Viaţa la ţară

De Duiliu Zamfirescu

Viaţa la ţară, primul roman din ciclul Comăneştenilor - în cadrul căruia

este urmat de Tănase Scatiu , În război , Îndreptări şi Anna - , înfăţişează
dragostea matură dintre Matei Damian şi Saşa Comăneşteanu şi iubirea
adolescentină dintre Mihai , fratele Saşei , şi Tincuţa , verişoara lui Matei.
Viaţa la ţară nu este un roman al satului ci e un roman care prezintă viaţa ,
destinul a trei familii - boieri legaţi de familie , pământ , care nu o duc destul
de bine din cauza problemelor pământului.
Romanul a fost scris in anul 1893 la Bruxelles şi publicat în 1894-1895
în Convorbiri literare. În 1898 avea să apară în volum. După ce a fost
publicat în Convorbiri literare, romanul a fost considerat de Titu Maiorescu,
cel mai bun roman, pe care îl avem acum în româneşte. Mai târziu, G.
Călinescuremarca influenţa şi structura realistă a acestei operă, asemănată
chiar cu scrierile lui Emile Zola.
Natura ocupă un loc foarte important în opera lui Duiliu Zamfirescu şi
este evocată o dată cu venirea lui Matei Damian de la gară , din Italia. El
contemplează natura melegurilor natale văzute din trăsura lui Dinu Murguleţ.
Majoritatea întâmlpărilor se desfăşoară în sânul naturii, deoarece Duiliu
Zamfirescu adoră natura.
Într-un cadru natural fermecător , pe care autorul îl realizează cu o
deosebită acuitate a senzaţiilor, romancierul plaseză scena de dragoste dintre
cei doi adolescenţi, notând cu pătrundere psihologică înduioşătoare încercări
ale lui Mihai de a părea mai matur decât este , reacţiile fetei între veselie şi
întristare, visurile pe care şi le făuresc cei doi.
„Latura cea mai originală a romanelor lui Duiliu Zamfirescu este intenţia
de a nota intimitatea dintre sufletele fina, clipele de extaz erotic. Deşi tratarea
rămâne exterioară, apare aici pentru prima oară pagina analitică, întrucât
obiectul scriitorului nu e omul, ci o stare de sine, studiată monografic. Luate
în chip absolut, aceste pagini sunt încă insuficiente, adesea naive, dar în
cuprinsul literaturii noastre ele reprezintă întâiele încercări. Decurgerea
indiferentă a conversaţiei între îndrăgostiţi, atmosfera aceea de frivolitate
discontinuă şi delicată, contradicţiile sufleteşti ale femeii, tristeţile
nemotivate, sentimentul euforic premergător mărturisirilor, toate acestea sunt
inutile şi cu oarecare stângăcie realizate în gesturi şi cuvinte.”1

1
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 538
 Acţiunea romanului este plasată în cea de-a doua jumătate a scolului al
XIX-lea şi este centrată asupra boierimii, cea care oferă un spectacol social,
extreme de divers, antagonic. Există boieri blânzi, preocupaţi de problemele
din jur, de pământurile şi de moştenirea pe care o vor lăsa, dar există copiii
acestora care nu mai moştenesc deprinderile părinţilor şi încearcă să aplice la
noi noţiunile şi deprinderile obţinute in Occidentul civilizat( restaurante, săli
de joc, curse de cai, staţiuni estivale, costisitoare, etc,) ducând în câţiva ani la
risipă tot ceea ce înaintaşii adunaseră timp de secole.
Sentimentul dominant al personajelor imaginate de autor este pietatea
filială, manifestată prin respectful şi dragostea faţă de părinţi. Tinerii îi iubesc
şi îi ocrotesc pe cei bătrâni, preluând de la aceştia tradiţiile şi credinţele în
care au vieţuit: Tincuţa îşi iubeşte părinţii şi se va sacrifice de dragul lor,
acceptând mezalianţa căsătoriei nefericite cu Tănase Scatiu, sfârşite tragic
prin sinuciderea acesteia mai târziu; Saşa, după moartea părinţilor ei, preia
responsabiliăţile familiale, ocrodindu-şi fraţii mai mici, care i se adresează cu
termenul simbolic de “maman”. Aceeşi eroină a ocrotit cu devotamnet ultimii
ani de existenţă ai bătrânei Diamandula, al cărei băiat unic fusese plecat mult
timp în stăinătate.
Romanul debutează cu descrierea impunătoarei curţi din Ciulniţei, în
care se înalţă “casele bătrâneşti şi sănătoase ale boierului Dinu Murguleţ”.
Într-o zi, conu Dinu primeşte vizita celor din neamul Scatiu, reprezentat prin
Tănase şi mama lui, Profira. Cei doi vor s-o peţească pe fata boierului,
Tincuţa Murguleţ, provocând dezgustul acesteia şi revolta părintelui. Tănase
Scatiu era fiul unui vechi slujitor al tatălui lui Dinu Murguleţ, iar coana
Profira, o femeie vulgară, obraznică, needucată, era şi o alcoolică inveterată.
Bătrânul boier înţelege că Tănase Scatiu n-o iubeşte pe Tincuţa, ci –ambiţios
fiind – urmăreşte să intre prin mezalianţă în rândurile aristocraţiei de neam şi
să-şi sporească averea, obţinută prin înşelătorie şi furt de către tatăl lui. În
capitolulu al doilea, îşi face apariţia personajul central al romanului, Saşa
Comăneşteanu, o tânără boieroaică orfană,care-şi administrează singură şi cu
vădită competenţă moşia. Bătrâna Diamandula mai supravieţuieşte doar din
dorinţa de a-şi revedea fiul plecat în urmă cu şapte ani în Italia. Întreaga
familie îl întâmpină la gară, cu excepţia Saşei, rămasă să o supravegheze pe
bătrâna mamă a celui înstrăinat. Totuşi, ea şi-ar fi dorit să-l vadă cu o clipă
mai devreme, căci îl iubea discret de mulţi ani. Coana Diamandula îşi
primeşte băiatul cu mare emoţie, încredinţându-i ultimele sale dorinţe: aceea
ca filu ei să rămână acasă, să-şi petreacă viaţa în spaţiul părintesc, să-l ajute
pe unchiul lui şi să se căsătorească, întemeindu-şi propria familie. După
moartea mamei, Matei găseşte, în fiecare dimineaţă, pe mormântul acesteia un
buchet de flori proaspete şi îşi dă seama că acestea fuseseră puse de Saşa. El
este impresionat de respectful eroinei atât faţă de cei vii, cât şi pentru cei
morţi, îngrijind cu pietate mormântul boieroaicei care îi ţinuse loc de mamă.
Matei se mută în casa părintească şi observă că ţăranii nesupravegheaţi
muncesc fără interes şi randament, ba chiar risipesc mult din recolta adunată.
Cu ajutorul Saşei care cunoaşte psihologia ţăranilor şi care are experienţă în
domeniul agricol, Matei redevine un veritabil stăpân de moşie şi învaţă cum
să o administreze şi să o facă rentabilă.
Matei Damian devine mai bine iniţiat în psihologia ţănească după ce îl
cunoaşte pe baciul Micu, iubitor de animale şi capabil să-I destăinuie
boierului tainele stelelor. Este prezentată gradat evoluţia iubirii dintre Matei şi
Saşa. Iniţial, tânăra femeie îl iubise în taină pe Matei, aşteptându-i cu
nerăbdare reîntoarcerea. Ulterior, eroul va descoperi delicateţea,
sensibilitatea, spiritul de sacrificiu, competenţa administrativă şi chiar umorul
Saşei, pe care ajunge să o iubească pentru meritele ei proprii naturii sale.
Tănase Scatiu este prototipul parvenitului social, care va lua în mod
brutal locul boierului tradiţional, se va căsători prin şantaj cu fiica acestuia şi,
ulterior, îşi va însuşi averea conului Dinu. Filisofia lui este cea a “chimirului”,
adică a poziţiei sociale câştigate prin avere: “acuma, chimirul’!Ai bani? Eşti
boier! N-ai bani? Poţi să fii coborât cu hârzobul din cer, tot degeaba!...”. Este
relevant felul în care personajul detestabil se comportă cu propria-i mamă,
vorbindu-i vulgar şi jignind-o grosolan. Lipsit de orice scrupule, el urmăreşte
avantajul material şi poziţia socială privilegiată, care să-i asigure un loc
preponderant în societate. Nu ezită să-l şantajeze pe Dinu Murguleţ cu
ipotecile emise asupra moşiei sale, obligându-l să-i dea fata în căsătorie. Cu
ţăranii se comportă la fel de brutal, încheind învoielile agricole exclusive în
favoarea lui şi exploatându-le, fără milă munca.
„Scatiu nu destăinuie niciodată orientarea orientarea, finalitatea lui.
Urmărit de duşmănia autorului, el este mereu şi cu frenezie un mojic cu care
nu se poate sta e vorba deloc, un nebun curat.”2
În roman, sunt prezentate atât imagini a iubirii mature, echilibrate dintre
Saşa şi Matei Damian, cât şi idila adolescentină dintre Tincuţa şi Mihai. O
pagină antologică rămâne cea a întâlnirii celor doi tineri, care îşi mărturisesc
dragostea lor înaintea plecării lui Mihai în stăinătate. Cu naivitatea specifică
vârstei, ei făuresc proiecte utopice şi îşi jură să se aştepte unul pe altul toată
viaţa. Natura însăşi participă la euphoria sentimentală a tinerulor, alcătuind un
moment unic pe care ei nu-l vor uita niciodată. Existenţa ulterioară le va
sfărâma idealul de dragoste, făcând din Mihai un personaj înstrăinat de lumea
2
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, pag. 539
lui, iar din Tincuţa – eroină sacrificată, care se va degrada fizic şi sufleteşte
până la gestul expiatoriu a sinuciderii. Deşi Matei îi mărturiseşte Saşei iubirea
sa, eroina îi dă un timp de reflecţie pentru a se clarifica asupra profunzimii
sentimentelor lui. Ea îl însoţeşte pe Mihai la Paris, nu înainte de a-şi revedea
iubitul cu care corespondează pe toată durata absenţei sale. Intuind dragostea
fratelui ei pentru Tincuţa, Saşa ocroteşte cu delicateţe sentimentele lui Mihai,
deşi nu credea în posibilitatea împlinirii lor: “E o nenorocire că sunt prea
apropiaţi cu vârsta şi Mihai e prea tânăr. Tincuţa are să se mărite, iar el are să
sufere. Are să sufere, fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmitate
ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: ceea ce odată a intrat în sufletele
noastre, rămâne acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?...Nu ştiu”.
Aşadar, ceva din legătura lor trinică cu pământul moştenit de la străbuni le
caracterizează şi structura afectiv- mentală, care se manifestă cu aceeaşi
constanţă. Neamul Comăneştenilor îşi asumă definitive trăirile sentimentale şi
un mod temeinic, egal cu sine, de a gândi despre lume şi viaţă.
La întoarcere, Saşa îi oferă lui Matei un portret al ei realizat de către
vestitul fotograf Nadar, la Paris, şi o bijuterie de cristal. Cei doi se vor
căsători cu binecuvântarea bătrânului Murguleţ, care i se adresează cu aceste
cuvinte profetice nepotului său: “- Iar dumneata, să nut e mai mişti de pe
pământurile astea … M-ai înţeles? Căci aici ai găsit fericirea cea
adevărată!..”.
„Prin Matei Damian apare pentru prima oară în proza românească
psihologia amânării. Matei Damian are, s-a observat, arta de a-si complica
artificial existenţa. Drama lui (iniţial de natură morală: să respecte sau nu
promisiunea făcută mamei sale?) e pe cale să se rezolve în felul dorit de
bătrână, căsătoria cu Saşa, când protagonistul îşi inventează, […] un nou
prilej de cazuistică. Hiperlucid, Matei se unei ciudate autodisecţii afective,
vrea să cuantifice inefabilul.”3
În capitolul al XVIII-lea ni se prezintă un tablou din natură în consonanţă
cu prima iubire trăită de perrechea adolescentină, Mihai si Tincuţa. Tincuţa îi
oferă în amintire “o şuviţă de păr, legat o panglicuţă roşie”, iar Mihai îi
făgăduieşte că darul scump va fi talismanul de care nu se va despărţi nicicând.
Tincuţa şi Mihai trăiesc un vis de iubire într-o lime fără idealuri, unde
imaginaţia în forme sensibile este sancţionată brutal şi fără milă, aşa cum
Mihai Comăneşteanu intuieşte singur în ajunul plecării care-l desparte de
casă, da familie, de fiinţa iubită, de însăşi adolescenţa pură, lăsată definitiv în
urma lui.
3
Ioan Adam, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1979, pag. 72-73
 „Finalul Vieţii la Ţară propunea fizionomia unui adolescent efeminat,
împărţit între vitalitatea proprie vârstei şi tristeţea stârnită de lipsa de
ascendent bărbătesc asupra Tincuţei. Din Tănase Scatiu deducem că dragostea
copilărească dintre cei doi se destramă din cauza „sensibilităţii supărătoare” a
fetei care traversează o criză puberală.”4
„Cu atât de remarcabile însuşiri, romanul Viaţa la Ţară, important prin
relaţie, rămâne totuşi nesatisfăcător în plan absolut. Romanul suferă de
puţinătate şi mediocritate. Întinderea lui e a unei nuvele. Eroii trăiesc
temperamental, prin câteva gesturi surprinse, dar n-au ţinuta susţinută şi
complexă care dă naştere adevăratei vieţi. Nici Murguleţ, nici Matei, nici
Saşa, nici Scatiu nu sunt orientaţi sufleteşte. Ce vrea fiecare, c fel se
organizează în faţa viaţii, asta nu se vede. De aceea romanul se uită repede şi
rămâi surprins să constaţi după câtăva vreme că ai uitat ce cuprinde.”5
„Viaţa la Ţară este un roman al privirii care descoperă mereu un
dincolo. Tumultul subteran, mişcarea de falii lăuntrice sunt trădate de uşoara
unduire a suprafeţelor, de gesturi prielnic insignificante, în realitate adevărate
detalii particularizante. Duiliu Zamfirescu conturează o mulţime de schiţe,
desene, tablouri cvasiimperceptibile , care, derulate rapid, printr-o
„cinematice abstractă”, refac procesualitatea sentimentului.”6
Dincolo de naraţiunea la persoana a III-a, scriitorul are timp să descrie pe
larg Câmpia Bărăganului, are timp să ne ofere fragmente meditative despre
mişcarea astrelor, despre viaţă sau despre moarte. Ritmul acţiunii este lent şi
s-a vorbit chiar despre o “linie epică” a romanului care invită la degustarea
domolă a tuturor amănuntelor.
“Prin romanele lui, şi mai ales prin Viaţa la ţară, operă luminoasă,
simpatică şi încântătoare, Duiliu Zamfirescu este unul din scriitorii noştri de
mâna întâia, şi unul dintre aceia care nu s-au învechit deloc. Ba avem
impresia că el a devenit mereu tot mai contemporan.”7

Bibliografie:
1. Adam Ioan, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1979
4
Ioan Adam, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1979, pag 77
5
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti,
1982, pag 539
6
Ioan Adam, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1979, pag. 67
7
Garabet Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu- la moartea lui, în volumul Scriitori români şi
străini, Editura Viaţa românească, 1926, pag. 164-165
2. Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982
3. Zamfirescu Duiliu, Viaţa la ţară, Editura tineretului, 1963
4. Ibrăileanu Garabet, Duiliu Zamfirescu- la moartea lui, în volumul
Scriitori români şi străini, Editura Viaţa românească, 1926