Cap. 1.

ANALIZĂ MATEMATICĂ
CURS NR.1

I. ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE REALE

I.1 Şiruri de numere reale

Fie = {0, 1, 2,…} mulţimea numerelor naturale şi * = { 1, 2,…} .

Definiţie 1.1: Se numeşte şir de numere reale o funcţie , f : → . Notăm valorile ei prin:
f ( n ) = an ∈ , n ∈ .
Se notează ( an )n∈
sau ( an )n ,unde an este termenul general al şirului dacă n nu este finit şi termenul de
rang n (de ordin n) dacă n este fixat.

Definiţie 1.2: Şirul ( an )n∈ se numeşte monoton crescător dacă an ≤ an +1 , (∀) n ∈ şi monoton
descrescător dacă an ≥ an +1 , (∀) n ∈ .

Definiţie 1.3: Şirul (an )n∈IN se numeşte strict crescător dacă an < an +1 , (∀) n ∈ şi strict descrescător
dacă an > an +1 , (∀) n ∈ .

Definiţie 1.4: Un şir ( an )n∈ este mărginit dacă există un număr real M > 0, astfel încât:
|an| < M, (∀) n ∈ sau –M < an <M , (∀) n∈ IN .

Definiţie 1.5: Şirul ( an )n∈ se numeşte convergent către un număr a ∈ , dacă orice vecinătate a lui a
conţine termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de termeni.

Definiţie 1.6: Numărul a se numeşte limita şirului şi vom scrie lim an = a sau an → a pentru n → ∞.
n →∞

Teorema 1.1 (caracterizarea şirurilor convergente): Şirul ( an )n∈ este convergent către a ∈ dacă şi
numai dacă, pentru orice ε > 0 există un rang N ( ε ) ∈ , astfel încât, oricare ar fi n ≥ N ( ε ) , să avem:
an − a < ε .

Definiţie 1.7: Un şir care nu este convergent se numeşte şir divergent . Pentru a = +∞ sau a = –∞, avem:
lim an = +∞ ⇔ (∀)ε > 0, (∃) N ( ε ) ∈ , an > ε , (∀) n ≥ N ( ε )
n →∞

lim an = −∞ ⇔ (∀)ε > 0, (∃ ) N ( ε ) ∈ , an < − ε , (∀) n ≥ N ( ε )

n →∞

Definiţie 1.8: Se numeşte şir cu limită un şir pentru care, lim an = a, a ∈ = ∪ {+∞, −∞} .
n→∞

Teorema 1.2: Orice şir monoton are limită.

Teorema 1.3 (Teorema lui Weierstrass): Orice şir monoton şi mărginit este convergent.

1
Teorema 1. 4 (Lema lui Cesaro): Orice şir mărginit conţine un subşir convergent.

Definiţie 1.8: Un şir ( an )n∈ se numeşte fundamental (şir Cauchy) dacă şi numai dacă:
(∀) ε > 0, (∃) N ( ε ) ∈ astfel încât (∀) m, n ≥ N (ε ), am − an < ε adică, diferenţa dintre doi termeni ai
şirului, de la un anumit rang, este oricât de mică sau (∀) ε > 0, (∃) N ( ε ) ∈ astfel încât
(∀) n ≥ N ( ε ) , (∀) p ∈ : a n + p − an < ε .

Teorema 1.5 (criteriul lui Cauchy): Un şir ( an )n∈ de numere reale este convergent dacă şi numai dacă
este şir fundamental.

1 + ( −1)
n

Exemplu: an = . Termenii şirului sunt: 0, 1, 0, 1, 0, 1, 0, 1, … şi are punctele limită 0 şi 1.

2
Un şir convergent are un singur punct limită, şi anume, limita sa.

Proprietate 1.1: Dacă an → a ,atunci an → a .

Proprietate 1.2: Orice şir convergent este mărginit.

Proprietate 1.3: Orice şir convergent are o singură limită.

Proprietate 1.4: Orice subşir al unui şir convergent este convergent la aceeaşi limită.

Proprietate 1.5: Dacă an → a şi bn → b , an ≤ bn ( ∀ ) n ∈ , atunci a ≤ b .

Proprietate 1.6: Dacă an → a şi cn → a , an ≤ bn ≤ cn ( ∀ ) n ∈ , atunci bn → a .

Proprietate 1.7: Dacă an − a ≤ bn şi bn → 0 , atunci an → a .

Proprietate 1.8: Dacă an → 0 şi bn ≤ M ( ∀ ) n ∈ , atunci an bn → 0 .

Teorema 1.6: Pentru orice şir ( an )n∈ există un cel mai mic punct limită (finit sau infinit) şi un cel mai
mare punct limită (finit sau infinit).
Cel mai mic punct limită al şirului se numeşte limita inferioară a şirului ,notată lim inf an = lim an , iar cel
n →∞ n →∞

mai mare punct limită se numeşte limita superioară, notată lim sup an = lim an . În exemplul anterior,
n →∞ n →∞

avem: lim an = 0, lim an = 1 .

n →∞ n →∞

Teorema 1.7: Dacă un şir fundamental conţine un subşir convergent atunci el este convergent.

Teorema 1.8 (Criteriul lui Stolz): Fie şirul (bn )n monoton crescător cu lim bn= ∞ . Atunci
n→∞

an a n +1 − a n
lim b = lim , în ipoteza că a doua limită există.
n→∞ n n→∞ bn +1 − bn

2
 CURS NR.2

I.2 Serii de numere reale

Definiţie 2.1: Fie ( an )n∈ un şir de numere reale. Se numeşte serie de numere reale (serie numerică) un
şir de numere reale despărţite între ele prin semnul “+”:
not ∞ not not not
a1 + a2 + + an + = ∑ an = ∑ an = ∑ an = ∑ an
n =1 n ≥1 n n∈N
Pentru moment, semnul “+” nu are semnificaţia de adunare, iar an este termenul general al seriei.
Fie
S1 = a1
S 2 = a1 + a2
⎧ S1 = a1
sau ⎨
S n = a1 + a 2 + + an ⎩ Sn +1 = S n + an , n ≥ 1

S-a obţinut astfel un nou şir (S n )n∈IN , numit şirul sumelor parţiale al seriei. Reciproc, dacă sunt cunoscute
∞
sumele parţiale Sn, se poate forma seria ∑a
n =1
n cu termenii

a1 = S1
a2 = S 2 − S1

an = Sn − Sn −1

pentru care, termenul general al şirului sumelor parţiale este chiar Sn.
În concluzie, o serie este unic determinată de şirul sumelor parţiale asociat acesteia şi, ca urmare, studiul
seriilor se reduce la studiul şirului de sume parţiale.

∞
Definiţie 2.2: Seria ∑a n se numeşte convergentă dacă şirul ( Sn )n∈ este convergent.
n =1

∞
Definiţie 2.3: Dacă S = lim S n , vom spune că S este suma seriei şi vom scrie S = ∑ an .
n →∞
n =1

∞
Definiţie 2.4: Seria ∑a n se numeşte divergentă dacă şirul ( Sn )n∈ nu este convergent sau şirul ( Sn )n∈
n =1
nu are limită.

Definiţie 2.5: Dacă lim S n = ±∞ , vom spune că suma seriei este +∞ sau –∞.
n →∞

Observaţie: Dacă şirul ( Sn )n∈ nu are limită (finită sau infinită), nu vom da nici un sens operaţiei de
adunare a termenilor seriei. A studia natura seriei înseamnă a stabili dacă aceasta este convergentă sau
divergentă.

Exemplu: Să se stabilească natura seriei 1 – 1 + 1 – 1 + 1 – 1 + … (serie oscilantă).

3
Avem , S1 = 1, S2 = 1 − 1 = 0, S3 = 1 − 1 + 1 = 1, S 4 = 0, , S 2 k = 0, S2 k +1 = 1 .
Şirul ( Sn )n∈ are două puncte limită, deci nu este convergent. Nu vom da nici un sens operaţiei de
adunare de mai sus.

∞
Exemplu (seria geometrică): Fie seria ∑q
n=0
n
= 1+ q + + qn + numită serie geometrică cu raţia q.

qn − 1 qn 1
Sn = 1 + q + + q n −1 = = +
q −1 q −1 1− q
⎧ 1
⎪ , dacă q ∈ ( 0,1)
Fie q > 0. Avem: lim Sn = ⎨1 − q
n →∞
⎪+∞; q ≥ 1 ( pentru q = 1, S = n → + ∞ )
⎩ n

Dacă q = 0, Sn = 1 şi suma seriei este 1. În mod analog, pentru q ∈ ( −1, 0 ) avem

1
lim Sn = ; pentru q ≤ −1 şirul (S n )n este divergent.
n →∞ 1− q

⎧ 1
⎪convergentă , cu suma
∞ , pentru q ∈ (− 1, 1)
În concluzie, ∑ q : ⎨ n
1− q
n=0 ⎪divergentă , pentru q ≥ 1 sau q ≤ −1
⎩

∞
1 1 1
Exemplu: Fie seria ∑ n = 1+ 2 + 3 +
n =1
, numită seria armonică simplă.

Pentru a determina natura acestei serii vom grupa termenii ei cu ajutorul şirului de numere naturale
( 2n ) .
n∈
∞
1 1 1 ⎛1⎞ ⎛1 1⎞ ⎛1 1 1 1⎞
∑ n = 1+ 2 + 3 +
n =1
= 1+ ⎜ ⎟ + ⎜ + ⎟ + ⎜ + + + ⎟ + =
⎝ 2⎠ ⎝3 4⎠ ⎝5 6 7 8⎠
⎛1⎞ ⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 1 1 1⎞
= 1+ ⎜ 1 ⎟ + ⎜ 1 + 2 ⎟+⎜ 2 + 2 + 2 + 3 ⎟+ +
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 +1 2 ⎠ ⎝ 2 +1 2 + 2 2 + 3 2 ⎠
⎛ 1 1 1 ⎞
+ ⎜ n −1 + n −1 + + n ⎟+
⎝ 2 +1 2 + 2 2 ⎠
1 1 1 1 1
Notăm: b0 = 1, b1 = 1 , b2 = 1 + 2 ,… , bn = n −1 + + n
2 2 +1 2 2 +1 2
Avem:
1 1 1 1 1 1 1
bn = n −1 + n −1 + + n −1 n −1 > n + n + + n =
2 +1 2 + 2 2 +2 2 2 2 2
1 1 1 n
S 2n = b0 + b1 + + bn > + + + =
2 2 2 2
Deoarece lim S 2n = +∞ ,rezultă că seria armonică simplă este divergentă.
n →∞

1 1 1
Exemplu (seria armonică generalizată): Fie seria 1 + α
+ α + + + , numită serie armonică
2 3 nα
generalizată. Această serie este convergentă pentru α > 1 şi divergentă pentru α ≤ 1 .

4
Proprietate: Modificarea ordinii unui număr finit de termeni ai seriei nu modifică natura şi nici suma ei
,în caz de convergenţă.

Proprietate: Dacă la o serie se adaugă sau se scoate un număr finit de termeni, se obţine o nouă serie de
aceeaşi natură. Pentru seriile convergente, suma se modifică.

Proprietate: Prin gruparea termenilor unei serii se obţine o nouă serie care are aceeaşi natură cu seria
dată la început.

Proprietate (Condiţia necesară de convergenţă): Dacă seria ∑a

n
n este convergentă atunci şirul ( an )n∈

este convergent la zero.

Proprietate 2.1: Dacă seria ∑a n

n este convergentă atunci şirul sumelor parţiale este mărginit.

Proprietate 2.2: Dacă ∑a n

n este o serie convergentă cu suma S şi α ≠ 0 , atunci seria ∑ (α a )
n
n este

convergentă şi ∑ (α a ) = α S .
n
n

Proprietate 2.3: Dacă ∑ a , ∑ b sunt două serii convergente cu sumele S, respectiv T, atunci seria
n
n
n
n

∑ (a + b ) este convergentă şi ∑ ( a + b ) = S + T .
n
n n
n
n n

Teorema 2.1 (Criteriul general de convergenţă al lui Cauchy): Seria ∑a

n
n este convergentă dacă şi

numai dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n∈ este fundamental , adică pentru orice ε > 0 există N ( ε ) ∈
astfel încât, pentru orice n ≥ N ( ε ) şi p ∈ * , să avem: S n + p − S n < ε sau an +1 + an + 2 + + an + p < ε .

Teorema 2.2 (Criteriul lui Abel): Fie seria ∑a n

n pentru care şirul sumelor parţiale ( Sn )n∈ este

mărginit şi (α n )n∈ un şir de numere reale cu următoarele proprietăţi: α n > 0, (α n )n∈ monoton
descrescător, α n → 0 . În aceste condiţii seria ∑α
n
n ⋅ an este convergentă.

Definiţie 2.6: Se numeşte restul de ordinul n al seriei ∑a

n
n seria: Rn = ∑ ak = an +1 + an + 2 +
k >n
.

Rezultă ∑a
n
n = S n + Rn .

Teorema 2.3 (Criteriul restului): Seria ∑a

n
n este convergentă dacă şi numai dacă lim Rn = 0 .
n

Restul indică eroarea care se produce atunci când în loc de suma S a seriei se consideră o sumă parţială
Sn: S − Sn = Rn .

5
 I.3 Serii de numere reale cu termeni pozitivi

Definiţie 3.1: O seria ∑a n

n se numeşte cu termeni pozitivi ,dacă an > 0, ( ∀ ) n ∈ .

Observaţie: Pentru o serie cu termeni pozitivi şirul sumelor parţiale este strict crescător, deoarece
S n +1 = Sn + an +1 > Sn .

Aşadar, o serie cu termeni pozitivi este sau convergentă (când Sn este mărginit) sau divergentă cu suma
+∞. Natura unei serii cu termeni pozitivi se poate stabili, fără a apela la definiţie sau criterii generale de
convergenţă, pe baza unor criterii specifice.

Teorema 3.1 (Criteriul comparaţiei):

1. Fie seriile ∑ an , ∑ bn , unde an > 0, bn > 0, ( ∀ ) n ∈ . Dacă există un număr natural k, astfel încât
n n

an ≤ bn , (∀) n ≥ k , atunci:
• dacă seria ∑b n
n este convergentă, atunci seria ∑ a este convergentă;
n
n

• dacă seria ∑ a n este divergentă, atunci seria ∑ b este divergentă.

n
n n

2. Fie seriile ∑ a , ∑b
n
n
n
n , unde an > 0, bn > 0, ( ∀ ) n ∈ . Dacă există un număr natural k, astfel încât

an +1 bn +1
≤ , (∀) n ≥ k , atunci:
an bn
• dacă seria ∑b n
n este convergentă, atunci seria ∑ a este convergentă;
n
n

• dacă seria ∑ a n este divergentă, atunci seria ∑ b este divergentă.

n
n n

Observaţie: Acest criteriu arată că atunci când majorăm o serie, seria majorantă trebuie să fie
convergentă, iar când minorăm o serie, seria minorantă trebuie să fie divergentă.

Teorema 3.2 (Criteriul de comparaţie cu limită): Fie seriile ∑ a , ∑b

n
n
n
n , unde an > 0, bn > 0, ( ∀ ) n ∈

an
şi l = lim .
n →∞ bn
• Dacă 0 < l < ∞, atunci cele două serii au aceeaşi natură.
⎧∑ bn convergentă ⇒ ∑ an convergentă
⎪ n n
• Dacă l = 0, atunci: ⎨
⎪∑ an divergentă ⇒ ∑ bn divergentă
⎩ n n

⎧∑ bn divergentă ⇒ ∑ an divergentă
⎪ n n
• Dacă l = +∞, atunci: ⎨
⎪∑ an convergentă ⇒ ∑ bn convergentă
⎩ n n

1
Observaţie: De obicei, drept serie de comparaţie se ia seria armonică generalizată ∑ nα .
n

Teorema 3.3 (Criteriul raportului sau criteriul lui D’Alembert): Fie seria ∑a
n
n , unde an > 0, ( ∀ ) n ∈ .

6
 an +1
• Dacă există un număr natural k şi un număr real q, astfel încât ≤ q < 1, (∀) n ≥ k ,
an
atunci seria este convergentă.
a n +1
• Dacă există un număr natural k şi un numaăr real q, astfel încât ≥ q > 1, (∀) n ≥ k ,
an
atunci seria este divergentă.

Teorema 3.4 (Criteriul raportului cu limită): Fie seria de termeni pozitivi ∑ a , ( ∀) n ∈

n
n şi

an +1
presupunem că există l = lim .
n →∞ an
• Dacă l < 1, atunci ∑a n
n este convergentă.

• Dacă l > 1, atunci ∑ a n este divergentă.

n

Teorema 3.5 (Criteriul rădăcinii sau criteriul lui Cauchy): Fie seria de termeni pozitivi ∑ a , ( ∀) n ∈
n
n .

• Dacă există un număr natural k şi un număr real q, astfel încât n an ≤ q < 1, (∀) n ≥ k ,
atunci seria este convergentă.
• Dacă există un număr natural k şi un număr real q, astfel încât n an ≥ q > 1, (∀) n ≥ k ,
atunci seria este divergentă.

Teorema 3.6 (Criteriul rădăcinii cu limită): Fie seria cu termeni pozitivi ∑ a , ( ∀) n ∈

n
n şi presupunem

că există l = lim n an .
n →∞

• Dacă l < 1, atunci seria este convergentă.

• Dacă l > 1, atunci seria este divergentă.

Teorema 3.7 (Criteriul lui Raabe-Duhamel cu limită): Fie seria cu termeni pozitivi ∑ a , ( ∀) n ∈
n
n şi

⎛ a ⎞
presupunem că există l = lim n ⋅ ⎜ n − 1⎟ .
n →∞
⎝ an +1 ⎠
• Dacă l < 1, atunci seria este divergentă.
• Dacă l > 1, atunci seria este convergentă.

Observaţie: Acest criteriu se poate aplica atunci cand obţinem l = 1 ,cu criteriul raportului sau criteriul
rădăcinii.

Teorema 3.8 (Criteriul logaritmic): Fie seria cu termeni pozitivi ∑ a , ( ∀) n ∈

n
n şi presupunem că

⎛ − ln an ⎞
există l = lim ⎜ ⎟.
n→∞
⎝ ln a ⎠
• Dacă l < 1, atunci seria este divergentă.
• Dacă l > 1, atunci seria este convergentă.

Observaţie: Acest criteriu se poate aplica atunci cand obţinem l = 1 , cu criteriul raportului sau criteriul
rădăcinii.
7
 I.4 Serii alternate
Definiţie 4.1: Se numeşte serie alternată o serie cu proprietatea că semnele termenilor alternează
(produsul a doi termeni consecutivi este strict negativ).
O serie alternată se scrie
∞
= ∑ ( −1) ⋅ an , an ≥ 0 , ( ∀ ) n ∈
n −1
a1 − a2 + a3 − a4 +
n =1
sau
∞
= ∑ ( −1) ⋅ an , an ≥ 0 , ( ∀ ) n ∈
n
− a1 + a2 − a3 + a4 −
n =1

∑ ( −1) an , an ≥ 0 , ( ∀ ) n ∈
n −1
Teorema 4.1 (Criteriul lui Leibnitz): Fie seria alternată . Dacă şirul
n =1

( an )n∈ este descrescător şi converge la zero, adică lim an = 0 , atunci seria este convergentă.
n →∞

∞
1 1 1 1
∑ ( −1)
n −1
Exemplu: Fie ⋅ = 1− + − + numită seria armonică alternată.
n =1 n 2 3 4
1
Avem: an = şir descrescător şi lim an = 0 . Aşadar, seria armonică alternată este convergentă.
n n →∞

Observaţie: Dacă măcar una din cele două condiţii din criteriu nu este îndeplinită, seria alternată va fi
divergentă.

Definiţie 4.2: Seria ∑a n

n se numeşte absolut convergentă dacă seria modulelor ∑a
n
n este

convergentă.

Observaţie: Orice serie cu termeni pozitivi convergentă este şi absolut convergentă, deoarece coincide cu
seria modulelor.

Observaţie: Orice serie absolut convergentă este şi convergentă. Reciproca nu este adevărată.

Definiţie 4.3: Seria ∑a

n
n se numeşte semiconvergentă dacă este convergentă, iar seria modulelor

∑a
n
n este divergentă.

Exemplu de serie semiconvergentă: seria armonică alternată.

∞
Teorema 4.2: Dacă seria ∑ an este convergentă şi an ≥ 0 , ( ∀ ) n ∈ ∑ ( −1)
n −1
, atunci seria alternată an
n n =1
este convergentă.

8
 CURS NR.3

II. ŞIRURI ŞI SERII DE FUNCŢII

II.1 Şiruri de funcţii

Definiţie 1.1: Fie A ⊂ \ o submulţime a numerelor reale, nevidă şi { fα }α∈I ⊂` ,

fα : A → \ , o familie de
funcţii reale definite pe aceeaşi mulţime A. Dacă mulţimea indicilor I coincide cu mulţimea numerelor
naturale ` , atunci spunem că avem un şir de funcţie reale şi notăm ( f n )n∈` sau ( f n )n sau ( f n ( x ) )n .
Observăm că, pentru x = x0 fixat obţinem şirul de numere reale ( f n ( x0 ) )n∈` .
Definiţie 1.2: Dacă şirul de numere reale ( f ( x ))
n 0 n
este convergent, atunci x0 ∈ A se numeşte punct de
convergenţă al şirului de funcţii ( f n )n∈` .
Definiţie 1.3: Totalitatea punctelor de convergenţă ale şirului de funcţii ( f n )n∈` formează mulţimea de
convergenţă a şirului ( f n )n∈` notată cu
C = { x0 ∈ A ( f ( x ))
n 0 n
este convergent }.
Definiţie 1.4: Fie funcţia f : C → \ . Dacă f ( x ) = lim f n ( x ) , x ∈ A , atunci funcţia f se numeşte funcţie
n →∞

limită, pe mulţimea A, a şirului de funcţii ( f n )n∈` .

Observaţie: Există mai multe tipuri de convergenţă a şirurilor de funcţii.

Definiţie 1.5: Şirul de funcţii ( f n )n∈` este simplu convergent (punctual convergent), pe mulţimea A
către funcţia f : A → \ , dacă ( ∀ ) ε > 0, ( ∀ ) x ∈ A, ( ∃) N ( ε , x ) ∈ ` (depinde de ε şi de x), astfel încât:
f n (x ) − f (x ) < ε , (∀) n ≥ N (ε , x ) . Vom nota: f n ⎯⎯
s
→f .
A

Observaţie: Pentru fiecare x ∈ A , convergenţa simplă a şirului de funcţii ( f n )n∈` către funcţia f, revine la
convergenţa şirului de numere ( f ( x ))
n n
către numărul f(x). Aşadar, studiul convergenţei simple (sau
punct cu punct) se face cu ajutorul criteriilor de convergenţă din cadrul şirurilor numerice. Se pune, în
mod normal, următoarea problemă: dacă un şir de funcţii ( f n )n converge punctual la o funcţie f, iar
fiecare din funcţiile şirului posedă o proprietate (P), funcţia limită f posedă şi ea această proprietate? (de
exemplu : mărginire, continuitate, derivabilitate, integrabilitate; cu alte cuvinte, se face transfer de
proprietate de la elementele şirului la funcţia limită?). Pe bază de contraexemple se arată că, în cazul
convergenţei punctuale, acest transfer de proprietate nu are loc. De aici, necesitatea de a stabili un nou tip
de convergenţă care să conserve proprietăţile termenilor şirului de funcţii. Dacă în definiţia convergenţei
simple numărul N(ε, x ) nu va depinde decât de ε, vom obţine definiţia convergenţei uniforme.

Definiţie 1.6: Şirul de funcţii reale ( f n )n∈` este uniform convergent pe mulţimea A către funcţia f, dacă
( ∀) ε > 0, ( ∃) N ( ε ) ∈ ` ( depinde numai de ε ) astfel încât:
f n ( x ) − f (x ) < ε , (∀) n ≥ N (ε ), (∀) x ∈ A . Vom nota: f n ⎯⎯
u
→f.

Criterii de convergenţă uniformă

Teorema 1.1 (Criteriul lui Cauchy): Şirul ( f n )n∈` de funcţii este uniform convergent pe mulţimea A

9
către funcţia f, dacă şi numai dacă:
( ∀ ) ε > 0, ( ∃) N (ε ) ∈ ` , f n ( x ) − f m ( x ) < ε , ( ∀ ) n, m ≥ N (ε ) , ( ∀ ) x ∈ A .
Teorema 1.2 (Criteriul majorării): Şirul de funcţii ( f n )n∈` este uniform convergent pe mulţimea A către
funcţia f, dacă există un şir de numere reale (α n )n ,cu proprietăţile: α n ≥ 0, ( ∀) n ∈ ` , lim
n →∞
αn = 0 ,
fn ( x ) − f ( x ) ≤ α n , (∀) n ∈ ` .

Proprietăţi ale şirurilor uniform convergente

Teorema 1.3: Limita unui şir uniform convergent de funcţii mărginite este o funcţie mărginită. Prescurtat
vom scrie:
f n ⎯⎯u
→f ⎫⎪
A
⎬ ⇒ f este mărginită pe A
f n mărginit pe A⎪⎭
Teorema 1.4: Limita unui şir uniform convergent de funcţii continue este o funcţie continuă. Prescurtat
vom scrie:
f n ⎯⎯ →f ⎪⎫
u
A
⎬ ⇒ f este continuă în x0
f n continue în x0 ∈ A⎪⎭
Teorema 1.5: Fie ( f n )n∈` un şir de funcţii derivabile pe intervalul I ⊂ \ . Dacă şirul ( f n )n∈` converge
uniform pe I către o funcţie f şi şirul derivatelor ( f n′ )n∈` converge uniform către o funcţie g pe I, atunci f
este derivabilă pe I şi f ′ = g . Prescurtat vom scrie:
f n ⎯⎯u
→ f, I ⊂\ ⎫ f derivabilă pe I şi
I
⎪⎪
f n derivabile pe I ⎬ ⇒ f ' = g , (∀)x ∈ I , adică
f n' ⎯⎯
u
I
→g
⎪
⎪
⎭ n →∞ n→∞
(
lim f n '= lim f n' )
Teorema 1.6: Fie ( f n )n∈` un şir uniform convergent de funcţii integrabile pe un interval [a, b] . Atunci
b b b
funcţia limită f este integrabile pe [a, b] şi lim ∫ f n ( x ) dx = ∫ lim f n ( x )dx = ∫ f ( x)dx . Prescurtat vom scrie:
n→∞ n →∞
a a a

fn ⎯
⎯→
u
f ⎫⎪ f int egrabilă pe [a, b] şi
[a , b ] b b b
⎬ ⇒ lim f ( x ) dx = lim f ( x )dx = f ( x )dx
f n int egrabile pe [a, b]⎪⎭ n →∞ ∫ ∫a n →∞ n ∫a
n
a

II.2. Serii de funcţii

Definiţie 2.1: Fie ( f n )n∈` un şir de funcţii definite pe A. Seria f1 + f 2 + ... + f n + ... se numeşte serie de
∞
funcţii. O serie de funcţii se notează prescurtat : ∑f , ∑f ,∑f
n =1
n
n∈IN *
n n .

Pentru x0 ∈ A , x0 fixat, obţinem seria de numere reale

∞

∑ f (x ) = f (x ) + f (x ) + ... + f (x ) + ...
n =1
n 0 1 0 2 0 n 0 .

Aşadar, fiecărui x ∈ A i se poate asocia seria de numere ∑ f ( x) .

n

Definiţie 2.2: Funcţiile f1 , f 2 , ... , f n , ... se numesc termeni ai seriei de funcţii.

Observaţie: Se observă că o serie de funcţii este echivalentă cu o familie de serii numerice. Ca şi în cazul
seriilor de numere, se pot construi sumele parţiale ale seriei de funcţii:
10
 S1 = f1
S 2 = f1 + f 2
...................
S n = f1 + f 2 + " + f n
....................
obţinându-se un şir de funcţii ( Sn )n .

Definiţie 2.3: Şirul de funcţii ( Sn )n , unde S n = f1 + f 2 + " + f n se numeşte şir al sumelor parţiale ale
seriei de funcţii.
Definiţie 2.4: Fie ( f n )n∈` un şir de funcţii definite pe A. Seria de funcţii ∑f
n
n este convergentă într-un

punct x0 ∈ A ,dacă şirul ( Sn )n , al sumelor parţiale este un şir de funcţii convergent în x0. Punctul
x0 ∈ A în care seria ∑f
n
n este convergentă se numeşte punct de convergenţă al seriei.

Definiţie 2.5: Fie ( f n )n∈` un şir de funcţii definite pe A. Seria de funcţii ∑f

n
n este convergentă într-un

punct x0 ∈ A dacă şi numai dacă seria de numere ∑ f (x )

n
n 0 este convergentă. Mulţimea punctelor

x ∈ A pentru care seria ∑f n

n este convergentă se numeşte mulţimea de convergenţă a seriei de funcţii

∑f
n
n notată cu

C = { x0 ∈ A ∑ f (x ) este convergentă }.
n
n 0

Definiţie 2.6: Seria ∑fn

n se numeşte simplu convergentă (punctual convergentă) pe mulţimea A ⊂ \

către funcţia f, dacă şirul sumelor parţiale ( Sn )n este simplu convergent pe mulţimea A către funcţia f.
Definiţie 2.7: Seria ∑fn
n este simplu convergentă pe A către funcţia f dacă pentru orice x ∈ A , seria de

numere ∑ f ( x ) este convergentă către f(x).

n
n

Definiţie 2.8: Seria de funcţii ∑ f este simplu convergentă pe mulţimea A către funcţia f, dacă:
n
n

( ∀ ) ε > 0, ( ∃) N (ε , x ) ∈ ` , a.î . S n ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) n ≥ N ( ε , x ) , ( ∀ ) x ∈ A .

Definiţie 2.9: Seria de funcţii ∑f n
n este uniform convergentă pe mulţimea A către funcţia f, dacă:

( ∀ ) ε > 0, ( ∃) N (ε ) ∈ ` a.î. Sn ( x ) − f ( x ) < ε , ( ∀ ) n ≥ N (ε ) , ( ∀) x ∈ A .

Criterii de convergenţă uniformă a seriilor de funcţii

Teorema 2.1 (Criteriul lui Cauchy): Seria de funcţii ∑ f n este uniform convergentă pe mulţimea A dacă
n

şi numai dacă: ( ∀ ) ε > 0, ( ∃) N ( ε ) ∈ ` astfel încât:

S n + p ( x ) − S n ( x ) = f n +1 ( x ) + " + f n + p ( x ) < ε , (∀) n ≥ N (ε ), (∀) p ≥ 1, (∀) x ∈ A .
Teorema 2.2 (Criteriul lui Weierstrass): Fie f n : A → IR . Seria de funcţii ∑f
n
n este uniform convergentă

pe A dacă există o serie de numere pozitive, convergentă, ∑α

n
n astfel încât

11
 f n ( x ) ≤ α n , ( ∀ ) n ∈ `, ( ∀ ) x ∈ A .

Proprietăţi ale seriilor uniform convergente

Teorema 2.3: O serie uniform convergentă de funcţii mărginite are ca sumă o funcţie marginită.
Prescurtat vom scrie:
∞
⎫
∑
n =1
f n ⎯⎯
u
A
→f ⎪
⎬ ⇒ f este mărginită pe A
f n mărginite pe A⎪⎭
Teorema 2.4: Prescurtat vom scrie:
∞
⎫ (∃) xlim f ( x ) şi
∑ ⎯
⎯→
u
A
f ⎪
⎬⇒ ∞
→ x0
∞
( ) ⎛⎜ lim f ( x )⎞⎟
∑ ∑
n =1
lim f x =
x0 − punct de acumulare pentru A⎪⎭ x → x0 n =1 n n =1 ⎝
x → x0
n
⎠
(∃) lim f n ( x ) , ( ∀ ) n ∈ ` *

x → x0

Teorema 2.5: O serie uniform convergentă de funcţii continue are ca sumă o funcţie continuă. Prescurtat
vom scrie:
∞
⎫
∑
n =1
f n ⎯⎯
u
A
→f ⎪
⎬ ⇒ f este continuă în x0
f n continue în x0 ∈ A⎪⎭
Teorem 2.6: Fie o serie de funcţii ∑ f n derivabile pe intervalul I ⊂ \ . Dacă seria ∑f n este uniform
n n

convergentă pe I către f şi seria derivatelor ∑ f n′ este uniform convergentă pe I către g, atunci funcţia
n
sumă f este derivabilă şi f ' = g . Prescurtat vom scrie:
⎫
⎪
f n : I → \ , derivabile pe I ⎪ f derivabilă pe I
⎪
∑n f n ⎯⎯ u
→f ⎬⇒ ⎛ ∞ ⎞
' ∞
I
⎪ f ' = g , adică ⎜ ∑
⎝ '
f n ⎟ =
⎠ n =1
∑ f n'
∞ ⎪
∑
n =1
f n ⎯⎯
' u
I
→g ⎪
⎭
Teorema 2.7: Fie o serie de funcţii ∑ f n uniform convergentă. Dacă seria de funcţii ∑f n este
n n

integrabile pe intervalul [a, b] , atunci funcţia sumă f este integrabilă pe [a, b] şi

b b
⎛ ∞ ⎞ ∞

∫a ⎝ ∑ ( ) ∑ f n (x )dx = ∫ f ( x)dx . Prescurtat vom scrie:

a
⎜
n =1
f n x ⎟
⎠
dx = ∫
n =1 a
b

f n : [ a, b ] → \, int egrabile ( \ ) pe [ a, b]⎫ f int egrabilă ( \ ) pe [ a, b ] şi

⎪
⎬⇒ ⎛ ∞
b ∞ b
⎞
∑n fn ⎯⎯ ∑ ∑
a
→f ( ) ( )
n
[ a ,b ] ⎪
⎭ ∫a
⎜
⎝ n =1
f n x ⎟
⎠
dx =
n =1
∫
a
f n x dx = ∫b
f ( x)dx

II.3. Serii de puteri

Definiţie 3.1: Se numeşte serie de puteri o serie de funcţii de forma
∞

∑a x
n=0
n
n
= a0 + a1 x + a2 x 2 + " + an x n + " ,

unde ( an )n este un şir numeric şi x∈ IR.

12
Definiţie 3.2: Numerele an, n ∈ ` se numesc coeficienţii seriei de puteri.

Observaţie: Toate rezultatele stabilite la serii de funcţii sunt valabile şi în cazul seriilor de puteri. În plus,
mulţimea de convergenţă a seriilor de puteri este nevidă, ea conţinând întotdeauna originea , x = 0.

Teorema 3.1 (Teorema lui Abel):

∞
1) Dacă seria de puteri ∑a x0
n
n
este convergentă într-un punct x0 ≠ 0 , atunci ea este absolut

convergentă în orice punct x, cu x < x0 .

∞
2) Dacă seria de puteri ∑a x
0
n
n
este divergentă într-un punct x1, atunci ea este divergentă în orice punct

x, cu x > x1 .

Observaţie. Conform teoremei lui Abel, pot să apară următoarele trei situaţii:
1) Seria de puteri să conveargă numai în x = 0 şi pentru orice x ∈ \ \ {0} să fie divergentă.
2) Seria de puteri să conveargă pentru orice x ∈ \
3) Există r > 0 astfel încât , dacă x < r seria converge, iar dacă x > r , seria este divergentă

∞
Teorema 3.2: Pentru orice serie de puteri ∑a x n
n
există un număr R ∈ [0, ∞] astfel încât:
0

1) (∀) x cu x < R seria este absolut convergentă;

2) (∀) x cu x > R seria este divergentă.

Definiţie 3.3: Numărul R ∈ [0, ∞] din teorema precedentă se numeşte raza de convergenţă a seriei de
∞
puteri ∑a x
n =0
n
n
.

Observaţii:
- Teorema de mai sus asigură existenţa razei de convergenţă a unei serii de puteri.
- Numărul R ∈ [0, ∞] este unic.
∞
Teorema 3.3: Pentru orice serie de puteri ∑a x n
n
există un număr R ∈ [0, ∞] , unde R este raza de
0
convergenţă, astfel încât:
1) seria este absolut convergentă pe intervalul (–R, R), numit interval de convergenţă,
2) seria este divergentă pe (− ∞,− R ) ∪ (R, ∞ ) ,
3) seria este uniform convergentă pe intervalul [–r, r], cu 0 < r < R,
fără a preciza comportarea seriei în punctele x =R şi x = –R.

Observaţie: Raza de convergenţă se poate determina cu ajutorul criteriilor de convergenţă ale seriilor de
numere.

∞
Teorema 3.4 ( teorema lui Cauchy - Hadarmard ): Fie seria de puteri ∑a x
0
n
n
şi R raza sa de

13
 ⎧1
⎪ L , dacă 0 < L < +∞
⎪
convergenţă. Dacă L = lim n an (finit sau infinit) atunci: R = ⎨0, dacă L = +∞
n→∞
⎪+ ∞, dacă L = 0
⎪
⎩
∞
an +1
Teorema 3.5: Fie seria de puteri ∑a x
0
n
n
şi R raza sa de convergenţă. Dacă L = lim
n →∞ an
(finit sau

⎧1
⎪ L , dacă 0 < L < +∞
⎪
infinit) atunci: R = ⎨0, dacă L = +∞
⎪+ ∞, dacă L = 0
⎪
⎩
Teorema 3.6: Suma S (x ) a unei serii de puteri ∑a x n
n
este o funcţie continuă pe intervalul de
n
convergenţă (–R, R).

Teorema 3.7: Dacă seria de puteri este convergentă în punctul R (respectiv,–R), atunci suma sa, funcţia
S, este continuă în R (respectiv –R).

∞
Teorema 3.8: Dacă seria ∑a x
0
n
n
are raza de convergenţă R, atunci şi seriile de puteri

a1 + 2a2 x + 3a3 x 2 + ... + nan x n −1 + ... şi

a1 2 a2 3 a
a0 x + x + x + ... + n x n +1 + ...
2 3 n +1
au raza de convergenţă R.

Teorema 3.9: O serie de puteri poate fi integrată termen cu termen şi avem

∞
⎛⎜ a a x n dx ⎞⎟ ,
∫b S (x ) dx = ∑
a

n =1 ⎝
∫b n ⎠
unde a, b aparţin intervalului de convergenţă (–R, R).

Teorema 3.10: Orice serie de puteri poate fi derivată termen cu termen pe intervalului de convergenţă (–
R, R).

Teorema 3.11: Suma derivatelor termenilor unei serii de puteri este egală cu derivata sumei acestei serii,
în orice punct din intervalul de convergenţă (–R, R):
∞
S ( x ) = ∑ nan x n −1 .
n =1

Teorema 3.12: Fie seriile de puteri a0 + a1 x + ... + an x n + ... şi b0 + b1 x + ... + bn x n + ... se pot construi
seriile de puteri
(1) (a0 + b0 ) + (a1 + b1 )x + ... + (an + bn )x n + ...
(2) λa0 + λa1 x + ... + λan x n + ..., λ ∈ IR
Dacă R1 şi R2 sunt razele de convergenţă ale celor două serii, atunci seria (1) are raza de convergenţă
R ≥ min {R1 , R2 }, şi pentru λ ≠ 0 seria (2) are raza de convergenţă R1.

14
 II.4. Seria Taylor şi seria MacLaurin
O serie de puteri de forma
∞

∑ a (x − x )
n=0
n 0
n
= a0 + a1 ( x − x0 ) + a2 ( x − x0 ) + ... + an ( x − x0 ) + ... ,
2 n
( II.1)

unde x0 este un număr real, oarecare, se numeşte serie Taylor.

Notând y = x – x0 obţinem:
∞

∑a y
n=0
n
n
= a0 + a1y + a2 y 2 + ... + an y n + ... (II.2)

adică, o serie de puteri de forma celor analizate în paragraful anterior.

Evident, proprietăţile seriilor de puteri se menţin şi pentru serii Taylor. Dacă r este raza de
∞
convergenţă a seriei de puteri ∑a y
n =0
n
n
, atunci ţinând cont că y = x – x0, din −r < y < r ⇒ − r < x − x0 < r

sau x0 − r < x < x0 + r . Aşadar, seria Taylor (II.1) este convergentă în ( x0 − r , x0 + r ) .

Dezvoltarea funcţiilor în serii Taylor

Definiţie 4.1: Fie intervalul I şi f : I → \ o funcţie indefinit derivabilă în x 0 ∈ I .

Atunci seria de funcţii:

f ( x0 ) +
x − x0
f ' ( x0 ) +
(x − x0 )2 f " (x ) + ... + (x − x0 )n f (n ) (x ) + ... (II.3)
0 0
1! 2! n!
se numeşte serie Taylor a funcţiei f în punctul x0.

Observaţie: Această serie este convergentă în x = x0. Fie R ∈ [0, ∞] raza de convergenţă şi X mulţimea de
convergenţă a seriei (II.3).

Definiţie 4.2: Sumele parţiale Tn ale seriei Taylor (II.3) sunt polinoame definite pe IR, prin:

Tn ( x ) = f ( x0 ) +
x − x0
f ' ( x0 ) +
(x − x0 )2 f " (x ) + ... + (x − x0 )n f (n ) (x ) (II.4)
0 0
1! 2! n!
numite polinoame Taylor.

Definiţie 4.3: Egalitatea , f ( x ) = Tn ( x ) + Rn ( x ) sau dezvoltată

x − x0
f ( x ) = f ( x0 ) +
f ' ( x0 ) +
(x − x0 ) f "(x ) + ... + (x − x0 ) f (n ) (x ) + R (x )
2 n

0 0 n
1! 2! n!
reprezintă formula Taylor ataşată funcţiei f în punctul x0 , iar Rn(x) se numeşte restul formulei Taylor.

Teorema 4.1: Seria Taylor a funcţiei f în punctul x0 este convergentă într-un punct x ∈ I ∩ X , către
valoarea f(x) a funcţiei f în punctul x, dacă şi numai dacă valorile în x ale resturilor Rn ale formulei lui
Taylor formează un şir ( Rn ) n , convergent către zero, adică lim Rn ( x ) = 0 .
n →∞

Observaţie: În ipoteza lim Rn ( x ) = 0 , are loc egalitatea

n →∞

f ( x) = f (x0 ) +
x − x0
f ' ( x0 ) + ... +
(x − x0 ) f (n ) (x ) + ..., x ∈ I ∩ X
n
. (II.5)
0
1! n!

Definiţie 4.4: Egalitatea (II.5) se numeşte formula de dezvoltare a funcţiei f în serie Taylor în jurul
punctului x0.

15
Observaţie: Aplicând formula (II.5) pentru funcţiile elementare exp, sin, cos,ln rezultă pentru ( ∀ ) n ∈ `
formulele:
x2 x3 x4 ∞
n +1 x
n

ln(1 + x ) = x − + − + ... = ∑ (− 1)
2 3 4 n =1 n
2 3 4 n
x x x ∞
x
e x = 1 + x + + + + ... = ∑
2! 3! 4! n = 0 n!
2 4 6 2n
x x x ∞
n x
cos x = 1 − + − + ... = ∑ (− 1)
2! 4! 6! n =0 2n!
x3 x5 x7 ∞
x 2 n +1
sin x = x − + − + ... = ∑ (− 1)
n

3! 5! 7! n =0 (2n + 1)
1 ∞
= 1 − x + x 2 − x 3 + ... = ∑ (− 1) x n , x ≤ 1;
n

1+ x n =0

1 ∞
= 1 + x + x 2 + x 3 + ... = ∑ x n , x ≤ 1;
1− x n =0

1 1 1
1 + x = 1 + x − x 2 + x 3 + ...
2 8 16

Observaţie: Dacă 0 ∈ I şi f : I → \ este indefinit derivabilă în x = 0, atunci formula (II.5) devine:

x x n (n )
f (x ) = f (0) + f ' (0 ) + ... + f (0 ) + ... (II.6)
1! n!

Definiţie 4.5: Egalitatea (II.6) se numeşte formula de dezvoltare în serie MacLaurin a funcţiei f.

x x2 x n (n )
Definiţie 4.6: Seria Taylor f (0) + f ' (0) + f " (0)... + f (0) + ... se numeşte serie MacLaurin a
1! 2! n!
funcţiei f.

16
 CURS NR.4

III. FUNCŢII REALE DE

IV. MAI MULTE VARIABILE REALE
n
III.1. Mulţimi şi puncte în
n
Fie produsul cartezian a n mulţimi egale cu dreapta reală , n∈ , adică:
n
= × × ... ×
Definiţie: Mulţimea n este mulţimea sistemelor ordonate de n numere reale, adică:
n
{
= x = ( x1 , x2 ,… , xn ) xi ∈ , i = 1, n . }
III.1.1. Structura de spaţiu vectorial

Pe spaţiul n se pot defini o parte din structurile de pe dreaptă şi anume structura algebrică şi
structura topologică.
n
1) Mulţimea formează un grup comutativ faţă de operaţia de adunare.
Fie x = (x1, x2, ... , xn) şi y = (y1, y2, ... , yn) din n, atunci
x + y = (x1 + y1, x2 + y2,, ... , xn + yn).
n
Punctul 0 = (0, 0, ... ,0) ∈ se numeşte punct origine, iar punctul - x = (- x1, - x2, ... , - xn) ∈
n
este opusul punctului x = (x1, x2, ... , xn).
2) Înmulţirea cu scalari
Fie x = (x1, x2, ... , xn) ∈ n şi α∈ atunci α · x = (α · x1, α · x2, ... , α · xn)∈ n.
Proprietăţi:
- α · (x + y) = α · x + α · y;
- (α + β) · x = α · x + β · x;
- α · (β · x) = (α · β) · x;
- 1 · x = x.
Definiţie: Faţă de operaţiile:
x + y = ( x1 + y1 , x2 + y2 ,…, xn + yn )
α ⋅ x = (α ⋅ x1 ,α ⋅ x2 ,…,α ⋅ xn ), α ∈ IR
n
mulţimea se organizează ca spaţiu liniar (vectorial), iar elementele sale se numesc vectori.
3) Înmulţirea vectorilor
n
Fie x = (x1, x2, ... , xn) şi y = (y1, y2, ... , yn) din , atunci
x · y = (x1 · y1, x2 · y2,, ... , xn · yn).
Punctul e = (1, 1, ... ,1) ∈ n este element neutru pentru înmulţire, iar dacă x1 ≠ 0, x2 ≠ 0, ... , xn
⎛1 1 1⎞
≠ 0 atunci y = ⎜⎜ , , ... , ⎟⎟ este opusul punctului x = (x1, x2, ... , xn).
⎝ x1 x2 xn ⎠
Mulţimea n
este o algebră pentru operaţiile x + y, α · x, α · y.
Proprietăţi:
- x · (y · z) = (x · y) · z; - x · y = y · x;
- x · (y + z) = x · y + x · z; - α ·(x · y) = (α · x)· y = x ·(α · y).

III.1.2. Produsul scalar

n
Definiţie: Fie x = (x1, x2, ... , xn) şi y = (y1, y2, ... , yn) din . Se defineşte produsul scalar dintre
x şi y ca fiind numărul (x, y) dat de egalitatea:
n
x1 · y1 + x2 · y2 + ... + xn · yn = ∑x ⋅ y
i =1
i i .

17
Proprietăţi:
- (x, x) ≥ 0, (x, x) = 0 <=> x = 0;
- (x, y) = (y, x); - (x + y, z) = (x, z) + (y, z);
- α ·(x, y) = (α · x, y) = (x, α · y); - (z · x, y) = (x, z · y).
Definiţie: Doi vectori x, y ∈ n
se numesc ortogonali dacă produsul lor scalar este zero: (x, y)
= 0.
n
III.1.3. Norma spaţiului

Definiţie: Fie x = (x1, x2, ... , xn) ∈ n

. Se numeşte norma vectorului x numărul pozitiv
x = ( x, x ) = x12 + x22 + ... + xn2 .

Proprietăţi:
− x ≥ 0, x = 0 ⇔ x = 0; − α ⋅x = α ⋅ x ;
− x+ y ≤ x + y ; − x⋅ y ≤ x ⋅ y ;
− −x = − x ; − x− y ≤ x+ y ;
− x − y ≤ x+ y , x − y ≤ x− y .

n
III.1.4. Distanţa în

Definiţie: Aplicaţia d : n
× n
→ [ 0, +∞ ] se numeşte distanţă dacă
d(x,y) = x − y .
Proprietăţi:
− d ( x, y ) ≥ 0, d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y;
− d ( x, y ) = d ( y, x );
− d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ).
Se verifică, cu uşurinţă, că
n
d ( x, y ) = ∑( x − y ) , x = ( x1 ,… , xn ) , y = ( y1 ,… , yn ) este o distanţă în
2 n
i i .
i =1

Observaţie: În particular, pentru n = 1, n = 2 se regăsesc formulele de calcul ale distanţelor dintre

două puncte de pe o dreaptă şi din plan, adică:
d ( x, y ) = x − y , d ( x, y ) = (x1 − y1 )2 + (x2 − y2 )2 .
n
III.2. Topologia în

Definiţie: Fie n intervale pe o dreaptă, I1, I2, ... , In, unde I k = ( ak , bk ) , k = 1, n . Se numeşte
interval n - dimensional, produsul cartezian In = I1× I2 × ... × In.
In = {( x1, x2, ... , xn), x1∈ I1, x2 ∈ I2, ... , xn∈ In }.
Definiţie: Intervalele I1, I2, ... , In se numesc laturine intervalului n – dimensional.
Definiţie: Dacă toate intervalele I1, I2, ... , In sunt deschise, închise sau mărginite atunci In se
numeşte intervalul n – dimensional deschis, închis sau mărginit.
Definiţie: Fie x0 ∈ n şi r > 0. Se numeşte sferă deschisă cu centrul în x0 şi de rază r mulţimea:
S r ( x0 ) = { x x ∈ n
, d ( x, x0 ) < r} sau S r ( x0 ) = { x x ∈ n
, x − x0 < r} .
Definiţie: Fie x0 ∈ n
şi r > 0. Se numeşte sferă închisă cu centrul în x0 şi de rază r mulţimea:
S 'r ( x0 ) = { x x ∈ n
, d ( x, x0 ) ≤ r} sau S 'r ( x0 ) = { x x ∈ n
, x − x0 ≤ r} .

18
Teorema: Orice sferă deschisă cu centrul în x0 coţine un interval n-dimensional ce conţine pe
x0 şi reciproc, orice asemenea interval conţine o sferă deschisă cu centrul în x0.
Definiţie: Se numeşte vecinătate a punctului x0 ∈ n , orice mulţime V ⊂ n cu proprietatea că
există o sferă deschisă cu centrul în x0 inclusă în V, adică:
x0 ∈ Sr ( x0 ) ⊂ V .
Observaţie: În particular, în orice interval care conţine pe x0 este o vecinătate a lui x0, iar un
interval de forma ( x0 − r , x0 + r ) este o vecinătate simetrică a lui x0. În 2
, mulţimea punctelor
din interiorul unui cerc cu centrul în x0 şi intervalele bidimensionale ce conţin pe x0, sunt
vecinătăţi ale punctului x0.
Teorema: O mulţime V este vecinătate a punctului x0 ∈ n dacă şi numai dacă există un interval
n-dimensional In astfel ca x0 ∈ I n ⊂ V .
n
Definiţie: Fie A o submulţime a spaţiului şi x0 ∈ A . Punctul x0 ∈ n
se numeşte punct
interior mulţimii A ⊂ n , dacă există o vecinătate V a lui x0 inclusă în mulţimea A, adică:
x0 ∈ V ⊂ A sau x0 ∈ I n ⊂ V .
Definiţie: Se numeşte mulţime deschisă o mulţime care conţine numai puncte interioare, adică
dacă este egală cu interiorul său, A = int A sau dacă şi numai dacă este o vecinătate a fiecărui
punct al său.
Definiţie: Punctul x0 ∈ n se numeşte punct exterior mulţimii A ⊂ n , dacă x0 este punct
interior complementarei lui A, adică există o vecinătate V a punctului x0 , cu x0 ∈ V ⊂ Ac .
Definiţie: Punctul x0 ∈ n
se numeşte punct aderent mulţimii A ⊂ n
, dacă orice vecinătate a
lui x0 conţine cel puţin un punct din A, adică: V ∩ A ≠ ∅, (∀) V – vecinătate a lui x0. Vom
nota mulţime punctelor aderente cu A .
Definiţie: O mulţime care-şi conţine toate punctele aderente, adică este egală cu închiderea sa, A
= A , se numeşte mulţime înschisă.
Teorema: O mulţime A este închisă dacă şi numai dacă CA este deschisă.
Teorema: Reuniunea unei familii de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
Teorema: Reuniunea unei familii finite de mulţimi închise este o mulţime înschisă.
Teorema: Intersecţia unei familii finite de mulţimi deschise este o mulţime deschisă.
Teorema: Intersecţia unei familii oarecare de mulţimi înschise este o mulţime înschisă.
Definiţie: Punctul x0 ∈ n se numeşte punct frontieră al mulţimii A, dacă orice vecinătate V a
lui x0 conţine puncte din A şi puncte din CA sau este aderent atât lui A, cât şi mulţimii CA,
A ∩V ≠ ∅ , CA ∩V ≠ ∅. Mulţimea punctelor frontieră ale mulţimii A se notează Fr(A) şi se
numeşte frontiera mulţimii A.
Definiţie: Punctul x0 ∈ n se numeşte punct de acumulare al mulţimii A dacă orice vecinătate
V a lui x0 conţine cel puţin un punct al mulţimii A, diferit de x0, adică:
(V − {x0 }) ∩ A ≠ ∅, (∀)V – vecinătate a lui x0.
Observaţie: Orice punct de acumulare este şi punct aderent. Reciproca nu este adevărată.
Definiţie: Punctul x0 ∈ A se numeşte punct izolat al mulţimii A dacă există o vecinătate V a
punctului x0, astfel încât V ∩ A = { x0 } , adică nu sunt puncte de acumulare.
Teoremă: Punctul x0 este punct de acumulare a lui A dacă şi numai dacă orice vecinătate V a
lui x0 conţine o infinitate de puncte din A.
Teoremă: O mulţime A este deschisă dacă şi numai dacă îşi conţine toate punctele sale de
acumulare.
Definiţie: O mulţime A ⊂ n se numeşte mărginită, dacă există o sferă cu centru în origine, care
conţine mulţimea A, adică (∃) M astfel încât (∀) x ∈ A: x ≤ M , sup x < +∞ .
x∈ A
n
Definiţie: Mulţimile închise şi mărginite din se numesc mulţimi compacte.
19
Definiţie: O mulţime A ⊂ n se numeşte conexă, dacă nu există nici o pereche de mulţimi
deschise G1 şi G2, astfel ca:
- A ⊂ G1 ∩ G2;
- A ∩ G1 ≠ ∅;
- A ∩ G2 ≠ ∅;
- (A ∩ G1 )∩( A ∩ G2) ≠ ∅.
Definiţie: O mulţime deschisă şi conexă se numeşte domeniu.

n
III.3. Şiruri de puncte din spaţiul

Definiţie: O funcţie f : → n
, f ( k ) = xk ∈ n
, k∈ se numeşte şir de puncte din spaţiul
n
.
Se notează (xk )k ∈IN sau x1 , x2 , ... , xk , ... , unde xk este termenul general al şirului de puncte.
Definiţie: Un punct x0 ∈ n este limita unui şir ( xk )k∈ de puncte din spaţiul n, dacă în afara
fiecărei vecinătăţi a lui x0 se află cel mult un număr finit de termeni ai şirului, adică:
lim xk = x0 sau xk → x0 .
k →∞

Definiţie: Şirul ( xk )k∈ se numeşte convergent către un număr x0 ∈ n

, dacă orice vecinătate a
lui x0 conţine termenii şirului, cu excepţia unui număr finit de termeni sau
(∀)ε > 0, (∃) N ( ε ) ∈ , xk − x0 < ε , (∀) k ≥ N ( ε ) .
Teorema: Un punct x0 ∈ n
este limita unui şir ( xk )k∈ de puncte din spaţiul n
dacă şi numai
dacă (∀)ε > 0, (∃) N ( ε ) ∈ , xk − x0 < ε , (∀) k ≥ N ( ε ) .
Teorema: Avem lim xk = x0 dacă şi numai dacă lim xk − x0 = 0 .
k →∞ k →∞
Proprietate: Limita unui şir convergent este unică.
Proprietate ( Criteriul de convergenţă ): Fie (α k ) k ∈ un şir de numere. Dacă
xk − x0 < α k , (∀) k ≥ şi α k → 0 , atunci xk → x0 .
Proprietate: Dacă xk → x0 atunci xk → x0 sau lim xk = lim xk
k →∞ k →∞

Proprietate: Orice şir convergent ( xk )k∈ de puncte din spaţiul n

este mărginit, adică:
(∃) M ∈ , xk < M , (∀) k ≥ N ( ε )
Proprietate: Dacă xk → x0 şi yk → y0 atunci xk + yk → x0 + y0 sau
lim ( xk + yk ) = lim xk + lim yk .
k →∞ k →∞ k →∞

Proprietate: Dacă xk → x0 şi yk → y0 atunci xk ⋅ yk → x0 ⋅ y0 sau

lim (xk ⋅ yk ) = lim xk ⋅ lim yk .
k →∞ k →∞ k →∞

Proprietate: Dacă xk → x0 şi yk → y0 atunci ( xk , yk ) → ( x0 , y0 )

k →∞
(
lim (xk , yk ) = lim xk , lim yk .
k →∞ k →∞
)
Proprietate: Dacă xk → x0 şi α k → α 0 , α k , α 0 ∈ atunci α k ⋅ xk → α 0 ⋅ x0 sau
lim (α k ⋅ xk ) = lim α k ⋅ lim xk .
k →∞ k →∞ k →∞

Proprietate: Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are aceeaşi limită .
Proprietate: Prin schimbarea ordinei termenilor unui şir convergent se obţine tot un şir
convergent şi cu aceeaşi limită .
Proprietate: Prin scoaterea sau adăugarea unui număr finit de termeni unui şir convergent se

20
obţine tot un şir convergent şi cu aceeaşi limită .
Proprietate: Un punct a ∈ n este punct de acumulare al unei mulţimi A∈ n
dacă şi numai
dacă există un şir xk → a format din puncte distincte din A.
Proprietate: O mulţime A∈ n este închisă dacă şi numai dacă o dacă cu orice şir convergent de
puncte din A, limita şirului aparţine de asemenea lui A.
Definiţie: Un şir ( xk )k∈ de puncte din spaţiul n se numeşte fundamental (şir Cauchy) dacă şi
numai dacă: (∀) ε > 0, (∃) N ( ε ) ∈ astfel încât (∀) m, n ≥ N (ε ), xm − xn < ε .
Teorema (criteriul lui Cauchy): Un şir ( xk )k∈ de puncte din spaţiul n
este convergent dacă şi
numai dacă este şir fundamental.
Teorema: Un şir ( xk )k∈ de puncte din spaţiul n
are limita a ∈ n
dacă şi numai dacă pentru
fiecare i = 1, n şirul de coordonate ( xik )k∈ are limita ai = pri a.
n
Teorema ( Lema lui Cesaro ): Orice şir mărginit de puncte din spaţiul conţine un subşir
convergent.
Teorema ( Weierstrass – Bolzano ): Orice mulţime mărginită şi infinită are cel puţin un punct de
acumulare.
n
III.4. Funcţii definite pe mulţimi din spaţiul

Definiţie: Fie E ⊆ n
şi funcţia f : E → m, aşadar argumentul funcţiei f este un vector din
n
, iar valorile funcţiei sunt vectori. Spunem că funcţia f este o funcţie vectorială de variabilă
n
vectorială, notată f (x) sau f ( x1, x2, ... , xn ), unde x este o variabilă vctorială din şi x1, x2,
... , xn sunt coordonatele lui x.
Definiţii: Fie E ⊆ n şi funcţiile f : E → m, g : E → m. Operaţii cu funcţiile vectoriale sunt:
1) f + g : E → m definite astfel: (f + g)(x) = f (x) + g (x), x ∈ E;
2) f · g : E → m definite astfel: (f · g)(x) = f (x) · g (x), x ∈ E;
3) α · f : E → m definite astfel: (α · f)(x) = α · f (x), x ∈ E şi α ∈ ;
4) f / g : E → m definite astfel: (f / g)(x) = f (x) / g (x), x ∈ E;
5) f : E → definite astfel: f (x) = f (x) , x ∈ E;
m
f = ( f , f ) = ∑ fi 2 .
i =1

Definiţie: Fie E ⊆ n
,F ⊆ m
şi funcţiile f : E → F, g : F → p. Definim compunerea
funcţiilor vectoriale astfel h : E → p, unde h = g f sau h (x) = (g f) (x) = g ( f(x)), x ∈
E.
Definiţie: Fie E ⊆ n
, F ⊆ m
şi funcţia biunivocă f : E → F. Definim inversa funcţiei
vectoriale f astfel f : F → E, cu proprietatea ( f -1 f ) (x) = x şi ( f f -1 ) (y) = y, y ∈ F .
-1

Definiţie: Fie E ⊆ n şi funcţia f : E → m. Se spune că funcţia f este mărginită pe mulţimea

m m
E, dacă mulţimea valorilor f (E) ⊆ este mărginită, adică există Vr(a) ⊆ care conţine
mulţimea valorilor f (E).
Teorema: Fie E ⊆ n şi funcţia vectorială f : E → m. Atunci funcţia f este mărginită dacă
şi numai dacă există un număr real M astfel încât pentru orice x ∈ E să avem f ( x) ≤ M .
Corolar: Funcţia vectorială f : E → m
este mărginită dacă şi numai dacă x → f ( x) definită
pe E este mărginită, adică sup f ( x ) < +∞ .
x∈E

Teorema: Funcţia vectorială f : E → m

este mărginită dacă şi numai dacă toate
componentele sale reale sunt mărginite.

21
 III.5. Limită. Continuitatea funcţiilor vectoriale

Definiţie: Fie Numim funcţie reală de n variabile reale o funcţie f : A ⊂ n → .

⎛ x1 ⎞
⎜ ⎟
x2
Argumentul funcţiei f este un vector x = ⎜ ⎟ ∈ A ⊂ n , de aceea f se mai numeşte funcţie reală
⎜ ⎟
⎜ ⎟
⎝ xn ⎠
de variabilă vectorială.
A – este domeniul de definitie al funcţiei; f (A) – este mulţimea în care funcţia f ia valori;
f – este legea de corespondenţă între A ⊂ n şi f ( A) ⊂ . Vom nota: y = f ( x1 , x2 ,…, xn ) .

Observaţie: Ne vom referi în continuare la funcţii reale de două variabile reale, rezultatele
extinzându-se cu uşurinţă la funcţii reale de n variabile reale.
Fie A ⊆ 2 şi f : A → o funcţie reală de două variabile reale. Considerăm (a, b) un punct de
acumulare pentru A. Se pune problema comportării funcţiei f într-o vecinătate a punctului (a,b),
fără a ne interesa valoarea funcţiei în acest punct. Din faptul că (a, b) este punct de acumulare
pentru A, rezultă că în orice vecinătate a lui (a, b) există şi alte puncte ale mulţimii A, diferite de
acesta. Din acest motiv, există şiruri de puncte, ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ ( a, b ) ; ( xn , yn ) ≠ ( a, b ) . Putem
da mai multe definiţii echivalente pentru limita unei funcţii într-un punct. Spunem că
l = lim f ( x, y ) ,dacă (∀) ε > 0, ( ∃) δ ( ε ) > 0 asfel încat
ˆ (∀) ( x,y ) ≠ ( a, b ) cu proprietatea
x→a
y →b

x − a < δ ( ε ) , y − b < δ ( ε ) ,rezultă f ( x, y ) − l < ε . Spunem că l = lim f ( x, y ) , dacă pentru

x →a
y →b

orice şir de puncte din A, {( x , y )}

n n n∈IN
cu proprietatea ( xn , yn ) → ( a, b ) şi ( xn , yn ) ≠ ( a, b )
,avem f ( xn , yn ) ⎯⎯⎯
n →∞
→ l . Spunem că l = lim f ( x, y ) , dacă oricare ar fi o vecinătate V ∈V ( l ) ,
x→a
y →b

există o vecinătate U a lui (a, b) astfel încât pentru orice ( x, y ) ∈U ∩ A , avem f ( x, y ) ∈V .

Observaţie: Această limită trebuie privită ca limită în raport cu ansamblul variabilelor.
Observaţie: Legătura între limita funcţiei în raport cu ansamblul variabilelor şi limite iterate:
- dacă (∃) lim f ( x, y ) , precum şi una dintre limitele iterate în (a, b), atunci cele două limite
x→a
y →b

coincid;
- dacă există limitele iterate ale funcţiei f în (a, b) şi sunt egale nu rezultă că există limita
funcţiei în (a, b) în raport cu ansamblul variabilelor.

Observaţie: Utilizând definiţii echivalente pentru limită se pot obţine definiţii echivalente pentru
continuitate.
Dacă funcţia f este continuă în toate punctele mulţimii A, spunem că f este continuă pe mulţimea
A. Dacă f este continuă în raport cu ansamblul variabilelor, atunci ea este continuă în acel punct
în raport cu fiecare variabilă în parte. Reciproca nu este, în general, adevărată.

22
 CURS NR.5

III.6. Derivate parţiale

Definiţie: Fie f : A ⊆ 2
→ şi (a, b) un punct interior lui A. Funcţia f este derivabilă parţial în
f ( x, b ) − f ( a , b )
raport cu x în punctul (a, b), dacă lim , există şi este finită. Această limită se
x →a x−a
∂ f ( a, b )
notează cu f x' ( a, b ) sau şi se va numi derivata parţială de ordinul întâi a funcţie f în
∂x
raport cu x în punctul (a, b).
Definiţie: Fie f : A ⊆ 2 → şi (a, b) un punct interior lui A. Funcţia f este derivabilă parţial în
f ( a, y ) − f ( a, b )
raport cu y în punctul (a, b), dacă lim , există şi este finită. Această limită se
y →b y −b
∂ f ( a, b )
notează cu f y' ( a, b ) sau şi se va numi derivata parţială de ordinul întâi a funcţiei f în
∂y
raport cu y în punctul (a, b).
Definiţie: Dacă funcţia f este derivabilă parţial în raport cu x (în raport cu y) în fiecare punct al
lui A, vom spune că funcţia f este derivabilă parţial în raport cu x (în raport cu y) pe mulţimea
A.
Observaţie: Regulă practică de derivare parţială: când se derivează parţial în raport cu x, se
consideră y constant, iar când derivăm parţial în raport cu y, se consideră x constant.
Observaţie: Dacă f x' ( a, b ) sau f y' ( a, b ) sunt +∞ sau –∞, vom spune că f are derivată în punctul (a,
b), dar nu este derivabilă în (a, b). Derivata parţială într-un punct măsoară viteza de variaţie a
funcţiei în raport cu variabila respectivă. Derivatele parţiale ale funcţiilor în care intervin sume,
produse, câturi de funcţii se calculează după regulile stabilite la funcţii de o singură variabilă reală.
Definiţie: Se numeşte gradientul funcţiei f în punctul (a, b) un vector ale cărui coordonate sunt
date de derivatele parţiale ale funcţiei f în punctul (a, b) şi se notează prin ∇ f (a , b ) .
Definiţie: Fie f : A ⊆ 2
→ , derivabilă parţial în raport cu x, respectiv cu y, oricare ar fi
( x, y ) ∈ A . Dacă derivatele parţialef x' ( x, y ) şi f y' ( x, y ) definite pe A sunt la rândul lor derivabile
parţial în raport cu x şi y, derivatele lor parţiale se numesc derivate parţiale de ordinul doi ale
funcţiei f şi se notează:
∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ f ( x, y ) ∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ f ( x, y )
2 2

⎜ ⎟= = f x 2 ( x, y ) ;
"
⎜ ⎟= = f y"2 ( x, y ) ;
∂x⎝ ∂x ⎠ ∂x 2
∂y⎝∂y ⎠ ∂y 2

∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ f ( x, y ) ∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ f ( x, y )
2 2

⎜ ⎟ = = f yx" ( x, y ) ; ⎜ ⎟ = = f xy" ( x, y ) .
∂y⎝ ∂x ⎠ ∂ y∂ x ∂x⎝ ∂y ⎠ ∂ x∂ y
∂2 f ∂2 f
Observaţie: Observăm că = (nu are importanţă ordinea derivării). Definiţie:
∂ x∂ y ∂ y∂ x
∂2 f ∂2 f
Derivatele parţiale de ordinul doi , se numesc derivate parţiale mixte de ordinul al
∂ x∂ y ∂ y∂ x
doilea şi, în general, nu sunt egale.
Observaţie: Criteriul următor dă condiţii suficiente ca derivatele parţiale mixte să fie egale.
Teorema (Criteriul lui Schwarz): Dacă funcţia f : A ⊆ 2 → are derivate parţiale mixte de
ordinul doi într-o vecinătate a punctului ( a, b ) ∈ A şi acestea sunt continue în (a, b), atunci

23
 f xy" ( a, b ) = f yx" ( a, b ) .
f ( x, b )
Definiţie: Fie f : A ⊆ 2
→ şi ( a, b ) ∈ A . Expresia R ( x, b ) = se numeşte valoarea
x
f ( a, y )
medie a funcţiei f (x,y) în raport cu x. Expresia R ( a, y ) = se numeşte valoarea medie a
y
∂f
funcţiei f( x, y) în raport cu y. Definiţie: Expresia M ( x, b ) = ( x, b ) se numeşte valoarea
∂x
∂f
marginală a funcţiei f(x, y) în raport cu variabila x. Expresia M ( a, y ) = ( a, y ) se numeşte
∂y
valoarea marginală a funcţiei f(x, y) în raport cu variabila y.

Definiţie: Se numeşte elasticitatea parţială a funcţiei f (x, y) în raport cu variabila x, în punctul

a ∂f
(a, b), expresia Ex ( a, b ) = ⋅ ( a, b ) . Se numeşte elasticitatea parţială a funcţiei f(x, y) în
f ( a, b ) ∂ x
b ∂f
raport cu variabila y, în punctul (a, b), expresia E y ( a, b ) = ⋅ ( a, b ) .
f ( a, b ) ∂ y

III.7. Diferenţiala funcţiilor reale

de mai multe variabile reale
Definiţie: Fie f : A ⊆ 2
→
şi (a, b) un punct interior mulţimii A . Funcţia f este diferenţiabilă
în punctul (a, b) dacă există două numere reale α şi β şi o funcţie ϕ : A ⊆ 2 → , continuă şi
nulă în punctul (a, b), adică lim ϕ ( x, y ) = ϕ ( a, b ) = 0 , astfel încât, pentru orice punct ( x, y ) ∈ A , să
x→a
y →b

existe egalitatea
f ( x, y ) − f ( a , b ) = α ( x − a ) + β ( y − b ) + ϕ ( x , y ) ⋅ ( x − a) + ( y − b)
2 2
. (III.1)
Definiţie: Dacă mulţimea A este deschisă (formată numai din puncte interioare) şi dacă f este
diferenţiabilă în orice punct al mulţimii A, spunem că f este diferenţiabilă pe mulţimea A.
Observaţie: Egalitatea (III.1) se scrie:
f ( x, y ) − f ( a, b ) = α ( x − a ) + β ( y − b ) + ϕ ( x, y ) ⋅ d (III.2)

Teorema: Dacă funcţia f este diferenţiabilă în punctul ( a, b ) ∈ A , atunci ea are derivate parţiale
în (a, b) şi , în plus, α = f x' ( a, b ) , β = f y' ( a, b ) .
Consecinţa: Dacă f este diferenţiabilă pe mulţimea A, atunci ea are derivate parţiale f x' şi f y' pe
A. Reciproca nu este adevărată.
Observaţie: Există funcţii care au derivate parţiale, dar nu sunt diferenţiabile. Aşadar, pentru funcţii
de două sau mai multe variabile , diferenţiabilitatea şi derivabilitatea parţială nu sunt noţiuni
echivalente (ca în cazul funcţiilor de o singură variabilă reală).
Teorema: Dacă funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b), atunci ea este contină în acest punct.
Teorema ( Condiţie suficientă pentru diferenţiabilitate în punct): Dacă funcţia f are derivate
parţiale de ordinul întâi în raport cu x şi y într-o vecinătate V a punctului (a, b) şi dacă aceste
derivate parţiale sunt continue în (a, b), atunci funcţia f este diferenţiabilă în (a, b).
Observaţie: Noţiunea de diferenţiabilitate se poate extinde şi la funcţii de n variabile reale.
Aşadar, pentru o funcţie diferenţiabilă în punctul (a, b), putem scrie:
f ( x, y ) − f ( a, b ) = f x' ( a, b ) ⋅ ( x − a ) + f y' ( a, b ) ⋅ ( y − b ) + ϕ ( x, y ) ⋅ d (III.3)

24
Definiţie: Diferenţa f ( x, y ) − f ( a, b ) se numeşte creşterea funcţiei f corespunzătoare creşterilor
x – a şi y - b ale variabilelor x şi y. Pentru creşteri mici ale argumentelor x şi y, din
lim ϕ ( x, y ) = ϕ ( a, b ) = 0 , deducem că diferenţa f ( x, y ) − f ( a, b ) poate fi aproximată cu funcţia
x→a
y →b

liniară în x, y ,
f x' ( a, b ) ⋅ ( x − a ) + f y' ( a, b ) ⋅ ( y − b ) . (III.4)
Definiţie: Funcţia liniară din (III.4) se numeşte diferenţiala funcţiei f în punctul (a, b) şi se
notează df ( a, b; x, y ) . Aşadar,
df ( a, b; x, y ) = f x' ( a, b ) ⋅ ( x − a ) + f y' ( a, b ) ⋅ ( y − b ) (III.5)
şi reprezintă, aproximativ ,creşterea funcţiei f în (a, b), adică
df ( a, b; x, y ) ≅ f ( x, y ) − f ( a, b ) . (III.6)
Pentru calcule ,este util ca diferenţiala să se scrie şi sub alte forme.
Notăm: x – a = u şi y – b = v. Din relaţia (III.5), rezultă
df ( a, b; u, v ) = f x' ( a, b ) ⋅ u + f y' ( a, b ) ⋅ v, ( u, v ) ∈ 2 ; ( a, b ) ∈ A .
Dacă f este diferenţiabilă pe A, atunci diferenţiala ei într-un punct arbitrar ( x, y ) ∈ A se scrie:
df ( x, y; u, v ) = f x' ( x, y ) ⋅ u + f y' ( x, y ) ⋅ v (III.7)
Din (III.7) deducem că diferenţiala funcţiei f pe mulţimea A este o funcţie de patru variabile
independente x, y, u, v, unde ( x, y ) ∈ A şi ( u, v ) ∈ 2 . Pentru funcţiile
particulare g ( x, y ) = x, h ( x, y ) = y , rezultă
g x' ( x, y ) = 1, g 'y ( x, y ) = 0 , hx' ( x, y ) = 0, hy' ( x, y ) = 1 ;
not not
dg ( x, y; u, v ) = u = dx; dh ( x, y; u, v ) = v = dy . Cu aceste notaţiii, revenind în (III.7), obţinem
df ( x, y ) = f x' ( x, y ) ⋅ dx + f y' ( x, y ) ⋅ dy sau, dacă nu se pun în evidenţă variabilele x şi y,
∂f ∂f
df = f x' ⋅ dx + f y' ⋅ dy =
⋅ dx + ⋅ dy (III.8)
∂x ∂y
Observaţie: Dacă ∂ f se interpretează ca fiind produsul simbolic între ∂ şi f, atunci:
∂f ∂f ⎛ ∂ ∂ ⎞
df =
⋅ dx + ⋅ dy se scrie df = ⎜ ⋅ dx + ⋅ dy ⎟ f .
∂x ∂y ⎝∂x ∂y ⎠
∂ ∂
Definiţie: Expresia d = dx + dy se numeşte operator de diferenţiere.
∂x ∂y
Definiţie: Pentru f : A ⊂ → , n ≥ 3 , avem
n

∂f ∂f ∂f
df = dx1 + dx2 + + dxn
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
∂ ∂
d= dx1 + + dxn , operator de diferenţiere.
∂ x1 ∂ xn
Definiţie: Diferenţiala funcţiei f de n variabile ( n ≥ 2 ) se numeşte diferenţiala totală a funcţiei f.

Definiţie: Pentru funcţia f : A ⊆ → , şi ( a, b ) ∈ A se pot defini şi diferenţiale de ordin

2

superior. Funcţia f este diferenţiabilă de k ori în punctul (a, b ) sau f are diferenţială de ordinul
k în (a, b), dacă toate derivatele parţiale de ordinul k – 1 ale lui f există într-o vecinătate V a lui
(a, b) şi acestea sunt diferenţiabile în (a, b).
Diferenţiala de ordinul k a funcţiei f în punctul (a, b) este dată de egalitatea
k
⎛ ∂ ∂ ⎞
d f ( a, b ) = ⎜
k
dx + dy ⎟ f ( a, b ) (III.9)
⎝∂x ∂y ⎠
25
sau, dacă nu punem în evidenţă punctul (a, b) ,
k
⎛ ∂ ∂ ⎞
d f =⎜ k
dx + dy ⎟ f (III.10)
⎝∂x ∂y ⎠
În această egalitate exponentul k indică faptul că binomul din paranteze trebuie dezvoltat în mod
formal după binomul lui Newton, iar rezultatul se înmulţeşte formal cu f. Operatorul
k
⎛ ∂ ∂ ⎞
d =⎜
k
dx + dy ⎟ este operatorul de diferenţiere de ordinul k şi se obţine prin ridicarea
⎝∂x ∂y ⎠
formală la puterea k a operatorului de diferenţiere de ordinul unu. Avem, d k f = d ( d k −1 f ) .
⎛∂ f ∂f ⎞ ∂2 f ∂2 f ∂2 f
Observaţie: d ( df ) = d ⎜ dx + dy ⎟ = 2 dx 2 + 2 dxdy + 2 dy 2 , deoarece
⎝ ∂x ∂y ⎠ ∂x ∂ x∂ y ∂y
d ( dx ) = 0, d ( dy ) = 0 .

III.8. Diferenţiale şi derivate parţiale

ale funcţiilor compuse
1) Fie funcţia compusă f ( x, y ) = g ( u ( x, y ) , v ( x, y ) ) ,
unde
u:A⊂ 2
→ , v: A⊂ 2
→ şi ( a, b ) ∈ A . (III.11)

Teorema: Dacă funcţiile u şi v sunt diferenţiabile în (a,b) şi dacă funcţia g este diferenţiabilă în
( u0 , v0 ) = ( u ( a, b ) , v ( a, b ) ) , atunci funcţia f este diferenţiabilă în (a, b). Formulele de calcul pentru
derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei f, într-un punct oarecare din A, sunt:
⎧⎪ f x' = gu' ⋅ u x' + g v' ⋅ vx'
⎨ ' , (III.12)
⎪⎩ f y = gu ⋅ u y + g v ⋅ v y
' ' ' '

sau
⎧∂ f ∂ g ∂ u ∂ g ∂ v
⎪ ∂ x = ∂u ⋅ ∂ x + ∂v ⋅ ∂ x
⎪
⎨ .
⎪ ∂ f ∂ g ∂ u ∂ g ∂ v
= ⋅ + ⋅
⎪⎩ ∂ y ∂ u ∂ y ∂ v ∂ y
∂f ∂f ∂f ∂f
Diferenţiala funcţiei f este df = ⋅ dx + ⋅ dy ,unde şi sunt date de formulele
∂x ∂y ∂x ∂y
(III.12).
Observaţie: Diferenţiala df se mai scrie:
⎛ ∂ g ∂u ∂ g ∂v ⎞ ⎛ ∂ g ∂u ∂ g ∂v ⎞
df = ⎜ + ⎟ dx + ⎜ + ⎟ dy =
⎝ ∂u ∂ x ∂v ∂ x ⎠ ⎝ ∂u ∂ y ∂v ∂ y ⎠
∂ g ⎛ ∂u ∂u ⎞ ∂ g ⎛ ∂v ∂v ⎞ ∂ g ∂g
= ⎜ dx + dy ⎟ + ⎜ dx + dy ⎟ = ⋅ du + ⋅ dv
∂u ⎝ ∂ x ∂ y ⎠ ∂v ⎝ ∂ x ∂ y ⎠ ∂u ∂v
Deci ,
∂g ∂g
df =
du + dv , (III.13)
∂u ∂v
unde du şi dv sunt diferenţialele funcţiilor u(x, y), v(x, y).
2) Fie funcţia compusă de forma f ( x, y ) = g ( u ( x, y ) ) .
Avem:
26
 ∂ f d g ∂ u ∂ f dg ∂ u
= ⋅ ; = ⋅ ;
∂ x d u ∂ x ∂ y du ∂ y
∂f ∂f ⎛ dg ∂ u ⎞ ⎛ dg ∂ u ⎞
df = dx + dy = ⎜ ⋅ ⎟ dx + ⎜ ⋅ ⎟ dy =
∂x ∂y ⎝ du ∂ x ⎠ ⎝ du ∂ y ⎠
(III.14)
dg ⎛ ∂ u ∂ u ⎞ dg
= ⎜ dx + dy ⎟ = du = dg = gu' du
du ⎝ ∂ x ∂ y ⎠ du
3) Fie funcţia compusă de forma f ( x, y, z ) = g ( u ( x, y, z ) ) .
Avem:
∂ f dg ∂ u ∂ f dg ∂ u ∂ f dg ∂ u
= ⋅ ; = ⋅ , = ⋅
∂ x du ∂ x ∂ y du ∂y ∂ z du ∂ z
∂f ∂f ∂f ∂u ∂u ∂u
df = dx + dy + dz = gu' dx + gu' dy + gu' dz =
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
(III.15)
⎛ ∂u ∂u ∂u ⎞
=g ⎜ dx +
'
u dy + dz ⎟ = gu' du
⎝∂x ∂y ∂z ⎠
4) Fie funcţia compusă de forma f ( x, y, z ) = g ( u ( x, y, z ) , v ( x, y, z ) )
Avem:
∂ f ∂ g ∂u ∂ g ∂v ∂ f ∂ g ∂u ∂ g ∂v
= ⋅ + ⋅ , = ⋅ + ⋅
∂ x ∂ u ∂x ∂ v ∂ x ∂ y ∂ u ∂ y ∂ v ∂ y
∂ f ∂ g ∂u ∂ g ∂v
= ⋅ + ⋅ ,
∂ z ∂u ∂ z ∂v ∂ z
∂f ∂f ∂f
df = dx + dy + dz (III.16)
∂x ∂y ∂z
5) Fie funcţia compusă de forma f ( x ) = g ( u ( x ) , v ( x ) ) .
Avem:
df ∂ g ' ∂ g '
= ux + vx ;
dx ∂ u ∂v
⎛ ∂ g du ∂ g dv ⎞ ∂g ∂g
df = f x' ⋅ dx = ⎜ + ⎟ dx = du + dv . (III.17)
⎝ ∂ u dx ∂ v dx ⎠ ∂u ∂v

Aplicaţie: formula lui Euler

Definiţie: Fie f : A ⊆ n → . Spunem că funcţia de n variabile reale f este omogenă de gradul k

în variabilele x1 , x2 ,… , xn , dacă
f (α x1 , α x2 ,… , α xn ) = α k ⋅ f ( x1 , x2 ,… , xn ) , α ∈ IR, α ≠ 0 . (III.18)
Definiţie: Fie u1 (α ) = α ⋅ x1 , u2 (α ) = α ⋅ x2 ,… , un (α ) = α ⋅ xn . Derivăm în egalitatea (III.18) în
raport cu α şi obţinem:
∂ f du1 ∂ f du2 ∂ f dun
+ + + = k ⋅ α k −1 ⋅ f ( x1 , x2 ,… xn ) .
∂ u1 dα ∂ u2 dα ∂ un dα
Luând α = 1, rezultă
∂f ∂f ∂f
+ x2
x1 + + xn = k ⋅ f ( x1 ,… , xn ) . (III.19)
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
Egalitatea (III.19) este cunoscută sub numele de formula lui Euler şi ea caracterizează funcţiile
omogene de grad k.

27
Observaţie: Pentru funcţia compusă f ( x, y ) = g ( u ( x, y ) , v ( x, y ) ) (şi celelalte cazuri) se pot defini
derivate parţiale şi diferenţiale de ordin superior.
Exemplu:
∂2 f ∂ ⎛ ∂ f ⎞ ∂ ⎡∂ g ∂u ∂ g ∂ v ⎤
= ⎜ ⎟= + =
∂x 2
∂ x ⎝ ∂ x ⎠ ∂ x ⎢⎣ ∂ u ∂ x ∂ v ∂ x ⎥⎦
∂ ⎛ ∂ g ⎞ ∂u ∂ ⎛ ∂u ⎞ ∂ g ∂ ⎛ ∂ g ⎞ ∂v ∂ ⎛ ∂v ⎞ ∂ g
= ⎜ ⎟⋅ + ⎜ ⎟⋅ + ⎜ ⎟⋅ + ⎜ ⎟⋅
∂ x ⎝ ∂ u ⎠ ∂x ∂ x ⎝ ∂ x ⎠ ∂ x ∂ x ⎝ ∂ v ⎠ ∂ x ∂ x ⎝ ∂ x ⎠ ∂ v
∂ ⎛∂g⎞ ∂ ⎛∂g⎞ ∂g ∂g
iar ⎜ ⎟ , ⎜ ⎟ se calculează ţinând cont că şi depind de x şi y prin
∂ x ⎝ ∂u ⎠ ∂ x ⎝ ∂v ⎠ ∂u ∂v
intermediul lui u şi v ,
∂ ⎛∂g⎞ ∂ ⎛∂g ⎞
⎜ ⎟= ⎜
∂ x ⎝ ∂u ⎠ ∂ x ⎝ ∂u
( u ( x, y ) , v ( x , y ) ) ⎟ =
⎠
.
∂ ⎛ ∂ g ⎞ ∂ u ∂ ⎛ ∂ g ⎞ ∂ v ∂2 g ∂ u ∂2 g ∂ v
= ⎜ ⎟ ⋅ + ⎜ ⎟ ⋅ = ⋅ + ⋅
∂ u ⎝ ∂ u ⎠ ∂ x ∂ v ⎝ ∂ u ⎠ ∂ x ∂ u2 ∂ x ∂ u ∂ v ∂ x

III.9. Formula lui Taylor

Definiţie: Fie f : A ⊆ 2 → şi (a, b) punct interior mulţimii A. Presupunem că funcţia f are
derivate parţiale de ordinul n în (a, b), iar în derivatele parţiale mixte până la ordinul n inclusiv,
nu are importanţă ordinea variabilelor cu care se derivează. Polinomul
1
Tn ( x, y ) = f ( a, b ) + ⎡⎣ f x' ( a, b )( x − a ) + f y' ( a, b )( y − b ) ⎤⎦ +
1!
1
+ ⎡ f x"2 ( a, b )( x − a ) + 2 f xy" ( a, b )( x − a )( y − b ) + f y"2 ( a, b )( y − b ) ⎤ +
2 2

2! ⎣ ⎦
1 n i ( n)
∑ Cn f xn−1 y ( a, b )( x − a ) ( y − b )
n −i i
+ +
n ! i =0
sau
1 1 1
Tn ( x, y ) = f ( a, b ) +
df ( a, b ) + d 2 f ( a, b ) + + d n f ( a, b )
1! 2! n!
se numeşte polinomul lui Taylor ataşat funcţiei f în punctul (a, b). Pentru orice ( x, y ) ∈ A , fie
Rn ( x, y ) = f ( x, y ) − Tn ( x, y ) .
Definiţie: Obţinem , f ( x, y ) = Tn ( x, y ) + Rn ( x, y ) , egalitate numită formula lui Taylor de ordinul
n corespunzătoare funcţiei f în punctul (a, b).
Definiţie: Funcţia Rn se numeşte restul de ordinul n al formulei lui Taylor.
Observaţie: Dacă ( x, y ) = ( a, b ) ⇒ Tn ( a, b ) = f ( a, b ) şi Rn ( a, b ) = 0 . Dacă Rn este o funcţie
continuă în (a, b), adică lim Rn ( x, y ) = Rn ( a, b ) = 0 , rezultă că pentru puncte ( a, b ) ∈ A ,suficient
x→a
y →b

de apropiate de (a,b), diferenţa f ( x, y ) − f ( a, b ) poate fi făcută oricât de mică, adică în astfel de

puncte f(x, y) poate fi aproximată prin Tn ( x, y ) .

28
 CURS NR.6
III.10. Extremele funcţiilor reale de n variabile reale (n ≥ 2)

Fie f : E ⊆ 2 → o funcţie reală de două variabile reale şi (a, b) un punct al

mulţimii E.
Definiţie: Punctul ( a, b ) ∈ E este punct de maxim local (relativ) al funcţiei f, dacă există o
vecinătate a acestui punct astfel încât,
f ( x, y ) ≤ f ( a, b ) , (∀) ( x, y ) ∈V ∩ E .
Definiţie: Punctul ( a, b ) ∈ E este punct de minim local (relativ) al funcţiei f, dacă există o
vecinătate V a acestui punct astfel încât,
f ( x, y ) ≥ f ( a, b ) , (∀) ( x, y ) ∈V ∩ E .
Definiţie: Punctele de maxim local şi minim local se numesc puncte de extrem local ale
funcţiei.
Teorema: Dacă punctul ( a, b ) ∈ Int E este punct de extrem local şi funcţia f are derivate
parţiale de ordinul întâi în acest punct, atunci: f x' ( a, b ) = 0; f y' ( a, b ) = 0 .
Un punct ( a, b ) ∈ Int E este punct staţionar pentru f ,dacă df ( a, b ) = 0 .
Observaţie: Orice punct de extrem local al funcţiei f este punct staţionar pentru f. Reciproca
nu este adevărată!
⎧⎪ f x' = 0
Aşadar, toate soluţiile sistemului ⎨ '
⎪⎩ f y = 0
sunt puncte staţionare, iar punctele de extrem se găsesc printre punctele staţionare. Pentru a
identifica punctele de extrem dintre punctele staţionare, trebuie să utilizăm derivatele parţiale
de ordinul doi ale funcţiei f. Fie (a, b) un punct staţionar al funcţiei f şi presupunem că f are
derivate parţaile de ordinul doi. Notăm:
f x"2 ( a, b ) f xy" ( a, b )
D ( a, b ) = " = f x"2 ( a, b ) ⋅ f y"2 ( a, b ) − ⎡⎣ f xy" ( a, b ) ⎤⎦ .
2

f xy ( a, b ) f y 2 ( a, b )
"

Teorema: Dacă (a, b) este punct staţionar al funcţiei f şi dacă funcţia f are derivate
parţiale de ordinul doi continue într-o vecinătate a punctului (a, b), atunci:
Dacă D(a, b) > 0, (a, b) este punct de extrem local al funcţiei f şi anume:
- (a, b) este punct de minim local, dacă f x"2 ( a, b ) > 0;
- (a, b) este punct de maxim local, dacă f x"2 ( a, b ) < 0.
Dacă D(a, b) < 0, (a, b) nu este punct de extrem local al funcţiei f (punct şa).
Dacă D(a, b) = 0, nu putem afirma că (a, b) este punct de extrem pentru funcţia f. În unele
cazuri (a, b) este punct de extrem, în altele nu. Este indicat a se face un studiu direct asupra
diferenţei f ( x, y ) − f ( a, b ) .

29
 III.11. Metoda celor mai mici pătrate

Presupunem că, pentru funcţia y = f ( x ) , nu se cunoaşte expresia analitică a funcţiei

sau această expresie este foarte complicată şi greu de utilizat în calcule, dar sunt cunoscute
perechile de valori ( x1 , y1 ) , ( x2 , y2 ) ,..., ( xn , yn ) . Ne propunem să aproximăm funcţia f (x)
(adică legătura dintre variabilele x şi y) cu ajutorul unei funcţii polinomiale,
Pm ( x ) = a0 + a1 x + ... + am x m .
Eroarea care se produce în punctul xi este ε i = yi − Pm ( xi ) . Vom căuta să minimizăm
n n

∑ ε i2 = ∑ ⎡⎣ yi − Pm ( xi )⎤⎦ . Notăm:
2
expresia (suma pătratelor erorii):
i =1 i =1
n 2

g ( a0 , a1 ,… , am ) = ∑ ⎡⎣ yi − ( a0 + a1 xi + ... + am xim ) ⎤⎦ .
i =1

Condiţiile de minim în raport cu variabilele a0 , a1 ,..., am sunt:

⎧∂g ⎧ n
= 0 ⎪∑ ⎡⎣ a0 + a1 xi + ... + am xi − yi ⎤⎦ = 0
m
⎪∂ a
⎪ 0 ⎪ i =1
⎪ ∂g ⎪ n
= 0 ⎪∑ xi ⋅ ⎡⎣ a0 + a1 xi + ... + am xi − yi ⎤⎦ = 0
m
⎪
⎨ ∂ a1 ⇒ ⎨ i =1
⎪............ ⎪.........................................................
⎪ ⎪
⎪ ∂g ⎪ n m
= ⎪∑ xi ⋅ ⎣⎡ a0 + a1 xi + ... + am xi − yi ⎦⎤ = 0
m
⎪∂ a 0
⎩ m ⎩ i =1
Forma normală (Gauss) este :
⎧ n n n
⋅ + 1∑ i + + m∑ i = ∑
m
⎪ n a0 a x ... a x yi
⎪ i =1 i =1 i =1

⎪ n n n n

⎪a0 ∑ xi + a1 ∑ xi + ... + am ∑ xi = ∑ xi yi
2 m +1

⎨ i =1 i =1 i =1 i =1
⎪...................................................................
⎪
⎪ n m n n n

⎪ 0∑ i 1∑ i m∑ i ∑
m +1
a x + a x + ... + a x 2m
= xim yi
⎩ i =1 i =1 i =1 i =1

Dacă valorile x1 , x2 ,..., xn sunt distincte , sistemul anterior oferă o soluţie unică a0 , a1 ,..., an ,
adică funcţia polinomială Pm ( x ) care aproximează pe f(x), este unic determinată.

Observaţie: În locul funcţiei polinomiale Pm se poate lua o funcţie h oarecare.

Metoda de aproximare a unei funcţii necunoscute f printr-o funcţie h se numeşte ajustare.
Pentru a alege cât mai corect funcţia de ajustare este util ca, mai întâi, să se facă o ajustare
grafică, adică să se reprezinte în plan punctele de coordonate ( xi , yi ) , i = 1, n şi să se traseze
o curbă aproximativă astfel încât erorile pozitive şi negative să se compenseze.
Ajustarea analitică presupune utilizarea mai multor curbe de ajustare şi apoi, dintre acestea
să se reţină , pentru aplicarea metodei celor mai mici pătrate ,acea curbă pentru care suma
pătratelor erorilor este minimă. Dacă h ( x ) = a0 + a1 x , vom avea ajustarea printr-o funcţie de
gradul întâi. În acest caz punctele ( xi , yi ) se plasează aproximativ pe o dreaptă. Sistemul

30
normal se particularizează. Dacă h ( x ) = a0 + a1 x + a2 x 2 , avem ajustare după o parabolă.

III.12. Extreme condiţionate (cu legături)

O problemă de extrem condiţionat presupune determinarea extremelor unei funcţii
y = f ( x1 , x2 ,..., xn ) , când variabilele x1 , x2 ,..., xn sunt supuse unor condiţii de forma:
⎧ g1 ( x1 , x2 ,..., xn ) = 0
⎪
⎪ g 2 ( x1 , x2 ,..., xn ) = 0
⎨
⎪...............................
⎪
⎩ g m ( x1 , x2 ,..., xn ) = 0, m<n
Una dintre cele mai utilizate metode pentru studiul extremelor condiţionate este
metoda multiplicatorilor lui Lagange. Fie f : E ⊆ 2 → o funcţie de două variabile x şi
y, supuse la relaţia de legătură g (x, y) = 0. Etapele algoritmului pentru determinarea
extremelor condiţionate, utilizând metoda multiplicatorilor lui Lagange, sunt:
a) Se construieşte funcţia auxiliară L ( x, y; λ ) = f ( x, y ) + λ ⋅ g ( x, y ) , numită funcţia lui
Lagrange. Parametrul λ ∈ se numeşte multiplicator Lagrange.
b) Se rezolvă sistemul
∂L ∂L ∂L
= 0, = 0, = 0 , obţinându-se punctele staţionare ale funcţiei L ( x, y; λ ) . Dacă
∂x ∂y ∂λ
P0 ( x0 , y0 ; λ0 ) este un punct staţionar pentru L ( x, y; λ ) , atunci punctul M 0 ( x0 , y0 ) ar
putea fi un punct de extrem condiţionat al funcţiei f cu restricţia g ( x, y ) = 0 .
c) Înlocuim λ = λ0 în expresia funcţiei L ( x, y; λ ) şi obţinem funcţia de două variabile
L ( x, y; λ0 ) . Pentru a decide dacă M 0 ( x0 , y0 ) este punct de extrem condiţionat, aplicăm
condiţiile suficiente de extrem liber pentru funcţia L ( x, y; λ0 ) . O altă modalitate de a
decide dacă M 0 ( x0 , y0 ) este punct de extrem condiţionat (care poate fi generalizată pentru
funcţii de n variabile) este indicată în etapele următoare.
Se calculează d 2 L ( x0 , y0 ; λ0 ) , a cărei expresie va conţine creşterile dx şi dy. Prin
diferenţierea relaţiei de legătură g ( x, y ) = 0 ,se poate exprima creşterea unui argument în
funcţie de creşterea celuilalt argument(dx în funcţie de dy,sau invers). Cu această exprimare
se revine în d 2 L ( x0 , y0 ; λ0 ) .
În această etapă se iau deciziile în ceea ce priveşte existenţa extremului condiţionat şi
anume:
- dacă d2L > 0 (d2L de la etapa d), atunci M 0 ( x0 , y0 ) este punct de minim relativ
condiţionat;
- dacă d2L < 0, atunci M 0 ( x0 , y0 ) este punct de maxim relativ condiţionat;
- dacă d2L are semn variabil în vecinătatea punctului M0, atunci acesta nu este punct de
extrem;
- dacă d2L = 0, atunci nu putem decide cu ajutorul diferenţialei de ordinul doi dacă M0 este
sau nu punct de extrem condiţionat.

31
 Cap. 2 MATEMATICI FINANCIARE
ŞI ACTUARIALE
CURS NR.7

Introducere
Operaţiunile financiare exprimă relaţii sociale, de natură economică, în expresie
bănească, ce apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat. Ele pun în evidenţă
raporturile dintre cererea şi oferta de fonduri băneşti necesare diferitelor activităţi economice.
Constituirea unor importante fonduri băneşti este necesară pentru satisfacerea nevoilor
generale ale societăţii.
Apariţia operaţiunilor financiare este determinată de transferul, în formă bănească, de
valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative, instituţii etc.) sau persoane fizice
(salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori etc.) la fondurile ce se constituie în economie
sau de la aceste fonduri la dispoziţia persoanelor juridice sau fizice beneficiare.
Termenul operaţiune financiară include:
- relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu titlu nerambursabil
(finanţele publice);
- relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp determinată şi
care este purtător de dobândă (creditul);
- relaţiile care exprimă un transfer facultativ sau obligatoriu de resurse băneşti, în schimbul
unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu (asigurările de bunuri,
persoane şi răspundere civilă);
- relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor de resurse băneşti la
dispoziţia întreprinderilor (finanţele întreprinderilor).
Finalitatea oricărei activităţi economice desfăşurată de către oameni, individual sau în
grupuri, se măsoară în bani.
Exemple de operaţiuni financiare: depuneri, scontări, împrumuturi, amortizare,
obligaţiuni, acţiuni etc. De aceste operaţiuni sunt interesate: persoane, grupuri de persoane,
bănci, burse, case de pensii, societăţi comerciale, societăţi de asigurări etc.
Operaţiunile financiare reprezintă modalităţi de plasare a unor sume de bani în condiţii
de piaţă, reguli, într-un anumit scop şi prin asumarea unor riscuri, de către un partener P1 către
un partener P2, cum ar fi:
- Operaţiunea de depunere pentru economisire şi acumulare de capital ( partenerul P1 plasează
partenerului P2 spre păstrare o sumă de bani, în anumite condiţii şi pentru o perioadă de timp )
- Operaţiunea de împrumut sau de creditare ( partenerul P1 plasează partenerului P2 o sumă
de bani de care acesta are nevoie, în anumite condiţii şi pentru o perioadă de timp )
- Operaţiunea de rambursarere a împrumutului sau a creditului ( partenerul P1 plasează
partenerului P2 o sumă de bani de care el a beneficiat, în anumite condiţii o perioadă de timp )
Obiectul matematicilor financiare constă în studiul unor modele economico-matematice
ale operaţiunilor financiare, prin care se plasează anumite sume de bani în anumite condiţii şi
pe anumite perioade de timp, şi urmărirea rentabilităţii acestor plasamente.
Particularii, băncile, întreprinderile, bursele de valori, societăţile de asigurări, instituţiile
financiare, casele de economii şi pensii folosesc operaţiunile financiare. Toţi îşi plasează
anumite economii sau împrumută sume băneşti pentru diferite investiţii în diverse domenii
sau nevoi.
Aceste modele evoluează simultan cu conceptele economice corespunzătoare.

32
 I. DOBÂNDA
I.1 Dobânda
De milenii există noţiunea de dobândă. Dobânda este suma pe care o plăteşte
creditorului la scadenţă pentru folosirea unui capital pe o perioadă determinată de timp sau
din punct de vedere practic dobânda este remunerare bănească pe care deţinătorul de capital o
primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru
capitalul încredinţat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o perioadă dată.
De fiecare dată când o persoană sau o instituiţie împrumută o sumă bănească altuia, acesta se
privează de posibilitatea ca pe o perioadă de timp să folosească această sumă. Pentru acest
serviciu cel care se foloseşte de bani trebuie să plătească în plus o renumeraţie. Dobânda
serveşte la măsurarea unei renumeraţii sau la măsurarea costului unei operaţiuni financiare de
creditare, de împrumut sau de finanţare.

Factori care determină nivelul dobânzii

În primul rând, nivelul dobânzii, ca element al contractului de credit, este acceptat, în
fiecare caz, de către creditor şi debitor, prin negociere.
Productivitatea capitalului - este dată de o anumită rată a profitului. Când întreprinzătorul
îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar, el trebuie să evalueze realist rentabilitatea,
incluzând şi remunerarea deţinătorului de capital. Rezultă că debitorul admite o diminuare a
profitului. Deţinătorii de capital, în calitate creditori, trebuie să aprecieze gradul real al
productivităţii capitalului, în momentul formulării pretenţiilor privind dobânda, creând
condiţii ca întreprinzătorii să continue să existe şi să poată fructifica capitalul.
Aceste poziţii nu se manifestă prin atitudini personale, ci ca o sumă a atitudinilor în relaţia
dintre cele două părţi pe piaţa creditului.
Lichiditatea - derivă din compromisul între creditori (care doresc o lichiditate cât mai
ridicată) şi debitori (care doresc să plătească cât mai puţin pentru acestea). Orice angajare mai
îndelungată a resurselor creditului implică o diminuare a lichidităţilor creditorului, implicit a
sumelor plătite ca dobânzi.
Riscul nerambursării - conduce la separarea elementelor de structură ale dobânzii în
următoarele elemente:
- dobânda pură (costul utilizării creditului)
- plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv a pagubelor suferite pe
această cale

Raportul dintre cererea şi oferta de credite

Oferta de capital de împrumut este asigurată de următoarele surse temporar disponibile:
- surse degajate din circuitul productiv al capitalului sub formă de capital fix (înlocuirea
activelor fixe nu se face continuu), capital circulant (momentul încasării contravalorii
produselor livrate nu coincide cu momentul angajării cheltuielilor), rezultate financiare (nu se
folosesc în totalitate ci numai pentru plata impozitelor şi dividendelor);
surse băneşti temporar disponibile ale instituţiilor publice - diferenţa de la alimentarea
conturilor instituţiilor până la cheltuirea efectivă;
- surse disponibile ale statului determinate de decalajul între momentul încasării veniturilor
bugetare şi momentul efectuării cheltuielilor bugetare;
- surse temporar disponibile ale populaţiei.

33
Cererea de capital de împrumut este determinată de circuitul productiv al capitalului ce poate
genera cheltuieli înainte de formarea fondurilor şi de nevoile temporare ale statului (deficit
bugetar sezonier).

Dobânda nominală şi dobânda reală

Aprecierile asupra nivelului dobânzii sunt valabile când stabilitatea monetară asigură, la
expirarea termenului împrumutului recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv o putere
de cumpărare cel puţin echivalentă.
Perioada actuală este caracterizată de procese inflaţioniste şi pune în prim plan riscul eroziunii
capitalului (posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate suferi prin faptul că valoarea
reală, la momentul de referinţă, a ratelor de rambursare nu acoperă integral capitalul
împrumutat, evaluat în aceiaşi termeni).
În condiţiile proceselor inflaţioniste, rata dobânzii are două ipostaze:
- dobânda nominală (rata curentă pe piaţă) , notată cu rn
- dobânda reală este diferenţa dintre dobânda nominală şi gradul de eroziune a capitalului
cauzată de inflaţie , notată cu rr
rn + 1
rr = - 1, rr = rn - ri
ri + 1

Dobânda şi rata dobânzii

De-a lungul timpului, dobânda a fost apreciată în diferite feluri. Astăzi, i se atribuie, de
asemenea, sensuri variate. De pildă, unii specialişti consideră dobânda o parte de profit
încasată de proprietarul capitalului bănesc împrumutat de către debitor. Alţi autori o consideră
recompensă, un preţ al spiritului de economisire. Aceştia pornesc de la ideea că orice capital
bănesc este format din acea parte a venitului necheltuită pentru consum personal. Adesea,
dobânda este apreciată ca o chirie, sumă încasată (plătită) pentru utilizarea capitalului,
îndeosebi a celui bănesc. Ea este privită ca şi un preţ încasat (plătit) pentru suma de bani
folosită într-o afacere, preţ care nu este însuşit prin muncă.
În multitudinea de puncte de vedere existente, esenţial este însă a se şti dacă suma
respectivă este considerată o remunerare a serviciului adus de întregul capital (propriu şi
împrumutat) sau una cuvenită doar capitalului împrumutat (creditului).
Iniţial, dobânda a fost legată de creditul pentru consum; apoi, ea a însemnat o plată
pentru a primi dreptul de a folosi creditul cu destinaţie economico-productivă. În cea mai
mare parte a ei, teoria modernă a creditului şi a dobânzii reflectă relaţiile ce se manifestă în
cazul unor astfel de împrumuturi. Fiind plătită (încasată) peste mărimea capitalului folosit,
dobânda este o formă de venit care caracterizează o economie de piaţă eficientă şi în progres;
numai acele activităţi care se încadrează în acest criteriu sunt aducătoare de dobândă.
În prezent, s-au conturat şi se confruntă două optici cu privire la dobândă: una restrânsă,
şi alta lărgită:
Dobânda în sens restrâns (sensul iniţial) constă din acel excedent ce revine proprietarului
capitalului dat cu împrumut, din remuneraţia proprietarului capitalului împrumutat ca răsplată
pentru cedarea dreptului de folosinţă a numerarului pe un timp determinat.
Dobânda este deci venitul adus celui care dă cu împrumut (creditorul) încasat de la cel ce ia
un împrumut (debitorul) şi plătit de acesta din urmă pentru achiziţionarea utilităţii unei sume
de bani pe o perioadă determinată.
Dobânda în sens larg este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în
condiţii normale. “Dobânda este preţul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori
de producţie – capitalul”. Paul Samuelson:
Cele două sensuri au doar semnificaţie istorică, adică ele exprimă aspecte specifice ale
evoluţiei creditului şi teoriei dobânzii. Astăzi doar conceptul de dobândă în sens larg este

34
operaţional. Aceasta deoarece, mai întâi, agentul economic nu face distincţie între capitalul
propriu şi cel împrumutat când se pune problema folosirii serviciilor acestora. În al doilea
rând, plata pentru fiecare unitate de capital este egală dacă aduce acelaşi serviciu. Sensul larg
al dobânzii decurge din înţelegerea funcţiilor specifice ale întreprinzătorului modern,
comparativ cu cele ale proprietarului de capital bănesc (profit versus dobândă).
Formele dobânzii în sens larg sunt, de regulă, următoarele:
- dobânda pe piaţa monetară, care se aplică împrumuturilor pe termen scurt, împrumuturi
contractate între bănci , respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune;
- dobânda bancară de bază, care se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau
pentru bunurile de trezorerie;
- dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare; ea constă din
dobânda bancară de bază la care se adaugă un agio, plusul respectiv fiind stabilit în funcţie de
tipul de credit şi de situaţia economică a debitorului;
- dobânda percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, numită şi taxă de scont
comercială; dobânda încasată/plătită pentru operaţiunile de rescontare taxa de scont oficială
(taxă de rescont);
- dobânzi corelate ca mărime pentru «remunerarea» diferitelor forme de plasament pe termen
scurt şi mediu, dobânzi pentru depozitele la vedere şi la termen constituite la bănci, la casele
de economii;
- dobânzi pe piaţa obligaţiunilor, tipice pentru plasamentele pe termen lung;
- dividendul sau alte forme de. remunerare procentuală pentru acţiunile deţinute la societăţile
pe acţiuni.
Ratele dobânzii la aceste operaţiuni diferă în funcţie de numeroşi factori generali şi
conjuncturali. De fiecare dată, acestea se extind între cele două marje posibile: cea minimă şi
cea maximă:
Dobânda simplă constă în suma încasată pentru închirierea serviciului adus de un capital în
condiţiile în care dobânda nu se capitalizează; este foarte rar folosită.
Dobânda compusă constă în suma respectivă presupune capitalizarea dobânzii, ceea ce
înseamnă că se calculează dobândă la dobândă reprezintă suma ce revine proprietarului după
n ani.
Dobânda este un venit contractual şi forfetar, aceasta este considerată brută. Dacă însă
din această mărime se scade o primă de risc de insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de
gestiune ale creditorului (ale băncii), ceea ce rămâne se numeşte dobândă pură sau netă.
În concluzie, spre deosebire de profit şi de dividend, dobânda este câştigul (venitul)
realizat cu orice element de capital real (tehnic) şi pe orice piaţă concurenţială atunci când
riscurile sunt inexistente sau când toţi factorii de risc au format obiectul unor prime speciale
de asigurare.
Presupunem că partenerul P1 dispune de o sumă de bani S0 pe care o plasează
partenerului P2, pentru o perioadă de timp t, în condiţii reciproc acceptate. La sfârşitul
perioadei de timp t, deci la scadenţa, partenerului P1 îi revine suma iniţială S0 la care se mai
adaugă plata acestui serviciu, adică suma finală St care, în mod normal, trebuie să depăşească
suma plasată iniţial S0.

• •
S0 t St
Aşadar, suma finală St depinde de suma iniţială S0 şi de perioada de timp t pe care a fost
realizat plasamentul şi putem nota această dependenţă cu S ( S0, t) = St. Suma finală St este cu
atât mai mare cu cât suma iniţială S0 este mai mare şi totodată aceasta creşte când perioada de
plasament t creşte.

35
Definiţia: Se numeşte sumă finală (valoare finală) sau valoarea revenită partenerului P2
pentru suma plasată S0 pe perioada de timp t funcţia S : [ 0, +∞ ) × [ 0, +∞ ) → [ 0, +∞ ) care
depinde de două variabile şi care îndeplineşte simultan condiţiile:
∂S ( S0 , t )
1) > 1 ( suma finală este mai mare decât suma iniţială şi creşte odată cu creşterea
∂S0
∂S ( S0 , t )
sumei iniţiale) şi > 0 ( suma finală creşte odată cu creşterea perioadei de timp);
∂t
2) S ( S0 , 0) = S0 ( dacă perioada de timp este 0, atunci suma finală este egală cu suma
iniţială) şi S (0, t ) = 0 ( dacă suma iniţială este egală cu 0 atunci şi suma finală este egală cu
0, indiferent de perioada de timp).

În operaţiunea financiară dată mai sus, suma finală pe care o plăteşte partenerul P2 este
mai mare decât suma iniţială şi diferenţa dintre suma finală şi suma iniţială este considerată ca
o plată a serviciului pe care partenerul P2 îl face pentru P1.
Diferenţa dintre suma finală St şi suma iniţială S0, o vom nota:
D( S0 , t ) = S ( S0 , t ) − S0 sau simplu D = St − S0
Aşadar, valoarea lui D depinde de suma iniţială S0 şi de perioada de timp t pe care a fost
realizat plasamentul. Valoarea lui D este cu atât mai mare cu cât suma iniţială S0 este mai
mare şi totodată aceasta creşte când perioada de plasament t creşte.

Definiţia: Se numeşte dobândă pentru suma plasată S0 pe perioada de timp t funcţia

D : [ 0, +∞ ) × [ 0, +∞ ) → [ 0, +∞ ) care depinde de două variabile şi care îndeplineşte simultan
condiţiile:
∂D ( S0 , t ) ∂D ( S0 , t )
1) > 0 (dobânda creşte odată cu creşterea sumei iniţiale) şi >0 (
∂S0 ∂t
dobânda creşte odată cu creşterea perioadei de timp);
2) D( S0 , 0) = 0 ( dacă perioada de timp este 0, atunci dobânda este egală cu 0) şi D (0, t ) = 0
( dacă suma iniţială este egală cu 0 atunci şi dobânda este egală cu 0, indiferent de perioada
de timp).
Definiţia: Dacă t = 1 an şi S0 = 100 u.m., dobânda corespunzătoare se numeşte procent şi se
notează cu p.
Definiţia: Dacă t = 1 an şi S0 = 1 u.m., dobânda corespunzătoare se numeşte dobândă
unitară anuală (rata dobânzii) şi se notează cu i.
Aşadar, figurativ:
t = 1 an
• •
S0 = 100 u.m. S1 → p = S1 – 100

t = 1 an
• •
S0 = 1 u.m. S’1 → i = S’1 – 1
Evident, are loc următoarea relaţie: p = 100 · i.
Rata dobânzii sau mărimea relativă a dobânzii este raportul procentual între masa
dobânzii (anuale) şi capitalul utilizat în condiţii normale. Ea poate fi considerată preţul plătit
pentru folosirea sumei de 100 de unităţi monetare pe termen de un an.

36
 Modul de calculare a ratei dobânzii, deci şi mărimea ei, se află în directă relaţie cu
optica privitoare la dobândă.
În ţările cu economie de piaţă consolidată, s-a conturat o rată de bază a dobânzii, un
nivel focalizator al multiplelor niveluri ale acestei mărimi relative. Această rată poate fi
considerată acea rată fixată de o bancă în condiţii medii date, care apoi serveşte ca termen de
referinţă pentru calcularea celorlalte rate în jurul celei de bază.
În S.U.A. rata de bază a dobânzii (« prime rate ») este rata aplicată de băncile
comerciale la creditele acordate de ele pe termen scurt clienţilor lor de prim rang. În Anglia şi
în lume este binecunoscută rata LIBOR (London Interbank Offerend Rate), rată practicată pe
piaţa londoneză de către băncile de prim rang pentru remunerarea depozitelor lor reciproce.
În raport de cererea şi oferta de credit, rata dobânzii se află atât în postura de variabilă
independentă, cât şi în rol de variabilă dependentă.
Oferta de capital (credit) este o funcţie crescătoare de rata dobânzii, aceasta din urmă
fiind dată de acel nivel care reprezintă remuneraţia sacrificiului împrumutătorului care
schimbă o satisfacţie prezentă contra unei satisfacţii viitoare.
Cererea de capital (credit) este o funcţie descrescătoare de rata dobânzii, căci aceasta
este un cost pentru solicitanţi. În cazul creditului de producţie, cererea se opreşte la nivelul
productivităţii marginale a capitalului care este şi ea descrescătoare. De partea cererii, rata
dobânzii este preţul sporirii producţiei.
Ca variabilă dependentă, rata dobânzii este influenţată de foarte mulţi factori, unii dintre
ei îşi pun pecetea, mai ales, asupra comportamentului agentului economic deponent-creditor,
alţii influenţează cu precădere decizia creditorului bancher.
Orice schimbare în randamentul marginal al unuia dintre cele patru domenii generează
ajustarea în repartiţia resurselor băneşti.
Factorii de scădere a ratei dobânzii, pe termen lung:
- creşterea generală a economiilor (a ofertei de bunuri);
- scăderea relativă a productivităţii capitalului, inovaţiile fiind mai mult sau mai puţin
generalizate;
- măsurile antiinflaţioniste adoptate şi promovate de guverne;
- sporirea gradului de autofinanţare a întreprinderilor.
Cei mai mulţi dintre aceşti factori se referă la dobânda în sens restrâns. Factori de
creştere a ratei dobânzii:
- sporirea costurilor serviciilor, inclusiv a celor bancare;
- emigrarea capitalurilor flotante şi a banilor fierbinţi;
- marile descoperiri şi invenţii; - războaiele şi bulversările sociale;
- apariţia de noi nevoi care sporesc înclinaţia spre investiţii.
Aceşti factori se combină în maniere diferite, în funcţie de starea generală a economiei
şi de conjunctura social-economică şi politică.
În cazul creditului monetar bancar, pe termen scurt, ratele dobânzii plătite de bănci
deponenţilor (împrumutătorului de fonduri) sunt fixate:
- parţial, de băncile însele; - parţial, de Consiliul Naţional al Creditului.
Cele plătite de diverşii debitori băncilor depind de:
- costurile depozitelor băncii; - rata de scont practicată de Banca Centrală;
- oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţa monetară.
Analiza acestor factori ai ratei dobânzii se va extinde şi aprofunda în capitolele
consacrate pieţei monetare şi pieţei capitalului, inflaţiei etc.

37
 CURS NR.8

I.2 Dobânda simplă

Dobânda simplă este una dintre cele mai importante şi mai des folosite operaţiuni
financiare. Acest tip de dobândă este o sumă de bani pe care o plăteşte o persoană fizică sau
juridică (numită debitor) unei alte persoane fizice sau juridice (numită creditor) pentru
folosirea unei sume de bani împrumutate. Aşadar, dobânda simplă este preţul la care se vinde
sau se cumpără capitalul împrumutat pe piaţa capitalului.

Definiţii. Formule de calcul

Definiţia: Spunem că plasamentul s-a făcut în regim dobâdă simplă dacă pe întreaga
perioadă de timp t valoarea utilizată în calcul a sumei iniţiale S0 rămâne neschimbată.

Definiţia: Se numeşte dobândă simplă dobânda calculată o singură dată asupra sumei
plasate S0 pe întreaga durată de plasare t şi se notează cu Ds.

În general, acest tip de dobândă se utilizează în cadrul operaţiunilor pe termen scurt (sub
1 an). Vom utiliza următoarele notaţii:
S0 – suma plasată iniţial (valoarea iniţială);
t – durata operaţiunii;
p – procentul de dobândă (dobânda adusă de 100 u.m/1 an);
i – rata dobânzii (dobănda unitară , dobânda adusă de 1 u.m./1 an);
Ds – dobânda simplă;
St – suma finală (valoarea finală).
Dacă perioada t se exprimă în număr întreg de ani, formula de calcul a dobânzii simple
se poate determina după următoarea schemă:
⎧
⎪1u.m. ⎯⎯→1 an
Ds = i
⎪
⎨ S0 u.m. ⎯⎯→ Ds = S0 ⋅ i
1an

⎪ S ⋅ p ⋅t
⎪ S0 u.m. ⎯⎯→t ani
Ds = S0 ⋅ i ⋅ t = 0
⎩ 100
Evident, în schema de mai sus, s-a acceptat o dependenţă liniară a dobânzii simple în
raport cu cele trei elemente: suma iniţială, procent şi perioadă de plasare.
Aşadar, avem:
S ⋅ p ⋅t
Ds = S0 ⋅ i ⋅ t = 0 (I.1)
100
unde, t este număr întreg de ani
Dacă perioada t nu se exprimă în număr întreg de ani, formula (I.1) de calcul a dobânzii
simple, devine:
t p tm
Ds = S0 ⋅ i ⋅ m = S0 ⋅ ⋅ (I.2)
m 100 m
unde, m este numărul de diviziuni egale în care este împărţit anul şi tm este perioada de
plasare exprimată în număr de diviziuni.
Astfel, avem : t1 - număr de ani, t2 - număr de semestre, t4 - număr de trimestre,
t12 - număr de luni, t360 - număr de zile .

38
 Dacă anul este fracţionat în zile, pe plan internaţional, se cunosc trei proceduri de
considerare a anului bancar, şi anume:
- procedura engleză: luni calendaristice (28, 29, 30, 31 zile), anul 365 zile;
- procedura franceză: luni calendaristice (28, 29, 30, 31 zile), anul 360 zile;
- procedura germană: luni egale cu 30 zile, anul 360 zile.
Dacă plasamentul sumei S0 nu are loc cu acelaşi procent p pe toată durata de plasare t,
notăm,
⎧ n

⎪t = ∑ tk , perioada t este descompusă în n subperioade;

⎨ k =1
⎪ p = 100 ⋅ i , procent de plasare pe durata t .
⎩ k k k

În aceste condiţii, dobânda simplă totală se obţine prin sumarea dobânzilor simple
aferente subperioadelor respective, adică:
n n n
Ds = ∑ Ds( k ) = ∑ S0 ⋅ ik ⋅ tk = S0 ⋅ ∑ ik ⋅ tk
k =1 k =1 k =1
Aşadar, reţinem formula de calcul:
n n
pk
Ds = S0 ⋅ ∑ ik ⋅ tk = S0 ⋅ ∑ ⋅ tk (I.3)
k =1 k =1 100
De-a lungul timpului, pentru calculul dobânzii simple, au fost găsite diverse artificii de
calcul care au suplinit lipsa unui calculator electronic. Aceste metode prezintă doar un interes
istoric: metoda numerelor, metoda părţilor alicote ale sumei (timpului, procentului) etc.

Elementele dobânzii simple

Formulele de calcul ale dobânzii simple obţinute sunt:
⎧
⎪ Ds = S0 ⋅ i ⋅ t ( t exprimat în ani, procent unic )
⎪
⎪ tm
⎨ Ds = S0 ⋅ i ⋅ ( t exprimat în diviziuni ale anului, p unic ) (I.4)
⎪ m
⎪ n
D
⎪ s = S 0 ∑ ik ⋅ t k ( p nu este unic pe toată durata t )
⋅
⎩ k =1

Folosind formulele de calcul ale dobânzii simple date mai sus, se pot deduce o serie de
mărimi, numite elemente ale dobânzii simple, şi anume:
1) Suma finală St (suma revenită sau valoarea finală)
⎧
⎪S ⋅ 1 + i ⋅ t
⎪ 0 ( )
⎪⎪ ⎛ t ⎞
St = S0 + Ds = ⎨ S0 ⋅ ⎜1 + i ⋅ m ⎟ (I.5)
⎪ ⎝ m⎠
⎪ ⎛ n
⎞
⎪ S0 ⋅ ⎜1 + ∑ ik ⋅ tk ⎟
⎪⎩ ⎝ k =1 ⎠
n
t
Definiţia: Expresiile 1 + i ⋅ t , 1 + i ⋅ m , 1 + ∑ ik ⋅ tk se numesc factori de fructificare şi se
m k =1
notează, de obicei, cu u.
2) Suma iniţială S0 (valoarea actuală)
Din relaţiile (I.5) deducem:

39
 ⎧ ⎧
⎪ ⎪
⎪ ⎪
⎪ St ⎪ DS
⎪1 + i ⋅ t ⎪ i ⋅t
⎪ S ⎪ D
⎪ ⎪
S0 = ⎨ t
=⎨ S (I.6)
⎪1 + i ⋅ m t ⎪ i ⋅ tm
⎪ m ⎪ m
⎪ St ⎪ D
⎪ n ⎪ n S
⎪1 + i ⋅ t ⎪ i ⋅t
⎪⎩ ∑ k =1
k k
⎪⎩ ∑
k =1
k k

1 1 1
Definiţia: Expresiile , , se numesc factori de actualizare, şi se
1 + i ⋅ t 1 + i ⋅ tm n
1 + ∑ ik ⋅ tk
m k =1
1
notează, de obicei, cu v = .
u
3) Procentul de plasare p şi rata dobânzii i
Procentul de plasare şi rata dobânzii pot fi determinate numai în cazul în care plasamentul are
acelaşi procent pe toată durata t. Din expresia dobânzii simple, Ds = S0 ⋅ i ⋅ t deducem
D S − S0 D S − S0
i= s = t ; p = 100 ⋅ s = 100 ⋅ t (I.7)
S0 ⋅ t S0 ⋅ t S0 ⋅ t S0 ⋅ t
4) Durata de plasare t (scadenţa operaţiunii)
Din expresia dobânzii simple Ds = S0 ⋅ i ⋅ t
D S − S0 S − S0
t= s = t = 100 ⋅ t (I.8)
S0 ⋅ t S0 ⋅ i S0 ⋅ p
Scadenţa t nu poate fi determinată decât în cazul în care plasamentul are loc cu acelaşi procent
pe toată durata t.

Probleme propuse:
1. Suma 510.000 u.m. se plasează astăzi în regim de dobândă simplă, cu p = 20%. De ce
sumă vom dispune peste 90 zile şi care este dobânda aferentă? Care este factorul de
fructificare anuală?
2. În urmă cu 270 zile a avut loc un plasament în regim de dobândă simplă, cu p = 6% şi
dispunem astăzi de suma 10.450 u.m. Se cere suma plasată iniţial şi factorul de actualizare
anuală.
3. Care este dobânda simplă aferentă plasării unei sume de 20.000 u.m. pe o durată de
un semestru cu procentul anual de 10%? Dar suma finală?
4. Ce sumă a fost plasată, în regim dobândă simplă, cu un procent anual de 25% , pe o
durată de trei luni, ştiind că la sfârşitul perioadei avem o dobândă de 1.250 u.m.
5. O sumă de 10.000 u.m. este plasată, în regim dobândă simplă, pe o perioadele t1 = 36
zile, t2 = 3 luni şi t3 = 1 semestru cu procentele anuale de 20%, 40% şi 30%. Să se calculeze
valoarea finală a operaţiunii financiare, precum şi dobânda aferentă.
6. O sumă de bani este plasată, în regim dobândă simplă, pe o perioadele t1 = 36 zile, t2
= 72 zile şi t3 = 108 zile cu procentele anuale de 10%, 20% şi 30%, iar valoarea finală a
plasamentului este 22.800 u.m.. Să se calculeze valoarea iniţială a plasamentului, precum şi
dobânda aferentă.

40
 7. Cu ce procent anual trebuie plasată suma de 50.000 u.m., pe o perioadă de 36 zile, în
regim dobândă simplă, pentru a dispune în final de suma de 50.750 u.m. ?
8. Pe ce durată de timp exprimată în zile trebuie plasată suma 10.000 u.m., în regim de
dobândă simplă, cu p = 18% pentru a primi o dobândă în valoare de 1.300 u.m.?

Operaţiuni echivalente în regim de dobândă simplă

a) Echivalenţă prin dobândă

Definiţia: O operaţiune financiară între doi parteneri P1 şi P2 între care intervin plasarea, în
regim DS, a sumelor S1, S2, …, Sn, pe duratele t1, t2, … , tn, cu procentele p1, p2, … , pn, se
numeşte operaţiune multiplă sau matriceală şi se notează:
⎡ S1 S2 " Sn ⎤
A = ⎢⎢ p1 p2 " pn ⎥⎥
⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦
Dobânda simplă a operaţiunii multiple A se obţine prin sumarea dobânzilor simple
corespunzătoare celor n operaţiuni, adică:
n n
1 n
Ds = ∑ Ds( k ) = ∑ S k ⋅ ik ⋅ tk = ⋅ ∑ S k ⋅ pk ⋅ tk (I.9)
k =1 k =1 100 k =1
Definiţia: Două operaţiuni multiple, A şi B, se numesc echivalente în regim DS, în raport cu
DS
dobânda, dacă, în final, ele conduc la aceeaşi dobândă simplă totală şi se notează cu A ≈ B .
D
Aşadar,
DS
A ≈ B ⇔ Ds ( A ) = Ds ( B ) (I.10)
D
Dacă A şi B sunt echivalente în sensul definiţiei de mai sus, înseamnă că se pot substitui una
pe alta.
Fie câteva exemple de operaţiuni echivalente.
1) Suma medie înlocuitoare
Fie operaţiunea multiplă A. Această operaţiune poate fi înlocuită tot cu o operaţiune multiplă,
în care sumele sunt egale între ele. Aşadar avem:
⎡ S1 S 2 " S n ⎤ ⎡ S ⎤
⎢ p p " p ⎥ DS ⎢ p2 " pn ⎥⎥
⎢ 1 2 n ⎥ ≈ ⎢ p1
D
⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦ ⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦
unde, prin S s-a simbolizat suma medie înlocuitoare pentru sumele S1, S2, …, Sn.
Prin egalarea dobânzilor simple totale corespunzătoare celor două operaţiuni matriceale,
obţinem:
n n n n

∑ Sk ⋅ ik ⋅ tk = S ⋅ ∑ ik ⋅ tk
k =1 k =1
⇒ ∑ S k ⋅ p k ⋅ t k = S ⋅ ∑ pk ⋅ t k ,
k =1 k =1
n

∑S k ⋅ pk ⋅ tk n
pk ⋅ t k
S= k =1
n
= ∑ α k ⋅ Sk , unde α k = n
(I.11)
∑p
k =1
k ⋅ tk k =1
∑p
k =1
k ⋅ tk

2) Procentul mediu înlocuitor

Fie operaţiunea multiplă A. Această operaţiune poate fi înlocuită tot cu o operaţiune multiplă,
în care procetele sunt egale între ele. Aşadar avem:

41
 ⎡ S1 S2 " Sn ⎤ ⎡ S1 S 2 " S n ⎤
⎢ p p " p ⎥ DS ⎢ ⎥
⎢ 1 2 n⎥ ≈ ⎢ p ⎥
D
⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦ ⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦
unde, prin p s-a simbolizat cerinţa de a determina procentul mediu înlocuitor pentru
procentele p1, p2, …, pn. Prin egalarea dobânzilor simple totale corespunzătoare celor două
operaţiuni matriceale, obţinem:
Avem:
n n n n

∑ Sk ⋅ ik ⋅ tk = ∑ Sk ⋅ i ⋅ tk
k =1 k =1
⇒ ∑ S k ⋅ pk ⋅ t k = p ⋅ ∑ S k ⋅ t k
k =1 k =1
n

∑S k ⋅ pk ⋅ tk n
S k ⋅ tk
p= k =1
n
= ∑ β k ⋅ pk , unde β k = n
(I.12)
∑S
k =1
k ⋅ tk k =1
∑S
k =1
k ⋅ tk

3) Scadenţa medie înlocuitoare

Fie operaţiunea multiplă A. Această operaţiune poate fi înlocuită tot cu o operaţiune multiplă,
în care perioadele sunt egale între ele. Aşadar avem:
⎡ S1 S 2 " S n ⎤ ⎡ S1 S 2 " S n ⎤
⎢ p p " p ⎥ DS ⎢ p2 " pn ⎥⎥
⎢ 1 2 n ⎥ ≈ ⎢ p1
D

⎣⎢ t1 t2 " tn ⎦⎥ ⎣⎢ t ⎦⎥
unde, prin t s-a simbolizat cerinţa de a determina scadenţa medie înlocuitoare pentru
scadenţele t1, t2, …, tn. Prin egalarea dobânzilor simple totale corespunzătoare celor două
operaţiuni matriceale, obţinem:
Avem:
n n n n

∑ Sk ⋅ ik ⋅ tk = ∑ Sk ⋅ ik ⋅ t
k =1 k =1
⇒ ∑ S k ⋅ pk ⋅ t k = t ⋅ ∑ S k ⋅ pk
k =1 k =1
n

∑S k ⋅ pk ⋅ tk n
S k ⋅ pk
t= k =1
n
= ∑ γ k ⋅ tk , unde γ k = n
(I.13)
∑S k =1
k ⋅ pk k =1
∑S
k =1
k ⋅ pk

4) Sumă unică înlocuitoare, procent unic înlocuitor şi scadenţă unică înlocuitoare

Fie operaţiunea multiplă A. Această operaţiune poate fi înlocuită tot cu o operaţiune multiplă,
în care sumele, procetele şi perioadele sunt egale. Aşadar avem:
⎡ S1 S2 " Sn ⎤ ⎡ S ⎤
⎢ p p " p ⎥ DS ⎢ ⎥
⎢ 1 2 n ⎥ ≈ ⎢ p⎥
D
⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦ ⎢⎣ t ⎥⎦
Dacă două dintre elementele S, p, t sunt date, se poate determina cel de-al treilea din relaţia:
n n

∑ Sk ⋅ ik ⋅ tk = S ⋅ i ⋅ t ⇒ ∑ Sk ⋅ pk ⋅ tk = S ⋅ p ⋅ t
k =1 k =1
În acest caz, pentru S se numeşte sumă unică înlocuitoare, p se numeşte procent unic
înlocuitor şi t se numeşte scadenţă unică înlocuitoare.
Aşadar, avem:

42
 n n n

∑ Sk ⋅ pk ⋅ tk ∑ Sk ⋅ pk ⋅ tk ∑S k ⋅ pk ⋅ tk
S= k =1
; p= k =1
; t= k =1
. (I.14)
p ⋅t S ⋅t S⋅p
b) Echivalenţa prin valoare actuală
⎡ S1 S2 " Sn ⎤
Fie operaţiunea matriceală A = ⎢⎢ p1 p2 " pn ⎥⎥
⎢⎣ t1 t2 " tn ⎥⎦
unde, Sk reprezintă suma finală. Notăm cu S0 k , k = 1, n suma actuală (valoarea actuală)
corespunzătoare sumei Sk , k = 1, n . Legătura dintre Sk şi S0k este
Sk = S0 k ⋅ (1 + ik ⋅ tk ) (I.20)
de unde rezultă:
S 0 k = S k ⋅ (1 + ik ⋅ tk ) → valoarea actuală pentru Sk
−1
(I.21)
Operaţiile multiple A şi B sunt echivalente, în regim DS, în raport cu valoarea actuală dacă, în
final, ele conduc la aceeaşi valoare actuală. Aşadar,
DS
A ≈ B ⇔ Va ( A ) = Va ( B ) (I.22)
Va

Valoarea actuală a operaţiunii multiple A se obţine prin sumarea valorilor actuale a

operaţiunilor componente, adică:
n n
Va ( A ) = ∑ Sok = ∑ S k ⋅ (1 + ik tk )
−1
(I.23)
k =1 k =1
Se pot relua aceleaşi exemple din cadrul echivalenţei prin dobăndă.

Probleme propuse:
1. Fie operaţiunea financiară:
⎡ 20.000 u.m. 30.000 u.m. 40.000 u.m.⎤
A = ⎢⎢ 12% 6% 9% ⎥
⎥
⎢⎣ 2 luni 72 zile 4 luni ⎥⎦
Să se determine în condiţii de echivalenţă cu dobânda:
a) Suma medie înlocuitoare;
b) Procentul mediu înlocuitor;
c) Scadenţa medie înlocuitoare.
2. Considerăm operaţiunea financiară de la problema anterioară notată cu A. Să se
rezolve echivalenţele de mai jos pentru aflarea sumei unice înlocuitoare, procentul unic
înlocuitor şi scadenţei unice înlocuitoare.
⎡ S ⎤ ⎡32.000 u.m.⎤ ⎡ 20.000 ⎤
DS
⎢
a) A ≈ ⎢ 10% ⎥ ; ⎥ DS
b) A ≈ ⎢ ⎢ p ⎥ ; c) A ≈ ⎢⎢ 10% ⎥⎥ .
DS

D D ⎥ D
⎢⎣ 200 zile ⎥⎦ ⎢⎣ 150 zile ⎥⎦ ⎢⎣ t ⎥⎦

43
 CURS NR.9

I.2. Dobânda compusă

O sumă S0 este plasată în regim de dobândă compusă dacă, la sfârşitul fiecărei perioade
etalon de timp, dobânda simplă calculată se adaugă la suma iniţială, în scopul de a produce
dobândă în perioada următoare.

Definiţii . Formule de calcul

Definiţie: Spunem că plasamentul s-a făcut în regim dobâdă compusă dacă pe întreaga
perioadă de timp t valoarea utilizată în calcul a sumei iniţiale S0 se schimbată periodic după
o anumită regulă.
Acest tip de dobândă este specific operaţiunilor financiare pe termen lung. Ca unitate
etalon se consideră anul bancar. Plasamentele pot fi şi semestriale, trimestriale, anuale etc.
Vom utiliza notaţiile:
S0 – suma iniţială (valoarea iniţială); t – durata de plasare;
p – procentul anual; i – dobânda unitară (rata dobânzii);
St – suma finală (valoare finală); Dc = St – S0 – dobânda compusă.
n
1) Presupunem că perioada de plasare t este divizată în n subperioade t1, t2, …, tn, t = ∑ tk ,
k =1
cărora le corespund, respectiv, procentele anuale p1, p2, …, pn.
t1 t2 t3 tn
S0 p1 S1 p2 S2 p3 S3 pn St
Sn-1
Vom determina formula de calul pentru St pe baza tabelului următor:

Suma la începutul Dobânda simplă

Subperioada Suma la sfârşitul subperioadei tk
subperioadei pe subperioada tk
t1 S0 S0i1t1 S1 = S0 + S0i1t1 = S0 (1 + i1t1 )
t2 S1 S1i2t2 S = S + S i t = S (1 + i t )(1 + i t
2 1 12 2 0 11 2 2 )
# # # #
tn S n −1 S n −1in tn S n = S0 (1 + i1t1 )(1 + i2t2 )" (1 + in tn )
n
Aşadar, suma S0 plasată pe perioada t = ∑ tk , cu procentele corespunzătoare p1, p2, …, pn, în
k =1
regim de dobândă compusă, conduce la suma finală,
n
St = S0 ⋅ ∏ (1 + ik ⋅ tk ) (I.22)
k =1
şi dobânda compusă,
⎡ n ⎤
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎢∏ (1 + ik ⋅ tk ) − 1⎥ (I.23)
⎣ k =1 ⎦
2) Dacă durata de plasare t se împarte în n subperioade egale cu procente distincte
t
t1 = t2 = " = tn = atunci
n

44
 n
⎛ t⎞
St = S0 ⋅ ∏ ⎜1 + ik ⋅ ⎟
k =1 ⎝ n⎠
şi dobânda compusă,
⎡ n ⎛ t⎞ ⎤
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎢∏ ⎜1 + ik ⋅ ⎟ − 1⎥
⎣ k =1 ⎝ n⎠ ⎦
3) Dacă durata de plasare t se împarte în n subperioade a câte 1 an fiecare cu procente
distincte
n
t1 = t2 = " = tn = 1 an , adică t = ∑ tk = n atunci
k =1
n
St = S0 ⋅ ∏ (1 + ik )
k =1
şi dobânda compusă,
⎡ n ⎤
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎢∏ (1 + ik ) − 1⎥
⎣ k =1 ⎦
4) Dacă durata de plasare t se împarte în n subperioade a câte 1 an fiecare cu procente egale
atunci
St = S 0 ⋅ (1 + i ) = S0 ⋅ (1 + i )
n t

şi dobânda compusă,
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎡(1 + i ) − 1⎤
t

⎣ ⎦
5) Dacă durata de plasare t se împarte în n ani, la care se adaugă o subperioadă din anul n+1,
cu procente distincte
t
t1 = t2 = " = tn = 1 an, tn +1 = m , unde tm reprezintă numărul de fracţiuni de tip m ale anului
m
următor atunci
n
⎛ t ⎞
St = S0 ⋅ ∏ (1 + ik ) ⋅ ⎜1 + in +1 ⋅ m ⎟ (I.24)
k =1 ⎝ m⎠
şi dobânda compusă,
⎡ n ⎛ t ⎞ ⎤
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎢∏ (1 + ik ) ⋅ ⎜1 + in +1 ⋅ m ⎟ − 1⎥
⎣ k =1 ⎝ m⎠ ⎦
6) Dacă durata de plasare t se împarte în n ani, la care se adaugă o subperioadă din anul n+1,
cu procente egale atunci
n ⎛ t ⎞
St = S0 ⋅ (1 + i ) ⋅ ⎜ 1 + i ⋅ m ⎟ (I.25)
⎝ m⎠
şi dobânda compusă,
⎡ n ⎛ t ⎞ ⎤
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎢(1 + i ) ⋅ ⎜1 + i ⋅ m ⎟ − 1⎥
⎣ ⎝ m⎠ ⎦
Formula de calcul dată de relaţia (I.25) se numeşte formula raţională a valorii finale.
7) Dacă durata de plasare t nu este un număr întreg de ani atunci avem următorul rezultat.
Propoziţie. Dacă plasarea sumei S0 se face în regim de dobândă compusă, pe durata
t
t = n + m , unde n reprezintă un număr întreg de ani, m este numărul de diviziuni în care este
m
împărţit anul al n+1-lea şi tm un număr de astfel de diviziuni luate în calcul, atunci:
tm
St = S0 ⋅ (1 + ia ) = S0 ⋅ (1 + ia )
t n+
m unde, ia ≡ im . (I.26)

45
şi dobânda compusă,
⎡ t
⎤
Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎡(1 + ia ) − 1⎤ = S0 ⋅ ⎢(1 + ia ) m − 1⎥
t n+ m

⎣ ⎦ ⎣ ⎦
Formula de calcul dată de relaţia (I.26) se numeşte formula comercială a valorii finale.
t tm
Observaţie: Deoarece 1 + ia ⋅ m ≥ (1 + ia ) m , 0 ≤ tm ≤ m rezultă că valoarea finală din
m
formula raţională depăşeşte (cu puţin) valoarea finală obţinută cu formula comercială. De
aceea, formula raţională convine partenerului care încasează dobânda, iar soluţia comercială
convine partenerului care plăteşte dobânda. Dacă tm = m, valorile finale din cele două formule
coincid. Aşadar, o variantă reciproc avantajoasă celor doi parteneri ar fi ca durata de plasare
să fie exprimată în număr întreg de ani.

Elementele dobânzii compuse

Elemente ale dobânzii compuse sunt:

1) Suma finală St (suma revenită sau valoarea finală)
Dacă avem un plasament cu procent unic pe întreaga perioadă t atunci suma revenită este dată
de relaţia
St = S0 ⋅ (1 + i )
t
(I.28)
Pentru alte tipuri de plasamente suma revenită se calculează după diverse variante ale relaţiei
(I.28). Expresia u = 1 + i se numeşte factor de fructificare anuală.
Aşadar, avem:
St = S 0 ⋅ u t (I.29)
2) Suma iniţială S0 (valoarea actuală)
Dacă avem un plasament cu procent unic pe întreaga perioadă t atunci suma iniţială este dată
de relaţia
St
S0 = (I.30)
(1 + i )
t

1
Expresia v = = u −1 se numeşte factor de actualizare anuală.
1+ i
Aşadar, avem:
S 0 = St ⋅ v t (I.31)
3) Procent anual de plasare p şi dobânda unitară anuală i
În aceleaşi condiţii, din relaţia St = S0 ⋅ (1 + i ) obţinem:
t

1/ t 1/ t
S ⎛S ⎞ ⎛S ⎞
(1 + i ) = t ⇒ 1 + i = ⎜ t ⎟
t
⇒ i = ⎜ t ⎟ −1
S0 ⎝ S0 ⎠ ⎝ S0 ⎠
Deci:
⎧ ⎛ S ⎞1/ t
⎪i = ⎜ t ⎟ − 1
⎪⎪ ⎝ S0 ⎠
⎨ (I.32)
⎪ ⎡⎛ S ⎞1/ t ⎤
⎪ p = 100 ⋅ ⎢⎜ S ⎟ − 1⎥
t

⎩⎪ ⎢⎣⎝ 0 ⎠ ⎥⎦

46
 St S
Observaţie: Pentru i şi t daţi, există tabele pentru calculul expresiei (1 + i ) =
t
. Dacă t nu
S0 S0
este în tabel se poate aplica metoda interpolării.
4) Durata de plasare t (scadenţa)
În aceleaşi condiţii, din relaţia St = S0 ⋅ (1 + i ) , obţinem:
t

St S S
(1 + i ) ⇒ lg (1 + i ) = lg t ⇒ t lg (1 + i ) = lg t
t t
=
S0 S0 S0
Deci:
lg St − lg S0
t= (I.33)
lg (1 + i )
Observaţie: Pentru calculul efectiv al scadenţei se pot utiliza tabele de logaritmi sau tabele
financiare.

Probleme propuse:

1. Se plasează astăzi suma S0 = 100.000 u.m. în regim de dobândă compusă, cu p =

15%. De ce sumă vom dispune peste 3 ani şi care este dobânda aferentă? Care este factorul de
fructificare anuală?
2. Se cere suma plasată iniţial şi factorul de actualizare anuală, pentru un plasament în
regim de dobândă compusă, care a avut loc în urmă cu 2 ani, cu p = 10% şi dispunem astăzi
de suma 46.585 u.m.
3. O sumă de 50.000 u.m. este plasată în regim dobândă compusă, pe o perioadă de 2
ani cu procentele anuale de 10% şi 15%. Să se calculeze valoarea finală a operaţiunii
financiare, precum şi dobânda aferentă.
4. O persoană a împrumutat suma S0 de la o bancă, în regim dobândă compusă, pe o
perioadă de 3 ani cu procentele anuale 15%, 16% şi 20%. În ultima zi a celui de-al treilea an
persoana restituie suma S3 = 16.008 u.m.. Ce sumă a împrumutat acea persoană şi care este
dobânda pe care a plătito?
5. În urmă cu 4 ani a fost plasată suma S0 = 10.000 u.m. şi astăzi dispunem de suma S3 =
14.641 u.m. Cu ce procent anual constant s-a făcut plasamentul?
6. Pe ce durată de timp trebuie plasată suma S0 = 10.000 u.m., în regim de dobândă
compusă, cu p = 10% pentru a dispune de suma 13.310 u.m.?
7. Se plasează suma de 12.000 u.m. în regim dobândă compusă pe perioadă de 2 ani şi
un semestru, cu procentele anuale 4%, 6% şi 8%. Să se determine suma finală şi dobânda
aferentă ştiind că se foloseşte formula reală.
8. Dacă un plasament este realizat în regim dobândă compusă cu un procent anual 10%
pe perioadă de 4 ani şi 6 luni, şi cu suma iniţială de 70.000 u.m. atunci să se determine suma
finală şi dobânda aferentă ştiind că se foloseşte formula reală şi formula comercială.

I.3. Comparaţie între dobânda simplă şi dobânda compusă

Fie S0 o sumă plasată pe durata t ,cu procentul anual unic p. Dobânda simplă, respectiv
dobânda compusă corespunzătoare sunt date de formulele:
Dc = St − S0 = S0 ⋅ (1 + i ) − S0 = S0 ⋅ ⎡ (1 + i ) − 1 ⎤
t t
Ds = S0 ⋅ i ⋅t
⎣ ⎦
Reprezentăm grafic funcţiile Ds(t), Dc(t):

47
 D Dc(t)

Ds(t)
S0i

0 1 an t
Direct, sau prin intermediul reprezentării grafice, deducem:
a) dacă t < 1 an, atunci Ds > Dc;
b) dacă t = 1 an, atunci Ds = Dc;
c) dacă t > 1 an, atunci Ds < Dc.
Observaţie: Dacă nu se precizează tipul de dobândă cu care se lucrează, convenim ca pe
termen scurt (sub 1 an) să calculăm în regim dobânda simplă, iar pe termen lung (peste 1 an)
să calculăm în regim dobânda compusă.
Se poate pune problema echivalenţei a două operaţiuni financiare, dintre care una este în
regim de dobândă simplă, cealaltă în regim de dobândă compusă.
Operaţiunea de plasare a sumei S0, pe durata t, cu procentul p = 100 · i, în regim de
dobândă simplă este echivalentă prin dobândă cu operaţiunea de plasare a sumei S0, pe
durata t, cu procentul q = 100 · j, în regim de dobăndă compusă, dacă cele două operaţiuni
conduc, în final, la aceeaşi dobândă, respectiv aceeaşi valoare finală.
Avem:
⎧⎪ S0 ⋅ (1 + i ⋅ t ) − în regim DS
St = ⎨
⎪⎩S0 ⋅ (1 + i ) − în regim DC
t

A ≈ B ⇔ St1 = St2 sau 1 + i ⋅ t = (1 + j )

t

Aşadar, în cazul echivalenţei prin dobândă, între dobânzile unitare ale celor două
operaţiuni, există relaţiile:
(1 + j )
t
−1
i= (I.40)
t
j = (1 + i ⋅ t ) − 1
1/ t
(I.41)
Observaţie: Pentru t > 1 an rezultă i > j, adică, pentru a realiza aceeaşi dobândă sau aceeaşi
valoarea finală, prin plasarea sumei S0 pe durata t, trebuie ca procentul de dobândă simplă să
depăşească procentul de dobândă compusă.
Fie operaţiunea de creditare cu valoarea creditului S0, pe durata t, cu procentul anual p =
100 · i. Pentru acest credit trebuie achitată o dobândă.
Definiţie: Spunem că operaţiunea de creditare este cu dobândă pre-calculată sau anticipată
dacă dobânda se reţine la începutul duratei operaţiunii de creditare din valoarea creditului
S0.
Observaţie: În acest caz se împrumută efectiv suma S0 – D şi se rambursează suma S0.
Definiţie: Spunem că operaţiunea de creditare este cu dobândă post-calculată sau posticipată
dacă dobânda se plăteşte la sfârşitul duratei operaţiunii de creditare împreună cu valoarea
creditului S0.
Observaţie: În acest caz se împrumută efectiv suma S0 şi se rambursează suma S0 + D.

48
Deşi cele două modalităţi diferă, ne punem problema echivalenţei lor. Considerăm
operaţiunea financiară: un partener al băncii ia un credit cu dobânda pre-calculată, unde
procentul anual este p = 100 · i, cu suma obţinută se constituie un depozit la banca respectivă
cu dobânda post-calculată, unde procentul anual este q = 100 · j, urmând ca la scadenţa
comună, din suma revenită la depozit să achite creditul S0 şi să obţină un anumit câştig.
Definiţie: Spunem că procentele anuale p = 100 · i al dobânzii pre-calculate şi q = 100 · j al
dobânzii post-calculate sunt echivalente, dacă:
a) ( S0 − D ) ⋅ (1 + j ⋅ t ) = S0 în regim de dobândă simplă;
b) ( S0 − D ) ⋅ (1 + j ) = S0 în regim de dobândă compusă.
t

Teorema: Între dobânzile unitare anuale echivalente de pre-calcul i şi de post-calcul j au loc

relaţiile:
j
a) pentru regimul de dobândă simplă: i = ;
1+ j ⋅t
1

b) pentru regimul de dobândă compusă: i = ⎡ 2 − (1 + j ) ⎤ t − 1 .

−t

⎣ ⎦

1.4. Procent şi risc de plasare. Devalorizare

Între masa monetară care se află în circulaţie şi raporturile acesteia cu cererea de
monedă sunt într-o strânsă legătură. Inflaţia este considerată un dezechilibru fundamental
între cererea bănească şi oferta bănească şi aceasta se manifestă prin creşterea preţurilor.
Definiţie: Inflaţia este fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere
continuă a valorilor băneşti.
O sumă S0 plasată pe durata t cu procentul anual p = 100 · i, conduce la valoarea finală:
⎧⎪ S0 ⋅ (1 + i ⋅ t ) − în regim DS
St = ⎨
⎪⎩S0 ⋅ (1 + i ) − în regim DC
t

Indiferent de tipul plasamentului, valoarea finală St este o funcţie strict crescătoare în

raport cu S0, p, t. Dacă fixăm elementele S0 şi t, valoarea finală a plasamentului depinde
numai de procentul anual p. Într-o operaţiune financiară în care partenerul P1 împrumută
partenerului P2 o sumă S0 pe durata t, interesele celor doi parteneri sunt diametral opuse:
primul doreşte să încaseze o dobândă cât mai mare, iar al doilea să plătească o dobândă cât
mai mică. Dacă p1 şi p2 sunt procentele anuale corespunzătoare celor două interese, prin
intermediul valorilor finale, putem scrie:
⎧⎪ S0 ⋅ (1 + i1 ⋅ t ) ≥ S0 ⋅ (1 + i2 ⋅ t ) , DS
⎨ (I.42)
( ) ( )
t t
⎪⎩ 0S ⋅ 1 + i1 ≥ S 0 ⋅ 1 + i 2 , DC
Vom spune că plasamentul este reciproc avantajos dacă există un unic procent p0 = 100 ·
i0, astfel încât:
⎧min S0 ⋅ (1 + i1 ⋅ t ) = S0 ⋅ (1 + i0 ⋅ t ) = max S0 ⋅ (1 + i2 ⋅ t ) → DS
⎪ i1 i2
⎨ (I.43)
S0 ⋅ (1 + i1 ) = S0 ⋅ (1 + i0 ) = max S0 ⋅ (1 + i2 ) → DC
t t t
⎪min
⎩ i1 i2

Atât din punct de vedere economic, cât şi matematic, stabilirea unui procent reciproc
avantajos p0, este dificilă. În esenţă, la acordarea unui împrumut creditorul urmăreşte:
- să acopere cheltuielile ocazionate de acordarea împrumutului;
- să asigure un beneficiu;

49
- să acopere eventualele pierderi prevăzute sau neprevăzute pe durata rambursării
împrumutului.
Este posibil ca, din diverse motive economice, sociale, politice sau de altă natură,
moneda să sufere o devalorizare.
Pentru un plasament cu procentul p = 100 · i vom considera că moneda se depreciază
sau se devalorizează cu un coeficient anual unitar α, adică 100 · α este procentul anual de
devalorizare. Notăm cu α – rata anuală a devalorizării.
Avem următoarea consecinţă:
1an ⎧
1 + i, nu există devalorizare
⎪
1 u.m. → ⎨ 1 + i (I.44)
( i ,α ) ⎪ , există devalorizare necontrolată (neluată în seamă)
⎩1 + α
Din (I.44) rezultă:
a) Dacă rata devalorizării < rata dobânzii atunci valoarea finală a plasării unei unităţi
monetare este supraunitară, aşadar există un câştig în acest plasament.
1+ i
α<i⇒1+α<1+i⇒ >1
1+ α
b) Dacă rata devalorizării = rata dobânzii atunci câştigul este nul în urma plasamentului.
1+ i
α=i⇒ =1
1+ α
c) Dacă rata devalorizării > rata dobânzii atunci plasamentul este în pierdere, aşadar nu există
un câştig, deşi se câştigă în termeni nominali, adică suma se măreşte, şi se pierde în termeni
reali.
1+ i
α > i ⇒ 1+ α > 1+ i ⇒ <1
1+ α
Definiţie: Dacă se poate estima coeficientul de devalorizare α şi este folosit în mod
corespunzător pentru a împiedica pierderea de valoare a monedei, spunem că devalorizarea
este controlată.
Într-o devalorizare controlată, avem:
1an
1 u.m. → (1 + i ) ⋅ (1 + α ) , α ≥ 0 (I.45)
( i ,α )
Din (I.45) deducem că plasarea unei unităţi de monedă conduce la un câştig pentru
α ≥ 0 . În concluzie, o sumă S0 plasată pe o perioadă t, în regim de dobândă compusă,
conduce la valoarea finală:

⎧ S0 ⋅ (1 + i )t , nu există devalorizare
⎪
⎪⎪ ⎛ 1 + i ⎞t
St = ⎨S0 ⋅ ⎜ ⎟ , există devalorizare necontrolată (I.46)
⎪ ⎝ 1 + α ⎠
⎪
⎪⎩S0 ⋅ ⎡⎣(1 + i ) ⋅ (1 + α ) ⎤⎦ , există devalorizare controlată
t

1
Factorul se numeşte factor de devalorizare, iar 1 + α se numeşte factor de
1+ α
compensare a devalorizării.
Într-o devalorizare controlată, pentru compensarea devalorizării de rată anuală α se
utilizează factorul de anulare a devalorizării, notat cu:
1 + j = (1 + i ) ⋅ (1 + α ) ⇒ j = i + α + i ⋅ α (I.47)
Coeficienţii i, j, α din relaţia (I.47) vor fi numiţi astfel:

50
i - dobândă unitară anuală reală; j - dobândă unitară anuală aparentă;
α - rata anuală a devalorizării.
Aşadar, într-o devalorizare controlată, avem:
St = S0 ⋅ ⎡⎣(1 + i ) ⋅ (1 + α ) ⎤⎦ = S0 ⋅ (1 + j )
t t
(I.48)
adică, în calculul valorii finale trebuie folosit procentul aparent de dobândă şi nu cel real.

Dacă rata devalorizării α este foarte mare în raport cu rata anuală a dobânzii reale i, α >>
i, spunem că are loc o devalorizare galopantă. Pe lângă riscul devalorizării monedei, pot exista
situaţii de excepţie (războaie, catastrofe, schimbări politice violente) al căror efect ar putea fi
imposibilitatea rambursării unor credite. Pentru a acoperi un astfel de risc, creditorul poate lua
în calcul, pe lângă coeficienţii i şi α, un alt coeficient, notat β, numit coeficient de “risc
catastrofic”.
Într-o devalorizare controlată şi un risc catastrofic controlat, avem:
1 an
1u.m. → (1 + i ) ⋅ (1 + α ) ⋅ (1 + β )
( i ,α , β )
Notăm:
1 + k = (1 + i ) ⋅ (1 + α ) ⋅ (1 + β ) = (1 + j ) ⋅ (1 + β ) ⇒ k = j + β + j ⋅ β
şi obţinem,
St = S0 ⋅ (1 + k )
t
(I.49)
unde 100 · k se va numi procentul aparent de fructificare, iar 1 + k se va numi factorul
aparent de fructificare.
Într-o devalorizare necontrolată şi un risc catastrofic necontrolat, avem:
1u.m. →
1an
(1 + i )
( i ,α , β ) (1 + α ) ⋅ (1 + β )
În concluzie, o sumă S0 plasată pe o perioadă t, în regim de dobândă compusă, conduce
la valoarea finală:
⎧
⎪ S ⋅ (1 + i )t , nu există devalorizare, nu există risc catastrofic
⎪ 0
⎪⎪ (1+ i)
t
există devalorizare, există risc catastrofic
St = ⎨S0 ⋅ ,
⎪ (1 + α ) ⋅ (1 + β )
t t
ambele necontrolate
⎪
⎪ S0 ⋅ (1 + i )t ⋅ (1 + α )t ⋅ (1 + β ) β , există devalorizare, există risc catastrofic,
⎪⎩ ambele controlate
“Paradoxul ruinării prin îmbogăţire” este:
Dacă ambele riscuri există şi nu sunt controlate şi, în plus, avem situaţia
(1 + α ) ⋅ (1 + β ) > 1 + i , rezultă St < S0. Mai mult, pe termen lung, poate rezulta
lim St = 0 (I.51)
t →∞

51
 CURS NR.10

II. OPERAŢIUNI DE SCONT

II.1. Noţiuni generale

Operaţiunile de scont sunt operaţiuni financiare specifice băncilor comerciale şi constau în

cumpărarea de către acestea a unor efecte de comerţ sau poliţe (hârtii de valoare, chitanţe,
certificate de depozit la purtător, bilete de ordine, scrisori de schimb, trate), înainte de
scadenţa lor, cu reţinerea din valoarea nominală a dobânzii până la scadenţă şi a unui
comision, adica se percepe o anumită taxă de la posesorii acestor documente financiare.
În practica bancară românească avem:
a) Operaţiunea de scontare ce presupune cumpărarea de către o bancă a unor titluri de creanţă
pe termen scurt ( maximum 90 zile), documente ce atestă proprietatea asupra unor mărfuri,
înaintea ajungerii acestora la scadenţă;
b) Operaţiunea de forfetare ce presupune cumpărarea de către o bancă a creanţelor în valută
ale exportatorului înaintea ajungerii acestora la scadenţă.
Pentru a ilustra noţiunile pe care le vom folosi în acest capitol, vom da un exemplu care nu
este suficient de general, dar este foarte semnificativ.
Să presupunem că partenerul P1 a împrumutat o sumă S0, pentru o perioadă de timp θ, cu
procentul anual p de la partenerul P2. Partenerul P1 semnează o poliţă partenerului P2 prin
care se obligă ca la scadenţa θ să-i restituie o sumă finală, notată cu K > S0, reprezentând
datoria la care se adaugă dobânzile aferente. Din diferite motive, partenerul P2 nu poate
aştepta până la scadenţa θ şi doreşte să încaseze valoarea poliţei la momentul θ1 < θ, adică
cu t = θ – θ1 ani înainte de scadenţă, adresându-se, în acest caz, unei bănci comerciale. Dacă
la momentul θ1 valoarea poliţei este K1, deţinătorul acesteia va primi din partea băncii
comerciale o sumă, notată cu Ka. La scadenţa θ, banca comercială urmează să încaseze de la
partenerul P1 valoarea integrală a poliţei, adică K.
Teoretic, deţinătorul poliţei, adică partenerul P2 ar trebui să primească , la momentul θ1,
contravaloarea poliţei egală cu K1. Practic, valoarea plătită de bancă Ka este în general mai
mică decât valoarea K1 (Ka < K1), deoarece, pentru acest serviciu banca va percepe diverse
comisioane, taxe fixe sau variabile.
Schematic, avem:
(S0, p, θ) θ1 θ2
P1 P2

(S0, p, θ1)
K1 BC

t = θ – θ1
Ka K
S

72
Notaţii şi denumiri :
- S0 reprezintă valoarea de emisiune a poliţei (valoarea iniţială a operaţiunii);
- K reprezintă valoarea nominală a poliţei (capital nominal, valoarea finală a operaţiunii);
- K1 reprezintă cursul poliţei la scontare (valoarea poliţei la momentul θ1);
- Ka reprezintă valoarea scontată a poliţei (capital scontat);
- θ reprezintă perioada de timp până la scadenţa poliţei ( exprimată în ani sau în alte unităţi de
timp);
- θ1 reprezintă perioada de timp până la încasarea poliţei sau până la scontare ( exprimată în
ani sau în alte unităţi de timp);
- t reprezintă perioada de timp de la scontare până la scadenţa poliţei ( exprimată în ani sau în
alte unităţi de timp);

Definiţie: Se numeşte scont sau taxă de scont, diferenţa dintre valoarea nominală a poliţei şi
valoarea scontată a acesteia, adică:
S = K − Ka (II.1)

În mod normal, scontul ar trebui să reprezinte valoarea dobânzii pe care ar fi produs-o

valoarea scontată Ka, dacă poliţa ar fi fost încasată la scadenţă. Din diferite motive, pentru
mărirea scontul S, se mai adaugă la valoarea dobânzii şi alte comisioane şi taxe, astfel încât
dacă p = 100 · i este procentul care se aplică valorii iniţiale a poliţei, atunci q = 100 · j este
procentul cu care se realizează scontarea, de obicei diferit de p.

Definiţie: Prin rescontare înţelegem operaţiunea financiară prin care banca vinde poliţa altei
bănci, înainte de scadenţă.

Taxa de scont poate fi utilizată şi atunci când un debitor îşi plăteşte în avans datoriile şi are
semnificaţia, în acest caz, de primă sau detaxare.

Aşadar, avem:
K = Ka + S (II.2)
adică, valoarea nominală a poliţei este suma dintre valoarea scontată şi taxa de scont.

Din K = K a + S , deducem că taxa de scont S are sens asemănător cu dobânda

corespunzătoare capitalului scontat Ka, plasat pe durata dintre scontare şi scadenţă , t = θ –
θ1, cu un anumit procent anual q = 100 · j, care poate să difere de procentul p = 100 · i.
Aşadar, ca şi în cazul dobânzii, putem discuta despre scontul simplu şi despre scontul compus.
Notaţii:
- q reprezintă procentul de scont;
- j reprezintă rata anuală de scont.
Deoarece scontul revine băncii scontatoare, aceasta caută să-l mărească prin perceperea unor
comisioane, taxe pe comisioane, alte taxe şi chiar mărind perioada până la scadenţă prin
adăugarea unor zile la bancă. Suma astfel obţinută se numeşte taxă de scont modificată totală
sau agio.
În cazul achitării datoriilor înaite de scadenţă, uneori se foloseşte scontul având semnificaţia
unei prime acordate debitorului, prin care se diminuiază datoria nominală K.

Definiţie: Taxa de scont calculată ca dobândă simplă sau ca dobândă compusă (ca mai sus)
se va numi scont raţional.

Definiţie: Orice alt rezultat care aproximează scontul raţional se va numi scont comercial.

73
Din cele prezentate mai sus, observăm că operaţiunea de scontare se face oarecum în
defavoarea posesorului poliţei.

II.2. Scont simplu

Definiţie: Se numeşte scont simplu raţional şi se notează Ssr, taxa de scont evaluată ca
dobânda simplă corespunzătoare capitalului scontat Ka, pe perioada t = θ – θ1, cu procentul
anual de scont q = 100 · j.
q tm
S sr = K a ⋅ j ⋅t sau S sr = K a ⋅ ⋅ (II.3)
100 m
după cum t se exprimă în număr întreg de ani sau în fracţiuni de an, iar procentul de scont
este unic.
Dacă perioada t se descompune în n subperioade de timp cărora le corespund procente
n
diferite de scont, t = ∑ tl , ql = 100 ⋅ jl , l = 1, n atunci avem:
l =1
n
S sr = K a ⋅ ∑ jl ⋅ tl (II.4)
l =1

Vom deduce, în cele ce urmează, diverse formule de calcul pentru scontul simplu, când se
exprimă în număr întreg de ani, iar procentul de scont este unic.

Legătura dintre capitalul nominal K şi capitalul scontat Ka (în Ssr)

Din definiţia generală a scontului , S = K – Ka , şi definiţia scontul simplu raţional, Ssr = Ka · j

· t , rezultă: K − K a = K a ⋅ j ⋅ t .
K
Aşadar, K = K a ⋅ (1 + j ⋅ t ) şi K a = .
1+ j ⋅t

Scontul simplu raţional examinat în funcţie de capitalul nominal K.

K
Din relaţiile Ssr = Ka · j · t şi K a = , deducem:
1+ j ⋅t
K ⋅ j ⋅t
S sr = (II.6)
1+ j ⋅t

Formulă de calcul pentru scont simplu comercial (Ssc)

Conform definiţiei generale, un scont comercial este o aproximare a scontului raţional.

Definiţie: Deoarece produsul j ⋅ t este relativ mic şi poate fi neglijat (fapt demonstrat în
K ⋅ j ⋅t
practica financiară) atunci în relaţia S sr = obţinem o aproximare a scont simplu
1+ j ⋅t
raţional, care va fi notată Ssc şi numită scont simplu comercial.
S sc = K ⋅ j ⋅ t (II.7)

74
Aşadar, scont simplu comercial poate fi interpretat ca fiind dobânda simplă corespunzătoare
capitalului nominal K, pe perioada t = θ – θ1, cu procentul anual de scont q = 100 · j.

Legătura dintre Ssr şi Ssc

K ⋅ j ⋅t
Din relaţiile S sr = şi S sc = K ⋅ j ⋅t deducem:
1+ j ⋅t
S sc
S sr = ; S sc = S sr ⋅ (1 + j ⋅ t ) (II.8)
1+ j ⋅t
În analogie cu expresia valorii finale din calculul dobânzii simple, St = S0 ⋅ (1 + i ⋅ t ) , putem
afirma că: Ssc reprezintă valoarea finală corespunzătoare plasării valorii iniţiale Ssr, pe
perioada t = θ – θ1, cu procentul de scont q = 100 ⋅ j .
Observăm că scontul simplu raţional convine deţinătorului poliţei, iar scontul simplu
comercial convine bănci comerciale cumpărătoare.

Legătura dintre capitalul nominal K şi capitalul scontat Ka, în cazul Ssc

Deoarece Ssc este o taxă de scont, conform definiţiei generale, avem:

S = Ssc = K – Ka (II.9)
Dar, Ssc = K · j · t (II.10)
Din (II.9) şi (II.10) deducem: K − K a = K ⋅ j ⋅ t ; K a = K ⋅ (1 − j ⋅ t )
Aşadar,
⎧ K a = K ⋅ (1 − j ⋅ t )
⎪
⎨ Ka (II.11)
⎪K = 1 − j ⋅ t
⎩
Relaţiile (II.11) dau legătura dintre Ka şi K, în cazul Ssc. Aici se impune, în mod necesar,
condiţia j · t < 1, ceea ce arată că Ssc se foloseşte pentru durate scurte de timp.

Observaţie: Indiferent de timpul de scont simplu (raţional sau comercial), capitalul scontat Ka
este strict descrescător în raport cu procentul anual de scont q = 100 · j.

Legătura dintre capitalul scontat Ka şi cursul poliţei la scontare K1,

în cazul celor două tipuri de scont simplu.

Capitalurile K şi K1 reprezintă valori finale pentru plasarea lui S0, cu procentul p = 100 · i,
respectiv, pe duratele θ şi θ1. Acceptând un plasament în regim de dobândă simplă, avem:
⎧⎪ K = S0 ⋅ (1 + i ⋅ θ )
⎨ , 0 < θ1 < θ (II.12)
⎪⎩ K1 = S0 ⋅ (1 + i ⋅θ1 )
În plus, avem:
⎧ K
⎪ , în S sr
K a = ⎨1 + j ⋅ t (II.13)
⎪ K ⋅ (1 − j ⋅ t ) , în S
⎩ sc

K 1 + i ⋅θ 1 + i ⋅θ
Din (II.12), deducem: = sau K = K1 ⋅ (II.14)
K1 1 + i ⋅ θ1 1 + i ⋅ θ1

75
 ⎧ 1 + i ⋅θ
⎪ K1 ⋅ (1 + j ⋅ t ) ⋅ (1 + i ⋅θ ) , în S sr
⎪ 1
Introducând (II.14) în (II.13), rezultă: K a = ⎨
⎪ K ⋅ (1 − j ⋅ t ) ⋅ (1 + i ⋅θ ) , în S sc
⎪⎩ 1 1 + i ⋅θ1
Inegalitatea
⎧ i
⎪⎪1 + i ⋅θ , în S sr
K a < K1 → j > ⎨ 1
(II.15)
⎪ i , în S sc
⎪⎩1 + i ⋅θ

Inegalitatea
⎧ i
⎪⎪1 + i ⋅ θ , în S sr
K a ≥ K1 → j ≤ ⎨ 1
(II.16)
⎪ i , în S sc
⎪⎩1 + i ⋅ θ

Egalitatea
⎧ i
⎪⎪1 + i ⋅θ , în S sr
K a = K1 ⇔ j = j0 = ⎨ 1
(II.17)
⎪ i , în S sc
⎪⎩1 + i ⋅θ
În relaţiile (II.15), (II.16), (II.17) s-au pus în evidenţă comparaţii între capitalul scontat Ka şi
cursul poliţei la scontare K1, în funcţie de rata anuală de scont j.

Observaţie: Din relaţiile (II.13) se poate deduce variaţia valorii scontate,

ΔK a = K a ( j0 ) − K a ( j ) , în funcţie de variaţia ratei de scont , Δj = j − j0 .
Într-adevăr,
⎧ K ⋅ Δj ⋅ t
⎪ 1+ j ⋅t 1+ j ⋅t ; în S sr
ΔK a = K a ( j0 ) − K a ( j ) = ⎨ ( 0 )( ) (II.18)
⎪ K ⋅ Δj ⋅ t; în S sc
⎩
Atunci când se returnează în avans o datorie, banca poate acorda o reducere (primă, scont) în
valoare ΔKa, dată de (II.18).

Probleme propuse:

1. O poliţă în valoarea de S0 = 12.000 u.m., este scadentă peste 10 luni şi are procentul anual
10%, regim dobândă simplă. Dacă scontarea acesteia se face cu procentele q1 = 12% sau q2 =
8%, cât va primi posesorul ei:
a) la scadenţă;
b) cu 3 luni înainte de scadenţă;

2. O poliţă a fost cumpărată, în regim dobândă simplă, cu suma de 10.000 u.m. cu procentul
anual de 12 % şi este scadentă peste 9 luni de la cumpărare. După 7 luni de la cumpărarea
poliţei, posesorul acesteia o vinde unei bănci comerciale care îi aplică un scont simplu
comercial cu un procent de scont de 15%. Se cer:
a) scontul operaţiunii;

76
b) capitalul scontat.

3. O poliţă evaluată pentru 180 zile, cu procentul anual 8%, valorează la scadenţă 25.000
u.m. Se cer:
a) suma cu care s-a cumpărat poliţa, în regim dobândă simplă;
b) suma pe care o primeşte posesorul poliţei dacă o vinde unei bănci comerciale cu o lună
înainte de scadenţă, când i se aplică un scont simplu raţional cu un procent de scont de 10%.

4. O persoană achiziţionează în urmă cu 5 luni, în regim dobândă simplă, o poliţă care

valorează astăzi 310.000 u.m., cu procentul anual 8%,. Posesorul poliţie o scontează la o
bancă comercială care îi aplică un scont simplu comercial de 10%. Poliţa este scadentă peste
10 luni de la cumpărate. Care este valoarea iniţială a poliţei şi cât i se oferă deţinătorului
poliţei la scontare?

5. O poliţă cu procentul anual de 9%, are valoarea nominală la scadenţă de 15.000 u.m. şi este
scadentă după o perioadă de 8 luni. Înainte cu 79 zile de scadenţă, poliţa este scontată la o
bancă comercială, în regim dobândă simplă, care îi aplică un procentului de scont de 10%. Se
cer:
a) valoarea iniţială a poliţei;
b) scontul simplu comercial şi raţional;
c) valoarea scontată.

6. Să presupunem că o datorie de 20.000 u.m contractată cu 9 luni în urmă trebuie rambursată

exact după cele 9 luni, odată cu dobânzile aferente corespunzătoare unui procent anual 10%,
în regim dobândă simplă. În documentele de împrumut se stipulează anumite reduceri în caz
de rambursare înainte de scadenţă, precum unele penalizări în caz de întârziere a rambursării.
Dacă debitorul se prezintă pentru achitarea datoriei cu 3 luni înainte de scadenţă, care ar
trebui să fie procentul de scont simplu comercial pentru ca debitorul să plătească:
a) mai mult decât valoarea datoriei la data scontării;
b) exact valoarea datoriei la data scontă;
c) mai puţin decât valoarea datoriei la data scontării.

II.3. Scont compus

Definiţie: Se numeşte scont compus raţional şi se notează Scr, taxa de scont evaluată ca
dobânda compusă corespunzătoare capitalului scontat Ka, pe perioada t = θ – θ1, cu
procentul anual de scont q = 100 · j.
Cu formulele din dobânda compusă, St = S0 ⋅ (1 + i ) ; Dc = St − S0 = S0 ⋅ ⎡(1 + i ) − 1⎤ ,
t t

⎣ ⎦
conform definiţiei, obţinem:
Scr = K a ⋅ ⎡(1 + j ) − 1⎤
t
(II.19)
⎣ ⎦
Cu notaţiile cunoscute
u = 1 + j reprezintă factor de fructificare anual;
1
v = u-1 = reprezintă factor de actualizare anual,
1+ j
rezultă:
S cr = K a ⋅ ( u t − 1) (II.20)

Vom deduce o serie de formule de calcul pentru scontul compus.

77
 Legătura dintre capitalul nominal K şi capitalul scontat Ka pentru Scr

Folosind definiţia generală a taxei de scont S = Scr = K − K a (II.21)

din (II.20) şi (II.21) obţinem: K − K a = K a ⋅ ⎡⎣ (1 + i )t − 1⎤⎦
⎧ K = K a ⋅ (1 + i )t
⎪
⎨ K (II.22)
⎪ K a = (1 + i )t
⎩
Formulele (II.22) dau legătura dintre K şi Ka.

Scr exprimat în funcţie de capitalul nominal K

Din (II.20) şi (II.22) ,rezultă:

1 ⎧⎪ ⎡ 1 ⎤
t
1 ⎫⎪
Scr = K a ⋅ ⎡⎣(1 + i )t − 1⎤⎦ = K ⋅ ⋅
t ⎣
⎡ (1 + i ) t
− 1⎤
⎦ = K ⋅ ⎨⎢ (1 + i ) ⋅ ⎥ − ⎬
(1 + i ) ⎪⎩ ⎣ 1 + i ⎦ (1 + i )t ⎭⎪
⎡ 1 ⎤
Scr = K ⋅ ⎢1 − t ⎥
(II.23)
⎣ (1 + i ) ⎦

Formulă de calcul pentru scont compus comercial (Scc)

Din Scr = K a ⋅ ⎡⎣ (1 + i )t − 1⎤⎦ , t > 1, rezultă:

t ( t − 1) 2
u t = (1 + j ) = 1 + Ct1 j + Ct2 j 2 + ... = 1 + jt +
t
j + ... ≅ 1 + j ⋅ t , t ∈ IN
2
(1 + i )t − 1 ≅ j ⋅ t , K a ⎡⎣(1 + i )t − 1⎤⎦ ≅ K a ⋅ j ⋅ t
Aşadar, Scc = K a ⋅ j ⋅ t (în funcţie de Ka) (II.24)
K
Scc = ⋅ j ⋅ t (în funcţie de K) (II.25)
(1 + i )t
Observaţie: Avem egalitatea Scc = S sr .

Comparaţie între Scr şi Scc, în funcţie de t

⎧⎪ Scr = K a ⋅ ⎡(1 + i )t − 1⎤
Din ⎨ ⎣ ⎦ (II.26)
⎪⎩ Scc = K a ⋅ j ⋅ t
obţinem:
u t = (1 + j ) < 1 + j ⋅ t ⇒ (1 + i )t − 1 < j ⋅ t ⇒ ;
t
• pentru t < 1 an, rezultă
K a ⋅ ⎡⎣ (1 + i )t − 1⎤⎦ < K a ⋅ j ⋅ t ⇒ Scr < Scc În acest caz, banca preferă calculul lui
Scc;
• pentru t = 1 an, rezultă evident Scr = Scc;

u t = (1 + j ) > 1 + j ⋅ t ⇒ (1 + i )t − 1 > j ⋅ t ⇒ ;
t
• pentru t > 1 an, rezultă
K a ⋅ ⎡⎣ (1 + i )t − 1⎤⎦ > K a ⋅ j ⋅ t ⇒ Scr > Scc.

78
 Legătura dintre capitalul nominal K şi capitalul scontat Ka, în cazul Scc

Cum Scc este o taxă de scont, conform definiţiei generale, avem:

S = Scc = K − K a (II.27)
Dar, Scc = Ka · j · t (II.28)
Din (II.27) şi (II.28) rezultă: K − K a = K a ⋅ j ⋅ t ; K = K a ⋅ (1 + j ⋅ t ) .
Aşadar,
⎧ K = K a ⋅ (1 + j ⋅ t )
⎪
⎨ K , la fel ca la Scr (II.29)
⎪Ka = 1 + j ⋅ t
⎩

Legătura dintre capitalul scontat Ka şi cursul poliţei K1,

în cazul celor două tipuri de scont compus

⎧⎪ K = S0 ⋅ (1 + i )θ
Acceptând regimul de dobândă compusă, avem: ⎨ , θ = θ1 + t
0 ( )
θ1
⎪⎩ 1
K = S ⋅ 1 + i

Avem: K = S0 ⋅ (1 + i ) = S0 ⋅ (1 + i ) 1 = S0 ⋅ (1 + i ) 1 ⋅ (1 + i )
θ θ +t θ t

K = K1 (1 + i )
t
(II.30)
⎧ K
⎪ (1 + j )t , în Scr
⎪
În plus, avem: K a = ⎨
⎪ K , în Scc
⎪⎩1 + j ⋅ t
⎧ ⎛ 1+ i ⎞
t

⎪ K1 ⋅ ⎜ ⎟ , în Scr
⎪ ⎝ 1+ j ⎠
Rezultă: K a = ⎨ (II.31)
( 1+ i)
t
⎪
⎪ K1 ⋅ , în Scc
⎩ 1+ j ⋅t

⎧i, în Scr
⎪
Inegalitatea, K a < K1 → j > ⎨ (1 + i )t − 1
⎪ , în Scc
⎩ t

⎧i, în Scr
⎪
Inegalitatea, K a ≥ K1 → j ≤ ⎨ (1 + i )t − 1
⎪ , în Scc
⎩ t

⎧i, în Scr
⎪
Egalitatea, K a = K1 ⇔ j = j0 = ⎨ (1 + i )t − 1
⎪ , în Scc
⎩ t

79
Observaţie: În mod analog, se poate deduce variaţia valorii scontate, ΔKa în funcţie de
variaţia ratei de scont Δj = j – j0.

Probleme propuse:

1. La data de 1.I.2004 a fost cumpărată, în regim dobândă compusă, o poliţă în valoarea de S0

= 10.000 u.m., scadentă 5 ani mai târziu şi evaluată cu procentul anual 8%. Din motive
diverse, după 3 ani de la cumpărare posesorul poliţei se prezintă la scontare. În aceste condiţii
se cer:
a) valoarea nominală a poliţei la scadenţă;
b) valoarea finală a poliţei în momentul scontării;
c) valoarea scontată a poliţei când se aplică scont compus cu procentul de scont q = 10%.

2. O poliţă a fost cumpărată, în regim dobândă compusă, cu suma de 14.000 u.m. cu procentul
anual de 10 % şi este scadentă peste 3 ani de la cumpărare. Cu 2 ani înainte de scadenţă,
posesorul acesteia o vinde unei bănci comerciale care îi aplică un scont compus raţional cu un
procent de scont de 11%. Se cer:
a) capitalul scontat operaţiunii;
b) scontul compus raţional.

3. O poliţă valorează la scadenţă, după o perioadă de 5 ani, cu procentul anual 10%, 25.000
u.m. Se cer:
a) valoarea poliţie în momentul cumpărării, în regim dobândă compusă;
b) suma pe care o primeşte posesorul poliţei dacă o vinde unei bănci cu 2 ani înainte de
scadenţă, când i se aplică un scont compus cu un procent de scont de 15%.

4. În urmă cu 3 ani, cu procentul anual 10%, o persoană a achiziţionat, în regim dobândă

compusă, o poliţă care valorează astăzi 16.000 u.m.. Posesorul poliţie o scontează la o bancă
comercială care îi aplică un scont compus de 13%, iar perioada scontată este de 2 ani. Să se
determine valoarea scontată.

5. O persoană cumpără o poliţă, în regim dobândă compusă, cu scadenţa de 4 ani, cu

procentul anual de 12% şi valoarea nominală la scadenţă de 314.703.872 u.m.. Rămânând fără
lichidităţi disponibile, după 2 luni de la cumpărarea poliţei, scontează la o bancă comercială
această poliţă. În urma negocierii procentului de scont, obţine o valoare de 14%. Se cer:
a) valoarea iniţială a poliţei;
b) valoarea scontată;
c) scontul simplu comercial şi raţional.

6. La data de 1.I.2004 o bancă a acordat, în regim dobândă compusă, un credit în valoare de

100.000 u.m., rambursabil peste 5 ani şi cu un procent anual 10%. Banca stipulează în
contractul de creditare acordarea unor reduceri pentru rambursarea în avans, precum şi
aplicarea unor penalizări în caz de întârziere a rambursării. Dacă debitorul este în măsură ca
înainte cu 6 luni să ramburseze creditul, care ar trebui să fie procentul de scont compus
comercial ce trebuie să i se aplice pentru ca debitorul să achite:
a) mai mult decât valoarea datoriei la data scontării;
b) exact valoarea datoriei la data scontă;
c) mai puţin decât valoarea datoriei la data scontării.

80
 II.4. Manevrarea taxei scontului –
ca politică monetară şi de credit
Taxa scontului reprezintă dobânda pentru creditele acordate de banca de emisiune în cadrul
operaţiunilor de rescontare. Rescontul se poate defini pentru banca de emisiune ca o achiziţie
fermă cu plata imediată a unor creanţe în termen, prezentate de băncile comerciale. Acelaşi
regim îl au şi pensiunile, ce sunt achiziţii de titluri însoţite de angajamentul de răscumpărare
la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare. Scăderea taxei scontului
determină diminuarea dobânzilor, sporirea eficienţei utilizării creditelor pentru întreprinzători,
orientându-i spre dezvoltarea activităţii pe baza contractării de capitaluri suplimentare. În
schimb, creşterea taxei scontului duce la sporirea dobânzilor, având ca efect înrăutăţirea
condiţiilor de creditare şi scăderea profitului pentru cei ce utilizează capitaluri împrumutate.
Metode manevrării taxei scontului are şi efecte contradictorii: scăderea taxei scontului duce la
emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării
economiei numai pe seama capitalurilor interne rămase.
Factorul capital străin restrânge efectele pozitive ale mecanismului taxei scontului.
Mecanismul de influenţare a taxei scontului este atenuat de o serie de factori:
• restrângerea operaţiunilor de scont în favoarea valorificării efectelor publice;
• înfăptuirea de investiţii ce nu ţin cont de conjuctura de moment.

81
 CURS NR.11

III. PLĂŢI EŞALONATE

Plata este o operaţiune financiară între doi parteneri, prin care unul dintre ei plasează
celuilalt o anumită sumă de bani, în condiţii reciproc acceptate.

Definiţie: Plăţile efectuate la anumite intervale de timp se numesc plăţi eşalonate.

Plăţile eşalonate care sunt efectuate în scopul fructificării mai sunt întâlnite sub numele
de plăţi eşalonate de plasament, iar cele care se fac în vederea rambursării unei datorii se mai
numesc plăţi eţalonate de amortizare.
O operaţiune de plăţi eşalonate este bine definită dacă se cunosc o serie de elemente, ca:
- rata operaţiunii;
- numărul de plăţi;
- momentul efectuării plăţii;
- procentul anual de dobândă;
- intervalul de timp dintre două plăţi consecutive;
- valoarea finală a tuturor plăţilor la un anumit moment;
- valoarea actuală a plăţilor la începutul operaţiunii.
Pe baza caracteristicelor plăţi eşalonate menţionate mai sus, există mai multe criterii de
clasificare a acestora.
a) După perioada de timp dintre plăţi:
- anuităţi;
- fracţionalităţi (semestrialităţi).
b) După scopul în care se efectuează:
- aplasamente;
- amortizări.
c) După varietatea sumei plătite:
- constante, dacă suma plătită este aceeaşi de fiecare dată;
- variabile, dacă suma diferă de la o plată la alta.
d) După numărul de plăţi:
- temporare, când numărul plăţilor stabilit între parteneri este finit;
- perpetue, când plăţile se efectuează pe întreaga durată a vieţii.
e) După momentul când se face plata:
- posticipate, când plata se face la sfârşitul perioadei;
- anticipate, când plata se face la începutul perioadei
f) După procentul eşalonării:
- cu procent constant pe toată durata eşalonării;
- cu procent variabil de la o perioadă la alta.
g) După momentul începerii eşalonării:
- imediate, când plăţile încep la un moment anume fixat;
- imediate, când plăţile încep cu o amânare faţă de momentul fixat.
În funcţie de elementele menţionate, din punct de vedere matematic şi economic, există
peste 750 de tipuri de plăţi eşalonate, dar, nu toate sunt frecvent întâlnite în practică. Cele mai
des întâlnite sunt valorile actuale şi finale.

Definiţie: Plăţile care se efectuiază la intervale de timp egale cu un an se numesc anuităţi.

82
 III.1. Anuităţi posticipate temporare (APT)
Definiţie: Se numesc anuităţi posticipate temporare imediate, operaţiunile de plată efectuate în
următoarele condiţii:
- anual (anuităţi), la sfârşitul fiecărui an (posticipat);
- au loc pe o perioadă de n ani (temporare);
- ratele anuale pot fi constante sau nu;
- procentul anual poate fi constant sau nu;
- imediat ce a fost fixat începutul plăţilor.

În plus, presupunem că operaţiunea de plăţi eşalonate începe imediat (fără întârziere, fără
termen de graţie).
Realizăm următoarea schemă:

0 i1 1 i2 2 i3 3 k-1 ik k n-1 in n

S1 S2 Sk Sn-1 Sn
Notăţii:
Sn( ) = valoarea finală a operaţiunii de plăţi eşalonate, desfăşurată în regim de dobândă
P

compusă (la sfârşitul ultimului an de plată);

An( ) = valoarea actuală a operaţiunii de plăţi eşalonate, la momentul iniţial al începerii
P

plăţilor.

Observaţii: Simbolul (P) din notaţie înseamnă că plăţile sunt posticipate, iar n indică durata totală
a operaţiunii.
De la prezentarea dobânzii compuse, avem formulele:
n n
St = S0 ⋅ ∏ (1 + i j ⋅ t j ), S0 = St ⋅ ∏ (1 + i j ⋅ t j )
−1

j =1 j =1

Rata (suma) Sk plasată la sfârşitul anului k , în regim de dobândă compusă, conduce la

valoarea finală:
⎧ n
S ⋅ ∏ (1 + i j ), 1 ≤ k ≤ n − 1
( Sk )t = ⎪⎨ k j =k +1 (III.1)
⎪S , k = n
⎩ n
Valoarea finală a întregii operaţiuni se obţine prin sumarea după k în relaţia (III.1) este:
n −1 n
S n( P ) = ∑ S k ⋅ ∏ (1 + i j ) + S n (III.2)
k =1 j = k +1
n
Definiţie: Produsul ∏ (1 + i ) = (1 + i ) ⋅ (1 + i ) ⋅ ... ⋅ (1 + i )
j =1
j 1 2 n se numeşte factorul de fructificare

globală.

Particularizări ale relaţiei (III.2) :

1) Procente constante: p1 = p2 = … = pn = p; rate distincte

n −1 n −1 n
Sn( p ) = ∑ Sk ⋅ (1 + i ) ⋅ (1 + i ) ⋅ ... ⋅ (1 + i )+ Sn = ∑ Sk ⋅ (1 + i ) + Sn = ∑ Sk ⋅ (1 + i )
n−k n−k

k =1 n − k ori k =1 k =1

Aşadar,

83
 n
S n( p ) = ∑ S k ⋅ (1 + i )
n−k
(III.4)
k =1

2) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S; procente distincte

n −1 n ⎡ n −1 n ⎤
S n( p ) = ∑ S ⋅ ∏ (1 + i j ) + S = S ⋅ ⎢ ∑ ∏ (1 + i j ) + 1⎥
k =1 j = k +1 ⎣ k =1 j = k +1 ⎦
Aşadar,
⎡ n −1 n ⎤
S n( p ) = S ⋅ ⎢ ∑ ∏ (1 + i j ) + 1⎥ (III.5)
⎣ k =1 j = k +1 ⎦
Elementul valorii finale a operaţiunii de plăţi eşalonate, desfăşurată în regim de dobândă
compusă (la sfârşitul ultimului an de plată) când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi
procente distincte, este rata ce se calculează după formula:
S ( p)
S = n −1 n n
∑ ∏ (1 + i j ) + 1
k =1 j = k +1

3) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S, procente egale: p1 = p2 = … = pn = p

Din (III.4) , obţinem:
n n
S n( p ) = ∑ S ⋅ (1 + i ) = S ⋅ ∑ (1 + i ) = S ⋅ ⎡(1 + i ) + (1 + i ) + " + (1 + i ) + 1⎤ =
n−k n−k n −1 n−2

k =1 k =1
⎣ ⎦

(1 + i ) − 1 = S ⋅ (1 + i )
n n
−1
=S⋅
(1 + i ) − 1 i
Aşadar,
u n −1
S n( p ) = S ⋅ (III.6)
i
Elementele valorii finale a operaţiunii de plăţi eşalonate, desfăşurată în regim de dobândă
compusă (la sfârşitul ultimului an de plată) când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi
procente egale: p1 = p2 = … = pn = p sunt:
S n( p ) ⋅ i
- Rata: S =
(1 + i ) − 1
n

(1 + i ) S n( )
n
−1 p
- Procentul anual îl determinăm din formula: =
i S
⎛ S ⋅i ⎞ ( p)
lg ⎜⎜ n + 1⎟⎟
S
- Perioada de plasare: n = ⎝ ⎠
lg (1 + i )

Definiţie: Se numesc anuităţi posticipate temporare amânate, operaţiunile de plată efectuate în

următoarele condiţii:
- anual (anuităţi), la sfârşitul fiecărui an (posticipat);
- au loc pe o perioadă de n ani (temporare);
- ratele anuale pot fi constante sau nu;
- procentul anual poate fi constant sau nu;
- cu o anumită întârziere faţă de momentul fixat începutului plăţilor.

84
Observaţie: Dacă operaţiunea nu ar începe imediat, ci cu o întârziere de r ani, formula (III.2)
devine:
n −1 n
(P)
Sn r = ∑ S ⋅ ∏ (1 + i ) + S
k = r +1
k
j = k +1
j n (III.3)

În continuare, determinăm valoarea actuală a întregii operaţiuni.

Valoarea actuală (la momentul începerii plăţilor) a ratei Sk plătită la sfârşitul anului k,
este:
k
( Sk )0 = Sk ⋅ ∏ (1 + i j )
−1
(III.7)
j =1

Valoarea actuală a întregii operaţiuni se obţine prin sumarea după k, în relaţia (III.7):
n k
An( p ) = ∑ Sk ⋅ ∏ (1 + i j )
−1
(III.8)
k =1 j =1

1
Definiţie: Coeficientul se numeşte factorul de actualizare globală.
(1 + i1 ) ⋅ (1 + i2 ) ⋅ ... ⋅ (1 + in )
Particularizări ale relaţiei (III.8) :
1) Procente constante: p1 = p2 = … = pn = p, rate distincte
n
An( p ) = ∑ S k ⋅ (1 + i )
−k
(III.10)
k =1

2) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S; procente distincte

n k
An( p ) = S ⋅ ∑∏ (1 + i j )
−1
(III.11)
k =1 j =1

Elementul valoarii actuale a operaţiunii de plăţi eşalonate, la momentul iniţial al începerii plăţilor
când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi procente distincte este rata ce se calculează după
formula:
An( p )
S= n k
∑∏ (1 + i j )
−1

k =1 j =1

3) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S, procente egale: p1 = p2 = … = pn = p

Din (III.10), rezultă:
n ⎡ 1 1 1 ⎤
An( p ) = S ⋅ ∑ (1 + i ) = S ⋅ ⎢
−k
+ + " + ⎥=
⎢⎣1 + i (1 + i ) (1 + i ) ⎥⎦
2 n
k =1

n n
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
⎜ ⎟ −1 ⎜ ⎟ −1 1 − (1 + i )
−n
1 ⎝ 1+ i ⎠ ⎝ 1+ i ⎠
=S⋅ ⋅ =S⋅ =S⋅
1+ i 1 − i i
−1
1+ i
Aşadar,
1 − vn
An( p ) = S ⋅ (III.12)
i

85
Elementele valoarii actuale a operaţiunii de plăţi eşalonate, la momentul iniţial al începerii
plăţilor când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi procente egale: p1 = p2 = … = pn = p
sunt:
An( p ) ⋅ i
- Rata: S =
1 − (1 + i )
−n

1 − (1 + i )
−n
An( p )
- Procentul anual îl determinăm din formula: =
i S
⎛ A ⋅i ⎞ ( p)
lg ⎜⎜1 − n ⎟
⎝ S ⎟⎠
- Perioada de plasare: n = −
lg (1 + i )

Observaţie: În frecvente cazuri, avem rate egale – procente egale, adică prezintă un interes
deosebit formulele:
⎧ ( p) (1 + i ) −1
n
un −1
⎪ Sn = S ⋅ =S⋅
⎪ i i
⎨ ⇒ (III.13)
1 − (1 + i )
−n
⎪ ( p) 1 − vn
⋅ (1 + i ) = u n
n
⎪⎩ An = S ⋅ i
=S⋅
i
Sn( ) = u n ⋅ An( )
p p
(III.14)
Observaţie: Dacă operaţiunea nu ar începe imediat, ci cu o întârziere de r ani, formula (III.8)
devine:
n k
Sk ⋅ ∏ (1 + i j )
−1
An( pr ) = ∑
k = r +1 j =1
(III.9)

Probleme propuse:

1. La fiecare sfârşit de an, patru ani consecutivi se plasează sumele: 2.000 u.m., 5.000 u.m.,
4.000 u.m. şi respectiv 7.000 u.m., cu procentele anuale de 10%, 15%, 12%, rspectiv 20%. Să se
determine valoarea fondului acumulată la finele celui de-al patrulea an şi valoarea actuală la
începutul primului an de plată a acestor plasamente eşalonate.

2. O asociaţie plasează patru ani consecutiv, la sfârşitul fiecărui an sumele: 5.000 u.m., 10.000
u.m., 12.000 u.m. şi respectiv 8.000 u.m., cu procentul anual unic de 25%. Pentru aceste
plasamente care este valoarea finală acumulată la finele celui de-al patrulea an şi valoarea
actuală la începutul primului an de plată a acestor operaţiuni eşalonate.

3. Timp de patru ani, plasăm la sfârşitul fiecărui an, suma de 10.000 u.m., iar procentele anuale
sunt 23%, 25%, 30%, rspectiv 20%. Să se determine valoarea finală acumulată la finele celui de-
al patrulea an şi valoarea actuală la începutul primului an de plată eşalonată.

4. Suma de 15.000 u.m. este plasată de către o persoană la finele fiecărui an, timp de cinci ani, cu
procentul anual de 20%. Care este valoarea finală acumulată la sfârşitul celui de al cincilea an şi
valoarea actuală la începutul primului an de plată a acestor plasamente eşalonate?

86
5. În vederea achiziţionării unui bun, o societate, vrea să dispună peste cinci ani de suma de
200.000 u.m.. Ce sumă ar trebui să plaseze în ultima zi a fiecărui an pentru a obţine suma dorită,
dacă se aplică un procent anual constant de 20%?

6. Timp de cinci ani, la sfârşitul fiecărui an se plasează o sumă cu procentul anual de 10%. Suma
de 250.000 u.m. este valoarea actuală a acestei operaţiuni eşalonate la începutul anului primei
depuneri. Cât s-a plasat anual pentru această operaţiune financiară?

7. Dacă valoarea actuală a unei operaţiuni financiare eşalonate la începutul anului primei
depuneri este de 42.551,496 u.m., atunci cu ce procent anual trebuie plasată suma de 12.000,
timp de patru ani, la sfârşitul fiecărui an.

8. Câţi ani trebuie să se plaseze o persoană, suma de 11.000 u.m., la sfârşitul fiecărui an, cu
procentul anual se 15%, pentru ca aceasta să dispună la final de suma de 121.734,76 u.m.?

III.2. Anuităţi anticipate temporare (AAT)

Definiţie: Se numesc anuităţi anticipate temporare imediate, operaţiunile de plată efectuate în
următoarele condiţii:
- anual (anuităţi), la începutul fiecărui an (anticipat);
- au loc pe o perioadă de n ani (temporare);
- ratele anuale pot fi constante sau nu;
- procentul anual poate fi constant sau nu;
- imediat ce a fost fixat începutul plăţilor.

În plus, presupunem că operaţiunea de plăţi eşalonate începe imediat (fără întârziere).

Realizăm următoarea schemă:

0 i1 1 i2 2 i3 3 k-1 ik k n-1 in n

S1 S2 S3 Sk Sn
Notaţii:
Sn( ) = valoarea finală a operaţiunii de plăţi eşalonate (la sfârşitul ultimului an de plată);
A

An( ) = valoarea actuală a operaţiunii de plăţi eşalonate, la momentul iniţial al începerii

A

plăţilor.

Observaţie: Simbolul (A) reprezintă “anticipat”, iar simbolul n reprezintă durata totală a
operaţiunii.

Rata Sk plătită la începutul anului k, în regim de dobândă compusă, conduce la valoarea

finală:
n
( Sk )t = Sk ⋅ ∏ (1 + i j ) (III.15)
j =k

Valoarea finală a întregii operaţiuni se obţine prin sumarea după k în relaţia (1):
n n
S n( A) = ∑ Sk ⋅ ∏ (1 + i j ) (III.16)
k =1 j =k

Particularizări ale relaţiei (III.16) :

1) Procente constante: p1 = p2 = … = pn = p, rate distincte

87
 n
n − ( k −1)
S n( A) = ∑ S k ⋅ (1 + i ) (III.18)
k =1
2) Rate constante: S1 = S2 = … = Sn = S, procente distincte
n n
Sn = S ⋅ ∑∏ (1 + i j )
( A)
(III.19)
k =1 j = k

Elementul valorii finale a operaţiunii de plăţi eşalonate, desfăşurată în regim de dobândă

compusă (la sfârşitul ultimului an de plată) când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi
procente distincte, este rata ce se calculează după formula:
S ( A)
S= n nn
∑∏ (1 + i j ) k =1 j = k

3) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S, procente egale: p1 = p2 = … = pn = p

n
n − ( k −1)
S n( A) = S ⋅ ∑ (1 + i ) = S ⋅ ⎡(1 + i ) + (1 + i ) + " + (1 + i ) ⎤ =
n n −1

k =1
⎣ ⎦

(1 + i ) (1 + i )
n n
−1 −1
= S ⋅ (1 + i ) ⋅ = S ⋅ (1 + i ) ⋅
1+ i −1 i
Deci:
(1 + i )
n
un −1 −1
S n = S ⋅ (1 + i )
( A)
⋅ = S ⋅u ⋅
(III.20)
i i
Elementele valorii finale a operaţiunii de plăţi eşalonate, desfăşurată în regim de dobândă
compusă (la sfârşitul ultimului an de plată) când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi
procente egale: p1 = p2 = … = pn = p sunt:
Sn( A) ⋅ i
- Rata: S =
(1 + i ) ⎡⎣(1 + i ) − 1⎤⎦
n

(1 + i ) S n( A)
n
−1
- Procentul anual îl determinăm din formula: (1 + i ) =
i S
⎛ S ⋅i ⎞( A)
lg ⎜⎜ n + 1⎟⎟
S (1 + i ) ⎠
- Perioada de plasare: n = ⎝
lg (1 + i )

Definiţie: Se numesc anuităţi anticipate temporare amânate, operaţiunile de plată efectuate în

următoarele condiţii:
- anual (anuităţi), la începutul fiecărui an (anticipat);
- au loc pe o perioadă de n ani (temporare);
- ratele anuale pot fi constante sau nu;
- procentul anual poate fi constant sau nu;
cu o anumită întârziere faţă de momentul fixat începutul plăţilor.

Observaţie: Dacă operaţiunea ar începe cu o întârziere de r ani, formula (III.16) devine:

n n
S n( Ar ) = ∑ S ⋅ ∏ (1 + i )
k = r +1
k
j =k
j (III.17)

În continuare, se determină valoarea actuală a întregii operaţiuni.

Valoarea actuală corespunzătoare ratei Sk, plasată la începutul anului k, este:

88
 ⎧ S1 , k = 1
( Sk )0 = ⎪⎨ S ⋅ k −1 1 + i −1 , k ≥ 2, k ∈ N , k ≤ n (III.21)
⎪ k ∏ ( j )
⎩ j =1

Valoarea actuală a întregii operaţiuni de plăţi eşalonate se obţine prin sumarea după k în (III.21):
n k −1
An( A) = S1 + ∑ S k ⋅ ∏ (1 + i j )
−1
(III.22)
k =2 j =1

Observaţie: Dacă operaţiunea începe cu întârziere de r ani (deci din anul al r+1-lea), formula
(III.22) ,devine:
n k −1
Sk ⋅ ∏ (1 + i j )
−1
An( ↓Ar) = ∑
k = r +1 j =1
(III.23)

Particularizări ale relaţiei (III.22) :

1) Procente constante: p1 = p2 = … = pn = p, rate distincte
n n
An( A) = S1 + ∑ S k ⋅ (1 + i ) = ∑ S k ⋅ (1 + i )
1− k 1− k

k =2 k =1
n
An( A) = ∑ S k ⋅ (1 + i )
1− k
(III.24)
k =1

2) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S, procente distincte

⎡ n k −1 −1 ⎤
An( A) = S ⋅ ⎢1 + ∑∏ (1 + i j ) ⎥ (III.25)
⎣ k = 2 j =1 ⎦
Elementul valoarii actuale a operaţiunii de plăţi eşalonate, la momentul iniţial al începerii plăţilor
când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi procente distincte, este rata ce se calculează
după formula:
An( A)
S= n k −1
1 + ∑∏ (1 + i j )
−1

k = 2 j =1

3) Rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S, procente egale: p1 = p2 = … = pn = p

n ⎡ 1 1 ⎤
An( A) = S ⋅ ∑ (1 + i ) = S ⋅ ⎢1 +
1− k
+ ... + ⎥=
(1 + i ) ⎥⎦
n −1
k =1 ⎢⎣ 1 + i
n
⎛ 1 ⎞
⎜ ⎟ −1 1 − (1 + i )
−n
⎝ 1+ i ⎠
=S⋅ = S ⋅ (1 + i ) ⋅
1 i
−1
1+ i
Deci ,
1 − (1 + i )
−n
1 − vn
An = S ⋅ (1 + i ) ⋅
( A)
= S ⋅u ⋅
(III.26)
i i
Elementele valoarii actuale a operaţiunii de plăţi eşalonate, la momentul iniţial al începerii
plăţilor când avem rate egale: S1 = S2 = … = Sn = S şi procente egale: p1 = p2 = … = pn = p
sunt:
An( A) ⋅ i
- Rata: S =
(1 + i ) ⎡⎣1 − (1 + i ) ⎤⎦
−n

89
 (1 + i ) ⎡⎣1 − (1 + i ) ⎤
−n
( A)
- Procentul anual îl determinăm din formula: ⎦ = An
i S
⎛ ( p)
A ⋅i ⎞
lg ⎜⎜1 − n ⎟
⎝ S (1 + i ) ⎟⎠
- Perioada de plasare: n = −
lg (1 + i )

Probleme propuse:

1. Dacă patru ani consecutiv, la fiecare început de an, se plasează sumele 2.000 u.m., 5.000 u.m.,
8.000 u.m. şi respectiv 6.000 u.m. cu procentele anuale 9%, 11%, 12% şi 10%, atunci care este
valoarea fondului acumulat la sfârşitul celui de al patrulea an şi care este valoarea actuală la
începutul primului an de plată a acestor plasamente?

2. Plasând trei ani consecutiv, la începutul fiecărui an, sumele 2.000 u.m., 3.000 u.m. şi respectiv
2.500 u.m., cu procentul anual unic de 10%. Pentru aceste plasamente care este valoarea finală
acumulată la finele celui de-al treilea an şi valoarea actuală la începutul primului an de plată a
acestor operaţiuni eşalonate.

3. Timp de patru ani, plasăm la începutul fiecărui an, suma de 5.000 u.m., iar procentele anuale
sunt 13%, 15%, 10%, rspectiv 12%. Să se determine valoarea finală acumulată la finele celui de-
al patrulea an şi valoarea actuală la începutul primului an de plată eşalonată.

4. În vederea strângerii unui fond bănesc o asociaţie de locatari plasează anual timp de 6 ani, la
începutul fiecărui an sume de 20.000 u.m., cu procentul anual unic de 15%. Pentru aceste
plasamente care este valoarea finală acumulată la finele celui de-al doisprezecelea an şi valoarea
actuală la începutul primului an de plată eşalonată.

5. În vederea achiziţionării unui bun, o societate comercială, vrea să dispună peste patru ani de
suma de 115.011,63102 u.m.. Ce sumă ar trebui să plaseze în prima zi a fiecărui an pentru a
obţine suma dorită, dacă se aplică un procent anual constant de 11%?

6. În scopul achitării unei datorii s-a convenit ca timp de zece ani, la începutul fiecărui an, să se
plătească o rată, cu procentul anual de 13%. Dacă ar trebui ca toate cele zece rate să fie înlocuite
cu una singură, efectuată la începutul primului an de plată eşalonată, atunci aceasta ar fi:
613.165,89 u.m.. Să se determine valoarea ratei.

7. În ziua de 1. I. XXXX, se plasează suma de 15.000 u.m., timp de patru ani. În ultima zi a
plasamentului valoarea finală a acestei operaţiunieste de 78.417,02115 u.m.. Cu ce procent s-a
făcut această operaţiune?

8. La începutul anului primei plasări valoarea actuală a operaţiunii de plăţi eşalonate este de
41.842,2238 u.m.. pentru această operaţiune financiară se plasează la sfârşitul fiecărui an suma
de 12.000 u.m., cu procentul anual de 10%. Câţi ani durează operaţiunea?

90
 CURS NR.12

IV. RAMBURSAREA ÎMPRUMUTURILOR

Creditul este o relaţie bănească ce se stabileşte între o persoană fizică sau juridică,
ce se numeşte creditor, care acordă un împrumut de bani sau vinde mărfuri sau servicii pe
datorie, şi o altă persoană fizică sau juridică, ce se numeşte debitor, care primeşte împrumutul
sau cumpără pe datorie sau creditul reprezintă împrumutul acordat cu titlu rambursabil şi
condiţionat de obicei de o dobândă sau chiar obligaţia bănească sau datoria celui creditat sau a
debitorului.
În general, prin împrumut se înţelege o operaţiune financiară prin care un partener
P1 plasează o sumă de bani de care el dispune la un moment dat, altui partener P2, în anumite
condiţii reciproc acceptate şi pe o anumită perioadă de timp. În aceste ipoteze, partenerul P2
are nevoie de această sumă de bani. De regulă, P1 se numeşte creditor, iar P2 se numeşte
debitor. În urma acestei operaţiuni financiare de împrumut, la momentul stabilit de ambele
părţi, partenerul P2 va înapoia banii de care a beneficiat şi dobânzile aferente.

Definiţie: Operaţiunea financiară prin care partenerul P2 restituie partenerului P1 suma de

care a beneficiat şi dobânzile aferente se numeşte rambursare sau amortizare a
împrumutului.

Definiţie: Dacă împrumutul nu se mai înapoiază parţial sau total, atunci el se numeşte parţial
sau total nerambursabil.

Împrumutul este o operaţiune financiară vectorială. Observăm că operaţiunea

financiară de împrumut are două componente, creditarea şi rambursarea, şi în funcţie de
acestea se poate face o clasificare a împrumuturilor, atât după modul în care se face creditarea
cât şi după modul în care se face rambursarea. În general cele două operaţiuni financiare nu au
loc în acelaşi timp, aşadar nu este aceeaşi valoarea finală corespunzătoare acestora, dar este
aceeaşi valoarea actuală a rambursării, adică valoarea împrumutată, evaluată la începutul
rambursării ei. Dacă creditarea şi rambursarea se desfăşoară succesiv, atunci valoarea finală a
creditării coincide cu valoarea actuală a rambursării.
Deoarece amortizarea unui împrumut se face printr-o succesiune de plăţi eşalonate,
toate rezultatele din paragraful anterior rămân valabile.
Notaţii:
V0 – valoarea iniţială a împrumutului;
t – durata operaţiunii de amortizare;
n
tk , k = 1, n – durate dintre două plăţi consecutive; t = ∑ tk
k =1

ik , k = 1, n – dobânda anuală unitară corespunzătoare perioadei tk;

Qk , k = 1, n – amortismentul plătit în perioada tk ( parte din V0 a datoriei care se achită la un
n
moment stabilit din intervalul de timp tk ); V0 = ∑ Qk ;
k =1

d k , k = 1, n – dobânda calculată asupra datoriei rămase, dobândă plătită în perioada tk;

Sk , k = 1, n – rata plătită în perioada tk, stabilită în funcţie de valorile amortismentului şi
dobânzii;

91
Rk , k = 1, n – valoarea achitată din împrumutul V0 sau parte din datorie, amortizată în
k
primele k perioade (suma primelor k amortismente, Rk = ∑ Qm );
m =1

Vk , k = 1, n – parte din datoria rămasă de amortizat, după epuizarea primelor k perioade,

k
Vk = V0 − ∑ Qm .
m =1
Caracteristicile rambursării:
- plăţile se efectuează anual, posticipat sau anticipat, prin rate egale sau nu;
- perioada de timp pe care se desfăşoară operaţiunea este determinată, precum şi numărul
plăţilor;
- plăţile încep imediat ce s-a stabilit începerea rambursării;
- procentele sunt constante sau variabile de la un an la altul.
Aşadar, caracteristic pentru această rambursare este faptul că rata plătită în perioada
de timp tk este formată din amortismentul Qk şi valoarea dobânzii dk, calculate pentru
datoria rămasă la începutul perioadei tk, şi întotdeauna are loc egalitatea:
S k = Qk + d k , (∀) k = 1, n .
Pentru valoarea dobânzii dk din perioada tk, putem defini S (dk) – valoarea finală a
dobânzii dk şi A (dk) – valoarea actuală a dobânzii dk, calculate în raport cu sfârşitul
ultimului an de plată, respectiv în raport cu începutul primului an de plată. Spunem că
valorile:
S (d) = S (d1) + S (d2) + ... + S (dn) şi
A (d) = A (d1) + A (d2) + ... + A (dn)
reprezintă “ costul împrumutului”, evaluat la cele două momente de timp la care am calculate
valorile finale, respective actuale ale dobânzilor. În funcţie de aceste date se pot determina
formulele de calcul, în funcţie de condiţiile în care se desfăşoară operaţiunea financiară de
împrumut. Aceste expresii fiind destul de complicate, vom folosii doar câteva dintre ele şi un
tablel de grupare a datelor care să ofere o viziune de ansamblu asupra evoluţiei rambursării,
numit tabelul de amortizare.

IV.1 Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi posticipate

(rate anuale posticipate), cu procent unic
Definiţie: Rambursarea împrumuturilui prin plată posticipată cu dobândă calculată
posticipat presupune achitarea la sfârşitul fiecărei perioade tk a valorii amortismentului şi
a dobânzii calculate la suma nerambursată la începutul perioadei respective.

Caracteristicile rambursării împrumuturilor prin anuităţi posticipate:

- plăţile se efectuează anual;
- ratele (amortismente + dobânzi) se plătesc la fiecare sfârşit de an;
- operaţiunea durează n ani; ratele pot fi egale sau nu;
- amortismentele pot fi egale sau nu;
- plata datoriei începe imediat ce s-a stabilit începerea rambursării.

Se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

Anii Datoria la Dobânda Amorti Rata anuală (Sk) Valoarea Datoria la

92
 (k) început de (dk) sment achitată (Rk) sfârşit de an
an (Vk-1) (Qk) (Vk)
1 V0 d1 = V0 i Q1 S1 = Q1 + d1 = R1 = Q1 V1 = V0 – Q1
= Q1 + V0i
2 V1 d2 = V1 i Q2 S 2 = Q2 + d 2 = R2 = Q1 + Q2 V2 = V1 – Q2
= Q2 + V1i
# # # # # # #
k Vk-1 dk = Vk-1 i Qk S k = Qk + d k = Rk = Q1 + Q2 Vk = Vk-1 –
= Qk + Vk −1i + ... + Qk Qk
# # # # # # #
n Vn-1 dn = Vn-1 i Qn S n = Qn + d n = Rn = Q1 + Q2 Vn = Vn-1 –
= Qn + Vn −1i +...+ Qn = V0 Qn = 0

Revenind la problema rambursării unui împrumut cu voloarea iniţială V0 prin

anuităţi posticipate, avem cazurile:
- rambursarea cu amortismente egale, ceea ce înseamnă că fiacare cotă plătită acoperă o
aceeaşi valoare din V0;
- rambursarea prin rate egale, adică în fiacare perioadă de timp o aceeaşi sumă.

Se pot deduce următoarele relaţii de calcul.

- Ultima rată, (Sn)
Din ultimele două coloane ale tabelului şi linia a n-a rezultă:
S n = Qn + d n = Qn + Vn −1 ⋅ i ⎫
⎬ Sn = Qn + Qn ⋅ i = Qn ⋅ (1 + i ) (IV.1)
Vn −1 = Qn ⎭
Aşadar, ultima rată este dată de ultimul amortisment la care se adaugă dobânda
corespunzătoare acestuia pe un an de zile (Qn · i).
- Relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi amortismentele (Qk):
Din ultima coloană a tabelului, prin sumare rezultă:
V1 + V2 + ... + Vn −1 + Vn = V0 + V1 + V2 + ... + Vn −1 − ( Q1 + Q2 + ... + Qn )
Cum Vn = 0, obţinem:
n
V0 = ∑ Qk (IV.2)
k =1
Aşadar, suma împrumutată coincide cu suma tuturor amortismentelor.
- Relaţia dintre ratele (Sk) şi amortismentele (Qk)
Făcând diferenţa dintre două rate consecutive, obţinem:
S k +1 − S k = Qk +1 − Qk + (Vk − Vk −1 ) ⋅ i ⎪⎫
⎬ ⇒ S k +1 − S k = Qk +1 − Qk + ( −Qk ) ⋅ i
Vk − Vk −1 = −Qk ⎪⎭
Sk +1 − S k = Qk +1 − Qk ⋅ (1 + i ) , k = 1, n − 1 (IV.3)
Distingem două cazuri particulare:

1) Amortismente egale:

În cazul amortismente egale posticipate, plăţile se efectuează la sfârşitul fiecărui an. Aşadar,
valorile dk sunt diferite.

93
- Amortismentul anual
Q1 = Q2 = ... = Qn ⎫
⎪ V0
n
⎬ ⇒ Qk = , k = 1, n
V0 = ∑ Qk ⎪ n
k =1 ⎭
Aşadar,
V0 V0
S k +1 − S k = − ⋅ (1 + i ) sau
n n
V
S k +1 = S k − 0 ⋅ i (IV.4)
n
Din (IV.4) se poate deduce valoarea unei rate oarecare în funcţie de valoarea împrumutată V0.
Prin urmare, în cazul amortismentelor egale, ratele succesive formează o progresie aritmetică
V
descrescătoare cu raţia − 0 ⋅ i .
n
- Datoria rambursată:
V
Rk = k ⋅ 0 ;
n
- Datoria rămasă:
(n − k ) ⋅ V0
Vk = ;
n
- Dobânda anuală:
(n − k + 1) ⋅ i
dk = ⋅ V0 ;
n
- Valoarea finală a tuturor dobânzilor:
n ⋅ (1 + i ) n +1 − (n + 1) ⋅ (1 + i ) n + 1
S (d ) = ⋅V0 ;
n ⋅i
- Valoarea actuală a tuturor dobânzilor:
n ⋅ (1 + i ) n +1 − (n + 1) ⋅ (1 + i) n + 1
A(d ) = ⋅V0 .
n ⋅ i ⋅ (1 + i )n

În acest caz, se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

k Vk-1 dk Qk Sk Rk Vk
1 V0 d1 = V0 i V0 S1 = Q1 + d1 = V0 (n − 1)V0
Q1 = R1 = V1 =
n = Q1 + V0i n n

2 V1 d2 = V1 i V0 S 2 = Q2 + d 2 = V0 (n − 2)V0
Q2 = R2 = 2 V2 =
n = Q2 + V1i n n

# # # # # # #
k Vk-1 dk = Vk-1 i V0 S k = Qk + d k = V (n − k )V0
Qk = Rk = k 0 Vk =
n = Qk + Vk −1i n n

# # # # # # #
n Vn-1 dn = Vn-1 i V0 S n = Qn + d n = Rn = V0 Vn = 0
Qn =
n = Qn + Vn −1i

94
 2) Rate sau anuităţi egale
S1 = S2 = … = Sn = S

- Rata anuală:
i ⋅ (1 + i )n
Sk = S = ⋅V0
(1 + i )n − 1
Justificare:
Relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi rata egală (S)
S1 = S2 = … = Sn = S
0 1 2 n-1 n
V0
S S S S
Suma împrumutată V0 trebuie să reprezinte valoarea actuală a şirului de anuităţi constante
1 1
posticipate, indicat în schemă. Dacă v = = este factorul de actualizare, avem:
u 1+ i
(
V0 = S ⋅ v + S ⋅ v 2 + ... + S ⋅ v n = S ⋅ v ⋅ 1 + v + ... + v n −1 = )
vn − 1 1 − vn
= S ⋅v⋅ =S⋅
v −1 i
Aşadar,
(1 + i )n − 1
V0 = ⋅S (IV.9)
i ⋅ (1 + i ) n
sau
i ⋅ (1 + i ) n
Sk = S = ⋅V0 (IV.10)
(1 + i) n − 1
- Amortismentul anual:
i ⋅ (1 + i )k −1
Qk = ⋅ V0 ;
(1 + i) n − 1
Justificare: Din (IV.3), rezultă
Qk +1 = Qk ⋅ (1 + i ) (IV.5)
adică, amortismentele succesive formează o progresie geometrică crescătoare cu raţia u = 1
+ i. În acest caz, se poate exprima oricare amortisment în funcţie de primul amortisment Q1:
Qk = Q1 ⋅ (1 + i ) , k = 1, n
k −1
(IV.6)
Relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi primul amortisment (Q1), în cazul ratelor egale
n n
V0 = Q1 + Q2 + ... + Qn = ∑ Qk = Q1 ⋅ ∑ (1 + i )
k −1
=
k =1 k =1

⎤ =Q ⋅(
1+ i)
n
−1
= Q1 ⋅ ⎡1 + (1 + i ) + (1 + i ) + ... + (1 + i )
2 n −1

⎣ ⎦ 1
i
Aşadar, avem:
(1 + i )
n
−1
V0 =Q ⋅ 1 (IV.7)
i
95
 un −1
Deoarece, factorul se găseşte în tabele, din relaţia (IV.7) se poate deduce, cu uşurinţă,
i
primul amortisment în funcţie de suma împrumutată.
i
Q1 = V0 ⋅ n , u = 1 + i (IV.8)
u −1
- Datoria rambursată:
(1 + i )k − 1
Rk = ⋅V0
(1 + i )n − 1
- Datoria rămasă:
(1 + i )n − (1 + i )k
Vk = ⋅V0 ;
(1 + i )n − 1
- Dobânda anuală:
(1 + i )n − (1 + i )k −1
dk = ⋅ i ⋅V0 ;
(1 + i )n − 1
- Valoarea finală a tuturor dobânzilor:
(1 + i )n −1 ⎡⎣(1 + i )n +1 − (n + 1) ⋅ i − 1⎤⎦
S (d ) = ⋅V0 ;
(1 + i )n − 1
- Valoarea actuală a tuturor dobânzilor:
(1 + i ) n +1 − (n + 1) ⋅ i − 1
A(d ) = ⋅ V0 .
(1 + i ) ⋅ ⎡⎣ (1 + i ) n − 1⎤⎦

În acest caz, se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

k Vk-1 dk Qk Sk Rk Vk
1 V0 d1 = S − Q1 i S R1 = Q1 V1 = V0 –
Q1 = V0 ⋅
(1 + i )
n
−1 Q1

2 V1 d 2 = S − Q2 Q2 = Q1 ⋅ (1 + i ) S R2 = Q1+ Q2 V2 = V1 –
Q2
# # # # # # #
k Vk-1 d k = S − Qk Qk = Q1 ⋅ (1 + i ) k −1 S Rk = Q1 + Q2 Vk = Vk-1 –
+ ... + Qk Qk
# # # # # # #
n Vn-1 d n = S − Qn Qn = Q1 ⋅ (1 + i ) n −1 S Rn = Q1 + Q2 Vn = Vn-1 –
+...+ Qn = V0 Qn = 0

Datoria rambursată după primii k ani

Rk = Q1 + Q2 + ... + Qk
Distingem două cazuri:
- Amortismente egale
V
Q1 = Q2 = ... = Qn = 0
n

96
 k
Rk = ⋅V0 (IV.11)
n
- Rate egale
⋅⋅
Qk , u = 1 + i, Qk = Q1 ⋅ (1 + i )
k −1
S1 = S 2 = ... = S n = S ⇒
⋅⋅
Rk = Q1 + Q2 + ... + Qk = Q1 + Q1 ⋅ u + Q1 ⋅ u 2 + ... + Q1 ⋅ u k −1 =
uk −1
( )
= Q1 1 + u + u 2 + ... + u k −1 = Q1 ⋅
u −1
uk −1
Rk = Q1 ⋅ (IV.12)
i

Datoria rămasă după epuizarea primilor k ani

Vk = V0 − Rk
- Amortismente egale
k
Vk = V0 − ⋅ V0
n
n−k
Vk = ⋅V0 (IV.13)
n
- Rate egale
uk −1 un −1 uk −1
Vk = V0 − Rk = V0 − Q1 ⋅ = Q1 ⋅ − Q1 ⋅
i i i
u −u
n k
Vk = Q1 ⋅ , u = 1+ i (IV.14)
i
Probleme propuse:
1. O persoană a împrumutat suma de 100.000 u.m. pe care urmează să o ramburseze în 4 ani cu
procentul de 4% prin anuităţi (rate) posticipate, cu amortismente egale şi cu dobânda calculată
posticipat. Să se întocmească tabelul de amortizare.
2. Să se întocmească tabelul de amortizare pentru rambursarea unui împrumutat de 100.000 u.m.
pe o perioadă de 4 ani, cu un procent de 8%, prin anuităţi (rate) posticipate egale şi cu dobânda
calculată posticipat.

IV.2 Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi anticipate

(rate anuale anticipate), cu procent unic
Caracteristicile rambursării împrumuturilor prin anuităţi anticipate:
- plăţile se efectuează anual;
- ratele (amortismente + dobânzi) se plătesc la fiecare început de an;
- operaţiunea durează n ani; ratele pot fi egale sau nu;
- amortismentele pot fi egale sau nu;
- plata datoriei începe imediat ce s-a stabilit începerea rambursării.

IV.2.1 Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi anticipate

(rate anuale anticipate), cu procent unic, cu dobânda calculată anticipat

97
Definiţie: Rambursarea împrumuturilui prin plată anticipată cu dobândă calculată
anticipat presupune achitarea la începutul fiecărei perioade tk a valorii amortismentului şi
a dobânzii calculate la suma rămasă nerambursată după plata amortismentului din perioada
respectivă.

Realizăm următoarea schemă de derulare a operaţiunii.

0 1 2 k-1 k n-1 n
V0
⎧Q ⎧Q ⎧Q ⎧Q ⎧Q
S1 ⎨ 1 S2 ⎨ 2 Sk ⎨ k Sk +1 ⎨ k +1 Sn ⎨ m
d1 întocmi
Se⎩poate ⎩ dk
⎩ d 2 următorul tabel de amortizare: ⎩ d k +1 ⎩ dn

Suma
Dobânda
datorată Amortis-
Anii Datoria la datoria Valoarea Rata plătită în anul
la început ment
(k) rămasă (Vk) rămasă achitată (Rk) respectiv (Sk)
de an (Qk)
(dk)
(Vk-1)
1 V0 Q1 V1= V0 – Q1 d1 = V1 i R1 = Q1 S1 = Q1 + d1 = Q1 + V1 i
2 V1 Q2 V2 = V1 – Q2 d2 = V2 i R2 = Q1 + Q2 S2 = Q2 + d2 = Q2 + V2 i
# # # # # # #
k Vk-1 Qk Vk = Vk-1 – dk = Vk i Rk = Q1 + Q2 + Sk = Qk + dk = Qk + Vk i
Qk ... + Qk
k+1 Vk Qk+1 Vk+1 = Vk – dk+1 = Rk+1 = Q1 + Q2 Sk+1 = Qk+1 + dk+1=
Qk+1 Vk+1 i + ... + Qk+1 Qk+1 + Vk+1 i
# # # # # # #
n Vn-1 Qn Vn = Vn-1 – dn = Vn i Rn = Q1 + Q2 Sn= Qn +d n = Qn
Qn = 0 =0 +...+ Qn = V0

Revenind la problema rambursării unui împrumut cu voloarea iniţială V0 prin

anuităţi anticipate, avem cazurile:
- rambursarea cu amortismente egale, ceea ce înseamnă că fiecare cotă plătită acoperă o
aceeaşi valoare din V0;
- rambursarea prin rate egale, adică în fiecare perioadă de timp o aceeaşi sumă.

Se pot deduce următoarele relaţii de calcul.

- ultima rată (Sn)
Din ultima linie şi ultima coloană a tabelului rezultă că în ultimul an nu se mai plătesc
dobânzi, deci
Sn = Qn (IV.15)
- relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi amortismentele (Qk)
Adunând relaţiile din coloana a patra a tabelului, rezultă:
V1 + V2 + ... + Vn −1 + Vn = V0 + V1 + ... + Vn −1 − ( Q0 + Q2 + ... + Qn )
Cum Vn = 0, rezultă:
n
V0 = ∑ Qk (IV.16)
k =1

- relaţia dintre ratele (Sk) şi amortismentele (Qk)

Scăzând două rate consecutive, obţinem:
98
 S k +1 − S k = Qk +1 − Qk + (Vk +1 − Vk ) ⋅ i ⎪⎫
⎬ ⇒ S k +1 − S k = Qk +1 − Qk − i ⋅ Qk +1
Vk +1 − Vk = −Qk +1 ⎪⎭
S k +1 − S k = Qk +1 ⋅ (1 − i ) − Qk , k = 1, n −1 (IV.17)
Distingem două categorii particulare:

1) Amortismente egale

- Amortismentul anual

V0 V0 V
Q1 = Q2 = ... = Qn = , S k +1 − S k = ⋅ (1 − i ) − 0
n n n
V0
S k +1 = S k − ⋅i (IV.18)
n
V0
Aşadar, ratele anuale formează o progresie aritmetică descrescătoare cu raţia − ⋅ i . Din
n
relaţia (IV.18), dând valori lui k, se poate deduce valoarea unei rate oarecare în funcţie de
valoarea împrumutată V0.
- Rata anuală:
(n − k ) ⋅ i + 1
Sk = ⋅ V0 ;
n
- Datoria rambursată:
V
Rk = k ⋅ 0 ;
n
- Datoria rămasă:
(n − k ) ⋅ V0
Vk = ;
n
- Dobânda anuală:
(n − k ) ⋅ i
dk = ⋅ V0 ;
n
- Valoarea finală a tuturor dobânzilor:
(1 + i ) 2
S (d ) = V0 ⋅ ⋅ ⎡⎣(n − 1) ⋅ (1 + i ) n − n ⋅ (1 + i ) n −1 + 1⎤⎦ ;
n ⋅i
- Valoarea actuală a tuturor dobânzilor:
1
A(d ) = V0 ⋅ n−2 ⎣
⋅ ⎡(n − 1) ⋅ (1 + i ) n − n ⋅ (1 + i ) n −1 + 1⎤⎦ .
n ⋅ i ⋅ (1 + i )

Se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

k Vk-1 Qk dk Rk Sk Vk
1 V0 V d1 = V1 i V S1 = Q1 + d1 V1= V0 – Q1
Q1 = 0 R1 = 0
n n
2 V1 V d2 = V2 i V S2 = Q2 + d2 V2 = V1 – Q2
Q2 = 0 R2 = 2 0
n n
# # # # # # #

99
 k Vk-1 V0 dk = Vk i V0 Sk = Qk + dk Vk = Vk-1 – Qk
Qk = Rk = k
n n
k+1 Vk V dk+1 = Vk+1 i V0 Sk+1 = Qk+1 + dk+1 Vk+1 = Vk – Qk+1
Qk+1 = 0 Rk+1 = (k+1)
n n
# # # # # # #
n Vn-1 V0 dn = Vn i = Rn = V0 Sn = Qn +d n = Qn Vn = Vn-1 – Qn =
Qn =
n 0 0

2) Rate egale
S1 = S2 = ... = S n = S
Rambursarea unui împrumut prin rate egale anticipate presupune că în fiecare perioadă tk se
va plăti aceeaşi sumă reprezentând amortismentul plus dobânda calculată la suma rămasă
nerambursată la începutul perioadei tk . Spre deosebire de cazul amortismente egale, când era
uşor de calculat valoarea amortismentului, expresia de calcul a acestuia nu mai este la fel de
evidentăşi implicit rata va avea o formă mai greu de intuit.

- Rata anuală:
i
Sk = S = ⋅V0 ;
1 − (1 − i ) n

- Amortismentul anual:
i ⋅ (1 − i )n − k
Qk = ⋅V0 ;
1 − (1 − i) n
Justificare: Din (IV.17), rezultă:
(1 − i ) ⋅ Qk +1 = Qk
1
Qk +1 = ⋅ Qk (IV.19)
1− i
1
adică, amortismentele succesive formează o progresie geometrică crescătoare cu raţia . În
1− i
acest caz, se poate exprima orice amortisment (Qk) în funcţie de primul amortisment (Q1):
k −1
⎛ 1 ⎞
Qk = Q1 ⋅ ⎜ ⎟ , k = 1, n (IV.20)
⎝ 1− i ⎠
- Relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi primul amortisment (Q1), în cazul ratelor egale
k −1
n
⎛ 1 ⎞
n
V0 = Q1 + Q2 + ... + Qn = ∑ Qk = Q1 ⋅ ∑ ⎜ ⎟ =
k =1 k =1 ⎝ 1 − i ⎠

(1− i ) −1
−n
⎡ 1 ⎛ 1 ⎞
2
⎛ 1 ⎞ ⎤
n −1

= Q1 ⋅ ⎢1 + +⎜ ⎟ + ... + ⎜ ⎟ ⎥ = Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅
⎣⎢ 1 − i ⎝ 1 − i ⎠ ⎝ 1 − i ⎠ ⎦⎥ i

(1 − i )
−n
−1
V0 = Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅ (IV.21)
i
Din relaţia (IV.21) putem deduce, cu uşurinţă, primul amortisment (Q1) în funcţie de suma
împrumutată (V0):

100
 i
Q1 = V0 ⋅ (IV.22)
(1 − i ) ⋅ ⎡⎣(1 − i ) − 1⎤
−n

⎦
Din (IV.17), rezultă:
(1 − i ) ⋅ Qk +1 = Qk
Qn −1 = (1 − i ) ⋅ Qn , Qn − 2 = (1 − i ) ⋅ Qn , ... , Q1 = (1 − i ) ⋅ Qn
2 n −1
(IV.19)
adică, amortismentele succesive formează o progresie geometrică crescătoare cu raţia 1 − i . În
acest caz, se poate exprima orice amortisment (Qk) în funcţie de primul amortisment (Qn):
Qk = Qn ⋅ (1 − i )n −k , k = 1, n (IV.20)
- Relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi primul amortisment (Qn), în cazul ratelor egale
n n
V0 = Q1 + Q2 + ... + Qn = ∑ Qk = Qn ⋅ ∑ (1 − i ) n − k =
k =1 k =1

1 − (1 − i )
n

= Qn ⋅ ⎡⎣1 + (1 − i ) + (1 − i ) + ... + (1 − i)
2 n −1
⎤⎦ = Qn ⋅
i
1 − (1 − i )
n

V0 = Qn ⋅ (IV.21)
i
Din relaţia (IV.21) putem deduce, cu uşurinţă, primul amortisment (Q1) în funcţie de suma
împrumutată (V0):
i
Qn = V0 ⋅ (IV.22)
1 − (1 − i )
n

- Datoria rambursată:
(1 − i) n − k − (1 − i) n
Rk = ⋅V0
1 − (1 − i )n
- Datoria rămasă:
1 − (1 − i) n − k
Vk = ⋅V0 ;
1 − (1 − i) n
- Dobânda anuală:
1 − (1 − i )n − k
dk = ⋅ i ⋅V0 ;
1 − (1 − i )n
- Valoarea finală a tuturor dobânzilor:
1 + i i ⋅ (1 + i )n + (1 − i 2 )n − (1 + i)
S (d ) = ⋅ ⋅V0 ;
i 1 − (1 − i ) n
- Valoarea actuală a tuturor dobânzilor:
1 + i i + (1 − i) n − (1 + i )1− n
A(d ) = ⋅ ⋅ V0 .
i 1 − (1 − i )n

Se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

k Vk-1 Qk dk Rk Sk Vk
1 V0 Q1 d1 = S – Q1 R1 = Q1 i V1= V0 – Q1
S= ⋅V0
= (1 − i ) n −1 Qn 1 − (1 − i ) n
2 V1 Q2 d2 = S – Q2 R2 = R1 + Q2 S V2 = V1 – Q2
101
 = (1 − i ) n − 2 Qn
# # # # # # #
k Vk-1 Qk dk = S – Qk Rk = Rk-1 + Qk S Vk = Vk-1 – Qk
= (1 − i ) n − k Qn
k+1 Vk Qk+1 dk+1 = S – Rk+1 = Rk + S Vk+1 = Vk –
= Qk+1 Qk+1 Qk+1
(1 − i ) n − k +1 Qn
# # # # # # #
n Vn-1 Qn = S dn = S – Rn = V0 S Vn = Vn-1 – Qn
Qn= 0 =0

Datoria rambursată după primii k ani

Rk = Q1 + Q2 + ... + Qk
Distingem două cazuri:
- Amortismente egale
V
Q1 = Q2 = ... = Qn = 0
n
k
Rk = ⋅ V0 (ca şi în cazul posticipat) (IV.24)
n

- Rate egale
k −1
⋅⋅ 1 ⎛ 1 ⎞
S1 = S 2 = ... = S n = S ⇒ Qk , u = , Qk = Q1 ⋅ ⎜ ⎟
⋅⋅ 1− i ⎝ 1− i ⎠

k −1
1 ⎛ 1 ⎞
Rk = Q1 + Q2 + ... + Qk = Q1 + Q1 ⋅ + ... + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ =
1− i ⎝ 1− i ⎠
(1− i ) −1
−k
⎡ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎤
k −1

= Q1 ⋅ ⎢1 + ⎜ ⎟ + ... + ⎜ ⎟ ⎥ = Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅
⎢⎣ ⎝ 1 − i ⎠ ⎝ 1 − i ⎠ ⎥⎦ i

(1 − i )
−k
−1
Rk = Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅ (IV.25)
i

Datoria rămasă după epuizarea primilor k ani

Vk = V0 – Rk
- Amortismente egale
k
Vk = V0 − Rk = V0 − ⋅ V0
n
n−k
Vk = ⋅V0 (ca şi în cazul posticipat) (IV.26)
n
- Rate egale

102
 (1 − i )
−k
−1
Vk = V0 − Rk = V0 − Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅ =
i
(1 − i ) (1 − i )
−n −k
−1 −1
= Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅ − Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅
i i
(1 − i ) − (1 − i )
−n −k

Vk = Q1 ⋅ (1 − i ) ⋅ (IV.27)
i

Probleme propuse:
1. O persoană a împrumutat suma de 16.000 u.m. pe care urmează să o ramburseze în 4 ani cu
procentul anual de 12% prin anuităţi (rate) anticipate cu amortismente egale şi cu dobânda calculată
anticipat. Să se întocmească tabelul de amortizare.
2. Să se întocmească tabelul de amortizare pentru rambursarea unui împrumutat de 20.000 u.m.
pe o perioadă de 4 ani, cu un procent de 9%, prin anuităţi (rate) anticipate egale şi cu dobânda
calculată anticipat.

IV.2.2 Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi anticipate

(rate anuale anticipate), cu procent unic, cu dobânda calculată posticipat
Definiţie: Rambursarea împrumuturilui prin plată anticipată cu dobândă calculată
posticipat presupune achitarea la începutul fiecărei perioade tk a valorii amortismentului,
la care se adaugă dobânda calculată la suma rămasă nerambursată după plata
amortismentuluidin perioada anterioară. Caracteristic pentru această manieră de
rambursare este faptul că rata care se achită în primul an este egală cu valoarea primului
amortisment, deci d1 = 0.

Realizăm următoarea schemă de derulare a operaţiunii.

0 1 2 k-1 k n-1 n
V0
⎧Q ⎧Q ⎧Q ⎧Q ⎧Q
S1 ⎨ 1 S2 ⎨ 2 Sk ⎨ k S k +1 ⎨ k +1 Sn ⎨ m
⎩ d1 ⎩ d2 ⎩ dk ⎩ d k +1 ⎩ dn
Se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

Suma Rata
datorată Amortis- Dobânda la Valoarea plătită în
Anii Datoria rămasă
la început ment datoria achitată anul
(k) (Vk)
de an (Qk) rămasă (dk) (Rk) respectiv
(Vk-1) (Sk)
1 V0 Q1 V1= V0 – Q1 d1 = 0 R1 = Q1 S1 = Q1
2 V1 Q2 V2 = V1 – Q2 d2 = V1 i R2 = Q1 + S2 = Q2 +
Q2 d2 = Q2 +
V1 i
# # # # # # #
k Vk-1 Qk Vk = Vk-1 – Qk dk = Vk-1 i Rk = Q1 + Sk = Qk +
Q2 + ... + dk = Qk +
Qk Vk-1 i
103
 k+1 Vk Qk+1 Vk+1 = Vk – Qk+1 dk+1 = Vk i Rk+1 = Q1 Sk+1 = Qk+1
+ Q2 + ... + dk+1=
+ Qk+1 Qk+1 + Vk i
# # # # # # #
n Vn-1 Qn Vn = Vn-1 – Qn = 0 dn = Vn-1 i Rn = Q1 + Sn= Qn +d
Q2 +...+ n = Qn +
Qn = V0 Vn-1 i

Revenind la problema rambursării unui împrumut cu voloarea iniţială V0 prin

anuităţi anticipate, cu dobânda calculată posticipat, avem cazurile:
- rambursarea cu amortismente egale, ceea ce înseamnă că fiecare cotă plătită acoperă o
aceeaşi valoare din V0;
- rambursarea prin rate egale, adică în fiecare perioadă de timp o aceeaşi sumă.

Se pot deduce următoarele relaţii de calcul.

- prima rată (S1)
Din prima linie şi prima coloană a tabelului rezultă că în primul an nu se mai plătesc dobânzi,
deci
S1 = Q1 (IV.15)
- relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi amortismentele (Qk)
Adunând relaţiile din coloana a patra a tabelului, rezultă:
V1 + V2 + ... + Vn −1 + Vn = V0 + V1 + ... + Vn −1 − ( Q0 + Q2 + ... + Qn )
Cum Vn = 0, rezultă:
n
V0 = ∑ Qk (IV.16)
k =1

- relaţia dintre ratele (Sk) şi amortismentele (Qk)

Scăzând două rate consecutive, obţinem:
S k +1 − S k = Qk +1 − Qk + (Vk −1 − Vk ) ⋅ i ⎫⎪
⎬ ⇒ S k +1 − S k = Qk +1 − Qk + i ⋅ Qk
Vk −1 − Vk = Qk ⎪⎭
S k +1 − Sk = Qk +1 + ( i − 1) ⋅ Qk , k = 1, n −1 (IV.17)
Distingem două categorii particulare:
1) Amortismente egale
- Amortismentul anual:

V0 V0 V
Q1 = Q2 = ... = Qn = , S k +1 − S k = ⋅ (1 − i ) − 0
n n n
V0
S k +1 = S k − ⋅i (IV.18)
n
V0
Aşadar, ratele anuale formează o progresie aritmetică descrescătoare cu raţia − ⋅ i . Din
n
relaţia (IV.18), dând valori lui k, se poate deduce valoarea unei rate oarecare în funcţie de
valoarea împrumutată V0.
- Rata anuală:

104
 ⎧V0
⎪⎪ n , k =1
Sk = ⎨ ;
⎪ (n − k + 1) ⋅ i + 1 ⋅V , 2≤k ≤n
⎪⎩ n
0

- Datoria rambursată:
V0
Rk = k ⋅ ;
n
- Datoria rămasă:
( n − k ) ⋅ V0
Vk = ;
n
- Dobânda anuală:
⎧0, k =1
⎪
dk = ⎨ (n − k + 1) ⋅ i ;
⎪⎩ ⋅ V0 , 2≤k ≤n
n
- Valoarea finală a tuturor dobânzilor:
1+ i
S ( d ) = V0 ⋅ ⋅ ⎡⎣( n − 1) ⋅ (1 + i ) n − n ⋅ (1 + i ) n −1 + 1⎤⎦ ;
n
- Valoarea actuală a tuturor dobânzilor:
1
A(d ) = V0 ⋅ ⋅ ⎡(n − 1) ⋅ (1 + i ) n − n ⋅ (1 + i ) n −1 + 1⎤⎦ .
n −1 ⎣
n ⋅ (1 + i )
Se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

k Vk-1 Qk Vk dk Rk Sk
1 V0 V V1= V0 – Q1 d1 = 0 V0 S1 = Q1
Q1 = 0 R1 =
n n
2 V1 V V2 = V1 – Q2 d2 = V1 i V S2 = Q2 +
Q2 = 0 R2 = 2 0
n n d2
# # # # # # #
k Vk-1 V Vk = Vk-1 – Qk dk = Vk-1 i V Sk = Qk +
Qk = 0 Rk = k 0
n n dk
k+1 Vk Qk+1 Vk+1 = Vk – dk+1 = Vk i Rk+1 = Sk+1 = Qk+1
V Qk+1 V + dk+1
= 0 (k+1) 0
n n
# # # # # # #
n Vn-1 V Vn = Vn-1 – Qn dn = Vn-1 i Rn = V0 Sn= Qn +
Qn = 0
n =0 dn

2) Rate egale
S1 = S2 = ... = Sn = S

- Rata anuală:
i ⋅ (1 + i )n −1
Sk = S = ⋅V0 ;
(1 + i )n − 1
Justificare: Relaţia dintre suma împrumutată (V0) şi rata anuală (S)
S1 = S2 = ... = Sn = S
105
 0 1 2 n-1 n
V0
S S S
Suma împrumutată V0 trebuie săS reprezinte valoarea actuală a şirului de anuităţi constante
1 1
anticipate, indicat în schemă. Dacă v = = reprezintă factorul de actualizare, avem:
u 1+ i
(
V0 = S + S ⋅ v + S ⋅ v 2 + ... + S ⋅ v n −1 = S ⋅ 1 + v + v 2 + ... + v n −1 = )
v −1
n
=S⋅
v −1
n
⎛ 1 ⎞
⎜ ⎟ −1 1 − (1 + i )
n
⎝ 1+ i ⎠
V0 = S ⋅ =S⋅
(−i ) ⋅ (1 + i )
n −1
1
−1
1+ i
Aşadar,
i ⋅ (1 + i )n −1
Sk = S = ⋅V0
(1 + i )n − 1
- Amortismentul anual:
⎧ i ⋅ (1 + i ) n −1
⎪ (1 + i )n − 1 ⋅ V0 = S , k =1
⎪
Qk = ⎨ k −2
;
⎪ i ⋅ (1 + i ) ⋅ V , 2≤k ≤n
⎪⎩ (1 + i ) n − 1 0

- Datoria rambursată:
⎧ i ⋅ (1 + i ) n −1
⎪ (1 + i )n − 1 ⋅ V0 , k =1
⎪
Rk = ⎨ n −1 k −1
;
⎪ i ⋅ (1 + i ) + (1 + i ) − 1 ⋅V , 2≤k ≤n
⎩⎪
0
(1 + i ) n − 1
- Datoria rămasă:

⎧ (1 + i ) n −1 − 1
⎪ (1 + i ) n − 1 ⋅V0 , k =1
⎪
Vk = ⎨ n −1 k −1
;
⎪ (1 + i ) − (1 + i ) ⋅ V , 2≤k ≤n
⎪⎩ (1 + i ) n − 1
0

- Dobânda anuală:
⎧0, k =1
⎪
d k = ⎨ (1 + i) n −1 − (1 + i ) k − 2 ;
⎪ ⋅ i ⋅V0 , 2 ≤ k ≤ n
⎩ (1 + i) − 1
n

- Valoarea finală a tuturor dobânzilor:

(1 + i )n − 2
S (d ) = ⋅ ⎡⎣(1 + i )n − n − i ⎤⎦ ⋅ V0 ;
(1 + i ) − 1
n

106
- Valoarea actuală a tuturor dobânzilor:
(1 + i ) n − n − i
A(d ) = ⋅V0 .
⎡⎣(1 + i ) n − 1⎤⎦ (1 + i ) 2
Se poate întocmi următorul tabel de amortizare:

k Vk-1 Qk Vk dk Rk Sk
1 V0 Q1 = S V1= V0 – Q1 d1 = 0 R1 = Q1 i ⋅ (1 + i)
S=
(1 + i ) n −

2 V1 Q2 V2 = V1 – Q2 d2 = S – Q2 R2 = R1 + S
= Q2
i
⋅V0
(1 + i ) n − 1
# # # # # # #
k Vk-1 Qk Vk = Vk-1 – Qk dk = S – Qk Rk = Rk-1 S
= + Qk
i ⋅ (1 + i )k − 2
⋅V0
(1 + i )n − 1
k+1 Vk Qk+1 Vk+1 = Vk – Qk+1 dk+1 = S – Rk+1 = Rk S
= Qk+1 + Qk+1
i ⋅ (1 + i ) k −1
⋅V0
(1 + i ) n − 1
# # # # # # #
n Vn-1 Qn Vn = Vn-1 – Qn = 0 dn = S – Qn Rn = V0 S
=
i ⋅ (1 + i )n − 2
⋅V0
(1 + i )n − 1

Datoria rambursată după primii k ani

Rk = Q1 + Q2 + ... + Qk
Distingem două cazuri:
- Amortismente egale
V
Q1 = Q2 = ... = Qn = 0
n
k
Rk = ⋅ V0 (ca şi în cazul anticipat) (IV.24)
n

- Rate egale
n − k +1
⎛ 1 ⎞
S1 = S 2 = ... = S n = S ⇒ Qk = Q1 ⋅ ⎜ ⎟
⎝ 1+ i ⎠

107
 n −1 n−2 n − k +1
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
Rk = Q1 + Q2 + ... + Qk = Q1 + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ + ... + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ =
⎝ 1+ i ⎠ ⎝ 1+ i ⎠ ⎝ 1+ i ⎠
(1+ i ) −1
3− k
⎛ 1 ⎞
n − k +1
⎡ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎤
2− k
⎛ 1 ⎞
n − k +1

= Q1 + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ ⎢1 + ⎜ ⎟ + ... + ⎜ ⎟ ⎥ = Q1 + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅
i ⋅ (1 + i )
2− k
⎝ 1+ i ⎠ ⎣⎢ ⎝ 1 + i ⎠ ⎝ 1 + i ⎠ ⎦⎥ ⎝ 1+ i ⎠
(1 + i ) − 1
n − k +1 3− k
⎛ 1 ⎞
Rk = Q1 + Q1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅ (IV.25)
i ⋅ (1 + i )
2−k
⎝ 1+ i ⎠

Datoria rămasă după epuizarea primilor k ani

Vk = V0 – Rk
- Amortismente egale
k
Vk = V0 − Rk = V0 − ⋅ V0
n
n−k
Vk = ⋅V0 (ca şi în cazul posticipat) (IV.26)
n
- Rate egale

(1 + i ) − 1 =
n − k +1 3− k
(1 + i ) n − 1 ⎛ 1 ⎞
Vk = V0 − Rk = Q − Q1 − Q1 ⋅ ⎜ ⎟ ⋅
i ⋅ (1 + i )
n −1 1 2− k
i ⋅ (1 + i ) ⎝ 1+ i ⎠
⎡ (1 + i ) n − 1 (1 + i ) − 1⎤
n − k +1 3− k
⎛ 1 ⎞
= Q1 ⋅ ⎢ −1 − ⎜ ⎟ ⋅ ⎥
i ⋅ (1 + i ) ⎥⎦
n −1 2− k
⎢⎣ i ⋅ (1 + i) ⎝ 1+ i ⎠
⎡ (1 + i ) n − 1 ( 1 + i ) − 1⎤
n − k +1 3− k
⎛ 1 ⎞
Vk = Q1 ⋅ ⎢ −1 − ⎜ ⎟ ⋅ ⎥ (IV.27)
i ⋅ (1 + i ) ⎥⎦
n −1 2−k
⎢⎣ i ⋅ (1 + i ) ⎝ 1+ i ⎠

Probleme propuse:
1. O persoană a împrumutat suma de 30.000 u.m. pe care urmează să o ramburseze în 5 ani cu
procentul anual de 6% prin anuităţi (rate) anticipate cu amortismente egale şi cu dobânda calculată
posticipat. Să se întocmească tabelul de amortizare.
2. Să se întocmească tabelul de amortizare pentru rambursarea unui împrumutat de 50.000 u.m.
pe o perioadă de 4 ani, cu un procent de 7%, prin anuităţi (rate) anticipate egale şi cu dobânda
calculată posticipat.

108
 CURS NR.13

V. OBLIGAŢIUNI

V.1 Noţiuni generale

Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung. Valoarea nominală a
obligaţiunii reprezintă suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către subscriptor
(creditorul). Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la un termen specificat
(scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual sau semestrial), până la
termenul de scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Operaţiunile financiare de împrumuturi se mai numesc şi credite de tip bancar
deoarece, de regulă, creditorul este banca.
Există situaţii când anumite societăţi pe acţiuni, societăţi comerciale sau chiar statul
au nevoie de un împrumut în valoare foarte mare, caz în care o singură bancă nu-l poate
acorda. Se apelează atunci la un împrumut cu obligaţiuni.
În conformitate cu legislaţia în vigoare se emit şi se pun în vânzare titluri de valoare
numite obligaţiuni. Cumpărătorii obligaţiunilor se numesc obligatari (subscriptori).
Obligaţiunea este indivizibilă şi rambursarea ei se poate face anual sau pe fracţiuni de an.
Pe lângă notaţiile utilizate la “rambursarea împrumuturilor” se vor mai folosi şi
următoarele notaţii:
C0 – valoarea de emisiune a împrumutului (capital total pe care îl primeşte emitentul);
C – valoarea de emisiune a unei obligaţiuni (cotă parte din C0);
V0 – valoarea nominală a împrumutului (capital total pe care îl vor primi subscriptorii în urma
rambursării; aici se includ şi diverse prime);
V – valoarea nominală a unei obligaţiuni (cota parte din V0);
W0 – valoarea de rambursare a împrumutului (capital total pe care îl rambursează emitentul şi
îl primesc subscriptorii, exceptându-se dobânzile);
W – valoarea de rambursare a unei obligaţiuni (cotă parte din W0);
N – număr de obligaţiuni emise (puse în circulaţie);
n – durata împrumutului în ani;
p – procentul nominal al operaţiunii;
Nk – numărul de obligaţiuni amortizate in anul k;
N(Rk) – număr de obligaţiuni amortizate după k plăţi;
N(Vk) – număr de obligaţiuni rămase de amortizat, după k plăţi.
Emisiunea de obligaţiuni este:
• sub paritate, dacă C < V;
• la paritate, dacă C = V;
• peste paritate, dacă C >V.
Rambursarea obligaţiunilor este:
• sub paritate, dacă W < V;
• la paritate, dacă W = V;
• peste paritate, dacă W > V.

Observaţie: Pentru cointeresarea subscriptorilor, emitentul adoptă, de regulă, strategia

C ≤V ≤W .
De exemplu, C = 2000, V = 2100, W = 2150 au următoarea semnificaţie: subscriptorul
cumpără obligaţiunea la valoarea sa de emisiune C = 2000; la scadenţă, deţinătorul
obligaţiunii va primi valoarea de rambursare a acesteia, adică W = 2150 (fără dobânzi
incluse); în plus, subscriptorul va încasa şi dobânzile calculate la valoarea nominală V = 2100.
Pe baza notaţiilor folosite, deducem următoarele relaţii:
n
N = ∑ N k : numărul obligaţiunilor în circulaţie = numărul obligaţiunilor amortizate în cei n
k =1
ani;
C0 = N ⋅ C : valoarea de emisiune a împrumutului = produsul dintre valoarea de emisiune a
unei obligaţiuni şi numărul total de obligaţiuni emise;
V0 = N ⋅ V : valoarea nominală a împrumutului = produsul dintre valoarea nominală a unei
obligaţiuni şi numărul total de obligaţiuni emise;
W0 = N ⋅W : valoarea de rambursare a împrumutului = produsul dintre valoarea de rambursare
a unei obligaţiuni şi numărul total de obligaţiuni emise.
Rambursarea împrumuturilor obligatare (cu obligaţiuni) se face, de regulă, anual şi
se referă la întreaga valoare (datorie către cumpărători) V0.
Rezultatele obţinute în paragraful “Rambursarea împrumuturilor” rămân valabile şi
apar o serie de particularităţi specifice acestui tip de împrumut.

V.2 Rambursarea la paritate prin rate anuale egale posticipate

Fie un împrumut cu N obligaţiuni, fiecare dintre ele având:
- valoarea de emisiune C (suma plătită de obligatar la cumpărarea unei obligaţiuni);
- valoarea nominală V (valoarea la care se calculează dobânda ce revine obligatarului);
- valoarea de rambursare W (sumă plătită obligatarului la scadenţă pe fiecare obligaţiune,
neincluzând dobânda).
Rambursarea fiind la paritate, avem:
W=V (V.1)
adică, valoarea rambursată pe obligaţiune coincide cu valoarea la care se calculează dobânda
anuală.
Ratele fiind constant egale (S1 = S2 = … = Sn = S), rezultă:
..
Qk , q = u = 1 + i; Qk = Q1 ⋅ u k −1 , k = 1, n (V.2)
..
Pentru valoarea nominală a împrumutului avem următoarele relaţii:
⎧
⎪ N ⋅V
⎪
⎪n un −1
V0 = ⎨∑ Qk = Q1 + Q1 ⋅ u + ... + Q1 ⋅ u n −1 = Q1 (V.3)
⎪ k =1 i
⎪ 1 − vn 1
⎪ S ⋅ v + S ⋅ v + ... + S ⋅ v = S ⋅ , v=
2 n

⎩ i u
Vom deduce elementele împrumutului în funcţie de V0, N, u.
i
a) Primul amortisment , (Q1): Q1 = V0 ⋅ n
u −1
u k −1
b) Amortismentul din anul k , (Qk): Qk = Q1 ⋅ u k −1 sau Qk = V0 ⋅ i ⋅ n
u −1
i
c) Rata constantă ,(S): S = V0 ⋅
1 − vn
 u n − u k −1
d) Dobânda anuală plătită în anul k, asupra datoriei rămase, (dk): d k = V0 ⋅ i ⋅
un −1
uk −1
e) Suma rambursată după k plăţi , (Rk): Rk = V0 ⋅ n
u −1
u − uk
n
f) Datoria rămasă după k plăţi , (Vk): Vk = V0 ⋅ n
u −1
u k −1
g) Numărul de obligaţiuni amortizate în anul k , (Nk): N k = N ⋅ i ⋅ , Nk ∈
un −1
uk −1
h) Numărul de obligaţiuni amortizate după k plăţi, N(Rk): N ( Rk ) = N ⋅ n
u −1
un − uk
i) Numărul de obligaţiuni rămase de amortizat după k plăţi, N(Vk): N (Vk ) = N ⋅ n
u −1
Tabelul de amortizare pentru un împrumut obligatar conţine, în ordine, următoarele
rubrici: anii (k); număr de obligaţiuni în circulaţie la început de an, N(Vk-1); valoarea
datoriei la început de an, Vk −1 = N (Vk −1 ) ⋅ V ; numărul de obligaţiuni amortizate anual, Nk;
amortismentul anual , Qk = N k ⋅V ; dobânda anuală pe datoria rămasă, d k = Vk −1 ⋅ i ; rata anuală,
Sk = Qk + d k ; valoarea datoriei la sfârşit de an, Vk = N (Vk ) ⋅ V ; numărul de obligaţiuni în
circulaţie la sfârşit de an, N(Vk).

V.3 Rambursarea la paritate prin amortismente anuale

constante posticipate
Caracteristicile rambursării sunt:
W = V (la paritate) (V.13)
V
Q1 = Q2 = ... = Qn = 0 (amortismente egale) . (V.14)
n
Din relaţia (V.14) , rezultă:
⋅⋅ V
S k , r = − 0 ⋅ i , adică
⋅⋅ n
V
S k +1 = S k − 0 ⋅ i, k = 1, n − 1 (V.15)
n
Elementele împrumutului sunt:
V
a) Primul amortisment, (Q1): Q1 = 0
n
V
b) Amortismentul din anul k, (Qk): Qk = 0
n
1 + n ⋅ i V0 V
c) Rata din anul k, (Sk): S k = V0 ⋅ − ⋅ i ⋅ ( k − 1) = 0 ⋅ [1 + i ⋅ ( n − k +1) ]
n n n
n − k +1
d) Dobânda anuală plătită în anul k, asupra datoriei rămase, (dk): d k = V0 ⋅ i ⋅
n
k
e) Suma rambursată după k plăţi (Rk): Rk = ⋅V0
n
 n−k
f) Datoria rămasă după k plăţi, (Vk): Vk = V0 ⋅
n
N
g) Numărul de obligaţiuni amortizate în anul k, (Nk): N k =
n
k
h) Numărul de obligaţiuni amortizate după k plăţi, N(Rk): N ( Rk ) = ⋅N
n
n−k
i) Numărul de obligaţiuni rămase de amortizat după k plăţi, N(Vk): N (Vk ) = N ⋅
n

V.4 Rambursare supraparitate prin rate anuale constante

posticipate
Caracteristicile rambursării sunt:
W > V (supraparitate) (V.25)
S1 = S2 = … = Sn = S (rate constante) (V.26)
Dobânzile se calculează la valoarea nominală V a obligaţiunii, iar amortismentul (cotă parte
din împrumut) se evaluează la valoarea de rambursare W.
⋅⋅
Din (V.26), rezultă: Qk , q = u = 1 + i , adică
⋅⋅
Qk = Q1 ⋅ u k −1 , k = 1, n (V.27)
Propoziţie: Nk , numărul de obligaţiuni amortizate în anul k, sunt în progresie geometrică.
Demonstraţie:
S k = Qk + d k = N k ⋅ W + Vk −1 ⋅ i =
n
= N k ⋅ W + V ⋅ i ⋅ ( N k + N k +1 + + N n ) = N k ⋅W + V ⋅ i ⋅ ∑ N s
s =k
Aşadar,
n
Sk = N k ⋅W + V ⋅ i ⋅ ∑ N s (V.28)
s =k
Semnificaţia mărimilor folosite pentru obţinerea relaţiei (V.28) este:
Nk – numărul de obligaţiuni amortizate în anul k;
Vk-1 – datoria la începutul anului k;
N(Vk) – numărul de obligaţiuni rămase de amortizat.
Scriem relaţia (V.28) şi pentru k + 1:
n
S k +1 = N k +1 ⋅ W + V ⋅ i ⋅ ∑N
s = k +1
s (V.29)

Scăzând relaţiile (V.28) şi (V.29), rezultă:

⎡ V ⎤
Sk +1 − Sk = W ⋅ ( N k +1 − N k ) − V ⋅ i ⋅ N k , sau S k +1 − S k = W ⋅ ⎢ N k +1 − N k − ⋅ i ⋅ N k ⎥
⎣ W ⎦
Cum ratele sunt egale, obţinem:
V ⎛ V ⎞
N k +1 = N k + ⋅ i ⋅ N k sau N k +1 = ⎜1 + ⋅ i ⎟ ⋅ N k
W ⎝ W ⎠
Notăm:
V
r = ⋅i → coeficient de paritate al rambursării
W
şi deducem:
V
N k +1 = (1 + r ) ⋅ N k , r =
⋅ i, V ⋅ i = W ⋅ r (V.31)
W
Relaţia (V.32) exprimă faptul că numărul de obligaţiuni amortizat în ani succesivi formează o
progresie geometrică cu raţia q = 1 + r.
Aşadar,
N k = N1 ⋅ (1 + r ) , k = 1, n
k −1
(V.32)
Să determinăm, în continuare, elementele rambursării.
Numărul Nk al obligaţiunilor amortizate în anul k, funcţie de numărul total N al obligaţiunilor
puse în circulaţie
n n
N = ∑ N k = N1 ⋅ ∑ (1 + r ) = N1 ⋅ ⎡1 + (1 + r ) + ... + (1 + r ) ⎤=
k −1 n −1

k =1 k =1
⎣ ⎦

(1 + r )
n
−1
= N1 ⋅
r
1
N1 = N ⋅ r ⋅
(1 + r )
n
−1

Revenind în (V.32), obţinem:

(1 + r )
k −1

Nk = N ⋅ r ⋅ (V.33)
(1 + r ) − 1
n

(1+ r )
k −1

Amortismentul din anul k, (Qk): Qk = W0 ⋅ r ⋅

(1 + r ) − 1
n

(1 + r ) − (1 + r )
n k −1

Dobânda la datoria rămasă, (dk): d k = W0 ⋅ r ⋅

(1 + r ) − 1
n

(1+ r )
n

Rata din anul k, (Sk): S = W0 ⋅ r ⋅

(1 + r ) − 1
n

(1 + r ) − 1
k

Suma rambursată după k plăţi, Rk (se referă la W0): Rk = W0 ⋅

(1 + r ) − 1
n

(1 + r ) − (1 + r )
n k

Datoria rămasă după k plăţi, Vk (se referă la W0): Vk = W0 ⋅

(1 + r ) − 1
n

(1+ r ) −1
k

Numărul de obligaţiuni amortizate după k plăţi, N(Rk): N ( Rk ) = N ⋅

(1 + r ) − 1
n

(1 + r ) − (1 + r )
n k

Numărul de obligaţiuni rămase de amortizat, N(Vk): N (Vk ) = N ⋅

(1 + r ) − 1
n

VI. ACŢIUNI
 Acţiunea este un titlu de proprietate, prin care se dovedeşte participarea
deţinătorului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni emitente. Valoarea înscrisă
pe acţiune, valoarea nominală este parte a capitalului social. Anual, deţinătorul de acţiuni
primeşte un dividend, a cărui mărime este proporţională cu profitul disponibil al societăţii pe
acţiuni şi cu numărul acţiunilor, deţinute în momentul încheierii bilanţului.
Acţiunile pot fi privilegiate (cărora li se atribuie un dividend fix) şi ordinare
(dividendul fiind, în acest caz, dependent de dimensiunile profitului societăţii).

VI.1 Noţiuni generale

Ca şi obligaţiunea, acţiunea este un titlu sau un instrument financiar, de regulă, pe
termen lung. Ambele produc anumite venituri care se încasează, sau se convertesc periodic.
Deosebirea principală dintre aceste două titluri este aceea că, în timp ce obligaţiunea se
rambursează după un număr de ani, acţiunea nu se rambursează niciodată. O altă deosebire
este aceea că deţinătorul acţiunii poate cere explicaţii asupra modului în care au fost investiţi
banii săi, drept pe care nu-l au deţinătorii unei obligaţiuni.
A deveni acţionar (a cumpăra o acţiune, a investi într-o acţiune) înseamnă a plăti
preţul (sau cursul) acesteia la un moment dat ,pentru a putea obţine un flux de venituri
viitoare .
Vom utiliza următoarele notaţii :
C0 → cursul sau valoarea acţiunii la momentul zero al cumpărării acesteia (imediat după plata
dividendelor, dacă au existat, sau exact la cumpărarea ei). C0 se mai numeşte şi preţ de
achiziţionare al acţiunii ;
n → durata sau numărul de ani ai plasamentului sau investiţiei într-o acţiune;
D0 → dividendul plătit exact înaintea evaluării cursului sau preţului C0 (ultimul dividend
plătit înaintea achiziţionării) ;
Dk → dividendul plătit în anul k, k = 1, n ;
Cn → cursul, valoarea sau preţul de revânzare după n ani sau la sfârşitul duratei de plasare ;
p → procentul anual de evaluare a cursului acţiunii, p = 100 · i, pentru procent unic sau pk =
100 · ik ,pentru procent anual variabil.

Observaţie: Cursul de vânzare C0 şi cursul (preţul) de revânzare Cn sunt cursuri teoretice sau
matematice, care se deosebesc de cursul pieţei care, în funcţie de o serie de factori, poate fi
mai mare, egal sau mai mic decât cursul matematic. Ne vom referi, în continuare, numai la
cursul matematic (teoretic).

VI.2 Evaluarea unei acţiuni

Modelul general
Dacă evaluarea are loc cu procent unic anual se poate scrie relaţia
D D2 Dn Cn
C0 = 1 + + ... + + . (VI.1)
1 + i (1 + i ) 2
(1 + i ) (1 + i )
n n

Această relaţie are la bază principiul fundamental al echivalenţei angajamentelor

financiare reciproce (cheltuieli şi venituri) corespunzătoare investiţiei în acţiuni.
Conform acestui principiu preţul de achiziţie al acţiunii, C0, trebuie să acopere
integral fluxul de venituri viitoare: D1, D2, … , Dn, Cn. Prin relaţia (VI.1) acestea au fost
actualizate la momentul zero ,al cumpărării acţiunii.
Relaţia (VI.1) se mai scrie, respectiv, sub forma
 n
C0 = ∑ Dk ⋅ (1 + i ) + Cn ⋅ (1 + i ) .
−k −n
(VI.2)
k =1
Dacă evaluarea are loc cu un procent anual variabil , rezultă :
D D2 Dn Cn
C0 = 1 + + ... + + (VI.3)
1 + i1 (1 + i1 ) ⋅ (1 + i2 ) (1 + i1 ) ⋅ ... ⋅ (1 + in ) (1 + i1 ) ⋅ ... ⋅ (1 + in )
sau, în formă restrânsă,
n k n
C0 = ∑ Dk ⋅ ∏ (1 + i j ) + Cn ⋅ ∏ (1 + i j ) .
−1 −1
(VI.4)
k =1 j =1 j =1

În ambele situaţii plăţile eşalonate ale dividendelor au loc posticipat (la sfârşitul
anului respectiv).
Observaţii şi comentarii: Din relaţiile de mai sus remarcăm că preţul de cumpărare C0 este o
funcţie de mai multe variabile: procentul p, dividendele D1, D2, … , Dn, cursul de revânzare
Cn şi durata de plasament n, adică
C0 = C0 ( i; D1 , D2 ,..., Dn ; Cn ; n ) . (VI.5)
Derivata parţială a funcţiei C0 în raport cu dobânda unitară i este negativă
Din relaţia (VI.2) ,obţinem
∂ C0 n
= ∑ Dk ⋅ ( −k ) ⋅ (1 + i ) + Cn ⋅ ( −n ) ⋅ (1 + i )
− k −1 − n −1

∂i k =1

sau
∂ C0 ⎡ n − n −1 ⎤
= − ⎢ ∑ k ⋅ Dk ⋅ (1 + i ) + n ⋅ Cn ⋅ (1 + i ) ⎥ < 0
− k −1
(VI.6)
∂i ⎣ k =1 ⎦
Deducem că preţul de achiziţie al unei acţiuni este strict descrescător în raport cu
dobânda anuală unitară ( cu procentul p) de evaluare, corespunzătoare investiţiei.

Derivatele parţiale ale funcţiei C0 în raport cu dividendele anuale sunt pozitive

Într-adevăr,
∂ C0
= (1 + i ) > 0, k = 1, n
−k
(VI.7)
∂ Dk
Deducem că preţul de achiziţie al acţiunii este strict crescător în raport cu
dividendele anuale; adică , pentru a avea dividende mari trebuie plătit la cumpărare mai mult
(sau: plătim puţin la cumpărare, ne aşteptăm la dividende mici).

Derivata parţială a lui C0 în raport cu Cn este pozitivă

Într-adevăr,
∂ C0
= (1 + i ) > 0
−n
(VI.8)
∂ Cn
Deducem că preţul de achiziţie C0 este strict crescător în raport cu preţul de
revânzare al acţiunii sau altfel spus, pentru a revinde scump trebuie plătit la achiziţie scump.
Revenim la relaţia (VI.1) şi o înmulţim, în ambii membri, cu (1 + i ) . Obţinem:
n

C0 ⋅ (1 + i ) = D1 ⋅ (1 + i ) + D2 ⋅ (1 + i )
n n −1 n−2
+ ... + Dn + Cn
sau
Cn = C0 ⋅ (1 + i ) − ⎡ D1 ⋅ (1 + i ) + D2 ⋅ (1 + i ) + ... + Dn ⎤
n n −1 n−2
(VI.9)
⎣ ⎦
n
Cn = C0 ⋅ (1 + i ) − ∑ Dk ⋅ (1 + i )
n n−k
(VI.10)
k =1
 Relaţii similare se obţin prin înmulţirea egalităţii (VI.2) cu factorul
(1 + i1 ) ⋅ (1 + i2 ) ⋅ ... ⋅ (1 + in ) .
Observaţii şi comentarii: Relaţia (VI.9) sau (VI.10) permite evaluarea preţului de revânzare al
acţiunii în funcţie de preţul de achiziţionare C0, dividendele încasate D1, …, Dn (sau
încasabile dacă problema se pune înainte de revânzare), dobânda unitară i şi perioada n.
Aşadar, Cn = Cn ( i; D1 , D2 ,..., Dn ; C0 ; n ) .

a’) Derivata parţială a lui Cn în raport cu dobânda unitară i nu are semn constant:
Într-adevăr,
∂ Cn n
= C0 ⋅ n ⋅ (1 + i ) − ∑ Dk ⋅ ( n − k ) ⋅ (1 + i )
n −1 n − k −1

∂i k =1

sau
∂ Cn n
= n ⋅ C0 ⋅ (1 + i ) − ∑ Dk ⋅ (1 + i ) ⋅(n − k )
n −1 n − k −1
(VI.11)
∂i k =1

Relaţia (VI.11) arată că preţul de revânzare Cn nu este strict monoton (crescător sau
descrescător) în raport cu dobânda anuală unitară (sau procentul) de evaluare a acţiunii.

b’) Derivata parţială a lui Cn în raport cu dividendele anuale este negativă.

Într-adevăr,
∂ Cn
= − (1 + i ) < 0 .
n−k
(VI.12)
∂ Dk
Inegalitatea (VI.12) arată că preţul de revânzare Cn este strict descrescător în raport
cu dividendele anuale ale acţiunii, sau, altfel spus, încasând dividende mari vom revinde
acţiunea ieftin (dividende mici implică preţ de revânzare mare).

c’) Derivata parţială a lui Cn în raport cu C0 este pozitivă.

Într-adevăr,
∂ Cn
= (1 + i ) > 0
n
(VI.13)
∂ C0
Inegalitatea (VI.13) arată că preţul de revânzare al acţiunii este strict crescător în
raport cu preţul de cumpărare (plătind mult la achiziţionare, vom revinde scump).
Să presupunem că durata de viaţă a acţiunii este foarte mare (n → ∞).
Avem:
⎡D D2 Dn Cn ⎤
C0 = lim ⎢ 1 + + ... + + ⎥=
n →∞ 1 + i
(1 + i ) (1 + i ) (1 + i ) ⎥⎦
2 n n
⎢⎣
n n
= lim ∑ Dk ⋅ (1 + i ) + lim Cn ⋅ (1 + i ) = lim ∑ Dk ⋅ (1 + i )
−k n −k
=
n →∞ n →∞ n →∞
k =1 k =1
∞ ∞
Dk
= ∑ Dk ⋅ (1 + i ) =∑
−k

(1 + i )
k
k =1 k =1

Aşadar,
∞
Dk
C0 = ∑ (VI.14)
(1 + i )
k
k =1

Expresia (VI.14) reprezintă o serie numerică cu termeni pozitivi.

Rezultă :
 Dk Dk +1 ak +1 Dk +1
ak = , ak +1 = , = .
(1 + i )
k
(1 + i )
k +1
ak (1 + i ) Dk
Conform criteriului raportului , seria (VI.11) este convergentă dacă între oricare
două dividende anuale consecutive Dk , Dk +1 are loc relaţia
Dk +1 < (1 + i ) ⋅ Dk , k = 1, 2,… . (VI.15)
Să presupunem că dividendele anuale sunt mărginite, adică
Dk < D < +∞, k = 1, 2,… (VI.16)
Avem:
∞
Dk ∞
1 ⎡ 1 1 1 ⎤
C0 = ∑ < D ⋅ ∑ = D ⋅ ⎢ + + ... + + ...⎥=
k =1 (1 + i ) k =1 (1 + i ) ⎢⎣1 + i (1 + i ) (1 + i )
k k 2 n
⎥⎦
n
⎛ 1 ⎞
−1
⎡ 1 1 1 ⎤ 1 ⎝⎜ 1 + i ⎠⎟
= D ⋅ lim ⎢ + + ... + n ⎥
= D ⋅ lim ⋅ =
n →∞ 1 + i
(1 + i ) (1 + i ) ⎥⎦ n →∞ 1 + i 1
2
⎢⎣ −1
1+ i
1⎡ ⎛ 1 ⎞ ⎤ D
n

= D ⋅ lim ⎢1 − ⎜ ⎟ ⎥=
n →∞ i
⎢⎣ ⎝ 1 + i ⎠ ⎥⎦ i

Aşadar, s-a obţinut următorul rezultat.

Propoziţie: Dacă dividendele anuale sunt mărginite atunci seria (VI.11) este convergentă şi
D
C0 < . (VI.17)
i
Semnificaţia propoziţiei anterioare este aceea că, în cazul în care dividendele anuale
sunt mărginite de un anumit nivel superior D (indiferent cât de mare este acesta, dar finit),
D
atunci acţiunea poate fi achiziţionată la un preţ C0 care nu depăşeşte valoarea raportului .
i
Probleme propuse
1. La ce preţ poate fi cumpărată o acţiune care să aducă timp de 5 ani dividendele anuale de 100,
120, 150, 200 şi 300 u.m. şi apoi să fie revândută cu preţul matematic de 2500 u.m., dacă procentele
anuale de evaluare sunt respectiv de 8, 9, 10, 12 şi 15%?
2. O acţiune se achiziţionează astăzi cu 5000 u.m. şi se evaluează cu procentul anual de 10%
timp de 5 ani pentru ca apoi ,să se revândă. Care este dividendul anual constant maxim ce poate fi
acordat acţionarului?

B. Modelul lui Gordon şi Shapiro

Acest model presupune că dividendele cresc de la an la altul cu un coeficient anual
α, sau cu un procent anual 100 α .
Aşadar, în regim de dobândă compusă, putem scrie:
Dk +1 = (1 + α ) ⋅ Dk , k = 0, 1, … (VI.18)
Din (VI.18), rezultă
Dk = (1 + α ) ⋅ D1 = (1 + α ) ⋅ D0
k −1 k
(VI.19)
Cu aceasta, modelul general devine:
 ⎡1 + α ⎛ 1 + α ⎞ 2 ⎛ 1+ α ⎞ ⎤
n
Cn
C0 = D0 ⋅ ⎢ +⎜ ⎟ + ... + ⎜ ⎟ ⎥+ (VI.20)
⎢⎣ 1 + i ⎝ 1 + i ⎠ ⎝ 1 + i ⎠ ⎥⎦ (1 + i )
n

sau
k
n
⎛ 1+ α ⎞ Cn
C0 = D0 ⋅ ∑ ⎜ ⎟ + (VI.21)
k =1 ⎝ 1 + i ⎠ (1 + i )
n

Înmulţind relaţia (VI.21) prin (1 + i ) , rezultă

n

k
⎛ 1+ α ⎞
n
Cn = C0 (1 + i ) − D0 (1 + i ) ⋅ ∑ ⎜
n n
⎟ (VI.22)
k =1 ⎝ 1 + i ⎠
Din relaţiile (VI.21) şi (VI.22) se poate determina preţul de cumpărare C0 sau preţul
de revânzare Cn, dacă toate celelalte elemente sunt cunoscute.
Avem :
n
⎛ 1+ α ⎞
k ⎜ ⎟ −1 1 + α 1 + i ⎡ 1 + α n ⎤
n
⎛ 1+ α ⎞ 1+ α ⎝ 1+ i ⎠ ⎛ ⎞
∑ ⎜ ⎟ =
k =1 ⎝ 1 + i ⎠ 1+ i
⋅
1+ α
=
1 + i
⋅
α − i
⋅ ⎢⎜
⎝ 1 + i
⎟
⎠
− 1⎥ =
−1 ⎢
⎣ ⎥⎦
1+ i
1 + α ⎡⎛ 1 + α ⎞ ⎤
n

= ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1⎥ , pentru α ≠ i
α − i ⎢⎣⎝ 1 + i ⎠ ⎥⎦
Dacă α = i, obţinem
k
n
⎛1+ α ⎞ n

∑ ⎜ ⎟
k =1 ⎝ 1 + i ⎠
= ∑
k =1
1= n (VI.23)

Aşadar, putem sintetiza.

Propoziţie: În condiţiile creşterii anuale a dividendelor cu procentul constant 100 α ,
conform ipotezei lui Gordon şi Shapiro, preţul matematic de cumpărare al unei acţiuni este
⎧ 1 + α ⎡⎛ 1 + α ⎞
n
⎤ Cn
⎪⎪ D0 ⋅ ⋅ ⎢⎜ ⎟ − 1⎥ + ,α ≠i
α − i ⎣⎢⎝ 1 + i ⎠ ⎦⎥ (1 + i )
n
C0 = ⎨ (VI.24)
⎪
⎪⎩n ⋅ D0 + Cn (1 + i ) , α = i
−n

Propoziţie: În aceleaşi ipoteze, preţul matematic de revânzare după n ani este

⎧ 1+ α ⎡
⎪C0 ⋅ (1 + i ) − D0 ⋅ α − i ⋅ ⎣(1 + α ) − (1 + i ) ⎦ , α ≠ i
n n n
⎤
Cn = ⎨ (VI.25)
⎪C ⋅ (1 + i ) − n ⋅ D ⋅ (1 + i ) , α = i
n n
⎩ 0 0

Propoziţie: Dacă durata investiţiei în acţiuni este foarte mare (putând-o considera în
perpetuitate, n → ∞ ), atunci în ipoteza lui Gordon şi Shapiro, preţul de cumpărare al unei
acţiuni este
⎧ 1+ α D
⎪ D0 ⋅ = 1 ,i>a
C0 = ⎨ i −α i −α (VI.26)
⎪⎩ ∞, i ≤ α

1+ α
Observaţie: În relaţia (VI.26) s-a utilizat ipoteza < 1 , adică α < i, pentru convergenţă.
1+ i
 Altfel spus, conform relaţiei (VI.26), în ipoteza lui Gordon şi Shapiro, o acţiune pe
D
termen lung (n → ∞) poate fi achiziţionată astăzi cu preţul C0 = 1 dacă ritmul creşterii
i −α
anuale a dividendelor este inferior dobânzii anuale unitare a pieţei ( α < i) şi nu poate fi
achiziţionată în caz contrar.
Raportul
D Dividendul anului unu
r= 1 = (VI.27)
C0 Preţul de cumpărare
se numeşte coeficient de randament curent anticipat al acţiunii în perpetuitate de preţ C0
dat de relaţia (VI.24).
Din (VI.26) şi (VI.27), rezultă
r = i − α , i = r + α sau α = i − r (VI.28)
relaţii care permit exprimarea unuia dintre cei trei coeficienţi, în funcţie de ceilalţi doi şi
reprezintă un model de compunere sau, după caz, de descompunere a celor trei randamente.
Probleme propuse
1. Dacă se apreciază că dividendele urmează o creştere anuală de 10%, iar procentul anual al
operaţiunii este 8%, pentru o acţiune în valoare de 15.000 u.m, cu ultimul dividend în valoare de
250 u.m., atunci la ce preţ se revinde acţiunea după 4 ani?
2. Să se determine preţul cu care poate fi cumpărată o acţiune astăzi ştiind că peste 3 ani ea se
revinde cu 25000 u.m., D0 = 500 u.m procentul anual al operaţiunii este 6%, iar dividendele anuale
au o creştere anuală constantă de 9%?

VI.3 Indicatori în bursă

Pe lângă modelele matematice de evaluare a cursului unei acţiuni, există şi o serie de
indicatori bursieri specifici.
Raportul anual Dividend anual
Randamentul anual pe acţiune: = ⋅100
pe acţiune % Cursul acţiunii
Cursul de piaţă sau bursier al acţiunii:
Cursul bursier al acţiunii = Cursul matematical acţiunii ± Termenul de corecţie de piaţă
sau
Cursul bursier al acţiunii = Cursul matematical acţiunii ⋅ Factor de corecţie de piaţă

Observaţie: Termenul şi factorul de corecţie depind de cererea şi oferta de titluri şi de starea

economică a emitentului.

Valoarea capitalizată în bursă pentru un acţionar cu acţiuni de un anumit tip :

Valoarea capitalizată în bursă = Număr de acţiuni ⋅ Cursul unei acţiuni

Cursul acţiunii
Raportul Curs / Profit: Raportul Curs / Pr ofit =
Pr ofitul acţiunii

Cota de profit revenit Dividende încasate

Cota de profit revenit de pe o acţiune: = ⋅100
de pe acţiune % Pr ofit pe acţiune

Preţul înregistrat pe acţiune

 Capital propriu Capital în acţiuni + Re zerve
Preţ înregistrat pe acţiune = =
Număr de acţiuni Număr de acţiuni
Se numeşte valoare înregistrată sau de registru pe acţiune.

Cursul unei acţiuni după cumpărarea unei acţiuni noi

Cursul unei acţiuni după N ⋅ Cursul vechilor acţiuni + Pr eţul noii acţiuni
=
cumpărarea unei noi acţiuni N +1
unde , N reprezintă numărul de acţiuni vechi pentru o acţiune nouă.

Probleme propuse
1. Cursul unei acţiuni la un moment dat este de 10.000 u.m., iar dividendul anului corespunzător
a fost de 250 u.m. Să se determine randamentul anual al acţiunii.
2. Dacă preţul matematic de revânzare al unei acţiuni la un moment dat este de 5.500 u.m. când
se apreciază că piaţa poate aduce o variaţie de plus sau minus 3% al acestuia, atunci să se determine
cursul actiunii.
3. O persoană are 100 de acţiuni al căror curs la un moment dat este egal cu 725 u.m.. Să se
determine capitalul total în bursă.
4. O societate pe acţiuni a realizat un profit anual net în valoare de 15.000 u.m. pentru 3.000 de
acţiuni. Cursul acţiunii la data evaluării fiind de 134,425 u.m. Care este valoarea raportului curs?
5. Profitul anual net pe acţiune a fost de 50 u.m., iar dividendul anual corespunzător de 12 u.m..
Să se determine cota de profit revenit pe acţiune.

VI.4 Conversie obligaţiuni – acţiuni

Deoarece obligaţiunile sunt titluri cu o durată de viaţă limitată, se pune problema
schimbării acestora în acţiuni. Pentru aceasta se definesc următorii indicatori bursieri.
Preţul de schimb sau de cumpărare a unei acţiuni prin obligaţiuni
Valoarea no min ală a obligaţiunii schimbate
Preţ de schimb = ± Venitul anual pe acţiune
Nr. de acţiuni pentru o obligaţiune care se schimbă
Cursul unei acţiuni la schimb sau convertibile
Cursul obligaţiunii în %
Cursul unei obligaţiuni la schimb = Valoarea nominală a obligaţiunii ⋅
100
Valoarea sau preţul de conversie
Cursul obligaţiunii la schimb în u.m.
Valoarea de conversie = ± Venitul anual pe acţiune
Nr. de acţiuni pe o obligaţiune

Probleme propuse
1. Dacă o societatea pe acţiuni X are la schimb, la un moment dat, obligaţiuni de valoare
nominală 35.000 u.m. , iar pentru o obligaţiune se obţin 7 acţiuni şi venitul anual pe acţiune este de
500 u.m. , atunci determinaţi preţul de schimb.
2. Dacă pentru o obligaţiune a societăţi X, cu valoare nominală 10.000 u.m. şi având, la data
conversiei, cursul de 95%, atunci determinaţi valoarea de conversie.
 CURS NR.14

VII. Operaţiuni financiare aleatoare

VII.1. Introducere
În decursul vieţii sale, omul luptă continuu împotriva pericolelor care ameninţă viaţa
sa, capacitatea sa de muncă, bunurile sale, însă orice apărare împotriva acestor pericole nu
reuşeşte decât în parte să le evite. Rămân aşadar unele pierderi care neputând fi evitate,
urmează să fie compensate printr-o anume modalitate stabilită în timp şi care să fie operată la
momentul oportun. Deoarece pericolele preconizate concretizate prin calamităţi naturale,
accidente, incendii sunt accidentale (aleatorii) şi se produc în mod spontan trebuie găsită o
modalitate de asigurare şi în consecinţă creat din timp un fond de asigurare. Acest fond de
asigurare se creează prin vărsăminte efectuate de persoane fizice sau juridice, fiind concentrat
în întregime la organizaţiile speciale ale instituţiei de asigurări.
Orice asigurare presupune un contract de asigurare în baza căruia se stabileşte
asigurarea, contract ce determină existenţa a două părţi contractante distincte:
- instituţia de asigurare pe care o numim asigurătorul;
- asiguratul care poate fi o persoană sau o instituţie.
Contractul de asigurare prevede condiţii de asigurare cu obligaţiile precise pe care le
au cele două părţi.
Asigurările pot fi obligatorii când ele se fac pe baza legii şi facultative când se fac pe
baza înţelegerii între părţi. În toate categoriile de asigurări se plăteşte suma asigurată numai
dacă evenimentul care a constituit obiectul asigurării a avut loc. Asigurarea poate fi deci
definită ca o modalitate de creare a fondului de asigurare prin aşa numita primă de asigurare,
în vederea compensării sumei evaluate de pierderile provocate de calamităţi şi accidente.
În cadrul operaţiei de asigurare, asiguratul are obligaţia să plătească la scadenţele
fixate primele de asigurare, iar asigurătorul, la termenul stabilit sau la ivirea riscului asigurat
să plătească suma asigurată. Operaţia de asigurare trebuie să fie o operaţie echitabilă şi de
aceea este necesar să se stabilească un echilibru financiar între obligaţiile celor două părţi,
privind părţile pe care sunt obligate a le efectua. Aşadar, în operaţiile de asigurări se disting:
o latură juridică, una economică şi una tehnică. Latura juridică priveşte operaţiile de asigurări
având la bază legile şi contractele de asigurare existente, latura economică a acestor operaţii
priveşte acoperirea nevoilor economice viitoare, considerate prin anticipaţie ca prezente
(actualizate), acoperire ce se face prin intermediul primelor de asigurare. În sfârşit, latura
tehnică priveşte bazele tehnice de calcul pentru stabilirea echilibrului financiar al operaţiilor
de asigurare preconizat mai sus.
Echilibrul financiar al operaţiilor, de asigurare este realizat prin faptul că tehnicile de
calcul folosite se bazează pe metode ştiinţifice aparţinând unei ramuri a matematicilor care se
ocupă cu rezolvarea problemelor puse de practica operaţiilor de asigurări şi cunoscută sub
denumirea de Matematici actuariale.
Termenul de actuariat semnifică totalitatea operaţiilor financiare şi a normelor pe
baza cărora se fac calculele de asigurări, folosindu-se conceptele de bază ale teoriei
probabilităţilor şi statisticii matematice.

VII.2. Asigurări de persoane

 În cele ce urmează, ne vom ocupa de tehnica asigurărilor, de fundamentul matematic
pe care este clădită şi datorită căruia echilibrul financiar al operaţiilor de asigurare, fiind
elaborat pe baze ştiinţifice, prezintă astăzi o mare stabilitate.
După natura lor, asigurările - indiferent dacă sunt facultative sau obligatorii - se
împart în două mari categorii şi anume: „asigurări de persoane" şi „asigurări de bunuri".
Aceste categorii reprezintă ramuri independente de asigurare, cu totul diferite din punct de
vedere juridic, economic şi tehnic, datorită evenimentelor deosebite la care se referă
asigurarea. Dacă ne referim la bazele matematice pe care sunt aşezate aceste categorii de
asigurări, deosebirea lor apare şi mai evidentă, ele comportând o tehnică de calcul cu totul
diferită. De aceea, asigurările de persoane se studiază separat de asigurările de bunuri.
Scopul asigurărilor de persoane este să ofere oamenilor garanţii materiale, care să-i
pună la adăpost de consecinţele anumitor evenimente, cum sunt: scădere capacităţii de muncă,
pierderea permanentă, parţială sau totală a capacităţii muncă sau decesul. Aceste evenimente
se pot datora accidentelor sau altor cauze şi îmbracă diferite forme de asigurare, potrivit
obiectivului asigurării şi condiţiilor de asigurare.
Din punctul de vedere al tehnicii de calcul şi ţinând seama de natura şi cauzele
accidentelor, asigurările de accident formează o grupă separată în cadrul asigurărilor de
persoane. De aceea, vom împărţi de la început asigurările de persoane în două grupe:
„asigurarea de accident", iar alta în care sunt cuprinse celelalte asigurări de persoane şi pe
care o vom numi generic „asigurarea de viaţă".

VII.3. Asigurări de viaţă

O formă importantă de asigurare de persoane o reprezintă asigurarea de viaţă. În
calculele ce privesc diferitele feluri de asigurări de viaţă se are în vedere o serie de factori a
căror influenţă se cuantifică prin anumite constante statistice care au un rol determinant în
calculul primelor de asigurare. Pe baza experienţei îndelungate şi neîntrerupte a societăţilor de
asigurare, aceste constante sunt verificate continuu şi îmbunătăţite pe măsură ce se obţin date
statistice mai recente şi mai exacte. Unul dintre factorii de influenţă cei mai importanţi în
calculul asigurărilor de viaţă este mortalitatea indivizilor ce depinde la rândul ei de vârstă,
profesie, sex, regiune, climă, grad de civilizaţie etc. Studiul mortalităţii populaţiilor şi-a găsit
un suport ştiinţific în teoria probabilităţilor, creându-se astfel o teorie a mortalităţii care a dat
un model matematic de mare generalitate pentru fenomenele vieţii, fundamental pentru
biometrie în general şi demografie în particular.
Dacă se consideră un anumit grup de indivizi care trăiesc în condiţii de viaţă
asemănătoare locuind în acelaşi grad de civilizaţie etc., influenţa acestor factori faţă de vârstă
este în general neînsemnată în determinarea mortalităţii indivizilor din grupul considerat.
Acest fapt a fost dovedit statistic considerându-se că cele mai însemnate variaţii ale frecvenţei
mortalităţii sunt strâns legate de vârstele indivizilor. Vârsta este aşadar cel mai important
factor în determinarea mortalităţii, dar rigurozitatea calculelor actuariale nu poate neglija
ceilalţi factori. Astfel se ţine seama de sex, întocmindu-se tabele de mortalitate separate
pentru bărbaţi şi femei. De asemenea prin vizita medicală a asiguraţilor la intrarea în asigurare
se face o selecţie în cadrul unui grup între cei cu mortalitate mai scăzută, faţă de mortalitatea
generală a grupului.
După aceste consideraţii asupra mortalităţii populaţiilor umane, menţionăm că în
societatea modernă teoria mortalităţii s-a extins şi asupra populaţiilor de obiecte. Aceste
obiecte pot fi de exemplu clădirile asigurate împotriva incendiilor sau calamităţilor naturale,
pot fi maşinile dintr-un sistem a cărui funcţionalitate fără întrerupere ne interesează în mod
deosebit. în cele ce urmează ne vom ocupa de teoria mortalităţii pentru populaţiile umane,

2
rezultatele obţinute putând fi extinse şi la celelalte populaţii, ţinând seama bineînţeles de
diferenţele specifice.

VII.4. Funcţii biometrice

a) Probabilitatea de viaţă şi de moarte.
Numim probabilitate de viaţă - pentru care se întrebuinţează notaţia px - probabilitatea
ca un individ oarecare, ce face parte dintr-o masă Mx (masă omogenă şi formată din indivizi
de aceeaşi vârstă x), deci în vârstă de x ani, să împlinească vârsta de x + 1 ani. Se admite că
un având vârsta cuprinsă între x ani împliniţi şi x + 1 ani neîmpliniţi are vârsta de x ani.
Probabilitatea contrarie lui px se notează cu qx şi poartă numele de probabilitate de
moarte, însemnând probabilitatea ca un individ de x ani (luat la întâmplare din mas Mx) să nu
fie în viaţă la împlinirea a x + 1 ani.
În consecinţă, aceste probabilităţi fiind contrare, sunt legate între ele prin relaţia:
px + qx = 1
În general, probabilitatea ca un individ în vârstă de x ani să fie în viată la împlinirea
vârstei de y ani poartă numele de probabilitate de viaţă şi se notează cu p(x,y). Probabilitatea
contrarie, ca individul să nu mai fie în viaţă la împlinirea vârstei de y ani poartă numele de
probabilitate de moarte şi se notează cu q(x,y). Deoarece aceste două probabilităţi se referă la
două evenimente contrare avem:
p(x,y) + q(x,y) = l
Cu ajutorul ultimei notaţii, probabilităţile px şi qx se mai pot scrie: px = p(x,x +1) şi qx
= q(x,x +1).
Însemnând cu z o vârstă cuprinsă între x şi y şi ţinând seama că sunt evenimente condiţionate,
se poate scrie relaţia:
p(x,y) = p(x,z) - p(z,y),
care arată că probabilitatea ca cele două fenomene să se verifice împreună este egală cu
probabilitatea ca primul dintre ele să se verifice, înmulţită cu probabilitatea ca al doilea să se
verifice după ce primul s-a realizat
P(AşiB) = P(A)-PA(B)
ca o consecinţă a relaţiei de mai sus, avem:
p(X,y) = px ⋅ px+l ⋅ px+2 ⋅ ... ⋅ py-l ⋅ py

b) Funcţiile de supravieţuire.
Considerând o masă iniţială de indivizi de aceeaşi vârstă a ani, funcţia de supravieţuire
este valoarea medie a numărului de indivizi care ajung să împlinească vârsta de x ani ( x > a ).
Variabila aleatoare, pentru care se calculează valoarea medie, fiind numărul indivizilor
care pot atinge vârsta de x ani, poate lua valorile:
0, 1, 2, ... , la.
În cazul de faţă, care din punct de vedere matematic este identic cu urna lui Bernoulli
şi pentru care valoarea numărului de bile albe ieşite din n extracţii este n ⋅ p, unde n = la şi p =
p(a,x), se obţine pentru valoarea medie lx relaţia:
lx = la p(a,x)
Din această formulă, care leagă funcţia de supravieţuire de probabilitatea de viaţă, se
deduce imediat:
l
p ( a, x ) = x .
la
care permite să se calculeze probabilitatea de viaţă cu ajutorul funcţiilor de supravieţuire.
Considerând acum relaţia stabilită:

3
 p(a,y) = p(a,x) p(x,y),

p ( a, y )
avem p( x, y ) =
p ( a, x )
ly
lx l l l
Dar cum p ( a, x) = şi p (a, p) = y avem p ( x, y ) = a = y relaţie care dă valoarea
la la lx lx
la
probabilităţii ca un individ de x ani să împlinească y ani, dacă se cunosc valorile lui ly şi lx .
În cazul când y = x + 1, avem tocmai px = p(x, x+1) adică:
l
px = x +1 p ( x, x + 1)
lx
Dacă în relaţia anterioară considerăm pe y = x+ m avem:
l
p ( x, x + m ) = x + m
lx
adică probabilitatea ca un individ de x ani să fie în viaţă la împlinirea vârstei de x + m ani,
deci să mai trăiască m ani.
Probabilitatea de a nu mai fi în viaţă peste m ani q( x, x+ m) fiind
probabilitatea contrarie lui p( x, x+ m) este:
l
q( x, x + m) = 1 - p( x, x + m) = 1 – x + m
lx
l −l
adică: q( x, x + m) = x x + m .
lx
Să calculăm probabilitatea ca un individ în vârstă de x ani să moară între vârstele x +
m şi x + m+1 ani.
Notând cu m / m+1 qx această posibilitate şi ţinând seama că ne aflăm în cazul a două
evenimente condiţionate, adică individul de x ani să trăiască la împlinirea vârstei de x + m ani
şi să moară până la împlinirea vârstei de x + m + 1 ani - avem:
m / m +1 q x = p ( x, x + m ) q x + m

Dar
l
p( x, x + m) = x + m .
lx
l −l
qx + m = q ( x + m, x + m + 1) = x + m x + m +1
lx + m

deci
lx + m lx + m − lx + m +1 lx + m − lx + m +1
m / m +1 qx = =
lx lx + m lx
l −l
În mod analog, se obţine: m / n qx = x + m x + n , adică valoarea probabilităţii ca un individ
lx
în vârstă de x ani să moară între vârstele x + m şi x + n ani (m < n).
c) Viaţa medie.
Valoarea medie a numărului de ani pe care are să-i trăiască un individ în vârstă de x
ani se numeşte viaţă medie şi se notează cu ex.

4
 Fie x variabila aleatoare care reprezintă numărul de ani pe care îi mai trăieşte individul
în vârstă de x ani.
Deoarece un individ poate muri în tot cursul unui an, să presupunem că individul care
1
a murit între vârstele x şi x + 1 ani a trăit ani, iar dacă a murit între vârstele x + 1 şi x + 2
2
1
ani, a trăit 1 + ani ş.a.m.d.
2
Aşadar, variabila aleatoare x va lua valorile:
1 1 1 1
; 1 + ; 2 + ; ... ; n + ;...
2 2 2 2
cu probabilităţile de moarte respective:
1 2 n
qx; qx; qx; ... ; qx
2 3 n +1
aşa că:
1 ⎛ 1⎞1 ⎛ 1⎞2 ⎛ 1⎞ n
ex = M ( X ) = qx + ⎜ 1 + ⎟ qx + ⎜ 2 + ⎟ qx + ... + ⎜ n + ⎟ qx
2 ⎝ 2⎠2 ⎝ 2⎠3 ⎝ 2 ⎠ (n + 1)
l −l
Dar cum m / n qx = x + m x + n
lx
1 l −l ⎛ 1 ⎞l −l ⎛ 1 ⎞ l −l ⎛ 1 ⎞ l −l
ex = x x +1 + ⎜1 + ⎟ x +1 x + 2 + ⎜ 2 + ⎟ x + 2 x +3 + ... + ⎜ n + ⎟ x + n x + n +1 + ...
2 lx ⎝ 2⎠ lx ⎝ 2⎠ lx ⎝ 2⎠ lx
sau
1 1
ex = ⎡⎣( lx − lx +1 ) + ( lx +1 − lx + 2 ) + ... + ( lx + n − lx + n +1 ) ⎤⎦ + ⎡⎣( lx +1 − lx + 2 ) + 2 ( lx + 2 − lx +3 ) + ... + n ( lx + n − lx + n +1 ) ⎤⎦
2 lx lx
pentru n foarte mare, lx+n+1 = 0 .
În aceste condiţii avem:
1 l + l + ... + lx + n sau 1 l + l + ... + lx + n
ex = lx + x +1 x + 2 ex = + x +1 x + 2
2 lx lx 2 lx
formulă care exprimă valoarea lui ex.
Mai strâns, expresia acestei funcţii biometrice ex, este:
∞

1 ∑
lx + n
ex = + n=0
2 lx
d) Tabele de mortalitate.
Întrucât vârsta are un rol determinant în studiul mortalităţii unui grup de indivizi,
funcţiile biometrice sunt exprimate în funcţie de vârstă, iar tabelele de mortalitate cuprind
distribuţia unui grup de indivizi după vârstă.
O altă distribuţie dată de tabele este sexul, stabilindu-se indici de mortalitate separaţi
pentru bărbaţi şi femei. De asemenea, se stabilesc indici de mortalitate pentru unele categorii
de indivizi ce trăiesc în anumite condiţii sociale, materiale şi culturale, care se abat de la
mortalitatea generală a populaţiei, corespunzătoare aceleiaşi vârste. Întreprinderile de
asigurare caută să aibă o distribuţie cât mai reală a indicatorilor de mortalitate, necesară la
stabilirea costului diferitelor feluri de asigurări (adică la stabilirea primelor de asigurare). De
aceea, dispunând de datele statistice necesare asupra asiguraţilor lor, întreprinderile îşi
verifică continuu tabelele de mortalitate.
Este de remarcat că, pentru anumite categorii de asigurări, asiguraţii se
autoselecţionează, cei mai predispuşi la deces fiind asiguraţi pentru acest risc, iar cei mai
sănătoşi, care întrevăd că vor trăi numărul de ani ce reprezintă durata asigurării, fiind asiguraţi

5
pentru supravieţuire. Astfel, între rezultatele stabilite de întreprinderile de asigurare, pentru
mortalitatea asiguraţilor şi tabelele generale de mortalitate ale populaţiei, apar anumite
diferenţe, datorate tocmai autoselecţionării asiguraţilor. Împotriva acestei stări de fapt,
întreprinderile de asigurare caută să lupte prin vizita medicală ce se face asiguraţilor la
contractarea asiguraţilor.
Tabelele de mortalitate cuprind în coloanele lor mai multe date. În prima coloană sunt
trecute vârstele. În coloana următoare se trec valorile funcţiei de supravieţuire lx, adică
numărul persoanelor din grupul considerat iniţial, ce supravieţuiesc până la o anumită vârstă
de x ani. în altă coloană se trec valorile dx = lx+1 - lx , adică numărul indivizilor care au decedat
între x şi x + 1 ani, dintre cei lx indivizi ce erau în viaţă la vârsta de x ani. În altă coloană se
trece indicele qx stabilit pe baza observaţiilor statistice.
În general, în tabelele de mortalitate se porneşte de obicei cu numărul de 100.000
pentru nou-născuţi. Înmulţindu-se numărul nou-născuţilor sau al supravieţuitorilor la o
anumită vârstă, cu indicele mortalităţii, se obţine numărul celor decedaţi în cursul anului
(între x şi x + 1 ani).
Un tabel de mortalitate are în general următoarea înfăţişare:

Numărul mediu al
Numărul mediu al Probabilitatea de deces
indivizilor ce au
vârsta indivizilor care mor între pentru indivizii în vârstă
supraviaţuit până la vârsta
vârstele de x şi x + 1 ani de la x până la x + 1 ani
de x ani
x lx dx = lx+1 - lx qx
… … … …
20 68 694 373 0,00543
21 68 321 385 0,00564
22 67 936 391 0,00576
23 67 545 395 0,00585
24 67 150 403 0,00600
… … … …

Tabelele selecţionate sunt tabele în care, pe lângă vârstă se ţine seama şi de timpul de când
este asigurat un individ. Se ţine seamă de această vechime, deoarece s-a observat că un număr
apreciabil de persoane - şi anume cele cu o sănătate robustă - părăsesc asigurarea înainte de
termen, încetând astfel să plătească primele pentru deces; iar cele cu o sănătate slabă continuă
să plătească primele pentru asigurarea de deces.

VII.5. Calculul asigurărilor asupra vieţii

Contractul de asigurare ce sta la baza oricărei asigurări asupra vieţii, sub orice formă
s-ar prezenta, fixează pentru cele două părţi contractante, asigurătorul şi asiguratul, condiţii
precise în care trebuie să se desfăşoare asigurarea. Pe baza contractului de asigurare,
asigurătorul şi asiguratul îşi iau obligaţii ferme de a respecta aceste condiţii. Astfel, pe de o
parte, asiguratul este obligat să plătească la scadenţă primele de asigurare, iar pe de altă parte,
întreprinderea de asigurare - asiguratorul, trebuie să achite la termen sau la ivirea sinistrului,
sumele asigurate, asiguratului sau urmaşilor indicaţi în contract.
Problema care se pune aici este de a se stabili un echilibru financiar între obligaţiile
celor două părţi. Volumul fondului de asigurare pe care şi l-a creat întreprinderea de asigurare
trebuie să reprezinte suma necesară şi suficientă pentru acoperirea tuturor obligaţiilor privind

6
plăţile prevăzute în contractele de asigurare. Efectuarea plăţi este strâns legată de un factor
aleator, care este viaţa asiguratului: deci, ele sunt condiţionate de probabilitatea de viaţă a
acestuia. Asiguratul plăteşte primele de asigurare atât timp cât este în viaţă şi cel mult până la
expirarea termenului asigurării, iar întreprinderea de asigurare trebuie să achite asigurarea la
decesul asiguratului sau la termenul fixat, în caz de supravieţuire. Aceste prime sau cote fie
ele unice sau periodice - pe care asiguraţii plătesc pentru sumele asigurate şi care se
calculează în mod matematic, având în vedere echilibrul financiar stabilit în mod echitabil
printr-o egalitate între sarcini
celor două părţi (asiguraţi şi întreprinderea de asigurare), se numesc prime sau cote nete sau
matematice.
Principiul stabilirii primelor matematice. La baza tuturor operaţiilor de asigurare
asupra vieţii stă un principiu pentru calculul primelor matematice: operaţia de asigurare
trebuie să fie echitabilă din punct de vedere matematic, ţinând seama de elementul aleatoriu al
vieţii asiguratului. Aşadar, valoarea medie actuală a sumelor pe care trebuie să le încaseze
întreprinderea de asigurare trebuie să fie egală cu valoarea medie actuală a sumei pe care ea
trebuie s-o plătească asiguratului, amândouă calculate pentru momentul începerii asigurării.
Suma de bani pe care trebuie s-o plătească asiguratul la începutul asigurării, o dată
pentru totdeauna, pentru a beneficia de asigurare, se numeşte primă unică şi ea reprezintă
tocmai valoarea medie actuală a cotelor sau a primelor pe care trebuie să le plătească
asiguratul pentru asigurare.
O importantă teoremă ce intervine în stabilirea primelor pentru diferitele asigurări
este teorema compunerii contractelor, care se enunţă astfel:

Teorema 1: Dacă o asigurare pe viaţă A este compusă din A1, A2, ... , An asigurări parţiale,
iar P1 , P2 , ... , Pn sunt primele unice corespunzătoare asigurărilor A1 , A2 , ... , An, pentru
acelaşi asigurat, atunci avem prima totală P = P1+ P2 +...+ Pn .
Demonstraţie:
Notăm cu X valoarea actuală a sumelor pe care trebuie să le încaseze întreprinderea de
asigurare şi cu Xi ( i = 1, n ), valoarea actuală a sumelor pe care trebuie să le încaseze
pentru asigurarea Ai ( i = 1, n ).
Prin definiţie se poate scrie:
P = M(X), P1 = M(X1), P2 = M(X2), .... ,Pn = M(Xn) (1)
Dar cum variabila aleatoare X provine din suma variabilelor aleatoare Xi ( i = 1, n ),
adică:
X = X1 + X2 + ... + Xn
şi în acest caz se poate scrie:
M(X) = M(X1) + M(X2)+...+M(Xn) (2)
deoarece valoarea medie a sumei de variabile aleatoare este egală cu suma valorilor
medii ale fiecăreia dintre aceste variabile aleatoare, teorema este demonstrată, căci
relaţia (2), ţinând seama de relaţia (1) devine:
P = P1+ P2 +...+ Pn

VII.6. Calculul primelor nete (matematice)

a. Asigurarea unei sume în caz de supravieţuire la împlinirea termenului de asigurare.

Să presupunem că un asigurat contractează o asigurare, prin care o întreprindere de
asigurare se obligă să-i plătească, dacă este în viaţă peste n ani, suma de 1 leu, urmând ca în

7
caz contrar, adică dacă va deceda în acest interval de timp, să nu primească nimic. Problema
care se pune este de a stabili prima matematică (netă) unică, pentru această asigurare.
Suma pe care trebuie s-o aibă iniţial la încheierea asigurării, întreprinderea de
asigurare, pentru a plăti la termen asigurarea, trebuie să fie egală cu prima netă (unică), pe
care trebuie s-o plătească asiguratul pentru această asigurare. Probabilitatea ca asiguratul să
fie în viaţă peste n ani este:
lx + n
n px =
lx
Probabilitatea contrarie, adică de a nu ajunge să împlinească vârsta de x + n ani este:
lx + n lx − lx + n
n qx = 1 − =
lx lx
iar valoarea actuală a unui leu plătibil peste n ani este Vn. De aici rezultă că prima unică va fi
egală cu valoarea medie M(X) unde:
⎛ lx + n lx − lx + n ⎞
X = ⎜⎜ lx lx ⎟
⎟
⎜ vn 0 ⎟
⎝ ⎠
lx + n n lx − lx + n
iar M ( X ) = V + 0
lx lx
Această valoare se notează cu simbolul n Ex şi are deci expresia:
lx + n n
n Ex = V
lx
Dacă în loc de 1 leu, asiguratul s-a asigurat pentru S lei, atunci prima unică va fi
S ⋅ n Ex .
Se remarcă uşor că n Ex < Vn < 1, deoarece Vn este suma pe care ar trebui să o
plătească iniţial cineva, fără nici un risc, pentru a primi 1 leu după n ani, potrivit normei de
rentabilitate stabilită, pe când n Ex este suma pe care trebuie s-o plătească, atunci când are
riscul de a nu primi nimic, în cazul morţii înainte de termen.

b. Numere sau simboli de comutaţie.

Pentru simplificarea calculelor, în matematica asigurărilor se introduc anumite
auxiliare, denumite numere sau simboli de comutaţie, care sunt variabile cu vârsta x şi
procentul considerat în asigurare.
Un astfel de număr de comutaţie notat cu Dx are expresia:
Dx = lx ⋅ Vx
Cu ajutorul acestor numere de comutaţie, expresia lui n Ex dată de:
lx + n x lx + n V x + n
n Ex = V =
lx lx V x
Dx + n
se mai scrie: n Ex = .
Dx
Treptat, o dată cu studiul diferitelor forme de asigurare, vom introduce şi alte
numere de comutaţie.

c) Stabilirea valorilor actuale medii ale rentei viagere unitare de diferite feluri.
Rente viagere imediate. Să calculăm prima unică netă (matematică), pe care trebuie s-
o plătească un asigurat o dată pentru totdeauna, pentru a primi toată viaţa 1 leu pe an,

8
începând din momentul contractării asigurării. Dacă leul se plăteşte la începutul fiecărui an, se
obţine o rentă anticipată, iar în cazul când plăteşte la sfârşitul anului, o rentă posticipată.
Pentru exprimarea acestor valori se întrebuinţează următoarele notaţii:
ax = valoarea actuală medie a rentei viagere unitare anticipate
ax = valoarea actuală a rentei viagere unitare posticipate.
În cazul rentei posticipate ax,
- dacă asiguratul moare în primul an sunt necesari 0 lei
- dacă asiguratul moare în al 2-lea an sunt necesari V lei
- dacă asiguratul moare în al 3-lea an sunt necesari V+V2 lei
- dacă asiguratul moare în al 4-lea an sunt necesari V+V2+V3 lei
- ....................................................................................................
- dacă asiguratul moare în al (n + l) - lea an sunt necesari V+V2+ ... + Vn lei,
adică valorile actuale necesare plăţii sumei de 1 leu la sfârşitul fiecărui an.
Probabilităţile de viaţă şi de moarte vor fi următoarele:
- probabilitatea ca asiguratul să moară în primul an este egală cu
lx − lx +1
lx
- probabilitatea ca asiguratul să moară în al 2-lea an este egală cu
lx +1 − lx + 2
lx
...........................................................................................................
- probabilitatea ca asiguratul să moară în al (n + l) - lea an este egală cu
lx + n − lx + n +1
lx
Prima unică este dată de expresia valorii medii, adică:
l −l l −l l −l l −l
ax = M ( X ) = x x +1 0 + x +1 x + 2 V + x + 2 x +3 (V + V 2 ) + ... + x + n x + n +1 (V + V 2 + ... + V n ) + ...
lx lx lx lx
Considerând toţi termenii până la lω = 0 ( ω fiind limita de vârsta ce poate fi atinsă de
o persoană) se obţine o dezvoltare de forma:
lx +1 l l
ax = V + x + 2 V 2 + ... + x + n V n + ...
lx lx lx
Se introduc numerele de comutaţie Dx , înmulţind termenii fiecărei fracţii cu şi
obţinem:
l V x +1 l V x + 2 l V x+n
ax = x +1 x + x + 2 x + ... + x + n x + ...
lx V lx V lx V
sau
Dx +1 Dx + 2 D
ax = + + ... + x + n + ...
Dx Dx Dx

Pentru simplificarea calculelor, se mai introduce numărul de comutaţie cărui expresie

este:
Nx = Dx + Dx+1 + Dx+2 +...+ Dx+n + ... Dω ,
Cu această notaţie, valoarea lui ax devine:
N x +1
ax =
Dx

9
 La acelaşi rezultat se putea ajunge considerând renta viageră ca o succesiune de sume
egale cu 1 leu, disponibile la sfârşitul fiecărui an, cu condiţia ca asiguratul să fie în viată:
avx = 1 Ex + 2 Ex + ... + n Ex
Dx + k D D D N
dar k Ex = , deci ax = x +1 + x + 2 + ... + x + n + ... sau ax = x +1
Dx Dx Dx Dx Dx
Să stabilim acum valoarea actuală medie a rentei unitare anticipate ax. Această rentă se
deosebeşte de cea dintâi, prin faptul că leul se plăteşte la începutul anului, deci va diferi cu 1
N D + N x +1
leu de cea posticipată. Aşadar: ax = 1 + ax sau ax = 1 + x +1 = x , dar Dx + N x +1 = N x
Dx Dx
N
deci ax = x .
Dx

d. Rente viagere limitate şi amânate.

Notaţiile obişnuite pentru rentele viagere limitate sau amânate sunt următoarele:
/n ax= valoarea actuală a rentei viagere posticipate unitare, limitată la n ani (se plăteşte câte 1
leu la sfârşitul fiecărui an, dar numai timp de n ani);
/n ax = valoarea actuală a rentei viagere anticipate unitare, limitată la n ani (se plăteşte câte 1
leu la începutul fiecărui an, dar numai timp de n ani);
n/ ax = valoarea totală a rentei viagere posticipate unitare, amânată după n ani (se plăteşte câte
1 leu la sfârşitul fiecărui an, până la sfârşitul vieţii, dar după trecerea a n ani);
n/ ax = valoarea actuală a rentei viagere anticipate unitare, amânată după n ani (se plăteşte câte
1 leu la începutul fiecărui an, până la sfârşitul viaţii, dar după trecerea a n ani).
Este evident că, între aceste două feluri de rente există relaţiile:
/n ax + n/ ax = ax
/n ax + n/ ax = ax
Expresiile acestor valori sunt:
/n ax= 1 Ex+ 2 Ex+ ... + n Ex
Dx +1 Dx + 2 D
/n ax= + + ... + x + n
Dx Dx Dx
dar
Dx +1 + Dx + 2 + ... + Dx + n = N x +1 − N x + n +1
deci
N x +1 − N x + n +1
/n ax=
Dx
În mod analog, avem pentru /n ax
/n ax = 0 Ex+ 1 Ex+ ... + n-1 Ex
Dx Dx +1 Dx + 2 D
/n ax = + + + ... + x + n −1
Dx Dx Dx Dx
dar
Dx + Dx +1 + Dx + 2 + ... + Dx + n −1 = N x − N x + n
deci
N x − N x+n
/n ax =
Dx
De asemenea, tot cu ajutorul teoremei compunerii contractelor se obţin imediat
valorile actuale ale rentelor amânate:
n/ ax = n+ 1 Ex+ n+ 2 Ex+ ... + w-x Ex

10
 Dx + n +1 Dx + n + 2 D
n/ ax = + + ... + w
Dx Dx Dx
dar
Dx + n +1 + Dx + n + 2 + ... + Dw = N x + n +1
deci
N x + n +1
n/ ax =
Dx

În mod analog pentru n/ ax avem:

n/ ax = n Ex+ n+ 1 Ex+ ... + w-x Ex
Dx + n Dx + n +1 D
n/ ax = + + ... + w
Dx Dx Dx
dar
Dx + n + Dx + n +1 + ... + Dw = N x + n
deci
N x+n
n/ ax =
Dx
Observaţie: Între valorile ax; ax+1; ... ; ax+n se poate stabili o relaţie de recurenţă, care
permite să se treacă de la una la cealaltă. Cu ajutorul notaţiilor stabilite se obţin relaţiile:
N N N
ax = x +1 ; ax+1 = x + 2 ; … ; ax+n = x + n +1 ;
Dx Dx +1 Dx + n

unde Nx = Dx + Dx+1 +...+Dw ,

iar Nx+n = Dx+n + Dx+n+l + ...+ Dw .
Dar valoarea lui Nx+1 se mai poate scrie:
Nx+ 1 = Dx+ 1 + Nx+ 2
deci
D + N x + 2 Dx +1 ⎛ N x + 2 ⎞ Dx +1
ax = x +1 = ⎜1 + ⎟= ( 1 + ax+ 1 )
Dx Dx ⎝ Dx ⎠ Dx
însă
Dx +1 lx +1 V x +1 lx +1
= = V px V
Dx lx V x lx
deci
ax = px V ( 1 + ax+ 1 )
care este relaţia de recurenţă între ax şi ax+1.

e. Rente plătite pe fracţiuni de an.

Notăm cu:
ax( m ) = valoarea actuală a unei rente posticipate, în cazul când se plăteşte nu o dată pe an, ci de
1
m ori pe an câte lei.
m
a (xm ) = valoarea actuală a unei rente anticipate, în cazul când se plăteşte nu o dată pe an, ci de
1
m ori pe an câte lei.
m
Cu ajutorul teoremei compunerii contractelor vom avea:

11
 1 ⎡⎛ ⎞ ⎛ ⎞
ax( m ) = ⎢⎜ 1 Ex + 2 Ex + ... + m Ex ⎟ + ⎜ 1+ 1 Ex + 1+ 2 Ex + ... + 1+ m Ex ⎟ + ... +
m ⎣⎢⎝ m m m ⎠ ⎝ m m m ⎠
⎛ ⎞ ⎤
+ ⎜ 1 Ex + 2 Ex + ... + m Ex ⎟ + ...⎥
⎝ n+ m n+
m
n+
m ⎠ ⎥⎦
sau dacă scriem restrâns:
1 m− x ⎛ ⎞
ax( m ) = ∑ ⎜ 1 Ex + 2 Ex + ... + m Ex ⎟
m n =0 ⎝ n + m n+
m
n+
m ⎠
Să presupunem că valorile k Ex cresc liniar. În acest caz cu ajutorul figurii alăturate,
n+
m
se va putea găsi astfel valoarea oricărui cuprins în intervalul n şi n +1.

Fig.2

Considerând diferenţa n+ 1 Ex - n Ex împărţită în intervale egale, avem deci:

n +1 E x − n E x
k Ex = n Ex + k
n+
m m
şi făcând suma de la k = 1 la k = m, avem:
m
(m + 1) m
∑k =1
n+
k E x = m n E x + ( n +1 Ex − n E x )
m
=
m

m +1 m +1 m +1 m −1
= m n Ex − n Ex + n +1 E x = n +1 E x + n Ex
2 2 2 2
astfel, pentru ax( m ) vom avea:
1 w− x m + 1 1 w− x m − 1
ax( m ) = ∑
m n =0 2
E
n +1 x + ∑
m n =0 2
n Ex

sau
m + 1 m −1
ax( m ) = ax + ax
2m 2m
cum avem ax = 1 + ax
m +1 m −1 m +1 + m −1 m −1
ax = ax + (1 + ax ) = ax +
2m 2m 2m 2m

12
 m −1
adică ax( m ) = ax +
2m
De asemenea, pentru renta viageră anticipată a (xm ) avem:
1
a (xm ) = + ax( m )
m
de unde deducem că:
m −1
a (xm ) = ax -
2m
Menţionăm că valorile găsite sunt aproximate, deoarece s-a admis creşterea liniară a
funcţiunii n Ex pentru intervalele unui an.
Se observă că formulele care dau valorile rentelor fracţionate ax( m ) şi a (xm ) sunt
remarcabile prin simplitatea lor, ceea ce este foarte important, din punct de vedere practic,
întrucât aceste două formule calculul rentelor fracţionate la calculul rentelor unitare, iar
singurul termen ce intervine în plus este destul de simplu şi nu depinde nici de vârsta
asiguratului, nici de procentul considerat în calcule.

f. Rente fracţionate şi limitate.

Ca şi pentru valorile actuale ale rentelor unitare, vom nota:
(m)
n/ a x - valoarea actuală a unei rente fracţionate anticipate amânată peste n ani, la care plata
1 1
începe după n ani, plătindu-se câte lei, la sfârşitul fiecărei părţi din an;
m m
(m)
n/ a x - valoarea actuală a unei rente fracţionate anticipate, amânată peste n ani;
/n ax( m ) - valoarea actuală a unei rente fracţionate posticipate limitată, la care începe imediat,
1 1
plătindu-se câte lei la sfârşitul fiecărei părţi de an timp de n ani;
m m
(m)
/n a x - valoarea actuală a unei rente fracţionate anticipate, limitată la n ani.
Expresiile acestor valori sunt următoarele:
(m) (m)
n/ a x = n Ex a x + n
sau
(m) Dx + n ( m )
n/ a x = ax + n
Dx
m −1
dar ax( m+ n) = ax + n + ,
2m
deci
⎛ m −1 ⎞
n/ a x = n Ex ⎜ ax + n +
(m)
⎟
⎝ 2m ⎠
însă n Ex ax + n = n/ ax
m −1
Aşadar, avem: n/ ax( m ) = n/ ax + n Ex relaţie ce exprimă valoarea actuală a
2m
rentei fracţionate posticipate, amânate peste n ani.
De asemenea, pentru renta fracţionată limitată, ţinând seama de relaţia:
ax( m ) = n/ ax( m ) + /n a (xm )
avem
(m)
/n a x = ax( m ) - n/ ax( m )

13
sau:
m −1 ⎛ m −1 ⎞
n ax( m ) = ax + − ⎜ n / ax + n Ex ⎟
2m ⎝ 2m ⎠
m −1 m −1
/ n ax
(m)
= ax − n / ax + − n Ex
2m 2m
m −1
(m)
/ n ax = n / ax + (1 − n Ex ) .
2m
Cu ajutorul relaţiilor dintre rentele posticipate şi anticipate, se pot obţine formule
analoage pentru /n a (xm ) şi n/ a (xm ) .

VII.7. Asigurarea de pensie

Valorile actuale ale rentelor studiate până acum permit să se stabilească primele nete
(matematice) pentru asigurarea de pensie. Problema care se pune în asigurările de pensie este
de a se determina prima unică netă, pe care trebuie s-o plătească un asigurat, o dată pentru
totdeauna, pentru a primi din momentul contractării asigurării, o pensie viageră anuală de S lei
anual.
Notând această primă cu Px avem imediat:
N N
Px = S ax = S x = = S ax = S x +1
Dx Dx
după cum plata pensiei se face la începutul sau la sfârşitul anului.
Dacă asiguratul doreşte să i se plătească o pensie lunară de R lei, prima unică
corespunzătoare va fi:
Px = 12 R a (12) x sau Px = 12 R a (12) x

adică:
N (12) N (12)
Px = 12 R x sau Px = 12 R x +1
Dx Dx
Cele mai frecvente cazuri de asigurare de pensie sunt însă, acelea când asiguratul se
angajează să plătească prime un timp de n ani, după care întreprinderea de asigurare urmează
să-i plătească o pensie până la sfârşitul vieţii. De obicei, atât plata primelor, cât şi a pensiilor
se face lunar.
Notând cu Px primele lunare nete pe care trebuie să le plătească asiguratul, iar cu R
pensiile pe care trebuie să le plătească după expirarea celor n ani şi până la sfârşitul vieţii, se
va putea scrie că, în momentul încheierii asigurării, obligaţiile asiguratului şi ale
întreprinderilor de asigurare sunt egale, adică:
12 Px / n ax(12) = 12 R n / ax(12)
sau:
a (12)
Px = R n / x(12)
/ n ax
Dar
N x(12) +1 − N x + n +1
N x(12) (12)
(12)
n / ax = + n +1
sau / n ax =
(12)

Dx Dx
deci:

14
 N x(12)
Px = R + n +1

N x +1 − N x(12)
(12)
+ n +1
Pentru calculele practice sunt construite tabele, care dau valorile numerelor de
comutaţie N x(12) şi chiar direct pe ax(12) .

Exemple de calcul al primelor nete pentru asigurările de viaţă privind asigurarea sumelor la
termen şi a pensiilor.

1. Se cere să se calculeze prima unică netă pe care trebuie s-o plătească în prezent un
asigurat de 40 de ani, pentru ca peste 8 ani, dacă este în viaţă, să primească suma de 10.000
lei.
Rezolvare:
Notând cu P40 această primă şi ţinând seamă de formula stabilită mai sus, Px = S Ex, avem:
D
P40 = 10.000 x8 E40 = 10.000 48
D40
Folosind tabelul românesc (Sanielevici şi Mihoc 4%), obţinem:
7.357, 6
P40 =10.000 = 6.605,85
11.138
2. Să se calculeze prima anuală pe care trebuie s-o plătească un asigurat în vârstă de 30
de ani, pentru ca, peste 15 ani, dacă este în viaţă, să primească suma de 20.000 lei.
Rezolvare:
Asiguratul va trebui să plătească, deci, la începutul fiecărui an, timp de 15 ani, o primă Px
aceasta constituind obligaţia sa faţă de întreprinderea de asigurare, iar întreprinderea de
asigurare are obligaţia ca la îndeplinirea termenului de 15 ani să plătească asiguratului, dacă
este în viaţă, suma de 20.000 lei.
Formula de calcul este dată de egalitatea ce trebuie să existe între cele două obligaţii ale
asiguratului şi întreprinderii de asigurare, astfel:
Px / n ax = S n Ex
adică:
P30 / 15 a30 = 20.000 15 E30

sau:
E30
P30 = 20.000 15

/15 a 30
Introducând numerele de comutaţie, avem:
D45 N 30 − N 45
15 E30 = , iar 15 E30 =
D30 D30
avem:
D45
P30 = 20.000
N 30 − N 45
Folosind tabelul românesc avem:
8.619, 2 8.619, 2
P30 = 20.000 = 20.000
323.961,95 − 125.618, 45 198.343,5

adică:
P30 = 869,11

15
 3. Să se calculeze prima unică pe care trebuie s-o verse un asigurat de 35 de ani a
primi, începând de la contractarea asigurării, o pensie viageră anuală de 1.000 lei, plătibilă Ia
sfârşitul fiecărui an.
Rezolvare:
Însemnând această primă cu P35, formula de calcul este:
P35 = 1.000 a35
sau:
N
P35 = 1.000 35 ,
D35
Introducând valorile din tabelul corespunzător avem:
240.915,95
P35 = 1.000 = 16.853,16
14.295
4. Să se calculeze prima anuală pe care trebuie să o plătească întreprinderii de
asigurare, un asigurat de 40 de ani, la sfârşitul fiecărui an, pentru ca la împlinirea vârstei de 60
de ani, aceasta să-i plătească o pensie viageră anuală posticipată de 1.000 lei.
Rezolvare:

Notând prima anuală cu P40 obligaţia asiguratului este să plătească această primă la sfârşitul
fiecărui an întreprinderii de asigurare, până la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar obligaţia
întreprinderii de asigurare este de a-i servi după împlinirea vârstei de 60 de ani, la sfârşitul
fiecărui an, până la sfârşitul vieţii acestuia, o pensie anuală de 1.000 lei.
Întrucât la încheierea contractului de asigurare, aceste două obligaţii trebuie să fie egale,
avem:
P40 / 60-40 a40 = 1.000 60-40 a40
N − N 61 N
P40 41 = 1.000 61
D40 D40
sau
N 61
P40 = 1.000
N 41 − N 61
Folosind tabelul românesc obţinem:
31.501, 05
P40 = 1.000 = 236,88
164.905,95 − 31.501, 05
5. Să se calculeze ce primă lunară trebuie să plătească întreprindereii de asigurare un
asigurat în vârstă de 38 de ani, pentru ca la împlinirea vârstei de 55 ani, aceasta să-i servească
o pensie lunară de 500 lei.
Rezolvare:
Pentru stabilirea primei, vom scrie la momentul încheierii asigurării, egalitatea care trebuie să
existe între obligaţiile celor două părţi.
Notând cu Px prima lunară căutată şi presupunând că s-a convenit ca atât primele, cât şi pensia
să se plătească la sfârşitul lunii, adică posticipat, vom avea:
(12) (12)
12 P38 / 55-38 a38 = 12 500 55-38 a38
sau
(12)
17 / a38
P38 = 500 (12)
/17 a38

16
Introducând numerele de comutaţie avem:
N 38(12)+17 +1
P38 = 500
N38(12)+1 − N55(12)+1

VII.8. Asigurarea în caz de deces

Problema de bază, care se pune în cazul asigurării de deces este de a se stabili suma pe
care trebuie s-o plătească în prezent un individ de x ani, pentru ca data morţii sale,
întreprinderea de asigurare să plătească o anumită sumă de fixată prin contractul de asigurare.
Suma pe care trebuie s-o plătească asiguratul întreprinderii de asigurare, la data
încheierii asigurării, o dată pentru totdeauna, constituie prima unica netă (matematică) pentru
asigurarea de deces contractată. Suma pe care trebuie s-o plătească întreprinderea de asigurare
la data decesului asiguratului se numeşte suma asigurată. Desigur că, în momentul încheierii
asigurării, prima unică este egală cu valoarea actuală a sumei asigurate.
Notăm cu Ax valoarea medie actuală a unui leu plătibil la data decesului unui individ,
care la data intrării în asigurare are x ani.
Pentru a stabili expresia acestei valori medii, considerăm următoarele probabilităţi:
l l −l
l − x +1 = x x +1 este probabilitatea ca un asigurat în vârstă de x ani să moară înainte de a
lx lx
împlini x + 1 ani, adică în primul an de asigurare.
Probabilitatea ca asiguratul să moară în anul al doilea de asigurare este:
lx +1 ⎛ lx + 2 ⎞ lx +1 − lx + 2
⎜1 − ⎟=
lx ⎝ lx +1 ⎠ lx
În sfârşit, probabilitatea ca asiguratul să moară în al n-lea an de asigurare este, în mod
l −l
analog: x + n x + n +1
lx
1 1 1 1
1+ 3+ n+
Considerând valorile actuale V 2 ; V 2 ; V 2 ; ... ; V 2 ale unui leu plătibil în anul 1
sau 2 sau 3 ş.a.m.d.m la mijlocul acestor ani, valoarea medie actuală a asigurării de deces este:
l −l 1
l −l 1+
1
l −l n+
1
Ax = x x +1 V 2 + x +1 x + 2 V 2 + ... + x + n x + n +1 V 2
lx lx lx
expresie care se scrie prescurtat:
w− x
lx + n − lx + n +1 n + 12
Ax = ∑ V (8.1)
n=0 lx
Introducem simbolul de comutaţie (unde w este vârsta limită pe care o poate atinge
1
n+
cineva): Cx = ( lx + n − lx + n +1 ) V 2
.
Relaţia (8.1) se mai poate scrie:
w− x
lx + n − lx + n +1 n + 12 w− x Cx + n
Ax = ∑ V =∑
n =0 lx V x n = 0 Dx

Deci:
C x + C x +1 + C x + 2 + ... + C x + n + ... + Cw
Ax = (8.2)
Dx

17
 Introducem un alt număr de comutaţie Mx a cărui expresie este:
Mx = Cx + Cx +1 + Cx + 2 + ... + Cx + n + ... + Cw (8.3)
Cu ajutorul acestui simbol de comutaţie, relaţia (8.3) se poate scrie sub formă simplă:
Mx
Ax =
Dx
Dacă presupunem că plata sumei asigurate, în loc să se facă la jumătatea anului, se
face la sfârşitul anului, expresia simbolului de comutaţie Cx va fi
Cx = ( lx − lx +1 ) V x +1
Asigurări în caz de deces limitate amânate.
În cazul când asigurarea de deces nu se face pentru toată viaţa, ci numai pe un termen
oarecare n ani, începând de la data încheierii contractului de asigurare, spunem că avem o
asigurare de deces pe termen de n ani sau limitată la n ani.
Valoarea actuală a unui leu care se plăteşte pentru asiguratul în vârstă de x ani, la
încheierea asigurării, în cazul decesului ivit în cursul acestor n ani, se notează cu / n Ax şi are
expresia:
C x + n + C x + n +1 + ... + Cw M x + n
/ n Ax = =
Dx Dx
În cazul când asigurarea nu începe să funcţioneze imediat la data contractării, ci după
n ani, spunem că este vorba de o asigurare de deces amânată. În acest caz, suma asigurată se
plăteşte numai dacă asiguratul decedează după trecerea a n ani de la încheierea asigurării.
Valoarea actuală a unui leu care se plăteşte în cazul când asiguratul de x ani la
contractarea asigurării moare după expirarea termenul de amânare de n ani, se notează cu n /
Ax şi are expresia:
C x + n + C x + n +1 + ... + Cw M x + n
n / Ax = =
Dx Dx
Desigur că, între asigurarea de moarte pe toată viaţa (Ax), asigurarea limitată ( / n Ax ) şi
asigurarea amânată ( n / Ax ),se poate scrie relaţia:
Ax = / n Ax + n / Ax
Relaţia dintre asigurarea de deces şi renta viagera.
Pentru a determina această relaţie, să pornim de la relaţia cunoscută:
1
x+
Cx = ( lx − lx +1 ) V 2

Desfăcând paranteza din membrul al doilea şi grupând convenabil avem:

1 1
Cx = V 2 lx V x − V 2 lx +1 V x +1
sau:
1 1 1
Cx = V 2 Dx − V 2 Dx +1V x − V 2 (VDx − Dx +1 )
însă:
1
V= = (1 + i ) −1
1+ i
deci:
1
Cx = (1 + i ) (VDx − Dx +1 )
2

Pe de altă parte, ţinând seamă de expresia lui Ax, adică de relaţia (8.2), putem scrie:

18
 1
Ax = (1 + i ) 2
(VDx − Dx+1 ) + (VDx+1 − Dx + 2 ) + ... + (VDx +n − Dx +n +1 )
Dx
sau:
1
V ( Dx + Dx +1 + ... + Dx + n ) − ( Dx +1 + Dx + 2 + ... + Dx + n +1 )
Ax = (1 + i ) 2
Dx
sau:
⎛ N x N x −1 ⎞
1 1
Ax = (1 + i ) ⎜ V − ⎟ = (1 + i) (Va x − ax )
2 2

⎝ Dx Dx ⎠

insă cum : ax = 1 + ax putem scrie:

1 1
Ax = (1 + i ) 2 [V (1 + ax ) − ax ] = (1 + i ) 2 [V − (1 − V ) ax ]
Dar
1 i
1−V = 1− = = Vi
1+ i 1+ i
deci:
1 1
Ax = (1 + i ) 2 (V − Vi ax ) = (1 + i ) 2 V (1 − i ax )

1
adică: relaţia căutată Ax = V 2 (i − i ax )

VII.9. Exemple de calcul al primelor nete (matematice),

în asigurarea de deces

1. Care este suma pe care trebuie s-o plătească un asigurat de 40 de ani, pentru ca la
decesul său, urmaşii să primească 2.000 lei?
Rezolvare:
În acest caz, va trebui să calculăm prima unică pentru asigurarea de deces, în care suma
asigurată este de 2.000 lei, iar vârsta asiguratului de 40 de ani. Valoarea acestei prime este
egală cu sarcina întreprinderii de asigurare, la data contractării asigurării, şi este dată de
formula:
M
P = 2.000 A46 = 2.000 40
D40
Introducând valorile numerelor de comutaţie, avem:
P = 2.000 0,42161 = 843,22 lei

2. Care este prima unică pe care urmează s-o plătească o persoană de 30 de ani, pentru
a asigura urmaşilor săi 10.000 lei în caz de deces, cu condiţia ca decesul să se producă cel mai
târziu până la împlinirea vârstei de 40 de ani?
Rezolvare:
Valoarea primei este dată de formula:
P = 10.000 / 10A30
sau
M − M 40
P = 10.000 30
D30

19
Introducând valorile numerelor de comutaţie, avem:
5.849,91 − 4.511, 26
P = 10.000 = 785,39
17.044,52
adică P = 785,39 lei
3. Un individ de 30 ani contractează o asigurare în care se prevede să se plătească la
deces urmaşilor săi, 500 lei în primul an de asigurare, 1.000 lei în al 2-lea an, 1.500 lei în al 3-
lea an ş.a.m.d. Se cere să se stabilească suma anuală pe care trebuie s-o plătească drept primă
întreprinderii de asigurare, până la sfârşitul vieţii sale.
Rezolvare:
Deoarece valorile obligaţiilor întreprinderii de asigurare faţă de asigurat şi ale asiguratului
faţă de întreprinderile de asigurare trebuie să fie egale la data contractării asigurării,
însemnând prima anuală cu P, vom putea scrie:
500 ( / A )30 = P30
sau:
R N
500 30 = P 30
N 30 D30
sau:
R 294.655, 43
P = 500 30 = 500 = 237
N 30 621.199
deci: P = 237 lei.

VII.10. Asigurări mixte

Cea mai uzitată categorie de asigurări o constituie asigurarea mixtă,

reprezentând în acelaşi timp asigurarea unei sume pe termen fix şi o asigurare de deces, în
interiorul acestui termen.
În această situaţie, dacă termenul sau durata asigurării este de n ani, întreprinderea de
asigurare plăteşte asiguratului, la expirarea acestui termen, suma asigurată; iar dacă asiguratul
a decedat în interiorul acestui termen, plăteşte la decesului urmaşilor săi desemnaţi prin
contractul de asigurare, suma asigurată. Aceasta constituie cea mai simplă formă de asigurare
mixtă.
Ţinând seama de principiul compunerii contractelor, valoarea actuală la contractarea
asigurării se stabileşte adunând sarcinile întreprinderii pentru asigurarea de deces şi asigurarea
sumei la termen, adică făcând suma:
/ 15 A40 + 15 E40 .
Să presupunem că o persoană în vârstă de 40 de ani contractează o asigurare mixtă,
astfel ca, dacă este în viaţă peste 15 ani, să primească 10.000 lei, iar dacă moare în acest
interval, să plătească această sumă urmaşilor săi, la data decesului. Valoarea asigurării de
deces pentru 1 leu va fi:
M 40 − M 40+15
/ 15 A40 =
D40
Introducând valorile numerelor de comutaţie, avem:
8.761,58 − 3.645, 69
/ 15 A40 = = 0, 246181
20, 781
De asemenea valoarea actuală a sumei de 1 leu, plătibilă asiguratului dacă este în viaţă
la împlinirea termenului de 15 ani, este:

20
 D40+15
15 E40 =
D40
Introducând valorile numerelor de comutaţie, avem:
10.035
15 E40 = = 0, 482892
20.781
Aşadar, pentru asigurarea mixtă la data contractării, valoarea actuală a asigurării este
egală cu prima unică pe care trebuie s-o plătească asiguratului şi va fi:
10.000(/ 15 A40 + 15 E40 ) = 10.000 (0,246181 + 0,482892) = 7290,73
Să presupunem că asiguratul contractează o asigurare mixtă, pentru asigurarea unei
sume la termen (n ani) şi de deces, în interiorul acestui termen, însă nu achită la contractare
prima unică, ci se obligă ca, pentru această asigurare, să plătească prime anuale egale. Acesta
este cazul problemei de mai sus, de astă dată trebuind să se stabilească valoarea primei anuale.
Să notăm cu Px prima anuală pentru un individ care contractează acest fel de asigurare
la vârsta de x ani, termenul de asigurare fiind acelaşi de n ani.
La data contractării asigurării, valorile actuale ale obligaţiilor întreprinderii de
asigurare şi ale asiguratului trebuind să fie egale, se va putea scrie, în cazul sumei asigurate de
1 leu:
/ n ax Px = / n Ax + n Ex
N x − N x+n M − M x + n Dx + n
Px = x +
Dx Dx Dx
unde se deduce imediat valoarea lui Px , adică:
M − M x + n + Dx + n
Px = x
N x − N x+n
Pentru a stabili prima corespunzătoare unei asigurări în valoare nu de 1 lei de S lei,
aceasta fiind proporţională cu prima, nu va trebui decât să înmulţim acest rezultat cu S. În
cazul când se convine ca plata primelor să se facă semestrial, trimestrial sau lunar, în loc de / n
ax vom lua valorile actuale ale rentelor viagere unitare fracţionate corespunzătoare, adică:
(2) (4)
/nax ; /nax sau / n a (12)
x .
Asigurările mixte se pot prezenta nu numai sub această formă simplă, ci sub diferite
forme, fie unite de asigurat, fie stabilite de întreprinderi, reprezentând combinaţii dintre cele
mai variate, astfel asiguratul să-şi poată alege forma care-i este cea mai convenabilă. Sub
orice formă s-ar prezenta o asigurare mixtă, stabilirea primelor nete se face în mod analog cu
cele arătate mai sus, adică privind asigurarea descompusă în asigurările simple din care este
formată şi pentru care se stabilesc valorile actuale corespunzătoare.

21