanctonul prezintă şi el mai multe secvenţe în funcţie de ciclul de viaţă al speciilor
componente. Cei mai importanţi factori care influenţează planctonul fotosintetizant
sunt lumina, temperatura şi elementele minerale. Zooplanctonul prezintă aspecte
corelate în bună măsură cu secvenţele fitoplanctonului. La nivelul comunităţilor
bentonice au loc schimbări sezoniere influenţate de condiţiile de mediu şi ciclurile de
viaţă ale populaţiilor componente.
SUCCESIUNEA
Este procesul prin care speciile unei biocenoze sunt înlocuite în conexiune de
transformările condițiilor de existență, în timp.
Din punct de vedere sistemic, succesiunea reprezintă seria de stări în care
sistemul crește și se dezvoltă în plan structural și funcțional în sensul maximalizării
fluxului de energie și a vitezei de circulație a mcro- și microelementelor, adică în sensul
domeniului de stabilitate.
47/51
2. imigrarea înseamnă pătrunderea speciilor din alte ecosisteme, acestea
populând treptat habitatele nude. Interacțiunile dintre imigranți sunt slabe. Primii
imigranți mai sunt numiți și pionieri;
3. eceza (colonizarea) – constă în selecția naturală a imigranților, selecție
realizată de mediul abiotic;
4. concurența interspecifică are loc între coloniștii cu preferințe comune pentru
anumite resurse de mediu, mai ales trofice. În această etapă se decide compoziția
calitativă și cantitativă a comunității;
5. reacția biocenotică reprezintă modificarea biotopului sub acțiunea biocenozei.
Ca urmare apar noi resurse neexploatate ajungându-se într-o situație asemănătoare cu
faza1. Ca urmare fazele 2 – 5 se reiau până când se ajunge la valorificarea cvasitotală a
mediului respectiv și se ajunge în faza următoare;
6. stabilizarea (climax) constă în definitivarea structurii și funcționalității
biocenozei. Aceasta persistă în continuare fără transformări esențiale.
Un alt mecanism este cel de inhibiție. Conform acestuia, unii coloniști împiedică
prin diferite mijloace stabilirea imigranților, iar succesiune poate continua doar dacă
speciile inhibitoare dispar. Deoarece compoziția comunității de climax nu poate fi
prevăzută, acest mecanism este unul probabilistic.
48/51
Ultimul mecanism se numește mecanismul colonizării aleatoare. Succesiunea
debutează cu speciile care se întâmplă să ajungă primele și să găsească condiții
favorabile.
Clasificarea succesiunilor:
După natura substratului:
- primară (ecogeneza): începe într-un mediu lipsit de viață; este rară în prezent.
Ex: insule vulcanice noi, suprafețe devastate de erupții vulcanice, suprafețe rămase în
urma retragerii ghețarilor, depozite de steril, exploatări de suprafață, etc.
- secundară: răspândită, se declanșează după acțiunea unei forțe perturbatoare
obișnuite (incendii, uragane, inundații, secetă etc.).
După forța declanșatoare:
- abiogene: provocate de factori abiotici;
- biogene: provocate de factori biotici: Ex: recifii coralieri sunt sfredeliți de
spongieri, polichete, bivalve, sipunculide și ciripede care facilitează instalarea în
scobituri a algelor și fanerogamelor
49/51
- tehnogene (antropogene): Ex: terenuri agricole părăsite, bararea râurilor,
exploatări miniere etc.
După amploarea succesiunii:
- macrosuccesiuni: afectează întreaga biocenoză
- microsuccesiuni: transformări biogene, reversibile ale părților structurale ale
ecosistemului ce nu cuprind întreaga biocenoză. Ex: înlocuirea sinuziilor de artropode
din pălăria ciupercilor, prăbușirea unui arbore dintr-o pădure etc.
După ariditatea substratului:
- xeroserie: un substrat arid se transformă în unul mezofil. Ex: un câmp poate
deveni o pădure
- hidroserie: un substrat hidrofil se transformă în unul mai arid. Ex: un iaz poate
deveni o pajiște
Înlocuire
Restaurare
Ameliorare
?
Neglijare
? ţă degradată
Suprafa Diversitate
Direcţiile pe care le poate urma un ecosistem degradat. Dacă acesta este neglijat, există
posibilitatea accentuării degradării dar şi cea a refacerii lente a acestuia. Înlocuirea
contă în recuperarea unei suprafeţe degradate în scopuri productive (diversitatea este
redusă iar biomasa produsa este mare). Ameliorarea se referă la îmbunătăţirea
ecosistemului atât din punct de vedere structural (diversitate ridicată) cât şi funcţional
(biomasă mare). Restaurarea costă în refacerea ecosistemului iniţial.
50/51
Bibliografie selectivă
51/51