DPP–pg–1

Titlul I – {I PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

PROCESUAL PENAL
Cap. I. Obiectul dreptului procesual penal

I.1. Locul dreptului procesual penal in sistemul de drept

§1. Obiectul de reglementare a Dreptului procesual penal
1) Procesul penal
|n vederea apararii intereselor societatii si ale ordinii de drept, a drepturilor si
libertatilor cetatenilor impotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penala prevede
faptele care constituie infractiuni si sanctiunile penale care se pot aplica celor ce le
savirsesc. Aplicarea pedepselor si a altor sanctiuni prevazute de legea penala constituie
sarcina autoritatilor pe care societatea le-a imputernicit in acest scop, iar activitatea prin
care se realizeaza tragerea la raspundere penala a infractorilor trebuie sa se desfasoare
organizat, in conformitate cu anumite reguli, care sa satisfaca cerintele a doua interese
majore:
– interesul societatii – care impune o activitate de natura a realiza descoperirea rapida
a infractiunilor si identificarea imediata a infractorilor, dovedirea completa si
obiectiva a vinovatiei acestora, precum si aplicarea unor sanctiuni penale legale,
care sa constituie mijloace eficiente de combatere si prevenire a fenomenului
infractional;
– interesul individual – care impune ca aceasta activitate sa fie strict reglementata de
lege si sa se desfasoare in conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile si
nedreptatile, ceea ce implica acordarea de mijloace eficiente cetatenilor pentru a se
apara impotriva unei invinuiri neintemeiate sau mai grave decit cea reala, precum si
instituirea de puternice garantii pentru deplina realizare a dreptului de aparare.
Activitatea prin care se asigura aplicarea legii penale celor care au savirsit
infractiuni poarta denumirea de proces penal, fiind obiectul de reglementare al unui
ansamblu de norme juridice denumit drept procesual penal.
Denumirea de proces penal deriva pe de o parte, din cuvintul latinesc processus,
care inseamna inaintare, desfasurare, progres, ceea ce in materie juridica caracterizeaza
o activitate desfasurata in timp, prin acte succesive, de la simplu la complex, avind ca
finalitate rezolvarea unui litigiu juridic; astfel, dupa ce s-a descoperit savirsirea unei
infractiuni, se trece la identificarea faptuitorilor, la cercetarea vinovatiei lor, la trimiterea
in judecata si la judecarea lor, la punerea in executare a hotaririi judecatoresti de
condamnare, ceea ce subliniaza o desfasurare progresiva si coordonata a activitatii
judiciare; pe de alta parte, se foloseste calificativul de penal, care-l deosebeste de alte
forme de proces, definind astfel finalitatea desfasurarii procesului, anume aplicarea de
pedepse (penale) celor vinovati de savirsirea de infractiuni.
Prin proces penal se intelege activitatea reglementata de lege pe care o desfasoara
autoritatea judecatoreasca, cu participarea activa a persoanelor interesate, ca titulare
de drepturi si obligatii, in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care
constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie
sanctionata potrivit legii si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere
penala. Deci procesul penal consta intr-o activitate prin care infractorul este supus
raspunderii penale. Aceasta activitate cuprinde, in principal, activitatea de judecata,
desfasurata de instantele judecatoresti care, potrivit art. 124 din Constitutia României,
infaptuiesc justitia; prin hotarirea instantei de judecata, data in urma unei dezbateri orale
si contradictorii, in sedinta publica, se stabileste vinovatia celor trimisi in judecata si li
se aplica celor vinovati de comiterea de infractiuni pedepsele si alte masuri prevazute de
legea penala. Pentru a se stabili daca este sau nu cazul ca o persoana invinuita de
comiterea unei infractiuni sa fie trimisa in fata instantei judecatoresti, se desfasoara o
activitate premergatoare judecatii, denumita urmarire penala, prin care Ministerul
Public, impreuna cu organele pe care le supravegheaza, denumite organe de cercetare
penala, asigura descoperirea infractiunilor, identificarea faptuitorilor si, atunci cind s-au
 DPP–pg–2

strins probele necesare, trimiterea in judecata a celor vinovati. |n fine, dupa pronuntarea
unei hotariri definitive de condamnare, se desfasoara activitatea de punere in executare
a acesteia, potrivit legii. Asadar, procesul penal cuprinde, ca parti componente, in
ordinea desfasurarii lor: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a hotaririi
definitive de condamnare.
Procesul penal constituie o activitate reglementata de lege; urmarirea si judecarea
infractorilor, precum si punerea in executare a pedepselor prevazute de lege nu se pot
desfasura de oricine si oricum, ci numai de anumite autoritati publice imputernicite de
lege, care trebuie sa desfasoare activitatea in conditiile si formele prevazute de lege. |n
acest mod, legea instituie autoritati publice specializate in combaterea fenomenului
infractional, iar mijloacele pe care le prevede sint selectionate dintre acelea care, in
practica de zi cu zi, si-au dovedit atit eficienta in descoperirea oricarei infractiuni si
sanctionarea oricarui infractor, dar care prezinta si garantia unei depline realizari a
dreptului la aparare, de respectare a celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Statul
de drept implica in cel mai inalt grad legalitatea in activitatea de combatere a
infractiunilor. De aceea, statul de drept impune nu numai reglementarea prin norme
clare si ferme a procesului penal, in vederea apararii atit a intereselor societatii in
intregul ei, cit si a intereselor fiecarui cetatean in parte, dar si asigurarea respectarii in
practica a acestor norme, astfel incit sanctiunile penale sa nu fie aplicate decit celor care
s-au facut vinovati de incalcarea legii penale.
Activitatea constituind procesul penal se efectueaza de o anumita autoritate publica,
pe care Constitutia României o denumeste “autoritatea judecatoreasca”. Din autoritatea
judecatoreasca fac parte in primul rind instantele judecatoresti, reprezentate de Curtea
Suprema de Justitie, curtile de apel, tribunalele si judecatoriile, precum si instantele
militare. Instantele judecatoresti sint compuse din judecatori. |n al doilea rind, face parte
Ministerul Public, autoritatea care reprezinta interesele generale ale societatii si ale
ordinii de drept; Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in
parchete pe linga fiecare instanta judecatoreasca si sint ajutati de organele de cercetare
penala.
La procesul penal participa si persoanele care au legatura cu savirsirea unei
infractiuni. Unele dintre aceste persoane – fizice sau juridice – se numesc parti. Sint
parti in procesul penal:
– inculpatul – persoana care este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a
raspunde penal de infractiunea savirsita si civil de pagubele pe care le-a produs prin
acea infractiune;
– partea vatamata – victima a infractiunii, care actioneaza in vederea sanctionarii
penale a inculpatului;
– partea civila – persoana prejudiciata prin infractiune, care pretinde repararea
pagubei ce i s-a produs de catre inculpat;
– partea responsabila civilmente – chemata sa raspunda fata de partea civila,
impreuna cu inculpatul, pentru paguba ce i s-a produs acesteia.
Partile intervin in fata autoritatilor judecatoresti in vederea sustinerii sau apararii
intereselor proprii, exercitindu-si in acest scop drepturile acordate de lege si
indeplinindu-si obligatiile pe care aceeasi lege le prevede.
|n afara de parti, la activitatea judiciara mai participa aparatorii si reprezentantii,
care, desi persoane distincte de parti, exercita drepturile si indeplinesc obligatiile
procesuale in numele sau interesul partilor.
|n activitatea pe care o desfasoara, instantele judecatoresti, Ministerul Public si
organele de cercetare penala stabilesac raporturi juridice intre ele; raporturi juridice se
stabilesc intre aceste autoritati si partile din proces, intre parti si aparatori. Aceste
raporturi – denumite raporturi procesual penale – avind ca finalitate tragerea la
raspundere penala a infractorilor, au caracter juridic, deoarece se stabilesc in temeiul
normelor de drept care le reglementeaza. Ca urmare, autoritatile judiciare, partile,
aparatorii devin subiecte ale unor raporturi juridice, cu caracter procesual penal, avind
drepturi si obligatii procesuale. Includerea in conceptul de proces penal a raporturilor
juridice procesual penale, in care partile (printre care si cel care este tras la raspundere
penala) sint titulare de drepturi si obligatii, scoate in relief o conceptie umanista si
 DPP–pg–3

democratica cu privire la procesul penal, potrivit careia justitia trebuie infaptuita cu

asigurarea celor mai largi posibilitati de aparare pentru persoanele implicate.
Activitatea autoritatilor judiciare penale, cu participarea partilor, se desfasoara in
scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, in
vederea tragerii la raspundere numai a celor vinovati de savirsirea lor si numai in
limitele prevazute de lege; se exprima, asadar, cerinta de a se actiona imediat si de
urgenta pentru descoperirea infractiunilor, identificarea infractorilor si apoi sanctionarea
lor, dindu-se astfel eficienta necesara combaterii si prevenirii infractiunilor; totodata, se
cere si cunoasterea exacta si completa a faptelor, spre a se evita orice condamnare
contrara legii si adevarului. Aceste cerinte trebuie sa satisfaca atit interesul general al
societatii – ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor pedepsit – cit si
interesul individual, care impune ca nici un nevinovat sa nu fie tras la raspundere penala,
iar cel vinovat sa raspunda numai in masura vinovatiei sale.
Prin realizarea scopului de mai sus se asigura si indeplinirea unui scop educativ, cu
efect preventiv, prin dezvoltarea constiintei cetatenilor in spiritul respectarii ordinii
constitutionale si a ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor omului, ceea ce creaza
climatul necesar pentru prevenirea savirsirii de noi infractiuni. Cu cit in constiinta
cetatenilor se formeaza convingerea ca justitia penala nu va lasa nici un infractor
nepedepsit, cu atit se sadeste mai adinc ideea necesitatii repsectarii legilor tarii, in
special a legii penale.
2) Procesul penal si alte forme de proces
Exista si alte forme de proces, care asigura solutionarea litigiilor dintre persoanele
fizice intre ele, dintre persoanele fizice si juridice, dintre persoanele juridice intre ele, ori
prin care se aplica unele masuri administrative sau disciplinare; astfel de procese capata
denumirea litigiului pe care il solutioneaza: proces civil, administrativ, disciplinar.
Datorita trasaturilor caracteristice ale activitatii de rezolvare a unui litigiu juridic, toate
formele de proces, inclusiv procesul penal, au citeva elemente comune: desfasurarea
unei activitati de un organ de jurisdictie, cu privire la un conflict de drept, nascut din
nerespectarea unei dispozitii legale, activitate finalizata printr-o hotarire supusa unei cai
de atac la un organ superior si care, dupa ce a ramas definitiva, este pusa in executare. |n
cazul procesului penal si civil, organul jurisdictional este, de regula, o instanta
judecatoreasca; in cazul procesului administrativ si disciplinar, organul care
solutioneaza litigiul poate fi si un organ administrativ sau disciplinar.
Natura diferita a litigiilor determina trasaturi specifice pentru fiecare fel de proces,
fie in legatura cu organele in fata carora se desfasoara, fie in ceea ce priveste structura
procesului, principiile acestuia, persoanele implicate, mijloacele de proba folosite,
solutiile ce se pot pronunta, caile de atac. Trasaturile specifice impun ca fiecare forma
de proces sa aiba autonomia sa, diferentiindu-se de celelalte forme de proces.
Procesul penal, avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanei care a
savirsit o infractiune, presupune o confruntare intre societate si infractor, in care
societatea, prin Ministerul Public si instantele judecatoresti, actioneaza pentru
pedepsirea acestuia, iar infractorul incearca sa ramina nedescoperit sau sa-si ascunda
vinovatia. De aceea, societatea trebuie sa foloseasca constringerea de stat si sa depuna
eforturi sustinute pentru ca, in final, sa se asigure punerea in executare a pedepsei
aplicate celui a carui vinovatie a fost dovedita. Ca urmare, pe linga interventia
instantelor judecatoresti, comuna si altor forme de proces, numai procesul penal
cunoaste interventia organelor de urmarire penala – procuror si organe de cercetare
penala – activitate care, sub denumirea de urmarire penala, este parte componenta a
procesului penal. Pentru ca orice infractiune sa fie descoperita si orice infractor
identificat, legea impune ca organele de urmarire penala si instantele judecatoresti
penale sa-si desfasoare, de regula, activitatea din proprie initiativa (din oficiu), nelasind
activitatea de aplicare a legii penale numai la initiativa persoanelor vatamate prin
infractiune. Procesul penal cunoaste o reglementare a probelor adaptata conditiilor
specifice in care se savirseste o infractiune, de multe ori fara prezenta martorilor sau fara
acte preconstituite, care, asigurind evitarea erorilor, creaza totusi facilitati in stabilirea
corecta si completa a faptelor. Procesul penal se finalizeaza printr-o hotarire de
condamnare a inculpatului la o pedeapsa sau alta masura penala (daca se constata
 DPP–pg–4

raspunderea sa penala) ori prin achitare (in caz contrar). Fiind posibila aplicarea de
pedepse privative de libertate, in cursul procesului penal se pot lua, cu caracter
temporar, masuri preventive sau masuri de siguranta, privative de libertate sau alte
drepturi, necesare pentru a impiedica pe inculpat sa se sustraga de la urmarire, judecata
sau executarea pedepselor; aceste masuri preventive si de siguranta sint caracteristice
numai procesului penal.
Procesul civil se deosebeste de procesul penal prin obiectul sau, care consta in
judecarea si solutionarea litigiilor privind drepturile civile, de familie, de munca, precum
si in executarea hotaririlor judecatoresti civile. Obiectul procesului civil, in sensul larg al
cuvintului, se refera la litigii patrimoniale sau nepatrimoniale intre cetateni, intre
cetateni si persoanele juridice sau autoritatile publice (contenciosul administrativ), intre
persoanele juridice intre ele. Caracteristic pentru procesul civil este principiul egalitatii
dintre partile in conflict – reclamant si pirit – care da un anumit specific structurii
procesului (numai judecata si executarea hotaririi); de asemenea, restringerea
mijloacelor de proba, obiect al probatiunii fiind raporturile juridice; specifice sint si
solutiile ce se pot pronunta. Procesul civil este dominat de dreptul de dispozitie al
partilor, potrivit caruia instanta de judecata actioneaza numai daca este sesizata de
reclamant printr-o cerere in justitie, al carui obiect nu poate fi depasit de instanta, iar
procesul inceteaza la vointa partilor, atit prin renuntarea la judecata, cit si prin
renuntarea la executarea hotaririi.
Procesul administrativ are ca obiect judecarea si solutionarea cazurilor de incalcare
a legii administrative si financiare, avind loc in fata autoritatilor administratiei publice
cu atributii jurisdictionale (Curtea de Conturi, comisiile care judeca contestatiile in
materia pensiilor si in alte materii). Activitatea de jurisdictie a acestor organe se
diferentiaza de activitatea de judecata desfasurata de instantele judecatoresti,
apropiindu-se mai mult de o dezbatere administrativa a litigiului, fara insa a fi inlaturat
caracterul de proces, finalizat printr-o hotarire, ce urmeaza a fi executata. Unele litigii cu
caracter administrativ (cum sint actiunile pentru anularea unor acte administrative
ilegale, aplicarea unor sanctiuni contraventionale) se judeca si se solutioneaza dupa
regulile unui proces civil.
Procesul disciplinar intervine in cazul in care, in urma unor abateri disciplinare, se
desfasoara activitatea organelor de jurisdictie disciplinara, pentru aplicarea unei
sanctiuni disciplinare celui vinovat de comiterea abaterii. Aplicarea sanctiunii
disciplinare ia forma de proces atunci cind, prin lege, sint instituite comisii de disciplina,
a caror activitate de judecata se desfasoara dupa o procedura proprie (cazul comisiilor
disciplinare ale magistratilor, avocatilor, cadrelor didactice etc.). Procesul disciplinar se
apropie de procesul penal prin aplicarea principiului interventiei din oficiu a organelor
disciplinare si desfasurarea unei proceduri prealabila judecatii, dar judecata urmeaza, ca
regula, normele procesului civil.
Desi fiecare forma de proces isi are caracteristicile sale, se pot intilni si interferente
intre aceste caracterisitici. Astfel, procedura plingerii prealabile din procesul penal
implica un drept de dispozitie al partii vatamate asupra inceperii si desfasurarii
procesului, care este caracteristic procesului civil; in procesul civil sint cazuri in care
actiunea este introdusa de partea lezata, interventia directa a societatii fiind
caracterisitica procesului penal.
|nsemnatatea luptei impotriva infractiunilor, ca cele mai grave incalcari ale legii,
precum si dreptul autoritatilor judiciare penale de a interveni din proprie initiativa in
vederea tragerii la raspundere penala a infractorilor, creaza procesului penal o pozitie
prioritara fata de celelalte forme de proces. Astfel, procesul penal poate prelua spre
solutionare si litigiul civil intervenit intre persoana vatamata si inculpat, prin care se
asigura repararea pagubei produse prin infractiune; uneori, desfasurarea procesului civil
este suspendata cit timp are loc inca procesul penal cu privire la aceeasi fapta si
faptuitor; hotarirea definitiva data in procesul penal devine obligatorie pentru organul
jurisdictional care urmeaza sa se pronunte in procesul civil, administrativ sau disciplinar
asupra aceleiasi fapte si persoane.
Fiecare forma de proces este reglementata de norme legale proprii, care-i determina
particularitatea si-i confera autonomie. Normele care reglementeaza cele mai importante
 DPP–pg–5

forme de proces – cel penal si cel civil – se constituie in ramuri distincte de drept, in
drept procesual penal si drept procesual civil; normele care reglementeaza procesul
administrativ si disciplinar, fiind intr-un numar mai restrins, formeaza, impreuna cu
normele care reglementeaza activitatea autoritatilor administratiei publice, dreptul
administrativ si dreptul financiar, iar cele care reglementeaza procesul disciplinar fac
parte din dreptul muncii.
Datorita legaturilor care exista intre diferitele forme de proces, legea prevede si
posibilitatea ca unele norme care reglementeaza un anumit proces sa se aplice in
desfasurarea altui proces; astfel, normele din dreptul procesual civil se pot aplica in
procesul penal cind se judeca o chestiune prealabila de natura civila (art. 44 al. 2),
precum si in procesul administrativ si disciplinar, daca nu exista o reglementare
potrivnica (art. 721 Cod procedura civila).
3) Tipurile istorice de proces penal
|n dezvoltarea sa istorica, procesul penal a cunoscut – din punct de vedere al
structurii si al principiilor sale de baza – trei tipuri distincte: acuzatorial, inchizitorial si
mixt.
A. Procesul penal acuzatorial
Procesul penal acuzatorial isi trage denumirea de la modul cum era sesizata instanta
de judecata, fiind necesar un acuzator care sa aduca o acuzatie unei persoane. Acuzarea
era adusa de victima infractiunii, dupa ideea straveche ca victima si familia ei trebuiau
sa se razbune impotriva celui care le-a cauzat un rau. Fara acuzatia adusa de acuzator nu
putea exista un proces. Dreptul de a acuza a trecut apoi si la alte persoane, denumite
acuzatori populari.
|n stadiul incipient in care se afla organizatia statala, la inceput nu erau judecatori de
profesie, judecata avind loc in fata unui tribunal compus din cetateni. Judecata in
procesul acuzatorial se caracterizeaza prin dezbaterea publica, orala si contradictoriala
a litigiului in fata organului de judecata, in care acuzatorul trebuia sa-si dovedeasca
acuzatia pe care o aducea, iar acuzatul sa-si dovedeasca nevinovatia. |n dovedirea
acuzatiei sau apararii se foloseau ca probe recunoasterea publica din partea acuzatului,
relatarile martorilor, luarea pe garantie sub juramint de catre persoanele care-l cunosteau
pe acuzat, judecatorii avind o libertate deplina in a da sau nu crezare probelor ce li se
infatisau. Judecatorii interveneau in dezbaterea dintre acuzator si acuzat numai pentru a
pastra regulile judecatii, neavind dreptul sa actioneze in vederea cunoasterii altor
imprejurari decit cele aratate de partile din proces.
Ulterior, in prima perioada a feudalismului, procesul penal acuzatorial a cunoscut un
pronuntat caracter religios, folosindu-se asa-numitele “semne ale lui Dumnezeu”:
– duelul judiciar dintre acuzator si acuzat sau reprezentantii lor, in care cine invingea
in lupta avea si dreptatea de partea sa, ca semn al vointei divine;
– ordaliile – incercarea cu apa fiarta, fier inrosit etc. – implineau vointa lui Dumnezeu
ca cel ce avea dreptate sa poata trece peste incercarile la care era supus.
Procesul penal acuzatorial s-a aplicat, cu unele trasaturi specifice, la greci, romani,
unele popoare barbare, iar in timpul farimitarii feudale in fata justitiei senioriale. Din
Evul Mediu si pina astazi procesul penal acuzatorial este caracteristic dreptului anglo-
saxon, de unde s-a extins si la statele care au preluat acest drept. |n linii mari, acest tip de
proces penal a fost cunoscut in perioada feudala si in tarile rom#ne.
Procesul penal acuzatorial este caracteristic statelor in care s-a dezvoltat democratia
prin participarea cetatenilor la treburile publice si prin acordarea de largi drepturi
individuale (bineinteles, in conditiile privilegiate de care se bucurau unele clase sociale).
Acest tip de proces a prezentat avantajul pentru acuzat de a se bucura de garantii pentru
dreptul sau la aparare, cu toata cruzimea unora dintre mijloacele folosite (duel judiciar,
ordalii), dar a prezentat si dezavanatajul de a nu fi eficient in combaterea infractiunilor,
caci in lipsa persoanei vatamate faptuitorul nu putea fi adus in fata instantei de judecata,
iar in lipsa unei cercetari preliminare din partea unor persoane specializate era dificila
identificarea faptuitorilor.
B. Procesul penal inchizitorial
Centralizarea puterii in miinile monarhului absolut, in a doua parte a Evului Mediu,
a atras formarea unui stat autoritar, in care predominau interesele puterii fata de
 DPP–pg–6

interesele individuale. |n noua conceptie infractiunile aduceau atingere nu numai

victimei, ci si statului, ratiune pentru care acestuia trebuia sa-i revina sarcina de a
organiza activitatea de represiune penala, pedeapsa simbolizind reactia publica
impotriva celor care au comis fapte penale. Reprimarea infractiunilor numai la plingerea
victimei fiind insuficienta, a devenit necesara o oficializare a actiunii de pedepseire a
infractiunilor si asezarea procesului penal pe noi principii, corespunzatoare caracterului
autoritar al statului feudal centralizat. Acest proces penal a fost denumit inchizitorial,
dupa procedura de investigatie (per inquisitionem) desfasurata de persoana insarcinata
oficial cu descoperirea si cercetarea infractiunilor.
Spre deosebire de procesul acuzatorial, sesizarea organului de judecata a fost
incredintata unui magistrat, denumit mai intii “procurorul regelui”, iar apoi primind
denumirea de Minister Public, ca reprezentant al puterii centrale; pentru a putea acoperi
toate cazurile de represiune penala, judecatorul se putea sesiza si din proprie initiativa cu
judecarea oricarei infractiuni. Instanta de judecata era formata numai din judecatori de
profesie, care au capatat dreptul de a interveni in desfasurarea procesului, pentru
cunoasterea faptelor, independent de pozitia si activitatea partilor. Judecata se desfasura
in secret, in scris si necontradictoriu, principii deosebite de cele ale procesului
acuzatorial, dreptul la aparare fiind restrins. Pentru dovedirea nevinovatiei s-a instituit
un sistem de probe legale, a caror valoare era prestabilita de lege, judecatorul neavind
voie sa evalueze probele pe baza convingerii sale, ci numai in raport cu valoarea
prevazuta de lege. Proba probationum (regina probelor) era marturisirea acuzatului, care
se putea obtine si prin tortura, chiar si in cadrul judecatii (chestiunea prealabila).
Folosirea torturii isi avea o baza religioasa, in sensul ca divinitatea ajuta pe nevinovati
sa suporte chinurile la care erau supusi.
Procesul penal inchizitorial isi are radacinile in dreptul procesual canonic, desfasurat
in fata organelor de jurisdictie ecleziastice, cristalizindu-si principiile in Ordonanta
franceza din 1670. Daca procesul penal inchizitorial asigura mai bine reprimarea
infractiunilor, Ministerul Public si judecatorii avind obligatia de a actiona din proprie
initiativa in acest scop, dreptul la aparare al inculpatului era mai slab asigurat, atit prin
restringerea drepturilor acestuia, dar si prin caracterul scris si necontradictoriu al
procesului. Desi astazi este privit – in ceea ce priveste judecata – ca un proces care a
incalcat elementare drepturi ale omului, prin sistemul probelor legale pe care le-a
introdus, procesul penal inchizitorial a constituit totusi un progres fata de duelul judiciar
si ordalii, fiind o frina in calea arbitrariului, judecatorii avind obligatia sa solutioneze
cauza pe baza de probe, iar hotarirea lor fiind supusa apelului la alti judecatori.
C. Procesul penal mixt
Procesul penal mixt a constituit o reactie impotriva exceselor si inechitatilor
procesului penal inchizitorial, condamnate de ideile noi ale sec. XVIII, premergatoare
revolutiei burgheze din Franta. Acest tip de proces s-a format prin imbinarea unor
trasaturi ale procesului inchizitorial, mentinute in faza prealabila judecatii, si trasaturile
procesului penal acuzatorial, consacrate in faza de judecata. Sesizarea organului de
judecata este incredintata, in principal, unui organ specializat, Ministerul Public, prin
procurorii constituiti in parchete, cu posibilitatea ca, intr-un numar de cauze, instanta de
judecata sa fie sesizata direct de persoana vatamata. Pentru a descoperi infractiunile si a
identifica pe infractori, pentru a stringe probele din care sa se poata trage concluzia daca
este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata, desfasoara o activitate de
informare si de instructie prealabila, care urmeaza regulile procesului inchizitorial,
procedura fiind, in general, secreta, scrisa si necontradictorie; tortura a fost oficial
abolita. |n faza de judecata, instanta – compusa din judecatori de profesie si, in unele
cazuri, si din cetateni (jurati) – dezbate cauza in prezenta Ministerului Public, a partilor
si a aparatorilor lor, in sedinta publica, orala si contradictorie, cu asigurarea dreptului la
aparare. |n acest mod erau adoptate, in faza de judecata, elementele pozitive ale
procesului penal acuzatorial. |n locul probelor legale a fost adoptat regimul probelor
libere, evaluarea lor facindu-se pe baza convingerii intime a judecatorilor. Exista si
elemente de intrepatrundere, unele elemente acuzatoriale patrunzind in faza preliminara
(de exemplu existenta unei anumite contradictorialitati prin prezenta aparatorului la
 DPP–pg–7

unele acte de instructie prealabila), dupa cum unele elemente inchizitoriale se pot
manifesta in faza de judecata (sedinta de judecata secreta).
Introdus mai intii in Franta, prin codul de instructie criminala din 1808, procesul
penal mixt s-a extins apoi la cea mai mare parte a legislatiei moderne, fiind adoptat si de
Codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936.
|ntre cele doua razboaie mondiale, in evolutia procesului penal mixt s-au manifestat
doua variante:
– procesul penal din tarile cu democratie liberala – in care au fost aparate cu fermitate
interesele individuale in raport cu cele ale statului, dezvoltindu-se garantii
procesuale importante pentru asigurarea respectarii neabatute a drepturilor
fundamentale ale omului1;
– procesul penal in tarile cu regim autoritar:
– in Germania hitlerista s-a instituit un regim de teroare judiciara impotriva
oponentilor regimului, in care un rol predominant l-a judecat politia secreta si
magistratii incadrati in partidul national-socialist, supusi dispozitiilor date de
conducerea acestuia; cind s-a socotit necesar, s-a renuntat si la procesele
politice, trecindu-se la rafuiala directa, prin exterminari individuale si in masa,
in cadrul lagarelor de detinuti politici;
– in U.R.S.S. – abandonindu-se principiul separarii puterilor in stat si
supunindu-se intreaga activitate de stat (inclusiv justitia) puterii unice a
sovietelor, sub conducerea politica a partidului comunist – s-a instaurat un
proces penal autoritar, indreptat mai intii impotriva fostilor mosieri si capitalisti,
apoi impotriva oricarui oponent al regimului comunist; ancheta penala a fost
incredintata organelor de militie, securitate si procuratura (organe de represiune
ale statului autoritar comunist); completele de judecata s-au format cu asesori
populari, avind majoritatea in luarea hotaririlor; s-a desfiintat apelul, s-au
restrins garantiile in ce priveste libertatea individuala, inviolabilitatea
domiciliului si corespondentei, dreptul la aparare;
– dupa 1945, sub influenta politica a U.R.S.S. asupra tarilor socialiste din centrul
si estul Europei, caracteristicile procesului penal sovietic au fost introduse si in
legislatia acestor tari, formindu-se un bloc al statelor cu proces penal mixt, dar
de conceptie si de practica autoritara.
|n perioada interbelica si in prezent a continuat sa functioneze in Anglia, SUA si
tarile aflate sub influenta legislatiei engleze un procesul penal acuzatorial.
4) Procesul penal modern si cerintele drepturilor omului recunoscute
pe plan international
Dupa al doilea razboi mondial s-a produs o miscare umanista pe plan international,
mai intii teoretica si apoi transpusa in acorduri internationale, pentru asigurarea unei mai
mari protectii a omului impotriva abuzurilor posibile ale autoritatilor judiciare.
Pe plan teoretic, in cadrul unor congrese, conferinte, colocvii initiate de asociatii
stiintifice internationale din domeniul stiintelor penale (Asociatia Internationala de
Drept Penal, Societatea Internationala de Aparare Sociala, Societatea Internationala de
Criminologie) s-au examinat si teme legate de modul de organizare si functionare a
procesului penal, in spiritul unei mai intense ocrotiri a drepturilor fundamentale ale
omului, in special in cursul urmaririi penale2.
Conceptia liberala privind reglementarea procesului penal, preconizind institutii si
reglementari care sa garanteze in mai mare masura drepturile fundamentale ale
cetatenilor, in contactul lor cu autoritatile judiciare penale, in special in acele legislatii
cu caracter autoritar, s-a manifestat si in cadrul unor acorduri internationale in cadrul sau
in afara ONU. La 10 noiembrie 1948, Adunarea Generala a ONU a adoptat Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, in care au fost inscrise ca drepturi fundamentale
inviolabilitatea persoanei, a domiciliului si a corespondentei, prezumtia de nevinovatie,
garantarea dreptului la aparare, principiile publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii
1
libertatea individual`, inviolabilitatea domiciliului [i a coresponden]ei, prezum]ia de
nevinov`]ie, dreptul la ap`rare
2
|n raport de aceste direc]ii de dezvoltare a legisla]iei procesual penale, unii autori sus]in c`
ar exista cel pu]in teoretic [i un al patrulea tip de proces: cel de ap`rare social`.
 DPP–pg–8

sedintei de judecata. Statele care au ratificat declaratia s-au obligat sa dezvolte respectul
pentru aceste drepturi si sa treaca la aplicarea lor universala si efectiva. La 4 noiembrie
1950 a fost semnata la Roma Conventia Europeana de aparare a Drepturilor omului si
a libertatilor fundamentale prin care statele occidentale au adoptat dispozitii si in
domeniul procedurii penale, sub forma unor garantii privind arestarea si detinerea
preventiva, prezumtia de nevinovatie, desfasurarea echitabila a judecatii si asigurarea
dreptului la aparare. |n acest spirit a fost elaborat Codul de procedura penala francez din
1958 si, mai ales, au fost adoptate modificarile acestui Cod prin legile din 1970 si 1975,
cind s-a introdus masura controlului judiciar, care reduce in mod simtitor sfera de
aplicare a detinerii preventive. Dispozitiile liberale ale Conventiei de la Roma din 1950
se impun, in baza unei prevederi constitutionale, instantelor judecatoresti franceze, chiar
daca nu-si au corespondent in legislatia franceza.
Adunarea Generala ONU a adoptat la 16 decembrie 1966 Pactul International cu
privire la drepturile civile si politice, in care un loc insemnat il ocupa dispozitiile
privind ocrotirea drepturilor fundamentale ale omului in derularea procesului penal.
Acest Pact, intrat in vigoare prin ratificarea sa de cele mai multe membre ONU, printre
care si România (1974), reflecta conceptia liberala cu privire la procesul penal, fie sub
forma procesului acuzatorial (anglo-saxon), fie a procesului mixt (tarile occidentale),
accentul fiind pus pe garantiile impotriva arbitrariului autoritatilor judiciare, pe
respectarea drepturilor fundamentale ale cetatenilor, a dreptului la aparare. Ca urmare a
acestui act cu caracter international, s-au produs modificari in legislatia procesual penala
a multor state, spre a se adapta conceptiei liberale dominante pe plan mondial. Carta de
la Paris pentru o noua Europa, semnata si de România, confirma inca o data caracterul
universal al conceptiei liberale despre procesul penal si pune baza perfectionarii
reglementarilor in domeniul represiunii penale, pe plan international, in spiritul
documentelor internationale amintite.
O contributie la extinderea conceptiei liberale in reglementarea procesului penal din
tarile cu orientare autoritarista il are si Comitetul Natiunilor Unite pentru prevenirea
crimei si tratamentul infractorilor care, prin congresele, sesiunile grupurilor
consultative si studiile efectuate, a initiat propuneri de introducere a unor institutii si
reglementari de natura a asigura o protectie mai mare drepturilor si intereselor legitime
ale cetatenilor in cadrul activitatii autoritatilor judiciare.
5) Procesul penal din România moderna
Transformarile legislative ce au urmat Unirii Principatelor Rom#ne si apoi a
proclamarii Rom#niei ca stat independent s-au produs sub influenta legislatiei franceze,
astfel incit procedura penala adoptata in 1864 a fost sub forma procesului penal mixt, in
varianta sa liberala. Aceasta varianta liberala a fost mentinuta si dupa unificarea
legislatiei penale si procesual penale ce a avut loc in 1936, fiind mult largite si intarite
garantiile dreptului la aparare, justitia constituind una din cele trei puteri ale statului de
drept.
|n conditiile evolutiei Rom#niei spre un stat autoritar, mai intii in cadrul dictaturii
regale si apoi a celei militare, procesul penal mentinut in structura procesului mixt a
suferit unele transformari de natura a intari represiunea penala, incepindu-se cu
desfiintarea Curtilor cu jurati si infiintarea sectiilor criminale la Curtile de apel (1939) si
apoi, in cursul razboiului, prin trecerea in competenta tribunalelor militare a judecarii
unui mare numar de infractiuni de drept comun.
Dupa razboi (din 1948) s-a trecut la folosirea represiunii penale, prin intermediul
procesului penal, in scopul apararii noii puteri populare impotriva adversarilor politici.
Caracterul mixt al procesului penal s-a intarit prin acordarea unei ponderi mai mari
urmaririi penale, care a fost scoasa din competenta judecatorilor de instructie si
incredintata noilor organe ale puterii socialiste (militie, securitate, procuratura); justitia a
pierdut caracterul de a treia putere in stat, fiind considerata doar o forma a activitatii
statului socialist, supusa puterii politice reprezentata de partidul unic al clasei
muncitoare. Cu scopul de a apara si consolida puterea clasei muncitoare, completele de
judecata au fost formate astfel incit asesorii populari (proveniti dintre muncitorii din
fabrici si dintre taranii cooperativizati) aveau cuvintul decisiv in solutionarea cauzelor
penale; totodata, s-a desfiintat apelul, pentru a reduce durata procesului, iar dreptul la
 DPP–pg–9

aparare a fost restrins in cursul urmaririi penale, avocatura imbracind o forma

colectivista dependenta de administratia de stat si de puterea politica.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, precum si Pactul International
cu privire la drepturile civile si politice din 1966 au avut, tardiv, o influenta si asupra
legislatiei noastre; dreptul la aparare a fost trecut in Constitutia din 1965 ca un drept
fundamental al cetatenilor, iar in Codul de procedura penala din 1968, desi pastra un
caracter autoritar, a constituit un pas spre o intarire a dreptului la aparare si acordarea
mai multor garantii pentru drepturile fundamentale ale omului. O miscare de idei
progresiste a inceput sa se desfasoare din 1977, in vederea reformarii urmaririi penale,
prin introducerea unor elemente de contradictorialitate si publicitate, de participare a
aparatorului la toate actele de urmarire penala. |nsa aceasta miscare de idei nu a adus
nici o modificare legislativa corespunzatoare si nici transformari in practica autoritatilor
judiciare.
Proclamarea de catre Revolutia din 1989 a separatiei puterilor in stat, confirmata
prin Constitutia din 1991, a determinat o schimbare de directie a reglementarii
procesului penal si a practicii judiciare spre varianta liberala a procesului penal mixt. |n
conditiile mentinerii in vigoare a Codului de procedura penala din 1968, s-a intervenit
prin modificari legislative pentru a readuce in prim plan apararea intereselor individuale,
a drepturilor fundamentale ale cetatenilor (care, anterior, fusesera subordonate
intereselor partidului unic). Justitia a capatat pozitia de a treia putere a statului,
independenta de puterea executiva si de lupta politica, introducindu-se garantia
inamovibilitatii judecatorilor si a desfiintarii institutiei asesorilor populari; activitatea de
urmarire a Ministerului Public a fost pusa sub controlul instantelor judecatoresti; s-a
reintrodus apelul, ca prima cale de atac ordinara, in vederea inlaturarii erorilor de fapt ce
s-ar produce la judecata in prima instanta; s-a perfectionat reglementarea urmaririi
penale, admitindu-se participarea avocatului la efectuarea instructiei prealabile;
avocatura a fost scoasa de sub conducerea Ministerului Justitiei, fiind asezata pe baze
autonome, cu largi posibilitati de asigurare a dreptului la aparare in cadrul procesului
penal.
|n Constitutia României s-au prevazut numeroase garantii pentru drepturile
fundamentale ale cetateanului, care au incidenta in procesul penal. S-au inscris astfel de
drepturi si libertati fundamentale: egalitatea in drepturi, libertatea individuala, dreptul la
aparare si prezumtia de nevinovatie, inviolabilitatea domiciliului si secretul
corespondentei, libertatea de exprimare etc. S-a adoptat dispozitia potrivit careia
prevederile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si
aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si
tratatele la care România este parte, acestea avind prioritate fata de legile interne.
Cadrul nou constitutional impune concluzia ca procesul nostru penal, de tip mixt, a
fost reasezat intr-o conceptie liberala, dupa modelul democratiilor occidentale, capatind
astfel, sub aspect legislativ, caracterele unui proces modern si democratic; sub aspectul
activitatii practice sint create conditiile unei depline aparari a drepturilor si intereselor
legitime ale cetatenilor, prin acordarea unei reale independente a factorilor care concura
la realizarea justitiei – instantele judecatoresti, Ministerul Public, avocatura.
§2. Dreptul procesual penal – ramura a sistemului de drept
1) Dreptul procesual penal – parte componenta a sistemului de drept al
României
Statul de drept exprima cerinta adoptarii unei reglementari amanuntite a activitatii
prin care se realizeaza tragerea la raspundere penala a celor care comit infractiuni,
deoarece aceasta reglementare trebuie sa asigure atit interesul societatii pentru
descoperirea imediata a infractiunilor, dovedirea cu certitudine a acelora care le-au
savirsit, precum si justa lor sanctionare, potrivit legii penale, cit si interesul individual al
cetatenilor, ca drepturile persoanelor nevinovate sa fie intru totul respectate. Normele
juridice care reglementeaza desfasurarea procesului penal formeaza o ramura a dreptului
nostru, sub denumirea de drept procesual penal.
Dreptul procesual penal este o ramura a sistemului de drept al Rom#niei,
cuprinzind totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea autoritatilor
 DPP–pg–10

judiciare si a partilor, precum si raporturile ce se stabilesc in procesul de constatare a

faptelor ce constituie infractiuni si a aplicarii pedepselor si a masurilor prevazute de
legea penala celor care le-au savirsit.
|n ce priveste denumirea acestei ramuri de drept, s-a folosit multa vreme denumirea
de procedura penala, iar uneori, pentru a sublinia caracterul derivat din dreptul penal, si
denumirea de drept penal formal sau drept penal procedural. Denumirea de procedura
penala era legata de Codul de procedura penala, reflectind ansamblul procedeelor prin
care se asigura aplicarea pedepselor celor care au savirsit infractiuni. Aceasta denumire
este folosita si astazi de autorii francezi, ale caror lucrari sint intitulate “Procédure
pénale”. Denumirea de drept procesual penal a fost folosita in literatura de specialitate
italiana si germana si a fost preluata la noi de Traian Pop, considerind ca pentru aceasta
denumire exista “o tendinta generala in celelalte tari de a o adopta si credem ca in curind
va deveni termenul tehnic universal”. Dupa 1948, in România a fost folosita denumirea
de drept procesual penal in toate materialele de specialitate care au aparut, indicate in
bibliografia generala, precum si a disciplinei care se preda in invatamintul juridic
superior. Preferinta acordata in prezent denumirii de drept procesual penal are in vedere
obiectul principal al reglementarii, in sensul ca s-a pus accentul pe procesul penal, care
cuprinde intreaga activitate a autoritatilor judiciare si a partilor in dinamica sa, inclusiv
prerogativele si drepturile acestora, in timp ce “procedura” semnifica mai ales
procedeele prin care se actioneaza; normele de drept procesual penal reglementeaza in
primul rind actele procesuale si masurile procesuale, ca acte de dispozitie necesare
pentru ca infractorul sa fie adus in fata autoritatilor judiciare si sa fie sanctionat potrivit
legii penale; in al doilea rind, reglementeaza si actele procedurale prin care actele
procesuale de dispozitie sint aduse la indeplinire; or, normele de procedura se considera
a fi complementare fata de regulile care reglementeaza procesul, ratiune pentru care se
considera ca au prioritate normele procesuale, justificind astfel si denumirea de drept
procesual penal.
Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme juridice in vigoare, este drept
pozitiv, iar prin obiectul sau face parte din dreptul public. Instituind autoritatile publice
judiciare care desfasoara activitatea de tragere la raspundere penala a infractorilor, prin
aplicarea constringerii de stat, in interesul societatii, dreptul procesual penal nu se poate
situa decit in cadrul sistemului de drept denumit drept public. Ca urmare, normele
dreptului procesual penal, interesind infaptuirea justitiei in materie penala, ca una dintre
puterile ce se exercita in stat, sint, in principiu, de ordine publica.
Fiind o parte componenta a sistemului de drept al Rom#niei, dreptul procesual penal
reflecta si esenta sistemului de drept din care face parte. |n conditiile sistemului de drept
autoritar de dinainte de 1989, in reglementarea procesului penal au existat numeroase
elemente de autoritarism, supraevaluindu-se interesul colectiv in detrimentul interesului
individual al cetatenilor; in conditiile unei reglementari de conceptie liberala, spre care
se indreapta sistemul nostru de drept in baza noii Constitutii, dominanta va fi asigurarea
unei cit mai ferme aparari a drepturilor si intereselor cetatenilor, prin inlaturarea
abuzurilor, atitudinii discretionare, a nedreptatilor, fara a se slabi insa activitatea de
combatere a infractiunilor.
Pentru a se asigura un judicios echilibru intre interesele societatii si interesele
individuale ale fiecarui cetatean, normele dreptului procesual penal trebuie sa conduca la
constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca
orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata potrivit legii penale si nici o
persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Acest obiectiv presupune in
primul rind aflarea adevarului cu privire la faptele savirsite si persoanele care le-au
comis, orice eroare judiciara aducind atingere prestigiului justitiei si suferinte morale,
fizice sau materiale celor nevinovati. |n acest scop, normele care reglementeaza procesul
penal trebuie sa fie simple, clare si sa asigure promptitudinea reactiei societatii in cazul
incalcarii legii penale. O norma simpla si clara este de natura a putea fi cunoscuta de toti
si aplicata cu precizie, inlaturind orice arbitrar din partea autoritatilor si orice incercare
de sustragere de la raspundere din partea celor vinovati. Promptitudinea (celeritatea) in
declansarea si desfasurarea activitatii judiciare constituie o calitate a procesului penal,
caci in caz de condamnare a infractorului constringerea penala intervine imediat,
 DPP–pg–11

producind puternice efecte represive si preventive, iar in caz de achitare a inculpatului se

intrerupe o clipa mai devreme orice constringere procesuala asupra lui.
Dreptul procesual penal este, de regula, codificat, in sensul ca aproape totalitatea
normelor juridice pe care le cuprinde sint sistematizate intr-o singura lege, intr-un cod
de procedura penala. Codificarea prezinta avantajul ca permite o mai buna insusire si
aplicare a normelor sistematizate intr-un cod, dar asigura si conditiile unei stabilitati in
reglementarea procesului penal, deoarece un cod are o mai mare durata in timp decit o
lege obisnuita. Astfel, Codul de procedura penala francez din 1808 a dainuit pina in
1958, Codul de procedura penala rom#n din 1864 a fost in vigoare timp de 72 de ani, iar
codul actual a depasit 30 de ani de la punerea sa in aplicare. Codificarea normelor de
drept procesual penal nu exclude cuprinderea unor norme si in alte legi, cum sint cele de
organizare si functionare a autoritatilor judecatoresti sau cele prin care se prevad
dispozitii legale speciale, aplicabile numai in anumite cauze penale, sau prin care se
instituie norme procesuale noi. Dreptul procesual penal, ca ansamblu de norme ce
reglementeaza procesul penal, are o sfera mai cuprinzatoare decit Codul de procedura
penala.
2) Autonomia dreptului procesual penal
|n literatura de specialitate se recunoaste astazi autonomia dreptului procesual penal,
fiind considerat ca o ramura de sine statatoare a sistemului de drept.
Au fost exprimate si puncte de vedere deosebite, care, punind accentul fie pe
aspectul sau procesual, fie pe cel penal, au considerat dreptul procesual penal ca o
subramura a sistemului de drept, incluzindu-l intr-un asa-zis drept procesual general ori
drept judiciar sau in dreptul penal.
Unii autori fac o deosebire intre dreptul substantial si dreptul formal, ultimul
constituind procedura dupa care se aplica dreptul material; ca urmare, s-a considerat ca
exista un drept formal sau procesual general, cu mai multe subramuri – penal, civil,
administrativ – astfel incit dreptul procesual penal isi pierde autonomia in cadrul
sistemului de drept. Acest punct de vedere a pornit de la dreptul aceleiasi instante de a
judeca atit procese penale, cit si civile, precum si de la existenta unor principii si
elemente de tehnica procedurala comune celor doua forme de proces; se argumenta ca
partile comune ale tuturor procedurilor constituie o unitate, care se diversifica numai in
raport cu specificul fiecarui proces; ceea ce este specific formeaza subramurile – drept
procesual penal si drept procesual civil – iar toate subramurile impreuna cu ceea ce este
comun formeaza ramura dreptului procesual.
O alta opinie, formulata mai ales in dreptul sovietic si preluata apoi si de juristii
rom#ni in perioada 1950–1964, include dreptul procesual penal, ca subramura de drept,
intr-o ramura mai mare cu denumirea de drept judiciar, format din norme care
reglementeaza constituirea si functionarea organelor judiciare, comune procesului penal
si civil. |n argumentarea acestui punct de vedere se sustine ca trebuie sa fi unificate
normele cu caracter organizatoric, care privesc organele judecatoresti, procuratura,
avocatura, oficiile juridice, cu normele cu caracter functional, care privesc modul de
desfasurare a activitatii acestor organe, unele dintre ele fiind comune procesului penal si
civil, iar altele fiind specifice fiecarui proces. Aceste opinii au fost criticate pe
considerentul ca se intemeiaza pe legaturi externe si formale, pe existenta unor principii
si prevederi asemanatoare, omitindu-se a se avea in vedere continutul normelor, cu
specificul relatiilor sociale reglementate de norme, care conduc la concluzia existentei a
doua ramuri distincte, autonome, de drept procesual civil si drept procesual penal.
Autorii care pun accentul pe unitatea normelor care reglementeaza represiunea
penala considera ca exista o singura ramura de drept – dreptul penal – cu doua
subramuri – dreptul penal substantial si dreptul penal procedural (formal). Pornindu-se
de la ideea ca dreptul penal nu se poate aplica decit prin intermediul dreptului procesual
penal, deci de la existenta unei legaturi organice intre aceste ramuri ale dreptului, se
considera ca trebuie sa existe o singura ramura a dreptului referitoare la pedepsirea celor
ce comit infractiuni, cu o subramura cuprinzind normele care prevad faptele ce
constituie infractiuni, persoanele ce pot fi trase la raspundere penala si sanctiunile ce li
se pot aplica – dreptul penal substantial (material) – si cu o alta subramura cuprinzind
normele care prevad organele implicate in tragerea la raspundere penala a infractorilor si
 DPP–pg–12

in aplicarea pedepselor si normele care reglementeaza procesul prin care se realizeaza

represiunea – dreptul penal procedural (formal).
Desi exista o strinsa legatura intre dreptul penal substantial si dreptul procesual
penal, literatura juridica in majoritatea ei considera ca exista doua ramuri distincte ale
sistemului de drept – dreptul penal si dreptul procesual penal – fiecare dintre ele
cuprinzind norme care reglementeaza relatii sociale distincte. Argumentele autonomiei
dreptului procesual penal sint urmatoarele:
– |n activitatea pe care o desfasoara, autoritatile judiciare stabilesc raporturi juridice
intre ele, intre ele si partile din proces, intre ele si alti participanti la proces; si
partile stabilesc raporturi juridice intre ele sau cu aparatorii si reprezentantii lor.
Dintre toate raporturile procesual-penale dinstingem, insa, un raport specific, care se
stabileste intre autoritatea judecatoreasca – ca reprezentant al societatii – si
inculpat – ca persoana trasa la raspundere penala pentru savirsirea unei infractiuni. |
ntrucit acest raport juridic procesual penal constituie mijlocul prin care se aplica
legea penala celui care a comis o infractiune, este considerat ca raportul juridic
procesual penal fundamental (principal) si determina specificitatea tuturor
raporturilor juridice care se stabilesc in cadrul activitatii de pedepsire a infractorilor.
– Specificitatea raporturilor de drept procesual penal fata de cele de drept penal si de
drept procesual civil, cu care s-a incercat a se forma corp comun, rezulta din mai
multe trasaturi caracteristice:
– Fiind mijlocul prin care se realizeaza constringerea de stat si aplicarea de
pedepse celui ce a comis o infractiune, raportul de drept procesual penal
fundamental este un raport juridic de putere, de autoritate, trasatura comuna
raportului de drept procesual civil si de drept penal, dar deosebita de cea a
raporturilor juridice bazate pe echivalent. Fata de alte raporturi juridice de
autoritate (de drept constitutional, administrativ, financiar), raportul de drept
procesual penal fundamental se distinge prin autoritatea publica ce exericta
contringerea – autoritatea judecatoreasca (Ministerul Public, instanta
judecatoreasca); prin aceasta se distinge si de raportul de drept penal care se
stabileste intre stat si infractor.
– |ntrucit si la raportul de drept procesual civil unul dintre subiecte este instanta de
judecata, o alta trasatura a raportului de drept procesual penal fundamental
care-l diferentiaza de cel procesual civil se refera la obiect; raportul de drept
procesual penal constituie mijlocul prin care se definitiveaza raportul de drept
penal de conflict dintre societate si infractor, prin determinarea identitatii
infractorului in persoana celui condamnat si prin fixarea sanctiunii penale pe
care acesta trebuie sa o sufere, in timp ce raportul de drept procesual civil are ca
obiect solutionarea unui conflict cu caracter personal sau patrimonial intre
persoanele fizice, intre cele fizice si juridice, intre cele juridice.
– {i prin continutul sau, raportul de drept procesual penal fundamental prezinta
trasaturi specifice; autoritatile judiciare au ca sarcina de serviciu combaterea si
prevenirea infractiunilor, astfel incit ele nu-si exercita doar un drept, o
prerogativa, ci si o obligatie ce trebuie indeplinita, ce se exercita din oficiu.
Daca raportul de drept procesual civil se stabileste la cererea partilor adresata
instantelor judecatoresti, raportul procesual penal fundamental prezinta in
continutul sau particularitatea ca autoritatile judiciare trebuie sa-si indeplineasca
din proprie initiativa (din oficiu), obligatiile corelative din continutul raportului
juridic, fara sa astepte formularea de cereri prin exercitarea de catre inculpat a
drepturilor ce-i sint conferite.
Avind trasaturi specifice, care le deosebesc de celelalte raporturi juridice, raporturile
de drept procesual penal determina specificul si normele de drept care le reglementeaza,
iar acest criteriu principal de clasificare a normelor de drept in ramuri ale sistemului de
drept conduce la parerea aproape unanima a existentei unei ramuri de drept autonome,
denumita drept procesual penal.
 DPP–pg–13

3) Legatura organica si functionala dintre dreptul penal si dreptul

procesual penal
Facind parte din acelasi sistem, ramurile de drept au legaturi intre ele, unele mai
strinse, altele mai reduse.
|ntrucit dreptul constitutional cuprinde prevederi care se refera la garantarea
libertatii persoanei impotriva oricarei arestari abuzive, la prezumtia de nevinovatie, la
egalitatea in fata legii si justitiei, precum si la principiile de organizare si functionare a
autoritatii judecatoresti, care stau si la baza procesului penal, exista o legatura strinsa
intre dreptul constitutional si drept procesual penal.
Activitatea organelor de cercetare penala ale politiei se desfasoara pe baza normelor
dreptului administrativ, care isi pastreaza o anumita influenta si in activitatea de
cercetare penala pe care o desfasoara pe baza normelor de drept procesual penal.
Procesul penal, ca si procesul civil, se desfasoara in fata acelorasi instante
judecatoresti, aceiasi judecatori judeca si cauze penale si cauze civile, pe baza unor
principii apropiate, in esenta lor, a unor procedee de judecata asemanatoare,
pronuntindu-se sentinte si decizii cu forme comune; ca urmare, intre dreptul procesual
penal si dreptul procesual civil exista suficiente legaturi, mai ales ca in cadrul procesului
penal se exercita o actiune civila sau se ridica chestiuni prealabile, ce implica si norme
ale dreptului procesual civil.
Cea mai strinsa legatura exista insa intre dreptul penal si dreptul procesual penal,
ratiune pentru care unii autori l-au denumit dreptul penal procedural (formal). Aceasta
legatura are un caracter organic si functional, deoarece ea se refera la normele care
reglementeaza, pe de o parte, dreptul statului de a pedepsi pe infractori, iar pe de alta
parte, mijlocul prin care se realizeaza acest drept.
Pentru a se exprima legatura organica dintre drept si procedura sa se obisnuieste a
se spune ca normele de drept penal fara proces sint fara aplicare in practica sociala,
intrucit activitatea prin care se aplica pedepsele celor ce au comis infractiuni este
reglementata de normele dreptului procesual penal; totodata, procesul penal fara
normele de drept penal este lipsit de obiect, deoarece infractiunile ce trebuie descoperite
si pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor in cadrul procesului penal sint prevazute de
normele dreptului penal. Asadar, dreptul penal fara drept procesual penal ar fi ineficient,
iar drept procesual penal fara drept penal nu ar avea ratiune de a exista.
Aceasta legatura organica se manifesta si intre raportul de drept penal si raportul de
drept procesual penal. Desi se naste odata cu savirsirea infractiunii, raportul de drept
penal dintre stat si infractor nu se poate definitiva decit prin intermediul raportului de
drept procesual penal, dintre instanta de judecata si inculpat, care stabileste cine este
infractorul si pedeapsa ce ar trebui sa o sufere; fara raport de drept penal nu trebuie sa
existe raporturi de drept procesual penal, caci fara infractiune savirsita de o persoana
responsabila penal nu exista nici o justificare de a se declansa reactia societatii prin
procesul penal; insa odata ce s-a nascut raportul de drept penal prin savirsirea unei
infractiuni, devine obligatorie stabilirea raportului de drept procesual penal pentru
tragerea la raspundere si condamnarea penala a inculpatului vinovat de savirsirea
infractiunii.
Exprimind aceasta legatura, unele institutii juridice au caracter mixt, fiind
reglementate atit de normele dreptului penal, cit si de cele ale dreptului procesual penal;
in aceasta situatie juridica sint plingerea prealabila, sesizarea din partea organului
competent, regimul special al minorilor infractori etc. |n unele cazuri aceste institutii
mixte sint reglementate prin acelasi act normativ, astfel incit se pune problema de a
determina care sint normele de drept penal si care sint normele de drept procesual penal.
Normele de drept penal se pot distinge usor prin referirea lor la dreptul de a pedepsi al
statului, instituind infractiuni si pedepse, cauze de excludere si de inlaturare a
raspunderii penale, circumstante de atenuare sau de agravare a acestei raspunderi.
Normele de drept procesual penal se refera la organizarea, functionarea si atributiile
autoritatii judecatoresti, la desfasurarea procesului penal si la formele procesuale ce
trebuie respectate. Determinarea exacta a normelor care apartin dreptului procesual
penal prezinta interes practic, interpretarea si aplicarea lor in timp si spatiu urmind
reguli diferite.
 DPP–pg–14

I.2. Locul dreptului procesual penal in sistemul de stiinte

juridice
§1. Obiectul si metodele stiintifice ale dreptului procesual penal
1) Obiectul stiintei dreptului procesual penal
|n afara de sensul de ramura a sistemului de drept, dreptul procesual penal are si
sensul de stiinta juridica, de sistem de cunostinte, cu valoare de adevar, despre dreptul
procesual penal ca ansamblu de norme juridice. |n timp ce obiectul de reglementare al
dreptului procesual penal, ca ramura de drept, il constituie procesul penal, obiectul de
studiu al dreptului procesual penal, in sensul de stiinta juridica, il constituie normele de
drept procesual penal.
Avind caracterul de cercetare stiintifica, studiul normelor dreptului procesual penal
nu se rezuma la o acumulare de cunostinte despre continutul si sfera de aplicare a
fiecarei norme in parte, ci aceste cunostinte sint reunite intr-un ansamblu sistematizat de
concepte, principii, teorii proprii. {tiinta dreptului procesual penal elaboreaza, astfel,
prin generalizarea elementelor comune ale ansamblului de norme juridice, conceptele
fundamentale ale procesului penal (actiune, functie procesuala, probe, mijloace de
proba, acte si masuri procesuale etc.) si stabileste legaturile strinse dintre acestea; prin
abstractizarea a ceea ce este esential si determinant in reglementarea procesului penal,
deduce principiile de baza ale intregului drept procesual penal (de exemplu principiul
legalitatii, aflarii adevarului, asigurarii dreptului la aparare) sau ale unora dintre
institutiile sale, ale unora din fazele sale procesuale (libera apreciere a probelor,
publicitatea sedintei de judecata etc.); construieste teorii ale unor institutii ale procesului
penal (teoria probelor, a cailor de atac); stabileste necesitatile de perfectionare a
reglementarii procesului penal, in baza studiului eficientei unor norme in realizarea
scopului pentru care au fost edictate. Folosind o conceptie unitara in elaborarea
conceptelor, principiilor, teoriilor cu privire la normele dreptului procesual penal pe care
le studiaza, stiinta dreptului procesual penal construieste un sistem de cunostinte in
cadrul caruia conceptele, principiile, institutiile devin parti ale aceluiasi intreg.
Reflectind in mod just realitatea reglementarii procesului penal, obtinind conceptualizari
exacte si sistematizari dupa criterii riguros verificate, stabilind legitati de dezvoltare si
servind, prin toate rezultatele obtinute, la perfectionarea practicii sociale in combaterea
si prevenirea fenomenului infractional, studiul normelor de drept procesual penal isi
justifica caracterul de stiinta juridica.
Cercetarea stiintifica in domeniul dreptului procesual penal se desfasoara in
urmatoarele directii:
a) Cercetarea multilaterala a normelor de drept procesual penal in vigoare , implicind:
– conditiile obiective care au determinat o anumita reglementare, pentru a putea
explica inlocuirea unei reglementari cu alta;
– continutul reglementarii, in vederea insusirii si aplicarii corecte, in spiritul legii,
a normelor in vigoare.
Studiul normelor de drept procesual penal se face sistematizat, examinindu-se atit
problemele teoretice ale ansamblului normelor (locul ramurii in sistemul de drept,
modul de aplicare a normelor in timp si spatiu, interpretarea lor, principii
fundamentale etc.), cit si ale fiecarei institutii procesuale (actiuni, competenta, probe
etc.), ale fiecarei faze, etape, stadiu de desfasurare a procesului (urmarire penala,
judecata in prima instanta, in apel, in recurs), ale fiecarei norme de drept procesual
penal (mod de citare, nulitate relativa si absoluta). Studiul trebuie sa verifice justetea
fiecarei noi reglementari atit in raport de vechea reglementare, dar si de conditiile
care au determinat-o, sa constate normele care nu sint corespunzatoare, sa faca
propuneri pentru inlocuirea lor, de perfectionare a reglementarii (de lege ferenda).
Cercetarea stiintifica trebuie sa se intemeieze pe o conceptie progresista care, luind
in considerare interesul societatii pentru o reactie prompta si ferma impotriva
infractorilor, sa asigure totodata cea mai puternica protectie a drepturilor si
intereselor legitime ale cetatenilor.
b) Studiul practicii judiciare in aplicarea normelor de drept procesual penal ,
verificindu-se astfel justetea tezelor teoretice in lamurirea continutului fiecarei
 DPP–pg–15

norme, eficienta normelor in descoperirea, judecarea si condamnarea celor vinovati,

dar totdata in asigurarea ca nici o persoana nevinovata sa nu sufere constringeri din
partea autoritatilor judiciare. Practica judiciara ofera omului de stiinta elemente noi,
nediscutate in teorie, care, dupa verificarea lor din punct de vedere teoretic, sint
generalizate si pot conduce la propunerea de a fi reglementate ca norme de drept
procesual penal.
c) Studiul legislatiei, practicii judiciare si a lucrarilor teoretice in domeniul dreptului
procesual penal din alte tari, pentru a cunoaste si folosi experienta dobindita de
acestea in domeniul activitatii judiciare. Aceasta cercetare trebuie sa se intemeieze
pe o conceptie stiintifica pentru a se opri la acele institutii care corespund tarii
noastre, atit conditiilor social-economice dintr-un anumit moment, dar si traditiilor
noastre legislative.
d) Valorificarea ideilor progresiste din trecut ale oamenilor de stiinta rom#ni din
domeniul procedurii penale, pentru a pune in evidenta traditiile inaintate ale gindirii
judiciare rom#nesti.
Dupa 1989 au intervenit si pentru stiinta dreptului procesual penal directii prioritare
de cercetare. Adoptind o conceptie liberala asupra procesului penal, in care drepturile
fundamentale ale omului impun o protectie deosebita, stiinta dreptului procesual penal
trebuie sa evidentieze acele reglementari decurgind din conceptia socialista autoritara, in
lumina careia a fost redactat Codul de procedura penala din 1968, care nu mai
corespund statului de drept, si sa propuna schimbarile legislative de procedura penala de
natura a corespunde noii conceptii si reglementarilor la nivel mondial. |n acest scop,
cercetarea in domeniul dreptului procesual penal trebuie sa manifeste spirit critic si
cutezanta atit in abandonarea unor reglementari depasite, cit si in abordarea solutiilor
propuse in disputa de idei din cadrul manifestarilor stiintifice internationale.
Cercetarile stiintifice in domeniul dreptului procesual penal se concretizeaza in
tratate, manuale, cursuri, monografii, studii, comentarii. Pentru a corespunde unei
cercetari stiintifice, notiunile, principiile, institutiile elaborate trebuie sa fie in
concordanta cu adevarul; existenta unor pareri diferite in unele probleme generale sau de
amanunt nu exclude caracterul stiintific al cercetarii, deoarece adevarul rezulta din
dispute de idei.
2) Metodele stiintei dreptului procesual penal
|n literatura de specialitate rom#na dinainte de 1944, sub influenta doctrinei
occidentale, s-a sustinut ca in cercetarea stiintifica in domeniul juridic trebuie folosita
metoda tehnico-juridica, care consta in studiul dogmatic, exegetic si critic. “{tiinta
dogmatica a dreptului are de obiect normele juridice, principiile constitutive si
fundamentale, terminologia si forma lor, legaturile dintre ele, tehnica de interpretare si
de aplicare a lor.”3 Fata de excesul la care s-a ajuns prin abstractionism, s-a considerat
ca dogmatica trebuie completata prin studiu exegetic, care consta in cunoasterea
antecedentelor, evolutiei si complexului de elemente care au condus la statornicirea unor
institutii sau norme de drept pozitiv, precum si prin studiul critic, care exprima cerinta
ca cercetarea normelor pozitive sa se faca sub raportul valorii lor calitative, prin punerea
in lumina a tuturor imperfectiunilor, lacunelor si viciilor unei legi. Tehnicismul juridic,
in forma in care predominanta este dogmatica, se indeparta de metodologia lui Ioan
Tanoviceanu care, pe linga doctrina si jurisprudenta, in unitatea lor necesara, s-a
preocupat foarte de aproape de filosofie si istorie, deci “de trecutul si de viitorul
institutiilor penale”, precum si de critica dreptului prezent in vederea imbunatatirii lui.
Dupa instaurarea statului socialist, ideologia unica fiind marxism-leninismul, in
stiintele juridice s-a considerat ca metoda generala de cercetare este dialectica
materialista, care a devenit astfel fundamentul teoretic al metodelor particulare. Potrivit
dialecticii materialiste, normele juridice sint studiate ca fenomene sociale, in legatura lor
organica cu conditiile concrete ale realitatii, in aparitia si dezvoltarea lor. Ca urmare,
studiul dreptului procesual penal trebuie sa patrunda in esenta si continutul social-politic
al reglementarii, raspunzindu-se in primul rind intrebarii referitoare la interesele carei
clase sint aparate de reglementarea juridica, ceea ce, in ultima instanta, insemna a se

3
V. Manzini
 DPP–pg–16

interpreta dispozitiile legale de pe pozitiile clasei muncitoare si a partidului sau marxist-

leninist.
|ndepartind incarcatura ideologica ce implica folosirea dialecticii materialiste,
ajungem la concluzia ca studiul dogmatic, exegetic si critic al normelor de drept
procesual penal, intr-o imbinare armonioasa, raspunde cerintelor unei cercetari
stiintifice, fiind, in general, corespunzator si cerintelor metodologice invocate de
dialectica materialista.
|n cercetarea stiintifica a dreptului procesual penal se folosesc procedeele logice ale
gindirii: analiza si sinteza, deductia si inductia, in special la interpretarea normelor de
drept procesual penal in vigoare, a caror aplicare trebuie sa fie in concordanta cu litera si
spiritul legii, ca parte integranta a unui ansamblu unitar de norme. Metoda istorica este
folosita in studiul evolutiei in timp a normelor de drept procesual penal, tinindu-se
seama de conditiile social-economice si politice dintr-o anumita perioada de timp,
explicind noua reglementare, iar metoda comparativa situeaza reglementarea in vigoare
in raport cu legislatiile altor tari, cu sisteme procesuale diferite. Studiul critic al
normelor de drept procesual penal foloseste ca metode, pe linga metoda comparativa, si
studierea sub aspect cantitativ si calitativ a fenomenului judiciar in aplicarea
reglementarii, evaluat prin metodele sociologica, statistica, cibernetica.
§2. Autonomia stiintei dreptului procesual penal
1) Caracterul autonom al stiintei dreptului procesual penal
Obiectul de studiu al stiintei dreptului procesual penal fiind un ansamblu de norme
juridice care, prin particularitatile pe care le prezinta, determina pozitia sa autonoma fata
de celelalte ramuri ale sistemului de drept, este firesc ca aceeasi pozitie sa o aiba si
stiinta dreptului procesual penal in sistemul de stiinte juridice. Aceasta concluzie este
sustinuta si de metodologia stiintei dreptului procesual penal care, avind trasaturi
distincte de ale altor stiinte juridice, are o anumita pondere in determinarea caracterului
sau autonom.
|n lucrarile stiintifice publicate se observa caracterul autonom al stiintei dreptului
procesual penal, caci in marea lor majoritate acestea se refera la “dreptul procesual
penal” sau la “procedura penala”, titluri distincte de al altor stiinte cu care se afla in
legatura, cum sint dreptul penal si dreptul procesual civil. De asemenea, autonomia
stiintei dreptului procesual penal se manifesta si in existenta unei discipline de drept
procesual penal sau de procedura penala in invatamintul juridic superior, distincta de
dreptul penal si de procedura civila. Aceasta subliniere este necesara deoarece, desi se
recunoaste autonomia stiintei dreptului procesual penal, in unele lucrari de specialitate
dreptul procesual penal este inclus in titluri mai cuprinzatoare, al caror obiect de studiu
il constituie si dreptul penal, mai ales partea sa generala. Astfel, in literatura juridica
franceza, unele lucrari stiintifice studiaza dreptul procesual penal ca o parte a dreptului
penal, in ideea ca este un drept penal formal; ca urmare, lucrarile poarta titluri ca “Drept
penal” sau “Drept criminal”. De asemenea, unele organizatii stiintifice internationale,
care au ca obiect de studiu dreptul penal si dreptul procesual penal, in denumirea lor se
refera numai la dreptul penal (cum a fost Uniunea Internationala de Drept penal si cum
este actuala Asociatie Internationala de Drept penal). |nainte de al doilea razboi mondial,
in facultatile de drept din tara noastra exista o singura disciplina de drept penal, in care
era inclusa si predarea procedurii penale.
Explicatia acestor titluri este data de conceptia dominanta in legatura cu raporturile
dintre dreptul procesual penal si dreptul penal, pe de o parte, si intre dreptul procesual
penal si alte forme de drept procedural (civil, administrativ, disciplinar), pe de alta parte.
Considerind ca dreptul procesual penal este in realitate un drept penal formal sau
procedural, acesta este inclus intr-o ramura mai mare, in care s-ar include dreptul penal
general, dreptul penal special si dreptul procesual penal; totusi, si in aceasta conceptie i
se recunoaste stiintei dreptului procesual penal caracterul sau autonom.
2) Legaturile dreptului procesual penal cu alte stiinte juridice
Autonomia stiintei dreptului procesual penal nu exclude legaturile acestuia cu alte
stiinte juridice. Astfel, sarcinile principale si modul de organizare ale autoritatii
judecatoresti, fundamentate de stiinta dreptului constitutional, sint aprofundate si
 DPP–pg–17

adaptate la necesitatile procesului penal de catre stiinta dreptului procesual penal. |n

legatura cu exercitarea actiunii civile determinate de paguba produsa printr-o
infractiune, atit in cazul in care este exercitata in fata instantei civile, sint folosite
realizarile stiintei dreptului procesual civil; de altfel, unele notiuni ale stiintei dreptului
procesual civil le intilnim, cu unele particularitati, si la stiinta dreptului procesual penal
(instanta de judecata, compunerea completului de judecata, Ministerul Public, asistenta
juridica, probe si mijloace de proba, cai de atac, sentinta, decizie, incheiere).
Cea mai strinsa legatura exista intre stiinta dreptului procesual penal si stiinta
dreptului penal – partea generala si partea speciala. Astfel, stiinta dreptului procesual
penal, in elaborarea tezelor sale teoretice si in examinarea normelor de drept procesual
penal, foloseste conceptele, categoriile si institutiile dreptului penal 4. La rindul sau
stiinta dreptului penal foloseste rezultatele cercetarilor in domeniul procedurii penale 5.
Aceasta legatura este prezenta in examinarea tuturor institutiilor dreptului procesual
penal, ratiune pentru care de multe ori dreptul procesual penal este inclus intr-o ramura
cu caracter mai general – dreptul penal sau dreptul criminal.
{tiinta dreptului procesual penal foloseste si rezultatele obtinute in domeniul unor
stiinte cu aplicatii la activitatea judiciara, dintre care mai importante sint criminalistica,
medicina legala, chimia, sociologia si psihologia judiciara.
Criminalistica elaboreaza metodele tehnico-stiintifice si tactice, precum si
mijloacele corespunzatoare, in vederea descoperirii infractiunilor, identificarii
infractorilor si stringerii probelor judiciare necesare, precum si a prevenirii savirsirii de
infractiuni, adaptind, in scopul cercetarii penale, rezultatele obtinute de fizica, chimie,
stiinte naturale, medicina si tehnica. Astfel, in activitatea practica de urmarire penala se
folosesc metode si procedee speciale de fotografiere, de descoperire a urmelor lasate de
infractor, de evidentiere a falsificarii inscrisurilor, utilizindu-se aparate de fotografiat si
microscoape specializate, lampi de radiatii ultraviolete si infrarosii, izotopi radioactivi
etc.; se folosesc, de asemenea, metode si procedee tehnice elaborate de criminalistica
pentru obtinerea unor rezultate complete si obiective cu ocazia ascultarii invinuitilor, a
martorilor, in cercetarea locului unde s-a savirsit fapta, in reconstituire etc. Cu cit
progresele realizate in criminalistica sint mai bine insusite de politisti, procurori,
judecatori, cu atit devine mai eficienta combaterea si prevenirea infractiunilor.
|n cercetarea penala in care se investigheaza cauzele unei morti violente sau
suspecte, existenta sau inexistenta discernamintului, stabilirea comiterii violului,
gravitatea unei vatamari etc., stiinta dreptului procesual penal are strinse legaturi cu
medicina legala, prin expertiza medico-legala si cea psihiatrica, ambele folosind
metodele si mijlaocele de investigatie asupra corpului si psihicului persoanei umane. |n
cazul necesitatii de a se stabili compozitia chimica a unor substante, otrava cu care s-a
actionat etc., se folosesc rezultatele chimiei judiciare. Pentru reusita activitatii de
ascultare a invinuitilor, a persoanelor vatamate, a martorilor, de mare ajutor sint
analizele si metodele elaborate de psihologia judiciara. Prin analiza si sinteza
fenomenului judiciar, sociologia judiciara contribuie la verificarea reglementarilor
procesual penale si, eventual, la propuneri de lege ferenda6.
3) Dreptul procesual penal ca disciplina de studiu in invatamintul
juridic superior
Cursul de drept procesual penal care se preda in facultatile de drept cuprinde o
sinteza a problemelor fundamentale ale stiintei dreptului procesual penal, prezentate
intr-un mod usor de asimilat de catre studenti. Volumul de cunostinte care poate fi
4
de exemplu inceperea urm`ririi penale are ca temei s`vir[irea unei infrac]iuni, ale c`rei
tr`s`turi [i con]inut sint determinate de [tiin]a dreptului penal; urm`rirea nu poate fi inceput` dac`
exist` o cauz` de inl`turare a caracterului penal al faptei sau a r`spunderii penale, cauze care sint
definite de [tiin]a dreptului penal
5
de exemplu stabilirea diferen]ei dintre un concurs de infrac]iuni [i o recidiv` depinde de
ceea ce se in]elege in [tiin]a dreptului procesual penal prin hot`rire penal` definitiv` [i data la care
se consider` c` a intervenit definitivarea hot`ririi
6
|ntrucit combaterea eficient` a infrac]iunilor s`vir[ite necesit`, pe ling` cuno[tin]ele de drept
procesual penal, [i cuno[tin]e din domeniile [tiin]ifice indicate mai sus, medicina legal` [i
criminalistica sint disciplinele care se predau in facult`]ile de drept din ]ara noastr`.
 DPP–pg–18

asimilat intr-un an de studiu nu permite tratarea in amanunt a tuturor problemelor ce

decurg din studiul dreptului procesual penal, ca ramura a sistemului de drept, si nici
toate aspectele in care metodologia stiintei dreptului procesual penal asigura cercetarea
lor. Astfel, unele aspecte ale dezvoltarii istorice a dreptului procesual penal sau aspecte
comparative cu aceeasi problematica din alte tari, controversele care au aparut cu privire
la interpretarea unor dispozitii legale, dar care nu mai sint actuale ca urmare a
fundamentarii solutiei juste, nu sint cuprinse in curs, atit pentru a nu incarca memoria cu
prea multe cunostinte, cit si pentru a-i pastra o intindere corespunzatoare. Sint explicate,
insa, unele chestiuni elementare ale dreptului procesual penal (care in lucrarile
aprofundate nu isi au locul), necesare intelegerii categoriilor si institutiilor mai
complexe ale disciplinei.
Autorii rom#ni, inca inainte de 1948, au impartit problemele dreptului procesual
penal in doua mari diviziuni: partea generala si partea speciala. O asemenea impartire
este cu atit mai justificata sub imperiul Codului de procedura penala din 1968, care
cuprinde doua parti, una generala si una speciala. Spre deosebire, insa, de dreptul penal,
pentru care exista doua discipline (drept penal – partea generala si drept penal – partea
speciala), desi stiinta dreptului penal este unitara, cele doua parti ale dreptului procesual
penal (generala si speciala) formeaza o singura disciplina, evidentiindu-se astfel si
formal unitatea acestei ramuri a stiintelor juridice.
|n partea generala a dreptului procesual penal sint studiate, ca notiuni introductive,
problemele generale ale ramurii de drept: obiectul, autonomia, izvoarele normelor de
drept procesual penal, particularitatile aplicarii lor, precum si principiile fundamentale
ale procesului penal. Sint studiate apoi institutiile si dispozitiile comune care isi gasesc
aplicarea in tot cursul procesului penal: actiunile exercitabile in procesul penal, subiectii
care exercita aceste actiuni si subiecti impotriva carora se exercita actiunile, jurisdictia
prin care se solutioneaza actiunile, cu problemele de baza ale instantelor judecatoresti,
printre care si competenta. Ca institutii comune sint studiate probele si mijloacele de
proba, prin care se stabilesc faptele, faptuitorii si raspunderea lor; teoria generala a
masurilor procesuale, a termenelor si nulitatilor ca mijloace de activitate a autoritatilor
judiciare si ale partilor, in stricta respectare a legii de procedura penala. Cunoasterea
acestor chestiuni este necesara pentru intelegerea modului in care se desfasoara procesul
penal pe intregul sau parcurs.
Partea speciala se ocupa de regulile dupa care se desfasoara procesul penal in cele
trei faze ale sale: urmarirea penala, judecata si punerea in executare a hotaririi definitive
de condamnare. Sint studiate astfel: problemele teoretice si practice ale urmaririi penale,
faza procesuala in care se strang probele de vinovatie a invinuitului sau inculpatului,
dupa care, in caz de vinovatie, se dispune trimiterea sa in judecata in fata instantei
judecatoresti penale; in cazurile in care nu se efectueaza urmarirea penala, sint
examinate regulile dupa care poate fi sesizata direct instanta de judecata prin plingerea
prealabila a persoanei vatamate. |n continuare sint studiate regulile dupa care se
desfasoara judecata in prima instanta, ca faza procesuala principala a procesului penal,
in care se hotaraste, dupa caz, condamnarea inculpatului (daca este vinovat de savirsirea
infractiunii si daca raspunde penal), achitarea (in cazul in cazre nu este vinovat de
savirsirea infractiunii) sau incetarea procesului penal (cind exista o cauza de inlaturare a
raspunderii penale). |n partea speciala sint studiate si caile de atac, mijloace procesuale
prin care se verifica daca hotarirea judecatoreasca pronuntata este legala si temeinica,
examinindu-se problemele pe care le pun exercitarea si judecarea cailor ordinare de atac,
cit si cele extraordinare. Ultima faza procesuala studiata – punerea in executarea a
hotaririi penale definitive, cu toate problemele de executare pe care le ridica – incheie
ciclul procesual comun pentru majoritatea cauzelor in care se declanseaza procesul
penal. |n final, cursul trateaza procedurile speciale reglementate de lege, care deroga de
la procedura comuna (ca procedura in cauzele cu infractori minori, procedura in cazul
infractiunilor flagrante).
Tratind problemele dreptului procesual penal rom#n, in raport cu normele de drept
in vigoare, cursul nu omite a face comparatii cu reglementarea anterioara sau cu
reglementari din legislatia de procedura penala a altor tari.
 DPP–pg–19

§3. Dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal

Studii cu privire la normele de desfasurare a procesului penal sint cunoscute inca din
sec. XVI, dar ele au fost rare, problemele procedurii penale fiind tratate, de regula,
impreuna cu cele ale dreptului penal. Pe masura ce s-a dezvoltat stiinta dreptului penal,
cu scolile care au fundamentat dreptul statului de a pedepsi pe infractori, s -au redus si
studiile de procedura penala, deoarece penalistii si-au indreptat atentia in special asupra
studiului normelor de drept penal. Intrarea in vigoare in 1808 in Franta a Codului de
instructie criminala a condus la acordarea unei mai mari atentii studiilor de procedura
penala, mai ales ca jurisprudenta se confrunta cu multe probleme ridicate in activitatea
instantelor judecatoresti. Ca urmare, in Franta a aparut in 1866–1867 lucrarea clasica de
procedura penala, in 8 volume, a lui Faustin Hélie “Traité de l’instruction criminelle”,
urmata apoi, intre 1906–1929, de tot atit de clasica lucrare, in 6 volume, a lui R. Garraud
“Traité théoretique et practique d’instruction criminelle et de procédure pénale”, care au
marcat dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal ca stiinta autonoma, alaturata
stiintei dreptului penal.
|n sec. XX au continuat sa fie publicate renumite tratate, cursuri si comentarii de
procedura penala ale unor mari personalitati ale stiintelor penale 7. Toate aceste lucrari
trateaza in special probleme de procedura penala din tarile in care au aparut, avind insa
si scurte sinteze asupra procedurii penale din alte tari.
Necesitatea perfectionarii luptei contra fenomenului infractional, in continua
crestere incepind cu a doua jumatate a sec. XIX, atit prin mijloace de drept penal –
incriminari, pedepse, masuri de siguranta – cit si prin mijloace de procedura, care sa
asigure si o represiune rapida, dar si apararea cetateanului nevinovat, au condus la
reuniuni ale specialistilor din diverse tari, ajungindu-se la infiintarea unor asociatii cu
caracter stiintific in domeniul stiintelor penale. |n 1889 trei eminenti penalisti – Fr. von
Liszt (Germania), G. van Hamel (Olanda) si A. Prins (Belgia) – au fondat Uniunea
Internationala de Drept Penal, ca o tribuna care sa permita specialistilot in drept penal,
procedura penala, criminologie, stiinta penitenciara de a se reuni, a face schimb de
pareri, de a influenta asupra legislatorilor (care, spre sfirsitul secolului trecut, aveau
tendinta de a inaspri represiunea penala). Se incerca, pe de o parte, de a integra intr-o
conceptie unitara problemele dreptului penal si ale procedurii penale cu cele ale
criminologiei, penologiei, sociologiei, psihologiei, iar pe de alta parte de a se obtine o
armonizare intre tendintele care se manifestasera in domeniul stiintelor penale intre
scoala clasica si cea pozitivista, adoptindu-se o pozitie neutra. Uniunea Internationala de
Drept Penal a cunoscut o activitate remarcabila atit prin frecventele reuniuni
internationale, cit si prin publicatiile sale periodice. Mai intii primul razboi mondial si
apoi decesul celor trei fondatori (1917–1920) au actionat in sensul incetarii activitatii
Uniunii Internationale de Drept Penal.
|n 1924, la Paris, se pun bazele Asociatiei Internationale de Drept Penal, care se
declara o continuatoare, in conditii noi, a Uniunii Internationale de Drept Penal. |n actul
de intemeiere a Asociatiei Internationale de Drept Penal, semnat si de un reprezentant al
penalistilor rom#ni (prof. Iulian Teodorescu), se stipuleaza urmatoarele scopuri:
– stabilirea unei apropieri si colaborari mai strinse intre cei care, in diferite tari, se
consacra studiului teoretic al dreptului criminal sau participa la aplicarea sa;
– studiul criminalitatii si cauzelor sale, al mijloacelor proprii de combatere, al
reformelor care ar trebui aduse dreptului penal, regimului penitenciar, procedurii
criminale;
– favorizarea dezvoltarii teoretice si practice a dreptului penal international, in
vederea ajungerii la conceperea unui drept penal universal, la coordonarea regulilor
de procedura penala.
Daca in domeniul dreptului penal preocuparile membrilor AIDP s-au concentrat
asupra unor noi mijloace de sanctionare a infractorilor, pe linga privarea de libertate, in
domeniul procedurii penale studiile s-au concentrat asupra garantiilor ce trebuie
7
in Fran]a: J. Roux, H. Donnedieu de Vabres, P. Bouzat, R. Merle [i A. Vitu. G. Levasseur,
G. Stefani; in Italia: V. Manzini, E. Florian, G. Leone [i G. Foschini; in Germania: Löwe-
Rosenberg [i E. Schimidt; in Anglia: J.F. Archbold, J. Devlin; in SUA: L. Hall [i Y Kamisar, R.
Moreland [i J.H. Wigmore; in fosta U.R.S.S.: M.S. Strogovici, M.A. Cel]ov, D.S. Karev
 DPP–pg–20
Cap. II. Normele de drept procesual penal

recunoscute partilor din proces, asupra asigurarii cit mai ferme a dreptului la aparare,
asupra protectiei drepturilor fundamentale ale cetatenilor. |n conditiile existentei a trei
sisteme procesual penale (anglo-saxon, occidental si socialist), la congresele,
conferintele si colocviile internationale s-au cautat solutii doctrinare si legislative pentru
universalizarea celor mai importante garantii procesual penale. De asemenea, studiile
s-au indreptat si in directia adoptarii unor mijloace interstatale pentru apararea comuna
impotriva infractiunilor savirsite de persoane apartinind unei tari pe teritoriul alteir tari,
sau in domeniul combaterii infractiunilor ce prezinta un pericol comun (traficul de
droguri, actele teroriste), pentru infiintarea unei justitii penale internationale.
AIDP a fost recunoscuta ca organizatie neguvernamentala in sinul organizatiilor
internationale si regionale ale ONU, ale Consiliului Europei si al Organizatiei statelor
americane, tutelind din punct de vedere stiintific Institutul International de inalte studii
si stiinte criminale de la Siracuza. AIDP conlucreaza cu alte mari asociatii stiintifice
internationale in domeniul stiintelor penale: Societatea Internationale de Aparare
Sociala, Societatea Internationala de Criminologie si Fundatia Internationala Penala si
Penitenciara, conjugind eforturile pentru adoptarea de solutii teoretice si de propuneri
legislative in domeniul dreptului penal, al procedurii penale, al criminologiei si
penologiei.
O contributie insemnata la dezvoltarea stiintei dreptului procesual penal revine
organismelor specializate ale ONU. Astfel, Comitetul Natiunilor Unite pentru
prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat, direct si in colaborare cu
asociatiiile internationale stiintifice indicate anterior, cercetari aprofundate cu privire la
tendintele actuale si a celor ce se prefigureaza in materie de prevenire a infractiunilor si
de justitie penala, in vederea definirii de noi principii directoare care, tinind seama de
situatia politica, economica si sociala, precum si de traditiile fiecarei tari, sa raspunda
mai bine principiilor justitiei sociale si drepturilor omului. Comitetul Natiunilor Unite
pentru prevenirea crimei si tratamentul infractorilor a organizat pina acum opt congrese
internationale, problemele justitiei penale intr-o lume in evolutie fiind in atentia studiilor
ce s-au elaborat.
{tiinta rom#neasca a dreptului procesual penal, participind la manifestarile stiintifice
internationale in organismele guvernamentale si neguvernamentale amintite, contribuie
la elaborarea solutiilor cu caracter general, acordind, insa, prioritate studiului legislatiei
noastre de procedura penala in vederea aplicarii ei cit mai corecte si a perfectionarii ei in
continuare la nivelul celor mai bune solutii teoretice si legislative contemporane.
I.3. Normele de drept procesual penal si izvoarele lor
§1. Normele de drept procesual penal
1) Particularitatile normelor de drept procesual penal
Normele de drept procesual penal au, in principiu, aceleasi trasaturi ca si celelalte
norme juridice, fiind norme generale de conduita, instituite de autoritatile indrituite prin
Constitutie, a caror aplicare este asigurata, in caz de necesitate, prin forta de
constringere a statului. Deosebirea principala fata de celelalte norme juridice consta in
relatiile sociale pe care le reglementeaza, anume acelea care se stabilesc intre autoritatile
publice judiciare si partile din proces in cadrul activitatii de reprimare a faptelor ce
constituie infractiuni. |n acest scop, normele de drept procesual penal prevad autoritatile
publice care au dreptul sa urmareasca si sa judece pe cei care au savirsit infractiuni,
reglementeaza structura acestora, atributiile si activitatile pe care le pot desfasura; ele
stabilesc persoanele in legatura cu care se poate desfasura activitatea aurtoritatilor
judiciare, drepturile si obligatiile procesuale ale acestor persoane, raporturile juridice pe
care le incheie, actele si formele prin care se poate interveni in procesul penal.
Daca dispozitia normei de drept procesual penal are specificul ei, prin obligatiile si
drepturile pe care le consfinteste, particularitati prezinta si sanctiunea pe care o prevede
in caz de incalcare a normei. Aceste sanctiuni, de natura procesuala, lovesc cu nulitatea
actele si lucrarile contrare legii si cu decaderea din drepturile procesuale care nu sint
exercitate potrivit legii; aplicarea sanctiunii conduce, de regula, la refacerea actelor si
lucrarilor procesuale si procedurale, in conditiile legii. |ncalcarea unor obligatii care nu
 DPP–pg–21

se reflecta in lipsa de validitate a actelor efectuate, ci in frinari ale desfasurarii

procesului penal, este sanctionata cu amenda judiciara, cu o sanctiune disciplinara sau
cu o masura de constringere fizica, cum este aducerea silita in fata instantelor
judecatoresti. |n fine, cind incalcarea normei de procedura constituie infractiune (ca
cercetarea abuziva, arestarea ilegala, marturia mincinoasa), pe linga sanctiunea
procesuala a nulitatii actului, intervine si aplicarea unei sanctiuni penale celui ce s-a
facut vinovat de savirsirea infractiunii. Asadar, normele de drept procesual penal prevad,
in raport de importanta lor pentru infaptuirea justitiei in conditiile legii, sanctiuni de
grad diferit, din care caracteristice sint nulitatea si decaderea din drepturile procesuale.
Aceste particularitati ale normelor de drept procesual penal fata de normele de drept
penal atrag unele consecinte in ce priveste interpretarea lor, aplicarea in timp si spatiu.
Din punct de vedere al puterii juridice prin care se impun si al sanctiunii sub care
sint prevazute, se disting norme de drept procesual penal absolut imperative, relativ
imperative si dispozitive (permisive).
Normele absolut imperative (oneroase sau prohibitive) contin o dispozitie de ordine
publica a carei incalcare atrage intotdeauna sanctiunea procesuala a nulitatii sau a
decaderii.
Normele relativ imperative sint prevazute sub sanctiunea procesuala a nulitatii, dar
aceasta nu opereaza decit in cazul cind nerespectarea lor a adus o atingere garantiilor
pentru solutionarea justa a cauzei penale, iar aceasta vatamare nu poate fi inlaturata
altfel.
Normele dispozitive (permisive) nu determina, in caz de incalcare, nulitatea actului
sau decaderea din drepturi, ca sanctiuni procesuale, dar pot atrage aplicarea unei amenzi
sau a unei sanctiuni disciplinare.
2) Clasificarea normelor de drept procesual penal
|n raport de obiectul reglementarii, normele de drept procesual penal se pot clasifica
in:
– norme de organizare – prin care se infiinteaza autoritatea judecatoreasca (instantele
judecatoresti, Ministerul Public), se prevad sarcinile, atributiile si compunerea lor;
– norme de competenta – stabilesc care dintre reprezentantii Ministerului Public si
dintre instantele judecatoresti sint abilitate sa efectueze urmarirea penala sau sa
judece o cauza penala, in raport de infractiunea savirsita, de calitatea faptuitorului,
de o anumita circumscriptie teritoriala
– norme de procedura – reglementeaza modul in care se poate desfasura activitatea
procesual penala, atit de catre autoritatile judiciare, cit si de catre parti, aparatori,
reprezentanti.
Clasificarea in norme de organizare, de competenta si de procedura este sustinuta si
de dispozitiile Constitutiei, care prevad ca prin lege organica se reglementeaza
“organizarea si functionarea … instantelor judecatoresti, a Ministerului Public…” (art.
72 al. 3), iar “competenta si procedura de judecata sint stabilite de lege” (art. 125 al. 3).
Aceasta clasificare are importanta si din punct de vedere al actului normativ care
constituie izvorul normelor de drept procesual penal, cit si al categoriei de norme din
care fac parte in raport de puterea juridica cu care se impun. Astfel, normele de
organizare sint cuprinse in legile de organizare a instantelor judecatoresti si a
Ministerului Public si sint absolut imperative, fiind de ordine publica; normele de
competenta isi au izvorul atit in legile de organizare, cit si in Codul de procedura penala,
unele fiind absolut imperative, iar altele numai relativ imperative (de exemplu cele
privind competenta teritoriala). Cele mai numeroase norme de procedura penala isi au
izvorul si sistematizarea in Codul de procedura penala, dar unele sint prevazute si in alte
legi, chiar in cele de organizare; un numar restrins de norme de procedura penala sint
absolut imperative (de exemplu cele privind asistenta juridica a inculpatului minor), cele
mai multe sint relativ imperative (de exemplu termenul in care trebuie redactata sentinta
penala); puterea juridica a normelor de procedura se determina dupa cum sint sau nu
indeplinite conditiile prevazute pentru aplicarea sanctiunilor procesuale.
Normele de drept procesual penal pot fi generale si speciale. Normele generale se
aplica tuturor cauzelor penale. Normele speciale se aplica, prin derogare, numai la
anumite categorii de cauze (inculpati minori, infractiuni flagrante). Normele generale
 DPP–pg–22

sint cuprinse, de regula, in Codul de procedura penala; normele speciale isi pot avea
izvorul si in Codul de procedura penala, cum sint cele privitoare la procedurile speciale
(art. 465–512), dar ele pot fi prevazute si in alte legi care promoveaza o procedura
speciala pentru anumite cauze.
Normele generale si speciale de drept procesual penal se aplica dupa urmatoarele
reguli:
– norma speciala in concurs cu norma generala se aplica tuturor cauzelor pe care le
prevede, prin derogare de la norma generala;
– norma speciala se completeaza cu norma generala pentru toate chestiunile pentru
care norma speciala nu face nici o derogare;
– o norma speciala noua deroga intotdeauna de la norma generala si cea speciala
anterioara; o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga norma speciala
decit in cazul in care o prevede in mod expres.
§2. Izvoarele normelor de drept procesual penal
1) Legea – izvorul principal al normelor de drept procesual penal
Izvoarele normelor de drept procesual penal pot fi examinate in abstract si in
concret.
|n abstract, izvoarele sint determinate de categoriile de acte normative care au o
anumita putere juridica, stiut fiind ca nu orice act normativ poate cuprinde norme de
drept procesual penal. Raportindu-ne la Constitutia României, constatam ca
“organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public (art. 72 al.
3 lit. h), precum si competenta si procedura de judecata (art. 125 al. 3) sint stabilite prin
lege”. Deci normele de organizare, de competenta si cele de procedura privind judecata
(adica marea majoritate a normelor de drept procesual penal) isi au izvorul abstract in
lege, adoptata de unica autoritate legiuitoare a tarii, parlamentul. Se impune concluzia ca
principalul izvor al normelor de drept procesual penal este legea.
“Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare” (art. 72 al. 1
din Constitutie). Normele de drept procesual penal isi au izvorul atit in legile
constitutionale, cit si in legile organice si ordinare.
|n ce priveste legea constitutionala, aceasta cuprinde:
– normele principiale ale procesului penal (legalitatea, egalitatea in fata legii si a
autoritatilor, prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare, garantarea libertatii
persoanei etc.);
– principiile de organizare si functionare ale instantelor judecatoresti si ale
Ministerului Public (independenta judecatorilor, inamovibilitatea lor, publicitatea
sedintelor de judecata, impartialitatea si controlul ierarhic privind pe procurori).
Legea organica constituie izvor de norme de drept procesual penal pentru
organizarea si functionarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public; pentru toate
celelalte norme de drept procesual penal izvorul abstract il constituie legea ordinara.
|n concret, cele mai numeroase norme de drept procesual penal isi au izvorul in
Codul de procedura penala al Rom#niei din 12 noiembrie 1968, care constituie legea de
baza in domeniul activitatii procesual penale.
Cuprind norme de drept procesual penal si urmatoarele legi organice:
– Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca;
– Legea nr. 56/1993 pentru organizarea si functionarea Curtii Supreme de Justitie;
– Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si parchetelor militare.
De asemenea, constituie izvor de norme de drept procesual penal urmatoarele legi
ordinare:
– Legea nr. 26/1994 pentru organizarea si functionarea Politiei Rom#ne;
– Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat;
– Legea nr. 31/1968 pentru punerea in aplicare a Codului de procedura penala.
Sint legi cu dispozitii penale care cuprind si prevederi de procedura penala in
materie de competenta, ca Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila; Decretul nr.
516/1953 privind Codul aerian etc.
 DPP–pg–23

2) Codificarea normelor de drept procesual penal

Normele de drept procesual penal si si normele de procedura penala au fost cuprinse,
intr-o reglementare mai veche, in legiuiri comune, care au capatat denumirea de cronici,
codice, cod; incepind din 1808 in Franta, iar la noi din 1864, normele de drept procesual
penal au fost cuprinse si sistematizate in coduri separate de procedura penala.
Primul cod modern de procedura penala este Codicele de instructie criminala (2
decembrie 1864), cunoscut si sub denumirea de Codul de procedura penala; acest cod,
intocmit dupa codul francez de instructie criminala din 1808, sub influenta doctrinei
clasice, a suferit relativ putine modificari in cei 72 de ani de la intrarea sa in vigoare,
corespunzind necesitatilor judiciare penale din acea perioada. Procesul penal rom#n,
reglementat prin Codul din 1864, se caracterizeaza ca un proces penal mixt, de
conceptie liberala, ca rezultat al ideilor progresiste liberale ale revolutiei franceze din
1789. Formarea in 1918 a statului national unitar rom#n a determinat aplicarea in
continuare, pentru o anumita perioada de timp, a codurilor de procedura penala maghiar
in Transilvania, austriac in Bucovina, rus in Basarabia. Pina la adoptarea unui cod de
procedura penala pe intreg teritoriul tarii, s-a extins, mai intii in 1919, Codul de
procedura penala rom#n in Basarabia, iar in 1925 o mare parte a acestuia si in
Transilvania si Bucovina. Lucrarile de unificare legislativa au durat mai multi ani si s-au
finalizat in 1936 prin adoptarea si aplicarea pe intreg teritoriul Rom#niei a unui unic
Cod de procedura penala.
Codul de procedura penala din 19 martie 1936, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937,
de factura eclectica, unificind legislatia de procedura penala ce se aplica in România, a
retinut ceea ce s-a dovedit corespunzator in codul din 1864, in codurile maghiar si
austriac, a introdus dispozitii inspirate din noile legiuiri europene, mai ales din cea
italiana, si a preluat propuneri facute de stiinta moderna a dreptului procesual penal. Prin
conceptia liberala care a stat la baza elaborarii sale, prin institutiile noi adoptate, prin
perfectionarea si sistematizarea reglementarilor a avut un caracter progresist,
integrindu-se in conceptia statului de drept. |n 1939–1944, ca urmare a instituirii
dictaturii regale, apoi a celei militare, in conditiile participarii la razboi, in Codul de
procedura penala din 1936 s-au introdus modificari de natura autoritara, prin extinderea
competentei tribunalelor militare, desfiintarea curtilor cu jurati, inlaturarea unor garantii
recunoscute partilor.
Codul din 1936 a fost profund modificat in 1948, ceea ce a atras republicarea sa
intr-o noua numerotare la 13 februarie 1948, in scopul folosirii sale ca instrument
eficient de aparare a puterii comuniste instaurate in România si a institutiilor sale.
Aceste modificari s-au produs sub influenta legislatiei sovietice, de conceptie autoritara,
in temeiul careia s-a adoptat principiul participarii asesorilor populari la infaptuirea
justitiei, a fost inlaturat apelul, ca prima cale ordinara de atac, s-a restrins exercitiul
dreptului la aparare. |ntre 1948–1960, sub aceeasi influenta sovietica, s-au introdus unele
institutii procedurale cu caracter socialist (trecerea urmaririi penale in competenta
organelor de militie si de securitate in locul judecatorilor de instructie, scoaterea
activitatii procurorilor de sub controlul instantelor judecatoresti etc.). Legislatia de
procedura penala, ca si in alte domenii ale dreptului, a fost aplicata pe baza conceptiei
existentei unei singure puteri in stat, sub conducerea partidului unic al clasei muncitoare,
justitia fiind subordonata directivelor de partid chiar in rezolvarea unor cauze cncrete.
Codul de procedura penala din 1936, datorita modificarilor de esenta si forma socialista
care i-au fost aduse, pe structura de conceptie liberala, a devenit neunitar, coexistind
institutii si dispozitii care nu erau compatibile, ratiune pentru care s-a considerat
necesara elaborarea unui Cod de procedura penala de natura “consecvent socialista”, atit
in fond, ca instrument eficient al puterii comuniste impotriva celor ce aduceau atingere
ordinii sale de drept, cit si ca forma de reglementare.
Adoptat la 12 noiembrie 1968 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969, Codul de
procedura penala al Republicii Socialiste Rom#nia a constituit un pas inainte in
reglementarea procesului penal rom#n in conditiile regimului totalitar comunist, in
sensul ca, mentinindu-se conceptia autoritara in fundamentarea institutiilor procesuale
penale, s-au introdus si unele garantii pentru protectia drepturilor omului, in special a
dreptului la aparare, inclus in Constitutia din 1965, sub influenta documentelor
 DPP–pg–24

internationale, printre drepturile fundamentale ale cetateanului. Pentru a-i da Codului

din 1968 un caracter umanist, intr-un capitol introductiv sint consacrate regulile de baza
ale procesului penal rom#n care, prin formulare, se aseamana cu cele din codurile de
conceptie liberala; totdata, s-a dat aparatorului dreptul de a-l asista pe inculpat la
efectuarea unor acte de urmarire penala, in unele cazuri asistenta juridica fiind
obligatorie; s-a acordat instantei de judecata dreptul de a controla durata arestarii
preventive in cursul urmaririi penale ce depaseste patru luni, s-au restrins cazurile de
participare a asesorilor populari la judecarea cauzelor penale, s-a imbunatatit
reglementarea cailor de atac si a procedurilor speciale. Totodata s-a folosit o tehnica de
redactare superioara si o terminologie stiintifica. Practica aplicarii Codului de procedura
penala din 1968 a condus la constatarea raminerii in urma a acestuia fata de nivelul
reglementarilor pe plan mondial, ceea ce a determinat introducerea unor modificari
privind competenta si procedura de judecata a unor infractori minori, dar si la propuneri
de modificari substantiale, printre care si elaborarea unui nou Cod de procedura penala.
Aceste propuneri au ramas doar sub forma de deziderat, deoarece dupa 1977 nu s-a mai
adus nici o schimbare in reglementarea procedurii penale.
Dupa 1989 s-au abrogat numeroase legi adoptate sub regimul totalitar comunist.
Codul de procedura penala din 1968 a ramas insa sa se aplice in continuare, pierzindu-si
totusi titulatura de cod al unei republici socialiste, precum si toate dispozitiile care se
refereau la constiinta juridica “socialista” sau la organizatiile socialiste. Modificari
substantiale exprese au fost aduse Codului de procedura penala prin citeva legi
succesive, prin care organele de securitate au incetat a mai fi organe de urmarire penala,
aparatorului i s-a dat dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, s-a
introdus liberarea provizorie sub controlul judiciar si liberarea provizorie pe cautiune, au
fost inlaturati asesorii populari din completele de judecata ale instantelor civile, s-a
introdus apelul etc. Prin adoptarea noii Constitutii a Rom#niei si pina la intervenirea
unui nou cod se va aplica in continuare actualul Cod de procedura penala din 1968, afara
de dispozitiile contrare legii noastre fundamentale, care isi inceteaza aplicabilitatea,
fiind inlocuite cu dispozitiile constitutionale (art. 150).
3) Alte izvoare ale normelor de drept procesual penal
Potrivit art. 20 din Constitutia României, dispozitiile constitutionale privitoare la
drepturilor si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care
România este parte; daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne, au
prioritate reglementarile internationale. Deci pot constitui izvor al normelor de drept
procesual penal privind drepturile omului si tratatele internationale la care România
este parte; de altfel, potrivit art. 11 al. 2, tratatele ratificate sau la care s-a aderat potrivit
legii fac parte din dreptul intern.
Codul de procedura penala (art. 513) trimite, in legatura cu asistenta juridica
internationala, la conventiile incheiate de tara noastra cu alte tari, care conventii
urmeaza a se aplica in materie de extradare, comisii rogatorii internationale etc., in locul
normelor cuprinse in legea nationala; potrivit Constitutiei, si aceste conventii trebuie sa
fie ratificate de parlament, normele de drept cuprinse in ele devenind obligatorii pentru
cazurile la care se refera.
|n cazuri exceptionale, cind, in temeiul art. 114 al. 1 din Constitutie, parlamentul
dispune de o delegare legislativa si ar abilita guvernul sa emita ordonante in domenii
care nu fac obiectul legilor organice, aceste ordonante, daca ar cuprinde norme de
competenta si procedura penala, ar deveni izvor de drept procesual penal, pina la
confirmarea lor prin lege.
Legea poate autoriza ca si alte acte normative, subordonate ei, sa reglementeze unele
aspecte ale procesului penal, dar numai in limitele acestei autorizari si in masura in care
nu deroga de la dispozitiile legii. Astfel, legea de organizare judecatoreasca autorizeaza
guvernul ca, la propunerea Ministerului Justitiei, sa dispuna prin ordin ca in Municipiul
Bucuresti procesele privind infractiuni flagrante sa fie judecate numai de anumite
judecatorii.
 DPP–pg–25

§3. Interpretarea normelor de drept procesual penal

|n interpretarea normelor de drept procesual penal se aplica toate regulile generale de
interpretare admise pentru normele juridice.
Din punct de vedere al factorului care face interpretarea, se admite interpretarea
autentica, din partea autoritatii insarcinate in acest scop (cum este Curtea
Constitutionala in ce priveste constitutionalitatea legilor si ordonantelor),
jurisprudentiala, din partea instantelor judecatoresti, in special a Curtii Supreme de
Justitie, precum si cea doctrinala, din partea celor care efectueaza analiza stiintifica a
continutului unor norme juridice.
|n raport de procedeele folosite, exista interpretare gramaticala (literala), logica,
sistematica, istorica.
Dupa rezultatele interpretarii, aceasta poate fi declarativa, restrictiva, extensiva si
analogica. Spre deosebire de normele de drept penal, pentru care nu se admite
interpretarea extensiva si cea analogica, pentru a se garanta principiul legalitatii
incriminarii si a pedepselor, in domeniul procedurii penale se poate ajunge si la rezultate
de extindere a normei de procedura sau la folosirea suplimentului analogic. Interpretarea
extensiva, prin argumente a pari, a fortiori si a contrario este posibila in cazul normelor
care nu prevad restrictii de drepturi, exceptii de la regula, sanctiuni procesuale grave si
cazuri limitative. |n ce priveste suplimentul analogic, prin recurgerea la norme care
reglementeaza materii similare, pentru umplerea unor lacune legislative se admite
folosirea lui data fiind necesitatea ca procesul penal sa-si poata atinge scopul.
I.4. Aplicarea in spatiu si timp a normelor de drept procesual
penal
§1. Aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal
1) Teritorialitatea normelor de drept procesual penal
Spre deosebire de Codul penal, care prevede (art. 3–8) principiile dupa care se aplica
legea penala in spatiu (teritorialitatea, ca regula, si in anumite conditii, personalitatea,
realitatea si universalitatea legii penale), Codul de procedura penala rom#n nu
reglementeaza aplicarea in spatiu a normelor de drept procesual penal; in aceasta situatie
se aplica principiul teritorialitatii, care decurge din art. 1 si 3 din Constitutie, potrivit
carora România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, teritoriul
sau fiind inalienabil; respectind suveranitatea altor state, România isi exercita propria sa
suveranitate asupra intregului teritoriu, ceea ce implica deplina si exclusiva aplicare a
legilor rom#ne asupra acestui teritoriu.
Principiul teritorialitatii normelor de drept procesual penal exprima o dubla cerinta,
corespunzatoare celor doua aspecte ale suveranitatii de stat:
– normele de drept procesual penal rom#n se aplica numai activitatii procesual penale
desfasurate pe teritoriul rom#n, neavind aplicare in afara acestui teritoriu, prin
respectarea suveranitatii celorlalte state, chiar daca activitatea judiciara a unui stat
strain s-ar rasfringe asupra unui cetatean rom#n;
– activitatea procesual penala se desfasoara pe teritoriul tarii noastre numai in temeiul
normelor de drept procesual penal rom#n, normele straine neavind aplicare pe
teritoriul nostru, prin respectarea suveranitatii statului rom#n, chiar daca activitatea
se refera la un cetatean strain.
Daca legea penala are in vedere, in legatura cu aplicarea sa in spatiu, locul unde s -a
savirsit infractiunea (in tara sau in strainatate), legea de procedura penala are in vedere
locul unde se efectueaza actul procesual sau procedural penal; ca urmare, un act de
procedura penala se efectueaza pe teritoriul tarii noastre numai potrivit normelor de
procedura penala rom#ne, in conformitate cu dictonul latin locus regit actum.
Notiunea de teritoriu al Rom#niei este definita, din punct de vedere al aplicarii legii
penale si de procedura penala, in art 142–143 Cod penal, care se refera la locul unde se
considera savirsita infractiunea pe teritoriul tarii: intinderea de pamint si apele cuprinse
intre frontiere, cu subsolul si spatiul aerian al acesteia, navele si aeronavele rom#ne.
Desi termenii sau expresiile anume explicate in Codul penal au acelasi inteles si in legea
de procedura penala (art. 523), este necesar sa se faca rezerva ca, in legatura cu procesul
penal, se are in vedere locul unde se efectueaza actul de procedura penala, ceea ce
 DPP–pg–26

implica unde pot functiona autoritatile judiciare si unde se pot efectua acte de procedura
penala.
2) Derogari de la principiul teritorialitatii
Legea permite ca, in anumite situatii, actele de procedura penala efectuate potrivit
normelor de drept rom#n sa produca efecte in strainatate si acte de procedura efectuate
potrivit normelor de drept ale altor tari sa produca efecte pe teritoriul rom#n.
Aceste situatii sint determinate de necesitatea reglementarii unor relatii de sprijin si
ajutor reciproc intre state in legatura cu activitatea de combatere a infractiunilor, ceea ce
formeaza asistenta juridica internationala. |n baza art. 513–522 sau a dispozitiilor din
tratatele de asistenta juridica in materie penala incheiate de România cu alte tari, sint
prevazute norme juridice privitoare la comisiile rogatorii, la recunoasterea hotaririlor
pronuntate de instantele judecatoresti straine si la extradare.
Prin comisie rogatorie internationala activa (in strainatate) se poate cere unui stat
strain sa dispuna efectuarea unui act de procedura necesar unui proces penal desfasurat
in tara noastra, verificarea unor inscrisuri etc.; actul solicitat, efectuat dupa normele
statului caruia i s-a cerut comisia rogatorie, va fi folosit in activitatea judiciara
desfasurata in tara noastra; in acelasi mod, in cazul comisiei rogatorii internationale
pasive (din strainatate), actul efectuat pe teritoriul tarii noastre, potrivit normelor
rom#ne de drept procesual penal, poate fi folosit in activitatea judiciara a altui stat.
|n temeiul art. 519 sau al unei conventii internationale, hotarirea penala definitiva
pronuntata de un organ judecatoresc strain, precum si actele judiciare efectuate in
strainatate pot fi recunoscute de catre instantele judecatoresti rom#ne, in care caz produc
efecte juridice in tara noastra. Desi valabilitatea acestor acte depinde de recunoasterea
data de o instanta judecatoreasca rom#na, totusi, fiind efectuate potrivit normelor de
drept procesual penal straine si de autoritati judiciare straine, exista o derogare de la
principiul teritorialitatii prin folosirea lor pe teritoriul nostru.
O alta derogare de la principiul teritorialitatii este prevazuta de Legea nr. 4/1971
privind extradarea sau tratatele de asistenta juridica in materie penala, potrivit carora
actele judiciare care justifica cererea de extradare a unei persoane aflata pe teritoriul
nostru pot fi luate in considerare de autoritatile noastre judiciare in rezolvarea cererii,
desi sint acte efectuate dupa legea statului care solicita extradarea; ca urmare, aceste acte
efectuate potrivit legii straine (copii certificate dupa hotarirea definitiva de condamnare,
dupa mandatul de arestare) produc efecte juridice pe teritoriul nostru fara a mai fi
necesara recunoasterea lor de catre instantele noastre judecatoresti.
Potrivit art. 8 Cod penal, legea penala nu se aplica infractiunilor savirsite de catre
reprezentantii diplomatici ai statelor straine sau de alte persoane care, in conformitate cu
legile internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a stautlui rom#n. Ca urmare,
asupra persoanelor la care se refera art. 8 Cod penal, stabilite prin conventii
internationale cu caracter general, nu se aplica normele de drept procesual penal, desi
aceste persoane se afla pe teritoriul tarii noastre, deoarece ele nu pot fi urmarite si
judecate pe teritoriul tarii noastre.
|n cazurile in care pentru o infractiune savirsita in afara teritoriului tarii urmeaza a se
aplica legea penala rom#na, in conditiile art. 5, 6 si 7 Cod penal, in lipsa unei conventii
internationale care sa dispuna altfel, cauza este de competenta autoritatilor judiciare
rom#ne, care vor aplica normele de drept procesual penal rom#n. Pentru asemenea
cazuri, in art. 31 Cod procedura penala se prevede competenta teritoriala speciala a
instantelor civile sau militare din Municipiul Bucuresti.
§2. Aplicarea normelor de drept procesual penal in timp
1) Aplicarea imediata a normelor de drept procesual penal
|n cazul aplicarii in timp a normelor de drept penal, in art. 10–17 Cod penal se
prevad, pe linga principiul activitatii, si cazurile in care se aplica principiul
retroactivitatii si al ultraactivitatii acestor norme. Codul de procedura penala
necuprinzind nici o dispozitie de principiu referitoare la aplicarea in timp a normelor de
drept procesual penal, devine operant principiul activitatii, potrivit caruia normele se
aplica intre momentul intrarii lor in vigoare si momentul incetarii actiunii lor ( tempus
regit actum). Daca la aplicarea normelor de drept penal se ia in considerare includerea
 DPP–pg–27

intre aceste momente a datei savirsirii infractiunii, in cazul normelor de drept procesual
penal se ia in considerare data efectuarii actului procesual sau procedural necesar
desfasurarii procesului penal. Activitatea normelor de procedura penala este evidenta
atunci cind o cauza penala incepe si se termina sub imperiul acelorasi norme de
procedura penala in vigoare, chiar daca infractiunea, savirsita sub vechea lege de
procedura, a fost descoperita sub noua lege; intregul proces a urmat aceleasi norme de
procedura penala care erau in vigoare la data descoperirii infractiunii si pina la
pronuntarea unei hotariri definitive.
Sint cazuri in care un proces penal incepe sub o lege de procedura penala si se
continua sub o lege noua, care reglementeaza diferit conditiile si formele de efectuare a
unor acte de urmarire sau de judecata. |n doctrina s-au emis trei solutii posibile:
– legea veche continua sa se aplice tuturor cauzelor incepute sub imperiul ei, iar legea
noua se aplica numai cauzelor incepute dupa intrarea ei in vigoare;
– legea noua se aplica tuturor cauzelor in curs, anulindu-se toate actele care au fost
efectuate sub vechea lege, daca sint contrare dispozitiilor din noua lege;
– legea noua se aplica tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei, raminind
insa valabile actele efectuate sub imperiul legii vechi, in cazul proceselor in curs de
desfasurare, deoarece este firesc ca tot ce s-a facut anterior, dar potrivit unei legi in
vigoare, sa ramina bine indeplinit, iar tot ce se face dupa intrarea in vigoare a noii
legi, considerata ca reglementeaza mai bine raporturile procesual-penale, sa fie
efectuat potrivit normelor acestei legi.
Atit Codul de procedura penala din 1936, cit si Legea nr. 31/1968 pentru punerea in
aplicare a Codului de procedura penala din 1968 au adoptat cea de-a treia solutie, cea
mai judicioasa; primele doua solutii ar fi atras perturbari in desfasurarea procesului
penal, fie prin aplicarea concomitenta, in cauze penale similare, a doua proceduri
diferite in raport de data cind s-a pornit procesul penal, fie prin desfiintarea a tot ceea ce
s-a facut potrivit legii vechi, dar numai pentru cauzele in curs de urmarire penala sau de
judecata.
|n intelesul solutiei adoptate, se aplica urmatoarele reguli pentru procesele in curs la
data adoptarii unor noi norme de procedura penala:
– norma de drept procesual penal, din momentul iesirii sale din vigoare, nu se mai
aplica actelor procesuale si procedurale ce se efectueaza dupa aceasta data, chiar
daca se refera la o cauza inceputa sub imperiul ei;
– norma de drept procesual penal intrata in vigoare nu se aplica actelor si lucrarilor
efectuate potrivit dispozitiilor legii anterioare;
– norma noua de drept procesual penal se aplica tuturor actelor si lucrarilor de
procedura ce se efectueaza dupa intrarea ei in vigoare, fara a se face deosebire daca
procesul penal a fost pornit sub norma noua sau sub norma veche.
Datorita aplicarii normei de drept procesual penal tuturor actelor ce se efectueaza
dupa intrarea ei in vigoare, chiar in cauzele incepute anterior acestei date, principiului
activitatii i s-a dat denumirea de principiul aplicarii imediate a normelor de drept
procesual penal.
2) Cazuri generale de extraactivitate a normelor de drept procesual
penal
De la principiul aplicarii imediate a normelor de drept procesual penal exista si
derogari, cind aceste norme sint fie ultraactive, fie retroactive. Derogarile sint de doua
feluri: unele se aplica ori de cite ori lege noua nu reglementeaza situatiile tranzitorii; alte
derogari sint prevazute in mod expres in noua lege, care stabileste normele care
retroactiveaza si normele care urmeaza sa se aplice din legea veche dupa iesirea ei din
vigoare. |n ce priveste normele cu caracter general, ele au fost adoptate mai intii de
jurisprudenta, in special de cea franceza, apoi de jurisprudenta rom#na si, in cele din
urma, au fost prevazute in lege, atit sub codul anterior, cit si de codul actual. Pentru
dreptul procesual penal in vigoare, Legea nr. 31/1968 pentru aplicarea Codului de
procedura penala din 1968 cuprinde regula generala de aplicare imediata a normelor de
drept procesual penal, cit si cazurile de retroactivitate si de ultraactivitate a acestor
norme. Desi aceasta lege reglementeaza modalitatile de punere in aplicare a Codului de
procedura penala, la data intrari sale in vigoare (1 ianuarie 1969), facind trecerea de la
 DPP–pg–28

codul anterior la noul cod, regulile de aplicare au caracter general, reflectind solutiile
doctrinale si jurisprudentiale, aplicindu-se ori de cite ori o lege noua aduce modificari
dispozitilor codului, afara de cazul cind noua lege adopta dispozitii tranzitorii deosebite.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1968, nulitatea oricarui act sau lucrari, efectuate sub
legea anterioara, poate fi invocata numai in conditiile noului Cod de procedura penala;
ca urmare, desi actul implinit sub vechea lege era nul, pentru ca nu se respectase o
dispozitie a acestei legi aflata sub sanctiunea nulitatii, devine valabil sub legea noua,
daca aceasta nu mai cuprinde sub sanctiunea nulitatii incalcarea cestei dispozitii. Noua
lege retroactiveaza, aplicindu-se unui act implinit sub legea veche, validindu-l, desi sub
legea veche era nul8. Pentru viitor, conform art. 15 al. 2 din Constitutie, legea nu poate
dispune retroactiv.
|n temeiul art. 3, 4 si 5 din Legea nr. 31/1968, normele referitoare la competenta,
termene si cai de atac au capacitatea de a ultraactiva si dupa iesirea lor din vigoare,
aplicindu-se, in anumite conditii, cauzelor ce continua sa fie judecate sub legea noua 9.
S-a adoptat aceasta masura pentru a nu perturba mersul normal al ciclului procesual
inceput sub legea veche. |n cazul in care, dupa pronuntarea unei hotariri, a fost deschis
dreptul la o cale de atac potrivit legii in vigoare, iar ulterior intervine o norma care
inlatura acea cale de atac sau restringe dreptul de a o exercita, se va aplica in continuare
legea veche si calea de atac va putea fi exercitata si sustinuta in conditiile legii vechi,
care o prevedea, asigurindu-se astfel exercitarea unui drept cistigat in temeiul legii care-l
prevederea la data cind a fost deschis. |n ce priveste procedura de judecata si solutiile
posibile in calea de atac, se aplica legea noua, considerata ca reglementeaza mai bine
procedura de judecata a acelei cai de atac. Pentru aceleasi motive, termenul procedural
prevazut de norma in vigoare in momentul cind a inceput sa curga, ramine valabil, chiar
daca a fost modificat de norma noua.
|n literatura juridica s-a discutat daca ar trebui sa fie extraactive si normele care
reglemetneaza probele, prescriptia, plingerea prealabila, atunci cind sint mai favorabile
inculpatului. |n ce priveste probele, nu exista criterii sigure care sa poata determina o
lege favorabila sau mai putin favorabila, legea noua fiind considerata ca este atit in
interesul justitiei, cit si al partilor; pentru prescriptie si plingerea prealabila, cit timp
norma este de drept material, creind un cadru legat de conditiile raspunderii penale, se
aplica regula de la aplicarea in timp a normelor de drept penal (lex mitior); daca se
refera la procedura dupa care pot fi invocate aceste cauze de inlaturare a raspunderii
penale si la consecintele lor procedurale, intervin regulile aplicarii imediate a normei de
drept procesual penal, potrivit naturii sale juridice.
3) Situatiile tranzitorii prevazute de legea noua
Unele legi care abroga sau modifica norme de drept procesual penal sau introduc
institutii si reglementari noi cuprind si dispozitii care reglementeaza situatiile tranzitorii,
de la reglementarea anterioara la cea noua, in cauzele in curs de urmarire sau de judecata
la data intrarii in vigoare a noii reglementari. |n aceste situatii, reglementarea noua poate
sa consacre ultraactivitatea legii vechi. Retroactivitatea legii noi nu este permisa de
Constitutie (art. 5 al. 2).
|n art. III al Legii nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului de
procedura penala se prevad astfel de situatii tranzitorii care nu corespund cu cele de
aplicare generala. Astfel, potrivit pct. 3, hotaririle pronuntate inainte de intrarea in
vigoare a Legii nr. 45/1993 sint supuse cailor de atac prevazute de aceasta lege noua,
desi regula consta in supunerea lor cailor de atac prevazute de legea in vigoare la data
8
De exemplu, dac` o hot`rire a tribunalului jude]ean, pronun]at` inainte de august 1991, de
un complet de doi judec`tori [i trei asesori populari, era nul`, fiind inc`lcat` o dispozi]ie
sanc]ionat` cu nulitatea absolut`, aceast` nulitate nu mai poate fi invocat` sub legea nou` – Legea
nr. 14/1991 – care prevede c` pentru acea cauz` completele de judecat` se formeaz` din doi
judec`tori.
9
Cind intr-o cauz` penal` s-a dat o hot`rire de c`tre o instan]` competent` la acea dat` s`
judece cauza in prim` instan]` [i intervine, apoi, pin` la judecarea c`ii ordinare de atac, o norm`
nou` care prevede competen]a altei instan]e s` judece cauza in prim` instan]`, norma nou` nu se
aplic` in cauz`, astfel incit calea de atac ordinar` va fi judecat` de instan]a competent` in raport cu
vechea norm`, care astfel ultraactiveaz`
 DPP–pg–29
Cap. III. Principiile fundamentale ale procesului penal

pronuntarii lor; de asemenea, recursurile in curs de judecata la data intrarii in vigoare a

legii noi sint considerate apeluri si urmeaza competenta de judecata potrivit acestei legi,
desi declaratia de recurs era un act implinit sub vechea lege si trebuia judecat potrivit
acesteia. Dimpotriva, recursurile extraordinare, aflate in curs de judecata la data intrarii
in vigoare a Legii nr. 45/1993, vor continua sa fie judecate potrivit legii anterioare;
termenele pentru exercitarea cailor de atac ordinare, aflate in curs la data de 1 iulie
1993, incep sa curga, din nou, de la aceasta data, desi ele erau determinate, ca regula, de
legea in vigoare la data pronuntarii hotaririi supuse acelei cai de atac.
Toate aceste dispozitii tranzitorii au fost adoptate in favoarea partilor; astfel, daca
legea noua prevede o noua cale de atac ordinara (apelul), este firesc sa beneficieze de
aceasta cale de atac si cel care a declarat recurs, intrucit sub legea veche exista numai
aceasta cale de atac; recursul in anulare prevazut de legea noua fiind restrins in ce
priveste cazurile in care poate fi exercitat, partilor li s-a conferit dreptul de a se judeca in
recursul extraordinar exercitat sub vechea lege, care prevedea conditii mai favorabile
partilor.
Spre deosebire de derogarile cu caracter general prevazute de Legea nr. 31/1968,
care au aplicare ori de cite ori o lege de procedura penala noua nu prevede situatii
tranzitorii proprii, in cazul normelor tranzitorii aflate intr-o lege noua, acestea nu au
aplicare decit pentru situatiile tranzitorii de la legea anterioara la legea noua care le
prevede.
I.5. Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal
§1. Notiunea de principii fundamentale ale procesului penal
Prin principiile fundamentale ale procesului penal se inteleg regulile cele mai
generale in temeiul carora este reglementat si se desfasoara procesul penal.
Stabilind care este scopul procesului penal, legiuitorul opteaza, in cadrul
reglementarii, pentru acele reguli cu caracter general care asigura in cele mai bune
conditii realizarea cestui scop si impune, totodata, tuturor participantilor la proces ca, in
activitatea lor, sa respecte aceste reguli. Luind in considerare prima cerinta a scopului
procesului penal – ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie sanctionata
potrivit legii penale – principiile fundamentale ale procesului penal trebuie sa imprime o
actiune imediata si eficienta a autoritatilor judiciare pentru tragerea la raspundere penala
a tuturor celor care au savirsit infractiuni si condamnarea lor potrivit dispozitiilor legii;
referindu-ne la a doua cerinta a scopului procesului penal – ca nici o persoana
nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala – principiile fundamentale trebuie sa
instituie cele mai puternice garantii pentru realizarea acestor cerinte, respectindu-se
neabatut drepturile si libertatile cetatenesti.
Ca si in alte ramuri ale dreptului, sfera raporturilor procesual penale a caror
reglementare este determinata de reguli cu caracter general poate fi mai intinsa sau mai
restrinsa, ceea ce inseamna ca si principiile, ca reguli generale, pot avea o arie de actiune
mai intinsa sau mai redusa. Astfel, unele principii determina reglementarea unei
institutii de drept procesual penal (cum este principiul liberei aprecieri a probelor); alte
principii determina reglementarea unei faze procesuale (de exemplu caracterul scris al
urmaririi penale sau caracterul oral al judecatii). Cele mai generale reguli, care
determina reglemenarea tuturor institutiilor si fazelor procesual-penale, a intregului
proces penal, devin principii fundamentale ale procesului penal. Ca urmare, principiile
fundamentale ale procesului penal sint acele reguli cu caracter general care determina
toate institutiile procesual-penale si in toate fazele procesului penal. Regulile cu
caracter general care nu determina decit reglementarea urmaririi penale sau a judecatii
ramin numai la nivelul de principii ale activitatii respective, fiind insa determinate de
principiile fundamentale.
Desi principiile fundamentale determina intreaga reglementare a procesului penal,
unele din ele actioneaza totusi in anumite limite, cauzate de interactiunea lor. Existenta
unor limite nu le transforma, insa, in principii ale unor institutii sau faze procesuale, ci
continua sa fie principii fundamentale, deoarece in actiunea lor generala ele se aplica
intregului proces penal. Unele limite au ca ratiune necesitatea imbinarii intereselor
 DPP–pg–30

generale cu interesele persoanei ocrotite de lege, ca in cazul principiului oficialitatii,

care nu actioneaza in anumite cauze pentru a ocroti interesele legitime ale persoanei
vatamate; alte limite sint determinate de exercitarea in procesul penal a unei actiuni
civile, pentru obtinerea repararii pagubei produse prin infractiune, care are o alta
reglementare. Actiunea unui principiu fundamental poate limita actiunea altui principiu
fundamental, coordonarea lor fiind necesara pentru realizarea scopului procesului penal;
astfel, aflarea adevarului si rolul activ actioneaza asupra desfasurarii procesului penal,
dar numai in limitele in care nu se aduce atingere respectarii legii si dreptului la aparare.
De aceea, examinarea principiilor fundamentale ale procesului penal nu poate fi
despartita de limitele in care acestea actioneaza.
§2. Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal rom#n
Prin sistem de principii fundamentale ale procesului penal se intelege ansamblul
organizat al tuturor regulilor cu caracterul cel mai general care determina
reglementarea si desfasurarea procesului penal.
|n cadrul sistemului, principiile fundamentale sint asezate in ordine logica,
determinata de puterea lor de actiune si contributia pe care o au la realizarea scopului
procesului penal, fiind cuprinse intr-un tot organizat datorita legaturii pe care o au intre
ele.
|n ce priveste formularea sistemului de principii fundamentale ale procesului penal
rom#n, nu s-a conturat un punct de vedere unitar. Sub codurile de procedura anterioare,
in care nu a existat o subdiviziune consacrata in mod special principiilor fundamentale,
specialistii au propus, dupa diferite criterii, propriul lor sistem de principii
fundamentale. Codul de procedura penala din 1968 a prevazut un capitol special intitulat
“Scopul si regulile de baza ale procesului penal” (art. 1–8), consacrind ca principii
fundamentale: legalitatea procesului, oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ,
garantarea libertatii, garantarea dreptului de aparare, limba in care se desfasoara
procesul penal si folosirea limbii oficiale prin traducator. Fiind consacrate prin lege ca
reguli de baza ale procesului penal, s-a tras concluzia ca acestea sint principiile
fundamentale ale procesului penal, desi unii autori au introdus si alte principii
fundamentale.
Constitutia României cuprinde prevederi de principiu referitoare la procesul penal
care nu sint consacrate in art. 2–8 Cod procedura penala. |ntrucit prevederile
constitutionale sint de imediata aplicare, se poate trage concluzia ca sistemul de principii
fundamentale ale procesului penal, consacrat pina acum de Codul de procedura penala,
trebuie sa fie perfectionat prin includerea acelor principii de reglementare procesuala
care isi au izvorul in prevederile exprese ale Constitutiei. Ca urmare, sistemul de
principii fundamentale ale procesului penal rom#n cuprinde, in primul rind, principiile
care asigura realizarea scopului procesului penal in mod direct: legalitatea procesului,
oficialitatea, aflarea adevarului, rolul activ al autoritatilor judiciare, limba oficiala
folosita in procesul penal; in al doilea rind, cuprinde toate prevederile care constituie
garantii ale respectarii drepturilor si libertatilor cetatenilor consacrate de Constitutie:
egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare, respectarea demnitatii umane, garantarea
dreptului la aparare, garantarea inviolabilitatii domiciliului, corespondentei si
convorbirilor telefonice.
I.6. Cerintele principiilor fundamentale ale procesului penal,
garantiile si limitele lor
§1. Legalitatea procesului penal (art. 2 al. 1)
Potrivit art. 51 din Constitutia României, respectarea Constitutiei, a suprematiei
sale si a legilor este obligatorie. Din acest drept constitutional, care sta la baza
intregului nostru sistem de drept, decurge si principiul legalitatii procesului penal, care
exprima cerinta ca acesta sa se desfasoare potrivit dispozitiilor prevazute de lege.
Principiilor de drept penal – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege – le
corespunde principiul procesual penal nulla justitia sine lege.
|n unele lucrari de procedura penala se examineaza principiul legalitatii in opunere
cu principiul oportunitatii in promovarea activitatii de tragere la raspundere penala a
infractorilor, in sensul ca reprezentantul societatii (Ministerul Public) are obligatia de a
 DPP–pg–31

actiona impotriva infractorilor ori de cite ori sint indeplinite conditiile prevazute de lege,
fara a se lua in considerare vreo oportunitate de ordin politic sau social. Definitia data
principiului in art. 2 al. 1, in concordanta cu obligatia respectarii legilor prevazuta de
Constitutie, da un sens mai larg principiului legalitatii, cerinta respectarii legii
nemaifiind limitata la promovarea procesului penal, ci fiind extinsa la intreaga
desfasurare a procesului. |n acest inteles, principiul legalitatii procesului penal exprima
urmatoarele cerinte:
a) Procesul penal se desfasoara numai de autoritatile instituite prin lege, in
compunerea si competenta prevazuta de lege. Constitutia (art. 123–125) prevede ca
justitia se infaptuieste, in numele legii, si se realizeaza prin Curtea Suprema de
Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, fiind interzisa
infiintarea de instante extraordinare; Legea de organizare judecatoreasca prevede
care sint instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia, alaturi de Curtea Suprema
de Justitie: judecatoriile, tribunalele, curtile de apel; ca instante militare: tribunalele
militare, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel. Judecatorii de la
instantele judecatoresti sint independenti si se supun numai legii, o garantie a acestei
independente constituind-o inamovibilitatea. S-a constituit astfel autoritatea care are
dreptul exclusiv de a infaptui justitia, inlaturindu-se orice alte organisme cu caracter
obstesc sau alte autoritati publice. De asemenea, Constitutia (art. 130) prevede ca
interesele generale ale societatii in activitatea judiciara sint reprezentate de
Ministerul Public, care apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile
cetatenilor. |n acest scop, procurorii, prin care Ministerul Public isi exercita
atributiile, isi desfasoara activitatea potrivit principiului legalitatii si impartialitatii,
asigurindu-se astfel respectarea legii in activitatea lor. A fost creata, astfel, prin lege
autoritatea judecatoreasca necesara pentru realizarea justitiei in cauzele penale, dupa
normele unanim admise in legislatiile moderne, excluzindu-se astfel orice alta
autoritate de represiune penala, publica sau de alta natura.
b) Autoritatile judiciare si partile, aparatorii si reprezentantii lor trebuie sa actioneze
numai in conditiile si formele prevazute de lege. Respectarea conditiilor prevazute
de lege este necesara intrucit legea le considera ca reprezinta modalitatea cea mai
potrivita pentru realizarea scopului procesului penal; respectarea formelor
procesuale asigura controlul respectarii conditiilor legale din partea autoritatilor
judiciare si a partilor, creindu-se astfel posibilitatea descoperirii oricaror incalcari
ale legii si inlaturarii lor.
c) Autoritatile judiciare trebuie sa respecte drepturile procesuale ale partilor si sa le
asigure exercitarea lor, deoarece legea considera esentiala contributia acestora la
solutionarea legala a cauzelor penale. |ncalcarea drepturilor partilor atrage
nevalabilitatea actelor efectuate abuziv.
d) La solutionarea cauzelor penale autoritatile judiciare au obligatia sa aplice
intocmai legea penala si legea civila, asigurind astfel cerintele statului de drept in
domeniul combaterii si prevenirii fenomenului infractional, in concordanta cu
dispozitiile art. 51 din Constitutie.
Respectarea legii in desfasurarea si solutionarea cauzelor penale este asigurata prin
instituirea de garantii procesuale si de alta natura:
|n primul rind, se instituie nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale
efectuate cu incalcarea unor dispozitii imperative ale legii de procedura penala, pentru
cele esentiale intervenind nulitatea absoluta, care opereaza intotdeauna (art. 197 al. 2 si
3), iar pentru celelalte intervenind, atunci cind sint indeplinite conditiile legale, nulitatea
relativa (art. 197 al. 1 si 4); neaplicarea sau aplicarea gresita a legii penale si civile
atrage nelegalitatea hotaririi penale pronuntate (art. 385 pct. 13–20). Sint instituite si
sanctiuni de alta natura, cum sint amenda judiciara (art. 198), atunci cind se incalca
unele obligatii procedurale, sau chiar raspunderea penala pentru incalcarea unor
dispozitii care sint incriminate de legea penala (cercetarea abuziva, represiunea
nedreapta, marturia mincinoasa etc.).
O alta garantie a legalitatii procesului penal o constituie reglementarea
supravegherii si controlului judiciar din oficiu, la plingerea sau la calea de atac
folosita de Ministerul Public ori de partile interesate, care asigura descoperirea
 DPP–pg–32

incalcarilor de lege si aplicarea sanctiunilor corespunzatoare. Astfel, activitatea de

cercetare penala este supravegheata de catre procuror (art. 218, 275), cea a procurorului
este supusa controlului procurorului ierarhic superior (art. 209 al.ult.) si al instantei
judecatoresti (art. 140, 158, 159, 302, 333, 345); legalitatea hotaririi judecatoresti este
verificata de instanta care solutioneaza calea de atac, ca ultima instanta de control
functionind Curtea Suprema de Justitie. Ca urmare, orice incalcare a legii poate fi
constatata si inlaturata.
Legalitatea procesului penal implica si unele limite in aplicarea acestui principiu,
care sint determinate de dispozitiile legii de procedura penala. Astfel, incalcarile de lege
lipsite de importanta, care nu au avut nici o influenta asupra desfasurarii procesului
penal si a solutionarii juste a cauzelor penale, nu atrag nulitatea actelor asupra carora
s-au produs; depasirea termenului de atacare a unei hotariri judecatoresti atrage
mentinerea hotaririi, desi existenta unei incalcari a legii in cursul judecatii este posibila.
Aceste limite, existente in orice legislatie de procedura penala, se explica prin
necesitatea respectarii unei discipline in desfasurarea procesului, in vederea realizarii
scopului acestuia intr-un termen rezonabil.
§2. Oficialitatea procesului penal (art. 2 al. 2)
Potrivit acestui principiu fundamental, actele desfasurarii procesului penal se
indeplinesc din oficiu, in interes de stat, fara a fi necesara interventia persoanelor care
au legatura cu infractiunea savirsita.
Principiul oficialitatii decurge din cerinta ca orice persoana care a savirsit o
infractiune sa fie pedepsita potrivit legii penale, ceea ce creaza pentru autoritatile
judiciare obligatia de a actiona imediat pentru descoperirea tuturor infractiunilor
savirsite, de a-i identifica, trimite in judecata si pedepsi pe toti infractorii; o astfel de
obligatie poate fi realizata numai daca autoritatile judiciare actioneaza din proprie
initiativa, din oficiu, efectuind – ca obligatie de serviciu – toate actele necesare atingerii
acestui scop.
Ca cerinta a principiului oficialitatii, organele de cercetare penala au obligatia de a
se sesiza din oficiu despre savirsirea unei infractiuni (art. 221), de a incepe urmarirea
penala (art. 228) si de a efectua cercetarea penala (art. 232), facind propuneri concrete
procurorului pentru rezolvarea cauzei (art. 256, 258); procurorul are obligatia de a lua,
din oficiu, in cursul cercetarii penale, toate masurile necesare (art. 235, 236) si de a
dispune trimiterea in judecata a inculpatului fata de care s-a dovedit vinovatia (art. 262);
odata sesizata cu judecarea inculpatului, prima instanta are obligatia de a proceda la
judecarea si solutionarea cauzei (art. 313, 321, 345), iar instanta sesizata cu o cale de
atac are obligatia de a o judeca si solutiona (art. 375, 377, 379, 385); in fine, hotarirea
definitiva de condamnare se pune in executare din oficiu (art. 418).
|ntrucit exista o obligatie pentru autoritatile judiciare de a efectua din oficiu actele
necesare desfasurarii procesului penal, principiul oficialitatii mai poarta si denumirea de
principiul obligativitatii inceperii si desfasurarii procesului penal.
Garantia juridica a respectarii principiului oficialitatii o constituie prevederea de
sanctiuni disciplinare pentru cei care nu efectueaza actele necesare desfasurarii
procesului penal, iar legea penala incrimineaza faptele de abuz si neglijenta in serviciu,
favorizarea infractorului (art. 246, 249, 264 Cod penal).
Principiul oficialitatii actioneaza in latura penala a procesului, prin care este tras la
raspundere penala infractorul; in latura civila, prin care se obtine recuperarea pagubelor
produse prin infractiune, actioneaza principiul disponibilitatii, caracteristic procesului
civil, potrivit caruia autoritatea judiciara actioneaza, de regula, numai la vointa unei
persoane, care are facultatea de a sesiza sau nu instanta de judecata, de a dispune
continuarea sau nu a procesului, de a cere sau nu executarea dispozitiilor civile din
hotarirea definitiva.
|n partea finala a art. 2 al. 2 se prevede si o rezerva in aplicarea principiului
oficialitatii: “afara de cazul cind prin lege se dispune altfel”. Rezerva se refera la acele
situatii in care legea interzice autoritatilor judiciare sa actioneze in lipsa unei manifestari
de vointa din partea persoanei sau autoritatii prevazute de lege. Exceptiile de la
principiul oficialitatii constituie cazuri de disponibilitate si se justifica prin necesitatea
 DPP–pg–33

proteguirii unor interese speciale, cum este interesul victimei de a nu actiona in justitie
pe faptuitor sau interesul unei autoritati publice de a nu se actiona prin mijloace penale
impotriva unor persoane aparate de imunitate. Unele exceptii de la principiul oficialitatii
impiedica inceperea urmaririi penale, iar alte exceptii impiedica continuarea procesului
penal.
|nceperea urmaririi penale impotriva Presedintelui României, pentru inalta tradare,
este conditionata de hotarirea Camerei Deputatilor si a Senatului, constituiti in sedinta
comuna (art. 84 din Constitutie). Codul de procedura penala (art. 221 al. 2 si 3) are in
vedere urmatoarele exceptii de la inceperea din oficiu a urmaririi penale: lipsa sesizarii
organului competent al cailor ferate ori a comandantului militar, in cazul acelor
infractiuni pentru care se cere sesizarea lor; lipsa autorizatiei procurorului general ori
lipsa dorintei exprimate de guvernul strain. Odata obtinuta plingerea prealabila,
sesizarea organului competent ori autorizatia prealabila, actele necesare inceperii si
desfasurarii procesului penal se efectueaza in virtutea principiului oficialitatii.
Urmarirea sau judecata nu mai poate continua cind persoana vatamata isi retrage
plingerea prealabila sau se impaca cu invinuitul sau inculpatul, in cazurile prevazute de
lege, deoarece raspundere penala este inlaturata printr-o cauza legala.
|n latura civila a cauzei, unde se aplica principiul disponibilitatii, exista exceptii
determinate de oficialitate, in sensul ca, pentru pagubele aduse proprietatii publice si
persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa,
latura civila se porneste si se exercita si din oficiu (art. 17).
Principiul oficialitatii are strinse legaturi cu principiul legalitatii, care-i determina
limitele, dar si cu acele principii care constituie garantii ale drepturilor fundamentale ale
cetatenilor.
§3. Aflarea adevarului (art. 3)
Realizarea scopului procesului penal impune autoritatilor cunoasterea completa si
exacta a faptelor cauzei si a identitatii faptuitorului, deoarece numai astfel poate fi
evitata orice eroare judiciara. Ca urmare, in art. 3 se prevede ca “in desfasurarea
procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevarului cu privire la faptele si
imprejurarile cauzei, precum si cu privire la persoana faptuitorului”. Acest principiu
este consacrat in toate lucrarile de drept procesual penal, fie ca este denumit principiul
realitatii, principiul stabilirii adevarului real (obiectiv, material). Fapta penala si
imprejurarile care identifica pe faptuitor petrecindu-se in realitatea obiectiva, ele pot si
trebuie sa fie cunoscute exact si complet de autoritatile judiciare, iar realizarea acestei
cerinte depinde doar de eforturile care se depun, de profesionalismul celor care
efectueaza cercetarile, de procedeele folosite. Nu exista tip de proces penal si nu exista
tara in care sa nu se fi produs erori judiciare, prin retinerea gresita a faptelor sau prin
imposiblitatea de a se identifica faptuitorul; aceste erori si pete albe in cunoastere nu
trebuie sa demobilizeze autoritatile judiciare, care au datoria sa intreprinda tot ce este
posibil pentru aflarea adevarului in fiecare cauza penala.
Adevarul ce trebuie aflat intr-o cauza penala are un caracter obiectiv, anume
concordanta dintre faptele petrecute in realitate si faptele retinute prin hotarirea
judecatoreasca definitiva. Cunoasterea faptelor si imprejurarilor cauzei se obtine prin
probele administrate in cursul procesului penal. Daca au fost administrate toate probele
necesare, iar acestea sint de buna calitate, adevarul care se obtine in procesul penal –
adevar judiciar – corespunde adevarului obiectiv; daca, insa, nu au fost administrate
toate probele necesare sau probele sint false, adevarul judiciar care sta la baza hotaririi
judecatoresti nu mai corespunde cu adevarul obiectiv. Aceasta lipsa de suprapunere a
adevarului judiciar cu adevarul obiectiv a produs si va mai produce erori judiciare.
|n conceptul de “adevar” la care se refera art. 3 se cuprinde, in primul rind,
constatarea existentei sau inexistentei faptei pentru care se desfasoara procesul penal;
daca s-a retinut existenta faptei, se cuprind imprejurarile de loc, timp, mod, mijloace in
care aceasta s-a savirsit, forma vinovatiei, mobilul si scopul faptei, natura si intinderea
urmarilor produse, imprejurarile care pot influenta asupra caracterului si gradului
raspunderii (fie in favoarea, fie in defavoarea faptuitorului); se cuprind, de asemenea,
imprejurarile care confirma vinovatia sau nevinovatia celui invinuit de savirsirea
 DPP–pg–34

infractiunii, datele sale de identitate, de stare civila si materiala, antecedente, imprejurari

care permit cunoasterea multilaterala a personalitatii acestuia.
Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea devarului exprima urmatoarele
cerinte:
a) Instituirea pentru toate autoritatile judiciare a obligatiei legale de a afla adevarul,
prin probe, in fiecare cauza penala (art. 202, 287, 378), ceea ce implica desfasurarea
unei activitati probatorii complete si de cea mai buna calitate. Realizarea unei astfel
de activitati probatorii pretinde de la autoritatile judiciare anumite insusiri si o
pregatire profesionala in continua perfectionare. Se cere, astfel, pregatirea calificata
a celor ce efectueaza cercetarea penala, a procurorilor si judecatorilor, in special in
administrarea probelor si in aprecierea corecta a fiecarei probe si a tuturor probelor
in ansamblul lor; aceasta implica nu numai cunostinte de drept procesual penal, ci si
de criminalistica, psihologie, logica, precum si experienta practica bogata. Se cere o
corectitudine exemplara (loialitate) in administrarea probelor si in consemnarea
documentelor procedurale, altfel se ajunge la denaturari si erori in cunoasterea
faptelor. Este necesara obiectivitate deplina in administrarea probelor, fiind
inacceptabila plecarea de la idei preconcepute de vinovatie a unei persoane
cercetate. Trebuie sa se desfasoare investigatii multilaterale si complete pentru
cunoasterea faptelor, prin stringerea tuturor probelor necesare lamuririi cauzei sub
toate aspectele.
b) Asigurarea pentru parti, in tot cursul procesului penal, a dreptului de a administra
probele care pot contribui la aflarea adevarului (art. 67, 72, 250, 320). Cunoscind
mai bine imprejurarile in care s-a savirsit infractiunea, partile isi pot aduce o
contributie esentiala la cunoasterea realitatii, prin indicarea imprejurarilor ce trebuie
dovedite si a mijloacelor de proba corespunzatoare. Obligatia de corectitudine in
administrarea probelor revine si partilor, caci altfel se poate denatura adevarul.
Aparatorii partilor au si ei obligatia de a contribui, in mod corect, la aflarea
adevarului despre imprejurarile favorabile partii pe care o apara.
c) |ntrucit in procesul penal adevarul se afla prin intermediul probelor, o mare
importanta o are modul in care este reglementat sistemul probator. Libertatea
probelor si a mijloacelor de proba in dovedirea faptelor penale sau a imprejurarilor
care inlatura invinuirea constituie o cerinta pentru efectuarea unei probatiuni
complete; libera apreciere a probelor, ca mijloc de reflectare a probelor in
constiinta politistului, a procurorului, a judecatorului devine cerinta a evaluarii
complete si juste a probelor administrate. |n practica s-a constatat ca limitarile
nejustificate in aprecierea probelor pot impiedica cunoasterea completa si exacta a
tuturor faptelor si imprejurarilor cauzei.
d) Procedura de desfasurare a activitatii autoritatilor judiciare si a partilor trebuie sa
permita, atunci cind este cazul, administrarea oricarei probe noi concludente si utile,
fara nici o piedica formala (art. 65, 67, 250, 320, 380), iar atunci cind se constata ca
o hotarire, chiar definitiva, cuprinde o eroare judiciara, sa fie prevazute caile de atac
pentru inlaturarea ei (art. 378, 394, 409), exercitabile atit de Ministerul Public, cit si
de partile interesate.
Cerintele principiului aflarii adevarului isi au concretizarea in dispozitiile indicate
ale Codului de procedura penala, incit se poate trage concluzia ca la reglementarea
procesului penal s-a avut in vedere aplicarea cestui principiu. Ramine ca, in practica de
zi cu zi, autoritatile judiciare si partile sa-si indeplineasca obligatiile prevazute de lege si
sa-si exercite drepturile acordate in acest scop, fara de care nu se va putea ajunge la
adevar.
Garantia aplicarii principiului aflarii adevarului consta in instituirea unui control
permanent si eficient asupra modului in care au fost retinute faptele de autoritatile
judiciare. Ministerul Public verifica daca organul de cercetare penala a retinut complet si
corect faptele cauzei, in caz contrar actioneaza prin administrarea de noi probe si o noua
evaluare a lor; prima instanta verifica daca invinuirea formulata de Ministerul Public
este intemeiata, avind obligatia sa lamureasca, prin probe, orice lacuna sau indoiala in
cunoasterea faptelor; instantele de apel si de recurs au obligatia sa verifice daca faptele
si imprejurarile retinute prin hotarirea atacata corespund probelor si reprezinta adevarul,
 DPP–pg–35

avind dreptul sa desfiinteze orice hotarire care nu este temeinica in ce priveste

cunoasterea faptelor cauzei; in fine, orice eroare judiciara se poate inlatura, in conditiile
legii, de instanta de revizuire sau, in unele cazuri, de recurs in anulare. Se asigura astfel
conditiile ca o hotarire definitiva sa cuprinda constatarea exacta si completa a faptelor
cauzei, chiar daca in cursul activitatii judiciare s-au produs erori sau limite in
cunoasterea lor.
|n ce priveste limitele aplicarii principiului aflarii adevarului, ele rezulta, pe de o
parte, din dificultatile de cunoastere a unor fapte si imprejurari savirsite cu intentia de a
ramine nedescoperite, iar pe de alta parte, de obligatia administrarii probelor numai in
conditiile prevazute de lege, ceea ce poate, unori, intirzia descoperirea lor.
Aflarea devarului se coreleaza cu alte principii fundamentale ale procesului penal,
printre care legalitatea procesului, care ii determina cadrul legal in care se aplica, cu
rolul activ al autoritatilor judiciare, care implica initiativa proprie in lamurirea faptelor,
cu garantarea dreptului la aparare si limba in care se desfasoara procesul penal, de
natura a se obtine contributia partilor la dovedirea imprejurarilor ce le apara interesele
lor legitime.
§4. Rolul activ al organelor judiciare (art. 4)
|n legatura cu modul de desfasurare a activitatii judecatoresti exista o deosebire
importanta intre procesul penal anglo-saxon si procesul penal continental, inclusiv cel
rom#n. |n procesul penal anglo-saxon, judecatorul are rolul de arbitru intre parti, de a
veghea ca activitatea acestora sa se desfasoare potrivit legii, lasind ca partile sa -si
administreze probele pe care le cred de cuviinta. Procesul penal occidental continental
acorda autoritatilor judiciare un rol activ in desfasurarea procesului, de a administra
probele pe care le cred necesare in afara cererilor formulate de parti, incercind
lamurirea cauzei sub toate aspectele, chiar daca partile sint inactive. Rolul activ poate fi
facultativ, asa cum este reglementat in legislatiile de procedura penala din Franta,
Belgia, in catre caz este la latitudinea judecatorului sa intervina sau nu in desfasurarea
judecatii, dupa cum crede de cuviinta; rolul activ poate deveni o obligatie pentru
judecator, ca in reglementarea noastra, atragind ca sanctiune, in caz de neexercitare,
desfiintarea hotaririi judecatoresti ca netemeinica, prin neadministrarea tuturor probelor
necesare pentru aflarea adevarului.
|n cazul rolului de arbitru al judecatorilor, solutionarea justa a cauzei depinde de
prestatiile depuse de parti in lamurirea cauzei; o prestatie insuficienta sau gresita a uneia
din parti poate atrage o solutionare a cauzei in defavoarea sa, contrar realitatii faptelor.
De aceea, rolul pasiv al judecatorilor impune ca partile sa fie intotdeauna asistate de
avocati care, prin cunostintele lor de specialitate, isi aduc o contributie importanta la
aflarea adevarului. Rolul activ al autoritatii judecatoresti, ca principiu fundamental al
procesului penal, poate atrage o interventie eficienta in disputa uneori inegala dintre
parti sau atunci cind partea nu stie sau nu vrea sa actioneze in apararea intereselor sale.
Codul de procedura penala din 1968, in art. 4, prevede ca “organele de urmarire
penala si instantele de judecata sint obligate sa aiba un rol activ in desfasurarea
procesului penal”. Aceasta formulare a rolului activ nu este cea mai potrivita, deoarece
se confunda cu aceea a principiului oficialitatii, care impune efectuarea din oficiu a
actelor necesare “desfasurarii procesului penal”; de aceea, preferam formularea prin care
rolul activ trebuie sa se manifeste in vederea “solutionarii legale si temeinice a cauzelor
penale”, punindu-se astfel accentul pe o interventie de fond, si nu de procedura. Rolul
activ apare, asadar, ca o obligatie pentru autoritatile judiciare, indeplinirea acesteia fiind
prevazuta sub sanctiune procesuala, constind in nevalabilitatea hotaririlor din care
rezulta lipsa rolului activ in solutionarea cauzei.
Cerintele principiului rolului activ atrag, pentru autoritatile judiciare, urmatoarele
obligatii:
a) Sa explice invinuitului si inculpatului, precum si celorlalte parti, drepturile lor
procesuale si sa le ajute in exercitarea lor, asigurind lamurirea cauzei sub toate
aspectele (art. 76, 120, 202, 237 al. 2, 250, 320, 322).
b) Sa dispuna, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevarului cu
privire la toate imprejurarile cauzei, daca partile nu au initiativa in solicitarea
 DPP–pg–36

probelor (art. 202, 216, 287, 331, 378, 380). De regula, rolul activ al autoritatilor
judiciare este examinat in raport de aceasta obligatie, astfel incit, atunci cind au
ramas imprejurari nelamurite prin probe, se considera ca nu a fost exercitat rolul
activ si, ca urmare, probatorul trebuie continuat in vederea lamuririi acestor
imprejurari.
c) Sa puna in discutia partilor, din oficiu, orice chestiuni de a caror lamurire depinde
justa soluionare a cauzei, cerindu-le sa-si exprime punctul de vedere asupra acestor
chestiuni (art. 39, 255, 197 al. 1 si 4, 302, 334, 339, 373, 381).
d) Sa extinda investigatiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului procesului
penal, in special la alte fapte si persoane decit cele pentru care exista sesizare (art.
238, 335, 336, 337) si sa extinda controlul judiciar la alte lipsuri decit cele la care se
refera calea de atac folosita (art 371 al. 2, 373, 385).
Exercitarea rolului activ este garantata prin obligatia pe care o au Ministerul Public
si prima instanta de judecata de a restitui cauza pentru completarea urmaririi penale (art.
265, 333) si prin obligatia instantei de apel si de recurs de a desfiinta hotarirea atacata si
de a dispune administrarea probelor necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele, ori de
cite ori se constata lacune in cunoasterea faptelor sau indoieli cu privire la veracitatea
lor.
Principiul rolului activ prezinta limite determinate de legalitatea procesului si
dreptul la aparare, deoarece autoritatile judiciare nu pot avea initiative care ar implica
incalcarea legii sau a drepturilor procesuale ale partilor. Rolul activ are o strinsa legatura
cu aflarea adevarului, constituind unul din mijloacele prin care se poate asigura
constatarea completa si exacta a faptelor.
§5. Desfasurarea procesului penal in limba rom#na
Potrivit art. 13 din Constitutie, in România limba oficiala este limba rom#na. ca
urmare, procedura judiciara trebuie sa se desfasoare in limba rom#na, ca limba
oficiala, ceea ce inseamna ca atit activitatea orala, cit si documentele procedurale scrise
care se intocmesc de autoritatile judiciare si de parti se exprima in limba rom#na. Este o
concluzie logica a caracterului national al statului rom#n, proclamat de Constitutie (art.
1 al. 1), care si-a gasit consacrarea in art. 127 din Constitutie si art. 6 din legea de
organizare judecatoreasca nr. 92/1992.
Pentru a garanta persoanelor apartinind minoritatilor nationale de a lua cunostinta de
toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii in limba
materna, pe care se presupune ca o cunoaste cel mai bine si prin care si-ar putea face o
temeinica aparare, se prevede ca acestia pot folosi un interpret pus la dispozitie in mod
gratuit. Se asigura astfel o imbinare corecta intre obligativitatea folosirii limbii oficiale –
limba rom#na – si necesitatea formularii apararilor in limba materna, principiu care se
aplica, de altfel, in toate statele nationale.
De acelasi drept se bucura si alte persoane care nu inteleg sau nu se pot exprima in
limba rom#na, fiind cetateni straini, dar care participa la desfasurarea procesului penal.
Prin folosirea interpretului oficial de limba materna se asigura o corecta traducere in
si din limba rom#na in pretoriul autoritatii judiciare, existind astfel garantia cunoasterii
corecte a pozitiei si punctelor de vedere exprimate de cei ce nu cunosc sau cunosc
insuficient limba rom#na.
§6. Egalitatea in fata legii si autoritatilor judiciare
Cucerire a revolutiei burgheze din 1879, care a desfiintat privilegiile de clasa, cu
judecatori si proceduri aplicabile numai nobililor, egalitatea in fata legii si a autoritatilor
judiciare s-a inscris ca un principiu fundamental in toate legislatiile democratice. Au mai
persistat, insa, discriminari de tratament judiciar chiar in legislatiile democratice pentru
deosebiri de rasa, de origine etnica, de apartenenta politica etc. Pentru a institui o
egalitate deplina intre persoanele chemate in fata autoritatilor judiciare, in art. 4, 16 si 18
din Constitutie se prevede ca cetatenii sint egali in fata legii si autoritatilor publice
fara privilegii si discriminari de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de
religie, de sex, de opinii, de apartenenta politica, de avere sau origine sociala, nimeni
nefiind mai presus de lege; cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in România se
bucura de protectia generala a persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte
 DPP–pg–37

legi. Numai in masura in care justitia se infaptuieste in mod egal fata de toate persoanele
se poate realiza o solutionare justa a cauzelor penale, in concordanta cu legea si
adevarul.
Cerintele principiului egalitatii in fata legii si autoritatilor judiciare sint:
a) Urmarirea penala si judecata se efectueaza pentru toate persoanele de aceleasi
organe de urmarire si instante de judecata; nu exista organe judiciare create in mod
special pentru urmarirea si judecarea anumitor persoane, infiintarea de instante
extraordinare fiind interzisa (art. 125 din Constitutie). Aceasta cerinta nu exclude,
insa, infiintarea de instante judecatoresti specializate in anumite domenii, cum sint
instantele militare, care trebuie sa asigure disciplina in rindul militarilor; de
asemenea, nu exclude stabilirea unei competente deosebite pentru judecarea unor
persoane care ocupa functii reprezentative in stat – Presedintele României, membrii
guvernului – de catre o singura instanta – Curtea Suprema de Justitie (art. 84 si 108
din Constitutie).
b) Urmarirea si judecata au loc pentru toate persoanele dupa aceleasi reguli procesuale,
neexistind reguli deosebite in raport de rasa, origine etnica, nationalitate, religie,
sex, opinie etc. careia ii apartine persoana judecata. Din motive justificate, care nu
incalca egalitatea in fata legii, pot exista reguli in plus pentru persoanele care ocupa
functii in stat, cum ar fi necesitatea unui anumit vot al Camerei Deputatilor si
Senatului, pentru Presedintele tarii, al uneia din Camere pentru deputati, senatori si
ministri, fara de care nu se poate incepe urmarirea penala in cazul anumitor
infractiuni.
c) Partile dintr-o cauza penala se bucura de aceleasi drepturi procesuale in fata
autoritatilor judiciare, fara nici o discriminare, nimeni nefiind mai presus de lege.
Data fiind pozitia diferita a partilor din proces, legea poate limita drepturile
procesuale ale unei parti numai in legatura cu latura penala sau cu latura civila, dar
limitarea se aplica in mod egal tuturor persoanelor care se afla in situatia acelei
parti, nefiind o discriminare in raport de criteriile la care se refera Constitutia.
Garantia aplicarii principiului egalitatii o constituie sanctionarea cu nulitatea a
actelor procesuale sau procedurale care s-ar indeplini prin discriminari intre persoanele
care participa la procesul penal.
§7. Respectarea demnitatii umane (art. 5 1)
Principiile umanitare, consacrate pe plan international si prin legislatiile statelor
democratice, exprima cerinta ca persoanele trase la raspundere penala, chiar in cazul
in care se fac vinovate de infractiuni grave, sa nu fie supuse unor tratamente
inumane si degradante. Prin aderarea României (1990) la Conventia impotriva torturii
si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, s-a nascut obligatia
pentru tara noastra de a introduce in legislatia interna dispozitii privind respectarea
demnitatii umane in reglementarea regimului pedepselor, precum si tratamentul ce se
aplica invinuitului sau inculpatului in cursul procesului penal. Ca urmare, prin Legea nr.
32/1990, s-a introdus art. 51 in capitolul din Codul de procedura penala privind scopul si
regulile de baza ale procesului penal, care prevede: “Orice persoana care se afla in curs
de urmarire penala sau judecata trebuie tratata cu respectarea demnitatii umane.
Supunerea acesteia la tortura sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante
este pedepsita de lege”. |n mod corespunzator, in Codul penal s-a introdus art. 2671, prin
care se incrimineaza tortura si supunerea la tratamente inumane sau degradante.
Folosirea de violente, amenitari ori alte mijloace de constringere in scopul de a
obtine proba era interzisa prin art. 68; dispozitia principiala introdusa in Codul de
procedura penala este mult mai generala, deoarece interdictia se refera nu la activitatea
de probatiune, ci la toate situatiile in care o autoritate judiciara are legatura directa cu o
parte din proces – cel mai des invinuitul sau inculpatul – situatii in care comportamentul
trebuie sa fie civilizat, cu excluderea oricarui act de tortura sau de tratament crud,
inuman sau degradant. Ca parte in procesul penal, persoanei trebuie sa i se dea respectul
demnitatii sale.
|nsemnatatea acestui principiu este subliniata si de art. 22 al. 2 din Constitutie, care
prevede dreptul persoanei la viata si la integritatea sa fizica si psihica.
 DPP–pg–38

§8. Garantarea libertatii individuale si a sigurantei persoanei (art. 5)

Regimurile democratice se intemeiaza pe libertatea persoanei, au declarat-o
inviolabila si, prin lege, au stabilit garantiile acestei inviolabilitati. O consecinta
importanta a inviolabilitatii persoanei in ce priveste procesul penal este regula
urmaririi si judecarii cauzelor penale cu invinuiti sau inculpati aflati in stare de
libertate. Nevinovatia unei persoane fiind presupusa de lege pina la pronuntarea unei
hotariri definitive, este firesc ca procesul sa se desfasoare in starea normala a persoanei,
care este starea de libertate individuala. Ar fi insa nerealist de a se crede intr-un
comportament de cooperare din partea unora dintre infractori la desfasurarea procesului
penal; de asemenea, nu este exclusa savirsirea de noi infractiuni de catre cei urmariti sau
judecati penal, aflati in stare de libertate. De aceea, nu exista legislatie care sa nu
admita, atunci cind este cazul, luarea de masuri de exceptie privind privarea sau
restringerea libertatii celor aflati in urmarire penala sau in judecata pentru savirsirea de
infractiuni, masuri de natura a asigura desfasurarea si solutionarea in bune conditii a
procesului penal.
Codul de procedura penala din 1968, in redactarea initiala, consacra principiul
garantarii libertatii astfel: “|n cursul procesului penal nici o persoana nu poate fi retinuta
sau arestata decit in cazurile si conditiile prevazute de lege”. Formularea principiului
avea un caracter prea vag, deoarece nu se instituiau garantii privind libertatea persoanei
impotriva eventualelor abuzuri care s-ar produce; de aceea, era necesara o perfectionare
a principiului garantarii libertatii persoanei, in care sa fie incluse un minimum de
garantii, prevazute si in actele internationale privind drepturile fundamentale ale omului.
Prin Legea nr. 32/1990 s-a modificat textul initial al art. 5 Cod procedura penala in
sensul aratat mai sus, inscriindu-se garantii importante privind libertatea persoanei,
dindu-se astfel un continut mai bogat acestui principiu fundamental al procesului penal.
Considerind de o deosebita insemnatate restringerea, pe cit posibil, a cazurilor in care
pot fi luate masuri de privare sau de limitare a libertatii persoanei, precum si instituirea
de conditii restrictive la luarea si mentinerea unor asemenea masuri, Constitutia
României (art. 23) a inscris dispozitii cu caracter constitutional, obligatorii pentru legea
de procedura penala, care constituie puternice garantii ale inviolabilitatii libertatii
individuale a cetatenilor.
Garantiile constitutionale si cele inscrise in Codul de procedura penala, instituite
pentru principiul garantarii libertatii persoanei si a sigurantei sale sint:
a) Masurile prin care se pot aduce atingeri libertatii persoanei sint strict prevazute de
lege (art. 136) si nu pot fi luate decit in cazurile limitativ prevazute de lege (art.
148).
b) Numai autoritatile imputernicite de lege pot dispune masuri care aduc atingere
libertatii individuale si numai in anumite conditii. Daca retinerea care este de scurta
durata, poate fi dispusa de organul de cercetare penala, arestarea preventiva si
celelalte masuri preventive nu pot fi dispuse decit de catre un magistrat – procurorul
in cursul urmaririi penale si instanta de judecata in cursul judecatii (art. 136). Celui
retinut sau arestat i se aduc la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele
retinerii sau arestarii, iar invinuirea in cel mai scurt termen, numai in prezenta unui
avocat, ales sau numit din oficiu.
c) Cel arestat se poate plinge in legatura cu legalitatea mandatului de arestare la
instanta de judecata, formata din judecatori independenti si inamovibili, care este
obligata sa se pronunte de indata, prin hotarire motivata, dupa ce a ascultat pe cel
arestat, asistat in mod obligatoriu de catre aparator.
d) Durata privarii de libertate este strict determinata de lege (art. 144, 146, 149, 155),
la expirarea termenelor legale masura privativa de libertate incetind de drept (art.
140). Prelungirea duratei arestarii preventive in cursul urmaririi penale se aproba
numai de instanta de judecata, pe termene scurte; inculpatul este adus in fata
instantei, asistat de aparator (art. 159). Eliberarea celui retinut sau arestat este
obligatorie daca motivele care au determinat aceste masuri au disparut (art. 139).
Persoane arestata are dreptul de a cere, in tot cursul procesului, punerea sa in
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune (art. 5).
 DPP–pg–39

e) Locurile de retinere si de detinere sint verificate, periodic, de propcurori si

judecatori delegati in acest scop, care au dreptul de a lua masuri imediate pentru
punerea in libertate a persoanelor aflate fara baza legala in aceste locuri.
f) Orice persoana impotriva careia s-a luat ilegal o masura preventiva are dreptul la
repararea pagubei suferite, in conditiile prevazute de lege.
Noile garantii privind libertatea individuala a persoanei, cele mai multe cu caracter
constitutional, sint de natura a inlatura abuzul in luarea si mentinerea masurilor de
constringere in cadrul procesului penal, fiind cunoscut ca in statul autoritar anterior nu
putine au fost astfel de abuzuri.
§9. Prezumtia de nevinovatie
Formulata in 1789 in Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, prezumtia de
nevinovatie a fost o reactie democratica impotriva sistemului inchizitorial al procesului
penal. Criticata de scoala pozitivista, care pretindea o prezumtie de vinovatie pentru
infractorii innascuti si din obisnuinta, pentru a se lua impotriva lor masuri de aparare
sociala chiar ante delictum, critici insusite de legislatiile fasciste, prezumtia de
nevinovatie si-a gasit consacrarea tot ca o reactie impotriva terorismului judiciar in
Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11) si in Pactul International
privind drepturile civile si politice din 1966 (art. 14 pct. 2). Recunoscuta ca aplicabila si
sub codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936, prezumtia de nevinovatie a
fost introdusa in Codul de procedura penala din 1968, sub aceasta denumire, ca o regula
de probatiune, in formularea: “|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze
nevinovatia sa”. |n literatura de specialitate din ultimii ani s-a sustinut inscrierea
prezumtiei de nevinovatie ca principiu fundamental al procesului penal, unii autori
incluzind-o printre principiile fundamentale existente ale procesului penal.
Constitutia României din 1991 a inscris prezumtia de nevinovatie printre drepturile
si libertatile fundamentale ale cetatenilor, in cuprinsul articolului privind libertatea
individuala (art. 23 al. 8), in formularea: “Pina la raminerea definitiva a hotaririi
judecatoresti de condamnare persoana este considerata nevinovata”. Prin dispozitia
expresa a Constitutiei, prezumtia de nevinovatie devine un drept fundamental al
cetateanului si, referindu-ne la situatia persoanei invinuite de savirsirea unei infractiuni,
trebuie sa fie considerata ca un principiu fundamental al procesului penal rom#n. Daca
in multe coduri de procedura penala este formulata prezumtia de nevinovatie ca un
principiu fundamental al procesului penal, putine sint constitutiile care consacra in mod
expres acest principiu, ceea ce subliniaza alinierea ei la rigorile actelor internationale
privind drepturile omului.
Prezumtia de nevinovatie decurge din cerinta ca nici o persoana nevinovata sa nu fie
trasa la raspundere, constituind o garantie pentru orice persoana ca, in lipsa probelor de
vinovatie, nu poate fi trimisa in judecata si condamnata; prin acest principiu, autoritatile
judiciare sint obligate sa administreze probele necesare pentru dovedirea invinuirii si sa
traga, in lipsa unor astfel de probe, concluzia nevinovatiei invinuitului sau inculpatului.
Prezumtia de nevinovatie constituie baza procesuala a dreptului la aparare si a
drepturilor procesuale acordate invinuitului. Numai acceptind teza rezultata din
prezumtia de nevinovatie, ca simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei, ca
raspunderea prezumtiei legale de nevinovatie se realizeaza abia prin hotarirea definitiva
de condamnare, se explica reglementarea pozitiei invinuitului ca subiect al procesului
penal, a inculpatului ca parte in proces, pozitie care implica recunoasterea de drepturi
procesuale, pina la o pozitie procesuala egala cu a Ministerului Public si a celorlalte
parti.
Principiul prezumtiei de nevinovatie nu inseamna atitudine pasiva fata de infractori;
acest principiu cere ca organul care efectueaza urmarirea penala impotriva unei persoane
sa dovedeasca vinovatia ei in asemenea conditii incit sa nu existe nici un dubiu asupra
ei; cere, de asemenea, ca instanta de judecata sa nu declare vinovata o persoana pina
cind vinovatia ei nu rezulta cu certitudine din probele administrate; se inlatura astfel
posibilitatea condamnarii intemeiate pe probabilitati, pe aparente, asigurindu-se aflarea
adevarului cu privire la faptele cauzei.
 DPP–pg–40

Ca principiu fundamental al procesului penal, prezumtia de nevinovatie determina

structura procesului penal si unele institutii fundamentale ale acestuia. Daca pentru
inlaturarea prezumtiei de nevinovatie se cere o hotarire judecatoreasca definitiva de
condamnare, inseamna ca fara activitatea instantelor judecatoresti nu se poate aplica
legea penala; fiecare autoritate judiciara in fata careia se prezinta cauza penala – organ
de cercetare penala, Minister Public, instanta judecatoreasca – trebuie sa plece de la
prezumtia de nevinovatie si nu poate inainta cauza mai departe daca nu exista probe
certe de vinovatie. Prezumtia de nevinovatie trece sarcina probatiunii asupra celui ce
invinuieste, cu obligatia de a dovedi in mod cert vinovatia inculpatului, altfel
aplicindu-se consecinta acestei prezumtii potrivit careia indoiala profita inculpatului (in
dubio pro reo). Implicatiile prezumtiei de nevinovatie se refera si la solutiile pe care le
poate pronunta instanta de judecata, efectul suspensiv al cailor de atac, caracterul de
exceptie al masurilor preventive etc.
Toate cerintele mentionate ale prezumtiei de nevinovatie, patrunzind in structura si
institutiile de baza ale procesului penal, conduc la adoptarea sa ca unul din principiile
sale fundamentale.
§10. Garantarea dreptului la aparare (art. 6)
|n constitutiile multor tari, garantarea dreptului la aparare este inscrisa printre
dispozitiile referitoare la activitatea instantelor judecatoresti. Conformindu-se
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si Pactului International privind drepturile
civile si politice, potrivit carora dreptul la aparare este unul dintre drepturile omului,
Constitutia din 1965 (art. 31 al. 3) si Constitutia României din 1991 (art. 24) inscrie
dreptul la aparare printre drepturile si libertatile cetatenesti. |n consecinta, Codul de
procedura penala din 1968 a prevazut printre regulile de baza ale procesului penal si
principiul “garantarii dreptului la aparare”.
|n legatura cu formularea dreptului la aparare, se observa ca dispozitiile din
Constitutia din 1965 si Codul de procedura penala din 1968 au extins garantarea lui in
tot cursul procesului, dar nu a prevazut nici un fel de garantii pentru realizarea lui. Dupa
1989, in vederea alinierii legislatiei noastre la actele internationale privind drepturile
omului, care inscriu numeroase garantii ale dreptului la aparare, prin Legea nr. 32/1990
s-a modificat art. 6 Cod procedura penala, introducindu-se garantiile de baza ale acestui
drept. |n Constitutia din 1991 s-a inscris garantia importanta potrivit careia “in tot cursul
procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Din modul de redactare a art. 6, in modificarea suferita prin Legea nr. 32/1990,
rezulta, in primul rind, intinderea beneficiului dreptului de aparare la toate partile din
proces, nu numai la inculpat, persoana care are cel mai mare interes sa se apere
impotriva invinuirii si a pretentiilor civile; totodata, dreptul la aparare este garantat si
invinuitului care, desi nu este parte in proces, are interesul de a se apara in cadrul
urmaririi penale. |n al doilea rind, rezulta ca, desi garantia se extinde asupra tuturor
partilor, totusi legiuitorul are in atentie deosebita pe invinuit si inculpat, pentru care
prevede garantii mai multe. |n fine, dreptul la parare este garantat in tot cursul
procesului, avind astfel semnificatia unor garantii mai puternice ale dreptului la aparare
in faza de urmarire penala.
Daca in art. 24 din Constitutie era firesc sa se prevada garantia cea mai importanta
pentru dreptul la aparare – asistenta juridica din partea unui avocat – continutul
dreptului la aparare este mult mai larg reglementat in art. 6, in noua redactare, care
cuprinde garantiile de baza ale acestui drept. De aceea, se poate afirma ca dreptul la
aparare consta in totalitatea mijloacelor instituite de lege pentru constatarea si
invocarea imprejurarilor ce sustin apararea, precum si pentru aplicarea dispozitiilor
favorabile partii care se apara. Aceste mijloace de aparare constau in drepturi
procesuale acordate partilor din proces, garantii procesuale in vederea exercitarii acestor
drepturi si asigurarea unei asistente juridice de calitate.
a) Drepturile procesuale acordate partilor din proces, precum si invinuitului, constituie
mijloacele prin care acestea isi sustin interesele legitime in fata autoritatilor
judiciare. Astfel, invinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaste invinuirea ce i se
aduce (art. 70) si probele ce o sustin (art. 254, 294), de a combate invinuirea prin
 DPP–pg–41

administrarea probelor necesare (art. 66), de a participa la efectuarea urmaririi

penale (art. 104, 129, 130); celelalte parti au dreptul de a promova activitatea de
urmarire penala prin plingere (art. 222, 279), de a face cereri si memorii (art. 301),
de a administra probe (art. 67) si de a participa la unele acte de urmarire penala. |n
cursul judecatii toate partile au dreptul de a participa la actele de judecata (art. 291),
de a cere administrarea unor probe noi (art. 320), de a avea cuvintul oral asupra
tuturor chestiunilor puse in discutie (art. 289) si cuvintul in cadrul dezbaterilor
judiciare (art. 340), inculpatul avind si ultimul cuvint (art. 341), de a exercita caile
de atac prevazute de lege (art. 362, 385 2, 396), de a contesta modul in care se pune
in executare hotarirea penala definitiva (art. 460–461). Exercitarea acestor drepturi
de catre invinuit sau inculpat contribuie la infirmarea unei invinuiri neintemeiate sau
atenuarea unei invinuiri mai grave decit cea reala; pentru celelalte parti, exercitarea
acestor drepturi asigura sustinerea si dovedirea invinuirii (partea vatamata), a
pretentiilor civile (partea civila), infirmarea sau limitarea raspunderii civile (partea
responsabila civilmente).
b) Garantiile procesuale sint mijloacele prin care partilor li se da posibilitatea deplinei
exercitari a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut. Constituie astfel de garantii
procesuale, in primul rind, obligatiile impuse de lege autoritatilor judiciare de a
aduce la cunostinta partilor drepturile procesuale pe care le au si de a le ajuta in
exercitarea lor, caci aceste drepturi ar putea ramine neexercitate cita vreme partile
nu au cunostinta de existenta lor sau de modul in care pot fi exercitate (art. 76, 120,
202, 237 al. 2, 320). Pentru invinuit sau inculpat se prevede in mod expres (art. 6 al.
3) ca organele judiciare au obligatia sa-l incunostinteze despre fapta pentru care este
invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si
exercitarii apararii. |n al doilea rind, constituie garantii procesuale obligatiile ce sint
prevazute pentru autoritatile judiciare de a administra probele in aparare, in cazul
cind partile nu actioneaza in acest sens (art. 202, 216, 287, 378), avind initiativa in
lamurirea cauzei sub toate aspectele, precum conditiile si formele in care trebuie sa
se desfasoare activitatea autoritatilor judiciare, care asigura cadrul necesar pentru
exercitarea dreptului la aparare, egal si echitabil pentru toate partile. O garantare a
dreptului la aparare o constituie si instituirea unui control eficient, de natura a duce
la descoperirea cazurilor in care dreptul la aparare a fost incalcat (supravegherea din
partea Ministerului Public, participarea partilor la judecata, caile de atac) si obligatia
de a se desfiinta orice act procesual sau procedural efectuat cu incalcarea grava a
legii de procedura penala.
c) Asistenta juridica consta in sprijinul de specialitate acordat de un aparator, persoana
abilitata sa foloseasca cunostintele sale juridice si experienta sa judiciara in vederea
apararii intereselor legitime ale partilor. |n art. 24 din Constitutie se prevede aceasta
garantie in formularea: “|n tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu”, ceea ce asigura o asistenta juridica de calitate;
in acest sens se exprima si art. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si
exercitarea profesiei de avocat, care prevede ca profesia de avocat se exercita numai
de membrii barourilor. Modificarile ulteriore aduse Codului de procedura penala
prin Legea nr. 32/1990 (art. 6, 171, 172) intaresc garntia asistentei juridice prin
extinderea ei in mod eficient si in cursul urmaririi penale. Astfel, in art. 6 al.ult. se
prevede ca autoritatile judiciare au obligatia sa-l instiinteze pe invinuit sau inculpat,
inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator,
consemnindu-se aceasta in procesul-verbal de ascultare, iar in art. 23 al. 5 din
Constitutie se prevede ca “invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui
avocat, ales sau numit din oficiu”; de asemenea, in art. 172 se prevede ca aparatorul-
avocat poate asista la toate actele de urmarire penala, la unele dintre ele asistenta
fiind obligatorie. |n fine, se prevad numeroase cazuri in care asistenta juridica din
partea unui avocat este obligatorie (art. 171), autoritatile judiciare fiind obligate, in
aceste cazuri si in conditiile legii, sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a
invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales, sub sanctiunea
nulitatii absolute a actelor efectuate in lipsa sa.
 DPP–pg–42

Prin noile acte legislative s-au extins si intarit garantiile dreptului la aparare si
aceasta linie de dezvoltare a reglementarii acestui drept nu este inca epuizata.
Principiul garantarii dreptului la aparare se coreleaza cu legalitatea procesului, cu
aflarea adevarului, care asigura cerinta stabilirii nevinovatiei sau imprejurarilor
favorabile, cu rolul activ, prin care autoritatile judiciare au obligatia de a actiona si in
favoarea apararii, cu prezumtia de nevinovatie, pe care se intemeiaza.
§11. Inviolabilitatea domiciliului si secretul corespondentei
|n art. 17 al Pactului International privind drepturile civile si politice se prevede ca
“nimeni nu va putea fi supus vreunei imixtiuni arbitrare si ilegale in viata sa
particulara, in familie, domiciliu sau corespondenta sa…”. Aceste drepturi
fundamentale ale cetatenilor trebuie ocrotite in procesul penal impotriva oricaror
imixtiuni din partea autoritatilor judiciare.
|n art. 27 din Constitutie se prevede ca “Domiciliul si resedinta sint inviolabile.
Nimeni nu poate patrunde sau ramine in domiciliul sau resedinta unei persoane fara
invoirea acesteia”. Interdictia fiind generala, inseamna ca se adreseaza si autoritatilor
care, sub diferite pretexte, ar incalca acest drept fundamental al cetateanului. Garantia
respectarii inviolabilitatii domiciliului si a resedintei consta in incriminarea faptei de
violare de domiciliu (art. 192 Cod penal), iar pentru functionari si a faptei de abuz in
serviciu prin ingradirea unor drepturi (art. 247 Cod penal). Avind in vedere ca, totusi,
sint situatii in care apare necesar sa se patrunda in domiciliul sau resedinta unei
persoane, Constitutia prevede ca se poate deroga prin lege atunci cind o cere apararea
sigurantei nationale sau a ordinii publice ori executarea unui mandat de arestare sau a
unei hotariri judecatoresti.
Asadar, exceptiile procedurale de la inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei sint
limitate constitutional, perchezitiile fiind justificate numai in situatiile aratate. De
asemenea, se stabilesc garantii in ceea ce priveste modul de efectuare a perchezitiei; ele
nu pot fi ordonate decit de magistrat – politia fiind exclusa de la acest drept – efectuarea
perchezitiei trebuie sa respecte formele prevazute de lege (mandat de perchezitie,
efectuarea numai ziua, prezenta martorilor asistenti, incheierea unui proces-verbal
despre cele constatate). Perchezitiile in timpul noptii sint interzise, afara de cazul
flagrantului delict.
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al convorbirilor
telefonice si al celorlalte mijloace de comunicare este declarat inviolabil prin art. 28 din
Constitutie. |ncalcarea acestui drept constitutional este sanctionata de legea penala, prin
incriminarea faptei de violare a secretului corespondentei. Spre deosebire de
inviolabilitatea domiciliului sau a resedintei, pentru care Constitutia prevede si derogari
prin perchezitii efectuate in conditiile legii, pentru inviolabilitatea secretului
corespondentei si a convorbirilor telefonice nu se prevede nici o derogare. Cu toate
acestea, Codul de procedura penala sau alte legi pot prevedea si cazuri in care
corespondenta si convorbirile telefonice ar putea fi interceptate in caz de necesitate,
pentru aducerea la bun sfirsit a procesului penal, precum si conditiile in care se va putea
proceda in acest mod, deoarece in art. 49 din Constitutie se prevede ca exercitiul
oricaror drepturi sau al unor libertati poate fi restrins numai prin lege si numai daca se
impune, dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a
moralei publice, desfasurarea instructiei penale; restringerea trebuie sa fie proportionala
cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii. De
altfel, in Codul de procedura penala se prevad situatiile in care se poate proceda de
autoritatile judiciare la derogari de la secretul corespondentei si al convorbirilor
telefonice, precum si a conditiilor in care se poate proceda la aceasta. Perfectionarea
legislatiei de procedura penala va trebui sa restringa aceste cazuri si sa instituie noi
garantii pentru a nu se abuza in practica autoritatilor judiciare.
 DPP–pg–43

Titlul II – AC}IUNEA PENAL~ {I AC}IUNEA CIVIL~ |N

PROCESUL PENAL
Cap. I. Obiectul si trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile

§1. Conceptul de actiune in justitie si obiectul ei

1) Conceptul de actiune in justitie
|n cazul incalcarii unei norme de drept substantial – penal, civil, administrativ –
intervine raspunderea juridica a celui ce a incalcat norma, prin chemarea acestuia in fata
autoritatii judecatoresti spre a suferi constringerea de stat prevazuta pentru fapta
savirsita. Tragerea la raspundere juridica a celor care au incalcat o norma de drept
substantial se obtine prin intermediul actiunii in justitie, exercitata in cadrul unui proces.
Se numeste actiune in justitie mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoana
este trasa la raspundere juridica in fata autoritatii judecatoresti pentru a fi obligata sa
suporte constringerea de stat corespunzatoare normei de drept incalcate.
Dupa felul raspunderii juridice care decurge din norma de drept incalcata – penala,
civila, administrativa, disciplinara – actiunea prin intermediul careia persoana vinovata
este adusa in fata autoritatii judecatoresti spre a raspunde de fapta savirsita poarta
denumirea de actiune penala, civila, administrativa, disciplinara. Spre a se putea aplica
sanctiunea prevazuta de norma de drept substantial incalcata, actiunea se exercita in fata
instantelor judecatoresti deoarece, in temeiul art. 125 din Constitutie, justitia se
realizeaza prin aceste autoritati publice ale statului de drept. |n cazul incalcarii unor
norme de drept administrativ si disciplinar, actiunea se poate exercita, initial, si in fata
altor organe de stat, dar sub controlul instantelor judecatoresti.
Actiunea in justitie are o mare insemnatate pentru desfasurarea procesului de orice
natura ar fi, caci fara exercitarea actiunii in cadrul procesului nu se poate ajunge la
tragerea la raspundere a unei persoane si la aplicarea sanctiunii prevazute de norma
incalcata; fara actiune exercitata nu poate avea loc judecata in fata instantelor
judecatoresti si infaptuirea, astfel, a justitiei. De aceea, exercitarea actiunii in justitie
constituie elementul dinamic care impulsioneaza desfasurarea procesului pina la
pronuntarea unei hotariri definitive de instanta judecatoreasca. Importanta actiunii in
justitie consta si in stabilirea limitelor in care urmeaza sa se desfasoare judecata,
instantele judecatoresti urmind a se pronunta numai cu privire la faptele si persoanele
fata de care a fost exercitata actiunea in justitie; pentru depasirea acestor limite ale
judecatii, este necesara fie extinderea actiunii in justitie, fie exercitarea unei noi actiuni.
|n literatura juridica se face distinctie intre actiunea in justitie, de natura procesuala,
cum rezulta din definitia data, dreptul la actiune, de natura substantiala, si cererea in
justitie, ca act procesual.
Dreptul la actiune in justitie decurge din edictarea normei de drept substantial si
consta din imputernicirea legala a celui prejudiciat de savirsirea unei fapte ilicite de a
trage la raspundere juridica in fata justitiei persoana care a incalcat legea. Astfel, in
cazul savirsirii unei infractiuni, statul (societatea) are dreptul sa traga la raspundere
penala pe faptuitor, aducindu-l in fata justitiei pentru a i se aplica sanctiunea prevazuta
de legea penala; persoana prejudiciata printr-o fapta ilicita are dreptul de a trage la
raspundere civila pe autorul faptei, aducindu-l in fata justitiei spre a fi obligat la
repararea prejudiciului. Realizarea dreptului de a trage la raspundere juridica se obtine
prin exercitarea actiunii in justitie, care are caracter procesual. Asadar, dreptul la actiune
constituie temeiul juridic substantial al actiunii in justitie, sub aspect procesual. |n
literatura juridica veche, sub influenta doctrinei civiliste, dreptul la actiune era
confundat cu actiunea in justitie; in literatura actuala in materie procesual penala,
actiunea in justitie are caracter autonom. Elementele raspunderii juridice sint
reglementate de legea substantiala – penala, civila, administrativa – iar intrunirea lor in
fapta savirsita si in persoana faptuitorului constituie temeiul de drept si de fapt care
permite promovarea si exercitarea actiunii in justitie. Astfel, numai daca s-a savirsit o
infractiune si faptuitorul raspunde penal devine intemeiata actiunea penala si, prin
exercitarea ei, se realizeaza tragerea la raspundere penala a infractorului.
 DPP–pg–44

Desi in vocabularul judiciar se confunda uneori actiunea in justitie cu cererea in

justitie, in realitate ne aflam in prezenta a doua notiuni; cererea in justitie constituie doar
un act procesual initial, prin care se pune in miscare actiunea in fata instantei
judecatoresti; dupa introducerea cererii in justitie si, ca urmare, a punerii in miscare a
actiunii, aceasta este exercitata in continuare, dinamizind intreaga desfasurare a
procesului pina la pronuntarea unei hotariri judecatoresti definitive; asadar, cererea in
justitie constituie doar un moment al exercitarii actiunii.
2) Obiectul si subiectii actiunii in justitie
Actiunea in justitie are un obiect, determinat de temeiul juridic din care decurge,
constind in tragerea la raspundere juridica a persoanei impotriva careia este indreptata.
Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au
savirsit infractiuni, actiunea civila tragerea la raspundere civila a persoanelor care
raspund din punct de vedere civil pentru paguba cauzata prin fapta savirsita, iar actiunea
administrativa tragerea la raspundere contraventionala pentru contraventia comisa.
Tragerea la o anumita raspundere juridica semnifica aducerea persoanelor in cauza in
fata autoritatii judecatoresti pentru ca acestea sa stabileasca raspunderea lor si sa aplice
sanctiunile ce decurg din norma de drept incalcata prin fapta lor.
Obiectul actiunii in justitie este determinat de norma de drept substantial, care
prevede conditiile in care intervine raspunderea si sanctiunile care pot fi aplicate. Astfel,
raspunderea penala este reglementata de legea penala, care prevede ca singurul temei al
raspunderii este infractiunea, stabilind totodata trasaturile esentiale si continutul
infractiunii, precum si sanctiunile care pot fi aplicate in realizarea raspunderii penale –
pedepse, masuri educative, masuri de siguranta. Raspunderea civila este reglementata de
legea civila, care prevede elementele raspunderii civile, precum si sanctiunile care pot fi
aplicate – reparatia in natura sau prin despagubiri civile.
Exista obiect al actiunii in justitie cit timp subzista, potrivit legii substantiale,
raspunderea juridica a celor care au incalcat legea; in momentul cind intervine o cauza
legala care inlatura raspunderea, actiunea in justitie ramine fara obiect, se stinge, si nu
mai poate fi promovata sau, daca a fost promovata, nu mai poate fi continuata.
Actiunea in justitie este promovata si sustinuta de un subiect activ, de regula
persoana vatamata prin incalcarea legii, si este indreptata impotriva persoanei care
raspunde din punct de vedere juridic pentru fapta sa, denumit subiect pasiv al actiunii in
justitie.
Dreptul la actiune, in sens substantial, apartine persoanelor ocrotite de legea
substantiala si care, in urma savirsirii unei fapte ilicite, au suferit o vatamare – morala,
fizica, materiala – fiind subiectii pasivi ai faptei ilicite. |n cazul savirsirii unei
infractiuni, statul, a carui ordine de drept a fost incalcata, si-a rezervat dreptul de a trage
la raspundere penala pe infractor, drept care este, in acelasi timp, si o indatorire; in cazul
unei fapte ilicite care a provocat o paguba, subiect pasiv este persoana lezata, care
devine subiectul activ al actiunii in justitie, pentru a obtine repararea pagubei suferite.
Daca subiectul activ al dreptului la actiune este determinat de legea materiala, subiectul
activ al actiunii in justitie este determinat de legea de procedura, care reglementeaza
titularii exercitiului actiunii in justitie. Astfel, exercitiul actiunii penale este incredintat,
de regula, Ministerului Public, dar in anumite cazuri poate fi incredintat persoanei
vatamate sau altor autoritati; actiunea civila este exercitata, de regula, de persoana
prejudiciata sau de reprezentantii sai, dar in anumite cazuri poate fi exercitata si de
Ministerul Public.
Subiectul pasiv al actiunii in justitie – persoana impotriva careia se exercita actiunea
– este determinat de legea materiala, singura care poate stabili persoana ce poate fi trasa
la raspundere juridica. Legea penala prevede ca raspunde penal numai persoana fizica ce
a savirsit o infractiune, raspunderea fiind personala; totodata, se prevede ca nu raspund
penal minorii care nu au implinit 14 ani, minorii intre 14–16 ani lipsiti de discernamint
si persoanele iresponsabile; potrivit legii civile, raspunde din punct de vedere civil
persoana fizica sau juridica ce a cauzat prejudiciul sau persoana care raspunde, potrivit
legii civile, pentru paguba cauzata prin fapta acestuia. Actiunea in justitie este
intemeiata numai daca persoana impotriva careia se indreapta face parte dintre subiectii
pasivi ai acelei actiuni, determinati de legea materiala corespunzatoare.
 DPP–pg–45

3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie

Pentru tragerea efectiva la raspundere juridica a unei persoane este necesar, in
primul rind, ca aceasta sa fie legala si temeinica, in sensul existentei dreptului la actiune,
si, in al doilea rind, sa fie pusa in miscare si exercitata actiunea in cadrul unui proces.
Daca existenta dreptului la actiune se stabileste in raport de conditiile cerute de legea
materiala, punerea in miscare si exercitarea actiunii in justitie are loc potrivit normelor
de procedura – penala, civila, administrativa. Astfel, Codul de procedura penala
reglementeaza cine poate pune in miscare actiunea si, apoi, exercita actiunea penala –
Ministerul Public, partea vatamata – care este actul procesual prin care se pune in
miscare (de exemplu rechizitoriul), care sint actele prin care actiunea penala este
exercitata in cursul judecatii (sustinerea invinuirii, declararea unei cai de atac) etc.
Codul de procedura civila prevede conditiile de capacitate si calitate procesuala ale celui
care introduce cererea in justitie, conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca,
actele prin care este sustinuta actiunea etc. Legalitatea procesuala a actiunii in justitie
depinde de respectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare prevazute de
legea de procedura.
Pentru a putea fi pusa in miscare si exercitata actiunea in justitie trebuie, mai intii, sa
respecte normele de drept material care reglementeaza elementele raspunderii juridice,
deci sa aiba ca temei juridic o prevedere legala prin care se sanctioneaza incalcarea
normei de drept si ca temei de fapt existenta unei fapte ilicite savirsite de o persoana
care raspunde din punct de vedere juridic. Daca nu sint indeplinite elementele
raspunderii juridice prevazute de legea materiala, actiunea in justitie este lipsita de temei
juridic si nu poate fi pusa in miscare, iar daca a fost din eroare pusa in miscare, nu mai
poate fi exercitata. Astfel, daca se constata ca fapta savirsita nu constituie infractiune,
actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, deoarece singurul temei al raspunderii
penale este savirsirea unei infractiuni; daca fapta savirsita nu a produs nici un prejudiciu,
actiunea civila este lipsita de temei juridic si nu poate fi promovata, existenta
prejudiciului fiind un element al raspunderii civile. Obiectul actiunii in justitie –
tragerea la raspundere juridica – trebuie sa existe atit in momentul punerii in miscare a
actiunii, cit si in tot timpul exercitarii ei, altfel actiunea in justitie devine fara obiect, se
stinge si nu mai mai poate fi exercitata. Daca, de exemplu, dupa ce s-a savirsit o
infractiune, a intervenit amnistia sau prescriptia (care sint cauze care inlatura
raspunderea penala), actiunea penala se stinge, fiind fara obiect, deoarece faptuitorul nu
mai poate fi tras la raspundere penala; in cazul in care a intervenit plata, prescriptia sau
tranzactia, actiunea civila se stinge, nemaifiind posibila tragerea la raspundere civila
prin autoritatea judecatoreasca.
Nerespectarea conditiilor de punere in miscare si de exercitare a actiunii in justitie,
reglementate de legea de procedura, nu duce la impiedicarea exercitarii actiunii in
justitie, deoarece actele procesuale contrare legii sint anulate si refacute, ulterior, potrivit
normelor legale de procedura. Astfel, daca rechizitoriul prin care a fost pusa in miscare
actiunea penala nu respecta normele de procedura, se dispune restituirea cauzei la
procuror pentru refacerea lui si noul rechizitor va pune din nou in miscare actiunea
penala.
§2. Actiunile ce se pot exercita in procesul penal si raportul dintre ele
1) Actiunile exercitabile in procesul penal
Savirsirea unei infractiuni aduce atingere, in primul rind, ordinii de drept, care nu
poate fi restabilita decit prin tragerea la raspundere penala a infractorului; aceeasi
infractiune poate, insa, produce o paguba unei persoane fizice sau juridice, iar
instrumentul juridic pentru obtinerea repararii pagubei este actiunea civila; in fine,
infractiunea de serviciu aduce atingere disciplinei in munca si poate atrage o actiune
disciplinara pentru aplicarea sanctiunilor prevazute de dreptul muncii. Actiunea penala
si actiunea civila care decurg din savirsirea aceleiasi infractiuni pot fi exercitate separat,
actiunea penala in cadrul procesului penal, iar actiunea civila in cadrul procesului civil,
dar cele doua actiuni pot fi exercitate si alaturat in cadrul procesului penal; actiunea
disciplinara urmeaza procedura prevazuta de dreptul muncii in cadrul unui proces
disciplinar.
 DPP–pg–46

Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au

savirsit infractiuni (art. 9 al. 1). Infractorul este adus in fata organelor de cercetare
penala si a Ministerului Public, ca invinuit de savirsirea unei infractiuni, dupa care, daca
sint intrunite conditiile legale, este tras la raspundere ca inculpat, iar atunci cind instanta
de judecata ii aplica sanctiunea prevazuta de legea penala devine condamnat,
realizindu-se astfel tragerea la raspundere penala ca obiect al actiunii penala.
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii
responsabile civilmente pentru paguba cauzata de inculpat (art. 14 al. 1). Definitia data
de Codul de procedura penala se refera la actiunea civila exercitata in procesul penal,
deoarece numai in acest proces exista inculpati. Actiunea civila decurgind din savirsirea
unei infractiuni poate fi exercitata si separat, in procesul civil; in unele sisteme de drept,
cum e cel anglo-saxon, in fata instantei penale nu se poate exercita o actiune civila,
astfel ca persoana lezata prin infractiune trebuie sa se adreseze instantei civile pentru a
obtine repararea prejudiciului suferit. |n cele mai multe legiuiri s-a admis ca cele doua
actiuni – penala si civila – avind ca sursa comuna savirsirea aceleiasi infractiuni, sa
poata fi exercitata concomitent in acelasi proces penal; in acest sens s-au pronuntat
specialistii din domeniul dreptului procesual penal. Procedura penala rom#na cunoaste
acest sistem inca din 1864.
|n argumentarea acestui sistem se porneste de la temeiul de fapt al celor doua actiuni
– savirsirea unei fapte penale – care constituie in acelasi timp o infractiune, ca temei al
raspunderii penale, si o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu, ca temei al raspunderii
civile. Prezinta interes, in aceasta situatie, ca cele doua actiuni in justitie care isi au
izvorul in aceeasi fapta si se refera la aceeasi persoana ce trebuie trasa si la raspundere
penala si la raspundere civila, sa fie exercitate concomitent, intr-un singur proces. |
ntrucit actiunea penala nu se poate exercita decit in procesul penal, s-a creat posiblitatea
ca in acelasi proces penal sa fie exercitata si actiunea civila. Exercitarea celor doua
actiuni in procesul penal prezinta avantaje atit pentru justitie, cit si pentru persoanele
interesate:
– pentru justitie – inseamna o economisire de timp si de mijloace materiale daca cele
doua actiuni sint exercitate in acelasi proces penal si solutionate prin aceeasi
hotarire judecatoreasca, evitindu-se astfel administrarea repetata de probe pentru
aceeasi fapta, precum si eventualitatea unor contradictii ce ar putea interveni in
hotaririle a doua instante judecatoresti diferite;
– pentru persoana prejudiciata prin infractiune – constituie un mijloc mai lesnicios si
mai rapid pentru obtinerea repararii pagubei suferite, cu cheltuieli mai reduse;
– pentru inculpat – exista posibilitatea de a-si putea concentra apararea in acelasi timp
si cu privire la actiunea penala si la actiunea civila, ceea ce reduce si cheltuielile ce
ar trebui sa le suporte.
Atunci cind persoana prejudiciata printr-o infractiune considera preferabila
exercitarea actiunii civile in cadrul procesului civil, i se recunoaste un drept de optiune
pentru alegerea acestei cai; in cazurile in care actiunea penala nu poate fi exercitata in
procesul penal, datorita unei impiedicari legale, atunci persoana vatamata nu poate
exercita actiunea civila decit in fata instantei civile.
2) Raportul dintre actiunea penala si actiunea civila exercitate in
procesul penal
Caracteristic pentru procesul penal este actiunea penala, caci fara actiune penala nu
poate fi promovat procesul penal, iar daca a fost promovat nu mai poate continua. De
aceea, este firesc ca, in cazul in care se exercita amindoua actiunile in procesul penal,
actiunea penala sa constituie actiunea principala, iar actiunea civila sa devina o actiune
accesorie.
Pozitia de actiune principala si de actiune accesorie rezulta din citeva prevederi
procedurale:
– actiunea civila nu poate fi exercitata in procesul penal daca nu exista o actiune
penala pusa in miscare, ceea ce subliniaza caracterul accesoriu in exercitarea
actiunii civile;
– daca actiunea civila ar intirzia solutionarea actiunii penale, se poate disjunge
actiunea civila in vederea judecarii ei separat, dar in acelasi proces penal (art. 347);
 DPP–pg–47

– modul in care se solutioneaza actiunea penala are influenta asupra solutiei ce trebuie
daca actiunii civile (art. 346), dupa regula accesorium sequitur principalem.
Cind actiunea penala si actiunea civila se exercita concomitent, procesul penal
cuprinde doua laturi:
– latura penala – in care se exercita actiunea penala;
– latura civila – in care se exercita actiunea civila.
Daca una din actiuni se stinge in cursul judecatii, atunci procesul penal continua
numai in latura in care actiunea este exercitabila; astfel, daca actiunea penala se stinge
prin amnistie sau decesul inculpatului, latura civila continua pentru tragerea la
raspundere civila a mostenitorilor sai; daca actiunea civila se stinge prin renuntarea la
reparatii civile, continua numai latura penala pentru condamnarea penala a inculpatului.
Sint cazuri in care un inculpat este judecat pentru mai multe infractiuni, ceea ce implica
exercitarea mai multor actiuni penale, cite una pentru fiecare infractiune, iar in latura
civila se exercita mai multe actiuni civile daca fiecare infractiune a cauzat pagube si se
cere repararea acestora.
3) Trasaturile actiunii penale si ale actiunii civile
Datorita obiectului lor de natura diferita, actiunea penala are trasaturi diferite de cele
ale actiunii civile, care se pot observa in tot cursul procesului penal.
Dreptul de a trage la raspundere penala apartine statului (societatii), iar exercitarea
acestui drept, prin actiunea penala, are caracter de ordine publica si este inevitabila; ca
urmare, exercitiul actiunii penale este incredintat unei autoritati publice specializate –
Ministerul Public – care are indatorirea de a exercita actiunea penala din oficiu; in cazuri
speciale exercitiul actiunii penale este incredintat si altor titulari (de exemplu persoanei
vatamate prin infractiune), situatie in care exercitarea actiunii penale devine facultativa.
Dreptul de a trage la raspundere civila apartine persoanei vatamate prin infractiune,
care are facultatea de a-l exercita sau nu; ca urmare, legea incredinteaza exercitiul
actiunii civile titularului ei – persoana vatamata – sau reprezentantului ei, iar
exercitarea acestei actiuni este facultativa si la cerere, deoarece se poate renunta la
dreptul la reparatii civile; totusi, pentru protectia proprietatii publice si a persoanelor
lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila
pentru repararea pagubelor suferite se exercita obligatoriu si din oficiu.
Raspunderea penala este personala, deoarece nu pot fi trase la raspundere penala
decit persoanele care au participat efectiv la savirsirea unei infractiuni, ca autori,
instigatori, complici; ca urmare, actiunea penala nu poate fi exercitata decit impotriva
acestora, stingindu-se prin decesul lor.
Raspunderea civila este patrimoniala, caracter imprimat si actiunii civile, care poate
fi astfel indreptata nu numai impotriva persoanei care a produs paguba prin fapta sa –
inculpatul – ci si impotriva persoanei responsabile civilmente si chiar impotriva
mostenitorilor lor.
Actiunea penala este indivizibila, fiind obligatorie exercitarea ei impotriva tuturor
participantilor la infractiune care raspund penal, nefiind posibila restringerea ei numai la
unii dintre participanti; descoperirea ulterioara si a altui participant la infractiune va
atrage, in mod obligatoriu, extinderea actiunii penale si asupra acestuia.
Actiunea civila este divizibila, persoana vatamata indreptindu-se impotriva tuturor
celor ce raspund din punct de vedere civil sau numai impotriva unora dintre ei.
Actiunea penala este indisponibila, in sensul ca Ministerul Public, ca titular al
exercitiului ei, nu mai poate, dupa ce a exercitat-o, sa renunte la actiune, aceasta urmind
a-si gasi solutionarea prin hotarire judecatoreasca; in cazurile prevazute de lege,
persoana vatamata poate renunta la exercitarea actiunii penale prin retragerea plingerii
prealabile sau prin impacare.
Actiunea civila este disponibila, persoana vatamata avind facultatea sa renunte la
exercitiul ei; in cazul pagubelor aduse proprietatii publice, a persoanelor lipsite de
capcitatea de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa, actiunea civila capata un
anumit caracter de indisponibilitate.
Trasaturile diferite pe care le-am examinat se refera la actiunea civila ca institutie a
procesului penal; exista insa deosebiri si intre actiunea civila care se exercita in procesul
penal si actiunea civila cu acelasi obiect care se exercita in procesul civil, separat de
 DPP–pg–48
Cap. II. Subiectii actiunii penale si ai actiunii civile

actiunea penala; cind fapta are caracter civil, actiunea civila nu poate fi introdusa decit
la instanta civila unde i se aplica prevederile Codului de procedura penala; in acest caz,
actiunea in realizarea raspunderii civile are caracterul oricarei actiuni civile,
exercitindu-se facultativ si la cerere, fiind divizibila si disponibila.
Actiunea ce se exercita in procesul penal este o institutie a acestui proces si
imprumuta astfel elemete din trasaturile actiunii penale, in special elemente de
oficialitate, prin derogare de la principiul disponibilitatii, aplicabil in procesul civil.
Astfel, daca repararea pagubei se face in natura, procurorul si instanta de judecata pot
actiona din oficiu prin restituirea lucrului, sau restabilirea situatiei de fapt anterioare
savirsirii infractiunii (art. 169, 170); in celelalte cazuri, sint obligate sa cheme persoana
vatamata si sa-i puna in vedere ca poate cere repararea pagubei exercitind actiunea civila
in procesul penal (art. 76). Daca paguba a fost cauzata proprietatii publice sau
persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa,
actiunea civila se porneste din oficiu (art. 163).
Trasaturile caracteristice ale actiunii penale si actiunii civile au determinat si reguli
diferite in ce priveste subiectii lor activi si pasivi, punerea in miscare si exercitarea lor in
procesul penal, dupa cum diferite sint si solutiile pe care le pot capata prin hotarirea
instantei de judecata.
I.7. Categorii de subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile
1) Subiectii activi si pasivi ai actiunii penale
|n domeniul aplicarii legii penale, literatura de specialitate se refera la subiecti activi
si pasivi ai infractiunii si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept penal. Astfel,
subiect activ al infractiunii este infractorul, persoana care a savirsit o fapta penala si
raspunde penal de aceasta fapta; subiectii pasivi ai infractiunii sint societatea (statul), a
carei ordine de drept a fost incalcata, si eventual persoana vatamata fizic, moral sau
material prin fapta savirsita. |n cadrul raportului de drept penal ce se naste din savirsirea
infractiunii, subiectul pasiv al infractiunii – societatea (statul) – devine subiect activ al
raportului de drept penal, iar persoana care a savirsit infractiunea devine subiectul pasiv
al raportului de drept penal.
|n domeniul dreptului procesual penal, in cadrul caruia se exercita actiunea penala,
exista subiecti activi ai exercitiului actiunii penale, cu dreptul de a efectua acte
procesuale prin care o persoana este trasa la raspundere penala in fata autoritatii
judecatoresti; acesti subiecti activi sint Ministerul Public, partea vatamata, alte autoritati
publice su persoane imputernicite de lege.
Subiectii activi ai actiunii penale indeplinesc functia de invinuire, functie procesuala
ce se manifesta prin punerea in miscare a actiunii penale si exercitarea ei, constind in
formularea invinuirii impotriva faptuitorului, inculparea acestuia prin actul de punere in
miscare a actiunii penale, trimiterea sau chemarea in judecata penala, sustinerea si
dovedirea invinuirii in fata instantei de judecata, incusiv prin exercitarea cailor de atac si
sustinerea lor in fata instantelor competente. Functia de invinuire are o mare importanta
in combaterea si prevenirea infractiunilor, deoarece prin exercitarea ei infractorii sint
adusi in fata instantelor judecatoresti pentru a li se aplica sanctiunile prevazute de legea
penala. Functia de invinuire constituie elementul dinamic care face sa inainteze procesul
penal de la inceperea urmaririi penale pina la pronuntarea hotaririi penale definitive.
Ca subiect pasiv al raportului de drept penal, infractorul devine subiect pasiv al
actiunii penale sub aspect procesual, in sensul ca impotriva sa se exercita actiunea
penala pentru a fi supus raspunderii penale. Daca, de principiu, infractorul este subiectul
pasiv al actiunii penale, sub denumirea de inculpat, nu intotdeauna subiectul pasiv al
actiunii penale – inculpatul – este si subiectul pasiv al raportului de drept penal; astfel,
atunci cind, dintr-o eroare judiciara, este pusa in miscare actiunea penala impotriva unei
persoane, sub invinuirea de savirsire a unei infractiuni, deci ca infractor, daca se
constata ca nu inculpatul a savirsit fapta, ci alta persoana, actiunea penala a avut ca
subiect pasiv o persoana care, in realitate, nu era infractor. De aceea, plecind de la
prezumtia de nevinovatie, care are aplicabilitate in tot cursul procesului penal, subiectul
pasiv al actiunii penale se numeste inculpat, deoarece impotriva sa s-a declansat un act
 DPP–pg–49

de inculpare, calitatea de infractor fiind stabilita abia la terminarea procesului penal,

cind printr-o hotarire definitiva se pronunta condamnarea sa penala. Actiunea penala
avind caracter personal, subiectul pasiv nu poate fi decit persoana invinuita de savirsirea
unei infractiuni, cu excluderea oricarei alte persoane.
Inculpatul are dreptul de a combate invinuirea ce i se aduce, fie pentru infirmarea ei,
fie pentru stabilirea unei invinuiri atenuate; acest drept are denumirea generala de drept
la aparare. |ntrucit actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala, iar
inculpatul actioneaza pentru combaterea ei, in unele lucrari de specialitate se considera
ca inculpatul exercita in procesul penal o contraactiune; se acorda acestei contraactiuni
in aparare o functie procesuala proprie, de a dinamiza procesul penal chiar daca actiunea
penala este stinsa. Codul de procedura penala nu foloseste in nici una din prevederile
sale expresia de “contractiune”, dar cuprinde in principiul “garantarii dreptului la
aparare” toate actele procesuale care se considera ca fac parte din contraactiune, adica
cele care combat actiunea penala ca fara temei juridic, fara obiect sau nelegala. Asadar,
“contraactiunea”, institutie de natura civilista, nu este prevazuta de lege ca institutie
procesual-penala, nu constituie, in terminologia Codului de procedura penala, decit
dreptul la aparare, sub multiplele aspecte pe care le imbraca.
|n procesul penal, ca opunere la functia de invinuire, se recunoaste existenta functiei
de aparare impotriva exercitiului actiunii penale, constind din activitatea inculpatului de
a combate invinuirea ce i se aduce, prin dovedirea ei ca neintemeiata, ca stinsa ori ca
nelegala, sau prin dovedirea caracterului sau mai putin grav decit cel formulat. Fiecare
persoana fiind considerata nevinovata pina la dovedirea vinovatiei sale, inseamna ca
functia de aparare nu-si are aplicabilitatea decit in momentul in care se exercita functia
de invinuire, deci in momentul formularii invinuirii unei persoane.
|n exercitarea functiei de aparare, inculpatul este sustinut de aparator, care il asista
in fata autoritatilor judiciare, exercitind drepturile procesuale ale acestuia, precum si
propriile sale drepturi.
2) Subiectii activi si pasivi ai actiunii civile
{i in domeniul aplicarii legii civile sint subiecti activi si pasivi ai faptei ilicite
cauzatoare de prejudiciu si subiecti activi si pasivi ai raportului de drept civil. Subiect
activ al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este persoana care a savirsit fapta; subiect
pasiv al unei astfel de fapte este persoana fizica sau juridica prejudiciata. |n cazul
raportului de drept civil decurgind dintr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, subiect
activ devine persoana care a suferit prejudicii din fapta ilicita ce a fost savirsita, deci
subiectul pasiv al faptei, iar subiecti pasivi devin persoanele care raspund din punct de
vedere civil pentru paguba produsa, cel care a savirsit fapta si persoana responsabila
civilmente pentru paguba produsa de faptuitor.
Spre deosebire de actiunea penala, care are, sub aspect procesual, ca subiect activ
principal Ministerul Public, actiunea civila care se exercita in procesul penal are ca
subiect activ persoana prejudiciata prin infractiune, ce intervine in procesul penal contra
inculpatului, spre a obtine obligarea lui la repararea prejudiciului pe care l-a produs si,
eventual, contra persoanei responsabile civilmente. Persoana care are pretentii la
reparara pagubei suferite prin infractiune capata denumirea de parte civila, fiind definita
(art. 24 al. 2) ca persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului
penal. Aceasta persoana, daca intelege sa-si valorifice dreptul la reparatii civile in cadrul
procesului civil, se numeste reclamant. Parte civila poate fi persoana prejudiciata prin
infractiune, dar, actiunea civila avind caracter patrimonial, o pot exercita si mostenitorii
persoanei fizice si succesorii persoanei juridice. |n unele cazuri, poate exercita actiunea
civila si Ministerul Public, care devine astfel subiect activ si al actiunii civile, sau chiar
instanta de judecata.
Subiectii activi ai actiunii civile indeplinesc functia de sustinere a pretentiilor civile,
functie procesuala ce se manifesta prin solicitarea, in cadrul procesului penal, ca instanta
de judecata sa oblige pe inculpat si pe responsabilul sau civilmente la repararea pagubei
produse prin infractiunea supusa judecatii penale, prin dovedirea pretentiilor solicitate,
inclusiv prin sustinerea acestora in fata instantei de judecata si prin exercitarea cailor de
atac. Functia de sustinere a pretentiilor civile constituie elementul dinamic care face sa
progreseze procesul penal in latura sa civila; intrucit actiunea civila este disponibila, de
 DPP–pg–50

principiu se poate renunta la exercitarea ei, ceea ce face sa inceteze latura civila a
procesului penal.
Subiecti pasivi ai actiunii civile pot deveni acele persoane – fizice sau juridice – care
raspund din punct de vedere civil de prejudiciul cauzat prin infractiune. Este subiect
pasiv al actiunii civile inculpatul, care, fiind invinuit de savirsirea faptei penale,
raspunde direct de paguba produsa prin fapta sa. Inculpatul devine subiect pasiv atit in
actiunea penala, cit si in actiunea civila. |n afara de inculpat, poate fi subiect pasiv al
actiunii civile persoana care, potrivit legii civile, raspunde pentru pagubele provocate
prin fapta inculpatului si care, in procesul penal, capata denumirea de parte
responsabila civilmente. Printr-o gresita interpretare a dispozitiilor legii civile care
reglementeaza raspunderea pentru pagubele provocate cauzate prin fapta ilicita a altei
persoane, se poate ca in calitate de parte responsabila civilmente sa fie introdusa o
persoana care, in realitate, nu este civilmente responsabila; aceasta persoana va ramine
ca parte responsabila civilmente in procesul penal pina cind se va stabili lipsa de temei a
introducerii sale in proces.
Actiunea civila avind caracter patrimonial, in caz de deces, devin parti responsabile
civilmente si persoanele succesoare ale responsabilului civilmente, asa cum actiunea
civila se poate exercita si impotriva mostenitorilor inculpatului.
Inculpatul si partea responsabila civilmente exercita in procesul penal functia de
aparare impotriva pretentiilor civile, functia procesuala care consta in combaterea
pretentiilor de reparare a pagubei formulate de partea civila, prin dovedirea
netemeiniciei sau nelegalitatii lor, ori prin dovedirea unei raspunderi civile mai reduse.
Aceasta functie procesuala se poate exercita numai atunci cind se formuleaza pretentii
civile si se exercita actiunea civila.
|n exercitarea functiei de sustinere a pretentiilor civile si a functiei de aparare
impotriva acestor pretentii, partea civila, inculpatul si partea responsabila civilmente pot
fi reprezentate, potrivit legii civile, precum si asistate de aparator.
3) Autoritatile judiciare penale si partile din proces
|ntre subiectii activi ai actiunii penale si, uneori, si ai actiunii civile se situeaza
Ministerul Public, instantele judecatoresti si alte autoritati; potrivit Codului de procedura
penala, organele de urmarire penala si instantele de judecata fac parte din organele
judiciare penale. Constitutia a renuntat la denumirea de organe ale puterii si
administratiei, organe judecatoresti si ale procuraturii, folosind, insa, denumirea de
autoritati publice, printre care si “Autoritatea judecatoreasca”; in cadrul autoritatii
judecatoresti se includ instantele judecatoresti (art. 123–129) si Ministerul Public (art.
130–131). De acea in curs se foloseste si terminologia adoptata de Constitutie, instantele
judecatoresti, Ministerul Public, alte autoritati cu activitate procesuala fiind denumite
autoritati publice judiciare sau, comprimat, autoritati judiciare. Autoritatile judiciare
sint subiectii oficiali ai procesului penal.
|ntre subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se includ si
persoanele private, legate direct de infractiunea savirsita, actionind pentru apararea
intereselor lor legitime nascute din fapta savirsita: partea vatamata, cu interesul sa
sustina invinuirea pentru a obtine condamnarea penala a celui ce a savirsit infractiunea a
carei victima a fost; partea civila actioneaza in proces pentru a obtine repararea pagubei
suferite prin infractiunea savirsita; inculpatul se apara impotriva invinuirii ce i se aduce
si a pretentiilor formulate impotriva sa de partea civila; partea responsabila civilmente
combate pretentiile la reparatii civile ale partii civile. Ceea ce caracterizeaza pozitia
procesuala a acestor “parti” este capacitatea juridica ce li se confera prin lege de a
participa la procesul penal, in vederea sustinerii intereselor legitime nascute din
infractiunea ce este urmarita in judecata. Pentru a se delimita de autoritatile publice
judiciare, partile sint considerate subiecti particulari ai actiunii penale si ai actiunii
civile.
|n procesul penal actioneaza ca subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile
autoritatile judiciare si partile din proces. O prima deosebire dintre autoritatile judiciare
si parti o constituie caracterul permanent al autoritatilor judiciare, care le permite sa
actioneze in legatura cu toate infractiunile ce se savirsesc si impotriva tuturor
infractorilor, si caracterul accidental si eventual al partilor din proces, care participa in
 DPP–pg–51

proces numai daca s-a savirsit o infractiune care a adus atingere intereselor legitime pe
care le apara. Astfel, Ministerul Public este o autoritate permanenta, care reprezinta
interesele generale ale societatii si functioneaza permanent in vederea descoperirii
tuturor infractiunilor care s-au savirsit, se savirsesc si se vor mai savirsi in viitor, pentru
identificarea si tragerea la raspundere penala a tuturor persoanelor care le-au savirsit;
partea vatamata nu poate exista decit atunci cind unei persoane concrete i s -a produs o
vatamare prin infractiunea savirsita; partea civila poate actiona in procesul penal numai
daca prin fapta penala savirsita s-a produs unei persoane o paguba; partea responsabila
civilmente participa in proces numai daca, potrivit legii civile, exista vreo persoana care
raspunde civil pentru paguba cauzata de inculpat; in fine, fiecare infractiune savirsita are
autorii, instigatorii, complicii ei, care devin inculpati, dar care sint altii de la infractiune
la infractiune.
Autoritatile judiciare actioneaza in numele societatii (statului) si apara interesele
generale si individuale impotriva tuturor infractiunilor savirsite; partile din proces
actioneaza in interes personal si apara interesele personale legate de infractiunea care
le-a determinat. Astfel, obtinerea condamnarii penale a inculpatului sau obligarea lui la
despagubiri civile satisfac interesul personal al partii vatamate si al partii civile,
vatamate sau prejudiciate prin infractiunea comisa.
Autoritatile judiciare, actionind in interesul general al societatii, desfasoara
activitatea procesuala ca obligatie de serviciu; partile, carora li se permite exercitarea
sau combaterea actiunii penale si a celei civile, au, de principiu, dreptul de a participa
la proces, dar pot accepta ca procesul sa se desfasoare si fara participarea lor. |nsa cind
prezenta partilor este necesara, mai ales a inculpatului, autoritatile judiciare pot impune
prezentarea acestora la proces.
Partile isi sustin sau isi apara interesele lor legitime participind la activitatea
autoritatilor judiciare, in fata carora se desfasoara procesul penal; cu acest prilej, partile
pot formula cereri, prezenta memorii, iau parte la efectuarea unor acte procesuale si
procedurale, pun concluzii cu privire la diferite chestiuni sau cu privire la solutia ce
trebuie data in cauza; asupra tuturor cererilor, memoriilor, concluziilor hotarasc
autoritatile judiciare, care le pot admite sau respinge. Numai in cazurile prevazute de
lege cererea partilor se impune autoritatilor judiciare (cum ar fi retragerea plingerii
prealabile, impacarea), cind trebuie sa se inceteze procesul penal.
Partile au o pozitie procesuala egala intre ele, avind dreptul sa foloseasca aceleasi
mijloace procesuale in sustinerea actiunii penale si a actiunii civile, ca si in apararea
impotriva exercitiului lor. Egalitatea partilor inlatura orice preponderenta din partea
unora in detrimentul altora si creaza cea mai buna modalitate de rezolvare completa,
obiectiva si legala a cauzei. |n cadrul judecatii, unde trebuie sa existe egalitate intre
functia de invinuire si cea de aparare, egalitatea procesuala se refera si la Ministerul
Public, desi este o autoritate judiciara, acesta folosindu-se de aceleasi mijloace
procesuale recunoscute partilor.
Egalitatea procesuala intre partile din proces se realizeaza in conditiile unor pozitii
contrare, obtinindu-se astfel contradictorialitatea dintre parti:
– in actiunea penala – intre partea vatamata, care sustine invinuirea, si inculpat, care
exercita dreptul sau la aparare;
– in actiunea civila – intre partea civila, care sustine pretentiile civile, si inculpat,
impreuna cu partea responsabila civilmente, care exercita dreptul la aparare
impotriva pretentiilor civile.
Judecata este reglementata pe principiul contradictorialitatii, care consta din disputa
procesuala dintre cele doua categorii de parti; la aceasta disputa ia parte si Ministerul
Public, pe de o parte, singur sau alaturi de partea vatamata, in exercitarea actiunii
penale, iar pe de alta parte alaturi sau singur in exercitarea actiunii civile. |n cursul
judecatii, Ministerul Public are o pozitie procesuala egala cu a partilor.
Cind intr-o cauza penala sint mai multi inculpati (autori, instigatori sau complici la
aceeasi infractiune), mai multe parti vatamate, parti civile si parti responsabile
civilmente, ale caror interese izvorasc din aceeasi fapta penala, se formeaza grupuri de
parti cu interese comune, care actioneaza de pe aceeasi pozitie procesuala; ele formeaza
un consortium litis, o grupa de parti cu interese comune, care actioneaza prin mijloace
 DPP–pg–52

ce folosesc tuturor. Ministerul Public apara interesele generale ale societatii in legatura
cu toate aceste grupuri procesuale.
|n legatura cu conceptul de “parte” in procesul penal, in literatura juridica s-a
sustinut ca procesul penal cunoaste si alte parti in afara celor prevazute in art. 23 si 24,
sau ca ar trebui admise si alte parti decit acestea.
– |ntr-o opinie se confera statului calitatea de parte in procesul penal, ca subiect pasiv
al infractiunii, titular al dreptului de a trage la raspundere penala, cu motivarea ca
includerea sa in mod expres in lege printre partile din proces nu a fost necesara,
fiind subinteleasa. Desi autorii acestei opinii fac deosebire intre dreptul la actiune,
sub aspect substantial, si actiunea in justitie, sub aspect procesual, cind se refera la
partile din proces (deci la parti ca subiecti ai actiunii penale si ai actiunii civile),
considera statul ca parte in proces – subiect activ al actiunii penale, cind in realitate
statul este titular al dreptului la actiune, sub aspect substantial.
– |ntr-o alta opinie se propune, de lege ferenda, instituirea unor noi parti in procesul
penal, anume intervenientul in interes propriu, dupa modelul procesului civil.
Aceasta propunere urmareste rezolvarea in procesul penal a tuturor raporturilor
civile care au legatura cu infractiunea ce face obiectul procesului penal. Credem ca
nu trebuie complicat procesul penal cu rezolvarea unor raporturi de drept civil care
depasesc legatura de dependenta a actiunii civile (accesoriul) fata de actiunea penala
(principalul), raporturi civile care intra in competenta instantei civile.
Fara a fi considerate parti in procesul penal, pot fi chemate la judecata, pentru a le fi
opozabile unele masuri de constringere de drept penal, persoanele detinatoare ale unor
bunuri ce urmeaza a fi confiscate. Astfel, in situatia in care bunul supus confiscarii, ca
urmare a savirsirii infractiunii, nu se mai afla la inculpat, persoana care il detine sau
urmeaza a fi obligata la plata echivalentului banesc, conform art. 254, 256 si 257 Cod
procedura penala, trebuie introdusa in proces in calitate de detinator al bunului;
participind la judecata; detinatorul bunului se poate apara cu mijloacele procesuale
aflate la dispozitia partilor; el nu este parte in proces, deoarece nu este subiect al actiunii
penale sau al actiunii civile.
4) Aparatorii. Reprezentantii. Substituitii procesuali
Persoana care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta juridica uneia din
parti are calitatea de aparator. Au dreptul sa actioneze in calitate de aparator cei ce
exercita profesia de avocat. |n art. 24 din Constitutie se prevede in mod expres ca “in tot
cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu”, ceea ce creaza un cadru juridic de calitate pentru asistenta juridica acordata de
aparator.
Aparatorul nu este nici autoritate judiciara, nici parte in proces. Desi prin activitatea
sa, de a ajuta la aflarea adevarului si la solutionarea legala si justa a cauzei, pozitia
aparatorului se apropie de cea a autoritatilor judiciare, care urmaresc acelasi obiectiv,
totusi aparatorul nu poate fi inclus intre autoritatile judiciare, pentru ca o asemenea
calitate nu-i este recunoscuta prin lege, profesia de avocat fiind autonoma, nefacind
parte din autoritatile publice. Aparatorul nu este nici parte in proces, aceasta rezultind
din dispozitia legala care prevede ca aparatorul acorda asistenta juridica partilor din
proces, ceea ce delimiteaza pozitia de aparator de cea de parte in proces (art. 171, 173);
de asemenea, aparatorul nu are interese personale ce izvorasc din savirsirea infractiunii
pentru a fi subiect al actiunii penale sau al celei civile, pentru a fi parte in proces, el
aparind interesele legitime ale unei parti. Aparatorul are astfel o pozitie procesuala
distincta, apropiindu-se prin unele trasaturi de autoritatile judiciare, iar prin altele de
partile din proces.
Examinarea problemelor privind aparatorul intr-un capitol referitor la subiectii activi
si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii civile se explica prin capacitatea juridica a
aparatorului de a exercita drepturile procesuale ale partilor pe care le asista, ceea ce
inseamna exercitarea functiei de invinuire pentru partea vatamata, de aparare pentru
inculpat, de sustinere a pretentiilor civile pentru partea civila sau de aparare impotriva
acestor pretentii pentru partea responsabila civilmente. Fiind un subiect procesual
distinct, i se rezerva si o sectiune distincta in examinarea pozitiei sale procesuale.
 DPP–pg–53

Persoana care indeplineste, in lipsa unei parti, dar in numele si interesul exclusiv al
acesteia, activitatea de exercitare a actiunii penale sau a actiunii civile, ori de aparare in
legatura cu aceste actiuni, are calitatea de reprezentant. Aparatorul acorda asistenta
juridica partii in prezenta acesteia; reprezentantul exercita drepturile si indeplineste
obligatiile procesuale ale partii in lipsa acesteia, care, fie nu doreste, fie nu poate sa se
prezinte personal in fata autoritatilor judiciare. Activitatea reprezentantului se desfasoara
in numele si interesul partii, astfel incit masurile luate si solutiile date de autoritatea
judiciara se refera la partea reprezentata, desi ele au fost cerute sau sustinute de
reprezentant. Pentru reprezentant exista obligatia de a indeplini in cele mai bune conditii
mandatul primit. Ca si aparatorul, reprezentantul nu este parte in proces, dar prin
drepturile pe care le are exercita actiunea penala sau actiunea civila, ori combate, in
aparare, cele doua actiuni.
|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa exercite un
drept procesual in interesul uneia din partile din proces (cum ar fi introducerea unei
cereri, declararea unei cai de atac). Persoana imputernicita de lege sa exercite in numele
sau un drept procesual al unei parti, in interesul acesteia, are calitatea de substituit
procesual. Spre deosebire de reprezentant, care actioneaza in numele si in interesul
partii, fiind obligat sa actioneze si raspunzind de activitatea sa, substituitul procesual
actioneaza in numele sau, dar in interesul partii, avind doar facultatea de a actiona atunci
cind considera necesar, fara a raspunde in cazul cind nu intervine.
I.8. Subiectii actiunii penale
§1. Subiectii activi ai actiunii penale
1) Sisteme de exercitare a actiunii penale
A. Evolutia sistemelor de exercitare a actiunii penale
|n literatura juridica autoritatea sau persoana care exercita actiunea penala se
numeste acuzator, avind atributia de a formula invinuirea impotriva unei persoane,
aducerea acesteia in fata instantei judecatoresti (trimiterea in judecata sau chemarea in
judecata penala), sustinerea invinuirii prin dovedirea si argumentarea temeiniciei ei,
precum si cererea de a fi condamnata aceasta persoana la sanctiunile prevazute de legea
penala.
Termenul de “acuzare” nu este folosit de actualul Cod de procedura penala, insa era
folosit de Codul din 1936 fata de persoana care era pusa sub acuzare de Camera de
acuzare pentru savirsirea unei crime. |n Constitutia României se foloseste termenul de
acuzare (art. 84 al. 3) in legatura cu punerea sub acuzare a Presedintelui României
pentru inalta tradare, deci restrictiv in ce prveste fapta si persoana, iar termenul de
“invinuire” pentru orice forma sau persoana (art. 23 al. 5); in raport de aceste dispozitii
constitutionale, se poate trage concluzia ca termenul obisnuit este de “invinuire”, iar
special de “acuzare”. |ntrucit nu exista un cuvint corespunzator care sa defineasca
persoana care sustine invinuirea, se poate folosi termenul de “acuzator” pentru orice
autoritate sau persoana care exercita actiunea penala si de “acuzare” pentru a exprima
cu caracter general exercitiul actiunii penale.
|n evolutia sa, procesul penal a cunoscut mai multe sisteme de acuzare: acuzarea
privata, acuzarea populara, acuzarea din oficiu si acuzarea publica printr-o autoritate
speciala.
|n sistemul acuzarii private, corespunzator epocii primitive a razbunarii sau
compozitiei, exercitarea actiunii penale impotriva celui ce a savirsit o infractiune
constituia un atribut al victimei, al rudelor sau al tribului; in societatile dezvoltate acest
sistem a devenit ineficient, deoarece combaterea infractiunilor nu poate fi lasata numai
la aprecierea si actiunea victimei, mai ales in cazul infractiunilor care aduc atingere
societatii, in intregul ei.
Ca un corectiv al sistemului acuzarii private, a fost instituit sistemul acuzarii
populare, potrivit caruia orice cetatean avea dreptul sa formuleze si sa sustina acuzarea;
si acest sistem a fost considerat necorespunzator, pentru ca cetatenii nu actionau in toate
cazurile necesare, iar atunci cind era folosit putea fi determinat in scop de razbunare,
inscenare, santaj.
 DPP–pg–54

Acuzarea din oficiu implica o autosesizare din partea judecatorilor cu judecarea unei
infractiuni, dupa dictonul ca judecatorul este propriul sau procuror; printr-o astfel de
reglementare se incalca un principiu modern al represiunii penale, anume separatia
functiilor procesuale, in care judecarea si solutionarea cauzei trebuie sa fie exercitate de
o alta autoritate decit cea care acuza.
Pornindu-se de la necesitatea organizarii in conditii cit mai eficiente a tragerii la
raspundere penala a tuturor infractorilor, s-a adoptat sistemul acuzarii publice printr-o
autoritate speciala, care a primit denumirea de Minister Public in legislatiile occidentale
(Procuratura in legislatiile tarilor foste socialiste), sistem care actualmente este
majoritar. |n legislatia anglo-saxona predominant este sistemul acuzarii populare, in care
victima, politia sau oricare cetatean poate pune in miscare actiunea penala.
Practica a demonstrat ca, desi sistemul acuzarii publice printr-o autoritate speciala
este superior tuturor celorlalte sisteme adoptate in cursul dezvoltarii procesului penal,
sint situatii in care, prin inactiunea autoritatii speciale, pot ramine nepedepsiti cei care
au savirsit infractiuni grave, aducindu-se astfel atingere intereselor celor vatamati prin
infractiune. Ca urmare, sistemul de acuzare nu mai are un caracter exclusiv, ci este
combinat din mai multe sisteme, din care unul este predominant 10.
B. Sistemul rom#n de exercitare a actiunii penale
Atit Codul de procedura penala rom#n din 1864, cit si cel din 1936 au adoptat un
sistem mixt de punere in miscare a actiunii penale; predominanta este acuzarea publica
prin autoritatea Ministerului Public, in general pentru toate infractiunile; in cazurile
prevazute de lege se instituie si acuzarea privata din partea unor autoritati sau persoane
juridice autorizate in acest scop. Printre acesti utlimi subiecti activi ai actiunii penale,
Codul de procedura penala din 1936 includea: asociatiile profesionale, pentru
infractiunile care aduceau atingere scopului urmarit sau intereselor membrilor lor;
asociatiile constituite in vederea combaterii unor anumite infractiuni, daca statutul lor
prevedea acest drept; administratiile statului, pentru infractiunile in dauna acestora
prevazute de legi speciale; ofiterii de politie judiciara, in cazurile prevazute de legile
speciale.
Dupa modificarea adusa in 1948 Codului de procedura penala si, mai ales, dupa
infiintarea Procuraturii ca organ distinct in cadrul sistemului de organe ale statului,
acuzarea publica a fost incredintata procurorilor, organizati in organele centrale si
teritoriale ale procuraturii; s-a mentinut, insa, intr-un numar limitat de cauze, acuzarea
privata din partea persoanei vatamate prin infractiune. S-a admis, insa, si acuzarea din
oficiu, instantele judecatoresti avind atributia de a extinde procesul penal, echivalent cu
punerea in miscare a actiunii penale, si pentru alte infractiuni pentru care se exercitase
acuzarea publica de catre procuror. Acest sistem a fost mentinut, in linii mari, si de
Codul de procedura penala din 1968.
Constitutia României din 1991, precum si Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecatoreasca au adus unele modificari sistemului de exercitare a actiunii penale, prin
infiintarea Ministerului Public, ca reprezentant al intereselor generale al societatii si
aparator al drepturilor si libertatilor cetatenilor, prin extinderea acuzarii private din
partea persoanei vatamate si, ca element nou, prin acordarea dreptului la acuzare publica
si parlamentului, in cazul savirsirii infractiunii de inalta tradare de catre Presedintele
României (art. 84).
Deci ca subiecti activi ai actiunii penale urmeaza sa fie examinati Ministerul Public,
partea vatamata si autoritatile publice prevazute pentru cazuri speciale.
2) Ministerul Public
A. Originea si caracterizarea institutiei
Ministerul Public isi are originea in Franta secolului XIV, cind au fost instituiti “les
procureurs du roi”, cu sarcina de a reprezenta interesele regelui si ale seniorilor in
10
Astfel, in legisla]ia francez`, de[i este instituit sistemul acuz`rii publice prin Ministerul
Public, totu[i se d` posibilitatea, in unele cazuri, ca ac]iunea penal` s` fie pus` in mi[care de
victima infrac]iunii sau de unele asocia]ii profesionale. Nici sistemul acuz`rii populare, men]inut
in legisla]ia anglo-saxon`, nu func]ioneaz` singur, fiind completat cu o acuzare public` (Attorney
general sau Solicitor general), care exercit` ac]iunea penal` in cazul infrac]iunilor care aduc
atingere Coroanei britanice.
 DPP–pg–55

materie fiscala; cu timpul, pe masura ce s-a introdus sistemul procesual inchizitorial,

“les procureurs du roi” au devenit reprezentantii oficiali ai acuzarii si, luindu-se in
considerare existenta unei acuzari publice, institutia a capatat denumirea de Minister
Public. Datorita pozitiei initiale pe care au avut-o procurorii regelui de a apara interesele
private, ca simpli particulari, ei se situau pe parchetul salii de judecata, si nu pe estrada
unde se aflau judecatorii, ceea ce le-a atras denumirea de parchet. De asemenea, fiind
obligati sa se ridice in picioare in fata judecatorilor, ca si partile din proces, procurorii
au devenit “magistratura in picioare”, fata de “magistratura de pe scaun” prin care sint
desemnati judecatorii.
Introdusa mai intii in Muntenia (1832) si apoi in Moldova (1863), institutia
Ministerului Public a fost mentinuta prin legile de organizare judecatoreasca ce au
urmat, fiind reglementata si de Codurile de procedura penala rom#ne din 1864 si 1936.
Urmindu-se modelul legislatiei sovietice, in 1952 a fost infiintata Procuratura
Republicii, ca organ distinct al statului, sarcinile, atributiile si principiile de organizare
fiind inscrise in Constitutia din 1952 si apoi in cea din 1965, iar reglementarea
amanuntita in Legea nr. 5/1952 si Legea nr. 60/1968 pentru organizarea si functionarea
Procuraturii. Denumirea de Minister Public, ramasa in Codul de procedura penala si
dupa 1952, a fost inlaturata in 1955 ca o reminiscenta burgheza.
Constitutia României din 1991 reintroduce institutia Ministerului Public, in cadrul
autoritatii judecatoresti, inlaturind dispozitiile care consacrau Procuratura ca organ
distinct al statului. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca reglementeaza,
in conformitate cu dispozitiile constitutionale, sarcinile, atributiile si principiile
organizatorice si functionale ale Ministerului Public. Dispozitiile acestei legi sint
completate de dispozitiile privitoare la parchete din Legea nr. 54/1993 de organizare a
instantelor si parchetelor militare si din Legea nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie.
Pentru a putea caracteriza institutia Ministerului Public, trebuie avute in vedere
dispozitiile constitutionale si ale legilor indicate mai sus, care determina organizarea si
functionarea acestei institutii.
|n legatura cu natura juridica a Ministerului Public si cu pozitia in procesul penal, in
literatura juridica interbelica nu a existat unitate de pareri. Influentati de doctrina
franceza care, ca si in trecut si astazi considera Ministerul Public ca parte in proces, unii
autori au sustinut si in literatura noastra aceasta teza, mai ales ca in Codul de procedura
penala din 1936 Ministerul Public era trecut intr-un titlu consacrat partilor,
procuratorilor si aparatorilor. |n aceasta teza se avea in vedere atributia Ministerului
Public de titular al exercitiului actiunii penale si, in unele cazuri, si al actiunii civile,
atributie rezervata partilor din proces; de asemenea, se avea in vedere necesitatea ca
dezbaterile judiciare sa se desfasoare contradictoriu, de pe pozitii procesuale egale,
asimilindu-se rolul Ministerului Public cu al uneia din parti. Alti autori au sustinut ca
Ministerul Public nu poate fi “parte” decit in sens formal, fiind o parte sui generis,
publica si dezinteresata, in opozitie cu partile private si interesate in cauza. |n fine, luind
in considerare toate atributiile Ministerului Public si fara a tine seama de dispozitia
legala care trecea Ministerul Public printre partile din proces, Traian Pop a apreciat ca
Ministerul Public este un reprezentant al puterii executive pe linga puterea
judecatoreasca, in calitate de organ judiciar cu atributii complexe.
Instituirea Procuraturii, prin Legea nr. 5/1952, ca organ distinct al statului, cu
sarcina de a asigura legalitatea in toate domeniile de activitate si abrogarea, in 1955, a
dispozitiei cu privire la pozitia procesuala a procurorului ca parte in proces, acesta fiind
inclus prin lege intre organele judiciare penale, a curmat discutia cu privire la pozitia
procesuala a procurorului; in toate activitatile sale, Procuratura era considerata ca un
organ al statului socialist, inarmat cu puterea de constringere a statului.
Sub noua reglementare a institutiei Ministerului Public este firesc sa se puna din nou
in discutie pozitia procesuala a Ministerului Public, pentru a sti daca trebuie considerat
numai ca o autoritate judiciara, cum este consacrat in Constitutie si in legea pentru
organizarea judecatoreasca, sau se afla pe o pozitie procesuala complexa, avind si
mijloace procesuale ce implica constringerea de stat, dar si mijloace procesuale comune
cu ale partilor din proces.
 DPP–pg–56

Examinindu-se anterior subiectii activi si pasivi ai actiunii penale si ai actiunii

civile, s-a aratat ca Ministerul Public face parte din autoritatile publice judiciare,
intrunind toate trasaturile care il deosebesc de ceilalti participanti la proces – parti,
aparatori, reprezentanti. Aceasta caracterizare, decurgind in mod evident din dispozitiile
constitutionale, care includ Ministerul Public in cadrul autoritatii judecatoresti, este
confirmata si de dispozitia art. 1 din Legea pentru organizarea judecatoreasca, ce
prevede ca “Puterea judecatoreasca separata de celelalte puteri ale statului, avind
atributii proprii ce sint exercitate prin instantele judecatoresti si Ministerul Public…”;
prin aceasta dispozitie legala se infirma astfel parerea ca Ministerul Public ar fi un
reprezentant al puterii executive pe linga autoritatea judecatoreasca. Reprezentind
interesele generale ale societatii si aparind ordinea de drept, precum si drepturile si
libertatile cetatenilor (art. 2 al. 3 al L.O.J. 11), actionind potrivit principiilor legalitatii,
impartialitatii si controlului ierarhic (art. 131 din Constitutie), Ministerul Public se
deosebeste de partile din proces care apara interese personale, ce pot fi nelegale si contra
adevarului.
Pozitia procesuala a Ministerului Public se apropie, insa, de cea a partilor din proces
in legatura cu ultima trasatura caracteristica a autoritatilor judiciare, cu dreptul de a
hotari asupra tuturor cererilor ce se formuleaza de partile din proces, cu dreptul de a
conduce activitatea judiciara. |ntr-adevar, daca in faza de urmarire penala Ministerul
Public este conducatorul procesului si hotaraste asupra desfasurarii si finalizarii
acestuia, in cursul judecatii capata o pozitie procesuala egala cu a partilor din proces, cu
a partii vatamate si a inculpatului. |n faza de judecata conducatorul procesului este
instanta de judecata, singura autoritate care are dreptul sa hotarasca asupra cererilor ce
se formuleaza in fata ei; asezind judecata pe principiul contradictorialitatii si al
“egalitatii armelor”, legea acorda aceleasi mijloace procesuale atit Ministerului Public,
cit si partilor din proces: participarea la efectuarea actelor de judecata si formularea de
cereri, prezentarea de memorii, ridicarea de exceptii, punerea de concluzii si exercitarea
cailor de atac; asupra tuturor acestora se pronunta, insa, instanta de judecata. Desi
foloseste aceleasi mijloace procesuale ca si partile din proces, Ministerul Public
actioneaza, insa, potrivit principiilor legalitatii si impartialitatii, pe care partile nu sint
obligate sa le respecte.
Caracterizindu-se in ansamblu pozitia procesuala a Ministerului Public, se poate
trage concluzia ca acesta actioneaza in procesul penal ca autoritate publica judiciara, ca
parte a puterii judecatoresti, folosind atit mijloace care implica constringerea de stat,
caracteristice autoritatilor publice, cit si mijloacele procesuale comune cu ale partilor din
proces, atunci cind se afla in fata instantelor judecatoresti.
B. Organizarea Ministerului Public
Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurori, constituiti in parchete pe
linga fiecare instanta judecatoreasca. Procurorii din fiecare parchet au atributiile
Ministerului Public in cadrul circumscriptiei teritoriale a instantei judecatoresti pe linga
care functioneaza.
Procurorii care exercita atributiile Ministerului Public fac parte din corpul
magistratilor, ratiune pentru care trebuie sa indeplineasca conditiile pe care legea le
prevede pentru admiterea in magistratura, comune atit pentru judecatori, cit si pentru
procurori. Cerinta indeplinirii de catre procurori a acelorasi conditii cerute de lege
pentru functia de judecator permite trecerea, prin procedura legala de investire, a unor
judecatori in functia de procurori si a unor procurori in functia de judecatori. Conditiile
pentru admiterea in magistratura sint examinate in capitolul despre judecatori.
|n ce priveste modul de investire a procurorilor, legislatiile cunosc doua sisteme
distincte: alegere si numire; se cunosc si sisteme mixte, in care unii procurori sint alesi,
iar altii numiti. Desi sistemul electiv prezinta garantii impotriva subordonarii
procurorilor autoritatii publice care i-ar numi, exista totusi temere indreptatita cu privire
la posibilitatea supunerii procurorilor unor presiuni politice decurgind din campaniile
electorale organizate pentru alegerea sau realegerea lor. Daca sistemul de numire este
mai practic, devine totusi necesar sa se instituie suficiente garantii referitoare la

11
L.O.J. = Legea de organizare judec`toreasc`
 DPP–pg–57

capacitatea si probitatea celor ce vor fi recurutati ca procurori. |n acest sens, in art. 133
al Constitutiei se prevede garantia ca propunerile pentru functia de judecator si cea de
procuror sa fie facute de Consiliul Superior al Magistraturii, iar numirea lor sa constituie
o prerogativa a Presedintelui României; garantia consta in modul de alcatuire a
Consiliului Superior al Magistraturii, care este format din magistrati alesi, pe o perioada
de patru ani, de Camera Deputatilor si de Senat, in sedinta comuna; de asemenea,
numirea este o prerogativa a Presedintelui României, care este ales prin vot universal si
are sarcina sa supravegheze la respectarea Constitutiei si la buna functionare a
autoritatilor publice, exercitind functia de mediere intre puterile statului, precum si intre
stat si societate. Propunerile Consiliului Superior al Magistraturii se intemeiaza pe
indeplinirea de candidat a conditiilor cerute de lege si de trecerea examenului de
admitere in magistratura. Procurorii stagiari sint insa numiti prin ordin al ministrului
justitiei, la propunerea procurorului general. Dupa efectuarea stagiului si trecerea
examenului de capacitate, procurorii stagiari sint numiti procurori potrivit procedurii
aratate anterior.
Pe linga judecatorii, tribunale si curti de apel, functioneaza parchete, conduse de
catre un prim-procuror. Prim-procurorii parchetelor de pe linga tribunale si curti de apel,
dar si ai unor parchete de pe linga judecatorii, sint ajutati de adjuncti.
Parchetele de pe linga tribunale si curti de apel au sectii de urmarire penala si
judiciara, conduse de procurori-sefi; la unele parchete functioneaza si sectii maritime si
fluviale, birouri sau servicii de criminalistica si criminologie.
Pe linga fiecare instanta militara functioneaza parchete militare, constituite din
procurori militari. Prin ordin al ministrului justitiei se pot infiinta si parchete militare
secundare, care functioneaza in alte localitati decit acelea in care se afla sediul
instantelor militare, avind circumscriptii teritoriale mai reduse.
Parchetul general functioneaza pe linga Curtea Suprema de Justitie si este condus
de procurorul general, ajutat de doi adjuncti. Procurorul general exercita controlul
asupra tuturor parchetelor, inclusiv al celor de pe linga instantele militare. Parchetul
general are, ca structura, sectia de urmarire penala si criminalistica, sectia judiciara,
sectia parchetelor militare si sectii de control, organizare, studii, secretariat.
Fiecare parchet este incadrat cu numarul necesar de procurori, iar repartizarea lor pe
compartimente de activitate se face de catre conducatorul fiecarui parchet. Sint procurori
care efectueaza urmarirea penala cind aceasta este de competenta obligatorie a
procurorului, altii supravegheaza modul in care se efectueaza cercetarea de politie si alte
organe; sint procurori care participa la sedintele de judecata ale instantelor pe linga care
functioneaza, iar altii care supravegheaza legalitatea in executarea hotaririlor
judecatoresti.
Activitatea Ministerului Public se desfasoara unipersonal, printr-un singur procuror,
acesta avind dreptul sa efectueze orice acte de competenta parchetului din care face
parte, in afara de atributiile incredintate de lege in mod expres prim-procurorului
parchetului. Daca judecarea unei cauze se desfasoara, de principiu, in fata unui complet
de judecata, format din mai multi judecatori, in activitatea Ministerului Public s-a ajuns,
ca urmare a unei practici indelungate, la sistemul in care este suficient un singur
procuror pentru a efectua actele necesare ce revin Ministerului Public.
C. Principiile de organizare a Ministerului Public
|n organizarea Ministerului Public se aplica trei principii: unitatea de actiune,
subordonarea ierarhica a procurorilor, autoritatea suprema apartine ministrului justitiei.
(i) Unitatea Ministerului Public
Atributiile Ministerului Public se exercita prin procurori constituiti in parchete.
Fiecare procuror exercita astfel atributiile Ministerului Public, in circumscriptia
teritoriala a parchetului din care face parte si in raport de compartimentul in care a fost
repartizat de conducatorul parchetului. Prim-procurorul unui parchet are astfel
plenitudinea atributiilor Ministerului Public de competenta parchetului pe care il
conduce. Potrivit art. 32 al. 3 L.O.J., procurorul ierarhic superior poate sa indeplineasca
oricare din atributiile procurorilor in subordine si sa suspende sau sa infirme actele si
dispozitiile acestora, daca sint contrare legii; ca urmare, prim-procurorul parchetului
judetean poate sa indeplineasca oricare din atributiile procurorilor din pachetele de pe
 DPP–pg–58

linga judecatoriile de judet, iar prim-procurorul parchetului de pe linga curtea de apel

poate indeplini oricare din atributiile procurorilor de pe linga judecatoriile si tribunalele
din circumscriptia teritoriala a curtii de apel; in fine, procurorul general de la Parchetul
General de pe linga Curtea Suprema de Justitie poate indeplini, pe intreg teritoriul tarii,
oricare din atributiile date prin lege Ministerului Public.
Unitatea Ministerului Public permite oricarui procuror sa actioneze in numele
Ministerului Public, exercitind atributiile acordate prin lege acestuia, actele indeplinite
de procuror, in limitele competentei sale, producind toate efectele juridice ale unui act
ce cade in atributiile Ministerului Public. Unitatea Ministerului Public da posibilitate
procurorilor din parchetele ierarhic superioare, care se presupune ca au o pregatire
superioara si o experienta mai bogata, sa intervina in activitatea procurorilor din
subordine si sa dispuna asupra masurilor ce trebuie luate. |n opunere fata de acest
principiu, instanta de judecata ierarhic superioara nu poate prelua o cauza de competenta
instantei ierarhic inferioare, si nici interveni in solutionarea unei cauze la o instanta
inferioara, cu exceptia solutiilor in caile de atac.
Sub aspect organizatoric, Ministerului Public este indivizibil, toti procurorii
indeplinind atributiile Ministerului Public in numele si pentru acesta. Din caracterul
indivizibil al Ministerului Public decurge consecinta ca orice procuror poate fi inlocuit,
in aceeasi cauza, de un alt procuror, atit in activitatea de urmarire penala, cit si in cea de
judecata, ca in aceeasi cauza pot actiona concomitent mai multi procurori chiar din
parchete ierarhic diferite, cu singura limitare pentru procurorul dintr-un parchet de a nu
indeplini atributiile procurorilor dintr-un parchet ierarhic superior. Acest principiu de
organizare deosebeste activitatea Ministerului Public de cea a instantelor judecatoresti,
care judeca prin complete de judecata, formate din numarul de judecatori prevazut de
lege, dupa inceperea dezbaterilor judiciare nemaifiind permisa schimbarea prin
inlocuirea vreunuia din judecatori.
(ii) Subordonarea ierarhica a procurorilor
Potrivit art. 32 L.O.J., procurorii din fiecare parchet sint subordonati conducatorului
acelui parchet care, la rindul sau, este subordonat conducatorului parchetului ierarhic
superior din aceeasi circumscriptie teritoriala, toti procurorii fiind subordonati
procurorului general, conducatorul Parchetului General, care functioneaza pe linga
Curtea Suprema de Justitie. Dispozitiile procurorului ierarhic superior, date in
conformitate cu legea, sint obligatorii pentru procurorii din subordine.
|n cadrul fiecarui parchet, conducatorul acestuia organizeaza activitatea procurorilor
din subordine, trasind sarcinile si atributiile ce revin fiecaruia dintre ei; el poate da
dispozitii de modul cum trebuie sa actioneze un procuror din subordinea sa, chiar intr-o
anumita cauza penala, indeplinirea dispozitiei fiind obligatorie pentru acesta. |n
realizarea principiului subordonarii ierarhice a procurorilor, conducatorul parchetului
poate suspenda executarea unui act sau a unei masuri luate de un procuror din
subordinea sa si, in cazul in care actul sau masura este contrara legii, o poate infirma.
Prin “suspendare” se impiedica, pe o perioada de timp, producerea de efecte ale actului
sau masurii suspendate, iar prin “infirmare” actul sau masura este anulata si isi pierde
valabilitatea.
Subordonarea ierarhica a procurorilor permite prim-procurorului din parchetul
ierarhic superior sa dea dispozitii obligatorii si procurorilor din parchetul ierarhic
inferior, dispunind suspendarea si infirmarea actelor si masurilor nelegale ale acestor
procurori. |n acest mod, unitatea de actiune a Ministerului Public se realizeaza si prin
subordonarea ierarhica a procurorilor, procurorul general avind dreptul sa dea dispozitii
obligatorii pentru toti procurorii, sa suspende si sa infirme actele si masurile nelegale ale
acestora.
Legea prevede, insa, si anumite limite in legatura cu subordonarea ierarhica a
procurorilor. Astfel, in art. 32 al. 3 L.O.J. se prevede ca sint obligatorii dispozitiile
procurorilor ierarhic superiori date in conformitate cu legea; fiind un magistrat care
actioneaza in baza principiului legalitatii, un procuror nu poate fi obligat sa ia o masura
sau sa efectueze un act contrar legii, chiar daca dispozitia emana de la procurorul
ierarhic superior acestuia. Daca legea pedepseste favorizarea infractorului, represiunea
nedreapta, cercetarea abuziva ori arestarea ilegala, orice dispozitie care ar avea ca
 DPP–pg–59

urmare – daca ar fi executata – savirsirea unei infractiuni de catre procuror, trebuie sa fie
refuzata chiar daca provine de la un procuror ierarhic superior 12.
O limitare a subordonarii ierarhice a procurorilor consta si in obligatia pentru
procurorul ierarhic superior, atunci cind da o dispozitie in legatura cu o cauza concreta
sau atunci cind suspenda sau infirma un act sau o lucrare efectuata de catre un procuror
in subordine, sa actioneze in scris si motivat (art. 216 al.ult.). Astfel, dispozitiile sau
masura luata de procurorul ierarhic superior trebuie sa fie cuprinsa intr-o ordonanta,
rezolutie, proces-verbal, toate in scris, cu motivele care au determinat interventia sa;
prin aceasta, procurorul ierarhic superior isi ia raspunderea cu privire la legalitatea si
temeinicia dispozitiei luate, inlaturindu-se eventualele abuzuri.
O alta limitare a subordonarii ierarhice se produce in cursul judecatii, orale si
contradictorii, intrucit cu ocazia cercetarii judecatoresti la care participa si procurorul, se
pot schimba datele dosarului fata de cele initiale, astfel incit, chiar daca prim-procurorul
a dat indicatii asupra concluziilor care trebuie puse in sedinta de judecata, procurorul
care participa la dezbateri nu este obligat sa le respecte atunci cind situatia de fapt si de
drept s-a schimbat. Se spune, de aceea, ca, “la plume est serve, la parole este libre”, in
sensul ca in cursul urmaririi penale, unde se intocmesc acte scrise, procurorul este
obligat sa respecte dispozitiile scrise ale procurorului superior, in timp ce in cursul
dezbaterilor, unde procurorul are cuvintul oral, el este liber sa puna concluzii conforme
cu constiinta sa, formata in baza probelor administrate in sedinta de judecata. |n acest
sens, art. 32 al.ult. L.O.J. se prevede ca procurorul este liber sa prezinte in instanta
concluziile pe care le considera intemeiate, tinind seama de probele administrate in
cauza.
(iii) Activitatea procurorilor se afla sub autoritatea ministrului
justitiei
|n art. 131 al. 1 din Constitutie se prevede ca “procurorii isi desfasoara activitatea
potrivit principiilor legalitatii, impartialitatii si al controlului ierarhic, sub autoritatea
ministrului justitiei”. Un regim asemanator a existat si in legislatia noastra dinainte de
1944 si exista si in prezent in unele tari occidentale.
|n legatura cu trecerea activitati procurorilor in subordinea ministrului justitiei, s-a
pus problema daca este justificata asezarea unei autoritati care face parte din puterea
judecatoreasca sub autoritatea unui ministru, care face parte din puterea executiva; a fost
sustinuta si ideea ca procurorii sa fie independenti ca si judecatorii, bucurindu-se chiar
de inamovibilitate.
Solutia adoptata de Constitutie, prin care s-a revenit la un regim traditional, se
intemeiaza pe necesitatea instituirii unei autoritati politice care sa directioneze
activitatea procurorilor spre o eficienta crescinda in combaterea criminalitatii si care sa
impulsioneze in mod permanent procurorii in perfectionarea mijloacelor prin care isi
exercita atributiile lor; o asemenea autoritate nu poate fi decit ministrul justitiei, care in
guvern are responsabilitatea politica a desfasurarii activitatii judiciare. Ministrul
justitiei, care este un membru al puterii executive, nu face parte din Ministerul Public,
compus din magistrati, iar procurorii prin care se exercita atributiile Ministerului Public
fac parte din autoritatea judecatoreasca, si nu din puterea executiva. Dar daca procurorii
ar fi independenti si nu ar fi supusi nici unei alte autoritati in activitatea lor, s -ar puta
ajunge la o incetinire a masurilor de combatere a criminalitatii, ceea ce ar pune in
pericol linistea sociala. Ca urmare, devine necesar ca procurorii sa fie supusi unui
control cu privire la respectarea principiilor lor de organizare si functionare si, in caz de
incalcare a lor, sa se declanseze interventia ministrului justitiei, in limitele prevazute de
lege.
|n primul rind, ministrul justitiei, avind responsabilitatea politica a activitatii
judiciare, este interesat ca activitatea de descoperire a infractiunilor, de identificare si
trimitere in judecata a infractorilor, care cade in atributia procurorilor, sa se desfasoare
12
|n literatura juridic` se consider` c` trebuie refuzat` o dispozi]ie provenind de la procurorul
ierarhic superior care ar cere unui procuror s` nu-[i indeplineasc` obliga]iile profesionale, cum ar
fi dispozi]ia de a nu incepe urm`rirea penal` [i de a pune in mi[care urm`rirea penal`, de[i nu sint
indeplinite toate condi]iile cerute pentru aceasta, deoarece aceste acte sint o indatorire a
procurorului ce nu i se poate interzice.
 DPP–pg–60

cu maxima eficienta si numai in limitele legii; in acest scop, ministrul justitiei poate
emite, prin procurorul general, dispozitii generale in vederea asigurarii unei mai
prompte si eficiente interventii a procurorilor in cadrul urmaririi penale si al judecatii,
pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si libertatilor cetatenilor (art. 37 L.O.J.);
aceste dispozitii trebuie sa fie conforme cu legea si sa asigure respectarea si aplicarea
legii in activitatea procurorilor. Pe aceeasi linie, ministrul justitiei poate cere
procurorului general informari asupra activitatii Ministerului Public si sa dea indrumari
cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalitatii.
|n al doilea rind, ministrul justitiei exercita, alaturi de procurorul general, actiunea
disciplinara impotriva procurorilor care nu-si indeplinesc sarcinile de serviciu sau le
indeplinesc prin abuz sau in mod necorespunzator. De aceea, in art. 38 L.O.J. se prevede
ca ministrul justitiei exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public,
prin intermediul procurorilor inspectori din cadrul Parchetului General de pe linga
Curtea Suprema de Justitie, din parchetele de pe linga curtile de apel sau al altor
procurori delegati. Controlul se efectueaza prin verificarea lucrarilor, a modului cum se
desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si celelalte persoane implicate in
lucrarile de competenta Ministerului Public, precum si prin aprecierea asupra activitatii,
pregatirii si aptitudinilor profesionale ale procurorilor. Datele obtinute servesc la
constatarea abaterilor disciplinare, pentru initierea actiunii disciplinare, precum si pentru
notarea profesionala a procurorilor in vederea avansarii sau mentinerii lor pe post.
De principiu, ministrul justitiei nu poate interveni in activitatea practica a
procurorilor, care trebuie sa aplice dispozitiile legii in activitatea lor judiciara. |n art. 38
al. 4 L.O.J. se prevede, totusi, posibilitatea ca ministrul justitiei sa dea dispozitie scrisa,
prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in conditiile legii,
procedura de urmarire a infractiunilor de care are cunostinta si sa promoveze in fata
instantelor judecatoresti actiunile necesare apararii interesului public. O astfel de
dispozitie, obligatorie pentru procuror, se situeaza in cadrul sarcinilor Ministerului
Public de combatere a infractionalitatii. Dar, dupa ce procedura de urmarire a fost
inceputa, ministrul justitiei nu mai poate interveni in activitatea procurorului, acesta
procedind potrivit legii. Ministrul justitiei nu poate da dispozitii pentru oprirea
procedurii de urmarire legal deschise, solutionarea fiind de competenta procurorului.
|n raport de dispozitiile legale aratate anterior, se poate sustine ca Ministerul Public,
desi aflat sub autoritatea ministrului justitiei, actioneaza potrivit sarcinilor si atributiilor
prevazute de lege, fara imixtiunea acestuia, care, insa, pastreaza atributii de directionare
a activitatii procurorilor si de control al calitatii si legalitatii actelor si masurilor
indeplinite de acestia, dar prin intermediul procurorilor inspectori si al procurorului
general.
(iv) Independenta Ministerului Public in relatiile cu alte
autoritati publice
|n art. 30 L.O.J. se prevede ca Ministerul Public este independent in relatiile cu
celelalte autoritati publice si isi exercita atributiile numai in temeiul legii si pentru
asigurarea respectarii acesteia, iar in art. 36 L.O.J. este inscrisa dispozitia potrivit careia
parchetele sint independente fata de instantele judecatoresti. Din aceste dispozitii
decurge obligatia pentru toate autoritatile publice – parlament, executiv, autoritati locale
– sa se abtina de orice interventie in activitatea judiciara a Ministerului Public, prin
cereri de a se da o anumita directie cercetarilor efectuate de catre procurori, de a se
solutiona o cercetare intr-un anumit sens, de a se lua anumite masuri parocesuale sau de
a nu se lua astfel de masuri. Autoritatile publice pot insa sa sesizeze Ministerul Public
despre savirsirea unori infractiuni (conducerea acestor autoritati este chiar obligata la
sesizare – art. 263 Cod penal) sau pot folosi plingeri, memorii, dar solutionarea acestor
sesizari ramine un atribut doar al Ministerului Public, in temeiul legii. De asemenea,
Ministerul Public are obligatia de a nu da curs nici unei interventii nelegale a
autoritatilor publice care le-ar incalca independenta in activitatea judiciara.
Parchetul de pe linga o instanta judecatoreasca este o unitate distincta, avind
conducere proprie, si nu se afla in nici un fel de subordonare fata de instanta pe linga
care functioneaza. Ca urmare, presedintele instantei judecatoresti nu poate da dispozitii
primului procuror al parchetului de le linga aceasta instanta, cu care este egal in grad ca
 DPP–pg–61

magistrat; nici judecatorii nu pot interveni in activitatea procurorului, in concluziile sale,

daca acestea sint date in conformitate cu legea. Cind instanta nu este de acord cu punctul
de vedere al procurorului, adopta solutia corespunzatoare dispozitiilor legale; cind
procurorul nu este de acord cu solutia adoptata de instanta, poate exercita impotriva
hotaririi judecatoresti calea de atac prevazuta de lege. Se realizeaza astfel, de pe pozitii
independente, un control al instantei judecatoresti asupra activitatii procurorului, iar
acesta, la rindul sau, poate declansa un control din partea unei instante ierarhic
superioare asupra hotaririi pronuntate de instanta pe linga care functioneaza.
D. Principiile de actiune ale Ministerului Public
|n temeiul art. 131 din Constitutie, procurorii isi desfasoara activitatea potrivit
principiului legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic.
(i) Principiul legalitatii
Ca principiu fundamental al procesului penal, actioneaza in mod inevitabil si in
activitatea desfasurata de Ministerul Public. |nscrierea in Constitutie a principiului
legalitatii cu privire speciala la activitatea Ministerului Public se explica prin pozitia pe
care o are acesta in activitatea judiciara. Exercitind functia procesuala de invinuire si
actionind pentru trimiterea in judecata si condamnarea celor care au incalcat legea
penala, Ministerul Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societatii, dar
aparind totodata si drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, trebuie sa
procedeze nu numai potrivit legii, atit in modul in care isi desfasoara activitatea, cit si in
finalizarea acesteia; astfel, procurorii nu pot folosi mijloace nelegale pentru a obtine
probe impotriva unui inculpat, dupa cum nu pot sustine in fata instantei o invinuire care
nu este pe deplin dovedita; de aceea, cind constata ca invinuirea nu este intemeiata sau
nu se incadreaza in dispozitiile legale, Ministerul Public, actionind in temeiul legii,
trebuie sa renunte la sustinerea ei.
Cerintele si garantiile principiului legalitatii procesului penal, examinate in capitolul
despre principiile fundamentale ale procesului penal, se aplica in activitatea Ministerului
Public.
(ii) Principiul impartialitatii
|n activitatea judiciara, Ministerul Public trebuie sa fie obiectiv, nepartinitor, sa
caute aflarea adevarului cu privire la invinuirea adusa si la prezumtivul ei faptuitor,
astfel incit sa nu se produca nici o eroare in favoarea sau defavoarea unei persoane. Prin
caracterul impartial al activitatii sale, Ministerul Public serveste interesele generale ale
societatii, ale justitiei, nefavorizind partea vatamata in detrimentul inculpatului sau pe
inculpat in detrimentul partii vatamate si al apararii ordinii publice, ori pe un inculpat in
defavoarea altuia. Prin acest caracter, activitatea Ministerului Public, ca subiect activ al
exercitiului actiunii penale, se deosebeste de activitatea partii vatamate care, in
sustinerea intereselor sale personale nu ramine intotdeauna obiectiva, nepartinitoare, ci
cauta sa stabileasca toate imprejurarile defavorabile inculpatului si cele favorabile
intereselor sale personale.
|n temeiul principiului impartialitatii, Ministerul Public trebuie sa aiba, in primul
rind, o atitudine independenta fata de partile din proces, in sensul de a lua masurile
legale si de a adopta atitudinea corespunzatoare fara a depinde de vointa vreuneia din
parti. Astfel, Ministerul Public pune in miscare actiunea penala fara a fi necesara o
plingere din partea persoanei vatamate sau chiar impotriva vointei sale, cu exceptia
cazurilor in care legea penala conditioneaza actiunea penala de plingerea prealabila a
persoanei vatamate, de o autorizare sau sesizare speciala; de asemenea, Ministerul
Public exercita actiunea penala pina la solutionarea ei de catre instanta de judecata, fara
a depinde – cu rare exceptii – de vointa partilor din proces.
Ministerul Public trebuie sa fie impartial si fata de instanta de judecata, in sensul ca
Ministerul Public pune concluziile pe care le considera legale si temeinice, chiar daca
instanta de judecata i-ar cere contrariul, si exercita caile de atac ori de cite ori constata
ca instanta de judecata nu a pronuntat o hotarire legala si temeinica.
Pentru a asigura caracterul impartial al activitatii Ministerului Public, legea trebuie
sa instituie garantii care, pe de o parte, sa evite amenintari ori presiuni partinitoare in
favoarea uneia dintre parti, iar pe de alta parte, sa inlature ideile preconcepute, care ar
putea indrepta activitatea procurorilor pe cai gresite.
 DPP–pg–62

Impartialitatea procurorilor este asigurata, in primul rind, prin statutul lor de membri
ai corpului magistratilor. Interdictiile impuse de acest statut (care vor fi examinate in
capitolul despre judecatori) instituie o atitudine de impartialitate a procurorilor in
vederea servirii numai intereselor generale ale societatii.
Pentru a fi impartial in toate actele sale, procurorul trebuie sa fie incredintat ca nu se
va face asupra sa nici o ingerinta de natura a-i altera acest statut. Ca urmare, art. 75
L.O.J. prevede ca membrii Ministerului Public se bucura de stabilitate. De principiu,
prin stabilitate se intelege statutul unui functionar care-i da siguranta pastrarii functeii si
gradului pe care le are, fara a i se garanta si mentinerea in aceeasi unitate in care -si
exercita functia, fiind posibila transferarea sa in alta unitate. L.O.J. a instituit un statut
pentru procurori care se apropie de cel al inamovibilitatii judecatorilor, in sensul ca
avansarea, transferarea acestora se poate face numai cu consimtamintul lor; spre
deosebire de judecatori, pentru care avansarea si transferarea cade in atributiile
Consiliului Superior al Magistraturii, organ compus numai din magistrati, avansarea si
transferarea procurorilor in cadrul Ministerului Public se fac de catre ministrul justitiei,
la propunerea procurorului general. |n fine, daca un judecator poate fi delegat la o alta
instanta numai in anumite cazuri prevazute de lege (art. 79 al. 1 L.O.J.), procurorii,
bucurindu-se numai de stabilitate, pot fi delegati la un alt parchet in interesul serviciului
de catre procurorul general; pentru prevenirea oricarui abuz, durata delegarii unui
procuror nu poate depasi doua luni intr-un an, afara de cazul in care el consimte la
aceasta.
O garantie pentru impartialitatea procurorilor este si modul de organizare a
raspunderii sale disciplinare; daca, pina la aplicarea noii legi pentru organizarea
judecatoreasca, procurorilor li se puteau aplica sanctiuni disciplinare direct de catre
procurorul general, noua procedura disciplinara da in competenta ministrului justitiei si
a procurorului general numai exercitiul actiunii disciplinare, dar judecarea si
solutionarea acestei actiuni revine unei comisii de disciplina a Ministerului Public,
formata din cinci procurori din Parchetul General de pe linga Curtea Suprema de
Justitie, alesi de membrii acestui parchet (art. 99 L.O.J.). Procurorul nemultumit de
hotarirea comisiei de disciplina poate face contestatie, care se judeca de Curtea Suprema
de Justitie, in complet de sapte judecatori. Exista, astfel, suficiente garantii impotriva
influentarii asupra impartialitatii procurorilor chiar din partea procurorilor ierarhic
superiori, prin folosirea abuziva a actiunii disciplinare sau prin amenintarea cu folosirea
acestei actiuni.
Impartialitatea procurorilor este asigurata si prin institutia procesuala a
incompatibilitatii, prin care este interzisa participarea unui procuror la activitatea
procesuala dintr-o anumita cauza penala, datorita unor imprejurari care ar pune la
indoiala obiectivitatea sa. Aceste imprejurari pot interveni ca urmare a unei pozitii
procesuale anterioare a unui procuror in aceeasi cauza, in cadrul unei functii procesuale
incompatibile cu cea de invinuire, sau datorita unor imprejurari personale care ar putea
influenta masurile si hotaririle procurorului in favoarea sau defavoarea unei persoane.
Din prima categorie de imprejurari fac parte cele prevazute in art. 48 lit. b si c si art. 49
al. 3: in aceeasi cauza a fost reprezentant sau aparator al vreuneia din parti, a fost expert
sau martor, ori a participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima instanta; se
presupune ca procurorul si-a format o parere ca aparator, martor, expert, judecator si, in
noua calitate de reprezentant al Ministerului Public, nu ar actiona de pe pozitie
impartiala. Din a doua categorie de imprejurari fac parte acele situatii personale, de
casatorie, de rudenie sau de alta natura care l-ar determina sa aiba un interes, sub orice
forma, ceea ce l-ar lipsi de imaprtialitatea necesara; in aceasta categorie se inscrie si
situatia in care procurorul ar fi sot sau ruda apropiata cu un membru al completului de
judecata sau cu grefierul de sedinta, caci se presupune ca ar putea sa sustina punctul de
vedere al sotului sau rudei apropiate in loc sa se calauzeasca numai dupa constiinta sa. |n
toate cazurile indicate mai sus, procurorul este obligat sa se abtina de la orice activitate
in cauza concreta data, iar daca nu se abtine poate fi recuzat de partile din proces.
Examinarea cazurilor de incompatibilitate va fi efectuata amanuntit in legatura cu
incompatibilitatea judecatorilor.
 DPP–pg–63

(iii) Principiul controlului ierarhic

Legalitatea si temeinicia activitatii Ministerului Public este asigurata si prin
controlul ce se exercita asupra procurorilor de catre procurorii ierarhic superiori, pina la
procurorul general. Controlul se exercita si de catre ministrul justitiei, sub autoritatea
caruia se afla Ministerul Public.
Controlul ierarhic se exercita de catre conducatorul unui parchet asupra procurorilor
din acel parchet, de catre prim-procurorii parchetelor de pe linga tribunale asupra
parchetelor din circumscriptia lor si de catre prim-procurorii parchetelor curtilor de apel
sau de procurorii inspectori din aceste parchete asupra parchetelor din circumscriptia lor.
Procurorul general exercita controlul asupra tuturor parchetelor.
Controlul se exercita cu privire la legalitatea si temeinicia actelor procesuale si
procedurale efectuate de procurorii supusi controlului si cu privire la oportunitatea si
durata masurilor luate. |n cazul in care actele sau masurile luate de un procuror sint
nelegale, procurorul care exercita controlul ierarhic are dreptul sa le suspende si sa le
infirme, obligindu-l pe procurorul in subordine sa le refaca; daca actul efectuat nu este
temeinic, in sensul ca prin modul cum a fost efectuat nu a condus la lamurirea completa
si obiectiva a unei imprejurari, procurorul ierarhic poate da indrumari de modul cum
trebuie refacut actul sau lucrarea ori sa le efectueze personal, dind astfel, prin
cunostintele sale superioare si prin experienta sa mai bogata, un plus de eficienta in
activitatea Ministerului Public. |n acest mod, Ministerul Public actioneaza ca o autoritate
unitara in realizarea sarcinilor prevazute de lege.
Controlul ierarhic se exercita, de regula, din oficiu, prin obligatia legala pe care o
are prim-procurorul de a autoriza, incuviinta sau confirma un act al procurorului in
subordine, cu care ocazie, in prealabil, se examineaza legalitatea si temeinicia actului ce
trebuie efectuat; in cazul concluziilor puse oral de catre procurorul de sedinta, care nu
corespund legii sau imprejurarilor cauzei, procurorul ierarhic superior isi exercita
controlul prin folosirea cailor de atac impotriva hotaririi judecatoresti care le-a acceptat.
Controlul ierarhic se exercita din oficiu si cu ocazia verificarilor periodice pe care le
face conducatorul parchetului sau procurorul inspector asupra activitatii procurorilor de
sub controlul lor, cu care ocazie se pot constata solutii care nu corespund legii si
adevarului. Controlul are loc insa in mod obligatoriu la plingerea persoanelor ale caror
interese au fost vatamate printr-un act nelegal sau netemeinic al unui procuror, caz in
care se iau masuri pentru infirmarea si refacerea actelor ce nu corespund legii si
adevarului.
Desi in activitatea judiciara a procurorilor se plica principiul controlului ierarhic,
totusi procurorii au autonomie in activitatea lor, efectuind personal si dupa constiinta lor
actele procesuale si procedurile prevazute de lege, cu exceptia celor ce implica o
autorizare sau incuviintare prealabila. Este insa o autonomie relativa deoarece, daca se
exercita un control chiar in timpul efectuarii actului, procurorul care-l efectueaza trebuie
sa se supuna indicatiilor date in scris si motivat de catre procurorul care-l controleaza.
Controlul ierarhic asigura o buna desfasurare a activitatii Ministerului Public
deoarece, atunci cind se constata ca un procuror a incalcat legea penala in exercitarea
atributiilor sale de serviciu (prin cercetare abuziva, arestare nelegala, favorizarea
infractorului, represiune nedreapta), este tras la raspundere penala, ceea ce implica si
suspendarea sa din functia de procuror; daca a incalcat disciplina profesionala (prin
omisiuni, neglijenta, intirzieri in efectuarea actelor procesuale si procedurale), se
exercita contra lui actiunea disciplinara, care poate atrage, in temeiul unei cercetari
disciplinare efectuate potrivit legii, sanctiuni disciplinare care pot consta si din
inlaturarea din magistratura; in fine, daca, prin actele si masurile luate cu rea credinta, a
provocat daune unei persoane, care a solicitat si a obtinut reparatii civile din partea
statului (art. 504 si urm.), raspunde material st daunele desdaunate de stat.
E. Atributiile Ministerului Public
Sarcinile Ministerului Public sint prevazute in art. 130 din Constitutie si constau in
reprezentarea intereselor generale ale societatii si apararea ordinii de drept, a drepturilor
si libertatilor cetatenilor. |n domeniul combaterii si prevenirii infractiunilor, aceste
sarcini se realizeaza prin urmatoarele atributii (art. 31 L.O.J.):
 DPP–pg–64

– efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia; in exercitarea

acestei atributii, procurorii conduc si controleaza activitatea de cercetare penala a
politiei si a altor organe, care sint obligate sa duca la indeplinire dispozitiile
procurorului, in conditiile legii;
– sesizarea instantelor judecatoresti prin rechizitoriu impotriva acelor persoane fata de
care se considera ca sint probe de vinovatie pentru savirsirea de infractiuni;
– participarea la judecarea cauzelor penale de instantele judecatoresti si sustinerea
invinuirii in fata acestora;
– exercitarea cailor de atac impotriva hotaririlor judecatoresti penale;
– supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a hotaririlor
judecatoresti penale;
– verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva, de executare a
pedepselor, a masurilor educative si de siguranta;
– apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie,
prin exercitarea sau sustinerea actiunii civile;
– studierea cauzelor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea si prezentarea
propunerilor in vederea eliminarii acestora.
Reglementind activitatea procurorilor in procesul penal, Codul de procedura penala
prevede ca, in cursul urmaririi penale, procurorul:
– are dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala (art. 235), de a dispune
arestarea preventiva (art. 233, 236);
– participa la judecata cauzelor penale, (art. 315, 376, 385), sustinind invinuirea
impotriva inculpatului, daca, potrivit constiintei sale, aceasta este legala si
intemeiata (art. 316);
– declara recurs, recurs in anulare, revizuire si contestatie in anulare, in cazurile si
conditiile prevazute de lege (art. 362 lit. a, 385, 387, 396, 409).
Atributiile si drepturile procesual-penale recunoscute Ministerului Public apartin
functiei procesual-penale de invinuire, ca titular principal al exercitiului actiunii penale.
Fata de modul cum este reglementata punerea in miscare si exercitarea actiunii penale,
se poate spune ca Ministerul Public are monopolul relativ al acestor activitati, rarele
exceptii fiind prevazute de lege.
Ministerul Public isi realizeaza sarcinile ce-i revin ca titular al exercitiului actiunii
penale in toate fazele procesului penal, dar de pe pozitii procesuale diferite si prin
activitati procesuale diferite, determinate de caracteristicile fiecarei faze procesuale.
(i) Urmarirea penala
Este o activitate judiciara desfasurata de catre procuror si organele de cercetare
penala, avind ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la existenta raspunderii
acestuia, precum si la inculparea si trimiterea lui in judecata.
Procurorul are dreptul sa efectueze personal intreaga urmarire penala, in cauzele in
care considera necesara aceasta interventie; in situatiile prevazute in art. 209 al. 3,
efectuarea urmaririi penale de catre procuror este obligatorie, acesta indeplinind toate
actele procedurale prevazute de lege. Atunci cind urmarirea nu este de competenta
procurorului, aceasta se efectueaza de politie si alte organe de cercetare, sub
supravegherea procurorului; exercitind supravegherea asupra activitatii organelor de
cercetare penala, procurorul poate asista la efectuarea oricarui act de cercetare penala
sau sa- l efectueze personal, sa ceara spre verificare orice dosar aflat la organul de
cercetare penala si sa dispuna efectuarea actelor necesare, dispozitiile sale fiind
obligatorii. Unele acte de cercetare penala nu au valabilitate decit cu autorizarea lor de
catre procuror.
|n atributia exclusiva a procurorului in cursul urmaririi penale, ca titular principal al
exercitiului actiunii penale, se inscriu punerea in miscare a actiunii penale prin
ordonanta sau rechizitor, arestarea preventiva a inculpatului si trimiterea lui in judecata
penala; de asemenea, daca actiunea penala nu este intemeiata sau este stinsa, procurorul
dispune scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale.
Atit in calitate de autoritate care efectueaza urmarirea penala, cit si de autoritate care
supravegheaza activitatea organelor de cercetare penala, Ministerul Public isi desfasoara
activitatea de pe pozitia de conducator al urmaririi penale, avind dreptul de interventie
 DPP–pg–65

in efectuarea urmaririi, cit si dreptul de decizie in rezolvarea ei, fiind singurul titular al
exercitiului actiunii penale in aceasta faza procesuala. Deci in cursul urmaririi penale,
Ministerul Public cumuleaza functia de invinuire cu functia de rezolvare a urmaririi
penale, fie in sens pozitiv, prin trimiterea in judecata a inculpatului, fie in sens negativ,
prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale.
(ii) Judecata
Este activitatea judiciara ce se desfasoara in fata instantelor judecatoresti, avind ca
obiect aflarea adevarului cu privire la infractiunea si inculpatul la care se refera actul de
sesizare si, ca urmare, solutionarea legala si temeinica a cauzei, in raport de cele
constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat si aplicarea sanctiunii prevazute de
legea penala, sau prin achitarea ori incetarea procesului penal, cind exista o cauza care
exclude sau inlatura raspunderea penala. |n situatia in care, in timpul judecatii, se
descopera in sarcina inculpatului date cu privire la participarea si a altor persoane la
savirsirea faptei pentru care inculpatul este trimis in judecata, procurorul are dreptul,
dupa o anumita procedura, sa puna in miscare actiunea penala si cu privire la acestea,
printr-o declaratie facuta in fata instantei.
Participind la judecata in prima instanta, Ministerul Public exercita actiunea penala
prin dovedirea si sustinerea invinuirii formulata prin rechizitor; in acest scop, ia parte
activa la administrarea probelor, contribuie la luarea masurilor necesare pentru
desfasurarea normala a judecatii si sustine invinuirea prin concluziile de condamnare a
inculpatului, corespunzator gravitatii faptei si persoanei acestuia, precum si de obligare
la repararea pagubei produse prin infractiune. Daca invinuirea nu se confirma prin
probele administrate in fata instantei, Ministerul Public pune concluzii, dupa caz, de
achitare sau de incetarea procesului penal. Veghind la legala si temeinica desfasurare a
judecatii si rezolvarii cauzei, Ministerul Public atrage atentia instantei de judecata de ce
trebuie sa intreprinda, prin cereri si concluziile pe care le prezinta. Daca nu este
multumit cu solutiile date de instanta cererilor si concluziilor sale, procurorul exercita
caile de atac impotriva hotaririlor pronuntate de instantele judecatoresti, sustinindu-le in
fata instantelor competente sa le judece.
|n temeiul principiului contradictorialitatii sedintei de judecata, care implica
egalitatea procesuala a functiei de invinuire cu cea de aparare, Ministerul Public nu mai
cumuleaza functia de invinuire cu cea de solutionare a cauzei, aceasta din urma
revenindu-i instantei de judecata; ca urmare, Ministerul Public are o pozitie procesuala
egala cu a inculpatului si a celorlalte parti, subordonat procesual instantei de judecata,
care solutioneaza cererile si concluziile formulate de procuror (art. 302, 311).
|n cursul judecatii, procurorul isi pastreaza calitatea de titular principal al exercitiului
actiunii penale, deoarece ii revine acest drept in toate cauzele penale, fie ca unic titular,
fie alaturi de alt titular, cum ar fi partea vatamata. Pentru a se asigura echitatea actiunii
penale de catre Ministerul Public, legea prevede, ca regula, ca participarea sa la judecata
este obligatorie, fiind o conditie de constituire a instantei de judecata.
(iii) Executarea hotaririlor penale definitive
Ca ultima faza procesuala, are ca obiect punerea in executare a condamnarii penale,
precum si rezolvarea tuturor incidentelor ce se ivesc in cursul executarii propriu-zise a
condamnarii. Actiunea penala fiind stinsa prin hotarirea definitiva a instantei de
judecata, inceteaza si exercitiul ei de catre procuror. Ministerul Public este insa interesat
ca pedeapsa sa fie executata conform legii si, totodata, sa nu fie prejudiciate interesele
legitime ale condamnatului cu ocazia executarii pedepsei. Ca urmare, Ministerul Public
vegheaza ca mandatele de executare a pedepsei sa fie emise la timp si sa corespunda
hotaririi de condamnare, avind dreptul sa sesizeze presedintele instantei in cazul
omisiunii de a se emite mandatul de executare sau chiar instanta de judecata, daca este
necesara schimbarea sau modificarea pedepsei (art. 442–461).
Procurorul supravegheaza modul cum este adusa la indeplinire de catre ofiterii si
subofiterii de politie executarea mandatelor de executare a pedepselor; de asemenea,
verifica respectarea legii la locurile de executare a pedepselor, masurilor educative si a
celor de siguranta. |n caz de incalcare a legii, procurorul ia masurile ce intra in
competenta sa ori sesizeaza autoritatile competente sa ia masurile necesare. |n aceste
cazuri Ministerul Public verifica autoritatile publice administrative, ratiune pentru care
 DPP–pg–66

dreptul de interventie si de decizie este mai restrins decit cel fata de organele de
cercetare penala.
3) Partea vatamata
A. Calitatea de parte vatamata in procesul penal
Subiect activ al actiunii penale poate fi si partea vatamata. Devine parte vatamata
persoana care a suferit prin infractiune o vatamare fizica, morala sau materiala, daca
participa in procesul penal (art. 24). Fiind victima unei infractiuni, este justificata
dorinta persoanei vatamate de a participa in procesul penal pentru a obtine tragerea la
raspundere penala a celui care a savirsit-o. Acuzator exclusiv in sistemul acuzarii
private, persoana vatamata prin infractiune si-a vazut restrinsa treptat puterea de a
actiona impotriva celor care au adus atingere drepturilor si intereselor sale ocrotite de
legea penala, existind legiuiri care nu-i acorda nici un loc in desfasurarea procesului
penal. |n dreptul nostru actual i se recuoaste persoanei vatamate calitatea de parte in
latura penala a procesului, cu imputernicirea de a sustine invinuirea, deci de a exercita
actiunea penala.
Pentru ca o persoana sa devina parte vatamata in proces se cer doua conditii:
– sa aiba vocatia de a deveni parte vatamata;
– sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal.
Vocatia de a deveni parte vatamata o are persoana care a suferit o vatamare fizica,
morala sau materiala prin infractiunea savirsita. Vatamarea fizica nu poate fi provocata
decit unei persoane fizice, dar vatamarea morala si materiala poate fi cauzata si unei
persoane juridice. |n conditiile legislatiei dinainte de 1989, s-a exprimat parerea ca
vocatia de parte vatamata o au numai persoanele fizice, deoarece sfera infractiunilor
pentru care legea prevedea necesitatea plingerii prealabile a partii vatamate pentru
punerea in miscare a actiunii penale se refera la persoanele fizice; in ce priveste
persoanele juridice s-a sustinut ca, potrivit legii, persoanele juridice nu-si pot desfsura
ctivitatea decit in scopul pentru care au fost infiintate, ori nu poate exista un scop legitim
acela de a exercita actiunea penala. |n redactarea initiala a Codului de procedura penala
din 1936, pe linga partea vatamata, mai aveau dreptul de a pune in miscare actiunea
penala si de a o sustine si unele asociatii constituite pentru proteguirea intereselor
membrilor lor sau pentru combaterea unor infractiuni; trebuie subliniata diferenta pe
care o face Codul din 1936 intre partea vatamata si asociatiile constituite potrivit Legii
persoanelor juridice, ceea ce duce la concluzia ca pentru persoanele juridice a fost
necesara o dispozitie expresa a legii, ele nefiind incluse in notiunea de parte vatamata. |
ntrucit in Codul actual de procedura penala nu se face nici o precizare din care sa rezulte
o situatie contrara, se impune concluzia ca parte vatamata nu poate fi decit o persoana
fizica. Vocatia de parte vatamata o are persoana care a suferit o vatamare de natura
fizica (lovire, vatamare corporala, viol), morala (insulta, calomnie) sau materiala (abuz
de incredere, tulburare de posesie), fiind suficienta una din formele acestei vatamari.
Dobindirea calitatii de parte vatamata se obtine prin manifestarea vointei de a
participa la procesul penal, care poate imbraca forme diferite:
– formularea unei plingeri prealabile, in cazul cind legea cere aceasta manifestare de
vointa, prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru infractiunea savirsita;
– declaratia scrisa sau orala facuta in fata organului de urmarire penala sau a instantei
de judecata, prin care se exprima dorinta de a participa la procesul penal;
– interventia sa in proces, prin prezentarea in fata instantei de judecata pentru a
sustine vinovatia inculpatului.
Ca o garantie a exercitarii dreptului persoanei vatamate de a deveni parte vatamata,
in art. 76 se prevede ca organul de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de
a chema persoana vatamata si de a-i pune in vedere ca poate participa in proces ca parte
vatamata.
|n legatura cu manifestarea de vointa de a deveni parte vatamata, persoanei care a
suferit o vatamare prin infractiune i se cere sa respecte termenul prevazut de lege pentru
exercitarea acestui drept. |n cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca actiunea
penala se pune in miscare la plingerea prealbila a persoanei vatamate, o astfel de
plingere trebuie introdusa intr-un termen de doua luni de la data cind a cunoscut
persoana faptuitorului (art. 284); in cazul celorlalte infractiuni, declaratia de participare
 DPP–pg–67

la proces ca parte vatamata se poate face in tot cursul urmaririi prnale, iar in fata
instantei de judecata numai pina la citirea actului de sesizare a instantei (art. 76). |ntrucit
calitatea de parte in proces este determinata de punerea in miscare a actiunii penale,
persoana vatamata devine parte in proces numai dupa acest moment, chiar daca
manifestarea de vointa s-a produs anterior.
Dupa dobindirea calitatii, partea vatamata participa in proces pina la raminerea
definitiva a hotaririi judecatoresti. Cu toate acestea, partea vatamata care are capacitate
de exercitiu poate renunta la aceasta calitate printr-o declaratie expresa si neechivoca de
retragere a plingerii prealabile sau de renuntare de a mai sustine invinuirea. |ntrucit
dreptul partii vatamate de a participa la proces este personal si netransmisibil, decesul
sau in cursul procesului produce efectul de incetare a calitatii de parte vatamata, fara
insa a impiedica desfasurarea in continuare a procesului, exercitarea actiunii penale fiind
in continuare in caderea Ministerului Public.
B. Drepturile procesuale ale partii vatamate in exercitarea actiunii
penale
Participarea in procesul penal a partii vatamate are loc numai in latura penala a
cauzei, prin punerea in miscare a actiunii penale si exercitarea ei in vederea condamnarii
penale a inculpatului.
|mputernicirea ce i se da partii vatamate de a promova si exercita actiunea penala
poate imbraca modalitati diferite:
– Sub Codul de procedura penala din 1936, in cazul unor infractiuni limitate ca
numar, partea vatamata avea calitatea de titular principal al exercitiului actiunii
penale, avind dreptul exclusiv de a pune in miscare actiunea penala in fata
judecatoriei si sa o exercite in continuare, procurorul nefiind obligat sa participe la
dezbateri (art. 227); in alte cazuri, partea vatamata avea un drept concurent cu al
procurorului in punerea in miscare a actiunii penale, fiecare titular actionind
independent de celalalt, ca in materie de crime, cind plingerea partii vatamate cu
constituire de parte civila adresata judecatorului de instructie punea in miscare
actiunea penala (art. 229); in fine, partea vatamata avea calitatea de titular subsidiar
al exercitiului actiunii penale, atunci cind, dupa ce procurorul daduse o solutie de
clasare a plingerii sale, se adresa cu plingerea sa instantei de judecata, promovind
prin aceasta actiunea penala (art. 228). Deci partea vatamata poate fi imputernicita
atit cu punerea in miscare a actiunii penale, cit si cu exercitarea ei, dupa cum poate
fi imputernicita numai cu punerea in miscare a actiunii penale sau numai cu
exercitarea ei.
– |n reglementarea actuala, daca partii vatamate i se recunoaste unanim dreptul de a
exercita actiunea penala, exista pareri diferite cu privire la dreptul de a o pune in
miscare, in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a:
– Considerindu-se ca punerea in miscare a actiunii penale trebuie sa apartina
numai statului, prin autoritatile sale publice – Ministerul Public, instanta de
judecata – se refuza acest drept partii vatamate; in argumentarea acestei pareri
se invoca dispozitiile din legea penala si legea de procedura penala care prevad
ca, in unele cazuri, punerea in miscare a actiunii penale se face “la” plingerea
prealabila a persoanei vatamate, si nu “prin” plingerea prealabila a acesteia.
– Parerea contrara – majoritara – sustine ca plingerea prealabila introdusa de
persoana vatamata la instanta de judecata, pentru una din infractiunile prevazute
in art. 279 al. 2 lit. a, cu indeplinirea conditiilor prevazute de lege, constituie un
act de inculpare si, ca atare, pune in miscare actiunea penala. Actul de
inculpare cuprinde invinuirea adusa unei persoane determinate despre savirsirea
unei infractiuni si declanseaza activitatea de tragere la raspundere penala a
acesteia; or, plingerea prealabila adresata instantei de judecata de catre persoana
vatamata, in cadrul procedurii prevazute in art. 283, cuprinzind invinuirea
determinata adusa unei persoane si obligind instanta sa procedeze la judecata,
are efectul de a pune in miscare actiunea penala 13.

13
|n ce prive[te dispozi]ia potrivit c`reia ac]iunea penal` se pune in mi[care “la” – [i nu “prin”
– plingerea prealabil` a p`r]ii v`t`mate, nu este de natur` a inl`tura caracterul plingerii de act de
 DPP–pg–68

Deci in cazul infractiunilor prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea vatamata este
titular exclusiv al dreptului de punere in miscare a actiuni penale prin folosirea
procedurii speciale de sesizare directa a instantei de judecata prin plingerea prealabila
introdusa impotriva celui ce a savirsit infractiunea a carei victima a fost.
|n cazul acestor infractiuni, ca si in cazul celorlalte infractiuni care au vatamat-o
fizic, moral sau material, partea vatamata exercita actiunea penala in cursul urmaririi
penale si al judecatii. |n legatura cu exercitarea actiunii penale de catre partea vatamata,
infractiunile se pot imparti in doua categorii:
– infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale se dispune din oficiu de
catre Ministerul Public;
– infractiuni pentru care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de
plingerea prealbila a persoanei vatamate.
|n cazul infractiunilor pentru care procesul penal incepe din oficiu, participarea partii
vatamate consta in folosirea mijloacelor procesuale in vederea sustinerii invinuirii
impotriva inculpatului. |n cursul urmaririi penale, partea vatamata prezinta cereri si
memorii, participa la efectuarea unor acte de urmarire penala (art. 129, 130), se poate
plinge procurorului pentru nerespectarea drepturilor sale procesuale (art. 275 si urm.).
La desfasurarea judecatii, partea vatamata participa cu drepturi procesuale egale cu ale
celorlalte parti, inclusiv ale procurorului, la efectuarea actelor de judecata in latura
penala a cauzei, intervenind in administrarea probelor care sustin invinuirea, punind
concluzii cu privire la orice chestiune in legatura cu aceasta, precum si concluzii cu
privire la vinovatia inculpatului si la condamnarea sa penala (art. 301). |n cazul acestor
infractiuni, partea vatamate nu are nici un drept asupra promovarii procesului penal si
nici a incetarii acestuia; de asemenea, nu i se recunoaste dreptul de apel si recurs in
legatura cu latura penala a cauzei.
Partea vatamata are drepturi mai largi in cazul infractiunilor din a doua categorie,
cele pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de plingerea sa
prealabila. |n afara de drepturile aratate anterior, partea vatamata are dreptul exclusiv si
absolut de a dispune asupra inceperii si desfasurarii procesului penal. Astfel, fara
plingerea prealbila a partii vatamate, procurorul nu poate incepe urmarirea penala si nu
poate pune in miscare actiunea penala (art. 10 lit. f si art. 221), iar retragerea plingerii
prealabile ori impacarea cu inculpatul atrage, dupa caz, incetarea urmaririi penale sau
incetarea procesului penal (art. 10 lit. h si art. 11 pct. 1 lit. c si pct. 2 lit. b); de asemenea,
partii vatamate i se recunoaste dreptul de a ataca hotarirea primei instante cu apel si
recurs, care poate agrava situatia penala a inculpatului (art. 362 lit. c si art. 385).
Pentru infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a, partea vatamata are dreptul de a
sesiza direct instanta de judecata prin plingerea sa prealabila; in acest caz, plingerea
prealabila a partii vatamate are acelasi efect de sesizare a instantei de judecata ca si
rechizitoriul procurorului.
4) Alti subiecti activi ai actiunii penale
Cu totul exceptional, legea acorda si altor autoritati publice dreptul de a pune in
miscare actiunea penala.
A. Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna
Potrivit art. 84 din Constitutie, Presedintele României se bucura de imunitate. Cu
toate acestea, in caz de inalta tradare, Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta
comuna, pe baza unei anchete preliminare, pot hotari, cu votul a cel putin doua treimi
din numarul deputatilor si senatorilor, punerea sub acuzare a Presedintelui României.
Hotarirea de punere sub acuzare are efectul de a pune in miscare actiunea penala pentru
infractiunea de inalta tradare si de a sesiza Curtea Suprema de Justitie cu judecarea

inculpare, legiuitorul referindu-se la situa]iile cele mai numeroase in care procurorul pune in
mi[care ac]iunea penal` “la” plingerea prealabil` a persoanei v`t`mate, situa]ia de excep]ie
referindu-se numai la cele citeva infrac]iuni prev`zute in art. 279 al. 2 lit. a. Nu este intemeiat
nici argumentul dup` care punerea in mi[care a ac]iunii penale trebuie s` fie un drept exclusiv al
statului prin organele sale (caracterizeaz` un stat autoritar).
|n Codul de procedur` penal` rom#n din 1936 se reglementa in mod expres dreptul persoanei
v`t`mate de a pune in mi[care ac]iunea penal`, drept care se intilne[te [i in alte legisla]ii
occidentale democratice
 DPP–pg–69

cauzei. Procedura de punere sub acuzare este prevazuta in Regulamentul sedintelor

comune ale Camerei Deputatilor si Senatului. Odata pusa in miscare actiunea penala si
sesizata Curtea Suprema de Justitie, Camera Deputatilor si Senatul isi pierd calitatea de
subiect activ al actiunii penale, nemaiavind nici o atributie in desfasurarea procesului
penal.
B. Instanta de judecata
Potrivit art. 336, daca procurorul nu participa la judecata si exista date cu privire la
savirsirea de catre inculpat si a altor infractiuni avind legatura cu infractiunea pentru
care a fost trimis in judecata, prin incheiere, instanta de judecata extinde procesul penal
si pentru aceste fapte penale, ceea ce echivaleaza cu punerea in miscare a actiunii
penale. Aceasta este singura situatie actuala in care instanta pune in miscare actiunea
penala, de principiu functia procesuala a instantei de judecata fiind cea jurisdictionala, si
nu de invinuire; pentru asigurarea unei separatii depline a functiei de invinuire de cea de
judecata si solutionare a cauzelor penale, aceasta dispozitie singulara din legislatia
noastra a fost supusa criticii.
§2. Subiectul pasiv al exercitiului actiunii penale – inculpatul
1) Calitatea de inculpat in procesul penal (art. 23)
Persoana care a savirsit o infractiune si este chemata sa raspunda penal in fata
autoritatilor publice judiciare poarta denumiri diferite in raport de stadiul de desfasurare
a procesului penal. Legea foloseste denumirea de faptuitor (art. 200, 214, 215) atunci
cind se refera la persoana presupusa a fi savirsit o infractiune, dar fata de care nu s-a
inceput inca activitatea judiciara. Dupa inceperea urmaririi penale, faptuitorul devine
invinuit, fiind, potrivit art. 229, persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala cit
timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala impotriva sa; invinuitul este un subiect al
activitatii procesual penale. Din momentul in care s-a pus in miscare actiunea penala
impotriva invinuitului, acesta devine inculpat (art. 23) si are calitatea de parte in proces,
subiect pasiv al exercitiului actiunii penale. Daca impotriva inculpatului s-a pronuntat o
hotarire definitiva de condamnare, acesta capata denumirea de condamnat (art. 420–422,
448–451, 453, 460), nemaifiind parte in proces, dar avind calitatea de subiect al
raportului procesual de executare a hotaririi penale definitive de condamnare. Dintre
calitatile procesuale de invinuit, inculpat si condamnat, cea mai importanta este cea de
inculpat, intrucit aceasta ii atribuie calitatea de parte in proces, avind plenitudinea
drepturilor procesuale ale partilor.
Ca subiect pasiv al actiunii penale, inculpatul este cea mai importanta parte in
proces, intreaga activitate judiciara desfasundu-se in legatura cu tragerea sa la
raspundere penala si civila. Daca exista cauze penale la care nu participa partea
vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, nu poate exista judecata penala
si condamnare fara inculpat. De aceea, inculpatul este partea principala si
indispensabila a procesului penal.
Recunoasterea situatiei de parte in proces a inculpatului constituie o expresie a
umanismului dreptului procesual penal contemporan, deoarece se da posibilitatea celui
impotriva caruia se exercita actiunea penala sa aiba o contributie activa la stabilirea si
intinderea raspunderii penale. De asemenea, atunci cind, din eroare, este pusa sub
inculpare o persoana nevinovata, este firesc ca aceasta sa aiba posibilitati maxime de a
face sa triumfe adevarul cu privire la nevinovatia sa. Odata ce orice pesoana invinuita de
savirsirea unei infractiuni este considerata nevinovata pina la dovedirea vinovatiei sale
prin probe legal administrate, nu se poate admite decit situarea acestei persoane pe o
pozitie procesuala egala cu a celorlalte parti, a procurorului care invinuieste,
acordindu-i-se cel putin aceleasi sanse in duelul judiciar ce se desfasoara in fata instantei
de judecata. De aceea, legea a prevazut pentru inculpat, ca parte in proces, cele mai
numeroase drepturi procesuale, inarmate cu puternice garantii juridice 14.
Calitatea de inculpat o poate avea numai o persoana fizica. |n legislatiile in care
contraventiile sint infractiuni, actiunea penala se poate indrepta si impotriva unei
persoane juridice, careia i se poate aplica amenda, ca santiune penala, sau dizolvarea ei,

14
de exemplu cazurile de asisten]` juridic` obligatorie pentru inculpat sint mai numeroase
decit pentru celelalte p`r]i [i sint prev`zute sub sanc]iunea nulit`]ii absolute
 DPP–pg–70

ca masura de siguranta; in legislatia noastra, unde contraventiile nu sint infractiuni,

persoanele juridice nu raspund din punct de vedere penal si, ca urmare, nu pot avea
calitatea de inculpat. Pentru a deveni inculpat, persoana fizica trebuie sa fie determinata,
caci numai unei persoane cunoscute i se poate aplica o pedeapsa. Cind nu se cunoaste
cine este faptuitorul, se desfasoara activitatea de urmarire penala pentru identificarea sa.
Determinarea persoanei inculpatului consta in indicarea numelui, prenumelui si a
celorlalte date ce o deosebesc de orice alta persoana; cu toate acestea, atunci cind
persoana care a savirsit infractiunea este cunoscuta, dar isi ascunde identitatea reala prin
nume false sau porecle, ea poate deveni inculpat, caci identitatea sa fizica este
determinata.
Inculpat poate fi persoana fizica ce a comis o infractiune in forma consumata sau de
tentativa, in calitatea de autor, instigator sau complice (art. 144 Cod penal); actiunea
penala avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit
infractiuni, nu poate fi subiect pasiv al acestei actiuni decit cel care, in sensul legii
penale, a comis o infractiune. Totusi, poate deveni inculpat si o persoana cu privire la
care exista date ca a savirsit infractiunea, fara ca aceste date sa corespunda realitatii.
Solutia de achitare a inculpatului pe temeiul ca nu el a savirsit infractiunea, prevazuta in
art. 10 lit. c si 11 pct. 2 lit. a, constituie o dovada a unei astfel de posibilitati, pe care nu
de putine ori o intilnim in practica instantelor judecatoresti. Daca regula este coincidenta
dintre infractor si inculpat, prin exceptie se poate produce si eroarea judiciara a
inculparii unei persoane nevinovate, dar impotriva careia exista date probatorii care o
invinuiesc; avind in vedere posibilitatea unei asemenea erori, procesul penal modern a
instituit mijloacele procesuale necesare pentru infirmarea vinovatiei aparente a
inculpatului.
Inculpat poate fi persoana fizica determinata care raspunde din punct de vedere
penal; persoanele carora legea le recunoaste imunitatea penala (Presedintele României,
diplomatii din alte tari si persoanele asimilate lor) nu pot fi inculpate, fiindca legea
penala nu li se aplica; de asemenea, minorii care, la data savirsirii faptei, nu raspundeau
din punct de vedere penal, avind sub 14 ani, nu pot fi inculpati decit printr-o grava
eroare judiciara.
Pentru a fi inculpat nu se cere capacitatea deplina de exercitiu a drepturilor, astfel ca
un minor avind 14 ani impliniti si discernamint poate fi inculpat si judecat fara a fi
necesara asistarea de persoanele prevazute de legea civila.
|ntrucit drepturile si obligatiile procesuale ale inculpatului nu sint uniforme pe
intreaga desfasurare a procesului penal, examinarea acestora se face diferentiat pe faze
procesuale.
2) Drepturile si indatoririle procesuale ale invinuitului si inculpatului
in faza de urmarire penala
Persoana cu privire la care se efectueaza urmarirea penala poate avea, pina la
finalizarea urmaririi, numai calitatea de invinuit sau poate dobindi, in aceasta faza
procesuala, si calitatea de inculpat, daca procurorul dispune, prin ordonanta, punerea in
miscare a actiunii penale impotriva sa (art. 235). Calitatea de invinuit ii da acestuia
pozitia de subiect al procesului penal, avind anumite drepturi si obligatii procesuale, in
timp ce calitatea de inculpat ii confera pozitia de parte in proces, de subiect pasiv al
exercitiului actiunii penale, care largeste sfera drepturilor si obligatiilor procesual-
penale.
|nvinuitul fiind un posibil subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, iar inculpatul
fiind efectiv un astfel de subiect pasiv, deci supus unei activitati procesuale de tragere la
raspundere penala, este necesar ca legea sa-i recunoasca drepturi care sa infirme o
invinuire neintemeiata sau sa aduca la nivelul realitatii o invinuire in mod eronat
agravata. Totalitatea acestor drepturi procesuale formeaza dreptul la aparare al
invinuitului sau inculpatului. |ntrucit mai multe din drepturile procesuale sint comune
invinuitului si inculpatului, examinarea lor se face pe cit posibil impreuna.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala din 1968, urmarirea penala se
desfasura in secret, necontradictoriu si preponderent prin acte scrise, diferit de judecata,
asezata pe principiile publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii. Existau si elemente de
contradictorialitate si publicitate, dar acestea nu caracterizau urmarirea penala. Prin
 DPP–pg–71

modificarea adusa in 1990 Codului de procedura penala (in special art. 6, 171, 172), s-au
adus noi elemente de contradictorialitate si oralitate, care largesc si intaresc dreptul la
aparare al inculpatului.
Datorita caracteristicilor de desfasurare a urmaririi penale, mijloacele procesuale pe
care le poate folosi invinuitul sau inculpatul in apararea sa sint:
– formularea de cereri;
– prezentarea de memorii;
– participarea la efectuarea actelor de urmarire penala;
– atacarea actelor considerate nelegale (cu titlu mai restrins).
Prin cereri, invinuitul sau inculpatul poate solicita organelor de urmarire penala sa
administreze probele pe care le considera necesare (ascultarea unor martori, efectuarea
de constatari medico-legale si tehnico-stiintifice, efectuarea de expertize – art. 66–67),
sa obtina impartialitatea celui ce efectueaza urmarirea prin cerere de recuzare (art. 51),
de trecere a cauzei la un alt organ de urmarire (art. 217), sa ceara inlocuirea, revocarea
sau incetarea masurilor procesuale luate impotriva sa (art. 139, 140), sa se continue
procesul penal in caz de amnistie, prescriptie sau retragere a plingerii prealabile (art.
13), sa ceara scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi in cazurile prevazute de
lege etc.
Prin memorii, invinuitul sau inculpatul explica apararile pe care si le face,
argumentind nevinovatia sa ori masura in care se considera vinovat, justifica solutia pe
care o propune.
Cererile si memoriile pot fi prezentate fara nici o restrictie in tot cursul urmaririi
penale si se adreseaza organului care efectueaza urmarirea penala sau procurorului care
o supravegheaza.
Participarea invinuitului sau inculpatului la efectuarea actelor de urmarire penala
este mai restrinsa decit participarea inculpatului la judecata si este justificata de
caracterul operativ si, uneori, secret, al unor acte de urmarire. |ntr-adevar, in timp ce
toate actele de judecata se efectueaza in sedinta de judecata, unde participarea
inculpatului este asigurata, actele de urmarire se efectueaza in momentul necesar si la
locul potrivit, in tot cursul urmaririi penale, ceea ce creaza greutati in asigurarea
prezentei invinuitului sau inculpatului la efectuarea lor.
Codul de procedura penala din 1968 prevedea ca invinuitul sau inculpatul are
dreptul sa participe la efectuarea perchezitiei (art. 104), a cercetarii la fata locului (art.
129) si la reconstituire (art. 130), la autopsii; fiind un drept procesual, organul de
urmarire penala nu avea dreptul sa interzica invinuitului sau inculpatului participarea la
aceste acte, dar daca acesta nu se prezenta la locul si data anuntata, actul de urmarire se
indeplinea si in lipsa acestuia, dar in prezenta unui reprezentant sau aparatorului sau. La
efectuarea altor acte de urmarire participarea invinuitului sau inculpatului era posibila,
dar numai cu incuviintarea organului de urmarire penala; deci nu se recunostea un drept,
ci doar o vocatie care, in practica, nu era transpusa aproape niciodata in executare.
Modificarea din 1990 a Codului de procedura penala a schimbat, intr-o anumita
masura, reglementarea initiala, deoarece se prevede ca in tot cursul urmaririi penale
invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator (art. 171), iar aparatorul are
dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, ceea ce instituie
contradictorialitatea in efectuarea acestor acte. Lipsa aparatorului nu impiedica
efectuarea actului de urmarire, daca este dovada ca aparatorul a fost incunostintat de
data si ora efectuarii actului; deci in lipsa unui aparator ales, actul de urmarire va putea
fi efectuat atunci cind conditiile de mai sus sint indeplinite, mentinindu-se astfel lipsa de
contradictorialitate la efectuarea unor acte de urmarire penala.
Sint insa acte de urmarire la care participarea personala a invinuitului sau
inculpatului este necesara, fara prezenta sa actul neputind fi efectuat; astfel, ascultarea
invinuitului sau inculpatului, ori confruntarea sa cu alte persoane, nu se poate efectua
decit in prezenta sa personala; de asemenea, materialul de urmarire penala trebuie
prezentat personal invinuitului sau inculpatului, cu care ocazie acesta urmind sa-si
precizeze apararile pe care le face sau sa prezinte noi declaratii. Numai atunci cind
prezenta invinuitului sau inculpatului nu poate fi asigurata ca urmare a culpei sale (este
disparut, se sustrage de la chemarea facuta), actul de urmarire respectiv nu mai are loc.
 DPP–pg–72

Atacarea, prin plingere, a actelor de urmarire penala pe care le considera nelegale si

netemeinice constituie un mijloc important pe care-l are invinuitul sau inculpatul de a-si
apara drepturile si interesele sale legitime (art. 275–278). Plingerea se adreseaza
organului care a efectuat actul, dar se rezolva de catre procurorul care supravegheaza
activitatea de urmarire penala.
Inculpatului i se recunosc si alte drepturi procesuale:
– in cazul in care procurorul a luat impotriva sa masura arestarii preventive, inculpatul
se poate plinge instantei de judecata, care are obligatia sa se pronunte de indata prin
hotarire motivata;
– dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sub control judiciar sau pe
cautiune (art. 5);
– dreptul de a cunoaste invinuirea pentru care s-a pus in miscare actiunea penala si de
a i se da explicatii cu privire la drepturile si obligatiile procesuale pe care le are (art.
237), de a i se aduce la cunostinta intotdeauna materialul de urmarire penala, inainte
de a fi trimis in judecata;
– in cazurile prevazute de lege devine obligatorie asistarea de catre aparator, sub
sanctiunea nulitatii absolute (art. 172, 197 al. 2 si 3).
|nvinuitul sau inculpatul are si obligatii procesuale, dintre care cele mai importante
sint:
– sa se prezinte personal la chemarea organelor de urmarire, sub sanctiunea efectuarii
actelor de urmarire in lipsa sa (art. 237, 256);
– sa se supuna masurilor de preventie (art. 143, 145, 148), masurilor asiguratorii (art.
163–167), masurilor procedurale de aducere (art. 183), perchezitiei (art. 100, 106),
examinarii corporale (art. 114);
– sa se supuna masurilor de inregistrare penala.
Din ansamblul drepturilor si indatoririlor procesuale ale invinuitului sau inculpatului
in cursul urmaririi penale rezulta ca el se apara impotriva unei activitati publice ce se
indreapta impotriva sa, deci ca este un subiect pasiv al exercitiului actiunii penale, dar
investit cu un puternic drept la aparare; in raport cu procurorul care efectueaza sau
supravegheaza urmarirea penala, invinuitul sau inculpatul se afla subordonat procesual
acestuia, caci procurorul are dreptul de decizie asupra punerii in miscare a actiunii
penale si a trimiterii in judecata, precum si asupra tuturor cererilor pe care i le-ar adresa
acesta; in conditiile unui stat de drept, deciziile procurorului pot fi atacate de catre
invinuit sau inculpat.
3) Drepturile si indatoririle procesuale ale inculpatului in faza de
judecata
|n cursul judecatii, impotriva inculpatului se exercita actiunea penala, care are ca
obiect dovedirea invinuirii si sustinerea vinovatiei inculpatului pentru a i se aplica
sanctiunile prevazute de legea penala. Ca subiect pasiv al exercitiului actiunii penale,
inculpatului trebuie sa i se asigure o astfel de pozitie procesuala incit sa dispuna de
plenitudinea drepturilor prin care poate infirma o invinuire neintemeiata sau atenua o
invinuire eronat mai grava. |ntrucit cel ce s-a facut vinovat de savirsirea unei infractiuni
trebuie sa fie condamnat potrivit legii penale, este necesar ca acestuia sa i se impuna si
indatoriri procesuale, care sa permita instantei sa desfasoare in bune conditii judecata si
sa pronunte o hotarire conforma legii si adevarului.
|n vederea realizarii scopului de mai sus, judecata este asezata pe principiile
publicitatii, contradictorialitatii si oralitatii, ceea ce implica egalitatea de mijloace
procesuale intre cel ce invinuieste si cel ce se apara. Disputa prin mijloace egale intre
Ministerul Public si partea vatamata, pe de o parte, si inculpat, pe de alta parte, creaza
cele mai bune conditii pentru instanta de judecata sa cunoasca realitatea faptelor,
probele si argumentele aduse in sustinerea si combaterea invinuirii, astfel ca hotarirea pe
care o pronunta sa fie legala si temeinica. De aceea, ca si Ministerul Public, in cursul
judecatii inculpatul se afla subordonat procesual numai instantei de judecata, aceasta
pronuntindu-se asupra tuturor cererilor si concluziilor formulate atit de invinuire –
Ministerul Public – cit si de aparare – inculpatul.
|n cursul judecatii, inculpatul se bucura de toate drepturile procesuale pe care i le
acorda legea in vederea realizarii dreptului sau la aparare. Principalul mijloc de aparare
 DPP–pg–73

consta in participarea inculpatului la desfasurarea sedintei de judecata, alaturi de

Ministerul Public si celelalte parti din proces, cu care ocazie isi poate formula, dovedi si
argumenta toate apararile in legatura cu invinuirea ce i se aduce. Participarea
inculpatului la desfasurarea judecatii este considerata esentiala pentru justa solutionare a
cauzei, ratiune pentru care sint instituite multiple garantii eficiente. Astfel, inculpatul
este chemat la judecata prin citatie, neindeplinirea procedurii de citare impiedicind
desfasurarea judecatii (art. 291), iar daca este detinut, chiar si in alta cauza, trebuie adus
la judecata (art. 314). Daca inculpatul este detinut sau minor, instanta nu poate proceda
la judecata in absenta sa, sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 314, 484, 197 al. 2 si 3),
cu exceptia cazurilor in care se dovedeste ca minorul se sustrage de la judecata. Daca
inculpatul este impiedicat sa se prezinte la judecata datorita unei imprejurari temeinice
de impiedicare, instanta este datoare sa amine judecata pina ce acesta se poate prezenta
(art. 379 pct. 2 lit. b).
Participarea inculpatului la judecata fiind un drept procesual, afara de cazurile
aratate anterior, cind este o obligatie procesuala, lipsa nemotivata a inculpatului nu
impiedica instanta sa procedeze la judecarea cauzei, considerindu-se ca acesta doreste sa
fie judecat in absenta sa; in acelasi mod este inlaturata orice incercare a inculpatului de a
paraliza desfasurarea judecatii prin sustragerea lui de la sedinta de judecata. |n practica
s-a constatat ca neprezentarea inculpatului la sedinta de judecata se datoreaza, in multe
cazuri, unor motive intemeiate de impiedicare, dar care nu au putut ajunge la cunostinta
instantei in timp util pentru a se amina judecata; ca remediu pentru asemenea situatii s-a
propus – avind in vedere importanta participarii inculpatului la judecata – de a se
institui, ca regula, participarea obligatorie a inculpatului la sedinta de judecata in prima
instanta, exceptia formind-o cazurile cind se dovedeste ca inculpatul se sustrage de la
judecata sau se afla in strainatate si nu poate fi extradat.
Pentru ca participarea inculpatului la judecata sa fie eficienta in realizarea apararii,
legea prevede pentru acesta numeroase drepturi procesuale, dintre care cele mai
importante sint:
– sa cunoasca dosarul cauzei, din primul moment al judecatii si in tot cursul
desfasurarii ei (art. 294), iar daca este detinut, sa i se comunice o copie dupa actul de
sesizare a instantei (art. 313);
– sa dea explicatii cu privire la invinuirea ce i se aduce (art. 323);
– sa ia parte, prin intrebari, la ascultarea celorlalti inculpati, a partilor, a martorilor
(art. 323 al. 2, 327);
– sa ceara administrarea de probe noi (art. 320);
– sa formuleze oral si in scris cereri cu privire la orice chestiune care il intereseaza
(recuzare, stramutare, revocarea masurilor procesuale luate impotriva sa) si sa ridice
exceptii (de necompetenta, de nulitate a unor acte procesuale), sa puna concluzii cu
privire la orice chestiune adusa in discutia instantei (art. 301);
– sa aiba ultimul cuvint asupra fondului cauzei (art. 340);
– in cazul in care este nemultumit de hotarirea pronuntata, poate folsi caile de atac
ordinare si, dupa raminerea definitiva a hotaririi, pe cele extraordinare;
– in tot cursul judecatii, inculpatul poate fi asistat de catre aparator, iar in anumite
cazuri (mai numeroase decit in cursul urmaririi penale) asistenta juridica a
inculpatului este obligatorie (art. 171).
Nerespectarea unora din drepturile procesuale ale inculpatului este sanctionata cu
nulitatea absoluta a hotaririi pronuntate (judecarea in lipsa atunci cind prezenta sa este
obligatorie, lipsa aparatorului in cazurile cind legea prevede obligativitatea asistentei
juridice); pentru incalcarea altor drepturi procesuale opereaza numai o nulitate relativa,
aceasta intervenind atunci cind s-a produs o vatamare ce nu poate fi inlaturata altfel.
|n cursul judecatii, inculpatul are si indatoriri procesuale:
– sa se prezinte personal la toate termenele de judecata (art. 291);
– sa se conformeze ordinii si solemnitatii sedintei de judecata (art. 298 al. 3);
– sa suporte masurile procesuale (arestare, sechestru – art. 136, 163), precum si
masurile de aducere silita (art. 183 al. 2), perchezitia corporala si domiciliara (art.
100), indepartarea din sala de sedinta in caz de atitudine turbulenta (art. 298 al. 4);
 DPP–pg–74

– drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna credinta si potrivit dispozitiilor

legale, altfel actele indeplinite vor fi anulate sau nu vor fi luate in considerare.
4) |ndatoririle si drepturile procesuale ale condamnatului
Dupa raminerea definitiva a hotaririi de condamnare, actiunea penala fiind stinsa
prin solutionarea ei, calitatea inculpatului de parte in proces inceteaza si acesta capata
calitatea de condamnat penal, cu indatoriri si drepturi procesuale in legatura cu
executarea condamnarii penale ce i s-a aplicat.
|n primul rind, condamnatul are indatorirea de a plati amenda la care a fost obligat,
de a executa pedeapsa inchisorii prin prezentarea la locul de executare sau de a se
supune arestarii in vederea incarcerarii sale.
Dar condamnatul are si drepturi procesuale, printre care si acelea de a cere
inlocuirea sau modificarea pedepsei aplicate, in cazurile prevazute de lege (art. 448,
449), aminarea si intreruperea executarii pedepsei inchisorii (art. 453, 455), esalonarea
in rate a platii amenzii (art. 425), liberarea conditionata (art. 450), de a introduce
contestatie la executare (art. 461), cerere de reabilitare judecatoreasca (art. 495) etc.
Deci, fara a fi parte in proces, condamnatul ramine un subiect procesual in cadrul
procedurilor judiciare care au ca obiect determinarea legala a condamnarii si executarii
ei. Cind este chemat la judecata intr-o asemenea procedura de executare, condamnatul
foloseste aceleasi procedee procesuale: participarea la judecata, cu dreptul de a prezenta
cereri, memorii, de a ridica exceptii, de a pune concluzii, de a folosi caile de atac, dar in
limitele obiectului procedurii de executare si cu unele restrictii fata de drepturile
inculpatului. Desi in art. 460, care reglementeaza procedura de urmat in cazurile
semnalate in mai sus, se face referire la “partile” din proces, incluzindu-l si pe
condamnat, in realitate notiunea de parte nu este luata in sensul strict al cuvintului, ca
subiect activ sau pasiv al actiunii penale, ci ca persoana care a fost parte in proces si este
chemata la dezbaterea referitoare la executarea condamnarii ce este pusa in discutie.
|n cazul in care, in urma exercitarii unei cai extraordinare de atac, este desfiintata
hotarirea definitiva de condamnare si se reia judecata, fie in prima instanta, fie intr-o
cale ordinara de atac, condamnatul redevine inculpat, parte in proces, si isi reia toate
drepturile procesuale acordate inculpatului, insa in limitele in care s-a dispus
rejudecarea.
I.9. Subiectii actiunii civile
§1. Subiectii activi ai actiunii civile
1) Partea civila
A. Calitatea de parte civila in procesul penal
Persoana vatamata prin infractiune care exercita actiunea civila in cadrul procesului
penal are calitatea de parte civila (art. 24 al. 2). |ntrucit actiunea civila are ca obiect
tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii responsabile civilmente (art. 14),
poate deveni parte civila numai persoana care are dreptul, potrivit legii civile, sa obtina
in justitie reparare pagubei cauzate prin infractiunea care formeaza obiectul procesului
penal. Ca urmare, calitatea de parte civila se determina de legea civila, cu
particularitatea ca paguba trebuie sa fie urmarea directa a infractiunii, fara a se interpune
vreun raport juridic (de exemplu dobindirea creantei izvorita din savirsirea infractiunii
prin cesionarea ei de catre persoana vatamata); prin dispozitie legala expresa, se poate
dobindi calitatea de parte civila in procesul penal, chiar daca paguba produsa nu este
urmarea directa a infractiunii supuse judecatii.
|n practica instantelor judecatoresti s-a considerat ca au vocatie sa devina parte civila
in procesul penal:
– persoanele fizice si juridice care au suferit o paguba directa in patrimoniul lor prin
savirsirea infractiunilor de delapidare, furt, tilharie, inselaciune, degradare,
distrugere, abuz si negiljenta in serviciu;
– persoanele fizice care au suferit o vatamare fizica in urma unei infractiuni de
violenta sau a unor accidente de circulatie, cu consecinte pagubitoare pentru
patrimoniul lor, decurgind din incapacitatea totala de munca sau incapacitate
partiala, cu reducerea retributiei, cheltuieli pentru ingrijirea medicala sau pentru
mentinerea potentialului de munca printr-un efort mai mare;
 DPP–pg–75

– persoanele fizice care, in urma decesului victimei, cauzat printr-o infractiune contra
vietii, au ramas fara intretinerea pe care o primeau de la victima ori au efectuat
cheltuieli personale pentru inmormintarea ei.
Toate problemele de drept privind existenta si intinderea raspunderii civile
delictualte sint examinate amanuntit in lucrarile de drept civil, care se refera si la
jurisprudenta in materie.
Atunci cind raspunderea civila decurge dintr-o dispozitie a unei legi speciale,
persoana indreptatita la despagubiri se poate constitui parte civila in procesul penal.
Astfel, in temeiul art. 188 al Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sanatatii populatiei, in
practica instantelor judecatoresti s-a statutat ca are calitatea de parte civila unitatea
sanitara unde a fost internata victima infractiunii, pentru recuperarea cheltuielilor
efectuate cu asistenta medicala acordata acesteia gratuit, deoarece raspunderea civila a
celui ce a produs vatamarea rezulta dintr-o dispozitie legala; aceasta raspundere civila se
poate realiza in cadrul procesului penal, prin obligarea la despagubiri a inculpatului si a
partii responsabile civilmente, cind legea prevede subrogarea unei persoane in drepturile
persoanei vatamate, aceasta se poate constitui parte civila (de exemplu o societate de
asigurari poate fi autorizata, prin lege, sa se subroge de drept in locul persoanei
vatamate, ca parte civila in procesul penal indreptat impotriva celui ce a savirsit
infractiunea cauzatoare de daune, daca a platit acesteia despagubirea pentru care fusese
asigurata.
Se pot constitui parte civila si mostenitorii persoanei vatamate; daca aceasta a
decedat dupa constituirea de parte civila, mostenitorii continua actiunea civila in locul
acesteia; daca persoana vatamata a decedat inainte de a exercita actiunea civila, aceasta
se poate exercita de mostenitori in nume propriu (jure hereditatis), ca urmasi ai
persoanei vatamate. Nu trebuie confundata constituirea de parte civila in calitatea de
mostenitori ai victimei cu constituirea de parte civila in nume propriu a persoanelor care
au fost prejudiciate in mod direct prin uciderea victimei, chiar daca sint mostenitori,
cum este cazul persoanelor care se aflau in intretinerea victimei si care au fost pagubite
de sumele alocate intretinerii lor.
Pentru ca persoana prejudiciata sa devina parte civila este necesara manifestarea sa
de vointa de a exercita actiunea civila. Cind persoana fizica este lipsita de capacitatea de
exercitiu sau are capcitate de exercitiu restrinsa, pentru a se constitui parte civila trebuie
sa fie reprezentata sau asistata in fata autoritatii judiciare, potrivit dispozitiilor legii
civile. Daca paguba a fost cauzata unei unitati care nu are personalitate juridica, calitatea
de parte civila o poate avea persoana juridica de care depinde acea unitate.
Persoana vatamata isi manifesta vointa de a exercita actiunea civila prin declaratia
orala, consemnata intr-un document procedural, sau prin cererea scrisa de constituire de
parte civila (art. 15, 76). Declaratia nu are caracter formal, astfel incit este considerata
valabila constituirea de parte civila daca din actele dosarului reiese neechivoc ca aceasta
si-a exprimat vointa de a obtine repararea pagubei produse prin infractiune, chiar daca
nu a indicat de la inceput intinderea pagubei sau cuantumul despagubirilor pretinse.
Persoana vatamata se poate constitui parte civila in tot cursul urmaririi penale, iar in
fata primei instante pina in momentul citirii actului de sesizare a instantei (art. 76 al. 2).
Pentru a inlesni exercitarea acestui drept, organul judiciar are obligatia de a chema in
fata sa persoana vatamata, aratindu-i ca se poate constitui parte civila si pina in ce
moment poate proceda in acest sens. Daca s-a respectat aceasta prevedere a legii, iar
persoana vatamata nu si-a manifestat vointa de a se constitui parte civila in termen,
instanta de judecata poate refuza participarea partii civile in proces, afara de cazul in
care inculpatul nu ridica obiectii privind depasirea termenului de constituire de parte
civila. |ntrucit, in cauzele in care paguba s-a produs proprietatii publice sau persoanelor
lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa, actiunea civila se porneste si
se exercita si din oficiu, instanta de judecata fiind obligata sa se pronunte si asupra
repararii pagubei, in cazurile de mai sus nu se poate refuza o constituire de parte civila
pe motiv ca a intervenit dupa citirea actului de sesizare a instantei, participarea partii
civile fiind admisibila la judecata in prima instanta, actele indeplinite raminind valbile.
Avind un drept de dispozitie asupra actiunii civile, partea civila poate renunta la
calitatea procesuala pe care a capatat-o, facind, personal sau prin procuroator special, o
 DPP–pg–76

declaratie expresa si neechivoca in acest sens autoritatii judiciare in fata careia se

desfasoara procesul penal. Persoanele lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate
restrinsa, precum si persoanele juridice care au bunuri proprietate publica, nu pot
renunta decit sub controlul instantei la calitatea de parte civila, deoarece instanta este
obligata sa le acorde reparatii civile chiar daca nu s-au constituit parte civila, astfel incit
o astfel de renuntare nu are nici un efect asupra solutiei ce urmeaza a se pronunta asupra
actiunii civile.
Odata exercitata in fata instantei de judecata, actiunea civila trebuie solutionata chiar
in lipsa partii civile.
B. Drepturile si obligatiile procesuale ale partii civile
Prin constituirea de parte civila se pune in miscare actiunea civila; ca urmare, partea
civila devine subiect activ al exercitiului actiunii civile, calitate care ii da dreptul sa o
exercite in cadrul procesului penal, alaturata actiunii penale, in vederea obtinerii unei
reparatii juste a pagubei pe care a suferit-o prin infractiunea supusa judecatii. Pentru a
asigura partii civile pozitia procesuala a unei exercitari depline a actiunii civile, Codul
de procedura penala o considera parte in proces, dar, avind o actiune eventuala si
accesorie fata de actiunea penala, este o parte eventuala si secundara; este o parte
eventuala, intrucit nu orice infractiune produce si un prejudiciu, iar in cazul in care s-a
produs totusi un prejudiciu, persoana vatamata are facultatea de a nu cere despagubiri in
cadrul procesului penal; este o parte secundara, caci activitatea se desfasoara numai in
legatura cu actiunea civila, obiectiv secundar fata de obiectivul principal care consta in
tragerea la raspundere penala a inculpatului.
Partea civila indeplineste functia procesuala de sustinere a pretentilor civile
decurgind din pagubele provocate prin infractiune. Aceasta functie, similara cu functia
de invinuire in latura penala, consta din activitatea de promovare si exercitare a actiunii
civile, ceea ce inseamna formularea cererii de reparatii civile impotriva inculpatului si,
eventual, a persoanei responsabile civilmente, dovedirea existentei si intinderii
pagubelor suferite, sustinerea in fata instantei de judecata a admiterii pretentiilor
formulate si dovedite, exercitarea cailor de atac.
|n vederea realizarii functiei procesuale pe care o indeplineste, partea civila are
dreptul sa participe in proces, atit in faza de urmarire penala, cit si in cea de judecata,
dar numai in legatura cu actiunea civila (art. 301 al. 3, art. 362 lit. d); ca urmare, partea
civila are dreptul sa ia parte la efectuarea actelor de urmarire la care este chemata
(ascultare, confruntare, cercetare la fata locului, perchezitii, reconstituiri, pregatirea
efectuarii expertizelor etc.), sa se plinga in fata actelor de urmarire nelegale si
netemeinice care o afecteaza, sa faca cereri si sa prezinte memorii; in cursul judecatii,
participind la sedinta de judecata, partea civila poate formula cereri, ridica exceptii, lua
parte la interogarea inculpatilor si a martorilor, la administrarea altor probe, poate cere
probe noi si sa se opuna admiterii probelor neconcludente solicitate de inculpat, pune
concluzii cu privire la orice problema ce se ridica in legatura cu actiunea civila, inclusiv
cu privire la legalitatea si temeinicia actiunii civile pe care o exercita; partea civila poate
exercita caile de atac acordate partilor, in limitele si conditiile prevazute de lege, ele
devoluind numai latura civila a cauzei. Obligatiile procesuale ale partii civile au in
vedere respectarea limitelor in care poate actiona, a ordinii si solemnitatii desfasurarii
procesului penal, efectuarea actelor procesuale si procedurale cu buna credinta si in
conditiile prevazute de lege.
Partea civila poate cumula si calitatea de parte vatamata in proces, atunci cind
participarea acesteia este admisa de lege, caz in care aceasta persoana fizica exercita atit
actiunea penala, cit si actiunea civila, activitatea sa desfasurindu-se in ambele laturi ale
procesului penal (art. 15 al. 3), folosind mijloacele procesuale pentru obtinerea
condamnarii penale a inculpatului, dar si a obligarii lui si a partii responsabile
civilmente la reparatii civile.
2) Alti subiecti activi ai actiunii civile
A. Ministerul Public
Potrivit art. 18, Ministerul Public poate sustine in fata instantei de judecata actiunea
civila pornita de persoana vatamata, devenind astfel un subiect activ si al exercitiului
actiunii civile, alaturi de partea civila; daca persoana vatamata, dupa ce s -a constituit
 DPP–pg–77

parte civila, nu mai ia parte la judecata, exercitarea actiunii civile revine Ministerului
Public, care o sustine in locul partii civile.
|n cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din unitatile prevazute in art.
145 Cod penal sau persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu ori cu capacitate
restrinsa, chiar daca persoana vatamata nu s-a constituit parte civila, Ministerul Public
este obligat sa sustina interesele civile ale acesteia, devenind astfel subiect activ
principal alactiunii civile, pornind si exercitind din oficiu aceasta actiune. |n exercitarea
actiunii civile Ministerul Public se serveste de aceleasi mijloace procesuale care stau la
dispozitia partii civile.
B. Instanta de judecata
|n baza art. 17, in cazul in care paguba s-a produs proprietatii uneia din unitatile
prevazute la art. 145 Cod penal sau a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
capcitate restrinsa, actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu, in sensul ca
instanta de judecata este obligata sa ceara persoanei vatamate, care se incadreaza in
categoriile aratate, sa prezinte situatia cu privire la intinderea pagubei si actele din care
rezulta aceasta, ceea ce inseamna o pornire a actiunii civile si, prin dovezile cerute, o
exercitare a ei; aceasta exercitare din oficiu a actiunii civile pune in vedere persoanei
vatamate sa se prezinte la judecata si sa-si sustina interesele ca parte civila.
|n cazurile de mai sus, daca persoana vatamata nu se constituie parte civila, la
chemarea ce i s-a facut, instanta de judecata este obligata sa se pronunte din oficiu
asupra repararii pagubei. Exceptia de la regula separatiei functiei procesuale de judecare
si solutionare a cauzei de cea de sustinere a pretentiilor civile se explica prin necesitatea
apararii proprietatii unor unitati publice si a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu
sau cu capacitate restrinsa fata de cei care, din neglijenta sau rea credinta, nu intervin in
procesul penal pentru repararea pagubelor produse prin infractiune.
§2. Subiecti pasivi ai actiunii civile
1) Inculpatul
Actiunea civila constind din tragerea la raspundere penala a inculpatului, precum si
a partii responsabile civilmente (art. 14 al. 1), subiectul pasiv principal al actiunii civile
il constituie inculpatul. Este un subiect pasiv principal deoarece, pe de o parte, celui care
a savirsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii ii revine obligatia de a suporta
reparatiile civile, iar pe de alta parte, fara o actiune penala exercitata impotriva unui
inculpat nu se poate exercita in procesul penal o actiune civila impotriva partii
responsabile civilmente.
Cind impotriva inculpatului se exercita o actiune civila, inculpatul devine parte si in
aceasta actiune, caz in care exercita functia de aparare impotriva unor pretentii civile
neintemeiate sau mai mari decit cele reale. Drepturile procesuale acordate inculpatului
in cadrul actiunii penale pot fi folosite si in cadrul actiunii civile, de regula concomitent,
asigurindu-se astfel apararea atit in legatura cu invinuirea penala, cit si cu pretentiile
civile. Chestiunile discutate cu ocazia examinarii pozitiei inculpatului ca subiect pasiv al
actiunii penale se aplica si in legatura cu pozitia sa ca subiect pasiv al actiunii civile,
bineinteles, adaptate la caracteristicile actiunii civile.
Pentru a sta in proces in cadrul actiunii civile si a-si exercita dreptul la aparare,
inculpatul cu capacitate de exercitiu restrinsa nu este obligat sa fie asistat potrivit legii
civile, dar este obligatorie asistenta din partea unui aparator.
2) Partea responsabila civilmente
A. Calitatea de parte responsabila civilmente in procesul penal
Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru
pagubele provocate prin fapta inculpatului are calitatea de parte responsabila civilmente
(art. 23 al. 2).
Au vocatia de a fi chemate in calitate de parte responsabila civilmente urmatoarele
persoane prevazute de Codul civil:
– parintii – pentru pagubele provocate de copiii lor minori;
– institutorii si meseriasii – pentru pagubele produse de elevii si ucenicii aflati sub
supravegherea lor;
 DPP–pg–78

– comitentii – pentru pagubele produse de prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat

(art. 1000 Cod civil);
– locatarul principal fata de proprietar – pentru incendiul cauzat de sublocatar (art.
1435 Cod civil);
– persoanele prevazute in legi speciale:
– sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au sporit prin
insusirea de catre celalalt sot a unor bunuri din proprietatea publica (art. 32 lit. d
Codul familiei);
– persoanele care au gospodarit impreuna cu inculpatul sau au avut raporturi
strinse cu el, daca s-a constatat ca au tras foloase de pe urma infractiunii (art. 15
din Decretul nr. 221/1960);
– persoanele care raspund din punct de vedere civil, solidar sau subsidiar, pentru
pagubele aduse de inculpati in gestiunea lor (art. 10, 28, 30, 34 din Legea nr.
22/1969 privind angajarea, gestionarea, constituirea de garantii si raspunderea in
legatura cu gestionarea bunurilor).
Conditiile si limitele in care intervine raspunderea civila a acestor persoane,
prevazute de Codul civil sau de legile speciale, sint reglementate de aceste legi, iar
analiza lor teoretica si practica este cuprinsa in tratate, manuale si lucrari de drept civil si
dreptul muncii.
Caracteristica raspunderii persoanelor responsabile civilmente fiind raspunderea
pentru paguba produsa prin fapta inculpatului, in practica judiciara s-a respins
introducerea in procesul penal, ca parte responsabila civilmente, a persoanelor care au o
culpa personala in producerea pagubei, contribuind la savirsirea infractiunii, dar care, in
temeiul unor cauze de inlaturare a raspunderii penale, nu au fost trimise in judecata
alaturi de inculpat. Pentru a obtine, in cadrul procesului penal, rezolvarea tuturor
raporturilor de drept civil izvorite dintr-o fapta penala, savirsita de mai multe persoane,
in literatura de specialitate s-a propus extinderea continutului notiunii de parte
responsabila civilmente, incluzindu-se si persoanele care raspund “impreuna” cu
inculpatul pentru paguba cauzata de acesta; in acest mod ar putea fi chemate ca parti
responsabile civilmente si persoanele care au avut o contributie la producerea pagubei,
prin fapta lor proprie, desi nu au fost trimise in judecata penala, cum ar fi tainuitorul
ruda apropiata cu inculpatul, care a beneficiat de imunitate (art. 221 Cod penal),
complicele care a beneficiat de amnistie, paznicul care nu si-a indeplinit sarcina in mod
constiincios, persoana care a contribuit la producerea unui accident de circulatie, dar
netrimisa in judecata etc.
Continutul notiunii de parte responsabila civilmente a fost extins in Codul de
procedura penala din 1968 fata de Codul anterior, care admitea in aceasta calitate numai
persoanele care raspund pentru inculpat de daunele cauzate prin infractiune; extinderea
era justificata pentru a include intre persoanele ce au vocatie de a deveni parti
responsabile civilmente si acele persoane care nu raspund pentru inculpat, dar care,
potrivit unor dispozitii legale, sint obligate sa acopere paguba cauzata prin fapta ilicita a
inculpatului, asa cum erau persoanele prevazute in art. 15 din Decretul nr. 221/1960 si
art. 32 lit. d Codul familiei, care doar profitasera de sustragerile facute de inculpat. |n
noua formulare a notiunii de parte responsabila civilmente se asigura introducerea in
proces a persoanelor aratate mai sus, caci paguba s-a produs prin fapta inculpatului, si
nu a partii responsabile civilmente. Extinderea si mai mult a continutului notiunii de
parte responsabila civilmente, incluzind si ceea ce se propune “orice persoana chemata
sa raspunda potrivit legii civile”, nu mai este justificata, caci ar impune modificarea
structurii procesului penal, care nu poate avea in vedere decit o actiune civila care
izvoraste din aceeasi fapta ilicita a inculpatului; or, daca ar fi chemata ca parte
responsabila civilmente o persoana pentru a carei fapta proprie nu s-a pus in miscare
actiunea penala, ar insemna sa se exercite o actiune civila de sine statatoare, a carei
origine nu se mai afla in fapta pentru care inculpatul este judecat, ci in fapta cauzatoare
de paguba savirsita de alta persoana; prin aceasta schimbare s-ar complica latura civila a
procesului penal in dauna laturii penale. De altfel, in cazurile de la care s-a pornit
propunerea citata anterior, practica a statuat ca inculpatul trebuie sa raspunda civil
 DPP–pg–79

pentru intreaga paguba cauzata prin fapta sa, chiar daca la producerea ei au contribuit si
alte persoane netrimise in judecata penala.
Are vocatia de a deveni parte responsabila civilmente o persoana fizica (parintele
pentru minor, invatatorul pentru elev) sau o persoana juridica (comitentul pentru
prepus). Participarea sa in proces fiind in latura civila, este necesar ca partea
responsabila civilmente, persoana fizica, sa aiba capcitatea de exercitiu, iar institutia,
societatea sa aiba personalitate juridica, in conditiile legii civile.
Participarea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente se realizeaza prin
introducerea sa in cauza sau prin interventia sa voluntara.
Introducerea in procesul penal a partii responsabile civilmente se dispune, la cererea
partii civile, de autoritatea judiciara in fata careia se afla cauza penala, in tot cursul
urmaririi penale, iar in cursul judecatii in prima instanta numai pina la citirea actului de
sesizare. Nerespectarea acestui termen este de natura sa impiedice desfasurarea normala
a judecatii, caci ar insemna ca cercetarea judecatoreasca sa se desfasoare fara ca partea
responsabila civilmente sa fie introdusa in proces si sa ia parte la judecata; intrucit
termenul este prevazut in special pentru apararea intereselor partii responsabile
civilmente de a lua parte la proces, daca aceasta parte nu se opune de a fi introdusa in
cauza si dupa citirea actului de sesizare a instantei (deci dupa inceperea cercetarii
judecatoresti), introducerea in cauza devine valabila. |n cazul in care actiunea civila se
exercita si din oficiu, introducerea in cauza a partii responsabile civilmente se dispune
din propria initiativa a instantei de judecata, insa respectindu-se termenul de introducere,
caci altfel ar fi prejudiciata partea responsabila civilmente prin administrarea de probe in
lipsa sa. Daca, insa, prin casare, judecata cauzei se reia la prima instanta, poate fi
introdusa din oficiu partea responsabila civilmente inainte de inceperea cercetarii
judecatoresti.
Persoana responsabila civilmente poate deveni parte in proces si prin interventia sa
voluntara, daca nu a fost introdusa in cauza la cererea partii civile sau din oficiu; ea are
interes de a interveni in proces pentru a apara interesele civile ale inculpatului si ale sale
proprii, care ar putea fi afectate in absenta sa. Interventia voluntara poate avea loc in tot
cursul urmaririi penale si al judecatii in prima instanta, dar pina la terminarea cercetarii
judecatoresti, luindu-se procedura din stadiul in care se afla in momentul interventiei,
fara o refacere obligatorie a actelor de judecata anterioare.
B. Drepturile si obligatiile procesuale ale partii responsabile
civilmente
Fiind un subiect pasiv secundar al procesului penal, parte numai in actiunea civila
accesorie celei penale, partea responsabila civilmente participa la proces numai in latura
civila, aparindu-si interesele sale legitime in legatura cu raspunderea sa civila. |n primul
rind, partea responsabila civilmente are interese comune cu ale inculpatului, deoarece
exonerarea de raspundere a acestuia sau respingerea in parte a pretentiilor partii civile
profita si partii responsabile civilmente; ca urmare, apararea sa se va axa pe inexistenta
faptei si pe nevinovatia inculpatului, ceea ce implica aparari comune si in legatura cu
latura penala a cauzei, dar care formeaza si temeiul raspunderii civile a inculpatului; de
asemenea, va actiona pentru a dovedi inexistenta pagubei sau intinderea sa mai mica,
activitate caracteristica laturii civile.
|nsa partea responsabila civilmente are si aparari proprii, care se refera la
indeplinirea conditiilor prevazute de legea civila pentru a interveni raspunderea sa civila,
deoarece ea poate fi aparata de raspundere civila chiar daca inculpatul este supus unei
astfel de raspunderi; de exemplu comitentul poate dovedi ca prepusul sau nu a cauzat
paguba in functia care i s-a incredintat. De aceea, partea responsabila civilmente are o
pozitie procesuala autonoma fata de inculpat, actionind si alaturi, dar si distinct de
acesta, aparindu-si propriile sale interese legitime. Aceasta pozitie permite partii
responsabile civilmente sa administreze probe in legatura cu producerea pagubei de
catre inculpat si atunci cind acesta nu cere astfel de probe sau se opune administrarii lor,
sa nu fie de acord cu o tranzactie incheiata de inculpat in legatura cu intinderea
pagubelor, poate sa exercite o cale de atac in conditiile in care inculpatul nu intelege sa
o exercite.
 DPP–pg–80

Partii responsabile civilmente i se acorda, in temeiul principiului parificarii, aceleasi

drepturi ca si inculpatului in cadrul laturii civile a cauzei. Ca subiect pasiv al actiunii
civile, partea responsabila civilmente va actiona, de regula, prin mijloace procesuale
recunoscute partilor din proces, in scopul infirmarii raspunderii civile a inculpatului si,
daca este cazul, a raspunderii sale civile, iar in subsidiar pentru restringerea raspunderii
sale civile in conditiile legii. Parificarea drepturilor procesuale ale partii responsabile
civilmente cu cele ale inculpatului, in latura ciivla a cauzei, permite ca apararea
inculpatului in aceasta latura sa profite partii responsabile civilmente si invers, ceea ce
consfinteste formarea unui grup procesual de parti cu interese comune.
Daca partea civila isi retrage constituirea de parte civila, renuntind sa mai exercite
actiunea civila in procesul penal, inceteaza si calitatea de parte responsabila civilmente,
fara posibilitatea de opunere din partea acesteia, caci fara exercitarea unei actiuni civile
nu poate exista nici parte responsabila civilmente; atunci cind actiunea civila se poate
exercita si din oficiu, renuntarea partii civile la constituirea de parte civila nu face sa
inceteze calitatea de parte responsabila civilmente, deoarece instanta poate dispune din
oficiu obligarea acesteia la reparatii civile. Decesul partii responsabile civilmente nu
face sa inceteze exercitiul actiunii civile, care se poate indrepta impotriva mostenitorilor;
de asemenea, in caz de reorganizare a persoanei juridice partea responsabila civilmente,
se poate introduce in cauza persoana juridica succesoare in drepturi, iar in caz de
desfiintare sau de dizolvare se introduc in cauza lichidatorii (art. 21 al. 2).
I.10. Alti subiecti ai procesului penal, implicati in exercitiul
actiunii penale si al actiunii civile
§1. Aparatorul
1) Calitatea de aparator in procesul penal
Inculpatul fiind, de regula, o persoana fara pregatire juridica si, de cele mai multe
ori, fara pregatire scolara superioara, pentru a-l situa pe o pozitie procesuala egala cu
reprezentantul Ministerului Public, magistrat, s-a simtit nevoia sa i se asigure o asistenta
juridica din partea unui profesionist al dreptului, care a primit denumirea de aparator. |n
conformitate cu Actele Internationale cu privire la Drepturile Omului, s-a inscris in
Constitutie (art. 24) prevederea ca dreptul de aparare este garantat, iar in Codul de
procedura penala (art. 171) prevederea potrivit careia invinuitul sau inculpatul are
dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele
judiciare sint obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept.
Initial, functia de aparare exercitata de aparator era strins legata de inculpat, partea
din proces impotriva careia se exercita atit actiunea penala, cit si actiunea civila. |n acest
sens, in art 78–80 ale Codului de procedura penala din 1936 erau reglementate drepturile
procesuale ale aparatorului inculpatului, iar in Constitutiile din 1948 si 1952 se facea
referire la dreptul la aparare al inculpatului. Extinderea functiei de aparare si la celelalte
parti a fost initiata prin art. 31 al. 3 al Constitutiei din 1965, confirmata apoi prin art.
173 al Codului de procedura penala din 1968, in care se recunosc drepturi procesuale
pentru aparatorul partii vatamate, partii civile si partii responsabile civilmente, fiind
astfel recunoscuta asistenta juridica pentru toate partile din proces. Aceasta conceptie a
fost consacrata si prin dispozitiile art. 24 al Constitutia României din 1991, in care se
consfinteste dreptul tuturor partilor din proces de a fi asistate de avocat.
Aparatorul este persoana care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta
juridica uneia din parti. Desi asistenta juridica din partea unui aparator se poate acorda
oricarei parti, dispozitiile constitutionale (art. 23 al. 5) si cele ale Codului de procedura
penala (art. 171) au in vedere in primul rind asistenta juridica a invinuitului si
inculpatului.
|n ce priveste persoana care acorda asistenta juridica, exista o diferenta de
terminologie intre dispozitiile constitutionale si cele ale Codului de procedura penala.
Astfel, in art. 23 si 24 din Constitutie se prevede ca asistenta juridica se acorda de
“avocat”, iar in Codul de procedura penala (art. 171 si 173) este reglementata asistenta
juridica acordata de “aparator”. Se pune firesc intrebarea daca notiunea de “aparator” se
suprapune aceleia de “avocat”.
 DPP–pg–81

Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat si a

statutului profesiei de avocat, avocatul este persoana care a devenit membru al unui
barou de avocati. Poate deveni avocat cetateanul rom#n, avind exercitiul drepturilor
civile si politice, care este licentiat in drept sau doctor in drept si nu se gaseste in
vreunul din cazurile de nedemnitate si incompatibilitate prevazute de lege, daca a
obtinut, pe baza unui examen, dreptul de primire in profesie si a fost inscris intr-unul din
barourile de avocati. |n primii doi ani, avocatul stagiar se pregateste in profesie si, dupa
absolvirea examenului de libera practica, devine avocat definitiv. Pot fi primiti in
profesia de avocat si cu scutire de examen acei care au activat cel putin patru ani ca
judecator, procuror sau notar. Activitatea avocatului se realizeaza prin consultatii si
cereri cu caracter juridic, asistenta si reprezentarea juridica in fata organelor de
jurisdictie, de urmarire penala si de notariat, in procese penale, civile, comerciale, de
contencios administrativ etc.
Aparatorul este persoana care, potrivit art. 171 si 173, acorda asistenta juridica
invinuitului, inculpatului si celorlalte parti din proces. Aparatorul este, de regula, un
avocat, caci acesta are dreptul de a acorda asistenta si reprezentare juridica oricarei
persoane care apeleaza la serviciile sale, inclusiv in procesul penal. Sint cazuri pentru
care legea prevede posibilitatea ca asistenta juridica sa fie acordata si de persoane care
nu sint avocati15.
Dispozitiile art. 23 al. 5 din Constitutie, prin care se face referire la dreptul partilor
de a fi asistate de avocati, si nu de aparatori, se explica prin dorinta legii noastre
fundamentale de a se asigura o asistenta juridica de cit mai buna calitate; ca urmare,
fiind inscrisa in Constitutie, printr-o lege organica sau ordinara nu se poate inlatura sau
restringe dreptul partilor de a apela la serviciile unui avocat pentru a le acorda asistenta
juridica. Aceasta garantie constitutionala are in vedere, in primul rind, interesele partii
careia i se asigura dreptul la aparare, dar si interesele societatii de a se realiza o justitie
corecta in cauzele penale, deoarece avocatul, incluzind si consilierul juridic, au
pregatirea profesionala de a acorda asistenta juridica de buna calitate si, totodata,
supunindu-se in activitatea lor Constitutiei, legii, statutului profesiei si regulilor eticii
profesionale (art. 1 din Statut), asaza pe avocat ca un colaborator corect al autoritatii
judecatoresti, indeplinind o misiune sociala, pusa in slujba adevarului si justitiei (art. 4
din Statut).
Deci, cind Codul de procedura penala se refera la aparator, trebuie sa se inteleaga ca
are in vedere in prinmul rind avocatul ales sau numit din oficiu pentru a da asistenta
juridica unei parti din proces, in special invinuitului sau inculpatului, iar in secundar
acea persoana care, potrivit legii, poate da asistenta juridica in cazurile determinate de
lege.
Prin reglementarea calitatii procesuale de “aparator” si a actului procesual de
“asistenta juridica” si de “reprezentare”, Codul de procedura penala face deosebire intre
apararea facuta personal de partile din proces, denumita si “autoaparare” sau “aparare
materiala“, si asistenta juridica acordata de aparator, un profesionist al dreptului,
denumita si “aparare formala” sau “aparare tehnica”.
Codul de procedura penala face distinctie si intre asistenta juridica si reprezentare;
prin asistenta juridica trebuie sa se inteleaga acordarea de consultatii, formularea de
cereri cu caracter juridic, asistarea partilor in cursul desfasurarii procesului penal si
exercitarea drepturilor acestora in prezenta partii careia i se da asistenta; reprezentarea
consta in exercitarea acelorasi drepturi, dar in absenta partii de la urmarire sau de la
judecata, in temeiul unui mandat de reprezentare care i s-a dat unei persoane de catre
partea din proces; mandatul de reprezentare i se da, de regula, unui avocat. Desi
mijloacele de aparare folosite sint aceleasi, deosebirea consta in restringerea unor

15
De exemplu, potrivit art. 87 L.O.J., magistra]ii au dreptul s` pledeze cauzele personale, ale
p`rin]ilor, so]ilor [i copiilor lor; pentru persoanele juridice care sint p`r]i civile sau p`r]i
responsabile civilmente, asisten]a juridic` se acord` [i de juri[tii incadra]i in oficiile juridice ale
acestor unit`]i care, f`r` a fi avoca]i, func]ioneaz` in temeiul legii ca jurisconsul]i sau consilieri
juridici. |n Codul de procedur` penal` al Republicii Moldova se prevede (art. 43) c` pot participa
ca ap`r`tori [i alte persoane care sint licen]iate in drept, dac` au incuviin]area organului judiciar.
 DPP–pg–82

drepturi ale reprezentantului si limitarea cazurilor de reprezentare a invinuitului si

inculpatului.
2) Asistenta juridica facultativa si asistenta juridica obligatorie
Legea asigura libertatea de alegere a avocatului, partea din proces care doreste sa fie
asistata de un avocat are dreptul sa se adreseze avocatului pe care -l considera cel mai
potrivit pentru apararea drepturilor si intereselor sale. |ntrucit profesia de avocat se
exercita in cabinete individuale, in cabinete asociate sau in societati civile profesionale,
partea care doreste sa angajeze un avocat trebuie sa accepte aceste modalitati, cu toate
consecintele pe care le prevede legea16. Dreptul avocatului de a asista si de a reprezenta
o parte din proces se naste din contractul de asistenta juridica, incheiat in forma scrisa
intre avocat si justitiabil sau mandatarul sau. |n baza contractului de asistenta juridica, in
care se prevede intinderea puterilor conferite avocatului, se emite o imputernicire
avocatiala cu care avocatul se legitimeaza in fata organelor de urmarire penala si a
instantei judecatoresti. Pentru activitatea sa avocatiala, avocatul are dreptul la onorariu,
fixat prin contractul de asistenta juridica, si la acoperirea tuturor cheltuielilor facute in
interesul clientului sau (art. 27 din Legea nr. 51/995).
Asistenta juridica acordata in urma solicitarii partii din proces poarta denumirea de
asistenta juridica facultativa, iar avocatul devine aparator ales. Asistenta juridica
facultativa prin aparator ales prezinta avantaje indiscutabile deoarece, de principiu, se
acorda de cei mai buni avocati, alesi personal de partile din proces, fiind convinse ca
asistenta va fi de cea mai buna calitate, la nivelul onorariului platit; ea stimuleaza
concurenta dintre avocati pentru pregatirea lor profesionala cit mai inalta si pentru
depunerea unei asistente juridice constiincioase si eficiente in fiecare cauza penala.
|nsa asistenta juridica facultativa prezinta si dezavantajul ca nu toate persoanele care
au nevoie de asistenta juridica pot apela, in raport de posibilitatile lor materiale, la cei
mai buni avocati, sau chiar nu pot plati nici onorarii modeste pentru a-si alege un avocat.
Pentru corectarea acestei situatii, legea prevede ca decanul baroului poate aproba
acordarea de asistenta juridica gratuita; in aceste cazuri, avocatul nu mai este ales, ci
desemnat din oficiu, dar gratuit. Asistenta juridica facultativa din oficiu se
caracterizeaza prin aceea ca se acorda gratuit in acele cauze in care asistenta juridica nu
este obligatorie, dar partea se gaseste in imposibilitate vadita de a plati onorariul de
avocat (art. 63 din Legea nr. 51/1995).
Dreptul de aparare fiind un drept fundamental al cetateanului, procesul penal
modern asigura realizarea acestui drept prin acordarea asistentei juridice in mod
obligatoriu in acele cauze in care, datorita fie situatiei personale, fie gravitatii pedepsei
ce poate fi aplicata, este necesar sa intervina asistenta din partea unui profesionist al
dreptului, care sa apere interesele legitime ale partii.
Asistenta juridica obligatorie este consacrata in toate legislatiile moderne, in sensul
ca, in anumite situatii, procesul penal nu poate avea loc daca nu se acorda asistenta
juridica de catre un aparator ales sau numit din oficiu. |n cazul in care partea nu si-a ales
un aparator, organul judiciar este obligat sa solicite, iar baroul de avocati este obligat sa
asigure asistenta juridica prin numirea unui avocat ca aparator din oficiu; in acest scop,
barourile de avocati organizeaza un serviciu de asistenta judiciara, la sediul tuturor
instantelor de judecata din judet, care asigura asistenta juridica obligatorie, procedind
totodata la obtinerea platii onorariilor de la Ministerul Justitiei. Partea care nu este
multumita cu avocatul care a fost numit din oficiu poate sa-si angajeze un avocat ales,
caz in care activitatea avocatului din oficiu inceteaza.
|n ce priveste cazurile in care asistenta juridica este obligatorie, acestea variaza de la
o legislatie la alta si chiar in cadrul aceleiasi legislatii se produc schimbari ale acestor
cazuri. Astfel, fata de cazurile de asistenta juridica obligatorie prevazute in Codul
anterior, |n Codul de procedura penala din 1968 s-au introdus noi cazuri, care au fost
apoi sporite prin modificarea adusa acestui Cod prin Legea nr. 32/1990. Cele mai multe
din aceste cazuri de asistenta juridica obligatorie se refera la invinuit si inculpat,

16
de exemplu, dac` se adreseaz` societ`]ii civile profesionale, compus` din mai mul]i avoca]i,
de specialit`]i diferite, desemnarea avocatului care va prelua cauza p`r]ii se face de conducerea
societ`]ii, f`r` a se cere op]iunea p`r]ii (art. 22 din Statut)
 DPP–pg–83

deoarece acesta are cea mai mare nevoie de asistenta juridica din partea unui
profesionist in combaterea invinuirii si a pretentiilor civile. Unele din aceste cazuri se
aplica in tot cursul procesului penal, altele numai in cursul judecatii, cind apararea
trebuie asigurata in cele mai bune conditii.
A. Asistenta juridica obligatorie in tot cursul procesului penal
|n tot cursul procesului penal, asistenta juridica a invinuitului si inculpatului este
obligatorie atunci cind acesta este minor, militar in termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de invatamint, internat intr-o scoala
speciala de reeducare si munca ori cind este arestat, chiar in alta cauza (art. 171 al.2).
Pentru invinuitul sau inculpatul minor, asistenta juridica este obligatorie numai in
perioada minoritatii, cind se considera ca nu se poate apara singur; invinuitului sau
inculpatului minor la data savirsirii infractiunii, dar devenit major la data inceperii
urmaririi penale nu i se mai asigura asistenta juridica obligatorie; pentru invinuitul sau
inculpatul minor la data inceperii urmaririi penale, asistenta juridica obligatorie
inceteaza la data majoratului. |n cursul judecatii, insa, se aplica dispozitiile art. 483 al. 2
si 3, in sensul ca asistenta juridica ramine obligatorie daca la data sesizarii instantei
inculpatul era minor, chiar daca ulterior a implinit 18 ani; daca la data sesizarii instantei
intr-o cale de atac – ordinara sau extraordinara – inculpatul a devenit major, asistenta
juridica nu mai este obligatorie; explicatia acestei derogari consta in necesitatea de a se
mentine asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii, faza procesuala in care minorul
abia ajuns la majorat are nevoie de asistenta unui avocat.
Calitatile de militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al
unei institutii militare de invatamint sint dobindite, de regula, de la data prezentarii la
unitate a celui incorporat, concentrat, admis in unitatea de invatamint si pina la data cind
a primit documentul de lasare la vatra, a terminat scoala sau a fost exclus din ea.
Asistenta juridica devine obligatorie din momentul in care invinuitul sau inculpatul se
afla in una din aceste situatii si pina la incetarea ei. |n redactarea initiala a Codului de
procedura penala era prevazuta, printre cazurile de asistenta juridica obligatorie, numai
calitatea de militar in termen; prin Legea nr. 32/1990 de modificare a Codului de
procedura penala s-au inscris si celelalte situatii similare militarului in termen, care
impun acordarea unei asistente juridice obligatorii.
Ca masura educativa aplicabila infractorilor care la data savirsirii infractiunii erau
minori, internarea intr- o scoala de reeducare si munca se poate executa si dupa
ajungerea la majorat; cum internarea prin privarea de libertate este asimilata cu retinerea
intr-un loc de detentie, s-a considerat necesar sa se acorde asistenta juridica obligatorie
si celor internati intr-o astfel de scoala deveniti majori deoarece, fiind privati de
libertate, nu si-ar putea face singuri apararea.
|nvinuitul sau inculpatul care este arestat, chiar in alta cauza, are nevoie de asistenta
juridica obligatorie data fiind dificultatea de a-si pregati apararea in situatia in care se
afla. Se gaseste intr-un astfel de caz invinuitul sau inculpatul arestat preventiv, chiar in
alta cauza, precum si cel care executa o pedeapsa privativa de libertate data intr-o alta
cauza decit cea in care este urmarit sau judecat. |n art. 23 al. 5 din Constitutie se prevede
asistenta juridica obligatorie pentru cel retinut sau arestat atunci cind i se aduce la
cunostinta invinuirea.
B. Asistenta juridica obligatorie in cursul judecatii
|n cursul judecatii, fie in prima instanta, fie intr-o cale de atac, legea instituie, in
plus, inca doua cazuri de asistenta juridica obligatorie: cind legea prevede pentru
infractiunea cu care este sesizata instanta de judecata pedeapsa inchisorii mai mare de 5
ani si atunci cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea.
|n primul caz – cind legea prevede pentru infractiunea savirsita o pedeapsa mai
mare de 5 ani – s-a avut in vedere gravitatea pedepsei si, ca urmare, complexitatea
cauzei, care solicita o aparare profesionala din partea unui avocat; instituirea acestui caz
numai pentru faza de judecata se explica prin dificultatea de a se determina la inceputul
urmaririi penale incadrarea juridica corecta a faptei, in timp ce judecata incepe cu o
incadrare juridica stabilita prin rechizitoriu. |n ce priveste limita de pedeapsa de la care
incepe obligativitatea asistentei juridice, aceasta este determinata, la inceputul judecatii,
de incadrarea juridica data faptei prin actul de sesizare; daca, in timpul judecatii, se
 DPP–pg–84

schimba incadrarea juridica se are in vedere, in ce priveste determinarea pedepsei, noua

incadrare juridica ce s-a dat faptei; astfel, daca aceasta noua incadrare juridica prevede o
pedeapsa mai mare de 5 ani, devine obligatorie, in continuarea judecatii, asistenta
juridica; dimpotriva, daca noua incadrare juridica prevede o pedeapsa maxima de 5 ani
sau mai mica, inceteaza obligatia asistentei juridice determinate de incadrare juridica
initiala. La stabilirea cuantumului pedepsei inchisorii se are in vedere pedeapsa legala
prevazuta pentru infractiunea consumata, fara a se lua in considerare existenta vreunei
cauze de agravare sau atenuare a pedepsei prevazute in partea generala a Codului penal,
cum ar fi tentativa, provocarea, savirsirea faptei de trei sau mai multe persoane etc.
Al doilea caz – cind instanta apreciaza ca inculpatul nu si - ar putea face singur
apararea – se refera la persoanele cu infirmitati fizice sau psihice de natura a nu putea
percepe cele scrise din dosar (orbi) sau cele spuse in sedinta de judecata (surzi, inapoiati
mintal) ori care nu se pot exprima (muti, senili, alienati mintal). |n practica judiciara s -a
considerat ca se aplica acest caz de asistenta juridica obligatorie atunci cind sint
inculpati cu interese contrare si ar fi numit un singur aparator din oficiu pentru toti
inculpatii, deoarece apararea unui inculpat s-ar intoarce impotriva altuia, ceea ce l-ar
lipsi in realitate de asistenta juridica. Cu privire la imposibilitatea inculpatului de a-si
face singur apararea, in raport de situatia concreta a fiecaruia, dreptul de apreciere
revine instantei de judecata; odata ce s-a ajuns la aceasta constatare, asistenta juridica
devine obligatorie17.
Nerespectarea prevederilor privind asistenta juridica obligatorie a invinuitului sau
inculpatului se sanctioneaza cu nulitatea actului efectuat in lipsa aparatorului. |n cazul
asistentei juridice a invinuitului, in cursul urmaririi penale, nulitatea este relativa (art.
197 al. 1 si 4), deoarece nu se incadreaza in cazurile de nulitate absoluta; insa
nerespectarea dispozitilor privind asistenta juridica obligatorie a inculpatului atrage
nulitatea absoluta (art. 197 al. 2 si 3), fie ca s-a produs in faza de urmarire penala, fie in
faza de judecata.
Pentru celelalte parti din proces – partea vatamata, partea civila si partea
responsabila civilmente – se prevede numai cazul de asistenta juridica obligatorie cind,
in cursul judecatii, instanta apreciaza ca partea nu-si poate face singura apararea;
precizarile facute cu ocazia examinarii acestui caz in ce priveste pe inculpat se aplica si
in cazul celorlalte parti. Nerespectarea dispozitiilor privind asistenta juridica obligatorie
a altor parti decit inculpatul atrage doar o nulitate relativa.
Prin asistenta juridica obligatorie se intelege participarea aparatorului – ales sau din
oficiu – la urmarirea sau judecarea cauzei in prezenta inculpatului sau a partii careia ii
acorda asistenta juridica. Daca partea nu se prezinta la judecata, iar procedura de citare
este indeplinita, cauza se poate judeca in lipsa partii, dar aparatorul nu poate lua parte la
cercetarea judecatoreasca si nici la dezbaterile care au loc, decit daca, potrivit legii, este
posibila reprezentarea.
Calitatea de aparator inceteaza odata cu indeplinirea serviciilor avocatiale prevazute
in imputernicirea avocatiala, precum si atunci cind imputernicirea a fost retrasa. |n
asemenea cazuri, aparatorul ales trebuie inlocuit cu un nou aparator ales, iar in cazul
asistentei juridice obligatorii, in lipsa unui aparator ales trebuie numit un aparator din
oficiu; in momentul in care se prezinta un aparator ales, care are prioritate, inceteaza
asistenta juridica din partea aparatorului numit din oficiu.
3) Drepturile si obligatiile procesuale ale aparatorului
|n art. 172 se prevad, sub denumirea marginala “drepturile aparatorului”, drepturile
procesuale ale aparatorului invinuitului sau inculpatului; in temeiul art. 173, aceleasi
drepturi, aplicate corespunzator, sint recunoscute si aparatorului partii vatamate, partii
civile si partii responsabile civilmente. De la aceasta regula fac exceptie acele drepturi
ale aparatorului care sint specifice situatiei invinuitului sau inculpatului (cum ar fi

17
Exprim`m p`rerea c` acest caz de asisten]` juridic` obligatorie ar trebui extins in tot cursul
procesului penal, c`ci nu se poate explica de ce un orb, surd, mut nu se poate ap`ra singur in
[edin]a de judecat`, dar se poate ap`ra singur in fa]a organului de urm`rire penal`.
 DPP–pg–85

asistarea la judecarea cererii de prelungire a duratei arestarii preventive a inculpatului, la

prezentarea materialului de urmarire penala etc.) 18.
|ntinderea drepturilor procesuale ale aparatorului se diferentiaza in raport de faza
procesuala in care se afla cauza penala. Plenitudinea drepturilor procesuale ale
aparatorului este acordata in faza de judecata, faza principala a procesului penal, care
asigura, prin sedinte de judecata, conditii prielnice asistentei juridice. Unele restrictii ale
drepturilor procesuale ale aparatorului sint prevazute in faza de urmarire penala, in care
actele de urmarire se efectueaza in locuri si momente diferite, uneori cu pastrarea
secretului cercetarii, conditii mai putin prielnice pentru participarea aparatorului la
efectuarea lor.
Aparatorul poate lua contact cu invinuitul sau inculpatul in tot cursul procesului,
dindu-i consultatii cu privire la continutul invinuirii ce i se aduce, la mijloacele prin care
poate fi combatuta, la apararile ce se pot face, la probele si mijloacele de proba ce pot fi
folosite. Avind dreptul la contact cu inculpatul, chiar arestat fiind, organul de urmarire
penala nu-l poate stinjeni sau controla pe aparator in realizarea acestui contact, nici
direct, nici indirect (art. 30 din Legea privind profesia de avocat). Totusi, in mod
exceptional, cind interesul urmaririi penale o cere, procurorul – din oficiu sau la cererea
organului de cercetare penala – poate dispune, prin ordonanta motivata, interzicerea
luarii de contact a inculpatului arestat cu aparatorul sau; interdictia se poate lua o
singura data si pe o durata de cel mult 5 zile. Luarea de contact cu aparatorul nu poate fi
interzisa la prelungirea duratei arestarii de catre instanta de judecata, iar la prezentarea
materialului de urmarire penala luarea de contact este obligatorie. Restrictia este astfel
limitata in timp, cu garantia ca numai procurorul o poate dispune si numai printr-o
ordonanta in care sint expuse motivele ce au determinat restrictia.
Aparatorul are dreptul sa prezinte cereri scrise si orale si sa depuna memorii in tot
cursul procesului penal, realizind prin acestea apararile pe care le considera necesare.
Cererile si memoriile se pot referi atit la aplicarea dispozitiilor legale care constituie
garantii ale dreptului la aparare, cit si la combaterea in fond a invinuirii si a pretentiilor
civile formulate, indicindu-se probele si mijloacele de proba ce trebuie administrate,
cazurile de impiedicare a punerii in miscare si exercitarea actiunii penale care opereaza
in cauza. Atunci cind cererile sale nu au fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se
plinga, in cursul urmaririi penale, procurorului ierarhic superior, iar in cursul judecatii
prin folosirea cailor de atac.
Un drept fundamental al aparatorului este acela de a asista pe invinuit sau inculpat
la efectuarea actelor procesuale si procedurale care se desfasoara fata de acesta. “A
asista” pe invinuit sau inculpat, precum si oricare alta parte din proces, implica
participarea aparatorului la efectuarea actelor de urmarire si de judecata, alaturi de
partea careia ii acorda asistenta juridica, cu care ocazie aparatorul poate da sfaturi de
ceea ce trebuie sa spuna, sa faca si sa ceara in apararea sa. |n acest mod, “asistarea” se
deosebeste de “reprezentare”, care presupune absenta partii de la locul si de la momentul
efectuarii actului, aparatorul actionind in numele si in interesele acesteia. |n legatura cu
dreptul aparatorului de a asista partea din proces, apar diferentieri in faza de urmarire
penala fata de cea de judecata.
Acceptind ideea ca aparatorul, asistind pe invinuit sau inculpat, pe linga sfaturile pe
care i le poate da, exercita si drepturile procesuale ale acestuia, in locul lui, dar pentru
dinsul, in cursul urmaririi penale aparatorul poate actiona numai in limitele in care
invinuitul sau inculpatul este prezent, fara participarea sa activa, avind doar dreptul de a
cere sa se consemneze corect declaratiile sau constatarie facute, de a prezenta obiectii
atunci cind nu se respecta legea si adevarul, de a se plinge impotriva actelor nelegale si
netemeinice. Deci in cursul urmaririi penale, aparatorul are dreptul de a asista la
efectuarea oricarui act de urmarire penala de competenta organului de cercetare penala
sau a procurorului, insa fara a putea interveni decit prin cereri, obiectii, plingeri in
legatura cu modul in care s-a efectuat actul. |n cazul in care considera necesar, cel ce
18
|n cele ce urmeaz` ne referim la drepturile procesuale ale ap`r`torului invinuitului sau
inculpatului deoarece, in primul rind, asisten]a juridic` a acestuia este in mod special avut` in
vedere de legiuitor [i, in al doilea rind, fiind cele mai numeroase, includ [i pe cele ale ap`r`torului
celorlalte p`r]i.
 DPP–pg–86

efectueaza urmarirea penala poate permite aparatorului sa puna intrebari invinuitului sau
inculpatului ori martorilor; in timpul ascultarii lor, il poate consulta cu privire la mersul
in continuare a urmaririi penale, a aplicarii sau nu a unei dispozitii legale, insa fara ca
aceste interventii sa constituie un drept al aparatorului ce nu poate fi refuzat.
|n ce priveste actele de urmarire penala la care aparatorul are dreptul sa asiste, pina
la Legea nr. 32/1990 ele erau limitate la cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii,
prelungirea duratei arestarii preventive de catre instanta si prezentarea materialului de
urmarire invinuitului sau inculpatului (art. 172 al. 1); la efectuarea celorlalte acte de
urmarire, aparatorul putea asista numai cu incuviintarea organului de urmarire penala.
Prin legea sus-indicata s-a dat extindere dreptului aparatorului de a participa la
efectuarea actelor de urmarire penala, precizindu-se ca acesta “are dreptul sa asiste la
efectuarea oricarui act de urmarire penala…”. Pentru a se intelege exact intinderea
acestui drept, trebuie luate in considerare conditiile in care se efectueaza actele de
urmarire penala, prin deplasari la fata locului, la domiciliul partilor, al martorilor, prin
verificari la autoritati si institutii, in ore de zi si, uneori, in ore de noapte, saptamini si
uneori chiar luni; efectuarea unor acte urgente poate fi decisa pe moment, in urma
primirii unei informatii, cazuri in care nu mai poate fi chemat inculpatul si aparatorul
sau. Nici aparatorul nu poate fi in permanenta la organul de urmarire penala pentru a fi
prezent la efectuarea actului de urmarire ce necesita urgenta. Ca urmare, participarea
aparatorului la efectuarea actelor de urmarire penala poate fi conceputa astfel:
– Sint acte de urmarire penala la care este obligatorie prezenta aparatorului:
– ascultarea inculpatului (nu si a invinuitului) – art. 172 al. 2;
– aducerea la cunostinta a invinuirii (art. 23 din Constitutie);
– prelungirea duratei arestarii preventive de instanta (art. 159 al. 4);
– prezentarea materialului de urmarire penala (art. 172 al. 5).
La efectuarea acestor acte de urmarire trebuie sa se asigure prezenta aparatorului
ales sau din oficiu, altfel actul efectuat in absenta aparatorului fiind lovit de nulitate
absoluta.
– |n cazul actelor de urmarire penala la care prezenta aparatorului nu este obligatorie,
organul de urmarire penala, la cererea aparatorului, trebuie sa-l incunostinteze de
data si ora efectuarii actului; lipsa aparatorului, daca exista dovada instiintarii, nu
impiedica efectuarea actului; atunci cind nu s-a asigurat instiintarea aparatorului de
data si ora efectuarii actului, lipsa aparatorului atrage nulitatea relativa a actului,
ceea ce implica existenta unei vatamari care nu poate fi inlaturata decit prin anularea
actului.
– |n cazul cind aparatorul a cerut sa participe la efectuarea unor acte de urmarire
penala, iar prezenta inculpatului nu poate fi asigurata (cercetari la fata locului,
autopsie, reconstituire, perchezitie), prezenta aparatorului poate fi admisa, deoarece
legea permite reprezentarea sa, aparatorul avind dreptul sa formuleze cereri si sa
faca obiectii cu privire la modul in care se efectueaza actul.
Despre prezenta aparatorului la efectuarea unui act de urmarire penala se face
mentiune pe documentul constatator si actul este semnat si de aparator.
|n toate situatiile, fie ca aparatorul asista la efectuarea unui act de urmarire penala,
fie ca actul s-a efectuat, contrar legii, in lipsa sa, ori atunci cind cererile si obiectiile sale
nu au fost acceptate, aparatorul are dreptul sa se plinga impotriva masurilor si actelor
prin care s-a adus o vatamare intereselor legitime ale partii pe care o asista, la procurorul
care supravegheaza cercetarea penala, la prim-procurorul parchetului sau la procurorul
ierarhic superior.
|n cursul judecatii, aparatorul are dreptul sa participe la activitatea procesuala ca si
partile pe care le asista. Participind la judecata, alaturi de partea careia ii acorda asistenta
juridica, daca partea doreste sa actioneze personal (prin cereri, exceptii, concluzii),
aparatorul ii da sfaturi de modul in care trebuie sa procedeze. De regula, aparatorul
actioneaza in locul partii prezente la judecata, exercitind drepturile procesuale pe care
legea i le acorda acesteia; astfel in cursul cercetarii judecatoresti, aparatorul:
– poate pune intrebari inculpatilor, martorilor, se opune intrebarilor inadmisibile sau
neconcludente puse de Ministerul Public sau alte parti din proces;
 DPP–pg–87

– ridica exceptii si formuleaza cereri de recuzare, de probe, de revocare a masurilor

procesuale sau se opune cererilor formulate de Ministerul Public sau partile din
proces;
– pune concluzii cu privire la orice chestiune adusa in discutia partilor si pune
concluzii asupra fondului cauzei;
– declara caile de atac si participa la judecarea cestora, dezvoltind motivele pentru
care considera hotarirea atacta ca nelegala si netemeinica.
Exercitarea drepturilor procesuale ale partilor are loc in limitele prevazute de lege;
astfel, aparatorul inculpatului se poate referi atit la latura penala, cit si la latura civila,
dar aparatorul partii civile si al partii responsabile civilmente numai la latura civila a
cauzei. Prezenta partii la judecata, fara a face nici o opunere, semnifica acordul acesteia
cu tot ceea ce intreprinde si spune aparatorul sau.
Aparatorul nu poate, insa, sa exercite drepturile procesuale personale ale partii.
Astfel, instanta nu poate lua declaratii de la aparator in locul partii, nu poate asculta pe
aparator in locul inculpatului, cind i se da acestuia ultimul cuvint, nu poate lua act de
impacare, de retragere a plingerii prealabile sau a unei cai de atac daca partea prezenta
nu o confirma, oral sau in scris.
Pe linga drepturile procesuale ale partii, pe care le exercita in locul ei, aparatorul are
si unele drepturi procesuale proprii, pe care le exercita in numele sau:
– sa ia cunostinta de dosarul cauzei (art. 294 al. 2);
– sa asiste la sedintele de judecata secrete (art. 290 al.ult.);
– sa puna intrebari partii pe care o apara in cursul ascultarii acesteia (art. 323 al. 2);
– sa exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca aparator din oficiu (art. 362 lit.
e);
– sa declare, ca substituit procesual, calea de atac in numele sau, dar pentru partea pe
care a asistat-o (art. 362 al.ult.).
Obligatiile procesuale ale aparatorului decurg atit din dispozitiile Codului de
procedura penala, cit si din cele ale Legii de organizare si exercitare a profesiei de
avocat:
– Aparatorul trebuie sa se prezinte la data si locul unde se efectueaza actul de urmarire
penala sau unde se desfasoara sedinta de judecata, pentru a da asistenta juridica
partii pe care o asista; nerespectarea cestei dispozitii atrage efectuarea actului fara
asistenta aparatorului, in cazul asistentei juridice facultative, iar in cazul asistentei
juridice obligatorii aminarea efectuarii actului, atragind astfel, in caz de lipsa
nejustificata, aplicarea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. c).
– Aparatorul trebuie sa se supuna masurilor de disciplina luate de presedintele
completului de judecata, sub sanctiunea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. h).
– |ndeplinirea sarcinilor profesionale trebuie realizata cu constiinciozitate si probitate,
aparatorul–avocat fiind obligat sa nu se serveasca decit de mijloacele prevazute de
lege. Pe linga sanctiunile disciplinare ce se pot aplica in caz de incalcare a Legii
profesiei de avocat si Statutului acesteia, avocatul poate fi tras la raspundere penala
pentru folosirea constienta de acte false, pentru instigarea la marturie mincinoasa,
pentru sustragerea de acte din dosare.
4) Pozitia aparatorului in procesul penal
Aparatorul este un subiect al procesului penal cu o situatie distincta, apropiindu-se
prin unele trasaturi de partile din proces, iar prin altele de autoritatile judiciare. Atunci
cind exercita drepturile procesuale ale partii vatamate si ale partii civile, aparatorul este
implicat in activitatea procesuala a subiectului activ al actiunii penale, respectiv al
actiunii civile, pe care-l asista sau il reprezinta; cind exercita drepturile procesuale ale
inculpatului si ale partii responsabile civilmente, aparatorul este implicat in activitatea
procesuala a subiectului pasiv al actiunii penale, respectiv al actiunii civile, exercitind
functia de aparare a acestora. Deci aparatorul poate fi implicat atit in exercitarea actiunii
penale si a celei civile, cit si in combaterea lor, prin sustinerea apararii impotriva acestor
actiuni. |n toate cazurile, aparatorul contribuie la realizarea dreptului la aparare al
partilor, sustinind drepturile si interesele partii careia ii acorda asistenta juridica.
Asistenta juridica este, deci, o garantie a dreptului la aparare al partilor, in special al
invinuitului sau inculpatului. |ntrucit asistenta juridica se acorda de catre un profesionist
 DPP–pg–88

al dreptului (avocat sau consilier juridic), facind parte din corpuri profesionale
reglementate de lege, in determinarea pozitiei procesuale a aparatorului trebuie avute in
vedere atit dispozitiile prevazute de Codul de procedura penala, cit si cele prevazute in
legile privind profesia de avocat si cea de consilier juridic.
Pentru realizarea in cele mai bune conditii a dreptului la aparare, aparatorul trebuie
sa fie independent fata de autoritatile judiciare in fata carora acorda asistenta juridica; in
acest scop, Legea pentru organizarea si functionarea profesiei de avocat prevede ca
aceasta profesie este libera si independenta, cu organizare si functionare autonoma (art.
1). Avocatul poate analiza astfel critic dosarul de urmarire penala si rechizitoriul
intocmit de Ministerul Public si sa semnaleze orice incalcare a legii de procedura comisa
de organele de urmarire penala; avocatul poate critica hotaririle judecatoresti prin
exercitarea si sustinerea cailor de atac. De aceea, avocatul este protejat de lege in
exercitarea profesiei si in legatura cu aceasta, ca si functionarul ce implica exercitiul
autoritatii de stat, barourile si Uniunea avocatilor asigurind protectia demnitatii si
onoarei acestuia.
De asemenea, avocatul este obligat sa desfasoare in scris si oral numai activitati
favorabile partii careia ii da asistenta juridica, respectind astfel garantia constitutionala a
dreptului la aparare; daca ar proceda altfel, partea ar putea prefera sa se apere singura
decit printr-un avocat potrivnic; in acest sens, in lege se prevede ca avocatul nu poate
asista sau reprezenta parti cu interese contrare in aceeasi cauza si nu poate pleda
impotriva partii care l-a consultat mai inainte in legatura cu aspectele concrete ale
pricinii (art. 39); avocatul este dator sa pastreze secretul profesional privitor la orice
aspect al cauzei care i-a fost incredintata, fiindu-i interzis sa depuna ca martor ori sa
furnizeze relatii cu privire la cauza pentru care este ales sau numit din oficiu, fara o
dezlegare prealabila, expresa si scrisa, din partea clientului sau. |n fine, avocatul este
dator sa studieze cauzele care i-au fost incredintate, sa manifeste constiinciozitate si
probitate in activitatea sa, aparind cu fermitate si inalt profesionalism drepturile si
interesele celor carora le acorda asistenta juridica. |n acest scop, legea prevede ca
barourile si Uniunea avocatilor trebuie sa asigure exercitarea dreptului la aparare,
competenta si disciplina profesionala, protectia demnitatii si onoarei avocatilor (art. 7).
Daca avocatul aparator trebuie sa apere cu toata fermitatea drepturile si interesele
partii careia ii acorda asistenta juridica, el nu poate apara orice fel de interese. Potrivit
art. 4 din lege, in exercitarea profesiei avocatul se supune numal legii, Statutului si
regulilor eticii profesionale.
Or, in art. 1 din Codul de procedura penala se prevede ca procesul penal are drept
scop ca orice persoana care a savirsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei
sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Daca partea
vatamata incearca sa eludeze in mod necorect aplicarea legii penale, aceste interese ale
partilor sint contrare legii si, ca urmare, avocatul aparator nu poate actiona impotriva
constiintei sale si nu poate incalca legea penala contribuind la condamnarea unui
nevinovat sau la achitarea unui infractor. De aceea, actionind pentru apararea drepturilor
si intereselor unei parti, desfasurind deci o activitate cu caracter unilateral, numai in
favoarea partii, avocatul aparator este obligat sa se conformeze legii si adevarului,
contribuind la constatarea completa si exacta a faptelor si imprejurarilor favorabile
partii, la aplicarea corecta a legii penale si la individualizarea justa a pedepsei, aparind
numai interesele legitime ale partii, acele interese pe care legea le ocroteste. Daca partea
incearca sa foloseasca mijloace nepermise de lege (ca acte false, martori mincinosi,
experti corupti), avocatul aparator trebuie sa adopte o pozitie independenta fata de
partea pe care o apara, dar care, in limitele legii, sa-i fie favorabila numai acesteia. Ca
urmare, avocatul apararii nu se poate identifica cu interesele subiective ale partii, avind
dreptul de a renunta la imputernicirea profesionala pe care o are, de a inceta sa apere in
conditii nelegale. Prin aceasta atitudine avocatul aparator devine colaborator al justitiei,
urmarind acelasi scop ca si Ministerul Public si instantele judecatoresti, dar de pe o
pozitie care are in vedere numai drepturile si interesele legitime ale partii pe care o
apara.
 DPP–pg–89

§2. Reprezentantul. Substituitul procesual

1) Reprezentantul (art. 174)
Participarea partilor la desfasurarea procesului penal se realizeaza prin prezenta lor
in fata autoritatilor judiciare si prin indeplinirea de catre ele insele a drepturilor si
obligatiilor lor procesuale. |nsa legea prevede si posibilitatea ca activitatea procesuala sa
se desfasoare in lipsa partilor, prin reprezentantii lor.
Persoana care este imputernicita sa indeplineasca, in lipsa partii, in numele si
interesul exclusiv ale acesteia, actele procesuale necesare pentru apararea drepturilor si
intereselor ei legitime, are calitate de reprezentant. Aparatorul exercita drepturile
procesuale ale partii in lipsa acesteia, care fie nu doreste, fie nu poate sa se prezinte
personal la urmarire sau la judecata. Activitatea reprezentatului se desfasoara in numele
si interesul partii, astfel incit masurile si hotaririle date se refera la partea reprezentata,
desi ele au fost sustinute ori combatute de reprezentantul ei. Reprezentantul, fara
deosebire de modul in care a fost imputernicit, are obligatia de a indeplini mandatul ce i
s-a dat cu constiinciozitate si in bune conditii.
Reprezentarea poate fi legala si conventionala.
|n cazul reprezentarii legale, imputernicirea provine de la lege, care determina cine
reprezinta in justitie anumite persoane; astfel:
– persoana vatamata lipsita de capacitate de exercitiu, poate fi reprezentata de parinte,
tutore (minorul), curator (cel pus sub curatela);
– persoanele juridice sint reprezentate de persoanele care, potrivit legii sau statutului
lor, reprezinta persoana juridica in relatiile cu autoritatile (cum ar fi presedintele,
directorul, seful contabil etc.).
Deci reprezentantii legali sint prevazuti de legea civila, atit pentru persoanele fizice,
cit si pentru cele juridice. Codul de procedura penala prevede citeva situatii in care se
instituie o reprezentare obligatorie (art. 134 al. 3, 402, 460), in sensul ca la anumite
activitati procesuale inculpatul sau condamnatul detinut nu este adus la judecata, in locul
sau fiind desemnat un aparator din oficiu, care-l reprezinta si-i acorda, in acelasi timp, si
asistenta juridica.
Reprezentarea conventionala implica un raport juridic rezultat din imputernicirea pe
care o da partea si din acceptarea pe care o face reprezentantul. Partea – mandantele –
imputerniceste o alta persoana – mandatarul, procuratorul – sa se prezinte in proces in
numele si in interesul sau, exercitindu-i drepturile procesuale si indeplinindu-i
obligatiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie special, in sensul ca in cuprinsul sau este
specificata imputernicirea de reprezentare in procesul la care partea intelege sa nu se
prezinte. Desi mandatul de reprezentare poate fi dat oricarei persoane, in practica acest
mandat se incredinteaza unui avocat care, odata cu reprezentarea, acorda si asistenta
juridica; de aceea, o asemenea reprezentare se mai numeste si tehnica. |n cazul in care
mandatul este acordat altei persoane, aceasta trebuie sa fie asistata de avocat, caci ea nu
poate pune concluzii in sedinta de judecata, fiind doar prezenta in locul partii. Modul in
care se intocmeste mandatul de reprezentare este prevazut de legea civila si de legea
pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat.
|n legatura cu dreptul de a fi reprezentat in procesul penal, Codul de procedura
penala face deosebire intre inculpat si celelalte parti din proces. Pentru inculpat legea
prevede, de regula, prezenta sa personala la sedinta de judecata, determinata de ratiuni
temeinice: inculpatul trebuie interogat, cu care ocazie se poate observa reactia sa fata de
infractiunea de care este invinuit, comportarea sa fata de victima, fata de autoritati,
elemente de care instanta urmeaza a tine seama la individualizarea sanctiunii; de
asemenea, pentru inculpat este necesara participarea sa la proces, pe de o parte pentru a
se putea apara cit mai bine, el cunoscind toate datele in aparare, dar si pentru a controla
modul in care se acorda asistenta juridica de catre avocat. De aceea, reprezentarea
inculpatului este admisa numai in cauzele mai simple si mai putin grave, ori la
indeplinirea unor acte la care prezenta sa personala nu poate fi asigurata. Astfel, in
cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat conventional la
actele de urmarire penala la care are dreptul sa participe, afara de acelea la care prezenta
sa personala este obligatorie (ca ascultarea, confruntarea, prezentarea materialului de
urmarire, prelungirea duratei arestarii preventive de catre instanta). La judecarea in
 DPP–pg–90
Cap. III. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale si a
actiunii civile

prima instanta si la rejudecarea cauzei in fond in calea de atac, inculpatul poate fi

reprezentat numai in cauzele privitoare la infractiuni pentru care legea prevede ca
pedeapsa amenda sau inchisoarea de cel mult un an (art. 174 lit. a). Legea se refera la
natura si cuantumul pedepsei prevazute in partea speciala a Codului penal, fara a se tine
seama de cauzele de agravare sau atenuare a pedepsei inscrise in partea generala a
Codului. La judecarea in caile de atac, in etapa admiterii in principiu, inculpatul poate fi
reprezentat fara restrictii (art. 174 lit. b); din moment ce cauza se rejudeca in fond,
reapare insa limitarea aratata anterior. |nsa legea prevede dreptul pentru organul de
urmarire sau instanta de judecata de a dispune prezentarea invinuitului sau inculpatului
in fata sa chiar in acele cauze in care reprezentarea este admisibila.
Reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale invinuitului sau
inculpatului prevazute intuitu personae si nici nu poate renunta la vreunul din drepturile
acestuia, fara un mandat special de renuntare.
Celelalte parti pot fi reprezentate in tot cursul procesului penal, fara nici o limitare.
Partea vatamata, partea civila – daca sint persoane fizice lipsite de capacitate de
exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrinsa – vor actiona in proces prin
reprezentanti legali. |n cazul persoanelor juridice, reprezentantii legali dau, de regula,
mandat consilierilor juridici pentru a reprezenta persoana juridica in fata autoritatilor
judiciare.
Reprezentantii, desi participa in proces in locul partilor, nu au aceasta calitate, ei
fiind insa subiecte ale procesului penal, ca titulari de drepturi si obligatii.
2) Substiuitul procesual
|n unele cazuri, reduse la numar, legea autorizeaza anumite persoane sa exercite un
drept procesual in interesul uneia din partile din proces:
– plingerea la organele de urmarire penala se poate face si de unul din soti pentru
celalalt sot, de catre copilul major pentru parinti (art. 222);
– apelul poate fi declarat pentru partile din proces de catre aparator, iar pentru inculpat
si de catre sotul acestuia (art. 362 al.ult.);
– pot cere revizuirea in favoarea unui condamnat sotul si rudele apropiate ale acestuia
(art. 396 lit. b).
Persoana imputernicita de lege sa exercite un drept procesual al uneia din partile din
proces, in numele sau, dar in interesul acesteia, are calitatea de substituit procesual.
Calitatea de substituit procesual nu poate proveni decit in temeiul legii si se poate
referi numai la actele pe care aceasta le autorizeaza in mod expres. Spre deosebire de
reprezentant, care actioneaza in numele si in interesul partii pe care o reprezinta (nomine
et jure alieno), find obligat sa actioneze potrivit mandatului si fiind raspunzator de
indeplinirea obligatiilor asumate, substituitul procesual actioneaza in numele sau, dar in
interesul partii (nomine proprio sed jure alieno), avind doar dreptul sa efectueze un act
al partii si actionind numai atunci cind considera necesar, fara a avea vreo raspundere
daca nu actioneaza.
|ntrucit in exercitarea actiunii penale si a celei civile se include si folosirea cailor de
atac, substituitul procesual contribuie, ca subiect procesual, la exercitarea acestor
actiuni.
I.11. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale
§1. Actiunea penala si procesul penal
1) Actiunea penala – institutie de baza a procesului penal
Potrivit art.9, actiunea penala se pune in miscare si se exercita in tot cursul
procesului penal, fiind instrumentul juridic prin care persoana invinuita de savirsirea
unei infractiuni este adusa in fata autoritatii judecatoresti pentru a raspunde de
incalcarea legii penale. Ca urmare, actiunea penala este o institutie de baza a procesului
penal, determinand inceperea, desfasurarea si finalizarea sa. Inceperea procesului penal,
in cazul savirsirii unei infractiuni, este determinata de inevitabilitatea exercitiului
actiunii penale, ceea ce implica identificarea persoanei care a savirsit-o si tragerea ei la
raspundere penala, prin punerea in miscare a actiunii penale, dat fiind ca o asemenea
 DPP–pg–91

actiune nu poate fi exercitata decit impotriva unei persoane determinate; desfasurarea in

continuare a procesului penal este dinamizata de exercitarea actiunii penale, prin
trimiterea sau chemarea inculpatului in fata autoritatii judecatoresti si sustinerea
invinuirii in sedinta de judecata in vederea condamnarii sale penale; in fine,
condamnarea si punerea in executare a hotaririi judecatoresti definitive este o consecinta
a exercitiului actiunii penale prin care inculpatul a fost tras la raspundere penala 19.
Desi este o institutie de baza a procesului penal, actiunea penala nu se confunda cu
procesul penal nici ca obiect si nici ca activitate. Procesul penal constituie o activitate
mai vasta, in care numai unul din elementele constitutive il formeaza actiunea penala. |
ntr-adevar, actiunea penala se pune in miscare intr-un anumit moment al desfasurarii
procesului penal, atunci cind se cunoaste sau se presupune cine este autorul faptei
penale; cita vreme persoana faptuitorului ramine necunoscuta, actiunea penala nu poate
fi pusa in miscare, dar procesul penal trebuie sa inceapa si sa se desfasoare atit pentru
constatarea, prin probe, a faptei savirsite, cit si pentru descoperirea si identificarea
faptuitorului. Deci procesul penal se poate incepe si se poate desfasura fara o actiune
penala pusa in miscare, dar in scopul realizarii acestui act procesual. Dupa stingerea
actiunii penale prin hotarirea definitiva a instantei de judecata, procesul penal continua
sa se desfasoare cu punerea in executare a condamnarii penale, ceea ce implica acte
procesual-penale, dar in conditiile in care actiunea penala este stinsa. Procesul penal este
mai vast decit actiunea penala si pentru ratiunea ca in cadrul acestuia se poate exercita si
o actiune civila, alaturata actiunii penale. De asemenea, in acelasi proces penal se pot
pune in miscare si exercita mai multe actiuni penale, daca inculpatul a savirsit mai multe
fapte penale, dupa cum pot fi promovate si exercitate mai multe actiuni civile, daca mai
multe persoane s-au constituit parti civile, depasindu-se astfel limitele exercitarii unei
actiuni penale.
2) Unitatea de proces penal si pluralitatea de actiuni penale
Actiunea penala isi are izvorul in savirsirea unei infractiuni; daca s-au savirsit mai
multe infractiuni, fiecare infractiune savirsita va constitui izvorul unei actiuni penale
distincte. Daca mai multe infractiuni au fost savirsite de aceeasi persoana, sub forma
concursului real sau formal de infractiuni, in raport de tratamentul sanctionator prevazut
de legea penala, apare necesitatea ca toate actiunile penale sa fie exercitate concomitent
si finalizate printr-o singura hotarire judecatoreasca. |n aceasta situatie exista un singur
proces penal – unitate procesuala – dar pluralitate de actiuni penale privind un singur
inculpat.
Sint cazuri in care se savirsesc, de autori diferiti, infractiuni care au legaturi intre
ele, ceea ce, pentru o buna administrare a justitiei, impune judecarea tuturor inculpatilor
pentru toate infractiunile savirsite in cadrul aceluiasi proces penal, economisindu-se
astfel mijloacele procesuale si asigurindu-se o individualizare cit mai corecta a
sanctiunilor aplicate. {i in cazul unei astfel de conexitati intre infractiuni diferite
savirsite de inculpati diferiti, exista unitate de proces penal si pluralitate de actiuni
penale privind atit infractiunile, cit si inculpatii.
|n cazul savirsirii unei infractiuni continuate sau complexe, ori in caz de participatie
infractionala, in care exista pluralitate de acte materiale, de fapte si de inculpati, dar
unitate infractionala, procesul penal cuprinde o singura actiune penala, caci, potrivit
legii penale, s-a savirsit o singura infractiune.
3) Pluralitatea de procese penale in cazul unei unitati infractionale
Daca actiunea penala, izvorita dintr-o unitate infractionala, dar cu pluralitate de acte
materiale ori cu pluralitate de coautori, instigatori, complici, nu poate fi exercitata o data
19
De aceea, V. Dongoroz consider` c` ac]iunea penal` are o “aptitudine func]ional`”, in
sensul c` “folosirea” ei determin` inceperea [i apoi dinamizarea procesului penal pin` la
finalizarea lui, iar atunci cind nu are aceast` aptitudine func]ional` impiedic` desf`[urarea
procesului penal. Subliniind rolul dinamizator al ac]iunii penale – uneori [i al ac]iunii civile – in
desf`[urarea procesului penal, credem c` termenul de “folosire” a ac]iunii penale pentru inceperea
[i desf`[urarea procesului penal nu se incadreaz` in terminologia Codului de procedur` penal`,
care intrebuin]eaz` doar termenii de “punere in mi[care” [i de “exercitare” a ac]iunii penale,
desf`[urarea procesului penal fiind determinat` de scopul s`u, prev`zut in art. 1 Cod procedur`
penal`.
 DPP–pg–92

pentru toate actele care o compun sau pentru toti participantii la savirsirea ei, exista
posibilitatea de a desfasura mai multe procese penale, in care sa fie exercitata, partial,
aceeasi actiune penala. Astfel, daca instigatorul si complicele la savirsirea unei
infractiuni au fost descoperiti dupa ce a fost judecat si condamnat definitiv autorul ei, se
poate incepe si desfasura un alt proces penal, dar in care se exercita actiunea penala
izvorita din aceeasi infractiune. De asemenea, daca alte acte materiale ale aceleiasi
infractiuni continuate sau alte fapte care alcatuiesc aceeasi infractiune complexa au fost
descoperite ulterior exercitarii actiunii penale numai cu privire la unele acte sau fapte,
intr-un alt proces penal se poate exercita actiunea penala cu privire la noile acte sau
fapte descoperite, in vederea finalizarii actiunii penale pentru infractiunea unica in
integritatea sa. Desi, de regula, actiunea penala se exercita si se finalizeaza intr -un
singur proces penal, viata judiciara confirma si posibilitatea exercitarii si finalizarii
actiunii penale prin mai multe procese penale.
§2. Punerea in miscare si exercitarea actiunii penale
1) Punerea in miscare a actiunii penale
A pune in miscare actiunea penala inseamna a efectua actul procesual prevazut de
lege prin care se formuleaza, impotriva unei persoane determinate, invinuirea de
savirsire a unei infractiuni si se declanseaza activitatea de tragere la raspundere penala
acesteia. |n literatura juridica se mai foloseste si denumirea de “deschidere” sau
“promovare” a actiunii penale, dar expresia “punere in miscare” realizeaza imaginea
dinamica a declansarii unei activitati care urmeaza sa se desfasoare, sa inainteze spre o
finalizare.
Prin punerea in miscare a actiunii penale ia nastere raportul procesual penal
fundamental (principal), in care subiectul activ al actiunii penale isi exercita dreptul sau
de a trage la raspundere penala pe invinuit, devenit inculpat, iar acesta are obligatia de a
se prezenta in fata autoritatii judecatoresti spre a raspunde de invinuirea ce i se aduce. |n
cadrul acestui raport, autoritatea sau persoana care invinuieste are obligatia de a
indeplini actele de invinuire potrivit legii si adevarului, iar inculpatul, caruia i se
recunoaste calitatea de parte in proces, are dreptul de a se apara impotriva invinuirii care
i se aduce, ratiune pentru care i se acorda importante si eficiente drepturi procesuale.
Actiunea penala se pune in miscare prin actul prevazut de lege, denumit act de
inculpare. Desi se face referire expresa in art. 9 al. 2 la “actul de inculpare prevazut de
lege”, totusi Codul de procedura penala nu indica in toate cazurile de punere in miscare
a actiunii penale care este actul de inculpare; astfel, in cazul in care i se acorda instantei
de judecata sau partii vatamate dreptul de a pune in miscare actiunea penala, legea nu
prevede prin ce act procesual se realizeaza promovarea acestei actiuni, ceea ce a
provocat discutii in literatura de specialitate.
Actiunea penala poate fi pusa in miscare daca sint intrunite doua conditii pozitive si
una negativa. Conditiile pozitive sint:
– constatarea ca s- a savirsit o infractiune;
– cunoasterea persoanei sau persoanelor care au savirsit-o.
Daca prima conditie este suficienta pentru inceperea procesului penal, caci acesta se
poate desfasura si in rem, adica in legatura cu o infractiune savirsita, actiunea penala nu
poate fi pusa in miscare decit impotriva unei persoane determinate – in personam –
prezumtivul infractor a carui vinovatie trebuie dovedita.
Conditia negativa pentru punerea in miscare a actiunii penale consta in inexistenta
vreunuia din cazurile care impiedica luarea unei asemenea masuri, prevazute in art. 10.
Odata indeplinite aceste conditii, titularul exercitiului actiunii penale poate dispune
punerea in miscare a acestei actiuni prin actul de inculpare prevazut de lege. Emiterea
actului de inculpare se poate situa in diferite stadii de desfasurare a procesului penal si
se realizeaza prin acte procesuale diferite, in functie de autoritatea sau persoana care il
emite si de stadiul procesual in care are loc punerea in miscare a actiunii penale.
Ministerul Public, ca titular principal al exercitiului actiunii penale, are dreptul sa o
puna in miscare in toate cazurile de savirsire de infractiuni, afara de cele in care acest
drept este rezervat altor autoritati sau persoane.
 DPP–pg–93

|n cursul urmaririi penale, imediat ce s-a retinut savirsirea unei infractiuni si se

cunoaste cine este faptuitorul, totodata neexistind nici un caz legal de impiedicare,
Ministerul Public pune in miscare actiunea penala, iar invinuitul devine inculpat; actul
de inculpare, in acest caz, este ordonanta de punere in miscare a actiunii penale (art.
255) emisa de procuror. |n cazul in care urmarirea penala a avut loc fara punerea in
miscare a actiunii penale, cauzele fiind mai simple si mai putin grave, procurorul pune
in miscare actiunea penala la terminarea urmaririi, prin rechizitoriu (art. 262 pct. 1 lit.
a), dupa care dispune trimiterea in judecata a inculpatului si sesizeaza instanta de
judecata; in acest caz, rechizitoriul procurorului cuprinde doua acte procesuale –
punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata a inculpatului.
|n cursul judecatii, actiunea penala este pusa in miscare de Ministerul Public numai
in mod exceptional, atunci cind se descopera in sarcina inculpatului si alte infractiuni
decit cele cuprinse in rechizitoriu sau se descopera participarea si a altor persoane la
savirsirea infractiunii judecate ori savirsirea de catre alte persoane a unor infractiuni in
legatura cu cea care se judeca (art. 336, 337); in aceste cazuri, Ministerul Public este
obligat sa ceara judecarea inculpatului si pentru noile fapte penale savirsite sau
judecarea si a altor persoane ce au savirsit infractiuni in legatura cu cea care se judeca,
pentru a se asigura o buna administrare a justitiei. Actul de inculpare, in aceste cazuri,
este declaratia orala a procurorului de punere in miscare a actiunii penale, consemnata
in incheierea de sedinta.
Deci actul de inculpare emis de Ministerul Public, prin procurorul care efectueaza
sau supravegheaza urmarirea penala ori prin procurorul care participa la sedinta de
judecata, consta in ordonanta de punere in miscare a actiunii penale, in dispozitia scrisa
inclusa in rechizitoriu, precum si in declaratia orala de punere in miscare a actiunii
penale consemnata in incheierea de sedinta.
Instanta de judecata, in mod exceptional, cind procurorul nu participa la judecata,
pune in miscare actiunea penala pentru noi fapte penale descoperite in sarcina
inculpatului, in legatura cu cea care se judeca, in conditiile art. 336, printr -o incheiere
de extindere a procesului penal. Desi in lege nu se considera in mod expres ca aceasta
incheiere este un act de inculpare, extinderea procesului penal de catre instanta pentru
noi fapte penale inseamna punerea in miscare a actiunii penale impotriva inculpatului
pentru aceste fapte, ceea ce constituie un act de inculpare. Dreptul instantei de judecata
de a pune in miscare actiunea penala constituie o exceptie de la regula, caci intre functia
procesuala de invinuire, ce revine Ministerului Public, si functia de jurisdictie, ce revine
instantei de judecata, exista incompatibilitate.
Actiunea penala se mai poate pune in miscare, in mod exceptional, si de catre
Camera Deputatilor si Senat, in sedinta comuna, printr-o hotarire de punere sub
acuzare a Presedintelui României pentru inalta tradare (art. 84 al. 3 din Constitutie).
Dupa luarea unei astfel de hotariri, Parlamentul cere procurorului general sa sesizeze,
potrivit legii, Curtea Suprema de Justitie.
|n ce priveste actul de inculpare prin care partea vatamata pune in miscare actiunea
penala in cazurile prevazute de lege (art. 279 al. 2 lit. a), exista opinii diferite in
literatura de specialitate:
– Persoana vatamata nu are acest drept si astfel, daca a introdus plingere prealabila la
instanta de judecata, potrivit art. 284, instanta este aceea care implicit pune in
miscare actiunea penala prin actul prin care se investeste cu judecarea acelei cauze,
adica printr-o incheiere.
– Opinia contrara – majoritara – sustine ca plingerea prealabila introdusa de partea
vatamata la instanta de judecata, pentru una din infractiunile prevazute in art. 279 al.
2 lit. a, constituie actul de inculpare, deci actul prin care se pune in miscare actiunea
penala.
Plingerea prealabila indeplineste toate conditiile unui act de inculpare: cuprinde
invinuirea adusa unei persoane determinate si are, totodata, efectul de a obliga instanta
sa procedeze la judecata pentru tragerea la raspundere penala a inculpatului. |ntrucit
instanta de judecata numai exceptional si printr-o prevedere expresa a legii poate pune
in miscare actiunea penala, in lipsa unei astfel de dispozitii nu i se poate atribui functia
de invinuire si in aceasta situatie; de altfel, o incheiere de investire a instantei de
 DPP–pg–94

judecata nici nu este prevazuta de lege, considerindu-se doar ca, trecind la judecarea
cuzei, instanta a retinut in mod implicit ca actul de inculpare este legal intocmit.
Plingerea prealabila adresata instantei de judecata este similara cu “citatia directa” din
dreptul francez si cu “actiunea directa” din dreptul nostru pina in 1948, care produc
efectul de punere in miscare a actiunii penale.
2) Exercitarea actiunii penale
Dupa ce a fost pusa in miscare, actiunea penala este exercitata prin mai multe acte
procesuale care asigura supunerea inculpatului raspunderii penale. Au dreptul sa
exercite actiunea penala:
– Ministerul Public – in toate cauzele si pe toata durata procesului;
– partea vatamata – in cauzele in care participa la proces;
– instanta de judecata – in cazul restrins in care a pus in miscare actiunea penala.
Ministerul Public, prin procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea
penala, exercita actiunea penala prin emiterea rechizitoriului, in care se dispune
trimiterea in judecata a inculpatului si sesizarea instantei competente sa judece cauza;
prin aceasta activitate procurorul sustine invinuirea formulata in actul de inculpare si
cere instantei de judecata sa procedeze la judecarea si condamnarea inculpatului. |n
cursul judecatii, Ministerul Public, prin procurorul care participa la sedinta de judecata,
sustine invinuirea in fata instantei, prin participarea la administrarea probelor de
vinovatie si prin concluziile orale de condamnare a inculpatului potrivit legii penale.
Daca hotarirea pronuntata de instanta nu este legala si temeinica, procurorul exercita
caile de atac, care pot agrava condamnarea inculpatului. Actele indicate constituie acte
de exercitare a actiunii penale, prin care aceasta este adusa pina la finalizare, prin
hotarirea instantei de judecata.
Partea vatamata, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale, contribuie, alaturi
de Ministerul Public, la dovedirea invinuirii in cadrul administrarii probelor, si cere,
prin concluziile orale pe care le formuleaza, atit in cursul urmaririi penale, cit si al
judecatii, condamnarea penala a inculpatului; in cauzele in care actiunea penala se pune
in miscare la plingerea prealbila, partea vatamata are dreptul sa exercite caile de atac, ca
act de exercitare a actiunii penale.
Instanta de judecata, in cazurile in care poate pune in miscare actiunea penala, o
exercita in continuare din oficiu pina la solutionarea cauzei, prin extinderea actiunii
penale, cind este cazul (art. 335) si administrarea probelor de invinuire.
§3. Cazurile in care punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale
este impiedicata
1) Impedimente la punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale
(art. 10)
Avind ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savirsit
infractiuni, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau, daca a fost pusa in miscare,
nu mai poate fi exercitata cind nu exista temeiul juridic al raspunderii penale –
infractiunea (art.17 al.2 Cod penal); impedimentele la punerea in miscare sau exercitarea
actiunii penale exista si atunci cind, desi s-a savirsit o infractiune, raspunderea penala
este inlaturata printr-o cauza legala sau inlocuita cu o altfel de raspundere juridica; in
fine, cind nu este indeplinita vreo conditie prevazuta de lege pentru punerea in miscare a
actiunii penale. |n primele doua categorii de cazuri, punerea in miscare sau exercitarea
actiunii penale este obstaculata cu caracter definitiv, deoarece raspunderea penala nu
poate interveni fiind fie exclusa – nu exista infractiune – fie inlaturata printr -o cauza
legala. |n ultima categorie, impiedicarea este temporara, cit timp nu este indeplinita
conditia ceruta de lege; daca se indeplineste conditia ceruta, impiedicarea dispare si
actiunea penala poate fi promovata sau exercitata, afara de cazul in care indeplinirea
conditiei depinde de un termen care a fost depasit.
Cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a actiunii penale sint
prevazute in art.10 lit. a–j. Cazurile de la lit. a–e au in vedere cauze care exclud
raspunderea penala, prin inexistenta infractiunii, ceea ce lipseste actiunea penala de
temeiul ei juridic, infractiunea. La lit. g–j sint prevazute cazuri de inlaturare a
raspunderii penale, ca urmare actiunea penala ramine fara obiect, nemaifiind posibila
 DPP–pg–95

tragerea la raspundere penala. |n fine, cazul de la lit. f, care se refera la conditiile

diferite, cu termen sau fara termen, constituie impediment atit de drept penal, cit si de
drept procesual penal, care nu permite promovarea actiunii penale cit timp este pendent.
Printre impedimentele rezultate din intervenirea unei cauze de inlaturare a
raspunderii penale sint enumerate numai acelea cu un caracter mai general, ca amnistia,
prescriptia, decesul faptuitorului, retragerea plingerii prealabile si impacarea; legea
penala prevede si alte cauze care au ca efect apararea de pedeapsa, ceea ce atrage in
fond o inlaturare a raspunderii penale; pentru exactitate, ar trebui ca in art. 10 sa se
adauge un caz distinct de impiedicare a punerii in miscare sau de exercitare a actiunii
penale, anume “exista vreuna din cauzele prin care legea apara de pedeapsa”. Pina la
completarea in acest sens a art. 10, practica judiciara a consemnat astfel de cauze ca
impedimente la punerea in miscare sau la exercitarea actiunii penale.
Codul de procedura penala imparte cazurile inscrise in art. 10 in doua categorii, in
raport de solutia pe care o determina in cazul constatarii lor: toate cazurile de la lit. a–e
atrag, in cursul urmaririi penale, solutia de scoatere de sub urmarire, iar in cursul
judecatii solutia de achitare; cazurile de la lit. f–j, precum si cele care apara de pedeapsa
atrag, in cursul urmaririi penale incetarea urmaririi, iar in cursul judecatii incetarea
procesului penal. Dat fiind ca solutia pe care o atrage un caz sau altul de impiedicare a
punerii in miscare sau a exercitarii actiunii penale are importanta in finalizarea
procesului penal, aceste cazuri vor fi examinate in cadrul celor doua categorii indicate.
2) Cazurile de impiedicare rezultate din lipsa temeiului juridic al
actiunii penale (inexistenta infractiunii)
Potrivit art. 10 lit. a–e, sint astel de cazuri:
a) Fapta nu exista
Datorita unui denunt mincinos, a unor investigatii superficiale, s-a considerat ca s-a
savirsit o fapta cu caracter penal, dar ulterior s-a stabilit ca o astfel de fapta nu a vut loc
in realitatea obiectiva. Fara fapta nu exista infractiune si, ca urmare, nici temei pentru o
actiune penala.
b) Fapta nu este prevazuta de legea penala sau nu prezinta
gradul de pericol social al unei infractiuni
Fapta nu este prevazuta de legea penala (lit. b) – Acest caz este incident atunci cind
fapta savirsita nu isi are incriminare in nici o prevedere a legii penale, fapta fiind de
natura civila, disciplinara, contraventionala sau este o fapta care initial a fost prevazuta
de legea penala, dar apoi a fost dezincriminata. Lipsind o trasatura esentiala a
infractiunii – prevederea in legea penala – nu exista infractiune.
Fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni (lit. b1) – |n cazul in
care fapta este savirsita in conditiile art. 18 1 Cod penal, desi este prevazuta de legea
penala, nu constituie infractiune, lipsind actiunea penala de temei juridic.
c) Fapta nu a fost savirsita de invinuit sau inculpat
|nvinuirea initiala impotriva unei persoane s-a dovedit neintemeiata; in acest caz nu
mai poate fi pusa in miscare sau exercitata actiunea penala impotriva acestei persoane, ci
trebuie indreptata impotriva persoanei care a savirsit fapta.
d) Faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale
infractiunii
Lipsa unuia din elementele constitutive ale infractiunii face ca fapta sa nu aiba
caracter penal, astfel ca pentru aceasta fapta nu poate fi promovata o actiune penala.
Lipsa intentiei, in cazul infractiunilor care se pot savirsi numai intentionat, lipsa
caracterului repetat al faptei sau a altei imprejurari care constituie element constitutiv,
lipseste de temei juridic actiunea penala.
e) Exista una din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei
Codul penal (art. 44–51) prevede urmatoarele cauze generale cu acest efect: legitima
aparare, starea de necesitate, constringerea fizica si constringerea morala, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, betia completa involuntara, minoritatea faptuitorului pina la virsta
cind nu raspunde penal, eroarea de fapt. Sint si cauze speciale care inlatura caracterul
penal al faptei: efectuarea probei veritatii in caz de insulta si calomnie (art. 207 Cod
penal), darea de mita prin constringere (art. 255 al. 2), adulterul ingaduit (art. 304 al. 6),
lipsa dublei incriminari in aplicarea principiului universalitatii legii penale (art. 6).
 DPP–pg–96

*
* *
Unele din cauzele prevazute de lege in art. 10 lit. a–e opereaza in rem, nefiind
influentate de persoana faptuitorului (inexistenta faptei, fapta nu este prevazuta de legea
penala); alte cazuri opereaza numai in personam (fapta nu a fost savirsita de invinuit,
iresponsabilitatea, minoritatea sub 14 ani). Sint si cazuri care opereaza si in rem si in
personam (fapta nu are gradul de pericol social al unei infractiuni). Unele cazuri pot fi
stabilite inca de la inceputul cercetarii (virsta sub 14 ani, fapta nu este prevazuta de
legea penala), dar altele nu pot fi cunoscute decit dupa lamurirea completa a faptelor
(legitima aparare, efectuarea probei veritatii).
3) Cazuri in care actiunea penala nu poate fi exercitata decit in
anumite conditii, care nu sint indeplinite, sau este lipsita de obiect
Potrivit art. 10 lit. f–j sint astfel de cazuri:
a) Lipseste plingerea realabila a persoanei vatamate, autorizarea
sau sesizarea organului competent, ori alta conditie prevazuta
de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale
Acest caz are in vedere mai multe situatii, cu reglementari diferite, dar efectul
comun de a impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale.
Lipsa plingerii prealabile, fiind o cauza care inlatura raspunderea penala (art. 131
Cod penal), face ca actiunea penala sa fie lipsita de obiect, deci neexercitabila. Se
asimileaza cu lipsa plingerii prealabile si introducerea ei de catre o alta persoana decit
persoana vatamata sau peste termenul prevazut de lege (art. 282, 284). Lipsa plingerii
prealabile nu impiedica punerea in miscare a actiunii penale in cazul in care persoana
vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restrinsa,
deoarece actiunea penala se poate pune in miscare si din oficiu (art. 131 al.ult. Cod
penal).
Lipsa autorizatiei prealabile, atunci cind este prevazuta de lege necesitatea unei
astfel de autorizatii, are acelasi efect de impiedicare a punerii in miscare sau de
exercitare a actiunii penale. Astfel:
– deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau trimis in
judecata penala fara incuviintarea Camerei din care face parte, dupa ascultarea sa
(art. 69 din Constitutie);
– numai Camera Deputatilor, Senatul si Presedintele României au dreptul sa ceara
urmarirea penala a membrilor guvernului pentru faptele savirsite in exercitiul
functiei lor (art. 108 al. 2 din Constitutie);
– se cere o autorizatie prealabila din partea procurorului general in cazul aplicarii
principiului realitatii legii penale (art. 5 Cod penal);
– magistratii nu pot fi cercetati fara avizul Ministerului Justitiei (art. 75 L.O.J.), iar
judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie fara autorizarea Presedintelui României
(art. 59 din Legea Curtii Supreme de Justitie).
Lipsa sesizarii organului competent, cum este lipsa sesizarii:
– din partea comandantului pentru infractiunile prevazute in art. 331–336, 348, 353–
354 Cod penal;
– din partea organului competent al cailor ferate pentru infractiunile prevazute in art
273 al. 1, 274 al. 1 si 275 al. 1 si 2 Cod penal;
– din partea conducatorului unitatii careia ii apartine nava ori inpectoratului de
navigatie civila, pentru infractiunile prevazute in art. 108–114 din Decretul nr.
443/1972 privind navigatia civila, ori a comandantului navei pentru infractiunile
prevazute in art. 117–119 din acelasi decret.
Lipsa exprimarii dorintei guvernului strain in cazul infractiunilor la care se refera
art. 171 Cod penal.
|n toate aceste situatii prevazute de lege, neindeplinirea conditiei prevazute
impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale pentru infractiunile si
persoanele la care se refera impedimentul.
b) A intervenit amnistia, prescriptia sau decesul faptuitorului
Amnistia (art. 119 Cod penal) si prescriptia raspunderii penale (art. 121–124 Cod
penal) sint cauze legale de inlaturare a raspunderii penale, lipsind astfel de obiect
 DPP–pg–97

actiunea penala. Raspunderea penala fiind personala, decesul faptuitorului inlatura pe

cale naturala aceasta raspundere, impiedicind punerea in miscare sau exercitarea actiunii
penale.
c) A fost retrasa plingerea prealabila ori partile s-au impacat
Acest caz se limiteaza la infractiunile pentru care legea prevede ca retragerea
plingerii prealbile (art. 131 al. 2 Cod penal) ori impacarea partilor (art. 132 Cod penal)
inlatura raspunderea penala si numai daca sint intrunite conditiile prevazute de lege.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu impacarea se face numai de
reprezentantii legali, iar cei cu capacitate de exercitiu restrinsa se pot impaca cu
incuviintarea persoanelor prevazute de legea civila. |mpacarea partilor produce efecte si
atunci cind actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu; retragerea plingerii
prealabile in asemenea cazuri nu inlatura raspunderea penala si nu impiedica
desfasurarea in continuare a procesului penal; retragerea ulterioara a autorizatiei date
sau a sesizarii comandantului nu inlatura raspunderea penala, nefiind prevazuta de lege
drept cauza de aceasta natura.
d) S-a dispus inlocuirea raspunderii penale
S-a dispus inlocuirea raspunderii penale cu o raspundere care atrage o sanctiune cu
caracter administrativ (art. 90, 91, 98 Cod penal); find inlocuita raspunderea penala,
este stinsa si actiunea penala care are ca obiect aceasta raspundere.
e) Exista autoritate de lucru judecat
Daca s-a pronuntat de instanta penala o hotarire definitiva cu privire la actiunea
penala, aceasta se stinge prin solutionare si nu se mai poate pune in miscare sau exercita
o noua actiune penala impotriva aceleiasi persoane si cu privire la aceeasi fapta, chiar
sub o incadrare juridica diferita. Conditiile in care opereaza autoritatea de lucru judecat
vor fi examinate in legatura cu efectele hotaririi penale definitive.
*
* *
Codul penal prevede si cauze de nepedepsire sau de aparare de pedeapsa, care
constituie, de asemenea, impedimente la punerea in miscare sau exercitarea actiunii
penale. Sint astfel de imprejurari:
– desistarea si impiedicarea rezultatului, in caz de tentativa (art. 22);
– impiedicarea consumarii infractiunii, in caz de complicitate (art. 30);
– denuntarea faptei inainte de a fi descoperita (art. 167, 170, 255, 262);
– inlesnirea arestarii celorlalti participanti (art. 170, 172, 262);
– retragerea in termen util a marturiei mincinoase (art. 260);
– tainuirea, favorizarea sau omisiunea denuntarii pentru unele infractiuni savirsite de
sot sau ruda apropiata (art. 221, 262 al. 2, 264 al. 4);
– anularea uneia dintre casatorii in caz de bigamie (art. 303);
– iertarea de catre sotul nevinovat, moartea acestuia, precum si anularea casatoriei
sotului vinovat, in caz de adulter (art. 304);
– casatoria intre autor si victima in caz de viol necalificat si raport sexual cu o minora
(art. 197 al.ult.) etc.
Cauzele de nepedepsire pot fi prevazute si in legi care au dispozitii penale.
Cauzele prevazute in art. 10 lit. f–j pot opera numai in rem (amnistie neconditionata,
prescriptie), numai in personam (decesul faptuitorului) sau si in rem si in personam
(impacare, autoritatea lucrului judecat).
Pe linga cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j si cele de nepedepsire, care inlatura
raspunderea penala, mai sint si cazuri de imunitate politica si de imunitate de jurisdictie.
Cazurile de imunitate politica sint prevazute in Constitutia României:
– Presedintele României se bucura de imunitate in cursul mandatului sau (art. 84),
ceea ce presupune ca nu raspunde penal pentru vreo infractiune savirsita in aceasta
perioada de timp, cu exceptia inaltei tradari; el nu poate fi tras la raspundere juridica
nici pentru actele si opiniile manifestate in cursul mandatului sau, intarindu-se astfel
pozitia sa de reprezentant al statului rom#n si de garant al independentei nationale,
al unitatii si integritatii teritoriale a tarii.
– Se bucura de imunitate politica si deputatii si senatorii, dar numai pentru voturile si
opiniile exprimate in exercitarea mandatului, asigurindu-se astfel o dezbatere libera
 DPP–pg–98

si fara constringeri a problemelor politice ale tari, care pot da loc la insulte, calomnii
(art. 70).
Imunitatea de jurisdictie (art. 8 Cod penal) se refera la reprezentantii corpului
diplomatic ai statelor straine sau la alte persoane care, in conformitate cu conventiile
internationale, nu sint supuse jurisdictiei penale a statului rom#n 20.
§4. Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare a
punerii in miscare sau exercitarii actiunii penale
1) Actele de urmarire penala si de judecata prin care se impiedica
inceperea sau continuarea procesului penal
|n lipsa vreunuia din cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau exercitarii
actiunii penale, procesul penal se incepe si se desfasoara pina la finalizarea lui prin
condamnarea penala a inculpatului pentru infractiunea cu care a fost sesizata instanta de
judecata. Deci condamnarea penala are loc ori de cite ori actiunea penala este
intemeiata, nu este stinsa printr-o cauza legala si nu exista vreun impediment in
exercitarea ei.
Daca se cunosc inca de la sesizarea autoritatilor judiciare penale existenta vreunuia
din cazurile prevazute in art. 10 sau din cele similare acestora, procesul penal nu poate
incepe; cum multe din aceste cazuri se constata dupa inceperea procesului penal sau ele
intervin in cursul desfasurarii procesului, acesta nu mai poate continua din momentul
descoperirii sau intervenirii cazului respectiv. Deci exista o strinsa legatura intre
inceperea si continuarea procesului penal si punerea in miscare si exercitarea actiunii
penale, in sensul ca atita timp cit actiunea penala poate fi pusa in miscare si exercitata,
procesul penal se poate porni si desfasura, dupa cum atunci cind exista vreun
impediment la punerea in miscare sau la exercitarea actiunii penale, acesta devine un
impediment si pentru inceperea sau desfasurarea procesului penal.
a) Cind cazul de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale este evident chiar
din momentul sesizarii organului de urmarire penala (lipsa plingerii prealabile, a
autorizatiei prealabile, amnistia, decesul faptuitorului), procurorul dispune, prin
rezolutie, neinceperea urmaririi penale (art. 228 al. 6), deoarece ar fi inutil un
proces penal in care de la inceput se cunoaste ca nu poate fi pusa in miscare actiunea
penala. Fac exceptie de la ceasta regula cazurile prevazute in art. 10 lit. b 1 si i (fapta
nu prezinta gradul de pericol al unei infractiuni si inlocuirea raspunderii penale),
fiind necesar un proces penal in care sa se poata da o sanctiune cu caracter
administrativ.
b) Daca s-a inceput procesul penal si cazul de impiedicare a punerii in miscare sau de
exercitare a actiunii penale s-a constatat in cursul urmaririi penale, procurorul are la
dispozitie trei modalitati de a intrerupe continuarea procesului penal (art. 11 lit. a–
c):
– clasarea cauzei – cind nu exista invinuit in cauza; se considera ca nu exista
invinuit in cauza atunci cind fapta nu este imputabila vreunei persoane sau cind
nu se cunoaste cine este faptuitorul, fiind astfel imposibila tragerea la
raspundere a unei persoane determinate; daca se cunoaste persoana fizica, dar
nu se cunoaste inca identitatea sa, se considera ca exista invinuit in cauza si se
procedeaza la cercetari pentru identificarea sa;
– scoaterea de sub urmarire – atunci cind exista invinuit in cauza si s-a constatat
existenta unuia din cazurile ce determina lipsa temeiului juridic al actiunii
penale (art. 10 lit. a–e); prin aceasta solutie, procurorul recunoaste inexistenta
infractiunii pentru care s-a inceput urmarirea penala;
– incetarea urmaririi penale – atunci cind exista invinuit sau inculpat in cauza si
se constata existenta unuia din cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j, din cele de
nepedepsire sau de imunitate; aceasta solutie justifica desfasurarea urmaririi,
pentru infractiunea savirsita de invinuit sau inculpat, dar urmarirea penala nu
mai poate continua cita vreme actiunea penala devine fara obiect sau este
impiedicata sa fie exercitata.

20
Nominalizarea acestor persoane se face in cursurile de drept penal [i de drept interna]ional
public.
 DPP–pg–99

c) |n cursul judecatii, deci dupa ce actiunea penala a fost pusa in miscare si exercitata
din eroare, daca se constata existenta vreunuia dintre cazurile de impiedicare sau
daca vreunul din aceste cazuri intervine intre timp, instanta de judecata poate
pronunta urmatoarele doua solutii:
– achitarea inculpatului – atunci cind a intervenit unul din cazurile prevazute in
art. 10 lit. a–e, avind aceeasi justificare ca si la solutia de scoatere de sub
urmarire, dar cu autoritatea hotaririi judecatoresti;
– incetarea procesului penal – cind se constata existenta unuia din cazurile
prevazute in art. 10 lit. f–j sau vreun caz de aparare de pedeapsa ori de
imunitate, solutie corespunzatoare, ca temei juridic, celei de incetare a urmaririi
penale.
Rezolutia procurorului de neincepere a urmaririi penale, rezolutia sau ordonanta
procurorului de clasare, scoatere de sub urmarire sau de incetare a urmaririi penale,
hotarirea instantei de judecata de achitare sau de incetare a procesului penal sint acte
procesuale, prin care se da efect cauzelor de impiedicare a punerii in miscare sau
exercitarii actiunii penale si se obstaculeaza inceperea procesului penal, iar daca aceasta
totusi a inceput, se pune capat urmaririi sau judecatii.
|n cazul in care se constata existenta mai multor cazuri de impiedicare a punerii in
miscare sau exercitarii actiunii penale, dintre care unele se inscriu in art. 10 lit. 1–e, iar
altele in art. 10 lit. f–j, au prioritate cazurile care exprima inexistenta infractiunii,
determinind astfel scoaterea de sub urmarire, iar in cazul judecatii achitarea inculpatului.
Existenta mai multor cazuri de inlaturare a raspunderii penale determina o prioritate de
ordin cronologic, caci odata stinsa actiunea penala in temeiul unei cauze legale, celelalte
cauze nu mai au ce stinge.
Atunci cind actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau exercitata pe temeiul ca
fapta nu este prevazuta de legea penala (art. 190 lit. b), ii lipseste un element constitutiv
al infractiunii (lit. d) sau exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei (lit. e),
procurorul care dispune scoaterea de sub urmarire sau instanta de judecata care pronunta
achitarea, daca apreciaza ca fapta ar putea atrage masuri sau sanctiuni de alta natura
decit cele penale, sesizeaza organul competent; in acest mod, o contraventie, o abatere
disciplinara, care initial era considerata in mod gresit ca infractiune, urmeaza a fi totusi
sanctionata, dar cu masurile sau sanctiunile corespunzatoare naturii sale juridice.
2) Continuarea procesului penal, la cererea invinuitului sau
inculpatului, dupa stingerea actiunii penale (art. 13)
Daca invinuitul sau inculpatul se considera nevinovat, are interesul legitim sa se
dispuna scoaterea de sub urmarire penala sau sa se pronunta achitarea sa. La obtinerea
acestei rezolvari a procesului penal se poate opune intervenirea amnistiei, a prescriptiei
sau retragerea plingerii prealabile, care atrag din oficiu incetarea urmaririi penale sau
incetarea procesului penal, impiedicind astfel pe invinuit sau inculpat sa dovedeasca
nelegalitatea sau netemeinicia invinuirii ce i s-a adus. Legea acorda invinuitului sau
inculpatului posibilitatea de a cere continuarea procesului penal, in caz de amnistie,
prescriptie a raspunderii penale sau de retragere a plingerii prealabile, iar procurorul sau
instanta de judecata are obligatia de a desfasura in continuare procesul penal in vederea
constatarii unuia din cazurile prevazute in art. 10 lit. a–e. Daca s-a constatat existenta
unuia din aceste cazuri, procurorul – in cursul urmaririi penale – va dispune scoaterea de
sub urmarire, iar instanta de judecata – in cursul judecatii – va pronunta achitarea
inculpatului, dind astfel satisfactie invinuitului sau inculpatului invinuit pe nedrept. |n
cazul in care inculpatul nu a reusit sa-si dovedeasca nevinovatia, actiunea penala ramine
in continuare stinsa prin amnistie, prescriptie sau retragerea plingerii prealabile,
dispunindu-se de procuror incetarea urmaririi, iar in cursul judecatii instanta pronuntind
incetarea procesului penal.
Dreptul invinuitului sau inculpatului de a dispune asupra desfasurarii procesului
penal in continuare, desi a intervenit amnistia, prescriptia sau retragerea plingerii
prealabile, decurge din dreptul sau la aparare, prin care poate combate invinuirea pina la
infirmarea ei ca netemeinica.
 DPP–pg–100

I.12. Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile

§1. Punerea in miscare actiunii civile
1) Modalitatile prin care se realizeaza obiectul actiunii civile
Actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului, precum si a
partii responsabile civilmente, in vederea repararii juste si integrale a pagubelor cauzate
prin infractiune. Conditiile in care poate interveni raspunderea civila si modalitatile prin
care aceasta se realizeaza sint reglementate de legea civila, la care face trimitere si
dispozitia art. 14 Cod procedura penala. Aceste dispozitii, care se refera numai la
actiunea civila exercitata in procesul penal, prevad doua modalitati de reparare a
pagubelor produse prin infractiuni: repararea in natura si plata unei despagubiri
banesti. Cele doua modalitati pot fi cumulate in vederea asigurarii unei reparatii juste si
integrale a pagubei cauzate.
|n ce priveste repararea in natura, Codul de procedura penala prevede patru
modalitati:
– restituirea lucrului;
– restabilirea situatiei anterioare savirsirii infractiunii;
– desfiintarea totala sau partiala a unui inscris;
– prin orice alt mijloc de reparatie.
Cind lucrurile apartinind partii civile au fost ridicate de la invinuit sau inculpat, i se
restituie acesteia, ca masura provizorie, urmind ca prin hotarirea instantei sa se
definitiveze restituirea. Daca lucrurile apartinind partii civile nu au fost ridicate de la
invinuit sau inculpat ori de la persoana la care se afla in mod ilegal, instanta de judecata
obliga la restituirea lor si, pentru cazul in care nu se vor mai gasi la executarea hotaririi,
obliga la repararea pagubei prin echivalent banesc. |n cazul in care savirsirea infractiunii
atrage o schimbare a situatiei anterioare, producatoare de prejudiciu material partii
civile, repararea pagubei se face in natura prin restabilirea situatiei dinaintea infractiunii;
procurorul poate lua o masura provizorie in acest sens, iar instanta de judecata o
definitiveaza prin hotarirea sa. Sint cazuri cind repararea pagubei se obtine prin
desfiintarea totala sau partiala a unui inscris, cum ar fi un testament falsificat,
desfiintarea fiind o solutie de competenta instantei de judecata. Legea se refera si la
orice alt mijloc de reparare care nu comporta despagubiri banesti, urmind ca practica sa
concretizeze aceasta modalitate. Repararea in natura a pagubei cauzate prin infractiune
are prioritate fata de repararea prin despagubiri banesti. |nsa cind prin repararea in natura
paguba nu s-a acoperit decit in parte (lipsa de folosinta a bunului sau uzura sa), trebuie
acordate in completare si despagubiri banesti.
Desi are caracter subsidiar, repararea pagubei prin despagubiri banesti se intilneste
cel mai des in practica penala a instantelor judecatoresti. Astfel:
– in cazul infractiunilor contra patrimoniului, despagubirea baneasca reprezinta
valoarea bunurilor sustrase sau distruse, cuantumul cheltuielilor pentru repararea
lucrurilor degradate, sumele de bani efectiv sustrase sau obtinute prin inselaciune,
abuz de incredere;
– pagubele produse prin infractiunile contra persoanei pot fi reparate prin despagubiri
banesti reprezentind sumele cu care victima unui omor contribuia la intretinerea
unei persoane, chiar daca nu exista vreo obligatie legala, sumele efectiv cheltuite cu
ingrijirea medicala, iar in caz de invaliditate (totala sau partiala) cu diferenta dintre
venitul avut inainte de savirsirea infractiunii si venitul obtinut ca urmare a
invaliditatii suferite etc.
Pe linga valoarea pagubei efectiv suferite (damnum emergens), despagubirea
baneasca trebuie sa cuprinda (art. 14 al.ult.) si folosul nerealizat (lucrum cessans), care
poate fi dobinda legala aferenta de la data savirsirii infractiunii si pina la achitarea sumei
datorate, beneficiul pe care l-ar fi adus un bun avariat pina la repararea si repunerea lui
in functiune etc. Practica autoritatilor judiciare s-a confruntat cu modalitati diferite de
pagube efective aduse patrimoniului prin savirsirea de infractiuni, precum si de foloase
nerealizate. Dupa 1989 s-a accentuat jurisprudenta care acorda despagubiri pentru daune
morale, cauzate prin infractiune, calcularea lor facindu-se dupa mai multe criterii.
 DPP–pg–101

|n cadrul procesului penal, despagubirea trebuie calculata in raport de valoarea

integrala a pagubei, stabilita prin probe, nefiind justificata luarea in consideratie a unor
criterii subiective (cum ar fi situatia materiala a inculpatului si a partii civile). |n cazul in
care prin dispozitii legale se prevede un anumit mod de evaluare a pagubelor, se aplica
aceste dispozitii.
Despagubirea baneasca poate fi stabilita intr-o suma globala sau in sume platibile
periodic, in special in cazul pagubelor produse prin moartea sau vatamarea victimei; la
calcularea despagubirilor se tine seama, in caz de culpa comuna cu a victimei, de
gravitatea celor doua culpe.
Coautorii, instigatorii si complicii, daca sint trasi la raspundere penala in fata
instantei de judecata, raspund solidar de intreaga paguba cauzata prin actele lor;
tainuitorul raspunde solidar numai pina la valoarea bunurilor pe care le-a tainuit, iar
favorizatorul raspunde civil solidar cu autorul numai in cazul in care a dat ajutor pentru
asigurarea folosului infractiunii si in limitele acestuia.
Raspunde solidar cu inculpatul, pentru intreaga paguba cauzata de acesta, si partea
responsabila civilmente, dar in limitele raspunderii sale civile; insa daca inculpatul
(printr-o tranzactie) intelege sa plateasca despagubirile cerute de partea civila,
raspunderea partii responsabile civilmente se limiteaza la paguba efectiv produsa de
inculpat.
Desi raspunderea solidara decurge din producerea unei pagube prin aceeasi fapta sau
in urma unei dispozitii legale, practica judiciara a retinut solidaritatea si in cazul in care
un prejudiciu unic s-a produs prin doua infractiuni calificate deosebit, savirsite de mai
multe persoane (de exemplu neglijenta in serviciu a casierului care a uitat casa de bani
deschisa si furtul savirsit de cel care si-a insusit banii, profitind de situatia lasata de
casier).
2) Dreptul de optiune in ce priveste punerea in miscare a actiunii civile
|n cazul in care s-a inceput procesul penal cu privire la o infractiune prin care s-a
produs un prejudiciu, persoana vatamata are deschise doua cai:
– sa se adreseze instantei civile cu actiunea sa civila, in care caz se incepe si se
desfasoara un proces potrivit regulilor de drept procesual civil;
– sa se constituie parte civila in procesul penal, exercitind astfel actiunea civila
alaturata actiunii penale.
Dreptul de a alege intre calea penala si calea civila se numeste drept de optiune.
Pentru persoana vatamata este mult mai avantajos sa exercite actiunea civila in
cadrul procesului penal, ratiune pentru care aceasta este calea aleasa in cele mai multe
cazuri. |n vederea apararii intereselor legitime ale unor persoane, care au suferit pagube
de pe urma unei infractiuni, se prevedere chiar obligatia pentru acestea sa indrepte
actiunea civila la autoritatea judiciara penala; astfel, potrivit art. 221 al. 4, unitatea de
stat pagubita prin infractiune este obligata sa sesizeze organul de urmarire penala pentru
cercetarea infractiunii care i-a adus o paguba si sa se constituie parte civila, ceea ce
inlatura, implicit, dreptul de optiune. Acest drept este ingradit si in cazul persoanelor
lipsite de capacitate de exercitiu sau cu aceasta capacitate restrinsa deoarece, in cazul in
care s-au produs pagube in patrimoniului lor, actiunea civila se exercita si din oficiu,
obligind astfel la alegerea caii penale. |n cazurile in care se aplica procedura urgenta de
urmarire si de judecata a infractiunilor flagrante, daca judecata actiunii civile ar intirzia
solutionarea actiunii penale, persoana vatamata este indreptata la instanta civila (art.
476), ingradindu-i-se astfel dreptul de optiune.
Odata ce dreptul de optiune a fost exercitat si persoana vatamata a ales calea de
valorificare a pretentiilor sale civile, optiune devine irevocabila, in sensul ca nu se mai
poate parasi calea aleasa spre a se indrepta la cealalta cale (electa una via non datur
recursus ad alteram). Consecintele acestei reguli sint foarte importante pentru persoana
vatamata fiindca, prin parasirea instantei penale sau a celei civile, se pierde insusi
dreptul de a obtine repararea pagubei pe cale judiciara, calea alternativa fiind exclusa.
Pentru a nu se crea totusi obstacole in realizarea reparatiilor civile, s-au prevazut si
unele exceptii de la regula “electa una via”. Astfel, partea civila poate parasi calea
penala si sa se adreseze cu actiunea sa civila la instanta civila in urmatoarele situatii:
 DPP–pg–102

– cind urmarirea sau judecata penala a fost suspendata (art. 19 al. 3), intrucit in tot
timpul suspendarii procesului penal actiunea civila este tinuta pe loc si nu se stie
cind va fi reluat procesul;
– cind procurorul a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale
(art. 242, 249), situatie in care cauza nu mai ajunge in fata instantei de judecata,
singura autoritate care are dreptul sa acorde despagubiri civile;
– cind legea prevede ca instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata (art.
20).
Persoana vatamata care a pornit, ca reclamant, actiunea civila in fata instantei civile,
poate parasi aceasta instanta pentru a se adresa autoritatilor judiciare penale in doua
situatii:
– cind punerea in miscare a actiunii penale a avut loc dupa ce fusese pornita actiunea
civila la instanta civila, caci in momentul introducerii actiunii nu avea inca deschisa
calea penala;
– cind procesul penal a fost reluat dupa suspendare, incetarea urmaririi sau scoaterea
de sub urmarire, dindu-i-se dreptul de a se adresa caii penale.
Cu toate acestea, daca prima instanta a pronuntat o sentinta civila, chiar daca
nedefinitiva (art. 19 al.ult.), nu mai este permisa parasirea caii civile, spre a se evita
pronuntarea a doua hotariri – una civila si alta penala – impotriva aceleiasi persoane cu
privire la raspunderea pentru aceeasi paguba.
3) Punerea in miscare si exercitarea actiunii civile in procesul penal
Actiunea civila se pune in miscare in procesul penal de catre persoana vatamata prin
constituirea de parte civila, care se obtine printr-o declaratie scrisa sau orala de
constituire de parte civila, facuta in fata organelor de urmarire sau a instantei de
judecata, ori printr-o cerere scrisa sau orala prin care se solicita reparatii civile de la
inculpat si de la partea responsabila civilmente. Constituirea de parte civila se poate face
in tot cursul urmaririi penale, iar in cursul judecatii numai pina la inceperea cercetarii
judecatoresti, inainte de citirea actului de sesizare a instantei. |ntrucit actiunea civila se
alatura actiuni penale puse in miscare in cadrul procesului penal, punerea in miscare a
actiunii civile trebuie sa aiba loc concomitent sau dupa ce actiunea penala a fost pusa in
miscare. Dupa constituirea de parte civila, persoana vatamata devine parte in procesul
penal, cu denumirea de parte civila.
Dupa punerea in miscare a actiunii civile, partea civila o exercita in fata organelor
de urmarire penala si a instantei de judecata prin participarea la efectuarea actelor de
urmarire si de judecata, personal sau prin aparatorul sau, actionind pentru administrarea
probelor privitoare la pretentiile sale, ridicind exceptii si punind concluzii cu privire la
temeinicia si legalitatea pretentiilor sale civile si prin cererea expresa de a fi obligati
inculpatul si partea responsabila civilmente la repararea pagubei pe care a suferit-o; de
asemenea, in cazul in care nu este multumita de solutiile date de procuror cu privire la
cererile sale, se poate plinge procurorului ierarhic superior, iar impotriva hotaririlor
judecatoresti referitoare la actiunea sa civila poate exercita caile de atac.
Exercitarea actiunii civile, prin actele procesuale indicate, se face concomitent cu
exercitarea actiuni penale de catre Ministerul Public sau partea vatamata, astfel incit cele
doua actiuni sa fie aduse impreuna in fata instantei de judecata si sa poata fi solutionate
prin aceeasi hotarire. |n vederea exercitarii concomitente a actiunii civile cu exercitarea
actiuni penale, procurorul poate sustine in fata instantei actiunea civila (art. 18 al. 1), iar
instanta de judecata are obligatia de a avea rol activ in dovedirea, sustinerea si
solutionarea actiunii civile (art. 287), chiar daca partea civila nu se prezinta la judecata.
Cind paguba a fost cauzata unitatilor prevazute in art. 145 Cod penal sau persoanelor
lipsite de capacitate de exercitiu sau cu aceasta capacitate restrinsa, actiunea civila se
exercita si din oficiu, chiar daca persoana vatamata nu s-a constituit parte civila sau a
renuntat, cu incalcarea legii, la reparatii civile; in astfel de cazuri, lipsa de constituire de
parte civila sau renuntarea la reparatii civile este supusa controlului instantei de
judecata, care poate obliga la despagubiri civile daca se constata existenta pagubei si
raspunderea civila a inculpatului. Exercitarea actiunii civile din oficiu se manifesta si
prin obligatia pe care o are instanta de judecata de a introduce in cauza si partea
responsabila civilmente, daca partea civila nu a cerut-o.
 DPP–pg–103

|n legatura cu exercitarea actiunii civile, exista unele diferente dupa cum cauza se
afla in fata organelor de urmarire penala sau a instantei de judecata:
– daca in cursul urmaririi penale se constata ca actiunea penala este lipsita de temei
juridic, este stinsa printr-o cauza legala sau exista un impediment de ordin
procedural in exercitarea ei, procesul penal nu mai continua si in fata instantei de
judecata, fiind finalizat prin scoaterea de sub urmarire sau prin incetarea urmaririi
penale; in aceste situatii, partea civila trebuie sa paraseasca calea penala si sa se
adreseze cu actiunea sa civila instantei civile;
– in faza de judecata, lipsa de temei a actiunii penale sau stingerea acesteia nu
impiedica, de principiu, exercitarea actiunii civile, daca ea insasi nu este stinsa
printr-o cauza legala.
O situatie speciala in exercitarea actiunii civile o prezinta intervenirea decesului
partii civile sau a inculpatului:
– in cazul decesului partii civile, fie in cursul urmaririi penale, fie al judecatii,
actiunea civila va continua sa fie exercitata de catre mostenitorii acesteia care
inteleg sa intervina in proces;
– daca a decedat inculpatul in cursul urmaririi penale, actiunea penala nu mai poate fi
exercitata in fata instantei de judecata, astfel incit partea civila va trebui sa se
adreseze instantei civile;
– decesul inculpatului in cursul judecatii permite partii civile sa exercite in continuare
actiunea civila impotriva mostenitorilor inculpatului si a partii responsabile
civilmente, instanta fiind obligata sa dispuna introducerea in proces a acestora;
– cind partea civila este o persoana juridica, care a fost reorganizata ori desfiintata,
actiunea civila va fi exercitata in continuare de persoana juridica succesoare in
drepturi sau de lichidatori (art. 21).
Desi, de regula, actiunea civila este exercitata concomitent cu actiunea penala, se
poate ivi situatia cind solutionarea actiuni penale ar putea fi intirziata de solutionarea
actiunii civile; in acest caz, legea permite disjungerea actiunii civile de cea penala,
urmind ca actiunea penala sa-si capete solutionarea, iar actiunea civila sa fie exercitata
ulterior; in caz de disjungere, instanta penala este obligata sa retina actiunea civila in
cadrul procesului penal si sa procedeze la judecarea si solutionarea ei imediat ce s-a
pronuntat cu privire la actiunea penala.
4) Cazurile care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii
civile in procesul penal
Ca si la actiunea penala, exista situatii in care actiunea civila nu poate fi promovata
sau, daca totusi a fost promovata, nu mai poate fi exercitata in sensul finalizarii ei prin
obligarea inculpatului si a partii responsabile civilmente la reparatii civile. Unele din
aceste situatii sint strins legate de cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau de
exercitare a actiuni penale; alte situatii sint proprii actiunii civile.
A. Cazuri de impiedicare determinate de lipsa de temei juridic a
actiunii civile
Pentru a exista raspundere civila se cere savirsirea cu vinovatie de catre o persoana a
unei fapte ilicite care a produs o paguba unei alte persoane. Cazurile prevazute in art. 10
lit. a si c – inexistenta faptei si fapta nu a fost savirsita de invinuit sau inculpat, ca
impedimente la punerea in miscare a actiunii penale – infirma existenta temeiului juridic
al actiunii civile. Celelalte cazuri de lipsa de temei a raspunderii penale, prevazute in art.
10 lit. b, b1, d si e, desi nu atrag, de principiu, si lipsa de temei a actiunii civile, daca
exista fapta cu caracter ilicit, a fost savirsita de inculpat din culpa civila si a produs o
paguba.
Exclud raspunderea civila insa, in lipsa culpei civile, lipsa unei pagube si lipsa
legaturii cauzale dintre infractiunea pentru care a fost trimis in judecata inculpatul si
paguba produsa.
B. Cazuri determinate de lipsa de obiect a actiunii civile, prin
inlaturarea raspunderii civile in temeiul unei cauze legale
Unele cauze de stingere a actiuni penale sint si cazuri de stingere a actiunii civile.
Sint astfel de cazuri: retragerea plingerii prealabile si impacarea partilor, care trebuie sa
 DPP–pg–104

fie totale si neconditionate, adica sa se refere atit la actiunea penala, cit si la actiunea
civila.
Sint cazuri proprii de stingere a actiunii civile:
– renuntarea la pretentiile civile solicitate, atunci cind partea civila poate dispune
asupra dreptului sau la reparatii civile;
– prescriptia raspunderii civile.
C. Cazuri determinate de un impediment la promovarea procesului
penal
Daca procesul penal nu poate fi promovat si nu poate continua, fiind neindeplinite
conditiile legale, nici actiunea civila nu poate fi pusa in miscare si exercitata. Sint astfel
de cazuri:
– intervenirea amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a decesului inculpatului
inainte de promovarea procesului penal sau in cursul urmaririi penale, deoarece
cauza nu mai poate ajunge la instanta de judecata;
– fapta este de natura civila, disciplinara sau contraventionala (art. 10 lit. b), pentru
care nu se poate incepe procesul penal;
– fiind aleasa calea civila, s-a pronuntat o hotarire, chiar nedefinitiva, de prima
instanta (art. 19 al. 4);
– lipseste plingerea prealabila, autorizarea prealabila, sesizarea organului competent,
exprimarea dorintei guvernului strain sau o alta conditie prevazuta de lege;
– exista autoritate de lucru judecat a penalului asupra civilului.
|n toate aceste cazuri, in temeiul art. 228 al. 2 si 3, urmarirea penala nu poate incepe
si, daca a inceput, nu mai poate continua pentru a fi promovata si exercitata actiunea
civila.
5) Actele procesuale prin care se da efect cazurilor de impiedicare a
punerii in miscare sau exercitarii actiunii civile
Daca actiunea penala este intemeiata, nu este stinsa si nu exista vreun impediment
procedural in exercitarea ei, si actiunea civila, alaturata ei, cind nu exista vreun
impediment in exercitarea ei, va fi finalizata prin hotarirea instantei penale de admitere a
actiunii civile, in total sau in parte, prin obligarea inculpatului si a partii responsabile
civilmente la reparatiile civile pentru pagubele produse.
|n cazul existentei vreunui caz de impiedicare in exercitarea actiunii penale, care
intotdeauna impiedica condamnarea inculpatului, actiunea civila poate fi exercitata in
continuare si solutionata prin admiterea ei si obligarea la reparatii civile, daca sint
intrunite conditiile raspunderii civile si nu exista vreo cauza proprie de stingere a
actiunii civile sau de impiedicare a solutionarii ei. |n stabilirea acestor situatii trebuie sa
se faca deosebire intre urmarirea penala si judecata cauzei, situatiile variind si in raport
de cazul de impiedicare incident:
- |n cursul urmaririi penale, pronuntindu-se scoaterea de sub urmarire sau incetarea
urmaririi penale, ca urmare a unui caz de impiedicare a punerii in miscare a actiuni
penale, aceasta nu mai poate fi promovata in fata instantei de judecata si, ca urmare,
nici actiunea civila nu mai poate fi alaturata ei pentru a fi exercitata si finalizata prin
hotarirea instantei de judecata. |ntr-o asemenea situatie, partea civila este obligata –
daca doreste sa obtina pe cale juridica reparatii pentru paguba suferita – sa
paraseasca calea penala si sa se adreseze instantei civile cu actiunea sa civila. Ca
masura provizorie, in legatura cu repararea pagubei, se poate totusi dispune, in
cursul urmaririi penale, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare
savirsirii infractiunii.
- |n cursul judecatii, in caz de achitare pentru cazurile prevazute in art. 10 lit. a si c,
actiunea civila este respinsa ca lipsita de temei, deoarece nu exista fapta ori aceasta
nu a fost savirsita de inculpat. Achitarea pentru cazuri prevazute in art. 10 lit. b 1, d si
e, ori incetarea procesului penal pentru intervenirea amnistiei, prescriptiei, decesului
faptuitorului, existenta unei cauze de nepedepsire, nu impiedica exercitarea si
solutionarea actiunii civile in sensul admiterii ei, in total sau in parte, daca sint
intrunite conditiile raspunderii civile, deci daca are temei juridic. Cind se dispune
incetare actiunii penale pentru retragerea plingerii prealabile sau impacare, actiunea
civila este respinsa, fiind stinsa prin vointa partii civile. Prin hotarirea sa, instanta de
 DPP–pg–105

judecata lasa nesolutionata actiunea civila in cazul de achitare pe temeiul ca fapta

nu este prevazuta de legea penala (art. 10 lit. b) si in cazurile de incetare a
procesului penal pentru temeiurile de sub art. 10 lit. f si j deoarece, nefiind posibila
exercitarea actiunii penale, nu era posibila nici exercitarea actiunii civile; in aceste
cazuri, partea civila se poate adresa cu actiunea sa civila la instanta civila.
§2. Exercitarea actiunii civile la instanta civila
1) Conditiile de exercitare a actiunii civile in fata instantei civile
Optind pentru calea civila, persoana vatamata introduce actiunea sa civila la instanta
de judecata civila, respectind dispozitiile care reglementeaza competenta si procedura de
judecata a unei cauze civile. Cita vreme nu exista si proces penal pentru fapta cauzatoare
de prejudiciu, judecarea si solutionarea actiunii civile decurgind dintr-o infractiune de
catre instanta civila nu prezinta nici un fel de particularitate. Cind, insa, dupa sesizarea
instantei civile, se pune in miscare actiunea penala, in cadrul unui proces penal,
judecarea definitiva a actiunii civile la instanta civila este suspendata pina la
solutionarea definitiva a actiuni penale de catre instanta penala; regula poarta denumirea
de “penalul tine in loc civilul“ (art. 14 al. 2). Aceasta regula este necesara pentru a se
solutiona mai intii actiunea penala, deoarece solutia data cu privire la aceasta actiune
trebuie sa fie luata in considerare la solutionarea actiunii civile.
Dupa solutionarea actiunii penale printr-o hotarire definitiva, la cererea
reclamantului (persoana vatamata) se reia exercitarea actiunii civile in fata instantei
civile, reclamantul urmind sa-si dovedeasca pretentiile, iar piritul (inculpatul din
procesul penal) sa le combata. Codul de procedura penala (art. 22) prevede ca hotarirea
definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care
judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savirsit -o si a
vinovatiei acestuia. Prin aceasta regula se impune instantei civile de a solutiona actiunea
civila in concordanta cu solutia data actiunii penale. Astfel, daca inculpatul a fost
condamnat in actiunea penala, instanta civila trebuie sa considere fapta ca existenta si pe
pirit (inculpatul din actiunea penala) ca vinovat de savirsirea ei; dimpotriva, daca s-a
pronuntat achitarea pe temeiul art. 10 lit. a sau c, instanta civila trebuie sa retina ca fapta
nu a fost savirsita de pirit. Instanta civila, retinind existenta faptei si vinovatia piritului
in savirsirea faptei, dupa modul cum a fost solutionata definitiv actiunea penala, are
dreptul de a stabili existenta sau inexistenta pagubei, precum si intinderea ei, statuind
asupra actiunii civile prin admiterea ei, in total sau in parte, ori pronuntind respingerea
ei.
Reflectind caracterul priooritar al penalului asupra civilului, in art. 22 al. 2 se
prevede ca hotarirea definitiva a instantei civile prin care a fost solutionata actiunea
civila nu are autoritate de lucru judecat in fata autoritatilor judiciare penale cu privire la
existenta faptei, a persoanei care sa savirsit-o si a vinovatiei acesteia; deci chiar daca
instanta civila s-a pronuntat definitiv ca fapta nu a fost savirsita de pirit, procurorul il
poate trimite in judecata penala pe acesta si instanta de judecata il poate condamna, daca
probele efectuate in procesul penal confirma aceasta solutie.
2) Cazuri speciale de exercitare a actiunii civile la instanta civila
|n cazul in care actiunea civila a fost exercitata din oficiu in procesul penal,
pronuntindu-se o hotarire definitiva cu privire la ceasta actiune, daca se constata, din
probe noi, ca paguba nu a fost integral reparata, diferenta dintre reparatiile acordate si
paguba reala poate fi ceruta pe calea unei actiuni civile la instanta civila. Dispozitia de
mai sus are in vedere ca rezolvarea din oficiu a actiunii civile s-a facut in lipsa persoanei
vatamate si astfel exista posibilitatea sa nu se fi administrat toate probele necesare, mai
ales cele cunoscute de aceasta. Trebuie insa respectata conditia ca diferenta solicitata sa
rezulte din probe noi.
De asemenea, persoana vatamata se poate adresa cu actiunea civila la instanta civila
pentru repararea pagubelor care s-au nascut ori s-au descoperit dupa pronuntarea
hotaririi penale de catre prima instanta; s-a avut in vedere, de exemplu agravarea
vatamarii produse partii civile dupa pronuntarea primei instante, descoperirea de noi
lucruri sustrase de catre cel care a savirsit o infractiune de furt sau delapidare, paguba
 DPP–pg–106

Titlul III – JURISDIC}IA

Cap. I. Functia jurisdictionala in materie penala si autoritatea
publica judiciara care o infaptuieste

nou produsa sau descoperita ulterior urmind a fi reparata in fata instantei civile, daca
aceasta nu se poate realiza prin exercitarea unei cai ordinare sau extraordinare de atac.
I.13. Functia jurisdictionala si consecintele sale asupra actiunii
penale si actiunii civile exercitate in procesul penal
§1. Functia jurisdictionala in materie penala
1) Notiunea de jurisdictie in materie penala
Functia de invinuire, prin care se exercita actiunea penala, are ca obiect aducerea
inculpatului in fata instantei judecatoresti pentru a i se aplica sanctiunea prevazuta de
legea penala pentru infractiunea savirsita. Acestei functii i se opune functia de aparare,
care are ca obiect infirmarea invinuirii, daca este neintemeiata, sau, in caz de vinovatie,
stabilirea tuturor imprejurarilor favorabile inculpatului, pentru a se aplica legea in raport
de aceste imprejurari. Stabilirea cu caracter definitiv a faptelor, a vinovatiei inculpatului
si, in raport de acestea, aplicarea sanctiunilor prevazute de legea penala revine functiei
jurisdictionale, indeplinite, in materie penala, de instantele judecatoresti.
|n conceptul sau general, jurisdictia este imputernicirea acordata de lege de a
judeca un litigiu concret si de a statua asupra lui, de a aplica legea la cazul concret
judecat. |n primul rind, jurisdictia inseamna o prerogativa, puterea de a judeca si de a
decide cu privire la aplicarea legii intr-un conflict de drept, de a rezolva acest conflict
potrivit dispozitiilor legii care reglementeaza astfel de conflicte. Este, insa, in acelasi
timp, si o indatorire de a solutiona conflictul de drept adus in fata sa, caci legea impune
autoritatii jurisdictionale de a judeca si a decide asupra acestui conflict. Daca s -ar
rezuma numai la judecarea si solutionarea conflictului de drept, aplicarea sanctiunilor ar
putea ramine fara realizare practica, ca simpla declaratie solemna de condamnare sau de
obligare la anumite prestatii; de aceea, jurisdictia cuprinde si puterea coercitiva, de a
impune executarea condamnarii sau prestatiei, prin ordinul care se da altor autoritati de
a face ca hotarirea sa fie executata de cel condamnat penal sau civil. Deci jurisdictia
cuprinde puterea de a judeca si decide (cognitio), dar si puterea de a face sa fie executata
hotarirea luata (imperium).
|n materie penala, jurisdictia cuprinde activitatea de judecata, desfasurata in sedinta
publica, oral, nemijlocit si contradictoriu, cu participarea Ministerului Public si a
partilor, in baza careia judecatorii isi formeaza convingerea daca inculpatul se face
vinovat de infractiunea pentru care fusese trimis in judecata si daca raspunde din punct
de vedere penal; de asemenea, daca infractiunea pentru care inculpatul a fost trimis in
judecata a produs o paguba, care este intinderea sa, modalitatea prin care poate fi
integral si just reparata si daca inculpatul si partea responsabila civilmente raspund civil
de paguba produsa prin infractiune. |n raport de convingerea pe care si-a facut-o in
cursul judecatii, autoritatea jurisdictionala penala procedeaza, apoi, la solutionarea
cauzei penale, statuind, prin hotarire, asupra vinovatiei inculpatului si in caz de
vinovatie, asupra sanctiunilor prevazute de legea penala ce trebuie sa le sufere,
obligindu-l, totodata, daca este cazul, impreuna cu partea responsabila civilmente, la
repararea pagubei produse prin infractiunea pentru care a fost judecat.
Spre deosebire de alte activitati publice prin care se aplica legea la un caz concret de
incalcare a ei, activitatea de jurisdictie se caracterizeaza atit prin autoritatea care o
infaptuieste – instanta judecatoreasca – dar mai ales prin procedura ce se desfasoara in
sedinta de judecata publica, cu dezbateri contradictorii intre cei ce sustin aplicarea legii
si cei ce se opun la aplicarea ei sau cer o alta aplicare decit cea solicitata. |n materie
penala, jurisdictia inseamna judecata in sedinta publica, orala, nemijlocita si
contradictorie a actiunii penale si a celei civile deduse in fata autoritatii jurisdictionale
penale – instanta judecatoreasca – cu participarea Ministerului Public, a inculpatului, a
partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente, a aparatorilor lor,
 DPP–pg–107

finalizata printr-o hotarire judecatoreasca prin care se aplica legea penala inculpatului si
legea civila inculpatului si partii responsabile civilmente; inseamna, totodata, dispozitia
data in vederea executarii celor statuate prin hotarirea judecatoreasca definitiva.
2) Autoritatea jurisdictionala in materie penala
Infractiunea fiind cea mai grava incalcare a legii si atragind cele mai severe
sanctiuni – pedepsele – statul, ca titular al dreptului de a pedepsi, a incredintat puterea
de a le aplica instantelor judecatoresti, ca autoritate publica specializata in judecarea si
solutionarea cauzelor penale. |n statul de drept, instantele judecatoresti formeaza una din
cele trei puteri ale statului, organizate pe astfel de principii care sa asigure o eficienta,
dar totodata si o corecta si impartiala infaptuire a functiei jurisdictionale. Cit timp
functia jurisdictionala in materie penala se infaptuieste de instantele judecatoresti, ea
poarta denumirea de justitie si capata toate trasaturile pe care Constitutia si legile de
organizare judecatoreasca le stabilesc. Daca in materie civila, comerciala, de munca,
conflictele care se produc pot fi judecate si solutionate si de alte autoritati sau organe
(comisii, camere de arbitraj, autoritati administrative), in materie penala statul de drept
incredinteaza puterea de aplicare a legii penale numai instantelor judecatoresti.
Repararea unei pagube se poate obtine si printr-o tranzactie intre faptuitor si persoana
vatamata, aceasta poate chiar renunta la reparatii; in cazul savirsirii unei infractiuni,
raspunderea penala trebuie sa intervina inevitabil, iar aplicarea sanctiunilor prevazute de
legea penala este incredintata numai instantelor judecatoresti, ca autoritate publica
careia i s-a incredintat de catre societate dreptul de a aplica legea penala celor ce au
savirsit infractiuni.
Se cunosc cazuri in care judecarea unor cauze penale a fost incredintata si altor
autoritati sau organe decit instantelor judecatoresti. Astfel, in legislatiile in care
contraventiile sint infractiuni, se permite aplicarea sanctiunilor contraventionale
neprivative de libertate si unor organe administrative, sub controlul instantelor
judecatoresti; pina in 1992, legislatia noastra prevedea posibilitatea ca unele infractiuni
mai putiun grave savirsite de minori sa fie judecate de comisiile de judecata, in
componenta carora intra si un judecator, comisii care nu faceau insa parte din sistemul
instantelor judecatoresti; se preconiza chiar ca unele infractiuni savirsite de majori,
sanctionate cu pedepse neprivative de libertate, sa fie incredintate spre judecata unor
comisii de judecata, formate numai din judecatori populari. |n aceste cazuri nu se
infaptuia justitia, ci o jurisdictie incredintata altor organe jurisdictionale decit instantele
judecatoresti.
Potrivit art. 125 din Constitutie, justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie
si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege. Restringerea cadrului de realizare
a justitiei in cauzele penale numai la instantele judecatoresti determina o suprapunere a
infaptuirii functiei jurisdictionale cu realizarea justitiei. Se respecta astfel caracteristicile
statului de drept, cu recunoasterea puterii judecatoresti ca putere distincta a statului,
realizind justitia in cele mai importante conflicte de drept, cele izvorite din incalcarea
legii penale. Prin aceasta dispozitie constitutionala se asigura conditii optime de
judecare corecta si obiectiva a infractorilor, atit prin autoritatea jurisdictionala care
judeca si solutioneaza cauzele penale, cit si prin procedura prin care se infaptuieste
justitia. |ntr-adevar, instantele judecatoresti care infaptuiesc justitia sint constituite
intr-un sistem organizat, pe grade ierarhice, si sint formate din judecatori, persoane care
nu numai ca sint profesionisti ai dreptului, dar au asigurate, prin selectionare si
independenta care li se garanteaza, conditiile necesare unei activitati corecte si eficiente
in aplicarea legii penale. De asemenea, activitatea instantelor judecatoresti
desfasurindu-se dupa o procedura care garanteaza atit aplicarea ferma a legii penale
celor ce au savirsit infractiuni, cit si asigurarea drepturilor cetatenilor nevinovati de a nu
fi trasi pe nedrept la raspundere penala, contribuie la infaptuirea justitiei in cele mai
bune conditii.
Preponderenta functiei de realizare a justitiei in cauzele penale se face remarcata, pe
de o parte, prin subordonarea din punct de vedere procesual a Ministerului Public si a
tuturor partilor fata de autoritatea care o infaptuieste – instanta judecatoreasca;
Ministerul Public si partile pot solicita condamnarea sau achitarea, obligarea la reparatii
civile sau respingerea lor, dar numai instanta de judecata statueaza asupra faptelor si
 DPP–pg–108

vinovatiei inculpatului, asupra producerii pagubei si a raspunderii civile, ea pronunta

condamnarea sau achitarea, ea obliga sau nu la reparatii civile. Pe de alta parte, hotarirea
definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat, ceea ce inseamna putere de
lege, erga omnes, obligind autoritatile competente la executarea ei in toate dispozitiile
sale penale. De aceea, faza de judecata pe care o conduce instanta judecatoreasca este
considerata faza principala a procesului penal, urmarirea fiind o faza pregatitoare a
judecatii, iar faza de executare aducind la indeplinire ceea ce a hotarit instanta de
judecata.
§2. Activitatile de judecata in materie penala
1) Gradele de jurisdictie
Judecata parcurge, de regula, mai multe trepte, de la o instanta judecatoreasca de un
anumit grad ierarhic la instante judecatoresti de grad ierarhic superior; aceste trepte pe
care le parcurge judecata unei cauze penale poarta denumirea de grade de jurisdictie.
Numarul gradelor de jurisdictie depinde de numarul cailor de atac ordinare
prevazute de lege, deci a acelor cai de atac care se exercita impotriva hotaririlor
nedefinitive. Daca un prim grad de jurisdictie este intotdeauna judecata in prima
instanta, celelalte sint determinate de caile de atac admise de lege; atunci cind exista
doua cai de atac ordinare succesive – apel si recurs – vor fi trei grade de jurisdictie
pentru aceeasi cauza penala – judecata in prima instanta, judecata in apel si judecata in
recurs – iar daca exista numai o singura cale de atac ordinara – recursul – vor fi numai
doua grade de jurisdictie – judecata in prima instanta si judecata in recurs.
Prin desfiintarea in 1948 a apelului, la noi in tara judecata a fost asezata pe doua
grade de jurisdictie – judecata in prima instanta si judecata in recurs. Pentru a asigura
aceasta regula la judecarea tuturor cauzelor penale, prin Legea nr. 58/1968 pentru
organhizarea judecatoreasca s-a infiintat la Curtea Suprema de Justitie un complet de
sapte judecatori, cu atributia de a judeca in recurs cauzele judecate in prima instanta de
aceasta curte, care anterior nu erau supuse recursului si se judecau in prima si ultima
instanta.
Instituirea apelului, ca prima cale de atac ordinara, prin Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecatoreasca si Legea nr. 45/1993, repune in functiune principiul a trei
grade de jurisdictie pe care era asezata judecata penala inainte de 1948. Deci de la 1
iulie 1993 in sistemul nostru judiciar functioneaza trei grade de jurisdictie: judecata in
prima instanta, judecata in apel si judecata in recurs. Principiul celor trei grade de
jurisdictie nu este insa absolut; astfel, unele cauze de competenta judecatoriei in prima
instanta vor trece numai prin doua grade de jurisdictie – in prima instanta si in recurs –
iar toate cauzele de competenta curtilor de apel si a Curtii Supreme de Justitie vor trece
prin aceleasi doua grade de jurisdictie. Exceptiile de la principiului celor trei grade de
jurisdictie se explica, pentru cauzele de competenta judecatoriei prin simplitatea si
gravitatea redusa, iar pentru cele de competenta curtilor de apel si a Curtii Supreme de
Justitie prin profesionalismul judecatorilor de la aceste instante judecatoresti.
2) Judecata in prima instanta
Etapa principala a judecatii este judecata in prima instanta. Aceasta apreciere se
datoreaza in primul rind continutului activitatii de judecata in prima instanta, care
include administrarea probelor care sustin invinuirea si apararea, precum si dezbaterile
judiciare cu privire la fapta, vinovatia inculpatului si solutia ce trebuie data actiunii
penale si actiunii civile, stiut fiind faptul ca in caile de atac se discuta, de regula, numai
unele din chestiunile de fond ale cauzei penale; de asemenea, se datoreaza si situatiei ca
fara judecata in prima instanta nu se poate concepe o condamnare penala si una civila, in
timp ce nu toate cauzele penale trec printr-o judecata in apel sau in recurs.
Activitatea de judecata in prima instanta se desfasoara la sesizarea procurorului, prin
rechizitoriu, sau a partii vatamate prin plingerea sa prealabila in cazurile in care legea
prevede o asemenea procedura. Prima instanta verifica, cu participarea Ministerului
Public, a partilor si aparatorilor lor, prin administrarea de probe si prin dezbateri orale,
temeinicia si legalitatea actului de trimitere sau chemare in judecata a inculpatului; in
raport de rezultatul verificarii, condamna pe inculpat, daca este vinovat, la executarea
unei pedepse sau altei sanctiuni prevazute de legea penala, iar in caz de nevinovatie ori
 DPP–pg–109

de inlaturare a raspunderii penale, pronunta achitarea sau incetarea procesului penal;

judecind actiunea civila, prima instanta o admite daca sint indeplinite conditiile
raspunderii civile, obligind pe inculpat si partea responsabila civilmente la reparatiile
civile corespunzatoare, sau o respinge, daca este neintemeiata.
Ca structura, judecata in prima instanta cuprinde o cercetare judecatoreasca, in care
se administreaza probele prin care se verifica temeinicia actului de sesizare a instantei,
apoi o dezbatere judiciara, in care Ministerul Public si partea vatamata sustin invinuirea,
iar inculpatul apararea, in care partea civila sustine pretentiile civile, iar inculpatul si
partea responsabila civilmente le combat, dupa care prima instanta delibereaza asupra
cauzei si pronunta hotarirea sa, denumita sentinta penala, rezolvind astfel actiunea sau
actiunile penale, precum si actiunea sau actiunile civile exercitate in fata sa.
Judecata in prima instanta este primul grad de jurisdictie in materie penala prin care
trebuie sa treaca orice cauza penala; omisiunea trecerii unei cauze penale prin judecata
in prima instanta atrage nulitatea absoluta a hotaririi pronuntate.
3) Judecata in caile de atac
Daca impotriva sentintei penale nu se exercita nici o cale de atac, aceasta ramine
definitiva si se trece la punerea ei in executare. De regula, insa, fie Ministerul Public, fie
una din partile din proces sint nemultumite de solutia data in cauza de prima instanta si
procedeaza la atacarea ei prin una din caile de atac prevazute de lege.
Caile de atac indreptate impotriva unei hotariri penale nedefinitive se numesc cai de
atac ordinare. |n legislatia noastra, intre 1948–1993, recursul a fost singura cale ordinara
de atac. Reforma justitiei din 1993 consacra doua cai de atac ordinare: apelul si recursul.
Legea prevede si posibilitatea atacarii unei hotariri definitive daca este nelegala si
netemeinica; aceste cai de atac se numesc extraordinare. Sint cai de atac extraordinare:
contestatia in anulare, revizuirea, recursul in anulare si recursul in interesul legii.
Judecata in apel, ca al doilea grad de jurisdictie, constituie o a doua judecata cu
privire la fondul cauzei, in care se pot desfasura si o cercetare judecatoreasca si
dezbateri judiciare cu privire la existenta faptei, vinovatia inculpatului, la incadrarea
juridica, la sanctiunile aplicate si la intinderea prejudiciului in latura civila. Judecata in
apel se desfasoara in anumite limite, determinate de cel ce a declarat apel si de calitatea
sa procesuala, in sensul ca judecata are ca obiect situatia celui care a declarat apel sau
impotriva caruia s-a declarat apel si numai in latura pe care o poate devolua calitatea sa
procesuala21. De asemenea, se aplica regula potrivit careia in calea sa de atac nu se poate
agrava situatia celui ce a declarat-o. Carcteristic in apel este rejudecarea cauzei in fond
fara ca hotarirea primei instante sa fie in prealabil desfiintata, la aceasta procedindu-se
abia atunci cind se pronunta decizia instantei de apel prin care se da o noua solutie
cauzei.
Judecata in recurs constituie al treilea grad de jurisdictie. Constituie o activitate
facultativa, intervenind numai atunci cind Ministerul Public sau una din parti foloseste
calea de atac a recursului. Cind exista si apel, la judecata in recurs se efectueaza o
examinare a legalitati hotaririi atacate cu recurs, socotindu-se ca faptele au fost corect
stabilite la judecata in apel; in actuala reglementare a recursului, cind nu exista o
judecata in apel, examinarea cauzei se face si cu privire la temeinicia hotaririi atacate. |
ntr-o prima etapa a judecatii in recurs, Ministerul Public si partile pun concluzii cu
privire la legalitatea si temeinicia hotaririi supuse recursului; daca se constata ca
hotarirea nu este conforma cu adevarul si cu legea, se procedeaza la casarea hotaririi,
dupa care se rejudeca fondul cauzei de catre instanta de recurs, fie se trimite cauza in
acest scop la prima instanta sau la instanta de apel. {i la judecarea in recurs
reexaminarea cauzei se face in anumite limite, ca si la judecata in apel. Hotarirea
instantei de recurs este o decizie penala, prin care se pune capat procesului penal,
urmind a se proceda apoi la punerea in aplicare a acesteia.
Ca o garantie a pronuntarii unor hotariri legale si temeinice, Codul de procedura
penala a institiuit cai de atac extraordinare prin care se pot desfiinta acele hotariri
definitive care nu sint legale si temeinice. Judecata in contestatie in anulare si judecata

21
de exemplu dac` a declarat apel numai partea civil`, judecata in apel se refer` numai la
situa]ia p`r]ii civile [i numai cu privire la preten]iile sale civile
 DPP–pg–110

in revizuire se declanseaza la initiativa Ministerului Public si a partilor, care exercita

calea de atac extraordinara pentru temeiurile prevazute de lege. Recursul in anulare este
o prerogativa numai a procurorului general, prin care orice hotarire penala nelegala
poate fi atacata in fata Curtii Supreme de Justitie, care in acest mod isi exercita sarcina
sa generala de control asupra activitatii de judecata a tuturor instantelor judecatoresti.
§3. Functia de jurisdictie si solutionarea actiunilor exercitate in
procesul penal
1) Solutionarea actiunilor exercitate in procesul penal de instanta de
judecata
Exercitarea actiunii penale si a actiunii civile in fata instantelor judecatoresti le
obliga pe acestea sa se pronunte asupra legalitatii si temeiniciei acestor actiuni. Judecata
in prima instanta trebuie sa se finalizeze prin solutionarea actiunii penale si a actiunii
civile, iar judecata in caile de atac, prin verificarile pe care le face si prin solutiile ce le
poate adopta, trebuie sa definitiveze solutiile corespunzatoare legii si adevarului cu
privire la aceste actiuni.
A solutiona actiunea penala inseamna a pronunta o hotarire judecatoreasca prin care
se statueaza asupra existentei infractiunii si a vinovatiei inculpatului, si se aplica, in caz
de vinovatie, sanctiunile prevazute de legea penala. A solutiona actiunea civila inseamna
a pronunta o hotarire judecatoreasca prin care se statueaza daca prin infractiunea pentru
care este judecat inculpatul s-a produs o paguba, care este intinderea si valoarea sa,
obligind pe inculpat si partea responsabila civilmente la repararea pagubei printr-una din
modalitatile prevazute de lege.
Atunci cind s-a exercitat doar actiunea penala, instanta de judecata solutioneaza
numai aceasta actiune; daca alaturat actiunii penale a fost exercitata si actiunea civila,
instanta de judecata este obligata sa solutioneze si actiunea civila, de regula odata cu cea
penala; in caz de disjungere, actiunea civila se solutioneaza prin hotarire separata.
Solutionarea actiunii civile depinde, in anumite chestiuni, de modul cum a fost
solutionata actiunea penala. Astfel, daca inculpatul a fost condamnat in actiunea penala,
nu se poate respinge actiunea civila pe motivul inexistentei faptei sau a lipsei de
vinovatie a inculpatului, deoarece condamnarea penala implica existenta faptei si
savirsirea ei de catre inculpat cu vinovatie. |n cazul cind in acelasi proces penal sint
exercitate mai multe actiuni penale si mai multe actiuni civile, trebuie solutionate toate
actiunile potrivit dispozitiilor legii, fiind posibile solutii diferite pentru fiecare actiune.
Spre deosebire de actele de dispozitie ale procurorului emise in cadrul urmaririi
penale, care nu au caracter definitiv si nu au efect erga omnes, solutiile pronuntate prin
hotariri definitive ale instantelor judecatoresti au acest caracter. Astfel, rechizitoriul
procurorului are efect de a sesiza instanta de judecata, dar condamnarea inculpatului se
pronunta numai de instanta de judecata; ordonanta de scoatere de sub urmarire sau de
incetare a urmaririi produce efecte atit timp cit nu a fost infirmata de procurorul ierarhic
superior si nu este obligatorie pentru instanta civila sesizata cu actiunea civila izvorita
din fapta cercetata. Dimpotriva, hotarirea definitiva de achitare sau de incetare a
procesului penal pronuntata de instanta de judecata inchide, cu unele exceptii, calea unui
proces penal pentru aceeasi fapta si cu privire la acelasi inculpat, si devine obligatorie
pentru instanta civila care ar judeca actiunea civila pentru repararea pagubei produse
prin acea infractiune.
Solutionarea actiunii penale si a actiunii civile se dispune prin hotarire
judecatoreasca, actul procesual cel mai important, deoarece prin el se infaptuieste
justitia in cauze penale. Pentru a se pronunta o hotarire legala si temeinica in fiecare
cauza penala s-a instituit un complex de reguli si garantii procesuale, atit prin
Constitutie, cit si prin legile organice si ordinare. De aceea, hotarirea judecatoreasca are
putere de lege, executarea ei fiind obligatorie atit pentru partile la care se refera, cit si
pentru organele care au sarcina sa o execute. |n raport de instanta de judecata care o
pronunta, hotarirea judecatoreasca poate fi o sentinta sau o decizie; solutionind o cauza
penala, poarta denumirea de sentinta penala sau decizie penala.
 DPP–pg–111

2) Solutionarea actiunii penale

Daca invinuirea este intemeiata si inculpatul raspunde din punct de vedere penal, iar
actiunea penala a fost pusa in miscare si exercitata in conditiile legii de procedura
penala, instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului. Condamnarea implica
statuarea de catre instanta de judecata a savirsirii cu vinovatie de catre inculpat a faptei
pentru care a fost judecat si incadrarea ei juridica intr-o dispozitie incriminatorie a legii
penale, precum si a inexistentei unei cauze care atrage inlaturarea raspunderii penale sau
apararea de pedeapsa; condamnarea obliga pe inculpat sa execute o pedeapsa sau o
masura educativa, o pedeapsa complimentara, o masura de sigurana, dupa cerintele
incriminatorii din legea penala. |n cazul cind urmarirea penala a fost legal si bine
efectuata, iar rechizitoriul a stabilit complet si corect faptele si vinovatia inculpatului, in
mod necesar, dupa verificarea faptelor de catre instanta de judecata, se pronunta
condamnarea; de aceea, in materie penala, finalizarea cauzelor de catre instanta de
judecata se realizeaza, de regula, printr-o sentinta sau decizie de condamnare.
Desi inculpatul a fost trimis in judecata penala, este posibil ca in cursul judecatii sa
se constate ca, in realitate, actiunea penala a fost in mod gresit promovata, deoarece era
fara temei ori fusese stinsa printr-o cauza legala; stingerea actiunii penale se poate
produce chiar in cursul judecatii, atunci cind intervine o cauza de inlaturare a
raspunderii penale sau de aparare de pedeapsa (amnistia, decesul inculpatului, impacarea
partilor etc.). |n aceste cazuri nu mai poate interveni condamnarea, solutiile posibile
fiind achitarea si incetarea procesului penal.
Achitarea inculpatului se pronunta in cazul in care se constata existenta unuia din
cazurile prevazute in art. 10 lit. a–e, semnificind lipsa de temei a actiunii penale,
deoarece: fapta nu exista, fapta nu este prevazuta de legea penala, fapta nu prezinta
gradul de pericol social al unei infractiuni, fapta nu a fost savirsita de catre inculpat,
faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii si exista o cauza care
inlatura caracterul penal al faptei; in toate aceste situatii lipseste fie o trasatura esentiala
a infractiunii, fie unul din elementele constitutive ale infractiunii pentru care a fost
judecat inculpatul. Achitarea inculpatului inseamna inexistenta infractiunii, ca urmare
nu se poate produce nici o consecinta decurgind din incalcarea legii penale. Unele din
cazurile de achitare atrag o restitutio in integrum, inlaturind orice fel de constringere
juridica; astfel, inexistenta faptei sau neparticiparea inculpatului la savirsirea ei inlatura
orice fel de raspundere (penala, civila, disciplinara, contraventionala), de aceea legea de
procedura penala le considera cauze de excludere completa a raspunderii juridice. |n alte
situatii, inculpatul poate fi supus unei raspunderi de alta natura; astfel, o fapta care nu
este prevazuta de legea penala ori careia ii lipseste gradul de pericol social al unei
infractiuni poate atrage o raspundere civila, disciplinara, contraventionala; desi achitat
penal, inculpatul ramine vinovat sub aspectul legii civile, administrative, disciplinare si
va fi sanctionat ca tare. De aceea, instanta de judecata, pronuntind achitarea, poate
obliga pe inculpat la reparatii civile si, cind este cazul, sa sesizeze autoritatea
competenta pentru a aplica sanctiunile corespunzatoare.
|ncetarea procesului penal se pronunta in cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j,
semnificind: lipsa plingerii si autorizatiei prealabile, a sesizarii organului competent;
interventia amnistiei, prescriptiei raspunderii penale sau a decesului inculpatului; a fost
retrasa plingerea prealabila ori partile s-au impacat, atunci cind legea o permite;
inlocuirea raspunderii penale; exista autoritate de lucru judecat; exista o cauza care
apara de pedeapsa. Deci temeiurile pentru care se poate dispune incetarea procesului
penal se refera fie la neindeplinirea unei conditii pentru promovarea actiunii penale, fie
la existenta unei cauze care inlatura raspunderea penala, lasind fara obiect actiunea
penala.
Unele temeiuri au o aplicabilitate generala, pentru toate infractiunile si toti inculpatii
(amnistia, prescriptia, decesul inculpatului, autoritatea de lucru judecat); alte temeiuri se
aplica numai in cazurile prevazute de lege (plingerea prealabila a persoanei vatamate, o
anumita autorizare sau o sesizare a organului competent, pentru care este posibila
inlocuirea raspunderii penale sau apararea de pedeapsa). Cele mai multe temeiuri a
caracter difinitiv, alte temeiuri au insa un caracter temporar (cit timp lipseste autorizarea
prealabila sau sesizarea organului competent; in ce priveste plingerea prealabila,
 DPP–pg–112

introducerea ei dupa trecerea termenului de doua luni de la data cunoasterii faptuitorului

opereaza cu caracter definitiv).
|ncetarea procesului penal este o solutie prin care se constata existenta unei cauze de
inlaturare a raspunderii penale, ceea ce implica savirsirea unei infractiuni; ca urmare,
fapta poate atrage o raspundere civila, administrativa sau disciplinara, fie in acelasi
proces penal, fie intr-un proces de alta natura.
Cu privire la actiunea penala, instanta de judecata poate pronunta si restituirea
cauzei la procuror, dezinvestindu-se de judecarea ei. |n acest caz actiunea penala se
exercita din nou in faza de urmarire penala, urmind sa se dispuna, dupa caz, fie
trimiterea din nou in judecata a inculpatului, fie scoaterea de sub urmarire sau incetarea
urmaririi penale.
3) Solutionarea actiunii civile
|n caz de condamnare, daca prin infractiune s-a produs o paguba partii civile,
instanta de judecata admite actiunea civila exercitata in fata sa, obligind pe inculpat si
partea responsabila civilmente la reparatii civile, in natura sau la plata unei despagubiri
banesti. Actiunea civila este admisa, in caz de condamnare, fiindca in latura penala s-a
retinut existenta faptei, savirsirea ei de catre inculpat si vinovatia acestuia; in
solutionarea actiunii civile instanta se ocupa numai de existenta pagubei, de intinderea
ei, precum si de modalitatea prin care aceasta trebuie reparata. Spre deosebire de
actiunea penala, care se solutioneaza numai fata de inculpat, actiunea civila se
solutioneaza si fata de partea responsabila civilmente. Actiunea civila poate fi admisa in
totalitate, atunci cind valoarea pagubei se ridica la nivelul pretentiilor partii civile, sau
in parte, daca pagubele sint mai mici decit pretentiile partii civile sau daca la producerea
pagubei a contribuit si culpa acesteia.
Actiunea civila este admisa si in cazul in care s-a pronuntat achitarea sau incetarea
actiunii penale, daca sint intrunite conditiile raspunderii civile si nu exista vreo cauza in
care actiunea civila este stinsa sau se lasa nesolutionata. Astfel, prin achitarea pentru
temeiurile prevazute in art. 10 lit. b 1, d si e, precum si prin incetarea procesului penal pe
temeiurile prevazute in art. 10 lit. g, h, i, retinindu-se ca fapta a fost savirsita de catre
inculpat, chiar daca nu constituie infractiune sau nu mai poate interveni raspunderea
penala, se dispune obligarea la reparatii civile daca s-a produs o paguba partii civile.
Actiunea civila este respinsa atunci cind nu sint intrunite conditiile raspunderii
civile, fie ca s-a pronuntat condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal. O
astfel de solutie se pronunta atunci cind fapta nu exista sau nu a fost savirsita de inculpat
(art. 346 al. 3), caci aceste temeiuri inlatura conditiile raspunderii civile de a exista o
fapta savirsita de inculpat; dar respingerea ctiunii civile se pronunta si atunci cind nu s-a
produs o paguba prin fapta inculpatului sau exista o cauza legala de inlaturare a
raspunderii civile. Instanta de judecata nu poate respinge actiunea civila pe temeiul ca
actiunea civila nu a fost sustinuta in instanta si nici nu poate trimite partea civila sa
exercite actiunea sa civila in fata instantei civile 22.
Instanta de judecata lasa actiunea civila nesolutionata cind pronunta achitarea pentru
cazul prevazut in art. 10 lit. b ori cind pronunta incetarea procesului penal pentru
vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. f si j; in primul caz (cind fapta nu este
prevazuta de legea penala), in mod nejustificat s-a promovat si s-a desfasurat procesul
penal pentru o fapta de natura civila, administrativa, disciplinara, astfel ca s-a intervenit
pe o cale nelegala la realizarea unei pretentii civile; in situatia plingerii prealabile, a
autorizatiei sau sesizarii organului competent, precum si a autoritatii lucrului judecat,
desfasurarea procesului penal este lovita de nulitate absoluta, fiind inadmisibila
obtinerea de reparatii civile cu incalcarea legii de procedura penala.
Actiunea civila se poate solutiona prin sentinta sau decizie penala a instantei de
judecata prin care s-a solutionat si actiunea penala; in caz de disjungere, se poate
pronunta si printr-o sentinta sau decizie penala separata, data in aceeasi cauza penala.
Raminerea definitiva a hotaririi judecatoresti penale atrage autoritatea de lucru judecat
atit a solutiei date in actiunea penala, cit si a solutiei date in actiunea civila.

22
excep]ie face judecarea cauzei dup` procedura de urgen]` (art. 476 al. 3)
 DPP–pg–113

I.14. Autoritatea judecatoreasca prin care se infaptuieste justitia

in cauzele penale
§1. Instantele judecatoresti
1) Sisteme de organizare a instantelor judecatoresti
Instantele judecatoresti pot fi organizate pe principiul unitatii justitiei civile si a celei
penale sau pe principiul separatiei celor doua forme de realizare a justitiei. |n temeiul
primului principiu, aceleasi instante judecatoresti judeca si cauze civile si cauze penale,
iar in temeiul celui de-al doilea principiu functioneaza instante judecatoresti care judeca
numai cauze penale. O separare completa intre justitia civila si justitia penala nu-si mai
gaseste aplicare in legislatiile moderne. Se admit, insa, sisteme mixte, in care exista si
unitate a justitiei civile cu justitia penala, dar si instante judecatoresti care judeca numai
cauze penale23. Ceea ce caracterizeaza unitatea justitiei penale si a justitiei civile consta
in aceea ca aceiasi judecatori pot judeca fie o cauza penala, fie o cauza civila, chiar
atunci cind exista sectii penale si sectii civile separate, judecatorii sectiei civile pot trece,
dupa o perioada de timp, la sectia penala si invers, ceea ce exclude specializarea
judecatorilor numai pentru anumite cauze. Desi criticabil datorita lipsei de specializare a
judecatorilor, sistemul unitatii justitiei penale si a justitiei civile este preponderent in
legislatiile contemporane, implicind mai putine cheltuieli in functionarea sa.
Organizarea judecatoreasca poate sa cuprinda un unic sistem de instante
judecatoresti sau mai multe sisteme de instante judecatoresti. Sistemul de instante
judecatoresti este unic atunci cind toate instantele sint organizate intr-un ansamblu, pe
grade ierarhice, avind o singura instanta suprema; organizarea in mai multe sisteme de
instante judecatoresti presupune separarea instantelor in mai multe ansambluri, cu tot
atitea instante supreme in fruntea lor24.
Instantele judecatoresti pot fi ordinare (sau de drept comun), speciale, politice si
extraordinare. |n materie penala, instantele de drept comun (ordinare) sint acele instante
judecatoresti carora le revine sarcina de a judeca orice infractiune, indiferent de calitatea
persoanei care a savirsit-o, cum sint judecatoriile, tribunalele departamentale, curtile de
apel. Instantele speciale au sarcina de a judeca infractiuni savirsite intr-un anumit
domeniu de activitate social-economica, care trebuie protejat in mod special (infractiuni
militare, infractiuni care pun in pericol circulatia pe caile ferate, aeriene, maritime) sau
savirsite de persoane cu o anumita calitate (militari, minori, personal maritim si fluvial);
printre acestea se numara tribunalele si curtile pentru minori (in Franta), tribunalele
militare, tribunalele maritime si fluviale. Pentru judecarea unori infractiuni savirsite in
timpul exercitarii functiei de unele personalitati politice (presedintele tarii, ministrii) se
pot infiinta instante cu caracter politic, formate si din membri ai parlamentului, cum este
|nalta Curte de Justitie din Franta, iar pentru infractiunile contra securitatii statului se pot
infiinta instante speciale, cu o compunere speciala – civila si militara – cum este Curtea
de Sigurnata in Franta. |n fine, instantele extraordinare sint instituite in imprejurari
exceptionale, pe timp limitat, pentru a judeca anumite infractiuni sau anumite
persoane25.
|n raport de organizarea pe grade ierarhice, sistemul de instante judecatoresti poate
avea mai multe verigi, la baza fiind un numar mai mare de instante de grad inferior,
culminind cu virful piramidei de instante, in care se afla Curtea (Tribunalul) Suprema de
Casatie si Justitie. Legislatiile occidentale au organizat instantele de drept comun pe
patru verigi: tribunale de politie, tribunale corectionale, curti de apel si |nalta Curte de
23
de exemplu in Fran]a instan]ele de drept comun judec` [i cauze penale [i cauze civile, dar
unele instan]e speciale judec` numai in penal (instan]ele militare, instan]ele pentru minori, |nalta
Curte de Justi]ei, Curte de Siguran]` a Statului)
24
Astfel, in unele legisla]ii, instan]ele militare formeaz` un sistem aparte fa]` de cel al
instan]elor ordinare, avind in virf o instan]` militar` suprem`.
25
|n Fran]a, in 1945, s-a infiin]at o |nalt` Curte de Justi]ie, pentru a judeca pe cei care au
colaborat, in cadrul guvernului de la Vichy, cu ocupan]ii nazi[ti; in 1945 s-a infiin]at in România
Tribunalul Poporului, pentru judecarea [i sanc]ionarea celor care au colaborat cu guvernele
totalitare militare [i au s`vir[it crime de r`zboi. Dup` 1989, pentru o scurt` perioad` de timp, au
func]ionat tribunale militare extraordinare pentru judecarea [i pedepsirea actelor teroriste
(Decretul–lege nr. 7/1990).
 DPP–pg–114

Casatie si Justitie. |n legislatiile fostelor tari socialiste, sistemul judiciar cuprindea, de

regula, trei verigi: tribunale populare raionale, tribunale regionale, Tribunalul Suprem al
Republicii; intre 1968–1993, in România au functionat judecatorii, tribunale judetene si
Tribunalul Suprem. |n unele tari sistemul judiciar se reduce la doua verigi: astfel, in
Republica Moldova exista judecatorii populare raionale si o Judecatorie Suprema. |n
statele federale, sistemul judiciar se amplifica, prin existenta unor Curti sau Tribunale
federale, avind controlul judiciar asupra activitatii de judecata a tuturor instantelor
judecatoresti din toate statele componente.
2) Sistemul de instante judecatoresti in România
Spre deosebire de Constitutia din 1965, care stabilea care sint instantele
judecatoresti in România, Constitutia din 1991 prevede ca “Justitia se realizeaza prin
Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti prevazute de lege”.
Deci singura instanta judecatoreasca ce are caracter constitutional si nu poate fi
desfiintata decit prin modificarea Constitutiei este Curtea Suprema de Justitie; aceasta se
constituie ca instanta judecatoreasca de cel mai inalt grad ierarhic fata de toate celelalte
instante judecatoresti ce se stabilesc prin lege. Din aceasta dispozitie constitutionala se
trage concluzia ca in România se constituie un sistem unitar de instante judecatoresti,
deoarece toate instantele judecatoresti se includ intr-un singur ansamblu unitar, cu o
singura instanta suprema, care exercita controlul asupra tuturor instantelor judecatoresti
ce functioneaza in baza legii.
O alta dispozitie constitutionala prevede ca “este interzisa infiintarea de instante
extraordinare” (art. 125 al. 2); o dispozitie similara era prevazuta si in art. 101 al
Constitutia României din 1923. Aceasta interdictie constituie o garantie a infaptuirii
justitiei de catre judecatorii firesti prevazuti de lege, ferind abuzurile prin care, pentru
motive politice, s-ar infiinta tribunale extraordinare, cu judecatori desemnati pe criterii
politice, pentru judecarea si condamnarea unor persoane care au detinut functii
importante in stat.
Potrivit dispozitiilor Legii nr. 92/1992 privitoare la organizarea instantelor
judecatoresti, configuratia acestora este urmatoarea: judecatorii, tribunale, curti de apel,
ca instante civile (ordinare); in baza Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instantelor si
parchetelor militare, functioneaza ca instante militare: tribunalele militare, tribunalul
militar teritorial si Curtea Militara de Apel; in fruntea sistemului nostru judiciar, in
temeiul Legii nr. 56/1993, se afla Curtea Suprema de Justitie, denumire data fostului
Tribunal Suprem imediat dupa 1989 si consfintita prin Constitutia României din 1991.
|n cadrul acestei reglementari se poate considera ca in sistemul nostru judiciar
functioneaza instante ordinare sau de drept comun (cele civile) si instante speciale (cele
militare), intre care se imparte competenta instantelor in judecarea cauzelor penale.
Instantele ordinare cuprind trei verigi:
– Judecatoriile functioneaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti si Sectorul
agricol Ilfov. Numarul lor este de 179, iar localitatile de resedinta sint fixate intr-o
anexa la Legea nr. 92/1992. |n materie penala, judecatoria are o competenta generala
de judecata in prima instanta, in sensul ca judeca toate infractiunile in afara de cele
date prin lege in competenta altor instante judecatoresti.
– Tribunalele au ca circumscriptie teritoriala un judet, cu sediul in localitatea de
resedinta a acestuia; in capitala isi are resedinta Tribunalul Municipiului Bucuresti.
Tribunalele Galati si Constanta au si sectii maritime si fluviale. Tribunalele judeca
in prima instanta cauzele date in competenta lor, in raport de natura si gravitatea
infractiunii; ca instante de apel, tribunalele judeca apelurile declarate impotriva
hotaririlor pronuntate in prima instanta de catre judecatorii; ca instante de recurs,
judeca recursurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate de judecatorii,
nesusceptibile de apel.
– Curtile de apel, in numar de 15, au ca circumsciptie teritoriala doua sau mai multe
judete. Judeca in prima instanta anumite infractiuni contra statului, infractiunile
savirsite de persoane cu o anumita calitate (magistratii de la judecatorii si tribunale);
judeca si in apel, atunci cind hotarirea atacata a fost pronuntata in prima instanta de
tribunal, si in recurs in cazurile in care hotaririle atacate au fost date de tribunale ca
 DPP–pg–115

instante de apel. Pot avea doua sau mai multe sectii, dintre care una penala. La
curtile de apel din Constanta si Galati functioneaza sectii maritime si militare.
Instantele militare cuprind si ele trei verigi: tribunalele militare, tribunalele militare
teritoriale si Curtea Militara de Apel.
– Tribunalele militare, in numar de patru (Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi si Timisoara),
au circumscriptii teritoriale stabilite intr-o anexa la Legea nr. 54/1993. Ele judeca
numai in prima instanta infractiunile contra capacitatii de aparare a patriei si contra
disciplinei militare, precum si cele savirsite de militari pina la un anumit grad
ierarhic.
– Tribunalul militar teritorial, cu sediul in Bucuresti, este instanta militara de grad
superior, judecind in prima instanta cauzele mai grave si infractiunile savirsite de
ofiterii superiori, dar si apelurile si recursurile declarate impotriva hotaririlor
pronuntate de tribunalele militare.
– Curtea Militara de Apel, cu sediul in Bucuresti, este egala in grad cu curtea de apel.
Judeca in prima instanta infractiunile contra statului savirsite de militari, dar judeca
si in apel si in recurs, dupa caz, apelurile si recursurile declarate impotriva
hotaririlor pronuntate de tribunalul militar teritorial.
Curtea Suprema de Justitie, cu sediul in Bucuresti, are cinci sectii dintre care, in
materie penala, judeca prin sectia penala si sectia militara, ori prin Sectii Unite. Toate
judecatoriile, tribunalele si curtile – civile si militare – sint subordonate, din punct de
vedere ierarhic, Curtii Supreme de Justitie, in sensul ca aceasta exercita controlul
general asupra activitatii de judecata a acestora, prin judecarea recursurilor de
competenta sa si a recursurilor in anulare si in interesul legii. Curtea Suprema de Justitie
judeca in prima instanta cauzele date in competenta sa, dupa calitatea de demnitar pe
care a avut-o faptuitorul in momentul savirsirii infractiunii; ca instanta de recurs, judeca
recursurile declarate impotriva hotaririlor pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara
de Apel, precum si de sectiile penala si militara ale instantei supreme ca prima instanta,
iar ca instanta de recurs in anulare impotriva hotaririlor penale definitive ale oricarei
instante judecatoresti este singura care are competenta sa-l judece. |n Sectii Unite,
Curtea Suprema de Justitie judeca si recursurile in interesul legii.
Fiecare instanta judecatoreasca se incadreaza cu numarul necesar de judecatori –
civili pentru instantele de drept comun si militari pentru instantele militare – cu
indeplinirea conditiilor legale de vechime si cu procedura prevazuta de lege. Instantele
judecatoresti au in conducere un presedinte si, de regula, unul sau mai multi
vicepresedinti; sectiile sint conduse de presedinti de sectie.
La instantele judecatoresti functioneaza personal auxiliar (grefieri, arhivari,
executori judecatoresti), personal administrativ si de serviciu. La Curtea Suprema de
Justitie exista un corp de magistrati asistenti, care participa la judecarea cauzelor penale,
cu atributii de a lua note, redacta hotariri, pregati cauzele pentru judecata.
3) Instanta de judecata
La judecarea unei cauze penale nu iau parte toti judecatorii incadrati la judecatorie,
tribunal sau curte, ci numai un anumit numar de judecatori, care formeaza completul de
judecata al unei instante judecatoresti. Hotarirea pronuntata de completul de judecata,
format potrivit legii, este data in numele judecatoriei, tribunalului sau al curtii, deci in
numele instantei judecatoresti. Cind se refera la completul de judecata care desfasoara
activitatea de judecata intr-o cauza penala, Codul de procedura penala foloseste
denumirea de instanta de judecata. Deci intelesul denumirii de instanta de judecata este
diferit de acela de instanta judecatoreasca si indica numai acel complet de judecata sau
chiar unic judecator, apartinind unei instante judecatoresti, in fata caruia se desfasoara
activitatea de judecata. Judecatoria, ca instanta judecatoreasca, are competenta de a
judeca o cauza penala, dar judecata se desfasoara in fata instantei de judecata, adica a
acelui judecator sau complet de judecata din cadrul judecatoriei care, potrivit legii, are
puterea de a judeca si solutiona acea cauza, in numele judecatoriei. De aceea, in
problemele de organizare si de competenta trebuie folosita denumirea de instanta
judecatoreasca, ceea ce inseamna judecatorie, tribunal, curte, Curtea Suprema de
Justitie, iar in problemele de compunere si desfasurare a judecatii trebuie folosita
denumirea de instanta de judecata, intelegind completul de judecata care desfasoara sau
 DPP–pg–116

a desfasurat activitatea de judecata. Deci ca subiect al procesului penal, autoritatea

judecatoreasca este instanta de judecata, reprezentind judecatoria, tribunalul, curtea, ca
instanta judecatoreasca.
|n raport de activitatea de judecata pe care o desfasoara, se pot distinge mai multe
categorii de instante de judecata: prima instanta, instanta de apel, instanta de recurs,
instanta care judeca o cale de atac extraordinara. O astfel de distinctie este utila deoarece
aceeasi instanta judecatoreasca – tribunal, curte, Curtea Suprema de Justitie – poate
desfasura, prin complete diferite, mai multe activitati de judecata; de exemplu curtea de
apel poate judeca in prima instanta, in apel si in recurs, fiecare instanta de judecata
avindu-si specificul ei organizatoric si functional.
Judeca numai in prima instanta judecatoriile si tribunalele militare, dar pot judeca in
prima instanta si toate celelalte instante judecatoresti. Judecata in apel se desfasoara la
tribunale si curti de apel, la tribunalul miliar teritorial si la Curtea Militara de Apel. Pot
judeca in recurs, in cazurile prevazute de lege, tribunalele, curtile de apel, tribunalul
militar teritorial, Curtea Militara de Apel, precum si Curtea Suprema de Justitie. |n ce
priveste judecata in recurs in anulare si recurs in interesul legii, aceasta atributie revine
numai Curtii Supreme de Justitie.
Din punct de vedere al atributiilor de judecata, instantele judecatoresti se pot
caracteriza astfel:
– judecatoriile si tribunalele militare judeca numai in prima instanta;
– tribunalele, curtile de apel, tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel
judeca in prima instanta, dar si in apel si in recurs;
– Curtea Suprema de Justitie judeca in principal in recurs si in recurs in anulare, dar in
unele cazuri si in prima instanta.
Aceste distinctii sint necesare pentru intelegerea modului de compunere a instantelor
de judecata, care variaza si dupa activitatea de judecata pe care o desfasoara.
§2. Judecatorii
1) Calitatea de judecator
Judecatorul indeplineste cea mai importanta functie procesual penala, de a judeca si
solutiona cauzele penale. Daca procurorul are dreptul sa formuleze si sa sustina
invinuirea, daca avocatul formuleaza si sustine apararea, subiectul procesual-penal care
poate hotari asupra vinovatiei penale a unei persoane si sa-i aplice sanctiunile prevazute
de legea penala este judecatorul. Ca urmare:
– judecatorul trebuie sa fie o persoana bine pregatita profesional, pentru a lamuri
cauza sub toate aspectele si sa pronunte o hotarire legala si temeinica;
– judecatorul trebuie sa fie ferit de orice influenta din afara – politica, sociala,
familiala – pentru a fi impartial;
– persoana care indeplineste functia de judecator trebuie sa se bucure de prestigiul
corespunzator functiei, ea facind parte din acea putere a statului prin care se
infaptuieste justitia in cauzele penale.
Pentru a se asigura corpului judecatoresc o compozitie corespunzatoare acestor
cerinte, la investirea cu calitatea de judecator se cer anumite conditii:
– |n ce proveste pregatirea profesionala, judecatorii trebuie sa indeplineasca conditia
de studii, de a fi licentiat in drept. Studiile juridice superioare implica un bagaj
minim de cunostinte pentru indeplinirea functiei de judecator, intrucit desfasurarea
judecatii se conduce dupa anumite reguli de drept, iar aplicarea legii penale si a celei
civile la cazul concret judecat necesita interpretarea corecta a dispozitiilor acestei
legi. Nu intotdeauna o licenta in drept atrage bagajul de cunostinte necesare functiei
de judecator. De aceea, L.O.J. prevede cerinta trecerii unui examen de capacitate,
atit pentru a se acorda judecatorului stagiar dreptul de a judeca, cit si pentru primirea
in magistratura ca judecator definitiv.
S-a pus problema specializarii judecatorilor care judeca in materie penala:
– Autorii care sustin judecarea cauzelor penale de orice judecator, fara o anumita
specializare, pornesc de la ideea ca specializarea aduce unilateralitate in
cunostintele juridice, daunatoare judecatii, deoarece judecatorul penal rezolva si
problemele actiunii civile, care cer cunostinte de drept civil; specializarea poate
 DPP–pg–117

duce la rutina, periculoasa pentru lamurirea cauzei si pentru tratarea diferentiata

a inculpatilor; poate atrage un plus de severitate in solutionarea cauzelor,
judecatorii penali venind in contact direct cu cei mai periculosi infractori; un
argument important pentru stat l-ar constitui si cheltuielile sporite pentru
specializarea judecatorilor in civil si in penal, pentru dublarea numarului de
judecatori pe care l-ar presupune specializarea.
– Autorii care sustin specializarea in materie penala, incepind cu pozitivistii si
dominind astazi cu adeptii scolii de aparare noua, pornesc de la necesitatea unui
tratament diferentiat pentru fiecare infractor, in raport de cauzele care l-au
determinat sa savirseasca infractiunea, de particularitatile sale psihice, de
posibilitatile de reinsertie sociala; or, tratarea corespunzatoare a fiecarei cauze
penale cere cunostinte aprofundate de criminologie, psihologie si sociologie
penala, stiinta penitenciara, de criminalistica, constinte de care nu are nevoie un
judecator in materie civila. Asa cum profesorul, medicul, inginerul, meseriasul
specializat rezolva cu mult mai bine problemele profesiunii decit o persoana cu
cunostinte generale in materie, si judecatorul specializat ar pune un diagnostic
mai bun si ar adopta tratamentul cel mai eficient in raport de persoana
inculpatului.
Discutia din doctrina nu a avut repercusiuni in legislatie, unitatea justitiei civile si a
celei penale raminind ca principiu de baza, cu posibilitatea ca judecatorul penal sa
treaca la judecarea cauzelor civile, chiar in aceeasi zi sau intr-o perioada urmatoare.
La acest punct de vedere a contribuit in mare masura necesitatea unei limitari a
cheltuielilor in sectorul judiciar.
Deci pentru calitatea de judecator in materie penala nu se cere o conditie de
specializare, deoarece orice judecator are calitatea de a judeca o cauza penala de
competenta instantei judecatoresti din care face parte; specializarea din initiativa
proprie (doctorate, cursuri postuniversitare) constituie insa un element de
selectionare a unui judecator pentru posturile de judecatori care se confrunta mai des
cu cauzele de natura specializarii sale; de asemenea, ministrul justitiei organizeaza
periodic, in cadrul Institutului de perfectionare a magistratilor, stagii de pregatire
sau, dupa caz, de perfectionare profesionala, care pot avea ca obiect si specializarea
in judecarea cauzelor penale. Pentru indeplinirea unor functii superioare – la
tribunale, curti de apel, Curtea Suprema de Justitie – magistratul trebuie sa aiba o
activitate meritorie si anumite conditii de vechime in magistratura, care asigura
experienta necesara pentru rezolvarea celor mai complexe cauze.
– Pentru a li se asigura impartialitatea in judecarea si solutionarea cauzelor penale,
judecatorilor trebuie sa li se garanteze independenta fata de celelalte autoritati, fata
de opinia publica, fata de partile din proces. Astfel, judecatorii nu pot face parte din
partidele politice (art. 37 al. 3 din Constitutie) sau sa desfasoare activitati publice cu
caracter politic (art. 82 L.O.J.), ceea ce le asigura o pozitie independenta fata de
orice influenta politica. Functia de magistrat este incompatibila cu orice alta functie
publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamintul superior (art. 83
L.O.J.); judecatorilor le este interzisa exercitarea, direct sau prin persoane interpuse,
a activitatilor de comert, participarea la administratia sau conducerea unor societati
comerciale sau civile, precum si la orice activitati cu caracter lucrativ, la activitatea
de arbitru sau expert; ei nu pot, in studiile si articolele publicate, sa se pronunte cu
privire la problemele curente de politica interna, nu pot sa dea consultatii scrise sau
verbale in probleme litigioase, chiar daca procesele respective sint pe rolul altor
instante decit celor in care isi exercita functia (art. 86–87 L.O.J.).
– Judecatorul trebuie sa corespunda prestigiului de a face parte din puterea
judecatoreasca, una din cele trei puteri ale statului. Astfel, nu poate fi judecator decit
persoana care este cetatean rom#n si are capacitatea deplina de exercitiu a
drepturilor, care nu are antecedente penale si se bucura de o buna reputatie, care
cunoaste bine limba oficiala a statului. |n timpul cit functioneaza ca judecatori le
este interzis sa desfasoare actiuni sau sa aiba manifestari care ar aduce prejudicii
prestigiului justitiei (cum ar fi: interventii pentru satisfacerea iuntereselor personale
sau ale familiei lor, fapte care aduc atingere onoarei sau probitatii profesionale,
 DPP–pg–118

nerespectarea secretului deliberarii etc.). Pentru a se asigura prestigiul judecatorilor,

acestia sint obligati, la sedintele de judecata, sa aiba o tinuta corespunzatoare
instantei unde functioneaza.
Aceste conditii se cer pentru toti magistratii, deci si pentru procurorii care reprezinta
Ministerul Public.
2) Independenta judecatorilor
Potrivit art. 123 al. 2 din Constitutie, “judecatorii sint independenti si se supun
numai legii”. Pentru solutionarea legala si temeinica a cauzelor penale este necesar ca
judecatorii sa-si formeze convingerea deplina despre vinovatia sau nevinovatia
inculpatului, despre sanctiunea penala pe care trebuie sa o aplice, in caz de vinovatie,
fara nici o presiune sau vreun amestec din afara, de natura a influenta negativ aceasta
convingere. Prin aceasta se realizeaza impartialitatea in judecarea si solutionarea
cauzelor penale, ceea ce da incredere partilor si creaza pentru opinia publica
convingerea in legalitatea si justetea solutiei adoptate. Principiul independentei
judecatorilor, consacrat constitutional, este intarit prin dispozitia potrivit careia acest
principiu nu poate forma obiectul unei revizuiri a Constitutiei si, ca urmare, a
restringerii sau suprimarii sale (art. 148 al. 1).
|n conceptia Constitutiei, independenta judecatorilor se realizeaza prin prevederea ca
ei se supun numai legii; ca urmare, in afara de prevederile legii, care sint obligatorii si
pentru judecatori, nici un fel de autoritate publica, influenta politica, presiune a opiniei
publice, injonctiuni ale partilor nu trebuie sa aduca vreo constringere sau inriurire asupra
convingerii judecatorilor in solutionarea cauzelor penale. Independenta judecatorilor
trebuie asigurata in special fata de celelalte doua puteri ale statului. Parlamentul poate
influenta o solutie concreta numai prin adoptarea unei legi de aplicare generala, care sa
aiba implicatii si in cauza data, cum ar fi o lege penala mai blinda sau o dispozitie de
procedura de aplicare imediata; o lege care ar duce o anumita solutie intr-o cauza
concreta ar fi neconstitutionala, deoarece ar insemna un amestec al puterii legislative in
activitatea puterii judecatoresti. Independenta judecatorilor trebuie asigurata si in raport
de Presedintele României, guvern, administratia publica centrala si locala; nici un
reprezentant al autoritatii executive nu este autorizat sa dea dispozitii, indicatii de cum
trebuie judecata si solutionata o cauza penala; ca urmare, un judecator nu trebuie sa se
lase influentat, timorat sau stimulat de ordine sau indicatii cu privire la solutia pe care
trebuie sa o pronunte. Ministerul Justitiei, ca organ de specialitate al guvernului, nu are
nici un fel de atributie in ce priveste judecarea si solutionarea cauzelor de catre
judecator, atributiile sale in legatura cu instantele judecatoresti fiind de ordin
administrativ si financiar.
Simpla proclamare a independentei judecatorilor nu este suficienta pentru realizarea
ei in practica. Garantiile respectarii acestui principiu rezida, pe de o parte, in modalitatea
prin care este organizata admiterea in magistratura, iar pe de alta parte, in pozitia de sine
statatoare a judecatorului in cursul desfasurarii activitatii sale de judecata. |ntr-adevar,
daca numirea in magistratura este incredintata guvernului sau ministrului justitiei, atunci
exista posibilitatea unei dependente a judecatorului de autoritatea care l-a numit; de
asemenea, daca mentinerea in functia de judecator, avansarea sau retrogradarea ar
constitui o prerogativa a guvernului sau a ministrului justitiei, se poate descifra o
dependenta a judecatorului fata de autoritatea de care depinde cariera sa profesionala. |n
statul de drept se iau masuri ca o astfel de dependenta sa nu fie posibila.
|n legatura cu dobindirea capacitatii functionale de judecator se pot folosi mai multe
sisteme: alegerea judecatorilor, cooptarea si numirea lor. Sistemul de alegere a
judecatorilor este raspindit in numeroase state (SUA, Elvetia, Federatia Rusa),
deosebindu-se dupa autoritatea sau electoratul care face selectarea. |n SUA alegerea se
face de catre electoratul circumscriptiei in care isi desfasoara judecatorul activitatea; in
Rusia de catre diferite organe de putere ale statului. |n România, potrivit Legii de
organizare judecatoreasca din 1968, judecatorii erau alesi de catre consiliile populare
judetene, afara de judecatorii Tribunalului Suprem, care erau alesi de Marea Adunare
Nationala. Alegerea judecatorilor prezinta avantajul ca inlatura subordonarea lor fata de
organul care i-ar numi; acest sistem de recrutrare a judecatorilor prezinta si pericolul
grav de a introduce politica in magistratura, in sensul ca judecatorii vor trebui sa solicite
 DPP–pg–119

votul electoratului, ceea ce-i face dependenti de aceste voturi; de asemenea, nu exista
nici o garantie ca vor fi alesi ca judecatori acele persoane care au pregatirea necesara si
se bucura de o moralitate corespunzatoare. Dupa cum se stie, alegerea judecatorilor la
noi in tara nu a asigurat independenta lor fata de conducerea politica centrala si locala.
Sistemul cooptarii judecatorilor de catre corpul de magistrati nu s-a dovedit viabil,
deoarece trebuie sa existe totusi o investire cu functia de judecator din partea unei
autoritati constituite; corpul magistratilor poate face propuneri in ce priveste recrutarea
judecatorilor, dar nu si investirea lor.
Constitutia din 1991 a adoptat sistemul numirii judecatorilor de catre Presedintele
României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; pe de o parte,
Presedintele României exercita (art. 80 din Constitutie) functia de mediere intre puterile
statului, precum si intre stat si societate, ceea ce poate constitui o garantie a
impartialitatii in numirea judecatorilor; pe de alta parte, Consiliul Superior al
Magistraturii, compus din 15 magistrati alesi, in sedinta comuna, de Camera Deputatilor
si Senat, pe baza unui numar mai mare de propuneri facute de adunarile generale ale
magistratilor de la fiecare instanta judecatoreasca si parchet, prezinta garantia
selectionarii pentru functia de judecator a persoanelor care indeplinesc toate conditiile
de admitere in magistratura. Presedintele si ceilalti judecatori ai Curtii Supreme de
Justitie sint numiti pe o perioada de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reinvestiti in functie;
ceilalti judecatori sint numiti pe o perioada de timp nelimitata. Pentru a dobindi
capacitatea functionala de judecator, deci pentru a indeplini acte de judecata, judecatorul
trebuie sa depuna un juramint, sub sanctiunea nulitatii actelor indeplinite inainte de
depunerea lui. Prin derogare, judecatorii stagiari sint numiti de ministrul justitiei si nu
dobindesc dreptul de a judeca decit dupa o perioada de stagiu.
O a doua garantie importanta a independentei judecatorilor fata de autoritatea
executiva o constituie inamovibilitatea lor (art. 124 din Constitutie); judecatorii nu pot fi
avansati, transferati, suspendati si eliberati din functie decit in cazurile si conditiile
prevazute de lege si numai de Consiliul Superior al Magistraturii. Inamovibilitatea da
judecatorilor un statut de siguranta cu privire la functia pe care o indeplinesc, inlaturind
teama de represalii din partea puterii politice pentru refuzul de a se supune unor indicatii
sau influente in modul de solutionare a cauzelor penale. Atunci cind s-a dorit
subordonarea judecatorilor puterii politice s-a renuntat la inamovibilitate, asa cum s-a
procedat in justitia rom#neasca dupa 1944. Legea actuala de organizare judecatoreasca
prevede, in primul rind, garantii in ce priveste pastrarea calitatii de judecator, cazurile de
eliberare din functie fiind strict prevazute de lege si cad in atributia Consiliului Superior
al Magistraturii, organ in cadrul puterii judecatoresti. |ntrucit presiuni asupra
judecatorilor se pot obtine prin amenintarea cu mutarea in alta localitate, prin avansare,
transferare, delegare, art. 78 L.O.J. prevede ca judecatorul nu poate fi avansat sau
transferat decit cu consimtamintul acestuia si numai prin hotarire a Consiliului Superior
al Magistraturii, iar delegarea sa la o alta instanta nu poate fi dispusa de ministrul
justitiei fara acordul sau decit in cazurile limitativ indicate si pe o durata de cel mult
doua luni intr-un an.
Independenta judecatorilor este garantata si prin statutul disciplinar al acestora,
potrivit caruia actiunea disciplinara se promoveaza de ministrul justitiei, dar se judeca si
se solutioneaza, dupa o procedura speciala, de Consiliul Superior al Magistraturii,
lucrarile acestuia fiind conduse de presedintele Curtii Supreme de Justitie. |mpotriva
sanctiunilor aplicate de Consiliul Superior al Magistraturii, judecatorul poate face
contestatie, care se judeca de Curtea Suprema de Justitie, in complet de 7 judecatori (art.
73, 93–101 L.O.J.). |n acest mod judecatorul este pus la adapost in ce priveste
corectitudinea si capacitatea sa functionala de ingerintele ce ar putea fi exercitate de
ministrul justitiei prin actiunea disciplinara.
Un al doilea aspect al independentei judecatorilor se manifesta in raporturile pe care
le au acestia cu alti reprezentanti ai autoritatilor judiciare, cum sint judecatorii de la
instantele ierarhic superioare, presedintii si vicepresedintii instantelor din care fac parte,
reprezentantii Ministerului Public. Desi instantele judecatoresti sint organizate pe grade
ierarhice, judecatorii de la o instanta judecatoreasca nu pot fi influentati in rezolvarea
unei cauze concrete de parerea pe care o exprima judecatorii de la o instanta superioara.
 DPP–pg–120

Exista pentru judecatorii de la instanta de trimitere dupa casare obligatia procesuala de a

se conforma punctelor de vedere juridice rezolvate prin hotarirea prin care s-a admis
calea de atac, dar aceasta obligatie nu aduce atingere independentei judecatorilor care, in
limitele aratate, pastreaza dreptul de a hotari dupa constiinta lor. De asemenea,
presedintii si vicepresedintii instantelor judecatoresti pot desfasura, in aceasta calitate,
doar activitati administrative si de conducere, neavind dreptul sa dea indicatii
judecatorilor in subordine cu privire la modul cum trebuie solutionata o cauza penala.
Procurorii din cadrul parchetului de pe linga o instanta judecatoreasca pot face cereri,
ridica exceptii, pune concluzii, dar acestea sint admise sau respinse de judecatori potrivit
convingerii lor ca sint legale si temeinice.
Independenta judecatorilor fata de ministrul justitiei, de presedintii instantelor din
care fac parte si a celor ierrhic superioare se refera la modul in care judeca si
solutioneaza cauzele concrete de competenta lor. Exista insa un control exercitat de
ministrul justitiei prin inspectorii generali, judecatorii inspectori de la curtile de apel sau
prin judecatori delegati, asupra activitatii judecatorilor din subordonarea lor. Controlul
se exercita prin verificarea lucrarilor, a modului in care se desfasoara raporturile de
serviciu cu justitiabilii si avocatii, precum si prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii
si aptitudinilor profesionale. Nu pot fi supuse controlului solutiile date in procese pina la
raminerea lor definitiva, caci controlul asupra solutiilor se exercita prin caile de atac
(art. 19 L.O.J.).
|n fine, independenta judecatorilor este asigurata si fata de orice persoana care ar
incerca sa o influenteze, prin orice mijloc, caci Codul penal solutioneaza ofensa
autoritatii (art. 238), atunci cind se aduce atingere onoarei sau demnitatii, ori se
ameninta in public un judecator in legatura cu activitatea jurisdictionala a acestuia, de
natura a aduce stirbire autoritatii judecatoresti.
3) Judecatorii nemagistrati
|n legislatiile moderne, unele instante de judecata au in compunerea lor si persoane
care nu sint magistrati, dar au dreptul de a judeca si rezolva cauze penale. Astfel, in
Franta, cetatenii colaboreaza la infaptuirea justitiei penale in cadrul Curtilor cu jurati, al
tribunalelor pentru minori, al |naltei Curti de Justitie; in numeroase alte tari, judecarea
celor mai grave infractiuni se desfasoara in fata unor instante compuse din judecatori de
profesie si jurati. Curtea cu jurati a functionat in România intre 1864–1939. |n tarile
socialiste, completele de judecata erau formate din asesori populari; astfel, in România,
din 1948, judecata in prima instanta a avut loc cu participarea asesorilor populari,
conform principiului de baza al organizarii justitiei care era participarea oamenilor
muncii la infaptuirea justitiei.
Deosebirea dintre jurati si asesori (esevini) consta in aceea ca juratii se pronunta
numai cu privire la vinovatia inculpatului, asupra incadrarii juridice si a pedepsei
pronuntindu-se judecatorii de profesie; asesorii se pronunta insa asupra tuturor
chestiunilor supuse judecatii26.

26
Participarea cet`]enilor la inf`ptuirea justi]iei a fost motivat`, ini]ial, de necesitatea ap`r`rii
persoanelor inculpate impotriva excesului de represiune al judec`torilor de profesie; ca urmare,
de principiu, orice cet`]ean putea fi ales ca jurat; ulterior, pe listele de jura]i au fost trecute numai
acele persoane care indeplineau anumite condi]ii de aptitudine (cet`]enie, moralitate,
neincadrarea in vreun caz de incompatibilitate etc.). Cu ocazia judec`rii unei cauze, din listele de
jura]i astfel intocmite se aleg, prin tragere la sor]i, jura]i pentru acea cauz`, cu posibilitatea pentru
Ministerul Public sau p`r]ile din proces de a-i recuza pe cei tra[i la sor]i. |n cazul fostelor ]`ri
socialiste, in condi]iile ideologiei marxist-leniniste care cerea o judecat` de natur` s` apere statul
socialist, asesorii populari care participau la judecat` erau selec]iona]i dintre muncitorii de la
ora[e [i sate, clasa conduc`toare a statului socialist, pentru a contribui la inf`ptuirea politicii
acestuia. |n România asesorii populari puteau fi cet`]enii rom#ni care impliniser` 23 de ani, f`r`
condamn`ri penale, cu capcitate de exerci]iu, absolven]i ai [colii generale, cu o reputa]ie
ne[tirbit`; asesorii populari erau ale[i de c`tre consiliile populare jude]ene, fiind propu[i de c`tre
organiza]iile ob[te[ti dintre cei mai devota]i membri ai lor. Ca urmare, a instaur`rii statului de
drept [i a separ`rii autorit`]ii judec`tore[ti de influen]ele politice, prin Legea nr. 45/1991 s-a
renun]at la formarea completelor de judecat` cu asesori populari la judec`torii [i tribunalele
jude]ene; ei au mai func]ionat la instan]ele militare pin` la 1 iulie 1993.
 DPP–pg–121

|n literatura de specialitate este in discutie o extindere a participarii judecatorilor

nemagistrati la solutionarea problemelor de aplicare a sanctiunilor penale, care sint
intrevazute ca un tratament pentru condamnati in vederea indreptarii lor si a reinsertiei
cit mai grabnice in societate. Ca urmare, din completul de judecata care urmeaza sa
stabileasca sanctiunea se propune participarea unor medici, psihologi, membri ai
comitetelor de supraveghere a condamnatilor etc. Pe plan legislativ nu s-a introdus o
dispozitie in acest sens, dar propunerea capata, in conditiile conceptiei apararii sociale
noi, o sustinere din ce in ce mai puternica.
§3. Compunerea si constituirea instantelor de judecata
1) Judecator unic sau compunere colegiala
Prin compunerea instantei de judecata se intelege alcatuirea completului de judecata
de la judecatorii, tribunale, curti, cu numarul de judecatori prevazut de lege. Deci in
compunerea instantei de judecata poate sa intre un singur judecator sau mai multi
judecatori; primul sistem poarta denumirea de judecator unic (compunere monocratica),
iar cel de-al doilea de compunere colegiala. |n cazul judecatorului unic activitatea de
judecata revine unei singure persoane, dar aceasta reprezinta activitatea functionala a
instantei de judecata; cind completul este format din mai multi judecatori, exista o
pluralitate de activitati personale, dar unitate de activitate functionala, deoarece hotarirea
reprezinta solutia adoptata de instanta de judecata.
Cu privire la superioritatea unui sistem fata de celalalt, argumentele sint impartite si
de valoare aproximativ egala. Se considera ca un judecator unic are mai multa
responsabilitate, ceea ce ii impune mai multa pregatire profesionala, evitarea rutinei
judiciare, mai multa atentie la judecarea si solutionarea cauzelor; sistemul presupune un
numar mai mic de judecatori, deci o selectie mai riguroasa, asigurindu-se totodata o
remuneratie mai buna a cestora. |n sustinerea acestui sistem se aduce exmplul Angliei,
unde numarul judecatorilor este redus, alegerea lor se face dintre avocatii cei mai buni si
cu cea mai mare experienta, statutul acestora fiind superior oricarui functionar al
statului. Pentru sistemul colegial se aduce argumentul ca mai multi judecatori inseamna
o cunoastere mai buna si mai completa a cauzei, mai multe cunostinte juridice si mai
multa experienta; de asemenea, exista mai multa garantie a impartialitatii in judecata,
fiind mai greu sa influentezi pe toti judecatorii; totodata se inlatura arbitrariul unui
singur judecator, care ar vrea sa-si impuna un punct de vedere propriu, dar neintemeiat.
Se sutine ca un colegiu de judecatori capata un prestigiu mai mare si, ca urmare, si o mai
mare autoritate pentru hotarirea pe care o pronunta. Sistemul colegial este adoptat in
cele mai multe tari; cu toate acestea, nu exista un sistem numai colegial, multe legislatii
adoptind un sistem mixt, in care cauzele mai simple, de competenta instantelor
inferioare, se judeca de un singur judecator, iar celelalte cauze se judeca in prima
instanta si in caile de atac de un complet de judecata format din mai multi judecatori.
|n afara de alcatuirea sa din numarul de judecatori prevazut de lege, compunerea
instantei implica si prezenta completului de judecata, a judecatorului indicat de lege
(anume desemnat de ministrul justitiei pentru cauzele cu inculpati minori – art. 483
al.ult.; cel care a intocmit raportul la judecata in recurs – art. 385 al.ult.; presedintele
completului de judecata a instantei militare care trebuie sa aiba cel putin un grad egal cu
al inculpatului, daca acesta este militar). |n completul de judecata nu pot fi inclusi
judecatorii exclusi de lege (incompatibili).
2) Compunerea instantelor de judecata in România
Prin Legea de organizare judecatoreasca din 1864, in Principate si apoi in România
s-a adoptat sistemul mixt, cu preponderenta sistemului colegial; judecatoriile judecau cu
un singur judecator, iar celelalte instante judecatoresti judecau in complete de mai multi
judecatori (2, 3 sau 5). |n 1948, cind regimul comunist a introdus participarea asesorilor
populari la judecarea tuturor cauzelor penale, in mod necesar completul a fost alcatuit
din mai multe persoane – judecatori si asesori populari, cei din urma avind intotdeauna
majoritatea. |n 1957, numai pentru cauzele care se judecau potrivit procedurii
infractiunilor flagrante, s-a introdus judecatorul unic, iar din 1971 s-a extins judecarea
cauzelor cu judecator unic la judecatorii.
 DPP–pg–122

Actualul sistem de compunere a instantelor judecatoresti adopta, ca regula,

principiul colegial, iar ca exceptie si numai la judecatorii si tribunalele militare,
principiul monocratic. Reglementarea compunerii instantelor de judecata este prevazuta
in Legea nr. 92/1992 (L.O.J.), precum si in Legea nr. 54/1993 pentru organizarea
instantelor si parchetelor militare si Legea nr. 56/1993 a Curtii Supreme de Justitie.
La judecatorii, care judeca numai in prima instanta compunerea este de doi
judecatori; prin exceptie, judecatoria judeca cu un singur judecator: pricinile privind
infractiunile prevazute in art. 279 al. 2 lit. a; cererile si caile de atac de competenta
judecatoriei privitoare la ceste infractiuni; cererile de reabilitare. Cind judecatoria judeca
o cauza privitoare la mai multe infractiuni, dintre care unele solicita o compunere
dintr-un singur judecator, iar altele o compunere din 2 judecatori, completul se va forma
din 2 judecatori pentru intreaga cauza.
Tribunalele si curtile de apel isi formeaza completul de judecata in prima instanta cu
2 judecatori, iar completul pentru judecata in apel si in recurs cu 3 judecatori.
|n cazul in care completul de judecata este format din 2 judecatori, iar acestia nu
ajung in cursul deliberarii la un acord cu privire la solutia ce trebuie data cauzei,
procesul se judeca din nou in fata unui complet de divergenta, care se formeaza prin
includerea in complet a presedintelui sau vicepresedintelui instantei ori a unui alt
judecator desemnat de presedinte (art. 18 L.O.J.).
Tribunalele militare judeca in prima instanta in complete de 2 judecatori militari. |n
cauzele pentru care judecatoria judeca cu un singur judecator, dar care sint de
competenta tribunalului militar, precum si in cauzele privitoare la infractiuni contra
ordinii si disciplinei militare pedepsite de lege cu cel mult 2 ani inchisoare, tribunalul
militar judeca printr-un singur judecator militar.
Tribunalul militar teritorial si Curtea Militara de Apel judeca in prima instanta in
complet format din 2 judecatori militari, iar in apel si in recurs in complete formate din
3 judecatori militari. Cind inculpatul este militar, presedintele completului de judecata
trebuie sa aiba cel putin gradul militar al acestuia.
Curtea Suprema de Justitie judeca, de regula, prin completul de sectie penala sau
militara, format din 3 judecatori; completul este acelasi fie ca se judeca in prima
instanta, in recurs sau in recurs in anulare ori in vreo cerere de competenta exclusiva a
instantei supreme. Unele recursuri si recursuri in anulare, precum si toate recursurile in
interesul legii sint judecate de Curtea Suprema de Justitie in Sectii Unite, alcatuite din
cel putin 3/4 din numarul judecatorilor in functie la aceasta inalta instanta. Modul de
compunere a instantelor de judecata este prevazut sub sanctiunea nulitatii absolute,
astfel incit orice greseala in formarea completului (mai multi judecatori sau mai putini)
duce la desfiintarea hotaririlor pronuntate de o instanta gresit compusa. La aceeasi
sanctiune se ajunge si in cazul in care vreuna din persoanele care au judecat cauza nu
primise inca investirea ca judecator si nu depusese juramintul prevazut de lege, sau
calitatea de judecator incetase la data judecatii.
Compunerea instantelor de judecata prevazuta in Legea nr. 92/1992 si in celelalte
legi de organizare a instantelor militare si a Curtii Supreme de Justitie are meritul de a
institui, ca regula, complete unice pentru fiecare instanta de judecata, ceea ce este de
natura sa reduca considerabil cazurile de compunere gresita a instantei intilnite anterior
in practica.
3) Constituirea instantei de judecata
Potrivii Legii nr. 92/1992, procurorii sint constituiti in parchete pe linga fiecare
instanta judecatoreasca si participa la judecarea cauzelor penale. Ca urmare, instanta de
judecata compusa potrivit legii se constituie cu Ministerul Public, cu procurorul de
sedinta. S-a luat in considerare ca procurorul, dupa ce a sesizat instanta de judecata prin
rechizitoriu, ca reprezentant al intereselor generale ale societatii si aparator al ordinii de
drept, al drepturilor si libertatilor cetatenilor, trebuie sa participe la judecarea cauzelor,
fiind o parte din autoritatea judecatoreasca. Absenta procurorului de la judecarea unei
cauze penale atrage nulitatea absoluta a hotaririlor pronuntate de acea instanta.
Instanta de judecata se constituie si cu un grefier care, ca personal auxiliar
judecatoresc, are atributia de a consemna in documente procedurale declaratiile facute in
sedinta, cererile si concluziile procurorului si ale partilor, masurile luate de instanta.
 DPP–pg–123

Potrivit legii (art. 73, 305, 310 si 312), aceste documente sint semnate si de grefier.
Lipsa grefierului de la sedinta de judecata nu este posibila, caci altfel nu s-ar putea
desfasura judecata; lipsa semnaturii sale de pe documentele procedurale atrage nulitatea
numai daca s-a produs vreo vatamare partilor din proces (art. 197 al. 1).
I.15. Incompatibilitatea
§1. Cazurile de incompatibilitate
1) Capacitatea functionala specifica a judecatorului
|n literatura de specialitate se face deosebire intre capacitatea funtionala generala si
cea specifica a judecatorilor. Prima forma, de capacitate functionala generala, acorda
persoanei investite cu functia de judecator dreptul de a judeca orice cauza de competenta
instantei judecatoresti din care face parte; in raport de aceasta capacitate functionala,
exista incompatibilitate intre functia de judecator si orice alta functie publica sau privata
(art. 124 al 2 din Constitutie). Capacitatea functionala specifica are in vedere dreptul
judecatorului de a judeca o anumita cauza penala, aflata in competenta instantei din care
face parte, luindu-se in consideratie legaturile judecatorului cu acea cauza penala
concreta, legaturi care ar putea aduce atingere impartialitatii sale. Ca urmare, legea
prevede situatiile de natura sa puna la indoiala impartialitatea judecatorilor,
reglementind o institutie procesuala specifica, denumita incompatibilitate.
Incompatibilitatea consta in interdictia impusa de lege unui judecator de a participa
la judecarea unei anumite cauze penale, de competenta instantei judecatoresti din care
face parte, in vederea asigurarii impartialitatii in judecarea si solutionarea acelei cauze.
Reglementind incompatibilitatea, legea instituie o garantie necesara pentru justa
solutionare a cauzelor penale, deoarece inlatura de la activitatea de judecata pe acei
judecatori care, datorita altor calitati procesuale pe care le-au avut anterior in cauza, ar
putea avea o orientare preconceputa spre o anumita solutie, sau, datorita unor
imprejurari personale, sint predispusi a favoriza una din partile din proces. Astfel, daca
judecatorul de la prima instanta ar fi avansat la instanta de apel sau de recurs, exista
presupunerea ca acesta va cauta sa mentina solutia pe care o daduse anterior; judecatorul
care este ruda apropiata cu inculpatul se presupune ca va fi partinitor fata de acesta.
Judecatorul care se afla in vreunul din cazurile de incompatibilitate trebuie sa se
abtina de a face parte din completul de judecata al cauzei respective, in caz contrar poate
fi recuzat. Deci exista o institutie procesuala, denumita incompatibilitate, care prevede
cazurile de interdictie de a face parte din completul de judecata al unei anumite cauze,
iar abtinerea si recuzarea sint mijloacele procesuale prin care se realizeaza aceasta
interdictie.
Codul de procedura penala actual reglementeaza incompatibilitatea in titlul referitor
la competenta; intrucit incompatibilitatea nu este o institutie legata de competenta, ci o
institutie referitoare la capacitatea functionala a judecatorilor de a desfasura activitatea
de judecata, studiul acestei institutii trebuie sa figureze intre problemele legate de
aceasta capacitate functionala.
Legea prevede si cazuri de incompatibilitate a procurorilor, persoanelor care
efectueaza cercetarea penala, a grefierilor, expertilor si interpretilor. |ntrucit cazurile de
incompatibilitate a persoanelor care au aceste calitati procesuale sint mai restrinse si
specifice activitatii lor, ele vor fi abordate cu prilejul discutarii activitatii lor procesuale.
Punem in primul plan examinarea cazurilor de incompatibilitate a judecatorilor deoarece
acestia, judecind si solutionind cu caracter definitiv cauzele penale, trebuie sa se bucure
de o deplina impartialitate in activitatea lor.
Cazurile de incompatibilitate constituie exceptii de la regula capacitatiii functionale,
de aceea ele trebuie sa fie prevazute in mod expres de lege si sint de stricta interpretare.
Nerespectarea dispozitiilor privind incompatibilitatea judecatorilor este sanctionata cu
nulitatea absoluta, care se refera la incalcarea normelor privind compunerea instantei de
judecata. |ntr-o opinie s-a sustinut ca si cazurile de incompatibilitate ale judecatorilor
sint prevazute sub sanctiunea unei nulitati relative, deoarece incompatibilitatea nu ar fi o
institutie care se refera la compunerea instantei de judecata. Majoritatea autorilor rom#ni
si practica instantei supreme accepta sanctiunea nulitatii absolute, deoarece completul de
judecata se formeaza potrivit legii (art. 292), ori legea fixeaza conditiile pozitive (cine
 DPP–pg–124

poate intra in complet) si conditiile negative (cine nu poate intra in complet), cazul de
incompatibilitate fiind un caz de gresita compunere a instantei. Pentru procurori,
persoane care efectueaza cercetarea penala, grefieri, experti, interpreti,
incompatibilitatea se afla sub sanctiunea nulitatii relative, deoarece nu se incadreaza in
situatiile de nulitate absoluta prevazute in art. 197 al. 2 si 3.
2) Cazurile de incompatibilitate (art. 46–48)
Legea prevede urmatoarele cazuri de incompatibilitate pentru judecatori:
a) Judecatorii care sint rude apropiate intre ei sau soti nu pot
face parte din acelasi complet de judecata
Cazul de incompatibilitate se explica prin posibilitatea ca un judecator sa exercite,
ca sot sau ruda apropiata, presiuni asupra unui alt judecator din complet, ceea ce ar
denatura principiul colegialitatii, care implica exprimarea unui punct de vedere personal
de catre fiecare din membrii completului de judecata. |ntelesul termenului de “rude
apropiate” este indicat de art. 149 Cod penal.
b) Judecatorul care a luat parte la judecarea unei cauze la prima
instanta nu mai poate participa la judecarea aceleiasi cauze
intr-o instanta superioara sau la rejudecarea cauzei dupa
desfiintarea hotaririi cu trimitere de catre instanta de apel sau
dupa casare cu trimitere catre instanta de recurs
Se pot concepe doua ipoteze:
– Judecatorul care a luat parte la solutionarea cauzei la prima instanta nu mai poate
lua parte la judecarea cauzei la instanta de apel (daca intre timp a fost avansat la
aceasta instanta) si nici la instanta care ar judeca recursul sau recursul in anulare,
deoarece ar insemna sa-si verifice propria sa hotarire; pentru aceleasi motive,
judecatorul care a judecat si solutionat cauza in apel nu mai poate participa la
judecarea aceleiasi cauze in recurs sau in recurs in anulare.
– Judecatorul care a solutionat cauza in prima instanta nu mai poate lua parte la
rejudecarea cauzei in prima instanta, trimisa in acest scop de catre instanta de apel,
de recurs sau de recurs in anulare, existind presupunerea ca nu-si va schimba solutia
data anterior. De asemenea, judecatorul care a judecat in apel sau in recurs si a dat o
solutie asupra fondului este incompatibil sa faca parte din completul de judecata
care ar rejudeca in apel sau in recurs, dupa casare cu trimitere de instanta de recurs
sau de recurs in anulare.
Pentru a opera acest caz de incompatibilitate se cere ca judecatorul sa fi luat parte la
“solutionarea cauzei”, ceea ce inseamna ca a facut parte din completul de judecata care a
rezolvat chestiunea existentei infractiunii, a vinovatiei inculpatului, a raspunderii sale
penale si a aplicarii sanctiunilor, pronuntind deci condamnarea, achitarea sau incetarea
procesului penal, iar la instanta de apel si de recurs a dispus admiterea caii de atac si
solutionarea cauzei in fond. |n practica, s-a statuat ca nu este o solutionare a cauzei in
fond atunci cind judecatorul a luat parte numai la sedinta in care s-au admis, respins sau
administrat probe, s-a dispus restituirea cauzei la procuror ori s-a exprimat cu aceasta
ocazie o parere asupra incadrarii juridice ce s-ar putea da faptelor dupa completarea
urmaririi penale; de asemenea, judecatorul care s-a pronuntat asupra recursului nu poate
fi considerat ca s-a pronuntat asupra fondului si, ca urmare, nu devine incompatibil sa
judece din nou in recurs aceeasi cauza venita dupa o rejudecare in prima instanta; insa
daca, prin decizia de recurs s-a solutionat cauza in fond, dupa casare, judecatorul care a
participat la admiterea recursului nu mai poate participa la solutionarea cauzei care ar
reveni din nou dupa o casare in recurs in anulare.
c) Judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu privire la
solutia care ar putea fi data in acea cauza
Exprimarea parerii poate avea loc in afara procesului penal sau chiar in cursul
desfasurarii sale, dar anterior dezbaterilor judiciare si a pronuntarii hotaririi. |n afara
procesului penal se poate exprima parerea cu ocazia judecarii unei alte cauze penale sau
chiar de natura diferita. Au fost cazuri in care un judecator si-a exprimat parerea in
cursul aceluiasi proces penal cind, la intocmirea unor acte procedurale, a facut afirmatii
sau negatii cu privire la o solutie eventuala ce trebuie data cauzei sau daca pronunta
hotariri succesive din care una se intemeiaza pe hotarirea anterioara.
 DPP–pg–125

Parerea exprimata trebuie sa se refere la “solutia care ar putea fi data in acea cauza”,
ceea ce inseamna, pentru prima instanta, condamnarea, achitarea sau incetarea
procesului penal, iar pentru judecata intr-o cale de atac admiterea sau respingerea
acesteia. Nu are acest caracter luarea de catre judecator a masurii arestarii preventive sau
revocarea acestei masuri, deoarece hotarirea se refera la buna desfasurare a procesului
penal, si nu la fondul cauzei; de asemenea, nu este incompatibil judecatorul care a pus in
discutia partilor schimbarea incadrarii juridice a faptei, intrucit el s-a conformat
procedurii prevazute in art. 334 al. 2. |n practica instantelor s-a statuat ca judecatorul
care a dispus extinderea actiunii penale pentru noi acte materiale apartinind aceleiasi
infractiuni sau extinderea procesului penal pentru noi fapte penale nu este incompatibil
sa judece in acea cauza27. |n literatura de specialitate s-a emis parerea ca judecatorul care
a solutionat o cauza penala nu ar trebui sa participe la judecarea cauzei in revizuire,
deoarece s-a pronuntat o data cu privire la acea cauza; practica Tribunalului Suprem a
adoptat solutia contrara, pe considerentul ca la revizuire se au in vedere elemente noi,
care ar putea schimba parerea initiala 28.
d) Judecatorul care, in aceeasi cauza, in calitate de procuror, a
pus in miscare actiunea penala, a emis mandatul de arestare
preventiva, a dispus trimiterea in judecata sau a pus concluzii
in fondul judecatii
Acest caz se intemeiaza pe starea de incompatibilitate dintre functia de invinuire,
prin care se indeplinesc acte exprimind convingerea de vinovatie a inculpatului, si
functia de jurisdictie, pentru care nu se admit idei preconcepute de vinovatie.
Din formularea legii rezulta ca este incompatibil de a judeca o cauza judecatorul
care, fiind anterior procuror in acea cauza, a efectuat acte de invinuire (punerea in
miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata), ceea ce duce la concluzia ca procurorul
care a efectuate doar acte de cercetare penala (ascultarea partilor, a martorilor etc.) nu
este incompatibil sa judece cauza respectiva.
Este, de asemenea, incompatibil judecatorul care, fiind anterior procuror de sedinta
la aceeasi instanta, a pus concluzii asupra fondului cauzei, pronuntindu-se astfel asupra
existentei infractiunii, a vinovatiei inculpatului, asupra sanctiunilor ce trebuie aplicate.
Desi legea nu prevede in mod expres, va fi incompatibil si judecatorul care, in calitate
de procuror, intr-o sedinta anterioara, a pus in miscare actiunea penala, dupa extinderea
procesului penal, pentru noi fapte si persoane (art. 336–337), intrucit aceste acte sint
indeplinite in virtutea functiei de invinuire.
e) Judecatorul care a fost reprezentant sau aparator al unei
parti
Functia de jurisdictie este incompatibila cu functia de aparare. Este suficient ca un
avocat sa fi fost angajat sau desemnat ca aparator al vreuneia din parti, fie in faza de
urmarire penala, fie in faza de judecata, pentru a deveni incompatibil ca judecator in
acea cauza, chiar daca nu s-a prezentat la nici unul din termenele de judecata.
f) Judecatorul care, in calitate de expert, a efectuat o expertiza
sau a fost ascultat ca martor in acea cauza
Nu se poate concepe ca un judecator sa pronunte o hotarire intemeiata pe propriile
sale concluzii de expert sau pe propria sa declaratie de martor.
g) Judecatorul fata de care exista imprejurari din care rezulta ca
este interesat, sub orice forma, el, sotul sau o ruda apropiata
Interesul la care se refera cazul de incompatibilitate poate fi material, moral,
prezentind diferite forme de manifestare. Spre deosebire de celelalte cazuri de
incompatibilitate, pentru care conditiile de existenta reies din actele dosarului, la acest

27
Gr. Theodoru: “judec`torii nu ar trebui s` poat` extinde procesul penal, act care corespunde
cu punerea in mi[care a ac]iunii penale, deoarece func]ia de invinuire este incompatibil` cu cea
de judecare [i solu]ionare a cauzei”
28
Gr. Theodoru: “in cazul unei contesta]ii in anulare, dup` admiterea ei pentru vreunul din
cazurile prev`zute in art. 386 lit. a–c, recursul nu mai poate fi rejudecat de c`tre judec`torii care
au f`cut parte ini]ial din completul care l-a solu]ionat, ace[tia exprimindu-[i p`rerea prin solu]ia
pe care o d`duser` anterior.
 DPP–pg–126

caz trebuie dovedite imprejurarile din care apare interesul in solutionarea cauzei intr-un
anume fel.
3) Cazuri de incompatibilitate in constituirea instantei de judecata
|ntrucit instanta de judecata se constituie cu procuror si cu grefier, legea prevede
cazuri de incompatibilitate si pentru acestia, in vederea sigurarii impartialitatii functiei
de jurisdictie. Astfel:
– Nu poate fi reprezentant al Ministerului Public si nu poate indeplini functia de
grefier, in sedinte de judecata persoana care, anterior, a fost reprezentant sau
aparator al vreuneia din parti, a fost expert sau martor in cauza, ori este interesat sub
orice forma, el, sotul sau o ruda apropiata.
– Procurorului si grefierului li se aplica si cazul de incompatibilitate prevazut in art.
46, in sensul ca nu pot participa la sedinta de judecata daca sint soti sau rude
apropiate cu vreunul din membrii completului de judecata sau intre ei. |n cazul
existentei unei asemenea situatii, se hotaraste de instanta care dintre persoanele care
sint soti sau rude apropiate nu va lua parte la judecata.
– Persoana care a participat ca judecator la prima instanta nu poate pune concluzii, in
calitate de procuror, la judecarea cauzei la instanta care judeca o cale de atac
ordinara indreptata impotriva hotaririi pe care a pronuntat-o, presupunindu-se ca
si-ar sustine propria sa hotarire.
§2. Abtinerea si recuzarea
1) Abtinerea
Prin abtinere se intelege manifestarea de vointa a judecatorului aflat in vreunul din
cazurile de incompatibilitate de a nu participa la judecarea cauzei. Aceasta manifestare
de vointa se concretizeaza intr-o declaratie de abtinere, care se adreseaza presedintelui
instantei judecatoresti, care urmeaza sa se pronunte asupra temeiniciei cererii de
abtinere.
|n cazul in care presedintele este de acord, judecatorul este inlocuit in completul de
judecata de un alt judecator. |n acelasi mod procedeaza si grefierul. Procurorul va adresa
cererea sa de abtinere conducatorului parchetului din care face parte, pentru a fi delegat
un alt procuror ca reprezentant al Ministerului Public.
|n cazurile in care presedintele nu este de acord cu cererea de abtinere a persoanei
care se afla intr-un caz de incompatibilitate, aceasta trebuie sa se adreseze cu cererea sa
instantei judecatoresti pentru a se pronunta asupra ei; procedura este identica cu cea de
la recuzare.
2) Recuzarea
Prin recuzare se intelege manifestarea de vointa a uneia din parti prin care se solicita
ca persoana incompatibila sa nu faca parte din completul de judecata sau din constituirea
instantei de judecata. Daca nu s-a facut declaratia de abtinere si persoana incompatibila
persista a lua parte la judecata, oricare din parti poate face, in scris sau oral, cerere de
recuzare de indata ce a flat despre existenta cazului de incompatibilitate.
Solutionarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face, in sedinta secreta,
de un alt complet de judecata, fara participarea celui ce se abtine sau este recuzat.
Examinarea declaratiei de abtinere si a cererii de recuzare se face cu ascultarea
Ministerului Public, iar daca este necesar si a persoanei care se abtine sau este recuzata. |
n cazul admiterii abtinerii sau recuzarii, persoana incompatibila nu va putea face parte
din completul de judecata sau participa la sedinta de judecata ca procuror sau grefier.
Totodata, se stabileste in ce masura actele indeplinite sau masurile luate de persoanele
incompatibile se mentin. Respingerea actiunii sau a recuzarii inlatura orice interdictie de
participare la judecarea cauzei. Admiterea sau respingerea declaratiei de abtinere sau a
cererii de recuzare se dispune printr-o hotarire ce se numeste incheiere. |ncheierile prin
care s-a admis sau s-a respins abtinerea ori prin care s-a admis recuzarea nu sint supuse
nici unei cai de atac.
O situatie speciala o constituie abtinerea sau recuzarea care priveste pe toti
judecatorii unei instante judecatoresti, deoarece nu se poate forma un complet care sa o
solutioneze; ca urmare, legea prevede ca intr-o asemenea situatie abtinerea sau recuzarea
intregii instante se judeca de instanta ierarhic superioara, dupa o procedura aratata
 DPP–pg–127
Cap. II. Competenta

anterior. |n cazul in care abtinerea sau recuzarea este gasita intemeiata, instanta ierarhic
superioara desemneaza pentru judecarea cauzei o alta instanta, egala in grad cu instanta
in fata careia s-a produs abtinerea sau recuzarea.
I.16. Felurile competentei
§1. Notiunea de competenta si felurile ei in procesul penal
1) Notiunea de competenta si importanta ei
Prin competenta, ca notiune generala juridica, se intelege capacitatea (aptitudinea)
recunoscuta de lege unei autoritati publice de a desfasura anumite activitati, sfera de
atributii pe care le are. |n acest sens general, instantele judecatoresti au capacitatea de a
infaptui justitia, Curtea Constitutionala este imputernicita sa se pronunte asupra
constitutionalitatii legilor, Ministerul Public – ca reprezentant al intereselor generale ale
societatii – apara ordinea de drept, drepturile si libertatile cetatenilor.
Referindu-ne la procesul penal, sub acelasi sens general al notiunii de competenta,
Ministerul Public are capacitatea de a efectua urmarirea penala, de a-i trimite in judecata
pe infractori, de a participa la judecarea cauzelor penale, iar instantele judecatoresti au
puterea de jurisdictie, de a judeca si condamna penal pe cei ce se fac vinovati de
savirsirea de infractiuni.
Pentru a asigura efectuarea unei rapide si temeinice urmariri penale si a unei juste si
legale judecati, este necesara impartirea cauzelor penale intre parchete, precum si intre
instantele judecatoresti, atit pe plan vertical, in raport de gradul ierarhic, cit si pe plan
orizontal, in raport de circumscriptia teritoriala in care activeaza. Astfel, unele cauze cad
in sfera de activitate a parchetelor de pe linga judecatorii, altele a parchetelor de pe linga
tribunale si curti; unele cauze cad in sfera de judecata a judecatoriilor, iar altele sint
judecate de tribunale si curti. Dintre judecatoriile, tribunalele si curtile existente, numai
unele pot avea capacitatea de a judeca o cauza penala ca urmare a legaturii acesteia cu
circumscriptia teritoriala in care isi desfasoara activitatea.
Notiunea de competenta capata, astfel, in materie procesuala, un inteles specific,
constind in imputernicirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscuta de lege unui organ de
urmarire penala sau unei instante judecatoresti de a urmari, respectiv de a judeca si
solutiona o anumita cauza penala, cu excluderea de la aceasta activitate judiciara a
celorlalte organe de urmarire penala sau instante judecatoresti. |mputernicirea acordata
de lege cuprinde, in primul rind, dreptul, puterea de a urmari sau judeca o anumita
cauza penala, care confera autoritate juridica actelor procesuale ce se efectueaza;
imputernicirea cuprinde, in al doilea rind, obligatia de a urmari si judeca pricinile
repartizate de lege, orice refuz fiind considerat ca o incalcare a obligatiilor de serviciu.
Notiunea de competenta este examinata in special din punct de vedere functional,
fiecare parchet sau instanta judecatoreasca, de o anumita categorie (civila, militara) si de
un anumit grad ierarhic (local, judetean, interjudetean, central), avindu-si stabilita prin
lege sfera de cauze penale pe care le poate urmari sau judeca; in Codul de procedura
penala exista dispozitii care prevad, pentru fiecare parchet si pentru fiecare instanta
judecatoreasca, cauzele penale pe care le poate urmari sau judeca. Competenta poate fi
privita si din punct de vedere al desfasurarii procesului penal, fiind necesara
determinarea organului de urmarire penala si a instantei judecatoresti care are
capacitatea sa urmareasca sau sa judece acea cauza, in raport de infractiunea savirsita,
de calitatea faptuitorului, de locul savirsirii ei. Astfel, in cazul savirsirii unei infractiuni
de omor pe raza municipiului Iasi, in practica se pune problema care parchet de pe raza
acestui municipiu va urmari aceasta infractiune si care instanta judecatoreasca din
acelasi municipiu va judeca pe faptuitor. Cele doua aspecte ale notiunii de competenta
sint strinse legate intre ele, caci o cauza penala concreta are insusirea de a atrage
competenta unei anumite instante judecatoresti numai daca acesteia i s-a incredintat,
prin lege, competenta de a judeca aceasta cauza.
Determinarea corecta a competentei are deosebita importanta in infaptuirea justitiei.
Pentru judecarea unor cauze mai grave si mai complicate este necesar ca acestea sa fie
date in competenta unor organe de urmarire si unor instante judecatoresti care presupun
o pregatire profesionala mai buna si o experienta practica mai bogata, ceea ce implica un
 DPP–pg–128

grad ierarhic superior; de asemenea, anumite calitati, ca cea de ministru, de magistrat, de

militar, justifica determinarea competentei la acele instante judecatoresti mai inalte sau
cu caracter militar, care intrunesc mai bune conditii de judecata si solutionare a
cauzelor. De aceea, sub aspect functional, se face o determinare calitativa a competentei
spre acele organe de urmarire sau instante judecatoresti care intrunesc cele mai bune
conditii de a realiza scopul procesului penal.
|nsa competenta implica si o determinare cantitativa a incarcarii organelor de
urmarire penala si a instantelor judecatoresti cu numarul de cauze penale pe care le-ar
putea rezolva in bune conditii si in timp util. |ntrucit numarul cel mai mare de cauze
penale revin judecatoriilor si tribunalelor, iar numarul acestora este mai mare, fiecarei
autoritati judiciare trebuie sa-i revina cauzele care au legatura cu circumscriptia
teritoriala in care isi desfasoara activitatea (locala, judeteana, centrala). Astfel este luat
in considerare si acest aspect procesual, ca sa fie impartite cauzele penale intre organele
de urmarire penala si intre instantele judecatoresti de acelasi grad, in raport de
circumscriptia teritoriala in care functioneaza.
Competenta, ca institutie a dreptului procesual penal, are in vedere atit organele de
urmarire penala, cit si instantele judecatoresti; insa, deoarece parchetele functioneaza pe
linga fiecare instanta judecatoreasca, iar regulile de competenta se cer respectate cu mai
mare strictete in cadrul judecatii, problemele legate de competenta sint examinate in
special cu privire la instantele judecatoresti. Cele mai multe reguli se aplica si la
urmarirea penala; dispozitiile speciale de competenta a organelor de urmarire penala vor
fi tratate in capitolul despre urmarirea penala.
2) Felurile competentei
|n procesul penal modern sint trei feluri fundamentale de competenta: materiala
(ratione materiae), personala (ratione personae) si teritoriala (ratione loci). |n cazul
competentei instantelor judecatoresti devine fundamentala si competenta functionala
(ratione officii), care determina activitatea de judecata pe care o poate desfasura instanta
de judecata (prima instanta, in apel, in recurs).
Competenta materiala se refera la sfera de cauze penale pe care le poate judeca o
instanta judecatoreasca in raport de infractiunea savirsita. O infractiune de mai mica
gravitate cade in competenta judecatoriei, dar o infractiune grava (ca omorul) trebuie
judecata de o instanta superioara (de exemplu tribunalul). |n unele cazuri competenta se
stabileste dupa calitatea persoanei faptuitorului, cum ar fi calitatea de ministru,
magistrat, militar. Competenta teritoriala determina sfera de cauze pe care le poate
judeca o instanta judecatoreasca in raport de circumscriptia teritoriala in care
functioneaza.
Competenta materiala si cea teritoriala sint forme generale si necesare de
competenta; orice legislatie stabileste, pentru fiecare instanta judecatoreasca, sfera de
cauze penale pe care este abilitata sa le judece, in raport de natura si gravitatea
infractiunii, precum si de circumscriptia sa teritoriala. Caracterul general si necesar al
acestor doua forme de competenta se evidentiaza atunci cind, savirsindu-se o
infractiune, trebuie sa se stabileasca instanta judecatoreasca de o anumita categorie si de
un anumit grad ierarhic care urmeaza sa o judece in prima instanta, dar totodata si care
dintre instantele judecatoresti de aceeasi categorie si de acelasi grad ierarhic urmeaza sa
judece infractiunea in raport de circumscriptia teritoriala in care functioneaza. De aceea,
se spune ca aceste doua forme de competenta sint concurente, in sensul ca amindoua
trebuie sa fie determinate laolalta. Competenta dupa calitatea persoanei este eventuala,
caci se determina numai in cazul in care, in momentul savirsirii infractiunii, faptuitorul
avea o calitate pe care legea o prevede in mod expres ca atrage o alta competenta decit
cea materiala. Cind intervine competenta dupa calitatea persoanei, aceasta devine, in
locul competentei materiale, concurenta cu competenta teritoriala.
Competenta poate fi:
– ordinara – se refera la sfera de cauze date in mod obisnuit in caderea instantelor
judecatoresti de drept comun;
– speciala – in cazul in care se incredinteaza judecarea cauzelor penale altor instante
decit celor ordinare, in vederea acordarii unei mai mari protectii sectorului in care
s-au savirsit anumite infractiuni; astfel, cauzele privind infractiunile savirsite contra
 DPP–pg–129

sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii la bord sint incredintate spre
judecare unor sectii maritime si fluviale infiintate pe linga anumite instante
judecatoresti;
– extraordinara – cind judecarea unor cauze penale este incredintata, datorita unor
imprejurari speciale si pe o perioada limitata, altor instante judecatoresti decit cele
care le judeca in mod obisnuit; astfel, in caz de razboi, stare de urgenta sau de
asediu, prin lege se poate incredinta judecarea infractiunilor de o anumita gravitate
instantelor militare in locul celor civile.
O alta forma a competentei instantelor judecatoresti este competenta functionala,
care determina – fie in raport de infractiune, fie de calitatea faptuitorului – activitatile de
judecata pe care le au in atributia lor diferitele instante judecatoresti. Competenta
materiala si cea personala determina care instanta judecatoreasca este competenta sa
judece o cauza penala in prima instanta; dar aceeasi instanta judecatoreasca poate avea
si atributia de a judeca in apel sau in recurs. Competenta functionala determina astfel
atributiile de judecata ale fiecarei instante judecatoresti; judecatoria si tribunalul militar
judeca numai in prima instanta; tribunalele si curtile de apel judeca unele cauze in prima
instanta, altele in apel, iar altele in recurs. Competenta functionala devine astfel
concurenta cu competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei si cu competenta
teritoriala.
3) Puterea normelor de competenta
Normele care reglementeaza competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei
sint absolut imperative, fiind interzisa incalcarea lor sub sanctiunea unei nulitati
absolute (art. 197 al. 2 si 3). Asupra normelor de competenta materiala si personala
partile nu pot face nici un fel de tranzactie, nici tacita, nici expresa; nulitatea care
decurge din incalcarea cestor norme poate fi invocata in orice stare a procesului, de
oricare din parti, instantele de judecata fiind obligate a o lua in considerare din oficiu
(art. 39 al. 1). Caracterul imperativ al normelor de competenta materiala si personala se
explica prin importanta pe care o acorda statul judecarii cauzelor penale de instantele
judecatoresti de o anumita categorie si de un anumit grad ierarhic.
Sint imperative si normele care reglementeaza competenta speciala si exceptionala,
precum si cazurile de prorogare de competenta, deoarece sint forme ale competentei
materiale si personale. Au acelasi caracter imperativ si normele care reglementeaza
competenta functionala, legiuitorul fiind interesat in a determina atributiile de judecata
in prima instanta, in apel si in recurs, precum si in caile extraordinare de atac.
Normele care reglementeaza competenta teritoriala sint relativ imperative; instantele
judecatoresti sint obligate sa respecte normele de competenta teritoriala, dar incalcarea
lor atrage nulitatea numai atunci cind este invocata cel mai tirziu pina la citirea actului
de sesizare a instantei de prim grad (art. 39 al. 2). Daca Ministerul Public sau partile nu
au invocat, in termenul aratat, incalcarea normelor de competenta teritoriala, nulitatea nu
mai opereaza, fiind doar o nulitate relativa. |ncalcarea normelor de competenta teritoriala
atrage numai o nulitate relativ fiindca judecata se efectueaza de o instanta de aceeasi
categorie si grad ierarhic cu instanta competenta din punct de vedere material si
personal, dar aflata intr-o alta circumsciptie teritoriala.
§2. Criterii de determinare a felurilor de competenta
1) Criterii de determinare a competentei dupa materie
Competenta materiala este determinata de natura si gravitatea infractiunii supuse
judecatii.
Natura si gravitatea abstracta a unor infractiuni poate determina pe legiuitor sa
stabileasca competenta de judecare a unor infractiuni la instante speciale 29. Dupa natura
29
|n Fran]a judecarea infrac]iunilor contra securit`]ii statului sau contra autorit`]ii de stat este
incredin]at` unei instan]e judec`tore[ti speciale – La Cour de Sureté de l’Etat – iar unele
infrac]iuni privind marina sint date in competen]a tribunalelor maritime. {i in ]ara nostr` au
func]ionat intre 1949–1956, ca instan]e speciale, tribunalele pentru c`ile ferate [i tribunalele
maritime [i fluviale, care judecau infrac]iunile s`vir[ite contra siguran]ei transportului feroviar [i
pe ap`. Actualmente func]ioneaz`, pe ling` unele instan]e judec`tore[ti, sec]ii maritime [i fluviale,
care au o competen]` penal` special`, judecind infrac]iunile s`vir[ite in leg`tur` cu transportul pe
ap`.
 DPP–pg–130

infractiunilor, competenta mteriala determina infractiunile care sint judecate de

instantele judecatoresti civile si cele judecate de instantele judecatoresti militare; de
exemplu instantele militare judeca si unele infractiuni savirsite de civili contra bunurilor
aflate in folosinta sau administrarea fortelor armate.
Natura si gravitatea infractiunilor stabilesc competenta nu numai intre categoriile de
instante judecatoresti (civile si militare), ci si in cadrul fiecareia din aceste categorii,
intre instante judecatoresti de grade ierarhice deosebite. |n acest caz, competenta
materiala imparte cauzele penale, in cadrul fiecarei categorii de instante judecatoresti, pe
linie verticala, intre diferite verigi de instante judecatoresti. Astfel, in cadrul instantelor
judecatoresti ordinare, competenta materiala stabileste care infractiuni vor fi judecate de
judecatorii, care de tribunale si care de curtile de apel.
Pentru determinarea competentei materiale pe linie verticala se pot folosi criterii
obiective si subiective. Criteriile obiective se refera la natura si gravitatea infractiunii
luate in abstract, exprimate in dispozitiile legii penale de incriminare; criteriile
subiective se refera la infractiunea concreta savirsita si la pedeapsa care ar urma sa se
aplice inculpatului in raport de toate imprejurarile cauzei.
Se pot folosi mai multe criterii obiective. Astfel, in legislatiile care recunosc o
impartire tripartita a infractiunilor, asa acum a fost si in legislatia noastra pina in 1954,
contraventiile sint de competenta tribunalelor politienesti, delictele de competenta
tribunalelor corectionale, iar crimele de competenta curtilor cu jurati. |n legislatiile care
au renuntat la o asemenea clasificare a infractiunilor, cum este si Codul penal actual al
tarii noastre, s-a adoptat un alt critreriu obiectiv de determinare a competentei materiale;
astfel, se incredinteaza unei instante judecatoresti,
???30
2) Determinarea competentei dupa calitatea persoanei
Principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor judiciare exprima cerinta ca
infractorii sa fie judecati de aceleasi instante judecatoresti, fara a se tine seama de
situatia personala pe care o au. Cu toate acestea, aproape toate legislatiile moderne
admit reglementarea competentei si in raport de anumite calitati ale persoanei
faptuitorului. Printr-o asemenea reglementare nu se incalca principiul enuntat mai sus, ci
se asigura o mai temeinica judecata in raport de specificul calitatii avute in vedere de
lege. Astfel, calitatea de militar atrage competenta instantelor militare, fara deosebire de
infractiunea savirsita, deoarece asigurarea disciplinei militare necesita interventia unor
judecatori cunoscatori ai regulamentelor militare; calitatea de demnitar (ministri,
senatori, deputati etc.) sau cea de magistrat (judecator sau procuror) solicita competenta
unor instante judecatoresti de grad inalt, avind in vedere pozitia pe care au avut-o in
cadrul autoritatilor publice. De asemenea, in unele legislatii exista instante speciale
pentru minori, care au competenta de a judeca numai infractiunile savirsite de minori.
|n determinarea competentei personale poate influenta nu numai o anumita calitate,
ci si gradul ierarhic avut in aceasta calitate; astfel, militarii pina la un anumit grad sint
judecati de instante militare inferioare, iar militarii de grad superior de instante
superioare in grad ierarhic.
Calitatea si gradul ierarhic al faptuitorului determina, astfel, dupa caz, competenta
instantelor civile si a celor militare, iar, in cadrul fiecarei categorii de instante, a unor
instante de grad ierarhic deosebit, ceea ce implica o competenta pe linie verticala.
Competenta dupa calitatea faptuitorului stabileste instanta judecatoreasca imputernicita
sa judece in prima instanta, dar totodata, implicit, si instantele care judeca in apel si in
recurs.
Competenta dupa calitatea persoanei este determinata, de regula, numai de o
anumita calitate, fara deosebire de natura infractiunii savirsite; insa in unele cazuri legea
poate stabili ca aceasta competenta opereaza numai in cazul infractiunilor savirsite in
legatura cu calitatea detinuta.
Calitatea care determina o anumita competenta trebuie sa fie detinuta la data
savirsirii infractiunii, fara a avea importanta dobindirea ulterioara a calitatii ori pierderea
ei; prin dispozitie expresa a legii se poate totusi deroga de la aceasta regula.

30
Lipse[te o pagin`, dar nu-i bai
 DPP–pg–131

3) Criterii de determinare a competentei teritoriale

Fiecare instanta judecatoreasca are o circumscriptie teritoriala in care isi exercita
atributiile. Pentru Curtea Suprema de Justitie si pentru Curtea Militara de Apel, ca
instante unice pe tara, circumscriptia lor teritoriala cuprinde intregul teritoriu al tarii;
celelalte instante judecatoresti au o circumscriptie teritoriala care cuprinde mai multe
judete (curtile de apel si tribunalele militare), un singur judet (tribunalele), iar alte
instante au o circumscriptie teritoriala mai mica de un judet, determinata prin hotarire a
guvernului.
Competenta teritoriala atrage interventia instantei judecatoresti in a carei
circumscriptie teritoriala se afla unul din criteriile stabilite de lege. Un criteriu admis
este locul savirsirii infractiunii, incluzind si locul unde s-a produs rezultatul; aici se
naste reactia sociala impotriva incalcarii legii penale si tot aici pot fi strinse mai usor
probele. Un alt criteriu este domiciliul sau resedinta faptuitorului, caci aici se cunoaste
cel mai bine persoana acestuia si este cel mai accesibil cind nu se poate preciza locul
savirsirii faptei. Un alt criteriu este locul unde a fost prins faptuitorul sau unde este
detinut, care suplineste necunoasterea celorlalte locuri sau cind faptuitorul locuieste in
strainatate. Poate constitui un criteriu si locul de domiciliu sau al resedintei persoanei
vatamate, mai ales atunci cind actiunea penala se pune in miscare la plingerea sa
prealabila.
|ntr-o cauza penala concreta, fiecare din aceste criterii poate determina mai multe
instante judecatoresti competente din punct de vedere teritorial; astfel, in cazul unei
infractiuni continuate, prin locul savirsirii infractiunii trebuie sa se inteleaga toate
locurile unde s-au comis diferite acte materiale ale infractiunii; in caz de participatie,
competente teritorial pot fi toate instantele judecatoresti in circumscriptia carora
participantii la infractiune isi au domiciliul sau resedinta.
Cind determinarea competentei teritoriale pentru infractiunile savirsite pe teritoriul
tarii se face pe baza mai multor criterii, se poate fixa si o scara prioritara, impunind
competenta teritoriala intr-o anumita ordine a criteriilor; intr-o asemenea reglementare,
competenta teritoriala nu poate reveni unei instante aflate intr-o pozitie secundara, decit
daca nu se cunoaste locul aflat in pozitia principala. |n alte legislatii, se considera
competente teritorial in aceeasi masura toate instantele judecatoresti in a carei
circumscriptie teritoriala se afla unul din criteriile de loc prevazute de lege. Se poate
adopta si un sistem combinat, potrivit caruia, desi legea fixeaza mai multe criterii, cu
aceeasi valoare de determinare, instituie totusi unele reguli de preferinta. Un astfel de
sistem combinat a fost adoptat si de legislatia noastra; in cazurile in care sesizarea se
face prin rechizitoriu, se aplica regula prioritatii instantei in a carei circumscriptie
teritoriala se afla organul care a efectuat urmarirea penala; cind sesizarea se face prin
plingerea prealabila a persoanei vatamate, se poate opta pentru oricare din instantele
judecatoresti in a caror raza teritoriala se afla vreunul din criteriile de loc prevazute de
lege.
Pentru infractiunile savirsite in afara teritoriului tarii, se adopta alte criterii, cum ar fi
instantele judecatoresti din capitala tarii, din orasul de care depinde un port sau aeroport
etc.
Competenta teritoriala, stabilind care dintre instantele judecatoresti de grad egal de
pe teritoriul tarii este imputernicita sa judece o cauza penala, imparte cauzele penale
intre instantele judecatoresti pe linie orizontala, in raport de circumscriptia teritoriala in
care isi exercita atributiile. |n practica, determinarea instantei competente din punct de
vedere teritorial se stabileste dupa ce a fost stabilita competenta din punct de vedere al
materiei sau al calitatii persoanei.
4) Criterii de determinare a competentei functionale
Competenta materiala si personala determina cauzele penale ce cad in competenta de
judecata in prima instanta a unei instante judecatoresti. |n raport de caile ordinare de atac
prevazute de lege, se determina si competenta dupa atributii, in sensul ca se stabileste
care instante vor judeca in apel si care vor judeca in recurs. |n conditiile in care se
instituie o singura cale de atac – recursul (cum a fost in legislatia noastra pina in 1993) –
se poate determina competenta de judecata in recurs la instanta ierarhic superioara celei
care a judecat in prima instanta sau se poate stabili o singura instanta de judecata in
 DPP–pg–132

recurs (Curtea Suprema); in reglementarea in care se prevad doua cai de atac ordinare –
apel si recurs – se stabilesc instantele care judeca in apel si instantele care judeca in
recurs, dupa cum se poate stabili ca aceeasi instanta sa judece si in apel si in recurs.
|n noua organizare judecatoreasca s-a stabilit ca judecatoria si tribunalul militar
judeca numai in prima instanta, tribunalele si curtile de apel judeca in prima instanta, dar
si in apel si recurs, iar Curtea Suprema de Justitie judeca in prima instanta, in recurs si in
recurs in anulare.
I.17. Competenta instantelor judecatoresti in România
§1. Competenta materiala si personala a instantelor judecatoresti, in
raport de atributiile conferite de lege
1) Caracterizarea generala a reglementarii competentei materiale si
dupa calitatea persoanei a instantelor judecatoresti
Reglementarea actuala a competentei materiale si dupa calitatea persoanei se
caracterizeaza printr-o si mai corecta delimitare a competentei dintre instantele de drept
comun si instantele militare. Astfel, pina la 1 octombrie 1992, instantele militare aveau
competenta de a judeca infractiunile contra statului si infractiunile contra pacii si
omenirii, ceea ce insemna o derogare de la competenta de drept comun, derogare
caracteristica statului autoritar. Prin Legea nr. 104/1992, care a adus modificari regulilor
de competenta prevazute de Codul de procedura penala, s-a revenit la un regim normal
de competenta, in care instantele militare judeca numai infractiunile care privesc
capacitatea de aparare a tarii si disciplina militara sau care sint savirsite de militari, toate
celelalte cauze penale revenind in competenta instantelor de drept comun.
|n cadrul instantelor de drept comun, competenta generala de judecata in prima
instanta a fost incredintata judecatoriei, legea prevazind care sint care sint cauzele
penale – dupa materie si dupa calitatea persoanei – date in competenta tribunalelor,
curtilor de apel si sectiei penale a Curtii Supreme de Justitie. Pentru instantele militare,
competenta generala de a judeca in prima instanta revine tribunalelor militare, fiind
prevazute si cauzele care, in raport de infractiunea savirsita si de calitatea si gradul
militar al faptuitorului, sint date in competenta tribunalului militar teritorial, Curtii
Militare de Apel si sectiei militare a Curtii Supreme de Justitie. O competenta speciala
revine sectilor maritime si fluviale de la tribunalele si curtile de apel din Constanta si
Galati.
Competenta de a judeca in apel si in recurs revine tribunalelor si curtilor de apel, ca
instante de drept comun, respectiv tribunalului militar teritorial si Curtii Militare de
Apel, ca instante speciale. Competenta de a judeca in recurs si in recurs in anulare este
incredintata Curtii Supreme de Justitie, sectia penala, sectia militara si Sectiile Unite.
2) Competenta judecatoriei (art. 25)
Avind competenta generala de judecata in prima instanta in materie penala,
judecatoria judeca in aceasta etapa a judecatii toate infractiunile, cu exceptia celor date
prin lege in competenta altor instante. |n acest mod, orice infractiune, prevazuta in
prezent si in viitor de Codul penal sau de o lege cu dispozitii penale, este de competenta
judecatoriei, daca nu exista o dispozitie legala prin care este data in competenta altei
instante judecatoresti.
Judecatoriile Constanta si Galati judeca in prima instanta unele din infractiunile
contra sigurantei navigatiei pe apa, contra disciplinei si ordinii la bord si alte infractiuni
in legatura cu activitatea marinei civile, prevazute in Decretul nr. 443/1972 privind
navigatia civila; de asemenea, judeca infractiunile contra patrimoniului prevazute de
Codul penal referitoare la bunuri aflate in administrarea sau in folosinta unitatilor
marinei civile, in cazul cind fapta a pus sau ar fi putut crea un anumit grad de pericol
pentru transportul pe apa. Sub aspectul competentei dupa calitatea persoanei, judeca
infractiunile contra protectiei muncii, de serviciu si contra patrimoniului savirsite de
personalul marinei civile (art. 2 lit. A din Decretul nr. 203/1974 pentru infiintarea si
organizarea de sectii maritime si fluviale).
 DPP–pg–133

3) Competenta tribunalului (art. 27)

Potrivit competentei functionale, tribunalul judeca in prima instanta, in apel, in
recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.
A. |n prima instanta
Tribunalul judeca in prima instanta, potrivit competentei materiale, infractiunile mai
grave si care presupun o mai mare complexitate in lamurirea lor.
|n art. 27 se folosesc trei procedee pentru determinarea infractiunilor care sint de
competenta tribunalului:
– enumerarea articolelor si a alineatelor din Codul penal care denumesc infractiunile
si prevad formele lor agravate;
– o denumire generala prin aratarea urmarii produse prin savirsirea infractiunii (de
exemplu moartea victimei);
– trimiterea la acele dispozitii legale care prevad o asemenea competenta.
Potrivit primului procedeu, sint trecute in competenta de judecata in prima instanta a
tribunalului infractiunile prevazute de Codul penal:
– art. 174–177 (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea);
– art. 179 (determinarea sau inlesnirea sinuciderii);
– art. 189 al. 3 (lipsirea de libertate in mod ilegal, cu santaj asupra autoritatilor);
– art. 190 (sclavia);
– art. 197 al. 2 (violul in forma agravata);
– art. 211 al. 2 (tilharia cu vatamare grava a integritatii corporale);
– art. 212 (pirateria);
– art. 218 (distrugerea calificata);
– art. 219 al. 3 si 4 (distrugerea din culpa care a avut ca urmare consecinte deosebit de
grave sau un dezastru ori prin parasirea postului de catre personalul de conducere a
unui mijloc de transport);
– art. 223 al. 3, 224 al. 3, 225 al. 2 si 3, 229 al. 3 (delapidare, furt, tilharie, inselaciune
in dauna patrimoniului public, daca au avut consecinte deosebit de grave); art. 226
(pirateria contra patrimoniului public); art. 231 al. 3 si 4, 232 al. 3 si 4 (distrugerea
intentionata si din culpa care a produs un dezastru sau consecite deosebit de grave) –
art. 223–235 Cod penal au fost abrogate prin Legea nr. 140/1996;
– art. 248 al. 2 (abuzul in serviciu contra intereselor publice, care a produs o paguba
importanta economiei nationale);
– art. 252 (neglijenta in pastrarea secretului de stat);
– art. 254–255, 257 (luarea de mita, darea de mita, traficul de influenta);
– art. 266–270 (arestarea nelegala si cercetarea abuziva, supunerea la rele tratamente,
tortura, represiunea nedreapta, evadarea, inlesnirea evadarii);
– art. 273 al. 2, 274 al. 2, 275 al. 3, 276 (infractiuni contra sigurantei circulatiei pe
caile ferate, in forme agravate);
– art. 279 al. 3, 280, 2801 (nerespectarea regimului armelor si munitiilor, forma
agravata, a regimului materiilor explozive sau radioactive, a regimului de ocrotire a
unor bunuri);
– art. 282 (falsificarea de moneda sau alte valori);
– art. 298 (divulgarea secretului economic);
– art. 3022 (nerespectarea dispozitiilor privind importul de deseuri si reziduuri);
– art. 312 (traficul de stupefiante);
– art. 317 (propaganda national sovina);
– infractiunea de copntrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii sau materii
explozive sau radioactive, prevazuta de art. 72 lit. b Cod vamal (Legea nr. 30/1978).
Potrivit celui de-al doilea procedeu, s-au dat in competenta tribunalului judecarea
infractiunilor “savirsite cu intentie care au avut ca urmare moartea victimei”; Codul
penal prevede astfel de infractiuni praeterintentionate in art. 183 (lovituri cauzatoare de
moarte), 197 al. 3 (violul), 198 al. 4 (raportul sexual cu o minora), 200 al. 3 (relatii
sexuale intre persoane de acelasi sex), 211 al. 3 si 225 al. 3 (tilharia), 212 si 226
(pirateria), art. 322 al. 4 (incaierarea, daca a avut ca urmare moartea victimei). Se
asimileaza cu moartea victimei sinuciderea, ca urmare a infractiunii indreptate impotriva
 DPP–pg–134

ei. Nu intra in aceasta categorie infractiunile intentionate care sint in concurs cu

infractiunea din culpa care a avut ca urmare moartea victimei.
Se dau in competenta de judecata in prima instanta a tribunalului si infractiunile
pentru care, in alte legi, se prevede o astfel de competenta. |n Decretul nr. 516/1953 –
Codul aerian (art. 1072 si 1073), in Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila (art.
115, 123 si 124) se prevede ca aceste infractiuni sint de competenta tribunalului; de
asemenea, potrivit art. 3 din Decretul nr. 203/1974, au fost date in competenta sectiilor
maritime si fluviale de la tribunalele Galati si Constanta unele infractiuni contra
patrimoniului referitoare la bunuri aflate in administrarea sau folosinta unitatilor marinei
civile, daca au avut consecinte deosebit de grave sau care au pus in pericol transportul
pe apa.
B. Ca instanta de apel
Tribunalul judeca apelurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima instanta
de judecatoriile din circumscriptia sa teritoriala, cu exceptia celor privind infractiunile
mentionate in art. 279 al. 2 lit. a, nesusceptibile de apel.
C. Ca instanta de recurs
Tribunalul judeca:
– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate de judecatorii, in cazul
infractiunilor mentionate in art. 279 al. 2 lit. a:
– art. 180 (lovirea sau alte violente);
– art. 184 al. 1 (vatamarea corporala din culpa);
– art. 193 (amenintarea);
– art. 205 (insulta);
– art. 206 (calomnia);
– art. 210 (furtul la plingerea prealbila);
– art. 213 (abuzul de incredere in dauna proprietatii private);
– art. 220 (tulburarea de posesie);
hotaririle penale date in aceste cauze nu sint susceptibile de apel;
– recursurile impotriva unor sentinte penale sau incheieri ale primei instante pentru
care legea prevede ca pot fi atacate numai cu recurs (de exemplu sentintele de
restituire a cauzei la procuror – art. 332, 333, 335–337; incheierile privind luarea,
inlocuirea, revocarea sau incetarea de drept a masurilor preventive – art. 141).
D. Conflicte de competenta
Tribunalul solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile din
circumscriptia sa teritoriala. Legea se refera la “solutionarea” conflictelor de
competenta, deoarece cu aceasta ocazie nu se desfasoara o judecata propriu-zisa.
4) Competenta curtilor de apel (art. 28 1)
Curtea de apel judeca in prima instanta, in apel, in recurs si solutioneaza unele
conflicte de competenta.
A. |n prima instanta
Curtea de apel judeca in prima instanta:
– dupa materie – infractiuni contra statului (art. 155–173 Cod penal), precum si
infractiunile contra pacii si omenirii (art. 356–361 Cod penal);
– dupa calitatea persoanei – infractiunile savirsite de judecatorii de la judecatorii si
tribunale, de procurorii de la parchetele de pe linga aceste instante, precum si de
notarii de stat31; de asemenea, infractiunile savirsite de judecatorii, procurorii si
controlorii financiari ai camerelor de conturi judetene.
Prin lege se poate acorda curtii de apel competenta de a judeca in prima instanta si
alte infractiuni, dupa materie si dupa calitatea persoanei.
B. Ca instanta de apel
Curtea de apel judeca apelurile declarate impotriva hotaririlor penale pronuntate in
prima instanta de tribunale.
C. Ca instanta de recurs
Curtea de apel judeca:

31
potrivit Legii nr. 36/1995, notariatele de stat au fost desfiin]ate, in licul lor func]ionind
notarii publici
 DPP–pg–135

– recursurile declarate impotriva deciziilor pronuntate de tribunale in apel;

– recursurile anume prevazute de lege impotriva sentintelor si incheierilor date in
prima instanta de tribunale, nesusceptibile decit de recurs (cum sint sentintele de
restituire a cauzei la procuror, incheierile de suspendare a judecatii – art. 303).
D. Conflicte de competenta
Curtea de apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre judecatoriile de pe
raza teritoriala a doua tribunale aflate in circumscriptia sa, intre doua tribunale
subordonate administrativ aceleiasi curti de apel sau intre o judecatorie si un tribunal,
amindoua din raza curtii de apel.
5) Competenta tribunalului militar (art. 26)
Tribunalul militar judeca, numai in prima instanta, cauze penale determinate de
calitatea de militar a inculpatului si de gradul sau in armata, precum si de natura
infractiunilor, daca aduc atingere capacitatii de aparare a patriei si disciplinei militare.
|n reglementarea competentei tribunalului militar s-a avut in vedere mai intii
calitatea de militar pina la gradul de capitan inclusiv, fiind date in competenta
infractiunile savirsite de acestia, cu exceptia infractiunilor care, prin natura sau
gravitatea lor, sint de competenta tribunalului militar teritorial sau a Curtii Militare de
Apel. Intra in aceasta categorie infractiunile cu caracter militar, care nu pot fi savirsite
decit de militari, dar si infractiunile de competenta ordinara a judecatoriei, daca sint
savirsite de militari pina la gradul de capitan inclusiv. |n cazul in care o infractiune nu
are caracter militar si este de competenta tribunalului sau a curtii de apel, competenta de
judecata revine tribunalului militar teritorial sau, dupa caz, Curtii Militare de Apel, desi
a fost savirsita de un militar pina la gradul de capitan.
Tribunalul militar judeca in prima instanta si urmatoarele infractiuni savirsite de
civili:
– infractiunile contra bunurilor aflate in proprietatea, administrarea sau folosinta
Ministerului Apararii Nationale, Ministerului de Interne, Ministerului Justitiei –
Directia Generala a Penitenciarelor, Serviciului Rom#n de Informatii, Serviciului de
Informatii Externe si Serviciului de Protectie si Paza, care, prin natura sau destinatia
lor, au un caracter militar sau intereseaza capacitatea de aparare; cind o astfel de
infractiune a produs consecinte deosebit de grave, prin similitudine cu competenta
tribunalului, va fi judecata de tribunalul militar teritorial;
– infractiunile prevazute in art. 348–354 Cod penal, trecute printre infractiunile contra
capacitatii de aparare a patriei savirsite de civili (sustragerea de la serviciul militar,
defetismul, sustragerea de la rechizitii militare, sustragerea de la recrutare,
neprezentarea la incorporare sau concentrare).
|n raport de competenta dupa calitate persoanei, dar si dupa competenta materiala,
tribunalul militar judeca infractiunile savirsite in legatura cu serviciul de salariatii civili
din Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Ministerului Justitiei – Directia
Generala a Penitenciarelor, Serviciului Rom#n de Informatii, Serviciului de Informatii
Externe si Serviciului de Protectie si Paza, daca, in raport de natura si gravitatea lor, cad
in competenta judecatoriei. Legea se refera la orice infractiune in legatura cu serviciul,
nu numai la cele prevazute in Codul penal sub aceasta denumire.
6) Competenta tribunalului militar teritorial (art. 28)
Dupa competenta functionala, tribunalul militar teritorial judeca in prima instanta, in
apel, in recurs si solutioneaza unele conflicte de competenta.
A. |n prima instanta
Tribunalul militar teritorial judeca, dupa calitatea persoanei,:
– infractiunile savirsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date in competenta
Curtii Militare de Apel (infractiunile contra pacii si omenirii);
– infractiunile de competenta tribunalului (art. 27 pct. 1) savirsite de militarii pina la
gradul de capitan inclusiv sau savirsite in legatura cu serviciul de catre salariatii
civili MAN, MI, MJ–DGP, SRI, SIE si SPP; s-a considerat ca infractiunile care
atrag competenta tribunalului (deci mai grave) sa fie judecate de o instanta militara
similara in grad acesteia.
 DPP–pg–136

B. Ca instanta de apel
Tribunalul militar teritorial judeca apelurile impotriva hotaririlor pronuntate in
prima instanta de tribunalele militare, cu exceptia celor nesusceptibile de apel. Sint
astfel de hotariri neapelabile:
– infractiunile mentionate in art. 279 al. 2 lit. a savirsite de militari pina la gradul de
capitan;
– infractiunile contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa
inchisorii de cel mult doi ani, savirsite de militari pina la gradul de capitan (art. 331
al. 1 Cod penal – absenta nejustificata; art. 333 – calcare de consemn; art. 334 al. 1 –
insubordonarea; art. 335 al. 1 – lovirea sau insulta superiorului; art. 336 – lovirea
sau insulta inferiorului).
C. Ca instanta de recurs
Tribunalului militar teritorial judeca recursurile:
– impotriva hotaririlor pronuntate de tribunalele militare care nu sint susceptibile de
apel;
– impotriva sentintelor si incheierilor pronuntate de tribunalele militare pentru care
lege prevede numai calea de atac a recursului (sentinta de restituire a cauzei la
procuror, incheieri de suspendare a judecatii, privind masurile preventive etc.).
D. Conflicte de competenta
Solutioneaza conflictele de competenta ivite intre tribunalele militare din raza sa
teritoriala.
7) Competenta Curtii Militare de Apel (art. 28 2)
Fiind egala in grad curtilor de apel, Curtea militara de Apel are o competenta
similara cu a acestora, judecind in prima instanta, in apel, in recurs si solutionind unele
conflicte de competenta.
A. |n prima instanta
Curtea Militara de Apel judeca:
– infractiunile contra statului (art. 155–173 Cod penal) si cele contra pacii si omenirii
(art. 356–361 Cod penal) savirsite de militari ori savirsite in legatura cu serviciul de
catre salariatii civili din MAN, MI, MJ–DGP, SRI, SIE si SPP;
– infractiunile savirsite de judecatorii tribunalelor militare si ai tribunalului militar
teritorial, precum si de procurorii militari de la parchetele militare de pe linga aceste
instante.
Legea prevede posibilitatea ca in competenta Curtii Militare de Apel sa-i fie date
spre judecare in prima instanta si alte cauze prevazute printr-o dispozitie speciala
viitoare.
B. Ca instanta de apel
Curtea Militara de Apel judeca apelurile impotriva hotaririlor pronuntate in prima
instanta de tribunalul militar teritorial.
C. Ca instanta de recurs
Curtea Militara de Apel judeca:
– recursurile impotriva hotaririlor pronuntate in apel de tribunalul militar teritorial;
– recursurile impotriva sentintelor si incheierilor date de tribunalul militar teritorial in
cazurile cind legea prevede ca sint supuse numai recursului.
D. Conflicte de competenta
Curtea Militara de Apel solutioneaza conflictele de competenta ivite intre un
tribunal militar si un tribunal militar teritorial; in cazul cind s-ar infiinta un al doilea
tribunal militar teritorial, cum prevede legea aceasta posibilitate, ar urma sa solutioneze
conflictele de comeptenta intre doua tribunale militare teritoriale sau intre tribunale
militare din raza unor tribunale militare teritoriale diferite.
8) Competenta Curtii Supreme de Justitie (art. 29)
Potrivit art. 29 si in baza dispozitiilor art. 21–26 din Legea Curtii Supreme de
Justitie (nr. 56/1993), competenta acestei inalte instante judecatoresti cuprinde judecata
in prima instanta, in recurs, in recurs in anulare si in recurs in interesul legii, precum si
solutionarea unor cereri si conflicte de competenta.
|n materie penala, Curtea Suprema de Justitie judeca prin sectia penala si sectia
militara, iar in unele cazuri prin Sectii Unite.
 DPP–pg–137

A. |n prima instanta
Sectia penala a Curtii Supreme de Justitie judeca, potrivit competentei dupa
calitatea persoanei, infractiunile savirsite de:
– senatori si deputati;
– membrii guvernului;
– judecatorii Curtii Constitutionale;
– membrii, judecatorii, procurorii si controlorii financiari ai Curtii de Conturi;
– Presedintele Consiliului Legislativ;
– sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si ceilalti membri ai |naltului
Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
– judecatorii si magistratii asistenti de la Curtea Suprema de Justitie;
– judecatorii de la curtile de apel si procurorii de la parchetele de pe linga aceste
instante.
Sectia militara a Curtii Supreme de Justitie judeca in prima instanta, potrivit
competentei dupa calitatea persoanei:
– generali, amirali, maresali;
– judecatori si magistratii asistenti militari de la Curtea Suprema de Justitie si de la
Curtea Militara de Apel;
– procurorii militari de la parchetele de pe linga aceste instante.
Orice alta cauza poate fi data prin lege in competenta in prima instanta a Curtii
Supreme de Justitie, cum este cea prevazuta de art. 84 al. 3 din Constitutie, care se refera
la judecarea Presedintelui României.
B. Ca instanta de recurs
Curtea Suprema de Justitie, sectia penala sau sectia militara, judeca, dupa caz:
– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate in prima instanta de curtile de
apel si de Curtea Militara de Apel;
– recursurile impotriva hotaririlor penale pronuntate, ca instante de apel, de curtile de
apel si de Curtea Militara de Apel.
Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca recursurile impotriva hotaririlor
penale pronuntate in prima instanta de sectia penala si de sectia militara a Curtii
Supreme de Justitie.
C. Ca instanta de recurs in anulare
Curtea Suprema de Justitie, prin sectii sau prin Sectii Unite, judeca, in exclusivitate,
recursurile in anulare.
D. Ca instanta de recurs in interesul legii
Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie judeca, in exclusivitate, recursurile in
interesul legii.
E. Conflicte de competenta si cereri
Prin sectiile penala si militara, Curtea Suprema de Justitie solutioneaza:
– conflictele de competenta in cazurile in care Curtea Suprema de Justitie este instanta
superioara comuna (cum ar fi cele dintre doua curti de apel, intre un tribunal si o
curte de apel, intre doua tribunale din raza teritoriala a doua curti de apel diferite,
intre o instanta civila si una militara etc.);
– cazurile in care cursul justitiei este intrerupt (de exemplu; cind tribunalul sau curtea
de apel, judecind in recurs, ar da o incheiere de suspendare a judecatii potrivit art.
303, care nu poate fi atacata pe o cale ordinara de atac; cind, declinindu-se
competenta, instanta nu a indicat carei instante urmeaza a i se trimite cauza spre
judecare);
– cererile de stramutare a unei cauze de la instanta competenta la alta instanta, unde
se considera ca judecata se va putea desfasura in mai bune conditii.
Atit in caz de intrerupere a cursului justitiei, cit si de stramutare, competenta Curtii
Supreme de Justitie este exclusiva.
9) Conditiile cerute de lege pentru stabilirea competentei dupa calitatea
persoanei (art. 40)
O anumita calitate poate determina o alta competenta decit cea stabilita dupa natura
si gravitatea infractiunii savirsite, daca sint intrunite urmatoarele conditii:
 DPP–pg–138

– Calitatea sa fie intrunita in persoana inculpatului, fiind fara influenta asupra

competentei calitatea pe care o are persoana vatamata (magistrat, deputat, militar).
– Calitatea sa fie intrunita in momentul savirsirii infractiunii (instantanee, continue,
continuate sau din obisnuinta), care se stabileste potrivit legii penale. Momentul
dobindirii si pierderii calitatii de demnitar, magistrat, militar etc. este determinat de
legea referitoare la aceste calitati.
– Competenta dupa calitatea faptuitorului ramine cistigata chiar daca aceasta calitate a
fost pierduta ulterior (demitere, demisie, trecere in rezerva etc.). |n redactarea
Codului de procedura penala pina la modificarea sa prin Legea nr. 45/1993,
pierderea calitatii atragea aceeasi competenta numai daca infractiunea savirsita era
in legatura cu serviciul; s-a considerat, prin modificarea din 1993, sa se mentina
competenta in raport cu calitatea avuta in momentul savirsirii infractiunii pentru a se
asigura o mai buna protectie persoanelor ce au anumite calitati, dar si pentru a se
evita declinarile de competenta atunci cind se pierde calitatea ce a determinat
competenta.
§2. Competenta teritoriala a instantelor judecatoresti
1) Criterii de determinare a competentei teritoriale pentru infractiunile
savirsite in România (art. 30)
|n afara de Curtea Suprema de Justitie, Curtea Militara de Apel si tribunalul militar
teritorial, care functioneaza pentru intreg teritoriul tarii, celelalte instante judecatoresti
au delimitate circumscriptiile teritoriale in care functioneaza, stabilite la nivelul
judetelor (tribunalele), la un teritoriu mai restrins (judecatoriile) sau mai intins (curtile
de apel, tribunalele militare) determinat prin lege sau hotarire a guvernului. Fiecare
instanta judecatoreasca este competenta sa judece o cauza penala din punct de vedere al
competentei teritoriale numai daca unul din criteriile de loc prevazute prin lege se afla in
circumscriptia sa teritoriala.
Determinarea competentei teritoriale se face dupa urmatoarele criterii:
a) Locul unde a fost savirsita infractiunea (forum delicti comissi) – locul unde s-a
desfasurat activitatea infractionala, in totul sau in parte, ori locul unde s-a produs
rezultatul. |n cazul unei infractiuni continuate, va fi competenta sa judece cauza
oricare din instantele de la locurile unde s-au comis actele materiale; in cazul in care
rezultatul s-a produs in alt loc decit acela unde s-a comis infractiunea, va fi
competenta oricare din instantele celor doua locuri.
b) Locul unde a fost prins faptuitorul (forum deprehensionis) – chiar daca nu coincide
cu locul savirsirii faptei sau al adresei unde locuieste, care ar putea fi initial
necunoscut.
c) Locul unde locuieste faptuitorul (forum domicilii) – dupa cum este formulat in textul
legii, fara precizarea daca se refera la domiciliu sau resedinta, inseamna ca este
competenta instanta unde locuieste efectiv faptuitorul, chiar daca acest loc nu
coincide cu domiciliul legal.
d) Locul unde locuieste persoana vatamata – mai ales pentru acele cauze care se pun in
miscare la plingerea sa prealabila.
Legea fixeaza astfel variate criterii de stabilire a competentei teritoriale pentru
infractiunile savirsite in tara, indicind nu mai putin de patru criterii, oricare din ele avind
puterea de a determina competenta teritoriala a instantei judecatoresti. O asemenea
regula este de natura sa contribuie la o buna infaptuire a justitiei, intrucit poate fi aleasa
instanta judecatoreasca avind cele mai bune conditii de desfasurare a judecatii, fie in
legatura cu administrarea probelor, fie in realizarea unei preventii generale mai
puternice.
|n disciplinarea folosirii celui mai potrivit criteriu pentru judecarea cauzei se
stabileste (art. 30 al. 2 si 3) o regula simpla, potrivit careia judecarea cauzei revine
instantei competente dupa oricare din cele patru criterii, in a carei circumscriptie
teritoriala s-a efectuat urmarirea penala. Din aceasta regula se pot trage doua concluzii
importante:
– instanta competenta dupa teritoriu este instanta corespunzatoare parchetului care a
finalizat urmarirea penala;
 DPP–pg–139

– aceasta instanta este competenta numai daca face parte dintre instantele carora li se
aplica unul din criteriile pentru competenta dupa teritoriu, obligind, astfel, ca si
organele de urmarire penala sa respecte criteriile de stabilire a competentei
teritoriale.
Cind urmarirea penala s-a efectuat de un organ central, interjudetean sau judetean,
caruia ii corespund mai multe instante care ar putea fi competente potrivit celor patru
criterii indicate, procurorul care dispune trimiterea in judecata are dreptul sa stabileasca,
prin rechizitoriu, care din aceste instante urmeaza sa judece cauza, astfel incit, in raport
de imprejurari, sa se asigure o buna desfasurare a judecatii. De exemplu, daca urmarirea
penala a fost finalizata de procurorul de la parchetul de pe linga tribunal si cauza este de
competenta judecatoriei, iar competenta teritoriala revine mai multor judecatorii din
judet, procurorul va stabili care din aceste judecatorii este mai potrivita sa judece cauza
si o va sesiza cu judecarea ei.
O competenta teritoriala deosebita o au sectiile maritime si fluviale de la tribunalele
si curtile de apel din Galati si Constanta; astfel, sectiile maritime si fluviale constanta au
ca circumscriptie teritoriala judetele Constanta si Tulcea, marea teritoriala, Dunarea pina
la mila marina 64 inclusiv, iar cele de la Galati cu competenta pentru celelalte judete,
Dunarea de la mila marina 64 in amonte pina la km 1075. Competenta revine sectiei
maritime si fluviale in circumscriptiile careia, potrivit criteriilor aratate anterior, se afla
parchetul Constanta sau Galati care a emis rechizitoriul, prin sectia sa maritima si
fluviala.
Pentru cazul cind instanta este sesizata direct de persoana vatamata cu plingerea sa
prealabila, aceasta poate alege oricare din instantele judecatoresti competente dupa cele
patru criterii de loc, afara de cazul cind prin lege se dispune altfel.
2) Competenta dupa teritoriu in cazul infractiunilor savirsite in
strainatate (art. 31)
Infractiunea savirsita in afara teritoriului tarii se judeca, dupa caz, de catre instantele
civile sau militare in a caror raza teritoriala isi are domiciliul sau locuieste faptuitorul.
Daca acesta nu-si are domiciliul si nici nu locuieste in România, competenta revine
instantelor din municipiul Bucuresti, iar dintre judecatorii Judecatoriei sectorului 2.
Infractiunea savirsita pe o nava aflata in afara apelor teritoriale rom#nesti este de
competenta instantei in a carei raza teritoriala se afla primul port rom#n in care
ancoreaza nava sau, daca este de competenta sectiei maritime si fluviale, dupa caz, la
judecatoria sau tribunalul din Constanta, daca nava este maritima, si la cele din Galati,
daca nava este fluviala.
Infractiunea savirsita pe o aeronava straina este de competenta instantei in a carei
raza teritoriala se afla primul loc de aterizare pe teritoriul rom#n.
Daca nava nu ancoreaza intr-un port rom#n sau daca aeronava nu aterizeaza pe
teritoriul rom#n, competenta este cea a instantelor din municipiul Bucuresti, iar in cazul
infractiunilor de competenta sectiilor maritime si fluviale competenta revine instantelor
corespunzatoare din Constanta si Galati, prin sectiile maritime si fluviale, dupa criteriul
indicat anterior.
I.18. Prorogarea de competenta
§1. Indivizibilitatea si conexitatea
1) Notiunea de prorogare de competenta
Cauzele penale se pot prezenta si sub forma complexa, privind mai multe infractiuni
care au legatura intre ele sau mai multi participanti la aceeasi infractiune; pentru
infaptuirea justitiei in cele mai bune conditii, poate fi necesar ca toate infractiunile sau
toti participantii la savirsirea lor sa fie judecati in acelasi timp de aceeasi instanta
judecatoreasca. Cind toate infractiunile si toti inculpatii determina competenta aceleiasi
instante de judecata, se produce o reunire a acestora intr-o singura cauza penala
complexa, care va fi judecata de instanta careia ii revine competenta dupa materie sau
dupa calitatea persoanei. |nsa sint si cazuri in care unele infractiuni determina
competenta unei instante judecatoresti, iar altele competenta altei instante judecatoresti;
unii inculpati, prin calitatea pe care o aveau la data savirsirii faptei, pot determina
competenta altei instante judecatoresti decit cei ce nu au avut nici un fel de calitate
 DPP–pg–140

determinanta de competenta. Se iveste astfel necesitatea de a determina, din doua sau

mai multe instante competente, acea instanta care este cea mai potrivita sa judece toate
infractiunile si pe toti inculpatii; in acest caz, se produce o prorogare de competenta.
Prorogarea de competenta consta in extinderea competentei unei instante
judecatoresti si asupra unor infractiuni sau inculpati care, potrivit regulilor obisnuite de
competenta, nu intra in competenta sa. Fiind o derogare de la normele generale de
competenta, Codul de procedura penala prevede limitativ cazurile in care este admisibila
prorogarea de competenta. |nsa, odata ce exista un caz de prorogare de competenta,
devine obligatorie (cu exceptia cazurilor prevazute de lege) judecarea cauzei de aceeasi
instanta competenta prin prorogare, sub sanctiunea aceleiasi nulitati absolute ca si pentru
regulile obisnuite de competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei.
Cazurile de prorogare de competenta mai des intilnite sint indivizibilitatea si
conexitatea.
2) Indivizibilitatea (art. 33)
Indivizibilitatea este situatia juridica a unei cauze penale care, desi cuprinde o
pluralitate de acte materiale, de fapte penale sau de inculpati, formeaza totusi, prin
natura sa ori prin vointa legii, o unitate ce impune judecarea intregului complex faptic si
de persoane de catre aceeasi instanta. Exista unitate naturala atunci cind o singura
actiune sau inactiune constituie mai multe infractiuni si unitate legala atunci cind mai
multe fapte penale constituie o singura infractiune.
Legea prevede trei cazuri de indivizibilitate:
a) Cind la savirsirea unei infractiuni au participat mai multe
persoane – coautori, instigatori, complici
Potrivit conceptiei Codului nostru penal, in caz de participatie exista unitate
infractionala cu pluralitate de infractori; toti participantii trebuie judecati impreuna
pentru evitarea unor solutii contrare, dar si pentru individualizarea sanctiunilor in raport
de contributia fiecaruia la savirsirea infractiunii.
b) Cind doua sau mai multe infractiuni au fost savirsite prin
acelasi act – concurs formal de infractiuni
|n acest caz exista o unica actiune sau inactiune care, insa, datorita imprejurarilor in
care a avut loc sau urmarilor pe care le-a produs, intruneste elementele a doua sau mai
multe infractiuni. Este firesc ca asupra unei actiuni unice sa se pronunte o singura
instanta.
c) Cind mai multe acte materiale alcatuiesc, prin vointa legii, o
singura infractiune (infractiunea continuata, complexa, din
obisnuinta)
Unitatea infractionala a actelor materiale este prevazuta de lege si, daca s-ar
pronunta condamnarea pentru fiecare act material care intruneste elementele infractiunii,
sanctiunile aplicate nu ar corespunde gradului de pericol social pe care-l prezinta
intreaga activitate infractionala luata in ansamblul ei.
3) Conexitatea (art. 34)
Conexitatea este situatia juridica a unei cauze penale referitoare la doua sau mai
multe infractiuni, care au o astfel de legatura incit apare necesara judecarea lor impreuna
de aceeasi instanta judecatoreasca. Legatura de conexitate consta din imprejurari
comune mai multor infractiuni distincte; cunoasterea tuturor acestor imprejurari comune
de instante care judeca toate infractiunile contribuie la stabilirea corecta a incadrarii
juridice si a sanctiunilor penale ce trebuie aplicate. Unele elemente de conexitate sint
subiective – se refera la persoana celui ce a savirsit toate infractiunile – altele sint
obiective – creind o unitate de timp, de loc, de scop sau o dependenta intre infractiuni. |n
unele cazuri legatura de conexitate este mixta, referindu-se, pe de o parte, la aceeasi
persoana care a savirsit mai multe infractiuni, iar pe de alta parte, la existenta unei
legaturi intre infractiuni.
Legea prevede urmatoarele patru cazuri de conexitate:
 DPP–pg–141

a) Cind doua sau mai multe infractiuni sint savirsite, prin acte
diferite, de una sau mai multe persoane impreuna, in acelasi
timp si in acelasi loc
De exemplu: o persoana loveste, insulta, calomniaza cu aceeasi ocazie; doua
persoane se insulta si se lovesc reciproc in acelasi timp si in acelasi loc.
b) Cind doua sau mai multe infractiuni sint savirsite la date ori
in locuri diferite, dupa o prealabila intelegere intre faptuitori
Astfel, mai multe persoane, dupa un prealabil plan de actiune si de impartire a
rolurilor, savirsesc mai multe infractiuni de furt in locuri si la date diferite. Elementul de
conexitate consta in unitatea planului infractional.
c) Cind o infractiune este savirsita pentru a pregati sau a
ascunde savirsirea altei infractiuni, ori este savirsita pentru a
inlesni sau a asigura sustragerea de la raspundere penala a
faptuitorului altei infractiuni
Intra in acest caz de conexitate infractiunea scop cu infractiunea mijloc, infractiunea
savirsita si cea prin care se incearca ascunderea ei (favorizare, tainuire, omisiunea
denuntarii). Aceste legaturi se pot adauga unitatii de faptuitor, ceea ce inseamna concurs
real de infractiuni cu conexitate etiologica, teleologica.
d) Cind intre doua sau mai multe infractiuni exista legatura si
reunirea cauzelor se impune pentru o buna infaptuire a
justitiei
Exista astfel de legaturi cind prin doua infractiuni calificate diferit se cauzeaza un
prejudiciu unic, cind aceeasi persoana a savirsit mai multe infractiuni in concurs real,
insa fara legatura intre ele.
4) Prorogarea competentei in caz de indivizibilitate si conexitate (art.
35)
Necesitatea prorogarii competentei apare numai in cazul in care cauzele indivizibile
sau conexe, ce trebuie judecate impreuna de aceeasi instanta, sint de competenta unor
instante diferite dupa materie, dupa calitatea persoanei sau dupa teritoriu; in astfel de
situatii este necesar sa se stabileasca instanta care, prin prorogare, devine competenta sa
judece toate infractiunile si pe toti inculpatii.
Regulile de determinare a competentei prin prorogare sint:
a) Prioritate cronologica
Daca infractiunile sint de competenta a doua sau mai multe instante de aceeasi
categorie (civile sau militare) si de acelasi grad (doua judecatorii, doua tribunale),
prorogarea competentei se face in favoarea instantei care a fost prima sesizata.
b) Prioritate ierarhica
Daca infractiunile sint de competenta unor instante de aceeasi categorie, dar de grad
diferit (o judecatorie si un tribunal), competenta se proroga in favoarea instantei ierarhic
superioare.
c) Prioritate a militarului
Cind cauzele penale sint de competenta a doua instante, de acelasi grad, dar de
categorii diferite (judecatorie si un tribunal militar), instanta militara devine competenta
prin prorogare.
d) Prioritate a militarului combinata cu prioritate ierarhica
Daca instanta civila este superioara in grad instantei militare (tribunal si tribunal
militar), prorogarea competentei se face in favoarea instantei militare echivalenta in grad
instantei civile.
*
* *
|n caz de indivizibilitate sau conexitate cu infractiuni de competenta sectiilor
maritime si fluviale de pe linga isntantele judecatoresti din Constanta si Galati, daca,
potrivit legii, competenta nu revine unei instante militare, judecarea cauzelor este data in
competenta sectiei maritime si fluviale (art. 8 din Decretul nr. 203/1974), avind
competenta speciala.
Competenta obtinuta prin prorogare ramine dobindita instantei in fata careia se
judeca toate infractiunile, chiar daca pentru fapta sau inculpatul care a determinat
 DPP–pg–142

competenta acestei instante s-a dispus incetarea procesului penal sau s-a pronuntat
achitarea (art. 35 al. 4), deoarece o astfel de solutie poate fi pronuntata numai dupa ce
s-a desfasurat intreaga judecata, ceea ce ar face inoportuna declinarea competentei. |nsa
cind instanta ar schimba incadrarea juridica a faptei ce i-a determinat competenta prin
prorogare intr-o infractiune ce nu mai este de competenta sa, va trimite cauza instantei
competente in afara de cazul prevazut in art. 41 al. 1, ce se va examina ulterior.
Tainuirea, favorizarea infractorului si nedenuntarea unor infractiuni sint de competenta
instantei care judeca infractiunea la care se refera.
Prorogarea competentei in caz de pluralitate de infractori se conduce dupa aceleasi
reguli, tinindu-se seama de calitatea pe care au avut-o unii dintre acestia in momentul
savirsirii infractiunii, calitate ce poate determina prioritatea instantei ierarhic superioare
sau prioritatea instantelor militare si, in cadrul acestora, dupa gradul militar, prioritatea
instantei militare ierarhic superioare.
5) Procedura de reunire a cauzelor (art. 36–37)
|n caz de indivizibilitate si conexitate, judecata in prima instanta se efectueaza de
aceeasi instanta, daca are loc in acelasi timp pentru toate faptele si toti inculpatii (art.
32). Din aceasta regula decurg doua consecinte importante:
a) Daca infractiunile conexe sau cauzele indivizibile se afla toate in curs de judecata in
prima instanta, reunirea lor in fata aceleiasi instante este obligatorie; obligativitatea
reunirii cauzelor subzista si in cazul in care judecarea in prima instanta se reia dupa
trimiterea de catre instanta de apel sau recurs.
Reunirea cauzelor conexe si indivizibile se realizeaza prin doua modalitati generale:
– |n cazul in care pentru toate infractiunile si toti infractorii s-a desfasurat
urmarirea penala in acelasi timp si de catre acelasi organ de urmarire penala,
procurorul va sesiza instanta competenta prin prorogare sa judece intreaga
cauza.
– Cind urmarirea penala a avut loc in perioade de timp diferite sau in fata unor
organe de urmarire penala diferite, care au sesizat cu judecarea cauzei mai multe
instante judecatoresti, competente fiecare dupa regulile de comeptenta obisnuite,
daca judecata in prima instanta are loc in acelasi timp, devine obligatorie
reunirea cauzelor in fata instantei competente prin prorogare.
Reunirea cauzelor se hotaraste, la cererea partilor, a Ministerului Public sau din
oficiu, de instanta careia ii revine competenta prin prorogare; in cazul cind intre
instantele competente instanta civila este superioara in grad, reunirea cauzelor la
instanta militara echivalenta in grad se face de instanta civila.
Din momentul in care s-a dispus reunirea cauzelor, instantele sesizate, dar
necompetente prin prorogare, vor trimite cauzele la instanta devenita
competenta prin prorogare.
b) Este posibil ca judecata privind unele fapte sau unii inculpati, intre care exista
indivizibilitate sau conexitate, sa aiba loc in fata unor instante de apel sau de recurs
diferite, sau unele in fata in primei instante, iar altele in fata unei instante de apel
sau de recurs ori chiar definitiv solutionate. |ntr-o asemenea situatie cauzele se
reunesc dupa reguli diferite.
– Cind cauzele indivizibile sau conexe se afla in fata unor instante de apel sau de
recurs de acelasi grad si in acelasi stadiu de judecata, reunirea lor la instanta
competenta prin prorogare este obligatorie.
– Reunirea cauzelor este obligatorie intotdeauna in cazul indivizibilitatii
determinate de existenta unei infractiuni continuate, complexe sau din
obisnuinta, ceea ce implica admiterea caii de atac si, apoi, rejudecarea impreuna
a tuturor actelor materiale apartinind aceleiasi infractiuni.
Un caz aparte il formeaza existenta unei hotariri definitive cu privire la unele acte
materiale si un nou proces cu privire la celelalte acte materiale ale aceleiasi infractiuni,
cind noul proces se reuneste cu cel definitiv solutionat, pronuntindu-se o singura
hotarire pentru toate actele materiale ale aceleiasi infractiuni (art. 335 al. 2).
Atunci cind cauzele nu sint in aceeasi etapa de judecata sau nu sint in fata unor
instante de apel sau de recurs de acelasi grad ori in acelasi stadiu de judecata, reunirea
cuzelor indivizibile si conexe nu mai are loc; insa reunirea poate fi dispusa in momentul
 DPP–pg–143

cind, prin desfasurarea ulterioara a procesului, sint indeplinite conditiile aratate la lit. a
si b.
6) Disjungerea (art. 38)
|n cazul de indivizibilitate privind participatia, precum si in toate cazurile de
conexitate, instanta sesizata, atunci cind constata ca judecarea cauzelor in ansamblul lor
este impiedicata de imprejurari care privesc numai una sau numai unele din infractiuni
sau numai unul ori numai unii dintre inculpati, poate dispune disjungerea cauzei, astfel
incit judecarea unora din infractiuni sau a unora dintre inculpati sa se faca separat. De
exemplu, daca unul dintre participantii la comiterea infractiunii este grav bolnav si nu
poate lua parte la sedinta de judecata, instanta poate dispune disjungerea cauzei cu
privire la acest inculpat si suspendarea judecarii lui pina la insanatosire.
Disjungerea este facultativa si se dispune, la cererea partilor sau din oficiu, de
instanta sesizata cu judecarea cauzei indivizibile sau conexe. |n caz de disjungere,
instanta competenta prin prorogare isi mentine comeptenta de a judeca toate
infractiunile si pe toti inculpatii cu care a fost sesizata.
§2. Alte cazuri de prorogare de competenta
1) Competenta in cazul schimbarii incadrarii juridice a faptei in cursul
judecatii (art. 41 al. 1)
Regulile de competenta ale instantelor judecatoresti dupa natura si gravitatea
infractiunilor sint imperative, astfel incit, atunci cind o instanta este sesizata cu
judecarea unei infractiuni care este de comeptenta materiala sau personala a altei
instante, este obligata sa-si decline competenta in favoarea instantei competente. Legea
prevede si o situatie speciala cind, desi o instanta constata ca nu mai este competenta
dupa materie sa judece o infractiune, i se proroga competenta si capata dreptul de a o
judeca. Aceasta situatie este prevazuta in art. 41 al. 1, care are in vedere schimbarea
incadrarii juridice a faptei cu care a fost sesizata o instanta intr-o infractiune de
competenta instantei ierarhic inferioare; justificarea acestei exceptii de la regulile de
competenta se explica prin aceea ca, pe de o parte, schimbind incadrarea juridica cu
ocazia judecatii in fond s-a ajuns pina aproape de solutionarea cauzei, iar pe de alta parte
ca instanta care o judeca este instanta ierarhic superioara celei competente si deci apta sa
o solutioneze in bune conditii32.
Pentru aplicarea corecta a dispozitiilor prevazute in art. 41 al. 1, se cer indeplinite
doua conditii:
– Prorogarea competentei se produce numai atunci cind schimbarea incadrarii
juridice, ce antreneaza competenta instantei ierarhic inferioare, are loc in urma unor
elemente noi, ivite in cursul cercetarii judecatoresti, ceea ce face posibila si trecerea
la dezbaterile judiciare si la solutionarea cauzei. Nu se poate proroga competenta ca
urmare a unei incadrari juridice care apare gresita chiar din lucrarile de urmarire
penala.
– Instanta sesizata cu judecarea cauzei ramine competenta sa o judece, prin prorogare,
numai in cazul cind, prin schimbarea incadrarii juridice, competenta ei ar reveni
instantei inferioare in grad, dar de aceeasi categorie; regula nu se aplica daca
instanta inferioara in grad este de alta categorie (civila sau militara).
2) Competenta in caz de schimbare a calificarii faptei
Codul de procedura penala face deosebire intre “incadrarea juridica” si “calificarea
juridica”. |ncadrarea juridica a faptei savirsite de inculpat este facuta de procuror sau de
instanta de judecata, prin determinarea textului din legea penala care a fost incalcat prin
fapta savirsita; calificarea juridica a faptei este stabilita prin lege care, descriind
continutul unei anumite infractiuni, permite sa fie recunoscuta aceasta infractiune in
fapta savirsita in realitatea obiectiva. Competenta se stabileste in raport de incadrarea
juridica data faptei, dar si de calificarea ei juridica, deoarece aceasta calificare ii
stabileste faptei natura si gravitatea ei.

32
Astfel, dac` a fost sesizat tribunalul cu judecarea unei tentative de omor, de competen]a sa,
iar dup` administrarea tuturor probelor s-ar ajunge la concluzia c` in realitate fapta constituie
infrac]iunea de v`t`mare a integrit`]ii corporale, de competen]a judec`toriei, schimbind incadrarea
juridic`, instan]a nu-[i pierde competen]a, ci [i-o prorog`, avind obliga]ia s` o solu]ioneze.
 DPP–pg–144

De aceea, in art. 41 al. 2 se prevede ca schimbarea calificarii juridice printr-o lege

noua, intervenita in cursul judecarii cauzei, nu atrage incompetenta instantei de
judecata, afara de cazul cind prin lege s-ar dispune altfel. Aceasta dispozitie este de
natura sa asigure judecarea in continuare a unei infractiuni de catre instanta sesizata,
chiar daca intre timp o lege noua a dat faptei o noua calificare. Dispozitia de prorogare
se aplica numai daca schimbarea calificarii juridice printr-o lege noua intervine in cursul
judecatii.
3) Prorogarea competentei in cazul chestiunilor prealabile (art. 44)
Pentru solutionarea unei cauze penale este necesara, uneori, rezolvarea in prealabil a
unor chestiuni de care depinde existenta unei infractiuni, incadrarea juridica sau
raspunderea penala33.
Chestiunile extrapenale de a caror solutionare depinde rezolvarea unei cauze penale
se numesc chestiuni prealabile. Din aceasta definitie rezulta ca o chestiune prealabila
trebuie sa fie, in primul rind, de alta materie decit cea penala, caci o chestiune penala
cade in competenta de rezolvare a instantei penale; cele mai multe chestiuni prealabile
sint de natura civila, dar pot fi chestiuni apartinind si altor ramuri de drept; in al doilea
rind, chestiunea prealabila trebuie sa fie esentiala pentru rezolvarea cauzei penale.
Potrivit art. 44, instanta penala este competenta sa judece orice chestiune prealabila
de care depinde solutionarea cauzei, chiar daca, prin natura sa, este de competenta altei
instante. Prin aceasta dispozitie au fost inlaturate chestiunile prejudiciale prevazute de
Codul anterior, care trebuia sa fie rezolvate in prealabil de instanta civila in a carei
competenta cadeau.
Dispozitia prevazuta in art. 44 instituie o prorogare de competenta deoarece instantei
penale i se extinde puterea de a solutiona si o chestiune prealabila extrapenala, de regula
de competenta instantei civile34.
Desi competenta de rezolvare a chestiunilor prealabile revine instantei penale,
aceasta trebuie sa respecte regulile si mijloacele de probatiune privitoare la materia
careia ii apartine acea chestiune prealabila, cum ar fi cele prevazute de Codul civil si
Codul de procedura civila.
De la regula potrivit careia instanta penala este competenta sa rezolve si chestiunile
prealabile se face o derogare in cazul in care chestiunea prealabila este rezolvata anterior
de instanta civila printr-o hotarire judecatoreasca ramasa definitiva; se prevede, astfel,
ca o asemenea hotarire are autoritate de lucru judecat in fata instantei penale, care este
obligata sa rezolve cauza penala in conformitate cu solutia data chestiunii prealabile de
instanta civila. Aceasta derogare se justifica prin necesitatea de a se acorda autoritate
hotaririi definitive a instantei civile care, in raport de natura chestiunii prealabile, era
competenta sa o solutioneze, mai ales ca prin aceasta nu se impiedica desfasurarea in
continuare a procesului penal.
§3. Stramutarea judecarii cauzelor penale
1) Temeiurile de stramutare a unei cauze penale (art. 55)
|n practica judiciara se pot ivi imprejurari care sa impiedice desfasurarea normala a
procesului in fata instantei competente. |ntr-o asemenea situatie este preferabil ca
judecarea cauzei sa fie transferata la alta instanta care, desi necompetenta din punct de
vedere teritorial, ar asigura in mai bune conditii judecarea cauzei. Pentru astfel de
situatii a fost instituita stramutarea judecarii cauzelor penale, care provoaca o prorogare
33
De exemplu, in cazul infrac]iunii de bigamie, dac` se contest` valabilitatea uneia din
c`s`torii, este necesar s` se stabileasc` in prealabil dac` aceast` c`s`torie este nul` deoarece, in caz
de nulitate a c`s`toriei pentru alt motiv decit bigamia, fapta nu se sanc]ioneaz` (art. 303 al. 3 Cod
penal). Nulitatea c`s`toriei so]ului vinovat atrage incetarea procesului penal [i in caz de adulter
(art. 304 al. 5 Cod penal). Cazurile de nulitate a c`s`toriei sint prev`zute de Codul familiei, iar
declararea nulit`]ii se dispune de tribunal in baza unei ac]iuni civile pentru anularea c`s`toriei
(art. 2 lit. d Cod procedur` civil`). |n acest caz se pune problema dac` instan]a penal` sesizat` cu
judecarea infrac]iunii de bigamie sau adulter, in care se sus]ine nulitatea c`s`toriei, poate judeca
[i solu]iona ea ins`[i aceast` chestiune prealabil` sau trebuie s` o trimit` spre solu]ionare instan]ei
civile?
34
De exemplu, judec`toria, ca instan]` penal`, cap`t` dreptul s` rezolve o chestiune prealabil`
care prin natura sa este de competen]a tribunalului constituit ca instan]` civil`.
 DPP–pg–145

de competenta, deoarece instanta la care a fost transferata judecarea cauzei isi extinde
competenta asupra unei cauze pentru care nu avea competenta sa o judece potrivit
normelor obisnuite de competenta.
Potrivit art. 55, stramutarea se dispune atunci cind prin aceasta se asigura
desfasurarea normala a procesului. Formularea textului este destul de cuprinzatoare,
incluzind situatii variate, in raport de cauza concreta supusa judecatii si de instanta
competenta sa o judece. Temeiul invocat in cererea de stramutare este apreciat in fiecare
caz in parte, analizindu-se masura in care ar putea impiedica desfasurarea normala a
procesului. |n Codul de procedura penala din 1936 erau prevazute doua motive de
stramutare: siguranta publica si suspiciune legitima. Siguranta publica se considera in
pericol de a fi tulburata cind natura unei infractiuni, numarul sau calitatea inculpatilor,
exaltarea pasiunilor locale sau alte circumstante grave dau loc la temeri de dezordine sau
alte actiuni care ar impiedica liberul curs al justitiei. Suspiciune legitima este atunci cind
circumstantele cauzei, calitatea inculpatilor sau alte imprejurari fac sa se nasca banuiala
ca independenta sau impartialitatea judecatorilor ar putea fi stirbita. Textul actual este
mai larg, cuprinzind orice situatii de natura sa impiedice desfasurarea normala a cauzei.
Stramutarea are ca efect trecerea unei cauze penale de la instanta competenta la o
alta instanta, de aceeasi categorie si grad ierarhic, ceea ce inseamna o prorogare a
competentei teritoriale. Aceasta prorogare nu este stabilita de lege, ca in cazul celorlalte
cazuri de prorogare, ci se realizeaza prin hotarirea unei instante judecatoresti, care
apreciaza daca cererea de stramutare este intemeiata.
2) Procedura stramutarii (art. 56–81)
Cererea de stramutare a unei cauze penale se adreseaza Curtii Supreme de Justitie,
singura instanta judecatoreasca investita cu atributia de a solutiona o astfel de cerere.
Pentru instantele ordinare cererea se adreseaza sectiei penale a Curtii Supreme de
Justitie, iar pentru instantele militare sectiei militare a instantei supreme.
Cererile de stramutare se pot face de oricare din parti, de procuror si de ministrul
justitiei, cuprinzind temeiurile pentru care se cere stramutarea si materialele doveditoare
pe care se sprijina. Odata cu introducerea cererii se poate solicita suspendarea judecarii
cauzei la instanta de la care se cere stramutarea, masura care poate fi dispusa, la
primirea cererii, si de presedintele Curtii Supreme de Justitie, iar dupa aceea de sectia
care o solutioneaza in fond. Cind cererea de stramutare a fost introdusa de ministrul
justitiei sau de procurorul general, se suspenda de drept judecarea cuzei pina la
solutionarea cererii.
Pentru lamuririle necesare privind motivele cererii de stramutare, presedintele Curtii
Supreme de Justitie poate cere informatii de la presedintele instantei ierarhic superioare
celei de la care se cere stramutarea sau de la Ministerul Justitiei, daca instanta ierarhic
superioara este Curtea Suprema de Justitie.
Partile sint instiintate despre termenul fixat pentru solutionarea cererii de stramutare,
cu mentiunea ca pot trimite memorii si se pot prezenta la termenul cerut pentru
solutionarea cererii. Cind in cauza a carei stramutare se cere sint arestati, se dispune
desemnarea unui aparator din oficiu.
Examinarea cererii de stramutare se face in sedinta secreta, in prezenta procurorului,
ascultindu-se si concluziile partilor prezente la sedinta. Curtea Suprema de Justitie se
pronunta asupra cererii de stramutare, fara aratarea motivelor care au determinat
hotarirea luata.
|n cazul admiterii cererii, se dispune stramutarea cauzei de la instanta competenta la
o instanta de acelasi grad, stabilita de Curtea Suprema de Justitie, si se hotaraste in ce
masura actele indeplinite in fata instantei de la care a fost stramutata cauza ramin
valabile. Daca s-a pronuntat intre timp o hotarire de instanta sesizata cu judecarea
cauzei, aceasta hotarire este desfiintata prin efectul deciziei de stramutare. Daca cererea
de stramutare a fost respinsa, instanta sesizata initial isi pastreaza competenta de a
judeca si solutiona cauza; in cazul in care judecata fusese suspendata, dupa respingerea
cererii de stramutare este reluata judecarea cauzei.
Introducerea unei noi cereri de stramutare nu este posibila daca se intemeiaza pe
aceleasi temeiuri; cind cererea noua se intemeiaza pe alte temeiuri, pot fi luate in
considerare si temeiurile invocate anterior.
 DPP–pg–146

Cazuri speciale de trecere a unei cauze de la instanta competenta la alta instanta de

acelasi grad sint prevazute in art. 385 15 pct. 2 lit. c si art. 52 al. 5; in prima situatie,
Curtea Suprema de Justitie poate trimite, dupa casare, cauza spre rejudecare la o alta
instanta de grad egal, daca prin aceasta s-ar asigura o buna judecata; in a doua situatie,
instanta ierarhic superioara poate transfera judecarea cauzei unei alte instante, de grad
egal, daca instanta competenta nu mai poate judeca fiindca toti judecatorii au fost
recuzati ori s-au abtinut, sub motiv de incompatibilitate.
I.19. Exceptiile de necompetenta si conflictele de competenta
§1. Exceptiile de necompetenta
1) Controlul regularitatii competentei prin exceptiile de necompetenta
Competenta de judecata a primei instante este determinata de procuror prin
rechizitoriu, care sesizeaza cu judecarea cauzei instanta judecatoreasca competenta dupa
materie, dupa calitatea persoanei si dupa teritoriu; in cazurile prevazute de lege,
stabilirea competentei este lasata la aprecierea partii vatamate, daca sesizarea instantei
se realizeaza prin plingerea prealabila a acesteia. Aceasta stabilire a competentei
instantei de judecata prin actul de sesizare nu exclude posibilitatea sesizarii unei instante
care, potrivit legii, nu este competenta sa judece acea cauza; o astfel de sesizare gresita
se poate datora unei interpretari gresite a dispozitiilor privind competenta sau a
necunoasterii lor. De aceea, legea obliga instanta de judecata ca, inainte de a trece la
judecarea cauzei in fond, sa verifice daca este sau nu competenta sa o judece. Controlul
regularitatii competentei se efectueaza prin exceptiile de necompetenta.
Exceptia de necompetenta consta in invocarea, in cursul judecatii, a lipsei de
competenta a instantei sesizate cu judecarea unei cauze penale. Daca nu s-a ridicat
exceptia de necompetenta, se presupune ca instanta este competenta sa judece cauza; in
momentul cind s-a invocat exceptia de necompetenta, contestindu-se competenta
instantei sesizate cu judecarea cauzei, aceasta trebuie, in prealabil judecatii, sa se
pronunte asupra temeiniciei acestei exceptii.
Exceptiile de necompetenta au un regim diferentiat dupa felul competentei puse in
discutie.
Pentru lipsa de competenta dupa materie sau dupa calitatea persoanei, aflata sub
sanctiunea nulitatii absolute, exceptia de necompetenta are un regim de ordine publica,
oricare dintre parti si Ministerul Public avind dreptul sa o invoce in tot cursul judecatii
in prima instanta, in caile de atac, pina la raminerea definitiva a hotaririi; prin recurs in
anulare se poate invoca nulitatea unei hotariri definitive date de o instanta necompetenta
dupa materie sau dupa calitatea persoanei. Daca Ministerul Public si partile nu au
invocat exceptia de necompetenta, instanta are indatorirea sa si-o verifice si, daca
apreciaza ca nu are competenta materiala sau dupa calitatea persoanei, este obligata sa o
puna in discutia Ministerului Public si a partilor sub forma unei exceptii ridicate din
oficiu.
Exceptia de necompetenta teritoriala, aflata sub sanctiunea nulitatii relative, are un
regim de mai redusa ocrotire, in sensul ca poate fi invocata numai pina la citirea actului
de sesizare a primei instante de judecata; ca urmare, odata depasit termenul aratat mai
sus, exceptia de necompetenta teritoriala devine tardiva si este respinsa pentru acest
motiv. |n mod firesc, exceptia de necompetenta teritoriala nu poate fi ridicata in caile de
atac, afara de cazul cind, invocata fiind in termenul prevazut de lege, a fost respinsa in
mod gresit de prima instanta.
Exceptia de necompetenta este dezbatuta in fata instantei de Ministerul Public si de
parti, dupa care instanta se pronunta asupra temeiniciei ei. Cind exceptia de
necompetenta nu este intemeiata ori este tardiv invocata, instanta o respinge printr-o
incheiere, dupa care continua judecarea cauzei pentru care se considera competenta.
Admiterea exceptiei de necompetenta impiedica instanta sa continue judecarea cauzei,
producindu-se astfel declinarea de comeptenta.
2) Declinarea de competenta (art. 42)
Instanta de judecata isi declina competenta printr-o hotarire nesupusa caii ordinare
de atac; intrucit declinarea de competenta produce desesizarea instantei de judecata,
 DPP–pg–147

hotarirea prin care se ia aceasta masura este o sentinta (art. 311 al. 1), fiind una din
rarele sentinte care nu sint susceptibile de o cale ordinara de atac.
Hotarirea declinatorie de competenta trebuie sa precizeze care este instanta
competenta sa judece cauza, cuprinzind si dispozitia prin care cauza ii este trimisa spre
judecare. Declinarea de competenta devine astfel un mod de sesizare a unei instante
judecatoresti, dupa ce o alta instanta s-a desesizat de judecarea acelei cauze. Instanta
sesizata prin hotarirea de declinare de competenta este obligata, la rindul sau, sa verifice
daca este competenta sa judece cauza, precum si regularitatea actului initial de sesizare,
mai ales competenta procurorului care a emis rechizitoriul. Daca in hotarirea de
declinare de competenta nu s-a aratat instanta competenta sa judece cauza, se produce o
intrerupere a cursului justitiei, ce trebuie solutionata de Curtea Suprema de Justitie.
|n cazul in care declinarea a fost determinata de necompetenta dupa materie sau dupa
calitatea persoanei, instanta careia i s-a trimis cauza hotaraste care acte de judecata
indeplinite si care masuri dispuse de instanta desesizata ramin valabile si care acte
urmeaza a fi refacute de instanta competenta 35. |n cazul declinarii pentru necompetenta
teritoriala, actele indeplinite si masurile luate se mentin.
§2. Conflictele de competenta
1) Notiunea de conflicte de competenta si felurile lor
Din solutionarea gresita a exceptiilor de necompetenta se pot naste conflicte de
competenta. Prin conflict de competenta se intelege situatia juridica provocata de
hotaririle a doua sau mai multe instante de judecata prin care se recunosc competente sa
judece aceeasi cauza sau prin care isi declina succesiv una alteia judecarea aceleiasi
cauze. Se pot ivi astfel de conflicte pozitive si negative de competenta.
Exista un conflict pozitiv de competenta cind doua sau mai multe instante
judecatoresti sint sesizate cu judecarea aceleiasi cauze penale si toate se declara
competente sa o judece. O astfel de situatie se poate ivi mai ales in cazul competentei
teritoriale, care prevede mai multe criterii de loc, ceea ce da posibilitatea ca mai multe
instante de acelasi grad, in raport de unul din criterii, sa se declare competenta.
Exista conflict negativ de competenta cind doua instante judecatoresti isi declina pe
rind competenta una in favoarea celeilalte. Producerea conflictului negativ de
competenta se explica prin rezolvarea gresita a exceptiei de necompetenta de una din
instantele care si-au declinat competenta – fie prima instanta care si-a declinat
competenta, fie instanta care a refuzat sa judece, considerindu-se necompetenta.
Conflictul negativ de competenta se produce mai ales in legatura cu competenta dupa
materie sau dupa calitatea persoanei, astfel ca poate avea loc intre instante de categorii
diferite (civile si militare) sau de grad diferit (judecatorii si tribunale) ori de categorii si
grade diferite (judecatorii si tribunal militar teritorial).
Conflictele de competenta pot avea loc numai intre autoritati care desfasoara aceeasi
activitate procesuala; nu pot exista conflicte de competenta intre un procuror si o
instanta de judecata sau intre o instanta de judecata si un organ administrativ cu atributii
jurisdictionale.
2) Rezolvarea conflictelor de competenta (art. 43)
Conflictele de competenta trebuie rezolvate pentru a se putea continua judecata
cauzei de catre instanta competenta. Rezolvarea conflictelor de competenta prin
determinarea instantei competente, potrivit legii, se produce prin regulatorul de
competenta.
Rezolvarea conflictelor de competenta este incredintata instantei ierarhic
superioare comune. Astfel, conflictul de competenta dintre doua judecatorii din
circumscriptia teritoriala a aceluiasi tribunal este rezolvat de acesta; insa daca conflictul
se iveste intre doua judecatorii din circumscriptia teritoriala a doua tribunale, dar care se
afla in circumscriptia teritoriala a aceleiasi curti de apel, se va rezolva de aceasta; un
conflict de competenta ivit intre doua judecatorii care se afla in circumscriptia teritoriala
a doua curti de apel diferite va fi solutionat de Curtea Suprema de Justitie. Instanta
suprema este indrituita sa rezolve si conflictele de competenta dintre doua tribunale

35
De exemplu, pot fi ref`cute actele de cercetare judec`toreasc` [i men]inute m`surile
asiguratorii luate de instan]a desesizat`.
 DPP–pg–148

Titlul IV – PROBELE {I MIJLOACELE DE PROB~

Cap. I. Probele

judetene din circumscriptia teritoriala a doua curti de apel diferite, dintre doua curti de
apel, precum si dintre o instanta civila si una militara.
Sesizarea instantei ierarhic superioare comune se face, in caz de conflict pozitiv de
competenta, de instanta care s-a declarat competenta ultima, iar in caz de conflict
negativ de competenta de ultima instanta care si-a declinat competenta. Sesizarea se
poate face, in toate cazurile, de Ministerul Public sau de partile din proces. Pina la
solutionarea conflictului de competenta, judecarea cauzei se suspenda, iar instanta care
si-a declinat ultima competenta sau care s-a declarat ultima competenta ia masurile si
efectueaza actele ce reclama urgenta (cum ar fi luarea masurilor asiguratorii sau
revocarea unor masuri preventive).
Instanta sesizata cu rezolvarea conflictului de competenta citeaza partile si, dupa ce
asculta concluziile Ministerului Public si ale partilor, da o hotarire prin care solutioneaza
conflictul de competenta. Pentru a da o astfel de hotarire, instanta de regulator de
competenta stabileste ea insasi situatia de fapt rezultata din dosarul de urmarire penala
si, in raport de aceasta, precizeaza si incadrarea juridica in baza careia se determina
competenta.
Este posibil ca instanta sesizata pentru regulator de competenta sa constate ca, in
realitate, competenta sa judece cauza este o alta instanta decit cea in conflict, dar care
nu-i este ierarhic inferioara pentru a o indreptati sa rezolve conflictul de competenta; in
acest caz, pentru a hotari asupra regulatorului de competenta, se trimite cauza Curtii
Supreme de Justitie, care este ierarhic superioara tuturor instantelor judecatoresti din
tara.
Hotarirea prin care se solutioneaza conflictul de competenta, emanind de la o
instanta ierarhic superioara, este obligatorie pentru instanta careia i se trimite cauza spre
judecata (atributiva de competenta); aceasta nu poate refuza judecarea cauzei sub
motivul ca nu este competenta. Totusi, daca in urma completarii cercetarii judecatoresti
se ajunge la o alta situatie de fapt decit cea retinuta prin regulator si, ca urmare, la
schimbarea incadrarii juridice a faptei intr-o infractiune pentru care nu mai este
competenta, instanta competenta prin atribuire de competenta isi poate declina
competenta in favoarea instantei devenita competenta potrivit noii situatii de fapt si de
drept.
Actele indeplinite si masurile dispuse pina in momentul regulatorului de competenta
pot fi folosite de instanta in favoarea careia s-a solutionat conflictul de competenta.
I.20. Probatiunea in procesul penal
§1. Conceptul de probe si de mijloace de proba
De indata ce impotriva unei persoane s-a formulat invinuirea de a fi savirsit o
infractiune, organele de urmarire penala sint obligate sa constate daca infractiunea a fost
savirsita in realitate si daca invinuitul este vinovat de savirsirea ei; ajunsa cauza la
instanta de judecata, aceasta este obligata sa constate daca invinuirea adusa inculpatului
prin actul de sesizare este intemeiata si, totodata, sa constate toate imprejurarile care ar
putea contribui la solutionarea cauzei potrivit legii si adevarului. Constatarea acestor
fapte se realizeaza prin activitatea de probatiune, in cursul careia autoritatile judiciare se
servesc de probe, obtinute prin mijloacele de proba.
Se numesc probe elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau
inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savirsit-o si la cunoasterea
imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art. 63 al. 1). Aceste elemente
de fapt sint fapte si imprejurari care stabilesc existenta sau inexistenta faptelor care
trebuie constatate. Astfel, fapta de vatamare a victimei de catre invinuit se poate
constata prin imprejurarea ca o alta persoana – martorul – a fost de fata si a vazut cum
invinuitul a lovit victima; gradul de vatamare si durata ingrijirilor medicale necesare
pentru vindecare se constata prin concluziile la care ajunge expertul medico-legal.
 DPP–pg–149

Probele ajung la cunostinta autoritatilor judiciare prin mijloacele prevazute de lege;

experenta judiciara a ajuns la concluzia ca nu orice sursa de informatie prezinta
siguranta pentru exactitatea elementelor de fapt pe care le furnizeaza; de aceea, legea a
selectionat aceste surse si a reglementat modul in care pot fi luate in considerare la
solutionarea cauzelor penale. Mijloacele de proba sint mijloacele prevazute de lege prin
care se constata elementele de fapt ce pot servi ca probe. Pot fi mijloace de proba
declaratiile unor persoane (parti, martori), diferitele inscrisuri ori obiectele materiale,
rapoartele de expertiza si ale specialistilor (art. 64).
Folosind mijloacele de proba, autoritatile judiciare iau cunostinta de probe, iar
acestea servesc la constatarea faptelor si imprejurarilor pe care trebuie sa le dovedeasca
in cauza penala. Aceasta activitate judiciara se numeste probatiune si consta din actele
procedurale prin care autoritatile judiciare si partile stabilesc, prin mijloacele prevazute
de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor si imprejurarilor care
formeaza obiectul unei cauze penale.
|ntre probe si mijloace de proba exista o legatura indisolubila, intrucit probele nu se
pot obtine decit prin mijloacele de proba prevazute de lege. De aceea, in practica se face
deseori confuzie intre probe si mijloacele de proba din care provin.
§2. Activitatea de probatiune si rolul ei in procesul penal
Probatiunea consta, in primul rind, in stabilirea faptelor si imprejurarilor a caror
existenta trebuie constatata; ne referim, astfel, la obiectul probatiunii. Dovedirea acestor
fapte si imprejurari se face prin administrarea probelor, folosindu-se procedeele
probatorii, care pun in contact autoritatile judiciare cu mijloacele de proba si, implicit,
fac probele cunoscute. |n fine, ansamblul probelor administrate trebuie apreciat, evaluat,
in sensul formarii convingerii daca ele reprezinta adevarul; este operatiunea de
apreciere a probelor. |ntreaga activitate de probatiune trebuie sa conduca la convingerea
daca infractiunea exista sau nu, in cazul existentei acesteia daca inculpatul este vinovat
sau nu de savirsirea ei, iar daca este vinovat care sint imprejurarile care ar putea
determina o individualizare corecta a sanctiunii penale ce urmeaza a fi aplicata
inculpatului.
Cunoscind ca in materie penala functioneaza principiul prezumtiei de nevinovatie,
organul de urmarire penala si instanta de judecata trebuie sa desfasoare o intensa
activitate probatorie; procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat pina ce personal
sau prin organele de cercetare penala nu au strins probe care stabilesc vinovatia acestuia
cu privire la savirsirea unei infractiuni (art. 262, 265); instanta de judecata nu-l poate
condamna pe inculpat daca nu-si formeaza convingerea cu privire la vinovatia sa din
probele pe care le administreaza nemijlocit in sedinta de judecata (art. 345 al. 2);
instanta de control judiciar are obligatia de a verifica daca in cauza au fost administrate
toate probele necesare pentru aflarea adevarului, daca probele au fost complet si just
apreciate si daca faptele retinute corespund probelor si reprezinta adevarul. Asadar, cea
mai insemnata activitate a autoritatilor judiciare si a partilor este consacrata
administrarii probelor necesare cauzei si aprecierii lor complete si juste, in vederea
lamuririi cauzei sub toate aspectele. Este obligatia inscrisa in art. 62 pentru organele de
urmarire penala si instantele de judecata si dreptul prevazut in acest sens pentru parti in
art. 67.
Aceeasi importanta este acordata probelor si mijloacelor de proba de cercetarea
stiintifica, ce consacra probatiunii numeroase studii de drept procesual penal, psihologie
judiciara, criminalistica.
I.21. Obiectul probatiunii in procesul penal
§1. Faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii
1) Conceptul de obiect al probatiunii
Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce
trebuie dovedite intr-o cauza penala pentru a fi legal si temeinic solutionata. |n obiectul
probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de fapt; normele juridice nu trebuie
dovedite, intrucit ele se considera cunoscute de participantii la proces. Cu toate acestea,
atunci cind urmeaza a se aplica o norma de drept straina (art. 6 Cod penal, art. 513, 520),
existenta si continutul acestei norme trebuie sa fie dovedite, deoarece nu se poate
 DPP–pg–150

pretinde judecatorilor sa cunoasca legile din toate tarile. |n acest caz se spune ca norma
juridica devine o chestiune de fapt ce trebuie dovedita.
Faptele si imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite in cauzele penale variaza de la o
cauza la alta: loviturile aplicate, cuvintele injurioase pronuntate, sustragerea unor bunuri
etc. Daca ne referim la o singura cauza, atunci se poate determina obiectul concret al
probatiunii din acea cauza, anume fapta pe care a savirsit-o invinuitul, imprejurarile de
loc, de timp, de mod, de mijloace in care a fost comisa fapta. |nsa cind se examineaza
conceptul de obiect al probatiunii pentru toate cauzele penale, trebuie luat in considerare
un obiect abstract al probatiunii, prin care se determina generic faptele si imprejurarile
ce trebuie dovedite, folosind notiunile de actiune si inactiune, urmarea produsa, autorul
faptei, imprejurarile care se refera la fapta si la persoana faptuitorului. Acesta este sensul
in care se examineaza obiectul probatiunii in dreptul procesual penal.
Cunoasterea obiectului probatiunii are o deosebita importanta pentru solutionarea
legala si temeinica a cauzelor penale deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit,
indrumind autoritatile judiciare sa lamureasca prin probe toate aspectele care intereseaza
cauza, dar totodata impiedicindu-le sa iroseasca timpul cu dovedirea unor fapte si
imprejurari care nu prezinta nici o importanta pentru cauza.
Desi obiectul probatiunii are o determinare la inceperea urmaririi penale, prin
cunoasterea invinuirii, aceasta denumire nu ramine neschimbata pe parcursul procesului,
ea adaptindu-se in raport de schimbarea invinuirii, prin restringerea sau extinderea ei.
Legea permite sa se dovedeasca anumite fapte si imprejurari noi in caile extraordinare
de atac, ceea ce inseamna ca este posibil ca obiectul probatiunii sa nu fie epuizat nici
dupa pronuntarea unei hotariri definitive.
|ntre faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite se face, in primul rind, distinctie
intre fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei – invinuirea formulata impotriva
unei persoane – si fapte si imprejurari de care depinde desfasurarea procesului. Obiectul
probatiunii are in vedere, in principal faptele si imprejurarile care se refera la fondul
cauzei.
Dintre faptele care se refera la fondul cauzei se face distinctie intre faptul principal
si faptele probatorii. Faptul principal (res probanda) il constituie faptele ce formeaza
obiectul procesului penal – infractiunea si autorul ei; ca urmare, trebuie dovedita
savirsirea cu vinovatie de catre invinuit sau inculpat a faptei penale pentru care este
urmarit sau judecat, ori dovedirea inexistentei faptei sau a nevinovatiei inculpatului.
Faptele probatorii (res probantes) sint faptele si imprejurarile care, desi nu se cuprind in
faptul principal, prin existenta sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau
inexistentei faptului principal. Daca nu se poate dovedi, de exemplu, fapta de sustragere
de catre X a unor bunuri din locuinta lui Y, existenta acestei fapte penale se deduce din
imprejurarile ca la locul faptei s-au gasit obiectele apartinind lui X, ca acesta a instrainat
lucruri care fusesera sustrase de la Y, ca explicatiile date asupra acestor imprejurari se
dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la constatarea existentei infractiunii,
cit si a inexistentei ei.
|n literatura de specialitate se discuta daca in obiectul probatiunii se pot include si
alte doua categorii de fapte – cele similare si cele auxiliare.
– Prin fapte similare se inteleg faptele de aceeasi natura cu infractiunea urmarita,
savirsite anterior de invinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot constitui obiect
principal al probatiunii daca fac parte din infractiunea continuata sau din obisnuinta
ce se urmareste sau se judeca; de asemenea, daca au format obiectul unei
condamnari definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate trage insa o concluzie
despre vinovatia inculpatului pentru urmarirea infractiunii savirsite din existenta in
antecedentele penale ale acestuia a unor fapte similare.
– Faptele auxiliare constau in imprejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea
unor probe; marturia mincinoasa a unui martor care sustine ca a fost de fata la
savirsirea infractiunii se poate constata prin dovedirea absentei din localitate a
martorului in ziua comiterii faptei. Faptele auxiliare pot forma obiect al probatiunii,
caci in mod implicit servesc la constatarea exacta a faptului principal.
 DPP–pg–151

2) Faptele si imprejurarile care nu pot forma obiectul prabatiunii in

procesul penal
Unele fapte si imprejurari, desi se refera la faptul principal, nu pot forma obiect al
probatiunii deoarece sint contrare legii sau conceptiei noastre despre natura si societate.
– Nu pot fi astfel dovedite faptele contrare prezumtiilor legale absolute, caci prin
vointa legii aceste prezumtii nu sufera proba contrara:
– nu se poate dovedi ca minorul care nu a implinit 14 ani ar avea discernamint,
deoarece art. 99 Cod penal il considera ca nu raspunde penal;
– este inadmisibil a se dovedi ca inculpatul nu cunoaste legea penala in momentul
savirsirii infractiunii, intrucit prin dispozitiile art. 51 al.ult. Cod penal se
prevede ca necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura
caracterul penal al faptei.
– Nu este admisibila proba veritatii afirmatiei injurioase sau calomnioase daca nu
exista un interes legitim (art. 207 cCod penal.
– Nu se poate concepe dovedirea unor fapte sau imprejurari contrare conceptiei
noastre despre natura si societate, cum ar fi existenta stafiilor sau vrajilor.
Faptele nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al probatiunii din cauza
imposibilitatii dovedirii lor. Este imposibil de dovedit ca o persoana in virsta nu a
parasit niciodata localitatea in care traieste (fapt nedefinit negativ) sau ca o persoana a
efectuat toata viata, in fiecare zi, o anumita activitate (fapt nedefinit pozitiv). |n ce
priveste faptele negative determinate, legislatia noastra permite dovedirea lor printr-un
alt fapt negativ concret sau printr-un fapt pozitiv concret. |mprejurarea ca o persoana nu
a luat parte la savirsirea unei anumite infractiuni poate fi dovedita prin relatarile
autorilor infractiunii ca la savirsirea acesteia nu a participat si persoana in cauza ori prin
faptul pozitiv concret ca la data savirsirii faptei s-a aflat in alta parte, ceea ce exclude
prezenta sa si la locul faptei (alibiul).
3) Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in procesul penal
Faptele si imprejurarile ce trebuie constatate prin probe se pot referi la latura penala
a cauzei, la latura sa civila si la unele chestiuni adiacente.
a) |n latura penala a cauzei trebuie sa se dovedeasca faptele si imprejurarile de fapt ce
confirma invinuirea adusa invinuitului sau inculpatului. Formeaza obiect al
probatiunii:
– faptele si imprejurarile de fapt ce formeaza latura obiectiva a infractiunii sau
infractiunilor imputate: actiunea sau inactiunea care a avut loc, urmarile
socialmente periculoase produse, legatura lor cauzala, imprejurarile de loc, de
timp, mod, mijloace, care au influenta asupra incadrarii juridice a faptei ca
forma agravata sau atenuata a infractiunii sau a unei cauze care agraveaza
raspunderea penala privitoare la inculpat;
– stabilirea autorului infractiunii si a participantilor la savirsirea ei, contributia
fiecaruia la savirsirea faptei ca instigator sau complice;
– pentru ca invinuirea sa fie confirmata este necesar sa se constate si vinovatia
inculpatilor, sub forma intentiei sau a culpei ori a praeterintentiei, corespunzator
formei de vinovatie cerute de lege;
– in cazul in care latura subiectiva are ca element un anumit scop sau mobil, si
aceste imprejurari trebuie dovedite.
|nvinuirea adusa unei persoane poate fi neintemeiata, invinuitului si inculpatului
recunoscindu-li-se dreptul de a dovedi aceasta situatie. Ca urmare, pentru
infirmarea invinuirii formeaza obiect al probatiunii:
– faptele si imprejurarile care constata unul din cazurile prevazute in art. 10 lit. a–
e, in prezenta carora nu exista infractiune;
– cazurile prevazute in art. 10 lit. f–j;
– cazurile de nepedepsire (deoarece inlatura raspunderea penala si procesul penal
urmeaza a fi incetat).
Daca invinuirea este confirmata, formeaza obiect al probatiunii faptele si
imprejurarile de natura a asigura o justa individualizare a sanctiunii penale (cauzele
de agravare sau atenuare a raspunderii penale). |ntotdeauna trebuie stabilite:
 DPP–pg–152

– imprejurarile de fapt care caracterizeaza persoana invinuitului sau inculpatului,

de natura a influenta asupra solutionarii cauzei, ca starea psihofizica (alterarea
partiala a facultatilor mintale, potentialul de indreptare in raport de
temperament, infirmitati fizice cu influenta asupra psihicului etc.);
– ocupatia, nivelul de pregatire profesionala si culturala, felul de viata, atitudinea
fata de familie, de indatoririle sociale;
– antecedentele judiciare si sociale, mediul in care a trait, comportarea fata de alte
persoane, atitudinea fata de victima infractiunii, fata de autoritatea
judecatoreasca.
Codul de procedura penala (art. 202) obliga organele de urmarire penala sa stringa
date si cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savirsirea
infractiunii, in vederea actionarii pentru inlaturarea lor.
b) |n latura civila a cauzei trebuie sa fie dovedite: existenta sau inexistenta
prejudiciului si legatura sa cauzala cu fapta urmarita sau judecata, natura si
intinderea prejudiciului, modalitatea cea mai potrivita pentru repararea lui,
cuantumul despagubirilor civile, identitatea lucrurilor ce trebuie restituite, situatia de
fapt ce trebuie restabilita. Daca este introdusa in proces si partea responsabila
civilmente, trebuie dovedite imprejurarile prevazute de lege care atrag sau inlatura
raspunderea sa civila.
Formeaza obiect al probatiunii si cheltuielile judiciare efectuate de parti si pentru
care se pretinde restituirea lor.
c) |n cazul cind legea conditioneaza o activitate procesuala de o anumita imprejurare de
fapt, aceasta imprejurare trebuie dovedita. Astfel, suspendarea judecatii nu poate
avea loc decit in cazul in care se stabileste, prin expertiza medico-legala, ca
inculpatul sufera de o boala care il impiedica sa participe la judecata (art. 303).
§2. Concludenta si utilitatea probelor
1) Concludenta probelor
Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii trebuie dovedite prin
probe, provenite prin mijloacele de proba. |n raport de faptele pe care urmeaza sa le
dovedeasca, probele pot fi pertinente si concludente. Sint pertinente36 probele care
conduc la constatarea unor fapte si imprejurari care au legatura cu cauza urmarita sau
judecata; probele concludente sint acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor
fapte si imprejurari de care depinde justa solutionare a cauzei. Asadar, probele
concludente sint si probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sint probe
concludente. |ntrucit in art. 67 al. 2 se face referire la probele concludente, preocuparile
specialistilor si ale practicii judiciare se concentreaza asupra acestor probe.
Concludenta probelor este strins legata de obiectul probatiunii, deoarece proba
concludenta urmeaza sa se dovedeasca o fapta sau imprejurare care face parte din
obiectul probatiunii. De aceea in art. 67 al. 2 se prevede ca “administrarea unei probe
nu poate fi respinsa daca proba este concludenta”, in sensul ca este de natura sa
dovedeasca o fapta sau imprejurare de care depinde solutionarea justa a cauzei.
Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci cind
partile cer administrarea acestei probe; organul de urmarire penala sau instanta, inainte
de a dispune administrarea probei, verifica in ce masura proba este concludenta, daca
poate servi la justa solutionare a cauzei. Asadar, momentul cind se apreciaza
concludenta unei probe se situeaza la data cind se ia hotarirea de admitere sau respingere
a probei, si nu dupa ce proba a fost administrata. Astfel, daca se cere de catre inculpat sa
se administreze probe cu privire la alibiul sau, probele solicitate sint concludente,
dovedirea alibiului stabilind nevinovatia inculpatului; insa daca, dupa administrarea
probei, nu s-a reusit a se stabili alibiul, proba efectuata a ramas fara rezultat si nu va
putea servi la retinerea faptei pentru care a fost admisa.
Concludente sint si probele contrare probelor deja administrate, cunoscute sub
denumirea de contraprobe. Concludenta rezulta din dispozitia prevazuta in art 66,

36
|n literatura juridic` str`in` se folose[te termenul de pertinen]` in loc de acela de
concluden]`; in dreptul anglo-saxon se folose[te termenul de relevan]`.
 DPP–pg–153

potrivit careia, in cazul cind exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are
dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie, deci sa ceara contraprobe.
2) Utilitatea probelor
Probele sint utile cind administrarea lor este necesara pentru solutionarea cauzei
penale in conformitate cu legea si adevarul. Sint utile – deci trebuie administrate –
numai probele concludente, ceea ce inseamna ca o proba utila este si o proba
concludenta; nu orice proba concludenta este si o proba utila. Astfel, cind o fapta este
dovedita convingator prin probele administrate, o noua proba concludenta, care ar urma
sa dovedeasca aceeasi fapta devine inutila, nu mai trebuie administrata. De aceea,
potrivit art. 67 al. 2, administrarea unei probe depinde nu numai de concludenta ei, ci si
de utilitatea ei. |n unele dispozitii ale sale (art. 262, 378), Codul de procedura penala
foloseste termenul de “probe necesare”, intelegind acele probe concludente care sint si
utile, care trebuie administrate.
Contraproba este nu numai concludenta, ci si utila, deoarece probele de vinovatie
pot fi inexacte si numai prin confruntarea lor cu probele in aparare se poate constata
adevarul.
Deci pentru admiterea administrarii unei probe se cere ca ea sa fie admisibila (sa nu
fie interzisa de lege), concludenta (sa contribuie la justa solutionare a cauzei) si utila (sa
fie necesara administrarea ei).
3) Dispensa de proba
Potrivit art. 62, organul de urmarire penala si instanta de judecata sint obligate sa
lamureasca faptele si imprejurarile de fapt pe baza de probe, nefiind permisa folosirea
cunostintelor personale despre fapte. Sint totusi fapte si imprejurari care nu mai trebuie
dovedite, fie datorita recunoasterii existentei lor de catre lege, fie datorita evidentei lor;
in aceste cazuri exista dispensa de proba.
|n cazul prezumtiilor legale – absolute si relative – exista dispensa de proba pentru
faptul prezumat; dovedindu-se fapte de care depinde prezumtia, legea considera ca
existent sau inexistent faptul prezumat 37. |nsa prezumtiile legale relative primesc proba
contrara38.
|n ce priveste prezumtiile judiciare, care pot fi folosite in procesul penal, acestea sint
consecintele logice trase din stari si imprejurari cunoscute, asupra existentei sau
inexistentei unei imprejurari nedovedite. |n cazul prezumtiei judiciare nu exista dispensa
de proba, imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii trebuie sa fie dovedite. |
nsa cind dovedirea unei imprejurari nu este posibila din lipsa de mijloace de proba,
atunci pot fi folosite prezumtiile judiciare pentru a se trage concluzii asupra existentei
sau inexistentei acelei imprejurari. |n aceasta situatie, prezumtia judiciara are o functie
echivalenta probei39.
Exista dispensa de proba pentru faptele evidente si cele notorii, intrucit sint
indeobste cunoscute. De asemenea, unele imprejurari care nu influenteaza solutionarea
cauzei pot fi considerate existente, daca partile nu contesta existenta lor.
§3. Clasificarea probelor
1) Criteriile de clasificare a probelor
|n procesul penal probele se clasifica dupa mai multe criterii, dintre care cele mai
importante sint: functia procesuala pentru care intervin (in invinuire si in aparare),
izvorul din care provin (imediate si mediate) si faptul la care se refera sau obiectul
probei (directe si indirecte). Aceste clasificari stabilesc prioritate pentru anumite probe
(imediate, directe), insa nu infirma dispozitia potrivit careia probele nu au o valoare
dinainte stabilita (art. 63 al. 2), aprecierea lor fiind lasata la convingerea pe care o
produc organelor de urmarire si instantelor judecatoresti.

37
stabilindu-se c` minorul are virsta de 15 ani, lipsa de discern`mint a acestuia nu mai trebuie
dovedit`, fiind prezumat` de lege
38
pentru minorul de 15 ani se poate dovedi existen]a discern`mintului
39
din imprejurarea c` o persoan` incadrat` in munc` a justificat avansul primit spre decontare
cu acte de cheltuieli false, se poate trage concluzia – dac` salariatul nu poate da explica]ie – c`
sumele pentru care s-au adus justific`ri inexacte au fost insu[ite de acea persoan`
 DPP–pg–154

2) Probele in invinuire si probele in aparare

Probele care confirma invinuirea si stabilesc circumstantele agravante se numesc
probe in invinuire. Probele care infirma invinuirea sau stabilesc circumstante atenuante
poarta denumirea de probe in aparare. Aceasta clasificare este, de regula, criticata in
literatura de specialitate, deoarece nu se poate face distinctie neta intre o proba in
invinuire si o proba in aparare; astfel, o proba in aparare, prin rezultatul sau, se poate
alatura probelor in invinuire. Clasificarea prezinta, insa, interes practic; necesitatea
probelor in aparare intervine numai dupa administrarea probelor in invinuire, ca o
consecinta a exercitarii dreptului la aparare (art. 72); desi autoritatea judiciara are
sarcina de a administra atit probele in invinuire, cit si cele in aparare, totusi in practica
administrarea probelor in aparare revine inculpatului si aparatorului sau.
3) Probele imediate si probele mediate
Elementele de fapt care ajung la cunostinta autoritatilor judiciare dintr-un izvor
nemijlocit, din prima susra, se numesc probe imediate (primare, nemijlocite); sint astfel
de probe relatarile unui martor ocular despre ceea ce a vazut sau a auzit personal,
continutul unui inscris original. Prin probe mediate (secundare, mijlocite) se inteleg
acele elemente de fapt care provin dintr-o sursa derivata, mai indepartata; sint probe
mediate relatarile unui martor despre imprejurari pe care nu le-a perceput direct, ci le-a
auzit de la alta persoana, continutul unei copii dupa un inscris original.
Clasificarea in probe mediate si imediate prezinta importanta practica deoarece
autoritatile judiciare sint interesate sa obtina probe din prima sursa, imediate, care sint
mai sigure; cu cit intervin mai multe verigi fata de prima sursa, cu atit este mai putina
siguranta cu privire la exactitatea probei. De aceea, autoritatile judiciare sint obligate sa
verifice in amanunt exactitatea probei mediate, prin orice alte probe 40.
4) Probele directe si probele indirecte
Probele care se refera la faptul principal sint probe directe41. Probele indirecte sint
probele prin care se constata faptele probatorii, din ansamblul carora se poate trage
concluzia existentei sau inexistentei faptului principal 42.
Pentru dovedirea invinuirii si apararii se pot folosi atit probele directe, cit si probele
indirecte. Folosirea probelor directe este mai simpla, intrucit daca sursa din care provin
este sigura43, faptul la care se refera se considera dovedit. Probatiunea prin probe
indirecte este mai complexa si trebuie sa urmeze anumite reguli:
– o singura proba indirecta dovedeste un singur fapt probatoriu, or acesta poate fi doar
in relatie intimplatoare cu faptul principal 44; de aceea, in probatiunea cu probe
indirecte, intotdeauna sint necesare mai multe probe indirecte;
– intereseaza nu numarul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare proba indirecta
urmind sa se incadreze intr-o inlantuire de probe indirecte, astfel incit inlaturarea
unei probe indirecte ca inexacta sa duca la destramarea inlantuirii lor;
– este necesar ca ansamblul probelor indirecte sa conduca la o singura concluzie cu
privire la existenta faptului principal (X a ucis pe Y); daca concluzia este alternativa
(Y a fost ucis fie de X, fie de Z), probele indirecte nu pot atrage o condamnare si
trebuie continuata probatiunea pina ce ramine o singura versiune.

40
de exemplu martorul care relateaz` “cele auzite” de la altul, trebuie s` precizeze de la cine a
auzit, cind a auzit, cine a mai fost de fa]`, urmind ca dup` verificarea acestor am`nunte s` se poat`
trage concluzii asupra exactit`]ii celor relatate de martor
41
ar`t`rile martorilor care au v`zut cum invinuitul a lovit victima cu un cu]it, producindu -i o
grav` v`t`mare; concluziile medicului legist cuprivire la gradul [i intinderea v`t`m`rii produse
victimei
42
vinov`]ia inculpatului pentru fapta de omor poate fi tras` din ansamblul probelor indirecte,
care stabilesc urm`toarele fapte probatorii: du[m`nia dintre inculpat [i victim`; amenin]area cu
moartea a victimei de c`tre inculpat in preziua faptei; prezen]a inculpatului in apropierea locului
faptei imediat dup` s`vir[irea ei; glontele g`sit in victim` este de calibrul armei descoperite in
locuin]a inculpatului; din inc`rc`torul armei lipse[te un cartu[, iar explica]ia inculpatului cu
privire la aceast` lips` se dovede[te inexact`
43
un martor ocular de incredere
44
de exemplu du[m`nia dintre victim` [i inculpat, luat` izolat, nu poate s` conving` c` acesta a
s`vir[it omorul
 DPP–pg–155

|n practica noastra judiciara probatoriul este format atit din probe directe, cit si din
probe indirecte, fiind rare cazurile in care sint folosite numai probele indirecte.
I.22. Procedura probatiunii
§1. Administrarea probelor
1) Sarcina probatiunii
Prin sarcina probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce revine
unui participant la procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul
probatiunii. |n obiectul probatiunii intra faptele si imprejurarile care confirma invinuirea,
dar si cele care o infirma, circumstantele agravate, dar si cele atenuante, existenta sau
inexistenta prejudiciului, intinderea lui. Se pune probelma de a sti caruia dintre
participantii la proces ii revine sarcina de a dovedi faptele si imprejurarile care sustin
invinuirea si cele care sustin apararea.
O regula generala in materie de probatiune cere ca proba sa fie efectuata de cel care
afirma existenta unei fapte sau imprejurari de fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit).
Daca imprejurarea de fapt a fost dovedita, persoana care invoca o alta imprejurare de
fapt este obligata, la rindul sau, sa o dovedeasca (reus in excipiendo fit actor). Sarcina
probatiunii poate reveni din nou celui care a facut prima afirmatie, daca acesta invoca o
alta imprejurare ce trebuie dovedita. Aplicind aceasta schema in procesul penal, ar trebui
ca invinuirea sa fie dovedita de cel care o formuleaza – acuzatorul – iar imprejurarile in
aparare de catre cel care le invoca – inculpatul. |n procesul anglo-saxon, unde instanta
are rol pasiv, de arbitru intre partile din proces, aceasta regula este aplicata intocmai. |n
procesul penal din România dinainte de 1948 regulile de mai sus au fost atenuate, in
sensul ca s-a acordat procurorului si judecatorului dreptul sa administreze, din oficiu,
atit probele in invinuire, cit si in aparare, nefiind justificata lasarea inculpatului intr -o
lupta inegala cu autoritatea de stat.
Codul de procedura penala din 1968 a schimbat schema sarcinii probatiunii,
transformind dreptul acordat autoritatii judiciare de a lamuri cauza, din oficiu, prin
probe, sub toate aspectele, intr-o obligatie. |ntr-adevar, potrivit principiului rolului activ
(art. 4), organele de urmarire penala si instanta de judecata au obligatia de a administra,
din oficiu, toate probele necesare pentru lamurirea imprejurarilor in defavoarea si in
favoarea inculpatului (art. 202, 320, 378). Neindeplinirea acestor obligatii atrage
sanctiuni procesuale, cum este restituirea de catre procuror a cauzei la organul de
cercetare penala (art. 265) sau de catre instanta la procuror (art. 333) pentru completarea
urmaririi, ori in apel si in recurs – rejudecarea cauzei in vederea administrarii de noi
probe (art. 378, 38516).
Trecind sarcina probatiunii asupra organelor judiciare, Codul nostru de procedura
penala a instituit o reglementare principiala si simplificata: in cursul urmaririi penale
sarcina probatiunii revine organului de urmarire penala pentru toate imprejurarile ce
trebuie dovedite in invinuire si in aparare; in cursul judecatii aceasta sarcina trece asupra
instantei de judecata (art. 65). Deci autoritatea care are sarcina de a afla adevarul intr-o
anumita faza a procesului penal si care raspunde pentru orice eroare de fapt in
solutionarea cauzei are in acea faza si sarcina probatiunii tuturor faptelor si
imprejurarilor cauzei. Obligatia procurorului de a contribui la aflarea adevarului in
cursul judecatii (art. 316), ca si obligatiile aparatorului de a solicita toate probele
necesare apararii, sint subordonate sarcinii probatiunii care revine instantei de judecata,
aceasta avind raspunderea pentru solutia pe care o da in cauza.
|nvinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti, nu le revine sarcina dovedirii
imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune probe si a cere
administrarea lor. Exercitindu-si dreptul de a lamuri, prin probe, imprejurarile prin care
sint sustinute pretentiile sau apararile formulate, partile ajuta organele judiciare in
activitatea de probatiune si de lamurire a cauzei sub toate aspectele.
2) Prezumtia de nevinovatie
|nvinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 al. 1); din
aceasta dispozitie legala decurge concluzia ca legea il prezuma nevinovat pe invinuit sau
inculpat, urmind ca cel care formuleaza invinuirea sa o dovedeasca.
 DPP–pg–156

Prezumtia de nevinovatie, in legatura cu regimul probator, trebuie inteleasa ca o

regula de reglementare a sarcinii probatiunii, ca o garantie pentru cetatenii nevinovati
importiva erorilor judiciare. |ntr-adevar, invinurea adusa unei persoane despre savirsirea
unei infractiuni nu-i impune acesteia sa desfasoare vreo activitate de probatiune in
apararea sa, nevinovatia fiindu-i prezumata de lege pina la proba contrara. Organul de
cercetare penala, insa, pentru a trage concluzii cu privire la vinovatia inculpatului, este
obligat sa stringa probele din care sa-si formeze convingerea ca acesta este vinovat de
savisirea infractiunii; procurorul nu poate trimite in judecata pe inculpat daca nu s -a
convins, din probele administrate, ca acesta este vinovat; instanta de judecata, primind
dosarul de la procuror, nu poate confirma vinovatia inculpatului decit dupa ce a
constatat, cu certitudine, din probele administrate, ca acesta este vinovat de savirsirea
infractiunii pentru care este judecat.
Cind autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o intensa activitate in
dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta impasibil si a astepta
rezultatul urmaririi si al judecatii; el este interesat ca nevinovatia sa sa fie stabilita cit
mai repede. De aceea invinuitul sau inculpatul poate ajuta organele de urmarire penala
sau instanta de judecata sa constate ca unele probe in invinuire nu sint intemeiate, ca
trebuie dovedite anumite imprejurari in aparare, oferindu-se sa contribuie la dovedirea
lor. |n acest scop, legea ii recunoaste dreptul de a propune probe si a cere administrarea
lor, de a proba lipsa de temeinicie a probelor in invinuire (art. 66, 67). Sarcina
probatiunii ramine in continuare asupra organului de urmarire penala si a instantei de
judecata, dar invinuitul sau inculpatul poate exercita dreptul de a dovedi imprejurarile
care infirma invinuirea sau o atenueaza.
Ca o cerinta a principiului prezumtiei de nevinovatie, care nu poate fi rasturnata
decit prin probe certe de vinovatie, se inscrie si regula potrivit careia indoiala profita
inculpatului (in dubio pro reo). |ntr-adevar, cita vreme probele de vinovatie sint nesigure
si contradictorii, organele judiciare nu pot trage alta concluzie, in indoiala, decit aceea
afirmata de prezumtia legala de nevinovatie. Aceasta regula nu poate opera decit atunci
cind s-au depus toate eforturile necesare pentru a se ajunge la certitudine, fie in sensul
vinovatiei, fie al nevinovatiei, prin inlaturarea oricaror indoieli.
3) Procedura administrarii probelor
Probele pot forma convingerea ca reflecta realitatea daca provin din surse sigure. |n
acest sens legea a limitat mijloacele de proba (art. 64) si a reglementat amanuntit
procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind procedeele si conditiile in
care poate fi folosit (art. 69–135).
|n ce priveste alegerea mijloacelor de proba pentru dovedirea unei fapte sau
imprejurari de fapt, sistemul nostru probator se intemeiaza pe libertatea probelor, in
sensul ca organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu are obligatia sa
foloseasca un anumit mijloc de proba pentru dovedirea unei fapte, avind facultatea de a
alege, dintre toate mijloacele de proba prevazute de lege, pe cel mai potrivit pentru
imprejurarea pe care o are de dovedit. Libertatea folosirii oricarui mijloc de proba legal
asigura dovedirea oricarei imprejurari, in invinuire sau in aparare, chiar si atunci cind
mijlocul de proba cel mai indicat nu poate fi folosit. Prin exceptie, unele fapte si
imprejurari nu pot fi dovedite decit prin anumite mijloace de proba:
– legea prevede cazurile in care este obligatorie efectuarea unei constatari sau
expertize medico-legale (art. 114, 117);
– pentru dovedirea adulterului sint admise numai procesele-verbale de constatare a
infractiunii flagrante si scrisorile care emana de la sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod
penal);
– pentru chestiunile prealabile se folosesc numai mijloacele de proba admise de
materia careia ii apartine acea chestiune (art. 44 al. 2).
Cind legea prevede anumite mijloace de proba pentru dovedirea unei imprejurari,
fara sa excluda, in mod expres, pe celelalte, se poate proba prin orice mijloc de proba.
Procedura probatiunii consta din:
– descoperirea probelor (investigatii proprii ale organelor de urmarire penala,
propuneri de probe din partea partilor);
 DPP–pg–157

– admiterea efectuarii lor, care creaza obligatia administrarii lor prin procedeele
probatorii.
|n faza de urmarire penala, descoperirea probelor care trebuie administrate este o
obligatie a organelor de urmarire, acestea folosind ca surse de informare: plingerea,
denuntul, sesizarea organului competent, care contin elemente de fapt in sustinerea
invinuirii si indicarea mijloacelor de proba care pot fi folosite; descoperirea probelor
poate rezulta si din investigatiile proprii ale organului de urmarire (cercetari la fata
locului, perchezitii, ridicari de obiecte si inscrisuri, ascultarea persoanei vatamate, a
invinuitului, a altor persoane). |ntrucit sarcina probelor revine aceluiasi organ care le
administreaza, Codul foloseste pentru organele de urmarire penala expresia de
“stringerea probelor”, si nu administrarea lor, asa cum se exprima in art. 65. Pentru a
facilita dreptul partilor de a propune probe si a cere administrarea lor, legea prevede ca
organul de urmarire penala, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului (art. 72) si
a celorlalte parti (art. 77), intreaba pe cel ascultat cu privire la probele pe care intelege sa
le propuna si mijloacele de proba prin care pot fi obtinute. Daca organul de urmarire
penala constata ca ele sint concludente si utile (art. 67 al. 2), le admite si dispune
administrarea lor; in caz contrar, respinge administrarea probelor solicitate de partile din
proces, motivindu-se de ce nu sint concludente si utile. |n acest mod, organul de
urmarire penala isi indeplineste sarcina probatiunii sub toate aspectele, atit in favoarea,
cit si in defavoarea inculpatului sau invinuitului.
Administrarea probelor se obtine prin procedeele probatorii:
– ascultarea partilor, a martorilor, confruntarea lor;
– ridicarea de obiecte, de urme si de inscrisuri cu ocazia cercetarii la fata locului si a
perchezitiilor;
– efectuarea de constatari tehnico-stiintifice si medico-legale, de expertize.
|n faza de urmarire penala, administrarea probelor se face de organul de urmarire la
datele si locurile potrivite, ceea ce poate implica absenta inculpatului si a aparatorului
sau; insa, cind aparatorul o cere, participarea aparatorului la administrarea probelor este
asigurata. Partile pot prezenta si personal organului de urmarire mijloacele de proba pe
care le poseda (inscrisuri, obiecte, acte de constatare medico-legale etc.).
|nvinuitul sau inculpatul are dreptul sa cunoasca probele care au fost strinse
impotriva sa, pentru a le putea combate. Afara de posibilitatea pe care o are aparatorul
invinuitului sau inculpatului de a lua parte la procedeele probatorii, la terminarea
urmaririi penale sint prezentate acestuia probele strinse, cu dreptul de a cere
contraprobe.
|n cursul judecatii administrarea probelor revine instantei de judecata care, in
prezenta procurorului, a partilor si a aparatorilor lor, foloseste procedeele probatorii
necesare. |n conditiile contradictorialitatii sedintei de judecata, probele pot fi mai bine
administrate, tot ceea ce a fost neclar, incomplet sau gresit stabilit in cursul urmaririi
penale poate fi precizat, completat, indreptat. De aceea, probele strinse in cursul
urmaririi penale sint in mod obligatoriu verificate de instanta de judecata prin
readministrarea lor, cu care ocazie si partile absente la urmarirea penala pot contribui la
lamurirea faptelor sub toate aspectele. Pentru completarea probelor administrate in
cursul urmaririi penale, legea prevede dreptul pentru procuror si pentru parti de a
propune efectuarea de probe noi, atit inainte de inceperea cercetarii judecatoresti (art.
320), cit si in tot cursul desfasurarii acesteia (art. 331, 339); instanta de judecata, prin
incheiere, dispune administrarea lor – daca sint concludente si utile – sau respinge
propunerile facute, motivind solutia adoptata. Odata admise, probele sint administrate in
sedinta de judecata pina la epuizarea lor. Instanta de judecata este obligata sa aiba rol
activ in lamurirea cauzei sub toate aspectele, dispunind din oficiu administrarea tuturor
probelor necesare, chiar peste vointa partilor.
Daca in cursul judecatii administrarea probelor constituie obligatia instantei de
judecata, aceasta poate, cind este cazul, sa insarcineze pe procuror cu efectuarea unor
procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitii – art. 99, 102) sau sa
oblige orice persoana fizica sau juridica care cunoaste vreo proba sau detine vreun
mijloc de proba sa-l aduca la cunostinta sau sa-l infatiseze instantei (art. 65 al. 2).
 DPP–pg–158

Instanta este obligata sa puna in discutia partilor toate probele de care urmeaza a se
folosi in solutionarea cauzei, spre a fi dezbatute contradictoriu.
4) Asigurarea respectarii legii in activitatea de administrare a probelor
Pentru a obtine probe conforme cu realitatea, este necesar ca in activitatea de
probatiune sa manifeste cea mai mare corectitudine (loialitate). Folosirea amenintarilor,
violentelor, promisiunilor in timpul administrarii probelor, consemnarea incompleta sau
denaturata a declaratiilor, inscrierea in procesele-verbale a unor imprejurari care nu au
avut loc, conduc la retinerea unor fapte si imprejurari care nu reprezinta adevarul; in
afara de indoiala pe care o produce asupra veracitatii probelor, aceste mijloace aduc
atingere respectului demnitatii umane, a integritatii fizice si psihice a celor cercetati,
ceea ce nu poate corespunde nivelului de civilizatie actual; totodata, se aduce atingere si
demnitatii justitiei, intrucit folosirea violentelor, a promisiunilor false, a provocarilor nu
pot contribui la prestigiul celor care lucreaza in justitie. De aceea, in art. 68 se prevede
ca “este oprit a se intrebuinta violenta, amenintarea ori alte mijloace de constringere,
precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe”; incalcarea acestei
interdictii constituie infractiunea de cercetare abuziva sau cea de tortura (art. 266 al. 2 si
3, 267 Cod penal). O importanta deosebita in asigurarea acestei interdictii o are
moralitatea celor care actioneaza in justitie, pentru care corectitudinea (loialitatea) in
administrarea probelor trebuie sa fie un stil de comportare.
O problema discutata in literatura de specialitate o constituie posibilitatea folosirii
unor mijloace tehnice si stiintifice de informare care – la fel ca si violentele,
promisiunile – ar aduce atingere dreptului persoanei de a face declaratii dupa vointa sa
ori dreptul ei la discretie cu privire la secretul vietii intime, al corespondentei, al
convorbirilor telefonice. |n lucrarile de drept procesual penal se condamna folosirea unor
astfel de mijloace, iar practica judiciara, in general, nu le-a acceptat45. Pentru asigurarea
prestigiului magistraturii, de principiu se interzice folosirea acestor mijloace de catre
judecatori.
|n cazul in care elementele de fapt au fost prezentate printr-un mijloc neprevazut de
lege (o nota informativa din partea unui agent de politie, un denunt) sau o proba a fost
administrata printr-un mijloc de proba legal, dar realizat cu incalcarea dispozitiilor
legale (se constata ca martorul a fost supus violentei si amenintarilor, ca s-a efectuat o
perchezitie ilegala si s-au ridicat unele obiecte), se pune problema daca exista vreo
sanctiune pentru incalcarea legii in administrarea probelor. |n unele legislatii, in astfel de
cazuri, mijloacele de proba obtinute ilegal nu au nici o valoare si documentele care le
cuprind sint scoase din dosar pentru a nu influenta pe judecatori. Codul nostru de
procedura penala nu prevede, in mod special, sanctiuni procesuale pentru probele
obtinute cu incalcarea legii, aplicindu-se insa dispozitiile generale din materia
nulitatilor, care impun instantelor de judecata sa nu-si intemeieze hotarirea lor pe astfel
de probe.
§2. Aprecierea probelor
1) Criteriul de apreciere a probelor
Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune, autoritatile
judiciare determina masura in care probele le formeaza increderea ca sint in concordanta
cu adevarul, in sensul ca faptele si imprejurarile la care se refera au avut sau nu loc in
realitatea obiectiva. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, in ansamblul lor, se
formeaza concluzia organului de urmarire penala sau a instantei de judecata cu privire la
temeinicia sau netemeinicia invinuirii, concluzie care trebuie sa reflecte adevarul.
Potrivit art. 63 al. 2, “probele nu au valoare dinainte stabilita”, consacrindu-se astfel
principiul liberei aprecieri a probelor. Acest principiu a fost adoptat de revolutia
burgheza din Franta, ca o reactie contra sistemului probelor legale din procesul penal
inchizitorial, in care valoarea fiecarei probe era dinainte stabilita de lege. Libera
45
Hipnotismul, narcoticele, care infring rezisten]a con[tient` a persoanei ascultate constituie
mijloace de constringere [i se inscriu intre mijloacele interzise de art. 68; detectorul de minciuni
(lie detector), interzis in multe legisla]ii str`ine, a inceput s` fie folosit [i la noi, dar numai cu
acordul scris al persoanei ascultate. Intercept`rile convorbirilor telefonice sint interzise dac` nu au
acordul unui anumit procuror, care trebuie s` justifice necesitatea folosirii lor pentru inl`turarea
unui pericol iminent la siguran]a na]ional`.
 DPP–pg–159

apreciere a probelor, descatusata de orice ramasita a probelor formale, a fost adoptata si

de procesul nostru penal, intrucit cunoasterea faptelor si imprejurarilor de fapt se obtine
prin reflectarea fenomenelor din natura si societate in constiinta noastra, prin
convingerea pe care ne-o formam ca ele corespund realitatii. Toate probele avind, dupa
lege, aceeasi valoare probanta, procurorii si judecatorii au obligatia sa aprecieze fiecare
proba in parte nu in raport de elementele abstracte prestabilite, ci de increderea pe care
pe care le-o produce ca este veridica (reflecta adevarul in cauza concreta cercetata sau
judecata). Ca urmare, potrivit art. 63 al. 2, aprecierea fiecarei probe se face de organul
de urmarire penala si de instanta de judecata potrivit convingerii lor, formata in urma
examinarii tuturor probelor administrate si conducindu-se dupa constiinta lor juridica.
Convingerea la care se refera dispozitia legala de mai sus nu reprezinta un instinct, o
intuitie pur subiectiva, ci constituie un sentiment de certitudine ferma despre existenta
sau inexistenta unei fapte, ca fapta care formeaza obiectul probatiunii este asa cum o
arata proba si nu altfel. Spre deosebire de intuitia pur subiectiva, convingerea se
intemeiaza pe rationament, putind fi explicata. Formarea convingerii este rezultatul unui
proces psihic prin care probele administrate, ca element obiectiv, se reflecta complet si
exact in constiinta procurorilor si judecatorilor si le produce un sentiment de certitudine
despre existenta sau inexistenta faptei dovedite. |n procesul de formare a convingerii,
persoana care face aprecierea poate avea indoieli cu privire la o proba daca este sau nu
veridica (indoiala daca relatarile unui martor sint sincere si exacte, daca concluziile unui
expert sint conforme cu realitatea). |ndoiala presupune si argumentarea in favoarea
credibilitatii probei, dar si in defavoarea ei. Existenta indoielii este incompatibila cu
convingerea, cu certitudinea deplina, care nu se poate forma decit dupa inlaturarea
oricarei indoieli. |n acest scop, trebuie sa se verifice fiecare proba in continutul ei, prin
izvorul de unde provine, prin confruntarea cu alte probe administrate sau prin
administrarea de probe noi; in urma acestor operatiuni se ajunge fie la inlaturarea
indoielilor, formindu-se convingerea cu privire la exactitatea sau inexactitatea probei, fie
la mentinerea indoielilor, ceea ce face ca proba asupra careia exista inca indoiala sa nu
poata sta la baza unei hotariri de condamnare (in dubio pro reo).
Convingerea se intemeiaza pe constiinta juridica a celor chemati sa aprecieze
probele, parte integranta din constiinta lor sociala. |n temeiul unei astfel de constiinte
juridice se poate intelege, in fiecare caz concret, infractiunea care a fost savirsita si
gradul de pericol social pe care-l prezinta, pozitia inculpatului fata de obligatia
respectarii legii, necesitatea prevenirii savirsirii de infractiuni printr-o aplicare prompta
si ferma a legii penale. |n constiinta juridica se cuprinde conceptia despre justitie, care
trebuie sa se infaptuiasca astfel incit nimeni sa nu poata incalca nepedepsit legile, dar
nimeni sa nu poata fi judecat si pedepsit pe nedrept. |n acest mod, in procesul formarii
convingerii, constiinta juridica impiedica arbitrariul, ideile preconcepute si obliga
autoritatile judiciare la o atenta si critica apreciere a probelor. Pe fondul constiintei
juridice – generalul – prezenta in toate cauzele penale, se formeaza convingerea in
fiecare cauza in parte – particularul – care se formeaza in conformitate cu constiinta
juridica a celui ce face aprecierea.
2) Cerinte in aprecierea probelor
Pentru a afla adevarul si a face o corecta aplicare a legii penale, organele de urmarire
penala si instanta de judecata au obligatia de a aprecia complet si just probele
administrate (art. 63 al. 2). Ca urmare, nu trebuie omisa la apreciere nici una din probele
administrate, iar aprecierea fiecarei probe trebuie astfel efectuata incit convingerea
formata sa corespunda adevarului.
|n vederea unei complete si juste aprecieri a probelor, autoritatile judiciare au
obligatia de a lega operatiunea de apreciere cu alte operatiuni ale probatiunii (verificarea
probelor si administrarea de noi probe, prin care sa se inlature contradictiile ce exista
intre probe, indoielile ce se pot ivi), pentru a se putea ajunge, in final, la certitudine.
Aprecierea completa si justa a probelor trebuie sa se intemeieze pe o analiza minutioasa
a materialului probator si apoi pe o sinteza a evaluarilor facute, pe examinarea probelor
in ansamblul lor.
Analiza probelor impune examinarea fiecarui element probatoriu in parte, pentru a
inlatura tot ce nu are legatura cu cauza, tot ce este vag si nesigur. Se verifica apoi
 DPP–pg–160
Cap. II. Mijloacele de proba

mijlocul din care provine fiecare proba, pentru a se stabili increderea care i se poate
acorda; daca exista indoiala asupra sinceritatii unui martor, a exactitatii unei relatari,
mijlocul de proba este verificat prin alte mijloace de proba, pina ce se ajunge la
concluzia ca prezinta certitudinea exactitatii sau inexactitatii probei al carei izvor este.
|n cadrul operatiunii de sinteza, probele sint examinate in ansamblul lor,
confirmindu-se unele pe altele si ducind la o concluzie univoca; in acest caz s-a ajuns la
certitudine cu privire la faptele cauzei. Daca apar contradictii (unele probe nu se pot
concilia cu altele), activitatea de probatiune trebuie continuata spre a se stabili care
dintre probe reflecta adevarul. |n aprecierea probelor nu este admisibil a se inlatura
arbitrar unele probe numai pentru contradictia lor cu alte probe, ci este necesara o
verificare complexa, serioasa si obiectiva, care sa stabileasca, motivat, de ce acele probe
nu se incadreaza in ansamblul probelor administrate.
Cu ocazia analizei si sintezei probelor, organele de urmarire penala si instanta de
judecata se folosesc de cunostintele lor generale si de specialitate, de generalizarea
experientei de urmarire si de judecata. |n aceste operatii un loc important in ocupa
deductia si inductia, ca procedee logice. Deducerea unor adevaruri pentru cauza data din
legi cu caracter stiintific, pe baza unor rationamente exacte, ajuta la constatarea faptelor
si imprejurarilor de fapt. Experienta judiciara generalizata, constind din quod plerumque
fit, permite constatarea legaturii intre doua fapte si imprejurari care, de regula, se afla in
aceasta legatura. Aceste procedee logice in aprecierea probelor trebuie sa tina seama de
imprejurarile specifice ale fiecarei cauze penale; aceasta permite a se adopta si exceptii
de la regula, daca ansamblul probelor cauzei le confirma. Probele trebuie apreciate dupa
increderea pe care o produc in urma examinarii lor in raport de imprejurarile cauzei, si
nu pe baze apriorice care nu se potrivesc cu acea cauza.
Desi este un element subiectiv, un sentiment de certitudine, convingerea se
intemeiaza pe elemente obiective, care sint probele; autoritatile judiciare nu numai ca
pot explica modul cum au ajuns la convingere, dar sint obligate la aceasta. |n procesul
penal rom#n nu este loc pentru hotariri discretionare, care sa nu poata fi verificate, in ce
priveste aprecierea probelor, de catre instanta de control; de aceea, legea noastra impune
ca aprecierea probelor sa fie motivata (art. 203, 263, 356 lit. c), neacceptindu-se
caracterul discretionar al convingerii, nesupus controlului instantei superioare.
Pentru a asigura o apreciere completa si justa a probelor, Codul de procedura penala
a reglementat un control sistematic si eficient al acestei operatii probatorii; astfel, cu
ocazia finalizarii urmaririi penale, procurorul verifica daca organul de cercetare penala a
apreciat complet si just probele; dupa efectuarea cercetarii judecatoresti, in care se
readministreaza probele strinse de organul de urmarire penala, administrindu-se eventual
si probe noi, se apreciaza de instanta de judecata ansamblul probelor administrate, care
in urma dezbaterilor judiciare are mai bune posibilitati de a face o apreciere completa si
justa a probelor.
|n calea ordinara de atac a apelului se face o verificare a modului cum au fost
apreciate probele prin hotarirea atacata, instanta de apel avind dreptul sa dea o alta
apreciere probelor, daca cea data prin hotarirea atacata este gresita; si in calea de atac a
recursului exista posibilitatea unui astfel de control. |n acest mod se asigura ca hotarirea
definitiva a instantei de judecata sa fie intemeiata pe certitudine cu privire la faptele
cauzei.
I.23. Mijloacele de proba in procesul penal
§1. Mijloacele de proba prevazute de Codul de procedura penala din
1968
Potrivit art. 64, mijloacele prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca
proba sint: declaratiile invinuitului sau inculpatului, declaratiile partii vatamate, ale
partii civile si ale partii responsabile civilmente, declaratiile martorilor, inscrisurile,
mijloacele materiale de proba, constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale
si expertizele46.
46
Reglementarea Codului de procedur` penal` actual este superioar` celei din Codul anterior;
pe de o parte, au fost inl`turate dintre mijloacele de prob` constatarea la fa]a locului, indiciile [i
 DPP–pg–161

Enumerarea din art. 64 cuprinde mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul

nostru penal. |ntrucit in procesul penal se folosesc si procedee de tehnica avansata
(fonograma, videofonograma, filmul, fotografiile etc.), se pune problema daca aceste
mijloace de proba distincte se incadreaza in unele mijloace de proba prevazute de lege.
Mijloacele de proba ce pot fi folosite in procesul penal trebuie sa prezinte certitudinea ca
sint izvorul unor probe conforme cu adevarul. De aceea, aceste procedee tehnice pot
promova unele din mijloacele de proba prevazute de lege, ratiune pentru care folosirea
lor poate avea loc, dar numai in conditiile legii. Astfel, in cazul in care ascultarea unei
persoane se inregistreaza pe banda de magnetofon, relatarile persoanei trebuie transcrise
apoi intr-un proces-verbal, semnat de acesta si de cel care a ascultat-o, banda de
magnetofon devenind parte integranta din procesul-verbal de ascultare, care este un
mijloc legal de consemnare a unei declaratii; fotografiile, filmele luate cu ocazia unei
cercetari la fata locului, a unei perchezitii, a unei reconstituiri se anexeaza la procesul-
verbal prin care se consemneaza cele constatate (art. 131 al. 3). |n alte cazuri,
fotografiile care constituie obiectul material al unei infractiuni, inregistrarile pe banda
magnetica, cutiile negre ale avioanelor pot constitui mijloace materiale de proba; ca
urmare, ele sint descrise si fixate in procesele-verbale si pot forma obiectul unei
constatari tehnico-stiintifice sau al unei expertize. Cind aceste procedee tehnice nu sint
supuse regulilor de mai sus, ele nu pot promova mijloace de proba legale.
Desi sint trecute printre mijloacele de proba, constatarile tehnico-stiintifice,
concluziile medico-legale si expertizele sint, in realitate, procedee probatorii;
concluziile specialistilor si ale expertilor sint probe si ele ajung la cunostinta organelor
judiciare prin rapoartele scrise de constatare sau de expertiza, care sint mijloacele de
proba.
|n vederea combaterii mai eficiente a infractiunilor grave, prin folosirea de procedee
tehnice perfectionate, exista propuneri pentru modificarea Codului de procedura penala
in sensul de a largi sfera mijloacelor de proba, legalizindu-se datele obtinute, in cazurile
si conditiile prevazute de lege, prin interceptarea convorbirilor verbale, telefonice,
telegrafice, postale, radio, filmarea sau fotografierea secreta, copierea sau obtinerea de
extrase a unor documente prin orice mijloace tehnice etc. O asemenea modificare
legislativa trebuie sa prevada restrins cazurile in care se pot folosi procedeele de mai sus
si conditiile care trebuie indeplinite in folosirea lor, pentru a nu se abuza de drepturi si
libertati fundamentale ale cetateanului47.
§2. Clasificarea mijloacelor de proba
|n reglementarea Codului de procedura penala din 1936, mijloacele de proba se
clasificau in scrise (procese-verbale, inscrisuri), orale (declaratiile inculpatului, ale
martorilor) si materiale (corpurile delicte). Sub Codul actual, mijloacele de proba se
clasifica in orale, scrise, materiale si tehnice, incluzindu-se in ultima categorie
constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale si expertizele. Desi aceasta
clasificare este superioara, nu poate determina o delimitare stricta intre categoriile de
mijloace de proba; de exemplu declaratiile scrise personal care se iau de catre organele
de cercetare penala invinuitului sint trecute printre mijloacele deproba orale, desi ele nu
au fost obtinute prin ascultare; unele mijloace materiale de proba sint inscrisuri
falsificate, iar urmele nu pot fi valorificate decit prin expertizarea lor; de asemenea,
rapoartele de expertiza se prezinta sub forma scrisa.
Pentru o examinare a mijloacelor de proba in legatura cu procedeele probatorii
folosite cel mai adesea pentru obtinerea lor, vom grupa mijloacele de proba astfel:

prezum]iile, care nu sint mijloace de prob`, iar pe de alt` parte, au fost trecute printre mijloacele
de prob` declara]iile p`r]ii v`t`mate, ale p`r]ii civile [i ale p`r]ii responsabile civilmente, precum
[i constat`rile tehnico-[tiin]ifice [i constat`rile medico-legale, care nu erau prev`zute de Codul
anterior.
47
asemenea procedee sint autorizate in prezent de Legea nr. 51/1991 privind siguran]a
na]ional` a Rom#niei (art. 13), pentru cazurile care constituie amenin]`ri la adresa siguran]ei
na]ionale, [i de Legea nr. 26/1994 prividn organizarea [i func]ionarea Poli]iei Rom#ne (art. 17),
in cazurile necesare pentru combaterea crimei organizate [i a infrac]iunilor grave, dar numai in
interesul urm`ririi penale
 DPP–pg–162

– declaratii ale partilor si martorilor, avind ca izvor comun persoanele fizice care le
fac, iar ca procedeu de obtinere predominant – ascultarea acestora;
– inscrisuri si mijloace materiale de proba, obiectul probei constituindu-l un obiect al
carui continut sau schimbari exterioare serveste ca proba, iar procedeele de obtinere
comune sint cercetarea la fata locului, ridicarea de obiecte si inscrisuri si
perchezitia;
– constatarea tehnico-stiintifica, constatarea medico-legale si expertizele, care prezinta
concluzii stiintifice sau tehnice ale specialistilor si expertilor, in urma efectuarii de
procedee probatorii tehnice sau stiintifice.
I.24. Declaratiile partilor si ale martorilor
§1. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului
1) Importanta procesual-penala a declaratiilor invinuitului sau ale
inculpatului
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi extrajudiciare sau judiciare.
Declaratia extrajudiciara – data in afara procesului penal – ajunge la cunostinta
autoritatilor judiciare prin alte mijloace de proba: declaratia unui martor caruia i-a fost
facuta, o scrisoare in care este cuprinsa. De aceea, numai declaratiile judiciare ale
invinuitului sau ale inculpatului facute in cursul procesului penal au caracterul de mijloc
de proba ca declaratii, si numai in cazul cind sint obtinute prin procedeele prevazute de
lege.
Declaratiile judiciare ale invinuitului sau ale inculpatului constituie un important
mijloc de proba in procesul penal, deoarece relatarile sincere, fidele si complete ale celui
ce a savirsit infractiunea despre imprejurarile care au precedat, insotit si urmat comiterii
faptei reconstituie in amanunt si precis tot ceea ce este necesar pentru solutionarea
cauzei in conformitate cu adevarul si legea. Aceste declaratii sint folositoare si atunci
cind invinuitul sau inculpatul nu recunoaste savirsirea faptei; daca nu este autorul faptei,
relatarile sale sint de natura a conduce la constatarea realitatii, adica a nevinovatiei,
chiar daca exista probe care-l arata vinovat; daca este autorul faptei pe care nu vrea sa o
recunoasca, verificarea relatarilor sale inexacte poate demasca reaua sa credinta, intarind
probele care sustin invinuirea.
Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului prezinta importanta in procesul penal
datorita faptului ca ele contin si apararile pe care acesta intelege sa si le faca, precum si
indicarea probelor cu care ar putea sa le dovedeasca. Din momentul in care declaratiile
invinuitului sau inculpatului contin astfel de aparari, organele de urmarire penala si
instanta de judecata sint obligate sa le verifice si sa administreze probele indicate pentru
a constata temeinicia lor.
Importanta pe care o au declaratiile invinuitului sau ale inculpatului este subliniata
de dispozitiile Codului de procedura penala care prevad obligatia pentru organele
judiciare de a obtine declaratii de la invinuit sau inculpat, atit in cursul urmaririi penale
(art. 70 al. 3, 232, 255, 235, 237, 250), cit si in cursul judecatii (art. 323, 325). Cind
obligatia de ascultare a invinuitului sau inculpatului nu a fost indeplinita, iar explicatiile
acestuia ar fi fost necesare pentru justa solutionare a cauzei, hotarirea de condamnare
apare ca nelegala si netemeinica.
Cu toata importanta aratata, declaratiile invinuitului sau inculpatului nu mai au
pozitia de “regina probelor” pe care o aveau in procesul penal inchizitorial, simpla
recunoastere nefiind suficienta pentru condamnare, organele judiciare fiind obligate sa
stringa probele care confirma aceasta recunoastere (art. 202 al. 2).
2) Procedura obtinerii declaratiei invinuitului sau inculpatului
Declaratiile invinuitului sau inculpatului sint obtinute prin trei procedee probatorii:
prezentarea unei declaratii scrise personal cu privire la invinuirea ce i se aduce,
ascultarea sa si confruntarea cu alte persoane. Luarea unei declaratii scrise personal
este un procedeu izolat, prevazut de lege numai in cursul urmaririi penale si intotdeauna
inainte de ascultarea sa (art. 70 al. 3); confruntarea este un procedeu care se aplica dupa
ce invinuitul sau inculpatul a fost ascultat si numai daca intre declaratiile sale si cele ale
altor parti sau ale unor martori exista contradictii. Deci procedeul cel mai des folosit este
ascultarea invinuitului sau inculpatului.
 DPP–pg–163

Ascultarea invinuitului sau inculpatului constituie o obligatie a organului de

urmarire penala si a instantei de judecata. Procedura de ascultare prevede reguli care se
aplica in toate cazurile cind este ascultat invinuitul sau inculpatul, si reguli speciale
pentru ascultarea invinuitului sau inculpatului in cursul urmaririi penale si in cursul
judecatii.
Ca regula comuna, ascultarea invinuitului sau inculpatului se desfasoara, de regula,
la sediul organului judiciar, inainte de a i se lua prima declaratie; unele legislatii prevad
ca invinuitului trebuie sa i se puna in vedere ca are dreptul sa nu faca declaratii; acest
drept este denumit dreptul la tacere si se acorda atit in faza de urmarire penala, cit si in
faza de judecata48. Folosirea de catre invinuit sau inculpat a dreptului la tacere nu poate
fi considerata, in aceste legislatii, ca un indice de vinovatie. Potrivit Codului nostru de
procedura penala, organul judiciar nu este obligat sa incunostinteze pe invinuit sau
inculpat despre dreptul sau de a nu face declaratii, dar nici nu-l poate forta sa raspunda
la intrebari prin violente, amenintari, promisiuni sau indemnuri (art. 68). Prin
modificarea adusa in 1990 dispozitiilor art. 6, s-a prevazut insa obligatia pentru organul
de urmarire penala sau instanta de judecata sa-l incunostinteze pe invinuit sau inculpat,
inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator cu
ocazia ascultarii. |n acest mod, prin consultarea cu aparatorul, invinuitul sau inculpatul
poate lua cunostinta despre dreptul sau la tacere si limitele in care se poate face
ascultarea.
Ascultarea cuprinde doua etape:
– Prima etapa este consacrata cunoasterii datelor personale de identitate, de stare
civila, stare materiala, studii, profesie, situatie militara, antecedente penale si alte
date pentru stabilirea situatiei sale personale (art. 70 al. 1). |nvinuitului sau
inculpatului i se aduce apoi la cunostinta fapta (faptele) care formeaza obiectul
invinuirii si incadrarea juridica si i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire
la invinuirea ce i se aduce. |nvinuitul sau inculpatul nu este supus juramintului, asa
cum sint supusi martorii.
– A doua etapa este consacrata ascultarii propriu-zise. |nvinuitul sau inculpatul este
lasat, mai intii, sa declare tot ce stie in cauza (art. 71 al. 3); expunerea libera a ceea
ce stie permite invinuitului sau inculpatului sa-si sistematizeze relatarile si sa
comunice toate datele pe care le cunoaste. |n cursul expunerii libere este oprit
invinuitului sau inculpatului sa prezinte o declaratie scrisa de mai inainte, insa se
poate servi de insemnari sau amanunte greu de retinut. Dupa terminarea expunerii
libere, invinuitului sau inculpatului i se pot pune intrebari de natura a completa si
preciza relatarea facuta sau pentru a se verifica exactitatea celor declarate. Persoana
care-l asculta nu se poate multumi cu recunoasterea faptei de catre invinuit sau
inculpat, ci trebuie sa obtina o relatare completa a faptei si imprejurarilor in care a
fost savirsita; daca invinuitul sau inculpatul nu recunoaste fapta, i se cer explicatii
asupra datelor care-l invinuiesc, asupra apararilor pe care si le face si asupra
probelor pe care intelege sa le propuna (art. 72).
Ca reguli specifice in cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul este ascultat
numai de organul de cercetare sau de procuror, fara a fi de fata ceilalti invinuiti sau
inculpati in cauza sau vreo alta persoana, afara de aparatorul sau; instanta asculta pe
inculpati in prezenta tuturor celorlalti inculpati, dar poate face si exceptie, ascultindu -i
pe fiecare separat, fara prezenta celorlalti. Spre deosebire de urmarirea penala, unde
numai organul de cercetare si procurorul pot pune intrebari, la judecata se pot pune
intrebari, prin intermediul presedintelui completului de judecata, de catre ceilalti membri
ai completului, de procuror, de parti, de ceilalti inculpati, de catre aparatorul celui
ascultat.
Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris, complet si exact.
Declaratia scrisa i se citeste acestuia, iar daca o cere i se da sa o citeasca personal. Cind
este de acord cu continutul ei, o semneaza pe fiecare pagina si la sfirsit. Daca nu poate

48
dreptul la t`cere se refer` la faptele cauzei; invinuitul sau inculpatul este obligat s` r`spund`
cu privire la datele sale de identitate, antecedente penale, in caz contrar fiind pasibil chiar de
sanc]iuni penale
 DPP–pg–164

sau refuza sa semneze, se face mentiune in declaratia scrisa. |n cazul in care revine
asupra unora dintre relatarile facute sau propune completari, rectificari ori precizari,
acestea se consemneaza si se semneaza in aceleasi conditii (art. 73). |n cursul urmaririi
penale consemnarea se face de catre persoana care-l asculta pe invinuit sau inculpat, in
cursul judecatii aceasta sarcina revine grefierului, dupa dictarea presedintelui;
persoanele aratate mai sus contrasemneaza declaratia scrisa a invinuitului sau a
inculpatului alaturi de acesta. Declaratiile invinuitului sau ale inculpatului pot fi
inregistrate si pe banda de magnetofon, cu conditia ca cel ascultat sa fie avertizat ca se
face inregistrarea si sa fie respectate regulile care asigura exactitatea si corectitudinea
inregistrarii. Relatarile intregistrate se transcriu apoi intr-un proces-verbal, semnat de cel
ascultat.
3) Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului sau ale inculpatului
|n literatura de specialitate si in legislatii, declaratiile invinuitului sau ale
inculpatului nu se bucura de aceeasi apreciere. |ntr-o parere, recunoasterii faptei de catre
invinuit sau inculpat i se da o valoare absoluta de vinovatie, hotarirea de condamnare
putindu-se intemeia numai pe aceasta recunoastere; se considera ca nimeni nu s-ar
recunoaste vinovat, stiind ca poate fi condamnat, daca aceasta recunoastere nu ar
corespunde adevarului (nemo auditur perire volens). |n parerea opusa, recunoasterii
facute de inculpat nu i se da caracter de proba de vinovatie, deoarece atitudinea acestuia
poate fi influentata de interese personale sau de imprejurari care l-au obligat la
recunoastere. |n practica s-a constatat ca in multe cazuri recunoasterea facuta de invinuit
sau inculpat nu se datoreaza concordantei ei cu adevarul, ci unor motive personale 49 sau
ca urmare a unor presiuni ce s-au exercitat asupra sa.
Ca si Codul anterior, dar cu mai multa precizie, Codul de procedura penala din 1968
adopta o solutie de mijloc, in sensul ca nu refuza o valoare probanta declaratiilor
invinuitului sau ale inculpatului, dar conditioneaza aceasta valoare probanta de
confirmarea lor de fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in
cauza (art. 69). Ca urmare, luata izolat, rupta de celelalte probe, recunoasterea facuta de
inculpat nu are forta probanta; simpla recunoastere a savirsirii faptei, fara a fi sustinuta
de alte probe, nu poate sta la baza unei hotariri de condamnare; de aceea, organul de
urmarire penala este obligat sa administreze probele necesare chiar daca invinuitul
recunoaste invinuirea (art. 200 al. 2). Deci declaratiile invinuitului sau ale inculpatului
au valoare probanta conditionata de existenta altor probe care sa confirme veracitatea
lor.
|n cele mai multe cazuri declaratiile invinuitului sau inculpatului sint confirmate de
ansamblul probelor din dosar; sint insa si cazuri cind nu exista decit putine probe care sa
confirme recunoasterea savirsirii infractiunii 50.
Declaratia invinuitului sau inculpatului poate fi acceptata in total sau in parte.
Divizibilitatea declaratiei invinuitului sau a inculpatului da posibilitatea organului de
urmarire penala sau instantei de judecata sa considere ca adevarata numai acea parte din
declaratie (de exemplu ca este autorul faptei) care se coroboreaza cu toate celelalte
probe, si sa inlature ca neadevarata alta parte a declaratiei (de exemplu ca a fost in
legitima aparare), daca aceasta nu este confirmata de ansamblul probelor.
|ntrucit invinuitul sau inculpatul este ascultat de mai multe ori in cursul procesului
penal, este posibil ca el sa revina, sa retracteze o declaratie data anterior, in total sau in
parte. Existind doua declaratii care se contrazic, cel care face aprecierea lor trebuie sa
stabileasca, dintre ele, care corespunde adevarului; pentru aceasta, legea noastra nu
stabileste o ordine de prioritate, declaratia data la organul de urmarire penala, mai ales
49
ascunderea unor infrac]iuni mai grave, preluarea din devotament asupra sa a unei
infrac]iuni s`vir[ite de alt` persoan`, din bravad`, din eroare
50
|n practica judiciar` s-a statuat c` o hot`rire de condamnare poate interveni atunci cind
recunoa[terea este confirmat` de declara]ia unui singur martor, de g`sirea corpului delict asupra
inculpatului, de identificarea urmelor l`sate de acesta la locul faptei, de confirmarea
imprejur`rilor recunoscute cu constat`rile f`cute in urma unei reconstituiri. Nu constituie astfel de
imprejur`ri declara]ia unei persoane c` a fost de fa]` cind inculpatul a dat declara]ia de
recunoa[tere, deoarece ele nu pot confirma decit declara]ia de recunoa[tere, nu [i concordan]a ei
cu adev`rul.
 DPP–pg–165

daca inculpatul era asistat de aparatorul sau, avind aceeasi forta juridica probanta cu cea
data in fata instantei de judecata; de aceea, cu ocazia retractarii, invinuitului sau
inculpatului i se cere sa motiveze de ce revine asupra declaratiei anterioare (art. 325).
Aplicindu-se regula generala de evaluare a probelor, se va considera adevarata acea
declaratie care este confirmata de ansamblul probelor existente in cauza, indiferent daca
este data in cursul urmaririi penale sau al judecatii, cu obligatia de a se motiva optiunea
facuta, de a indica probele care o confirma si de a arata caracterul izolat al declaratiei
contrare.
|n acelasi mod se apreciaza si declaratia data de un invinuit sau inculpat prin care se
invinuieste o alta persoana de a fi participat la infractiunea pe care a savirsit-o; pentru a
sta la baza unei condamnari, declaratia coinculpatului trebuie sa se coroboreze cu
ansamblul probelor administrate in cauza.
§2. Declaratiile altor parti din proces (art. 75–77)
1) Procedura obtinerii declaratiilor partii vatamate, ale partii civile, ale
partii responsabile civilmente
Codul de procedura penala anterior prevedea ca mijloc de proba numai declaratia
invinuitului sau inculpatului. Pentru a asigura un tratament egal tuturor partilor din
proces, Codul de procedura penala din 1968 a inclus printre mijloacele de proba si
declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente, acestea
constituind surse importante de probe privitoare la fapta, la autorul ei, la prejudiciu, la
conditiile raspunderii civile. Ca urmare, organul de urmarire penala sau instanta de
judecata are obligatia sa cheme, pentru a fi ascultate, persoana care a suferit o vatamare
prin infractiune si persoana responsabila civilmente pentru paguba produsa prin
infractiune de invinuit sau inculpat (art. 76 al. 1). Persoana vatamata poate declara ca nu
doreste sa participe la proces ca parte vatamata sau ca parte civila; in acest caz, va putea
fi ascultata ca martor (art. 82). Daca a declarat ca participa la proces ca parte vatamata
sau ca parte civila, va fi ascultata in calitatea in care participa in proces. Persoana
responsabila civilmente, care a devenit parte in proces, va fi ascutlata in aceasta calitate.
Ascultarea partii vatamate, a partii civile si a partii responsabile civilmente se
desfasoara dupa procedura ascultarii invinuitului sau inculpatului. |n prima etapa se retin
datele privitoare la identitate, stare civila si materiala, alte date personale, iar in etapa a
doua relatarile pe care le fac asupra faptei savirsite si a imprejurarilor in care a avut loc,
a prejudiciului produs, a intinderii sale, a modalitatilor de reparare. |n cazul cind
relatarile sint complete si exacte, pot servi la lamurirea cauzei; declaratiile acestor parti
constituie si un mijloc de aparare a intereselor lor legitime, precum si de indicare a
probelor care dovedesc imprejurarile relatate. De aceea, o atenta cercetare penala sau
cercetare judecatoreasca trebuie sa includa si ascultarea in amanunt a acestor parti din
proces.
2) Valoarea probanta a declaratiilor partii vatamate, ale partii civile si
ale partii responsabile civilmente
Fiind parti in proces, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente
actioneaza pentru apararea intereselor lor; ca urmare, declaratiile lor in legatura cu cauza
in care au calitatea de parti sint interesate in sustinerea pozitiei pe care o au, ceea ce le
poate determina sa faca declaratii necorespunzatoare adevarului. |n consecinta, legea
pune pe acelasi plan al valorii lor probante declaratiile partii vatamate, ale partii civile si
ale partii responsabile civilmente cu declaratiile invinuitului sau inculpatului;
declaratiile acestor parti, facute in cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevarului
numai in masura in care sint coroborate cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul
probelor existente in cauza (art. 75). Consideratiile cu privire la valoarea probanta a
declaratiilor inculpatului se aplica, asadar, si declaratiilor acestor parti.
§3. Declaratiile martorilor (art. 78–86)
1) Calitatea de martor in procesul penal
Declaratiile martorilor sint printre mijloacele de proba cele mai des folosite in
procesul penal, prin ele fiind posibila dovedirea tuturor faptelor si imprejurarilor care
formeaza obiectul probatiunii, de la faptul principal la imprejurarile care caracterizeaza
persoana partilor din proces. Rar se intilneste in practica o cauza in care sa nu fie
 DPP–pg–166

necesara ascultarea unui martor; folosirea in procesul penal a numerosi martori, din care
nu putini sint lipsiti de sinceritatea necesara sau de insusirea de a reda exact
imprejurarile la care au asistat, impune adoptarea unei tactici adecvate la ascultarea lor
si o atentie deosebita in aprecierea declaratiilor pe care le dau.
Martorul este persoana fizica ce are cunostinte despre vreo fapta sau imprejurare de
natura sa serveasca la aflarea adevarului si care este chemata de catre organele judiciare
pentru a fi ascultata cu privire la cunostintele sale (art. 78). Prezentarea in fata organelor
judiciare a persoanelor chemate in calitate de martor este o indatorire sociala, de a ajuta
justitia la aflarea adevarului; totodata, insa, este si o obligatie legala, deoarece
neindeplinirea ei poate atrage o constringere juridica.
|ndatorirea de a fi martor are caracter general, in sensul ca orice persoana fizica,
fara deosebire de sex, virsta, religie, cetatenie, situatie sociala etc., daca este chemata in
fata autoritatii judiciare pentru a fi ascultata in aceasta calitate, trebuie sa raspunda
acestei chemari. Legislatia noastra nu interzice ascultarea persoanelor care prezinta
infirmitati fizice (surd, orb, mut), daca ascultarea se face cu privire la fapte pe care le -a
perceput cu simturile sanatoase, sau care prezinta infirmitati psihice, daca au momente
de luciditate in care pot sa redea constient cunostintele pe care le au; nu se interzice
ascultarea unor minori, chiar la o virsta frageda, si nici a persoanelor in virsta inaintata,
daca se constata ca au facultatea de a percepe si reda corect ceea ce au perceput. De
asemenea, pot fi ascultate ca martor si persoanele care au fost condamnate pentru
marturie mincinoasa, urmind insa ca declaratiile lor sa fie apreciate cu atentie sporita.
Persoanele care au calitatea de parte in proces nu pot fi ascultate ca martor; persoana
vatamata poate fi ascultata ca martor numai daca nu este constituita ca parte civila sau
nu participa in proces ca parte vatamata; invinuitii sau inculpatii care au fost scosi de
sub urmarire penala pot fi ascultati ca martori de instanta de judecata, deoarece nu mai
au calitatea de parti in proces. |n practica judiciara sint ascultate ca martor persoanele
care au comis dare de mita, daca prin autodenuntare au beneficiat de aparare de
pedeapsa (art. 255 Cod penal).
2) Exceptii de la indatorirea de a fi martor
Sint doua categorii de persoane fata de care nu opereaza indatorirea de a fi martor:
– persoanele pentru care este interzisa ascultarea ca martor;
– persoanele care pot refuza calitatea de martor.
Este interzisa ascultarea ca martor a persoanelor obligate sa pastreze secretul
profesional, daca ascultarea se refera la faptele si imprejurarile de care au luat cunostinta
in exercitiul profesiei. Aceasta interdictie corespunde legii penale care incrimineaza
fapta de divulgare a secretului de stat, de serviciu si a celui profesional (art. 169, 196,
298 Cod penal).
Prin secret profesional trebuie sa intelegem secretul la care se refera legea penala,
anume secretul de stat, de serviciu si cel al profesiei, deoarece persoanele care il detin au
dobindit cunoasterea lui din exercitiul unei activitati profesionale. Daca interdictia
pentru secretul profesiei (medic, farmacist, avocat, preot) este determinata de interesul
increderii cetatenilor in discretia persoanelor carora il incredinteaza, pentru secretul de
stat si de serviciu interesul de a fi pastrat chiar fata de justitie se justifica prin apararea
unor importante valori sociale.
Pentru a opera interdictia se cere conditia ca faptele si imprejurarile pentru a caror
relatare este ascultat martorul sa fie cunoscute din exercitiul profesiunii sau al
serviciului; dobindirea acestor cunostinte din alte surse nu impiedica ascultarea 51.
Persoana obligata a pastra secretul profesional va putea fi, totusi, ascultata ca martor
daca se obtine incuviintarea persoanei sau institutiei fata de care este obligata sa
pastreze secretul (art. 79 al. 1).
51
Un avocat nu poate fi ascultat ca martor despre faptele incredin]ate lui de persoana c`reia ii
acord` asisten]a juridic`, dar dac` aceste fapte le-a perceput in afara exerci]iului profesiunii, el nu
numai c` poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte, dar este [i obligat s` le relateze; legea d`
intiietate calit`]ii de martor celei de ap`r`tor cu privire la faptele [i imprejur`rile pe care acesta
le-a cunoscut inainte de a fi devenit ap`r`tor sau reprezentant al uneia din p`r]i (art. 79 al. 2).
Aceast` intiietate trebuie extins` [i la alte persoane (judec`tor, procuror), care au cunoscut fapte [i
imprejur`ri inainte de a veni cauza spre judecat` in fa]a autorit`]ii din care fac parte.
 DPP–pg–167

A doua exceptie de la indatorirea de a fi martor cuprinde persoanele care nu sint

obligate sa depuna ca martor (art. 80). Astfel, sotul si rudele apropiate ale invinuitului
sau ale inculpatului pot refuza sa faca declaratii, iar organele judiciare nu le pot obliga
sa devina martori. |n cazul in care aceste persoane au acceptat sa devina martore, ele
trebuie sa declare adevarul, altfel savirsesc infractiunea de marturie mincinoasa. Pentru
a se garanta exercitiul dreptului de a refuza calitatea de martor, organele de urmarire
penala si instanta de judecata au obligatia sa atraga atentia sotului si rudelor apropiate
ale invinuitului sau ale inculpatului despre dreptul de a nu face declaratii.
3) Obligatiile si drepturile procesuale ale martorilor
Din momentul chemarii sale in fata autoritatii judiciare, martorul are obligatia
procesuala de a se infatisa la locul si data indicata in chemare (art. 83); lipsa sa
nejustificata se sanctioneaza cu amenda judiciara (art. 198 lit. c), iar in caz de repetare
va fi constrins sa se prezinte prin aducere silita (art. 183). Odata prezentat, martorul are
obligatia sa faca declaratii si sa raspunda la intrebarile ce i se pun. Daca martorul
refuza sa faca declaratii sub motivul ca nu stie nimic in cauza, desi cunoaste imprejurari
esentiale asupra carora i s-a cerut sa faca declaratii, comite infractiunea de marturie
mincinoasa (art. 260 Cod penal); aceeasi infractiune o savirseste martorul daca nu
respecta obligatia pe care o are de a declara numai adevarul si tot ceea ce stie despre
faptele si imprejurarile esentiale ale cauzei. Cind martorul, desi are cunostinte despre
faptele cauzei, refuza sa fie ascultat ca martor, savirseste fie infractiunea de omisiune a
incunostintarii organelor judiciare (art. 265 Cod penal), fie cea de favorizare a
infractorului (art. 264 Cod penal), dupa cum imprejurarile pe care le cunoaste, dar refuza
sa le declare, sint in favoarea sau defavoarea inculpatului.
Martorul are si drepturi procesuale; el este protejat impotriva violentei si
amenintarilor care s-ar putea exercita asupra sa in vederea obtinerii de declaratii (art.
68) si are dreptul de a refuza sa raspunda la intrebarile care nu au legatura cu cauza
(art. 86 al. 2); de asemenea, martorul are dreptul sa ceara ca declaratia sa fie
consemnata exact si complet (art. 86 combinat cu art. 71). Dupa ascultarea sa,
martorului i se asigura restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea, intretinerea pe
durata deplasarii si plata unei sume corespunzatoare venitului de care a fost lipsit
datorita indeplinirii obligatiei de martor (art. 190).
4) Procedura de ascultare a martorilor
Martorii pot fi ascultati atit de organele de urmarire penala, cit si de instanta de
judecata. Cunoasterea persoanelor care urmeaza a fi ascultate ca martor se determina de
organele de urmarire penala prin investigatiile facute de acestea sau prin propunerile
facute de parti. Martorii ascultati in cursul urmaririi penale sint, de regula, reascultati in
instanta de judecata; in acest scop, procurorul indica in rechizitoriu persoanele care
urmeaza a fi ascultate ca martor de instanta de judecata (art 263). |n cursul judecatii se
poate propune de procuror si de catre parti ascultarea si a altor martori, instanta avind
dreptul sa admita sau sa respinga motivat propunerea, ori sa dispuna din oficiu
ascultarea altor martori.
Persoanele chemate in calitate de martor sint ascultate pe rind, fara a fi de fata
martorii care nu au fost inca ascultati, spre a nu se influenta unii pe altii. Ascultarea se
desfasoara in doua etape.
– |n prima etapa, autoritatea care asculta stabileste identitatea martorului (nume,
prenume, virsta), adresa si ocupatia sa; se verifica apoi daca martorul are vreun
interes legat de cauza, fiind intrebat daca este ruda cu vreuna din parti, in ce
raporturi se afla cu acestea, precum si daca a suferit vreo paguba de pe urma
infractiunii (art. 84). |n cazul in care este sot sau ruda apropiata cu invinuitul sau
inculpatul, i se pune in vedere ca nu este obligat sa faca declaratii (art. 80 al. 2).
Dupa indeplinirea acestor formalitati, martorul este invitat sa depuna juramintul 52.
Legea prevede trei ipoteze:

52
|n legisla]ia noastr`, pin` in 1948, martorul depunea un jur`mint religios; dup` 1948
jur`mintul a fost laic, iar din 1956 a fost suprimat; jur`mintul laic a fost reintrodus prin Codul din
1968, iar din 1993 (Legea nr. 45/1993) a devenit din nou religios.
 DPP–pg–168

– Martorul care consimte a depune juramint religios formuleaza astfel juramintul:

“Jur ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa -mi
ajute Dumnezeu”. Referirea la divinitate din formula juramintului se schimba
potrivit credintei religioase a martorului. |n timpul depunerii juramintului,
martorul de credinta crestina tine mina pe cruce sau pe biblie.
– Pentru martorul fara confesiune, juramintul este: “Jur pe onoare si constiinta ca
voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu”.
– Pentru martorul care din motive de constiinta sau confesiune nu depune
juramint, formula este: “Ma oblig ca voi spune adevarul si nu voi ascunde nimic
din ceea ce stiu”.
Situatiile dupa care urmeaza a se depune juramintul se retin pe baza afirmatiilor
facute de martor.
Minorul care nu a implinit virsta de 14 ani nu depune juramint, insa i se atrage
atentia sa spuna adevarul (art. 81 al. 3); el este ascultat in prezenta unuia din parinti
ori a tutorelui sau a persoanei careia i s-a incredintat spre crestere si educare.
– A doua etapa consta in ascultarea martorului asupra faptelor si imprejurarilor pe
care le cunoaste in legatura cu cauza. |n acest scop i se pune in vedere martorului
obiectul cauzei si imprejurarile pentru dovedirea carora a fost propus ca martor,
cerindu-i-se sa declare tot ce stie cu privire la acestea (art. 86). Martorul esta lasat
mai intii sa declare tot ceea ce stie in legatura cu cauza penala, experienta juridica
confirmind ca aceasta este cea mai potrivita modalitate ca martorul sa spuna ceea ce
stie. Dupa ce a terminat relatarea libera, martorului i se pun intrebari cu privire la
faptele si imprejurarile cauzei care trebuie constatate, cu privire la persoana partilor,
precum si in ce mod a luat cunostinta despre cele declarate. |ntrebarile pot fi de
precizare a unor date, de completare a relatarilor, de verificare a sinceritatii sau
exactitatii relatarilor facute. Sint interzise intrebarile tendentios sugestive, intrebarile
care se refera la fapte a caror dovedire este oprita de lege sau care vatama, fara nici
un interes pentru cauza, onoarea martorului sau a altora. Relatarile martorilor se
consemneaza intr-o declaratie scrisa, ca si declaratiile partilor (art. 71–74). Unele
particularitati ale ascultarii martorilor in cursul urmaririi penale fata de ascultarea sa
in cursul judecatii sint asemanatoare cu cele examintate la declaratiile invinuitului
sau inculpatului.
5) Valoarea probanta a declaratiilor martorilor
Spre deosebire de declaratiile partilor, pentru care Codul prevede in mod special o
valoare probanta conditionata (art. 69, 75), pentru declaratiile martorilor nu se prevede
nici o dispozitie speciala privitoare la valoarea lor probanta, astfel incit se incadreaza in
regula generala a liberei aprecieri a probelor. Declaratia unui singur martor, in care se
are incredere ca spune adevarul, poate fi suficienta pentru condamnarea inculpatului,
daca confirma cu fermitate vinovatia acestuia; se cere, insa, ca declaratia sa fie sincera
(martorul doreste sa ajute justitia in cunoasterea exacta a faptelor) si fidela (sa
corespunda evenimentului petrecut in realitatea obiectiva).
Pentru autoritatile judiciare se pune, insa, problema de a discerne care declaratii ale
martorilor sint sincere si fidele si care sint nesincere si necorespunzatoare adevarului;
practica judiciara a dus la concluzia ca nu toti martorii sint de buna credinta, declaratiile
unora fiind vadit deformate, dupa cum s-a constatat ca martori de buna credinta pot face
totusi relatari necomplete sau inexacte.
|n aprecierea sinceritatii martorului este necesar sa se verifice moralitatea acestuia
(daca poate fi corupt), capacitatea intelectuala (daca poate fi influentat), pozitia pe care
o are fata de proces (legatura de rudenie, prietenie, dusmanie), interesul pe care-l poate
avea in legatura cu solutionarea cauzei intr-un anumit fel (ca avantaje din condamnarea
sau din achitarea inculpatului). Daca o declaratie de martor este izolata, prin continutul
sau, de celelalte probe, trebuie sa se faca verificari pentru a se explica aceasta disonanta
cu ansamblul probelor, administrindu-se noi probe care il pot demasca pe martorul de
rea credinta. Descoperirea martorilor de rea credinta depinde de folosirea unei tactici
adecvate in ascultare, maiestrie in punerea intrebarilor, in confruntarea martorilor cu alte
persoane, demascarea lui la momentul potrivit. Cind martorul isi retracteaza declaratia
data anterior, inseamna ca una din aceste declaratii a fost data cu rea credinta; legea
 DPP–pg–169

noastra nu da preferinta declaratiei date de martor in fata instantei de judecata in raport

cu declaratia data in cursul urmaririi penale, astfel ca poate fi considerata sincera si
fidela oricare din declaratiile date, cu conditia sa fie confirmata de ansamblul probelor
administrate in cauza.
Relatarea unor fapte inexacte de catre martorul de buna credinta se poate datora
factorilor care au influentat asupra declaratiei. Sint factori care influenteaza asupra
perceperii exacte si complete a faptelor, asupra pastrarii in memorie a datelor percepute,
asupra reproducerii sau recunoasterii exacte a celor percepute si memorate. Psihologia
judiciara studiaza acesti factori si criminalistica elaboreaza metodele tactice de
ascultare, care sa duca la intelegerea factorilor care au influentat asupra declaratiei si, ca
urmare, la obtinerea unei declaratii complete si exacte. Organele de urmarire penala si
instanta de judecata au obligatia de a analiza in mod critic declaratiile martorilor, de a
verifica fiecare relatare in parte si apoi de a o examina in ansamblul probelor, explicind
orice nepotrivire prin factorii care pot influenta declaratia.
§4. Procedee speciale de ascultare a partilor si martorilor
1) Confruntarea (art. 87–88)
Daca se constata existenta unor contradictii in declaratiile date de parti si martori, se
procedeaza la confruntare, care este un procedeu de ascultare in vederea lamuririi
contradictiilor care exista intre declaratiile date anterior de doua sau mai multe persoane.
|n vederea confruntarii, persoanele ale caror declaratii anterioare se contrazic sint
chemate in fata organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si sint ascultate
impreuna asupra chestiunilor pentru care au dat versiuni diferite. Persoanele confruntate
trebuie sa raspunda la intrebarile puse de cel ce face cercetarea sau isi pot pune intrebari
una alteia, cu incuviintarea acestuia, pina ce se lamuresc contradictiile.
Declaratiile facute si raspunsurile date de persoanele confruntate se consemneaza
intr-un proces-verbal, semnat de acestea si contrasemnat de cel care a facut
confruntarea.
2) Folosirea interpretilor (art. 128)
Cind persoana chemata ca martor nu cunoaste limba rom#na ori nu se poate exprima
(surdo-mut), iar organul de urmarire penala sau instanta de judecata nu are posibilitatea
sa se inteleaga cu acesta, se asigura folosirea unui interpret. |n cursul judecatii, partile
pot fi asistate si de un interpret ales de ele. Este incompatibila ca interpret persoana care
se afla in vreunul din cazurile prevazute in art. 48 referitor la incompatibilitatea
judecatorilor. Interpretului i se aplica dispozitiile privitoare la ascultarea martorilor.
Declaratiile se consemneaza in scris, in limba rom#na, prin semnatura sa interpretul
garantind exactitatea traducerilor.
Prin intermediul interpretilor se asigura, dupa aceleasi reguli, si traducerea
inscrisurilor aflate in dosar, daca sint scrise intr-o alta limba decit rom#na.
I.25. |nscrisurile si mijloacele materiale de proba
§1. |nscrisurile (art. 89–91)
1) |nscrisurile ca mijloace de proba
Unele acte scrise cuprind fapte si imprejurari care formeaza obiectul probatiunii,
prin care se confirma sau se infirma invinuirea, se stabilesc circumstantele agravante si
cele atenuante, este caracterizata persoana partilor din proces. Faptele si imprejurarile
cuprinse in aceste acte constituie probe, iar inscrisurile care le contin sint mijloace de
proba.
|n procesul penal nu se da inscrisurilor, in general, si celor autentice, in special, o
prioritate sau exclusivitate in dovedirea unor fapte si imprejurari, asa cum procedeaza
legea civila; prin exceptie, adulterul nu se poate dovedi decit prin proces-verbal de
prindere asupra faptului sau prin scrisori emanind de la sotul vinovat (art. 304 al. 4 Cod
penal); de asemenea, chestiunile prealabile de natura civila trebuie dovedite cu
inscrisurile pe care le cere legea civila (art. 44 al. 2).
|nscrisurile pot proveni de la parti, de la alte persoane, de la autoritatile si institutiile
de stat, de la persoanele juridice. De la parti sau alte persoane pot fi folosite scrisori,
chitante, acte juridice sub semnatura privata si autentice, insemnari, jurnale personale
etc.; de la autoritatile si institutiile de stat pot emana certificate de stare civila, de studii,
 DPP–pg–170

de stare materiala, de sanatate, adeverinte de orice fel; de la persoanele juridice pot fi

folosite acte de evidenta primara, registre, fise, state de functiuni sau de retributii. |
nscrisurile pot fi anterioare savirsirii infractiunii, concomitente cu acestea sau ulterioare,
in raport cu imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite.
|nscrisurile care contin probe necesare cauzei pot fi prezentate de parti, pot fi
descoperite cu ocazia perchezitiilor, a cercetarii la fata locului sau pot fi ridicate de la
unitatile sau de la persoanele la care se afla. Organele judiciare pot cere relatii scrise de
la autoritatile publice si institutiile de stat, de la diferitele persoane juridice.
2) Procesele-verbale
|nscrisurile prin care persoana autorizata de lege constata direct faptele si
imprejurarile ce pot servi la aflarea adevarului se numesc procese-verbale. Spre
deosebire de celelalte inscrisuri care, de regula, sint extrajudiciare, procesele-verbale se
incheie in cursul procesului penal in scopul consemnarii unor fapte si imprejurari
constatate prin propriile simturi de organele de urmarire penala si de instanta de
judecata. De aceea, ele au o reglementare aparte in cadrul inscrisurilor ca mijloace de
proba. Constatarile facute de persoanele autorizate sa incheie procese-verbale sint probe.
Pot incheia procese-verbale cu privire la faptele care constituie infractiuni sau la
imprejurarile referitoare la acestea:
– organele de cercetare pernala si procurorii (art. 90, 108, 131, 222, 467);
– instanta de judecata si presedintele ei (art. 90, 299);
– organele de constatare prevazute in art. 214–215, lucratorii operativi din Ministerul
de Interne anume desemnati sa efectueze acte premergatoare (art. 224), cadre anume
desemnate din SRI (art. 11 din Legea nr. 14/1992).
Procesele-verbale trebuie sa cuprinda fapte si imprejurari constatate propriis
sensibus de persoana care-l incheie, constituind un mijloc de proba ca inscris numai
pentru aceste constatari personale. Daca procesul-verbal are consemnata vreo declaratie
de invinuit, de martor sau de specialist, datele consemnate fac dovada ca declaratie de
invinuit sau de martor, de raport de constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala, si
nu ca inscrisuri, pentru ca nu provin din constatarile personale ale celui care a incheiat
procesul-verbal.
Procesul-verbal cuprinde:
– in partea introductiva:
– data si locul unde a fost incheiat;
– numele, prenumele si calitatea celui care-l incheie;
– numele si prenumele, ocupatia si adresa martorilor asistenti, cind sint prezenti
– in partea descriptiva:
– descrierea amanuntita a celor constatate, a masurilor luate;
– datele de indetificare a persoanelor la care se refera procesul-verbal; obiectiile si
explicatiile acestora;
– alte mentiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;
– partea finala consta in semnarea procesului-verbal de catre cel care-l incheie si de
catre persoanele care au luat parte la constatare.
|ncalcarea dispozitiilor legale care prevad formele in care se incheie procesul-verbal
atrage nevalabilitatea acestuia in conditiile nulitatii relative, cele consemnate in
procesul-verbal urmind a fi dovedite prin alte mijloace de proba.
3) Valoarea probanta a inscrisurilor
|nscrisurile, inclusiv procesele-verbale, nu au o valoare probanta preferentiala fata de
celelalte mijloace de proba; de principiu, cele consemnate intr-un proces-verbal sau
orice alt inscris pot fi combatute prin orice mijloc de proba. Cu toate acestea, procurorii
si judecatorii sint dispusi sa dea crezare certificatelor, adeverintelor, adreselor emise de
autoritati, proceselor-verbale incheiate de persoanele prevazute de lege deoarece, daca
nu sint contestate, fac incredere ca exprima adevarul. Aceasta nu exclude posibilitatea ca
unele inscrisuri sau chiar procese-verbale sa consemneze fapte sau imprejurari care nu
corespund adevarului. De aceea, organul de urmarire si instanta de judecata au deplina
libertate sa acorde sau nu incredere unui inscris sau unui proces-verbal, fiind insa
obligate sa motiveze de ce au ajuns la o anumita convingere cu privire la acel inscris sau
proces-verbal. Partea care contesta un inscris are posibilitatea sa dovedeasca
 DPP–pg–171

inexactitatea acestuia prin orice mijloc de proba convingator. Examinindu-se inscrisul

contestat in ansamblul probelor administrate, acesta poate fi inlaturat, dar motivat,
atunci cind s-a format convingerea ca nu constata fapte si imprejurari exacte.
§2. Mijloacele materiale de proba (art. 94–95)
1) Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba
Obiectele care contin sau poarta o urma a faptei savirsite, precum si orice alte
obiecte care pot servi la aflarea adevarului, sint mijloace materiale de proba. Obiectul
este un izvor al probei – mijlocul de proba – iar datele ce decurg din schimbarile
produse pe obiect sau din imprejurarile in care a fost gasit un obiect sint probe.
Sint mijloace materiale de proba:
– obiectele ce contin o urma a infractiunii (cadavrul sau corpul unei persoane avind
rani provocate de lovire; actele, monedele, timbrele falsificate etc.);
– obiectele ce poarta o urma a infractiunii (obiectele pe care au ramas imprimate
urme de miini, de instrumente de spargere, pete de singe etc.); cind nu se poate
ridica insusi obiectul care poarta urma, se fixeaza urma pe mulaje, fotografii,
pelicule etc., acestea devenind mijloace materiale de proba;
– alte obiecte necesare pentru solutionarea cauzei (fotografii din care rezulta ca
inculpatul cunostea o anumita persoana, obiect cu dedicatie oferit de victima
inculpatului sau invers etc.).
Unele din mijloacele materiale de proba sint denumite de lege corpuri delicte si
constau din obiectele care au fost folosite sau au fost destinate sa serveasca la savirsirea
unei infractiuni (arme de orice fel; instrumente de spargere; chei false; aparataj de
falsificat monede sau timbre), precum si obiectele care sint produsul infractiunii (actele,
monedele si timbrele falsificate; alimentele denaturate; beneficiul obtinut din
infractiune, ca lucruri si sume de bani sustrase; obiecte a caror detinere este interzisa:
arme, materii explozibile, radioactive). |nscrisurile care poarta o urma digitala sau contin
falsuri sint corpuri delicte si se folosesc in procesul penal ca mijloace materiale de
proba, si nu ca inscrisuri, ele interesind nu prin continutul lor, ci prin urmele pe care le
poarta. Corpurile delicte au o mare importanta in probatiune, intrucit unele infractiuni
(detinere ilegala de arme, de aparataj pentru falsificare de moneda) se dovedesc prin
gasirea corpurilor delicte la inculpati.
Obiectele materiale – denumite si martori muti – capata o importanta sporita prin
perfectionarea metodelor si mijloacelor criminalistice, care fac posibila identificarea
persoanelor cautate sau a obiectelor apartinind acestor persoane.
2) Procedura folosirii mijloacelor materiale de proba
Obiectele care pot constitui mijloace materiale de proba sint cautate de organele de
urmarire penala cu ocazia cercetarii la fata locului, a perchezitiei, a ridicarii de obicte si
inscrisuri; unele obiecte sint prezentate de catre partile din proces. Dupa ce au fost gasite
sau prezentate, se procedeaza la fixarea lor procesuala, care se realizeaza prin
intocmirea unui proces-verbal de descriere a lor, cu indicarea locului, a pozitiei, a datei,
a imprejurarilor in care au fost gasite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule,
schite etc. Dupa fixare, obiectele sint pastrate la grefa organului judiciar care
instrumenteaza cauza (art. 109), unde pot fi prezentate partilor si martorilor spre
recunoastere, pot fi examinate – daca este posibil – prin propriile simturi (un act
falsificat vizibil) sau pot fi supuse unei constatari tehnico-stiintifice ori unei expertize
criminalistice. Organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune
anexarea acestor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de proba.
Unele corpuri delicte, dupa fixarea lor procesuala, in loc sa fie pastrate, sint restituite
persoanei vatamate (lucrurile sustrase) sau depuse la institutiile corespunzatoare (sumele
de bani, tablourile de valoare), proba existentei lor facindu-se cu procesul-verbal de
descriere si fixare procesuala.
3) Valoarea probanta a mijloacelor materiale de proba
Unele obiecte sint izvorul unor probe directe, care dovedesc faptul principal
(obiectele a caror detinere este interzisa de lege, daca sint gasite la o persoana, fac
dovada faptului principal – detinerea lor impotriva dispozitiilor legale de interzicere).
Alte obiecte sint izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte probatorii (de
 DPP–pg–172

exemplu gasirea unui obiect al inculpatului la locul infractiunii; urma digitala gasita pe
un obiect etc.).
Probele obtinute prin mijloace materiale de proba sint apreciate dupa aceleasi reguli
ca si celelalte mijloace de proba, organele judiciare acceptindu-le sau nu, dupa cum le
formeaza convingerea ca exprima adevarul sau nu. |n fata unor probe indirecte, trebuie
sa se aplice regulile de la acesta probatiune, care implica o mai mare atentie in
aprecierea lor.
§3. Procedeele de descoperire si de ridicare a inscrisurilor si mijloacelor
materiale de proba
1) Ridicarea de obiecte si inscrisuri (art. 96–99)
Cind se cunoaste locul unde se gasesc inscrisurile si mijloacele materiale de proba
necesare pentru justa solutionare a cauzei, organul de urmarire penala sau instanta de
judecata dispune – prin rezolutie, respectiv prin incheiere – ridicarea lor. Organul de
urmarire penala se prezinta personal la institutia sau persoana la care se afla obiectele si
inscrisurile ce trebuie ridicate, le cere de la aceasta si le ridica, incheind un proces-
verbal despre operatiunea efectuata si rezultatul ei. Instanta de judecata solicita, prin
adresa, autoritatilor publice, institutiilor, persoanelor juridice sa predea obiectele si
inscrisurile necesare cauzei sau dispune partii prezente sa le infatiseze. Daca se refuza
predarea, instanta dispune ridicarea lor si se adreseaza in acest scop procurorului, pentru
ca acesta sa ia masuri de ridicare silita a obiectelor si inscrisurilor solicitate.
O ridicare speciala de inscrisuri si obiecte se refera la cele care se afla la unitatile
postale sau de transport. Daca interesul urmaririi o cere, prin derogare de la principiul
constitutional al garantarii secretului corespondentei (art. 28), se poate dispune de catre
organul de cercetare penala, cu incuviintarea procurorului, sau de catre instanta de
judecata ca unitatile postale sau de transport sa retina si sa predea scrisorile, telegramele
si oricare alta corespondenta ori obiectele trimise de invinuit sau inculpat ori adresate
acestuia (fie direct, fie indirect). Se cerceteaza continutul corespondentei si obiectelor
retinute, se opreste ceea ce este necesar pentru proces, restul urmindu-si calea legala.
2) Perchezitia (art. 100–106)
Prin efectuarea perchezitiei se cauta, in anumite locuri, obiectele si inscrisurile ce
pot servi ca mijloace de proba in procesul penal si, in caz de descoperire, se ridica de la
persoana sau institutia la care se gasesc. Perchezitia poate fi efectuata ca urmare a
refuzului de a se preda obiectele si inscrisurile solicitate; dar perchezitia poate avea loc
si distinct de ridicarea de obiecte si inscrisuri. Perchezitiile pot fi corporale si
domiciliare.
Perchezitia corporala consta in cautarea de obiecte si inscrisuri presupuse a se afla
sau a fi ascunse in imbracamintea ori asupra corpului unei persoane (inclusiv in bagajele
si mijlocul de transport cu care calatoreste). Obligatoriu se procedeaza la perchezitie
corporala atunci cind o persoana este prinsa in momentul savirsirii infractiunii sau
imediat dupa aceasta, fie pentru a nu fi indepartate obiectele si inscrisurile aflate asupra
sa, fie din motive de securitate. Perchezitia corporala se efectueaza numai de persoane
de acelasi sex cu cel perchezitionat; inainte de efectuarea perchezitiei corporale,
persoana care o efectueaza trebuie sa se legitimeze. Pot proceda la efectuarea de
perchezitii corporale si unele organe de constatare (organe vamale, comandanti de nave
si aeronave, subofiteri din trupele de graniceri – art. 214–215).
Perchezitia domiciliara se efectueaza in incaperile unde locuieste persoana supusa
perchezitiei si in dependintele acestora. Pentru a putea efectua perchezitia domiciliara,
ca masura ce aduce atingere inviolabilitatii domiciliului, legea prevede drept garantie
necesitatea pentru organele de cercetare penala de a obtine in prealabil o autorizatie din
partea procurorului. Perchezitia domiciliara se poate efectua de organul de cercetare
penala fara autorizatia procurorului in urmatoarele cazuri:
– cind persoana careia i se face perchezitie consimte in scris la aceasta;
– in caz de infractiune flagranta.
Efectuarea perchezitiei domiciliare de organul de cercetare penala in alte conditii
decit cele legale atrage, pe linga sanctiuni disciplinare, si sanctiuni penale, fapta
constituind un abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi si o violare de domiciliu.
 DPP–pg–173

Procurorul poate efectua personal o perchezitie fara a fi necesara vreo autorizatie.

Instanta de judecata poate proceda la efectuarea unei perchezitii domiciliare cu ocazia
unei cercetari la fata locului; in celelalte cazuri, instanta comunica procurorului
dispozitia de a se efectua o perchezitie domiciliara, iar procurorul ia masuri pentru
efectuarea ei.
3) Procedura de efectuare a perchezitiei si a ridicarii de obiecte si
inscrisuri
Perchezitia domiciliara si ridicarea de obiecte si inscrisuri pot fi efectuate numai
intre orele 6–20, afara de urmatoarele cazuri cind se pot efectua si noaptea:
– in caz de infractiune flagranta;
– cind perchezitia are loc intr-un local public sau se continua o perchezitie inceputa
inainte de ora 20.
|n art. 27 al. 4 din Constitutie se prevede ca perchezitia in timpul noptii este
interzisa, in afara de cazul delictului flagrant, abrogindu-se implicit dispozitiile art. 103
Cod procedura penala, prin care era admisa perchezitia domiciliara in timpul noptii,
daca era efectuata de procuror si de organul de cercetare al securitatii. Totusi, in temeiul
autorizatiei prevazute in art. 27 al. 3 lit. c din Constitutie, potrivit Legii nr. 51/1991
privind siguranta nationala a Rom#niei, se pot autoriza perchezitii sau, in caz de urgenta,
se pot efectua perchezitii chiar fara autorizare, dar aprobate ulterior de magistrat, in
situatiile care impun inlaturarea unor pericole iminente pentru siguranta nationala (art.
13, 15); in aceste cazuri, perchezitia se efectueaza de cadre anume desemnate din SRI
(Legea nr. 14/1992 prividn organizarea si functionarea SRI).
Aceste doua acte procedurale se efectueaza in prezenta persoanei perchezitionate sau
de la care se pretinde predarea de obiecte si inscrisuri, ori in prezenta reprezentantului
unitatii, cind se efectueaza la o institutie de stat. Cind persoana la care se face
perchezitia este retinuta sau arestata, va fi adusa la perchezitie; in cazul in care nu poate
fi adusa, perchezitia se poate face si in fata unui reprezentant al acesteia, a unui membru
de familie sau a unui vecin. La efectuarea acestor acte procedurale, invinuitul sau
inculpatul poate fi asistat de un aparator.
Organul care efectueaza perchezitia, dupa ce se legitimeaza si arata, daca este cazul,
autorizatia magistratului, procedeaza la cautarea obiectelor si inscrisurilor, in caz de
perchezitie, sau cere predarea acestora in cazul ridicarii de obiecte si inscrisuri.
Obiectele si inscrisurile gasite sau predate se ridica; pot fi ridicate si alte obiecte si
inscrisuri decit cele cautate, daca detinerea lor este interzisa. Cu ocazia ridicarii
inscrisurilor, trebuie sa se asigure pastrarea secretului actelor care au acest caracter;
inscrisurile pot fi ridicate in original sau in copii.
Obiectele si inscrisurile care urmeaza a fi ridicate se prezinta persoanei de la care se
ridica sau celor care asista la efectuarea actului, pentru a fi consemnate spre
neschimbare, dupa care se eticheteaza si se sigileaza. Probele pentru analiza se iau in cel
putin dublu exemplar si se sigileaza, una din probe lasindu-se aceluia de la care se
ridica.
Pentru respectul dreptului la discretia vietii intime, legea prevede obligatia pentru
persoanele care efectueaza perchezitia de a nu face publice faptele si imprejurarile din
viata personala a celui perchezitionat.
Dupa efectuarea perchezitiei sau a ridicarii de obiecte si inscrisuri se incheie un
proces-verbal, cuprinzind mentiunile prevazute in art. 108. Obiectele si inscrisurile
ridicate pot fi pastrate si atasate la dosar, pentru a servi ca mijloace materiale de proba
sau ca inscrisuri, pot fi restituite celui de la care s-au ridicat, daca nu se produce vreo
stinjenire in aflarea adevarului, ori pot fi supuse confiscarii.
4) Cercetarea la fata locului (art. 129)
Obiectele, urmele si inscrisurile care pot servi la aflarea adevarului in cauzele penale
pot fi descoperite si ridicate cu ocazia efectuarii unei cercetari la fata locului. Acest
procedeu probatoriu consta in deplasarea organului de urmarire penala la locul unde s-a
savirsit infractiunea sau unde s-a produs rezultatul ori unde au ramas urme, in scopul
constatarii situatiei locului, al descoperirii si fixarii urmelor infractiunii, al stabilirii
pozitiei si starii mijloacelor materiale de proba si a imprejurarilor in care a fost savirsita
infractiunea.
 DPP–pg–174

Organul de urmarire penala efectueaza personal cercetarea la fata locului, in

prezenta martorilor asistenti, afara de cazurile cind aceasta nu este posibil. Cind este
necesar, sint chemate si partile, fara ca neprezentarea lor sa impiedice efectuarea
cercetarii. Cind invinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca nu poate fi adus la
fata locului, organul de urmarire penala ii pune in vedere ca are dreptul sa fie reprezentat
si ii asigura, la cerere, reprezentarea. Aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul
sa participe la cercetarea la fata locului. Instanta de judecata efectueaza cercetarea la fata
locului cu citarea partilor, in prezenta procurorului si a aparatorului, daca participarea
acestora este obligatorie.
|n unele cazuri, cercetarea la fata locului capata un caracter mai complex,
procedindu-se la ascultarea persoanei vatamate ori a martorilor cu privire la schimbarile
produse in situatia locului, la efectuarea unui experiment judiciar sau la o constatare
tehnico-stiintifica sau medico-legala. |n aceste cazuri, constatarea la fata locului are
aspectul unei deplasari a cercetarii penale sau a judecatii de la sediul organului judiciar
la fata locului. Pentru a asigura conditiile potrivite desfasurarii cercetarii la fata locului,
organul de urmarire penala poate interzice persoanelor care se afla sau vin in acel loc sa
comunice intre ele sau cu alte persoane ori sa plece inainte de terminarea cercetarii.
Despre efectuarea cercetarii la fata locului, constatarile facute, urmele gasite si
ridicate, se incheie un proces-verbal, care trebuie sa cuprinda si datele prevazute in art.
131.
5) Reconstituirea (art. 130)
Daca este necesara precizarea sau verificarea unor date de la locul faptei, se poate
proceda la reconstituire, care consta in reproducerea in intregime sau in parte a modului
si imprejurarilor in care s-a savirsit fapta. Se poate verifica, astfel, prin mijlocirea
locului faptei, modul cum s-a patruns intr-o locuinta, cum s-a procedat la o sustragere,
cum s-a organizat o tilharie. Reconstituirea se face in aceleasi conditii de loc, de timp in
care s-a savirsit infractiunea si trebuie sa evite orice actiune care ar constitui infractiune
sau ar vatama interesele legitime ale partilor. Un gen de reconstituire este si
experimentul judiciar, prin care se verifica, la locul faptei sau in alta parte, posibilitatea
ca o anumita actiune sa fi avut loc in anumite conditii de loc si de timp.
Reconstituirea se efectueaza in prezenta invinuitului sau inculpatului, care este
direct interesat in rezultatele ei. Pentru prezenta celorlalte parti si a martorilor asistenti
se aplica regulile de la cercetarea la fata locului. Despre efectuarea reconstituirii,
operatiile care au avut loc si rezultatele obtinute se incheie proces-verbal.
6) Martorii asistenti (art. 92–93)
La efectuarea unor procedee probatorii (ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitie,
cercetarea la fata locului, reconstituire) legea prevede prezenta martorilor asistenti. |n
aceste cazuri organul judiciar este obligat sa asigure prezenta a cel putin doua persoane
care sa asiste la efectuarea procedeului probatoriu. De regula, martorii asistenti se
recruteaza dintre persoanele aflate la locul unde se efectueaza procedeul probatoriu sau
in apropierea lui. Nu pot fi martori asistenti minorii care nu au implinit virsta de 14 ani,
persoanele in cauza, cei care fac parte din aceeasi unitate cu cel care efectueaza actul
procedural (lucratori de politie, procurori). |n cazul in care actul procedural se
efectueaza la o unitate a unei persoane juridice sau a unei institutii, martorii asistenti se
pot recruta si din personalul unitatii.
Prezenta martorilor asistenti constituie, in sensul legii, o garantie a legalitatii in
activitatea care se desfasoara si a exactitatii celor constatate sau consemnate in procesul-
verbal. De aceea, in procesul-verbal incheiat cu ocazia efectuarii procedeului probatoriu
trebuie consemnate identitatea martorilor asistenti si observatiile pe care acestia le -au
facut cu privire la desfasurarea operatiilor si la cele constatate, confirmind, prin
semnarea procesului-verbal, exactitatea continutului acestuia.
 DPP–pg–175

I.26. Constatarile tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale

si expertizele
§1. Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala
1) Constatarea tehnico-stiintifica (art. 112–113, 115)
Cind pentru lamurirea unei imprejurari este nevoie de cunostinte de specialitate,
organul de urmarire penala si instanta de judecata pot apela la serviciile unui specialist
sau ale unui expert. Daca s-a apelat la cunostintele unui expert, atunci lucrarea pe care o
efectueaza se numeste expertiza si are o anumita reglementare; daca s-a apelat la un
specialist, care nu indeplineste conditiile expertului, lucrarea capata denumirea de
constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala si are o alta reglementare. |mprejurarea
care cere cunostinte de specialitate poate consta din identificarea obiectului sau
persoanei care a lasat o urma la locul infractiunii, stabilirea daca un act este falsificat,
identificarea scrierii sau semnaturii unei persoane, stabilirea apartenentei de gen sau a
identitatii armei cu care s-a tras (dupa glontele sau tubul de cartus gasit), cauzele unui
incendiu, defectiunile unui autovechiul care a produs un accident etc.
Cazurile in care se poate recurge la o constatare tehnico-stiintifica sint determinate
de urgenta cu care trebuie sa se actioneze, legea referindu-se la situatiile cind exista
pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor situatii de fapt ori
cind este necesara lamurirea urgenta a unor fapte si imprejurari. Formularea acestor
cazuri fiind foarte larga, organele de urmarire penala recurg, de regula, la o constatare
tehnico-stiintifica; de aceea, legea prevede ca in cursul judecatii este admisibila numai
completarea sau refacerea constatarii tehnico-stiintifice efectuate in cursul urmaririi
penale.
Constatarea tehnico-stiintifica se poate efectua de specialisti sau tehnicieni, care
functioneaza in cadrul sau pe linga organul de urmarire penala; astfel de specialisti sau
tehnicieni pot functiona in compartimentele criminalistice de la inspectoratele de politie,
in cadrul Ministerului Apararii Nationale pentru organele de cercetare militare, in cadrul
Ministerului Transporturilor pentru capitanii porturilor etc. Se poate recurge si la
specialisti sau tehnicieni care functioneaza in cadrul altor organe, chiar in laboratoarele
de expertiza. Expertiza nu se poate efectua insa decit in institutiile si laboratoarele de
expertiza sau de experti oficiali.
A doua deosebire care particularizeaza constatarea tehnico-stiintifica de expertiza
consta in procedura simplificata potrivit careia se dispune si se efectueaza, adecvata
caracterului urgent al constatarii. Daca organul de urmarire penala considera ca este
necesar sa recurga la cunostintele unui specialist sau tehnician pentru lamurirea urgenta
a unor imprejurari de fapt, dispune prin rezolutie efectuarea unei constatari tehnico-
stiintifice, aratindu-se ce imprejurare trebuie lamurita si prin ce cunostinte de
specialitate, intrebarile la care urmeaza a se raspunde, identitatea specialistului sau a
tehnicianului ce va face constatarea si termenul de depunere a raportului de constatare.
Dupa ce a stabilit aceste date, organul de urmarire penala cheama pe specialist sau
tehnician si-i pune in vedere sa efectueze constatarea tehnico-stiintifica si sa raspunda la
intrebarile puse, prezentindu-i totodata datele si materialele necesare. Specialistul sau
tehnicianul insarcinat cu aceasta lucrare poate cere explicatii suplimentare si, daca este
cazul, completarea datelor sau materialelor ce i se pun la dispozitie.
Este interzis specialistului sau tehnicianului de a-si insusi atributii de organ de
urmarire penala (sa asculte persoane, sa faca investigatii), activitatea sa limitindu-se la
lamurirea imprejurarii pentru care sint necesare cunostintele sale de specialitate. Pentru
expertize se prevede o procedura complexa.
Despre operatiile efectuate si concluziile rezultate, specialistul sau tehnicianul
intocmeste un raport de constatare tehnico-stiintifica, ce se depune la organul de
urmarire ce a dispus efectuarea lucrarii. Deci constatarea tehnico-stiintifica nu este un
mijloc de proba propriu-zis, ci este un procedeu probatoriu, deoarece specialistul sau
tehnicianul pleaca de la date cunoscute si, in urma unor operatii tehnico-stiintifice, trage
concluzii asupra imprejurarii ce trebuie lamurita; mijlocul de proba il constituie raportul
de constatare tehnico-stiintifica, iar acesta contine probele – concluziile specialistului
sau tehnicianului.
 DPP–pg–176

2) Constatarea medico-legala (art. 114–115)

|n cazurile in care este necesara lamurirea urgenta a unei chestiuni care implica
cunostinte medicale, organul de urmarire penala poate dispune efectuarea unei
constatari medico-legale. Legea prevede urmatoarele situatii in care efectuarea unei
constatari medico-legale este obligatorie:
– in caz de moarte violenta;
– in caz de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta;
– cind este necesara o examinare corporala asupra invinuitului sau inculpatului ori
asupra persoanei vatamate, pentru a se constata pe corp existenta urmelor
infractiunii.
|n celelalte cazuri, efectuarea constatarii medico-legale se dispune numai daca
organul de urmarire penala apreciaza necesitatea ei.
Spre deosebire de constatarea tehnico-stiintifica, ce se efectueaza de specialisti sau
tehnicieni din cadrul organului de urmarire penala, constatarea medico-legala se
efectueaza de organul medico-legal caruia ii revine competenta, potrivit normelor de
organizare a institutiilor si serviciilor medico-legale (Decretul nr. 446/1966).
Dispunind, prin rezolutie, efectuarea constatarii medico-legale, organul de urmarire
penala stabileste ce anume trebuie sa lamureasca medicul legist, formuleaza intrebarile
la care trebuie sa raspunda si termenul de efectuare. Exhumarea in vederea constatarii
cauzelor mortii se face numai cu incuviintarea procurorului.
Despre operatiile efectuate si concluziile la care s-a ajuns, organul medico-legal
intocmeste un raport scris de constatare medico-legala, pe care-l prezinta organului de
urmarire penala.
3) Valoarea probanta a rapoartelor de constatare tehnico-stiintifica si
medico-legala
Concluziile specialistilor si tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-
stiintifica sau ale organului medico-legal competent, care a efectuat constatarea medico-
legala, produc, de regula, incredere in ce priveste conformitatea cu adevarul a
concluziilor formulate, deoarece acestia au pregatirea necesara pentru a raspunde
intrebarilor ce li se pun si corectitudinea de a trage concluzii exacte. |n practica se
constata, totusi, si cazuri in care complexitatea imprejurarilor de lamurit depaseste
cunostintele unor specialisti din cadrul organului de urmarire penala sau acestia nu dau
dovada de atentia sau de corectitudinea necesara. Ca urmare, rapoartelor de constatare
tehnico-stiintifica si medico-legala nu li se acorda o valoare deosebita de cea acordata
celorlalte mijloace de proba, ele fiind retinute numai daca, prin incadrarea lor in
ansamblul probelor administrate, produc incredere ca sint conforme cu adevarul.
Cind organul de urmarire penala apreciaza ca nu s-a raspuns la toate intrebarile puse
sau raspunsurile nu sint precise, dispune completarea sau refacerea constatatii tehnico-
stiintifice sau medico-legale ori, daca nu mai exista urgenta, dispune efectuarea unei
expertize. |n cazul in care cauza a ajuns in fata instantei de judecata, aceasta dispune, de
regula, efectuarea unei expertize daca nu are incredere in concluziile constatarii tehnico-
stiintifice sau medico-legale; instanta de judecata poate insa dispune si refacerea sau
completarea constatarii tehnico-stiintifice sau medico-legale, in care scop se trimite
lucrarea procurorului, pentru ca acesta sa ia masuri in vederea refacerii sau completarii
lucrarii.
§2. Expertiza (art. 116–127)
1) Expertiza si felurile ei
Se numeste expert persoana fizica avind cunostinte de specialitate intr-un anumit
domeniu al stiintei, tehnicii sau artei, abilitata oficial in calitate de expert, chemata
pentru lamurirea in procesul penal a chestiunilor care necesita astfel de cunostinte.
Cercetarea pe care o intreprinde expertul, numita expertiza, consta din operatii specifice
efectuate pe baza cunostintelor sale de specialitate si cu aparatajul corespunzator, in
urma carora ajunge la concluzii cu privire la chestiunea ce trebuie lamurita. Concluziile
expertului sint probe, iar raportul de expertiza in care sint cuprinse constituie mijlocul
de proba. Ca si constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, expertiza
 DPP–pg–177

este un procedeu probatoriu, care a dat, prin extindere, denumirea de expertiza si

mijlocului de proba.
Dupa chestiunea care trebuie lamurita prin expertiza, se poate dispune efectuarea de
expertize criminalistice, medico-legale, contabile, tehnice, de arta, psihologice etc.
Expertizele criminalistice constau, in special, in identificarea sau stabilirea apartenentei
de grupa a persoanelor sau obiectelor care au lasat urme la fata locului sau a ramasitelor
de materie care pot duce la identificare si cuprinde, intr-o clasificare larga, expertiza
urmelor lasate de om, a urmelor lasate de obiecte si a urmelor de materie. Expertiza
medico-legala se poate referi la cauzele mortii, in cazul infractiunilor contra vietii, la
existenta si gravitatea vatamarii, in cazul infractiunilor impotriva integritatii corporale
sau a sanatatii, la probleme specifice in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala, la
starea psihica a unor persoane (expertiza medico-legala psihiatrica). Atunci cind este
necesara verificarea documentelor contabile, pentru a se constata existenta si intinderea
lipsurilor din gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli etc., se procedeaza la
efectuarea unei expertize contabile, iar atunci cind se pun probleme tehnice in legatura
cu producerea unui accident de munca, de cale ferata, de circulatie auto etc., se
efectueaza o expertiza tehnica. Expertiza psihologica poate fi folosita pentru a
determina nivelul de dezvoltare al unui minor intre 14–16 ani, capacitatea unei persoane
de a depune o marturie veridica etc.
Din enumerarea unora din chestiunile care pot fi lamurite prin expertize rezulta
importanta pe care o are acest mijloc de proba in solutionarea justa a cauzelor penale.
Nici organului de urmarire penala si nici judecatorilor nu li se poate cere sa posede
cunostinte de specialitate in toate domeniile stiintei, tehnicii sau artei, pentru a lamuri
personal chestiunile care solicita asemenea cunostinte., de altfel, se apreciaza ca este
preferabil ca lamurirea unor asemenea chestiuni sa fie facuta de o persoana care nu are
calitate judiciara oficiala, deoarece concluziile acestor persoane pot fi probe in proces, in
timp ce concluziile organului de urmarire penala sau ale judecatorilor pot fi doar
argumente in sustinerea unei solutii. Importanta expertizei sporeste odata cu noile
descoperiri ale stiintei si tehnicii aplicate in activitatea judiciara, probatiunea
intemeindu-se astfel pe date stiintifice, cu caracter obiectiv, fata de relatarile unor
persoane (parti sau martori) influentate de subiectivism. De aceea, autoritatile judiciare
apeleaza frecvent la serviciile expertilor in lamurirea chestiunilor care cer cunostinte de
specialitate.
De regula, expertiza este facultativa, in sensul ca autoritatea judiciara apreciaza daca
intr-o cauza concreta este sau nu necesara efectuarea unei expertize. Legea prevede si
cazuri cind expertiza este obligatorie, deci cind se considera ca solutionarea justa a
cauzei depinde de concluziile unui expert:
– Conform art. 117, expertiza medico-legala psihiatrica este obligatorie: in caz de
omor deosebit de grav (chiar si in stare de tentativa) si atunci cind organul de
urmarire penala sau instanta are indoiala asupra starii psihice a invinuitului sau
inculpatului, rezultata din antecedentele sale medicale.
– Expertiza medico-legala este obligatorie pentru a se stabili cauzele mortii, daca nu
s-a intocmit un raport medico-legal, pentru a se stabili daca sint intrunite conditiile
pentru incadrarea faptei ca pruncucidere si pentru a se constata boala grava de care
sufera inculpatul in vederea suspendarii urmaririi penale (art. 239) sau a judecatii
(art. 303) ori boala grava a condamnatului in vederea aminarii sau intreruperii
executarii pedepsei (art. 453 lit. a, art. 455).
|n toate aceste cazuri, judecarea si solutionarea unei cauze penale fara efectuarea
expertizei corespunzatoare atrage nelegalitatea hotaririi pronuntate.
2) Organizarea efectuarii expertizei.
|n ce priveste efectuarea expertizei, Codul nostru adopta regula oficialitatii. Potrivit
art. 119, daca exista experti oficiali in specialitate sau medico-legali, nu poate fi numita
o alta persoana decit in cazul cind imprejurari deosebite ar cere aceasta. O asemenea
dispozitie se justifica prin necesitatea ca la aflarea adevarului in cauzele penale sa
contribuie, in primul rind, persoanele care, obtinind calitatea de expert oficial, au
dovedit pregatirea corespunzatoare unui anumit domeniu al stiintei si tehnicii.
Pentru formarea corpului de experti oficiali s-a procedat in doua moduri:
 DPP–pg–178

– S-au infiintat institute si laboratoare specializate in efectuarea expertizelor, in care

sint incadrati specialisti de inalta calificare, care au atributia de a efectua expertize
judiciare si de a intreprinde cercetari pentru perfectionarea metodelor si mijloacelor
de expertiza. Expertii care lucreaza in aceste institute si laboratoare de specialitate
trebuie sa aiba studii superioare, vechime in munca de specialitate, sa fie declarati
reusiti la examenul de expert. Astfel sint organizate:
– in domeniul expertizei criminalistice – laboratoarele judetene de expertiza
criminalistica Bucuresti si Cluj-Napoca si laboratorul central de expertiza
criminalistica Bucuresti; laboratorul interjudetean efectueaza prima expertiza,
iar laboratorul central efectueaza o noua expertiza;
– in domeniul expertizei medico-legale:
– Institutul de cercetari medico-legale “Prof.dr. Mina Minovici” din
Bucuresti, filialele sale din Cluj-Napoca, Iasi si Timisoara;
– serviciile medico-legale judetene;
– cabinetele medico-legale locale;
prima experiza medico-legala se efectueaza de cabinetele medico-legale locale,
afara de urmatoarele expertize date in competenta serviciilor medico-legale
judetene: cele privitoare la omor, lovituri cauzatoare de moarte si moarte
suspecta, la deficiente in acordarea asistentei medicale si expertizele psihiatrice;
o noua expertiza se efectueaza de serviciile medico-legale judetene cind prima
expertiza apartine cabinetului medico-legal local, si de Institutul de cercetari
medico-legale sau filialele acestuia cind prima expertiza a fost efectuata de
serviciul medico-legal judetean;
– expertiza metalelor pretioase si a pietrelor pretioase – se efectueaza de
serviciul de expertiza al Bancii Nationale.
– Pentru expertizele contabile si tehnice53, in baza O.G. nr. 65/1994 privind
organizarea activitatii de expertiza contabila si a contabililor autorizati, expertii
contabili sint organizati intr-un Corp al expertilor contabili, primirea lor avind loc in
baza unui examen, cu indeplinirea conditiilor cerute in acest scop. Reglementarea
expertizelor tehnice a ramas prevazuta de Decretul nr. 79/1971. O reglementare
speciala o are si expertiza in domeniul navigatiei civile, in baza Decretului nr.
212/1981.
Pentru cazuri speciale, se prevede posibilitatea efectuarii expertizei si de alte
persoane decit cele care au calitatea de expert oficial (membrii unei Academii, profesorii
si conferentiarii din invatamintul superior, doctorii docenti sau doctorii in stiinte). Prima
expertiza se efectueaza de un expert contabil sau tehnic recomandat de Corpul expertilor
contabili sau de biroul de expertiza tehnica, iar pentru o noua expertiza se poate
desemna un alt expert, de aceeasi specialitate, sau o comisie de experti, avind
recomandare de la aceleasi organisme.
Expertiza se efectueaza de expert, persoana fizica, nu de laboratorul sau institutul de
expertiza sau de biroul local de expertiza. De aceea, se prevad cazuri cind o persoana,
desi are calitatea de expert, este incompatibila sa efectueze expertiza (art. 54 combinat
cu art. 48). Nu poate fi expert:
– persoana care intr-o cauza concreta care se urmareste sau se judeca, in calitate de
judecator a pronuntat o hotarire asupra fondului;
– persoana care, in calitate de procuror a pus in miscare actiunea penala, a emis
mandatul, a dispus trimiterea in judecata ori a pus concluzii in fond la instanta de
judecata;
– persoana care a fost aparator sau reprezentant al vreuneia din parti;
– persoana care a depus ca martor;

53
Ini]ial (prin Decretul nr. 79/1971 privind expertiza contabil` [i expertiza tehnic`) s-a
prev`zut un mod comun de organizare, prin incadrarea exper]ilor contabili [i tehnici in birouri
locale de expertize pe ling` Administra]iile financiare jude]ene; in cadrul acestor birouri erau
admi[i ca exper]i speciali[ti cu studii superioare, func]ionind in aparatul administrativ sau
economic, avind cel pu]in un stagiu de 5 ani in specialitatea contabil` sau tehnic`, bucurindu-se
de o reputa]ie ne[tirbit` [i care au reu[it la examenul de expert.
 DPP–pg–179

– exista imprejurari din care sa rezulte ca persoana, sotul sau vreo ruda apropiata are
interese sub orice forma in cauza respectiva.
Expertul care este incompatibil trebuie sa se abtina de la efectuarea expertizei, altfel
poate fi recuzat; procedura de abtinere si de recuzare a judecatorului se aplica in mod
corespunzator (art 54).
3) Pozitia procesuala a expertului
Cu privire la pozitia procesuala a expertului s-au emis mai multe pareri.
– S-a sustinut ca expertul este un martor stiintific si, ca urmare, trebuie sa i se aplice
reglementarea privitoare la martori, in special ascultarea orala; aceasta parere,
sustinuta mai ales in dreptul englez, nu are in vedere ca martorul relateaza fapte si
imprejurari percepute personal, in timp ce expertul aplica cunostintele sale de
specialitate la imprejurari a caror lamurire necesita astfel de cunostinte; parerea se
intemeiaza pe necesitatea supunerii expertului interogarii orale de catre partile din
proces in sedinta de judecata. Codul nostru instituie incompatibilitatea intre calitatea
de martor si cea de expert, calitatea de martor avind intiietate (art. 54 al. 2); insa
Codul prevede si posibilitatea ca expertul sa fie ascultat in sedinta de judecata cu
privire la acele concluzii care nu sint clare, situatie in care expertului i se aplica
regulie de la ascultarea martorilor.
– S-a emis parerea ca expertul este un auxiliar al justitiei, lamurind imprejurarile care
necesita cunostinte de specialitate, dar facind si investigatii ce sint proprii organelor
de urmarire penala (descoperirea de urme, cautarea unor obiecte, ascultarea unor
persoane); legea noastra interzice expertului sa-si insuseasca sau sa i se incredinteze
atributii de organ de urmarire penala sau de control (art. 118 combinat cu art. 113),
activitatea sa servind numai prin concluziile pe care le trage, deci prin calitatea de
izvor de proba.
– Expertul a fost asimilat si cu judecatorul, fiind considerat judecatorul imprejurarii
pe care trebuie sa o lamureasca prin cunostintele sale de specialitate; probele
neavind valoare dinainte stabilita, instanta fiind indrituita sa le aprecieze in mod
liber, cu posibilitatea inlaturarii concluziilor unui expert, in mod evident nu i se
poate recunoaste expertului calitatea de judecator al chestiunii supuse expertizei.
Specificul pozitiei procesuale a expertului consta in cercetarea cu caracter stiintific,
tehnic, artistic pe care o efectueaza si in concluziile pe care le trage din aceasta
cercetare, activitate pe care nu o efectueaza nici martorul, nici organul de cercetare
penala, nici judecatorul. De aceea, desi legea asimileaza uneori pe expert cu judecatorul
sau procurorul (cazurile de incompatibilitate, abtinere, recuzare) sau cu martorul
(drepturi si obligatii procesuale, conditii de ascultare, raspundere penala), expertul are o
pozitie procesuala proprie, ceea ce determina a se considera expertiza ca un mijloc de
proba distinct de celelalte mijloace de proba.
4) Procedura de efectuare a expertizei
Efectuarea expertizei se dispune, la cererea partilor sau din oficiu, prin rezolutie sau
ordonanta de organul de urmarire penala, si prin incheiere de catre instanta de judecata. |
n actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie sa se aprecieze
obiectul acesteia, intrebarile la care urmeaza sa raspunda expertul, termenul de efectuare
si onorariul cuvenit.
|n ceea ce priveste desemnarea expertului, Codul nostru combina sistemul expertizei
oficiale, necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii. |n cazul expertizelor ce
se efectueaza la serviciile medico-legale, la laboratoarele de expertiza criminalistica, la
alte institutii specializate, organul de urmarire sau instanta de judecata care dispune
efectuarea expertizei se adreseaza institutiei specializate corespunzatoare, iar
conducerea acesteia desemneaza expertul care va efectua expertiza, dintre expertii acelei
institutii; sint cazuri cind numarul expertilor este obligatoriu de trei (expertiza medico-
legala psihiatrica). Pentru celelalte expertize (contabile, tehnice, psihologice, de arta)
expertiza este contradictorie. Biroul local de expertize tehnice si filiala corpului de
experti contabili, la cererea organului judiciar, recomanda acestuia un numar de experti
oficiali in specialitatea necesara; organul de urmarire penala sau instanta de judecata
numeste dintre acestia expertul care va face lucrarea. Fiecare dintre parti are dreptul de a
cere numirea si a unui expert oficial recomandat de ea, care sa participe la efectuarea
 DPP–pg–180

expertizei. Expertiza se numeste contradictorie pentru ca poate fi efectuata de experti

desemnati si de organul judiciar, si de partile care au interese contrare, expertii acestora
efectuind expertiza de pe pozitia intereselor lor. Cind partile au cerut numirea si a unui
expert din partea lor, expertiza se efectueaza de o comisie de experti, fiecare dintre
experti participind cu drepturi egale la efectuarea expertizei. La numirea expertilor se
are in vedere ca persoana sa nu se afle in vreunul din cazurile de incompatibilitate.
Cind expertiza se efectueaza la institutiile sau laboratoarele specializate, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata trimite acesteia actul prin care s-a dispus
efectuarea expertizei, cu toate datele necesare, precum si materialul ce trebuie
expertizat. Pentru expertiza scrisului, Codul prevede dispozitii speciale in ceea ce
priveste recoltarea scriptelor de comparatie; organul judiciar poate ordona institutiilor si
persoanelor fizice care poseda scripte de comparatie sa le prezinte; cind este cazul, se
poate dispune ca invinuitul sau inculpatul sa prezinte o piesa scrisa cu mina sa sau sa
scrie dupa dictarea ce i se face. Scriptele de comparatie, vizate de persoana care le-a
luat, se trimit la laboratorul de expertiza criminalistica ce urmeaza a efectua expertiza
scrisului. Expertul caruia i s-a repartizat expertiza procedeaza la efectuarea operatiilor
necesare pentru lamurirea chestiunii pentru care s-a dispus expertiza, dupa care se
intocmeste raportul de expertiza. Concluziile expertizei nu apatin institutiei specializate,
ci expertului care a efectuat-o, insa expertiza se bucura de autoritatea institutiei. |n cazul
cind expertiza medico-legala psihiatrica este obligatorie, este necesara internarea
invinuitului sau inculpatului in unitatea spitaliceasca de specialitate si efectuarea tuturor
investigatiilor clinice si de laborator care se cer (art. 43 din Regulamentul de aplicare a
Decretului nr. 446/1966).
Cind expertiza se efectueaza de un expert oficial numit de organul judiciar, acesta
este chemat in fata sa, in prezenta partilor. Cu aceasta ocazie, organul de urmarire
penala sau instanta de judecata aduce la cunostinta expertului si a partilor obiectul
expertizei si intrebarile la care trebuie sa raspunda si li se pune in vedere ca au dreptul sa
faca observatii cu privire la aceste intrebari, cerind modificarea sau completarea lor. |n
principiu, expertul numit nu poate refuza efectuarea expertizei, astfel incit neprezentarea
sa la chemarea facuta poate fi sanctionata cu amenda judiciara (art. 198 lit. c). Daca sint
motive temeinice de refuz, expertul numit poate fi inlocuit cu un alt expert. Acceptind
efectuarea expertizei, expertul, impreuna cu expertii desemnati la recomandarea partilor,
definitiveaza, cu organul judiciar care l-a numit, intrebarile la care urmeaza sa raspunda,
materialele de care trebuie sa ia cunostinta, cere sa i se dea lamuririle necesare si poate
cere ingaduinta de a obtine de la parti explicatiile de care are nevoie. Organul de
urmarire penala sau instanta de judecata ii poate pune la dispozitie expertului numai
materialele supuse expertizei sau poate sa-i prezinte intregul dosar, daca crede de
cuviinta.
La efectuarea expertizei, expertul nu poate incredinta altei persoane efectuarea
lucrarilor, nu poate divulga datele de care a luat cunostinta cu ocazia expertizei, trebuie
sa respecte termenul de depunere a raportului de expertiza. |ncalcarea acestor obligatii
atrage sanctiuni disciplinare din partea conducerii institutiei specializate, a Corpului
expertilor contabili sau a biroului local de expertize tehnice si aplicarea unei amenzi
judiciare. De asemenea, expertul trebuie sa efectueze expertiza cu buna credinta si de o
calitate corespunzatoare; reua credinta se sanctioneaza penal (art. 260 Cod penal). |
ndeplinirea obligatiilor asumate confera expertului dreptul la o retributie (art. 190 al. 4),
precum si restituirea cheltuielilor ce a facut.
La terminarea lucrarii, expertul intocmeste un raport de expertiza scris; un singur
raport se intocmeste si atunci cind exista o comisie de experti, chiar daca au opinii
diferite. |n cazul expertizelor tehnice, raportul de expertiza trebuie sa fie avizat de
birourile locale de expertiza.
Raportul de expertiza cuprinde (art. 123):
– partea introductiva – in care se consemneaza imprejurarile care au determinat
efectuarea expertizei, precum si intrebarile la care urma sa se raspunda;
– partea descriptiva – in care se descriu operatiile efectuate, obiectiile si explicatiile
partilor, analiza acestora in lumina celor constatate de expert;
 DPP–pg–181

– concluziile – care cuprind raspunsurile la intrebarile puse; expertul poate ajunge la

concluzii categorice – fie afirmative, fie negative – insa poate formula si concluzii
probabile – in sensul ca nu este exclus un raspuns afirmativ la intrebarea pusa, insa
nu exista suficiente date sau temeiuri stiintifice pentru a se afirma aceasta categoric
(concluzia probabila se poate corobora cu celelalte probe administrate, devenind
astfel utila in solutionarea cauzei); expertul mai poate face si afirmatia ca nu poate
raspunde la intrebari datorita insuficientei materialului dat spre expertizare sau
conditiilor in care a fost recoltat.
Raportul de expertiza este insotit de material ilustrativ – scheme, schite, grafice,
fotografii etc.
Expertul depune sau trimite raportul de expertiza organului care a dispus efectuarea
expertizei. Organul de urmarire penala poate comunica partilor concluziile la care a
ajuns expertul; in cursul judecatii partile iau cunostinta de continutul raportului de
expertiza prin consultarea dosarului.
5) Suplimentul de expertiza si efectuarea unei noi expertize
Cind organul judiciar constata, din proprie initiativa sau in urma obiectiilor facute de
parti, ca raportul de expertiza nu raspunde la toate intrebarile formulate sau ca, existind
materiale noi, este necesar ca si acestea sa fie examinate de expert, dispune efectuare
unui supliment de expertiza de catre expertul sau comisia de experti care a efectuat
expertiza. Suplimentul de expertiza se poate efectua in doua modalitati: in scris, prin
depunerea unui raport suplimentar de expertiza, sau prin lamuriri orale date de expert.
Cind suplimentul de expertiza se dispune de organul de urmarire penala sau se
efectueaza la o institutie specializata, expertul depune un raport scris suplimentar;
instanta de judecata poate dispune ascultarea expertului in sedinta de judecata, pentru
lamuriri suplimentare, dupa procedura de ascultare a martorilor (art. 124 al. 2).
Partile nemultumite de concluziile trase de expert pot face obiectii motivate si, ca
urmare, pot cere efectuare unei noi expertize; si organul judiciar, din proprie initiativa,
poate dispune efectuarea unei noi expertize, daca are indoiala asupra exactitatii
concluziilor expertului (art. 125). Noua expertiza, avind acelasi obiect ca si prima
expertiza, se efectueaza de regula de o comisie de experti (altii decit cei care au efectuat
expertiza), desemnati in acelasi mod ca si primii experti. |n cazul expertizelor ce se
efectueaza la institutii specializate, pentru noua expertiza se recurge la unitatea
superioara (laboratorul central de expertize criminalistice; filialele sau chiar Institutul
central de cercetari medico-legale). Noua expertiza se efectueaza in aceleasi conditii ca
si expertiza si se finalizeaza prin depunerea raportului de expertiza la organul care a
dispus-o.
6) Valoarea probanta a raportului de expertiza
Concluziile expertilor sint luate in consideratie la luarea hotaririi numai in masura in
care au format convingerea organului judiciar ca sint conforme cu adevarul, neavind o
valoare prioritara fata de probele rezultate din alte mijloace de proba. |n mod firesc
organele judiciare au incredere in concluziile expertilor oficiali, intemeiate pe o
cercetare de specialitate. Exista insa posibilitatea ca, datorita slabei pregatiri
profesionale a unui expert sau incorectitudinii sale, concluziile trase de acesta sa nu
corespunda adevarului. De aceea, organul de urmarire penala sau instanta de judecata,
daca are indoiala asupra corectitudinii expertului sau a caracterului stiintific al
concluziilor acestuia, procedeaza la efectuarea unei noi expertize, daca chestiunea ce
trebuie lamurita necesita cunostinte de specialitate. Noua expertiza poate ajunge la
aceleasi concluzii ca si prima expertiza; in acest caz indoiala dispare si se poate acorda
incredere concluziilor expertilor. Cind noua expertiza ajunge la concluzii diferite, chiar
contrare primei expertize, se pune problema de a sti caror concluzii trebuie sa li se dea
incredere. |n legatura cu valoarea probanta, legea nu face distinctie intre expertiza si
noua expertiza, astfel incit, in principiu, magistratul poate – motivat – sa dea incredere
concluziilor oricareia dintre ele, daca sint confirmate de ansamblul probelor administrate
in cauza. Este insa de preferat, cind se dau interpretari diferite acelorasi date, sa se
recurga la specialisti de inalta calificare care sa lamureasca chestiunea supusa expertizei.
|n cazul expertizelor medico-legale, care ajung la concluzii contrare, este obligatorie
obtinerea avizului comisiei superioare de control si avizare. |n raport de convingerea pe
 DPP–pg–182

care si-a format-o, in baza analizei critice si obiective a expertizelor efectuate, a

concluziilor specialistilor de inalta calificare la care s-a apelat, precum si in raport de
ansamblul probelor administrate in cauza, se poate da incredere noii expertize si inlatura
prima expertiza sau invers, cu obligatia de a se motiva alegerea facuta. |n acelasi mod se
rezolva si contrazicerile dintre expertiza si constatarile tehnico-stiintifice sau medico-
legale efectuate in cauza.
I.27. Administrarea probelor prin comisie rogatorie si delegare
1) Administrarea probelor de alte organe decit cele care efectueaza
urmarirea penala sau judeca procesul
Cind un organ de urmarire penala sau o instanta de judecata nu are posibilitatea sa
efectueze un act procedural de competenta sa, se poate adresa pentru efectuarea acestuia
unui alt organ sau unei alte instante, care are aceasta posibilitate; in acest caz, se
procedeaza la efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau prin delegare.
Prin comisia rogatorie se poate efectua ascultarea unui martor, o cercetare la fata
locului, ridicarea de obiecte si inscrisuri, perchezitii sau orice alt act procedural. Nu pot
forma obiectul unei comisii rogatorii sau delegari actele procesuale ale organelor
judiciare (prin care se dispune efectuarea unor probatorii) si cele prin care se exercita o
functie procesuala (cum ar fi punerea in miscare a actiunii penale, luarea masurilor
preventive etc.). Dintre actele procesuale cu caracter probatoriu nu poate face obiect al
comisiei rogatorii sau al delegarii ascultarea invinuitului sau inculpatului, deoarece
aceasta constituie si mijloc de aparare, de exercitare a functiei procesuale de aparare.
Comisia rogatorie si delegarea se dispun, dupa caz, prin rezolutie sau prin incheiere,
in care se cuprind toate precizarile necesare pentru efectuarea in bune conditii de catre
organul rogat sau delegat a actului procesual solicitat. Daca actul procedural consta in
ascultarea unui martor, se formuleaza de catre organul care dispune, eventual si de catre
parti, intrebarile la care martorul trebuie sa raspunda. Cind comisia rogatorie sau
delegarea se efectueaza de o instanta de judecata, la sedinta de judecata a instantei
rogate partile pot fi citate, la cerere, iar inculpatul arestat va fi reprezentat, din oficiu, de
un aparator.
2) Comisia rogatorie
Comisia rogatorie este actul procedural prin care organul de urmarire penala sau
instanta de judecata, avind competenta potrivit legii, cere unui alt organ de urmarire
penala sau instante de judecata, de aceeasi categorie si de acelasi grad, sa efectueze un
act procedural necesar cauzei pe care o instrumenteaza 54. Deci prin comisie rogatorie se
face o transmitere a dreptului de a efectua un act procedural unui alt organ de urmarire
penala sau unei alte instante de judecata cu aceeasi competenta functionala, dar cu alta
raza teritoriala.
3) Delegarea
Spre deosebire de comisia rogatorie, delegarea consta in transmiterea dreptului de a
efectua un act procedural unui organ ierarhic inferior, chiar daca nu este corespunzator
ca functie procesuala. Un organ de urmarire penala central poate delega un organ de
urmarire local sa efectueze o cercetare la fata locului, o perchezitie etc. Procurorul poate
delega, intr-o cauza de competenta sa, organul de cercetare al politiei dintr-o alta
localitate decit cea a sediului parchetului sa efectueze unele acte procedurale (art. 217 al.
2); de asemenea, poate dispune ca masura asiguratorie sa fie adusa la indeplinire de
catre secretarul procuraturii (art. 164 al. 4). Instanta de judecata poate delega procurorul
sa efectueze o perchezitie (art. 102 al. 2). Deci la delegare se transmite dreptul de a
efectua un act procedural unui organ competent ca raza teritoriala, dar necompetent
functional sa efectueze in cauza urmarirea sau judecata.

54
un procuror de la un parchet de pe ling` tribunal unui alt procuror de la un alt parchet de pe
ling` un tribunal; o judec`torie unei alte judec`torii
 DPP–pg–183

Titlul V – MIJLOACELE PROCESUALE {I PROCEDURALE

PENALE
Cap. I. Masurile procesuale

I.28. Mijloacele de constringere procesuala si felurile lor

1) Notiunea de masuri procesuale si importanta lor
|n vederea desfasurarii normale a procesului penal si a realizarii scopului sau, se
poate ivi necesitatea folosirii unor mijloace de constringere impotriva invinuitului sau
inculpatului, impotriva partii responsabile civilmente ori a altor persoane, prin care sa
fie impiedicata obstructionarea de catre acestea a urmaririi penale si a judecatii sau
sustragerea lor de la executarea pedepselor si a celorlalte sanctiuni de drept penal sau de
la repararea pagubelor cauzate prin infractiune. Constringerea poate consta in privarea
de libertate a acestor persoane, in limitarea libertatii lor sau in limitarea altor drepturi si
libertati consacrate prin Constitutie. Astfel, privarea sau limitarea libertatii individuale a
invinutului sau inculpatului impiedica sustragerea acestuia de la urmarire si de la
judecata, precum si de la executarea pedepsei inchisorii; limitarea dreptului de a dispune
de bunurile proprii asigura executarea unor pedepse pecuniare, a confiscarii speciale,
precum si repararea de catre inculpat si partea responsabila civilmente a pagubei cauzate
prin infractiune. Libertatea individuala a partilor, a martorilor, expertilor poate fi
limitata prin aducerea silita a acestora in fata autoritatii judecatoresti, prin scoaterea lor
din sedinta de judecata in cazul cind produc tulburari in desfasurarea acesteia.
Masurile de constringere procesuala se pot lua numai in cursul procesului penal;
inainte de inceperea urmaririi penale nu se pot lua masurile de constringere prevazute de
Codul de procedura penala – in afara de aducerea silita – chiar daca s-a constatat
savirsirea infractiunii si se cunoaste cine este faptuitorul. Retinerea unei persoane – cea
mai urgenta masura de constringere procesuala – nu poate avea loc decit dupa inceperea
urmaririi penale, cind faptuitorul devine invinuit. Prin Legea nr. 61/1991 pentru
sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convituire sociala, a ordinii si linistii
publice, se ingaduie retinerea pe o durata de cel mult 24 ore si arestarea pe cel mult 5
zile a celor care au savirsit contraventiile sanctionate de lege cu inchisoare
contraventionala; privarea de libertate in aceste cazuri nu se face in legatura cu o
infractiune, deci nu este o masura procesuala penala.
Masurile luate in cursul procesului penal au un scop procesual, de a se asigura
normala desfasurare a procesului penal, executarea pedepsei aplicate si repararea
pagubei cauzate prin infractiune. |n unele cazuri masurile procesuale au scopul de a
preveni savirsirea unor infractiuni, fie prin privarea de libertate a invinuitului pentru
care exista temerea ca ar pregati savirsirea de infractiuni, fie prin internarea medicala
sau obligarea la tratament medical, daca prezinta pericol pentru societate.
Unele din masurile de constringere procesuala atrag atingerea unor drepturi si
libertati fundamentale ale cetatenilor (libertatea, proprietatea); potrivit Codului de
procedura penala, ele se numesc masuri procesuale. Alte masuri de constringere aduc
atingere unor drepturi procesuale sau intervin pentru a se asigura indeplinirea unor
obligatii procesuale, cum ar fi obligatia de a se prezenta in fata autoritatii judecatoresti
sau interzicerea dreptului de a fi prezent la sedinta de judecata; aceste masuri de
constringere se numesc masuri procedurale.
|ntrucit masurile procesuale se refera la constringerea adusa unor drepturi si libertati
fundamentale ale cetateanului, garantate prin Constitutie, in partea generala a Codului
de procedura penala sint reglementate intr-un titlu distinct, sub denumirea “Masurile
preventive si alte masuri procesuale”. Ca urmare, in partea generala a dreptului
procesual penal se studiaza reglementarea masurilor procesuale, ca institutie distincta.
Prin masuri procesuale se inteleg mijloacele prevazute de lege de privare sau
limitare a unor drepturi fundamentale ale cetatenilor, prin care organele judiciare asigura
desfasurarea normala a procesului penal, executarea sanctiunilor aplicate si repararea
pagubei produse prin infractiune, ori previn savirsirea de fapte antisociale.
 DPP–pg–184

Constituind o privare sau limitare a unor drepturi garantate prin Constitutie, masurile
procesuale au un caracter de exceptie; de aceea, legea trebuie sa prevada masurile
procesuale ce se pot lua, precum si cazurile si conditiile in care pot fi luate. Totodata,
legea trebuie sa stabileasca durata lor maxima, sa prevada si posibilitatea revocarii lor si
sa reglementeze cazurile cind acestea inceteaza de drept. Autoritatea judiciara are
facultatea de a lua sau nu masura preventiva, iar in cazul cind a luat -o trebuie sa o
motiveze, prin existenta cazului si conditiilor care justifica luarea acestei masuri de
constringere. |n cazurile prevazute de lege, apreciate ca prezentind importanta deosebita
pentru realizarea tragerii la raspundere penala si civila a celor care au savirsit infractiuni,
legea poate sa prevada obligativitatea pentru autoritatea judecatoreasca de a lua masura
procesuala55.
2) Felurile masurilor procesuale
Luind drept criteriu valoarea sociala asupra careia se exericta constringerea,
masurile procesuale pot fi personale si reale.
Masura procesuala personala consta in limitarea sau chiar privarea de libertate a
invinuitului sau inculpatului56. Masurile procesuale se iau numai impotriva invinuitului
sau inculpatului.
Masura procesuala reala aduce limitarea dreptului invinuitului sau inculpatului ori
al partii responsabile civilmente de a dispune de bunurile sau veniturile proprii 57; astfel
se impiedica sustragerea de la executarea pedepselor pecuniare sau de la repararea
pagubei.
Codul de procedura penala clasifica masurile procesuale dupa importanta lor in
procesul penal, in masuri preventive si alte masuri procesuale; printre celelalte masuri
procesuale, Codul nominalizeaza masurile de ocrotire, masurile de siguranta, masurile
asiguratorii, restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare savirsirii infractiunii.
I.29. Masurile preventive (art. 136–160 10)
§1. Notiunea si felurile masurilor preventive
1) Notiunea de masuri preventive
Potrivit art. 136, masurile preventive sint mijloacele de constringere prevazute de
lege pe care le pot lua autoritatile judiciare in vederea asigurarii unei bune desfasurari a
procesului penal ori a impiedicarii sustragerii invinuitului sau inculpatului de la
urmarirea penala, de la judecata sau de la executarea pedepsei. |nvinuitul sau inculpatul
poate incerca, initial, sa ascunda comiterea infractiunii, sa impiedice dovedirea
vinovatiei sale etc.; el poate incerca sa se sustraga de la urmarire si de la judecata, pentru
a intirzia tragerea sa la raspundere penala; in fine, inculpatul condamnat definitiv poate
incerca sa se sustraga de la executarea pedepsei, prin ascundere, plecare in strainatate. |
mpotriva incercarilor invinuitului sau inculpatului de a obstructiona realizarea scopului
procesual penal, toate legislatiile moderne pun la indemina autoritatilor judiciare
mijloace de constringere necesare prin care sa le poata preveni; de aici, denumirea de
masuri preventive.
Scopul de prevenire poate fi atins, in cazul unor invinuiti sau inculpati, printr-o
atingere minima adusa libertatii lor individuale58; in alte cazuri devine necesara privarea
de libertate pe o anumita perioada de timp sau chiar pe intreaga durata a procesului. De
55
de exemplu in cazul infrac]iunilor flagrante este obligatorie luarea m`surii re]inerii [i
arest`rii preventive a invinuitului, iar in cazul producerii unor pagube propriet`]ii publice devine
obligatorie luarea m`surilor asiguratorii
56
prin obligarea invinuitului de a nu p`r`si localitatea in care locuie[te ori de a face tratament
medical se limiteaz`, in scop procesual, libertatea individual` a acestuia; prin re]inerea [i
arestarea invinuitului sau inculpatului ori prin internarea sa intr-un institut medical de
specialitate, acesta este privat de libertate, pe o anumit` perioad` de timp, in vederea desf`[ur`rii
normale a procesului penal [i a garant`rii execut`rii pedepsei inchisorii, ori a evit`rii unui pericol
social
57
indisponibilizarea prin sechestru sau prin poprire a bunurilor sau veniturilor invinuitului
sau inculpatului ori ale p`r]ii responsabile civilmente, restituirea bunurilor apar]inind persoanei
v`t`mate, restabilirea situa]iei anterioare s`vir[irii infrac]iunii constituie m`suri procesuale reale
58
obligarea de a nu p`r`si localitatea in care locuie[te f`r` o invoire special`, de a se prezenta
periodic la poli]ie, de a depune o cau]iune etc.
 DPP–pg–185

aceea, in reglementarea masurilor preventive se recomanda instituirea unor masuri de

grad diferentiat de constringere a libertatii individuale sau a altor drepturi si libertati,
astfel incit autoritatea judiciara sa poate alege, in raport cu fiecare cauza concreta,
masura preventiva care poate asigura scopul urmarit prin cea mai mica constringere.
|ntrucit masurile preventive aduc atingere libertatii individuale, consfintita ca un
drept fundamental al cetateanului, trebuie instituite garantiile juridice necesare care sa
impiedice orice abuz in luarea si mentinerea masurilor preventive. Importante garantii
au fost prevazute in art. 23 din Constitutie, ceea ce le da caracter constitutional, si nu pot
fi inlaturate sau restrinse printr-o lege organica sau ordinara. Alte garantii sint inscrise in
art. 5 Cod procedura penala, in modificarea adusa prin Legea nr. 32/1990, precum si
prin celelalte dispozitii ale Codului, ridicindu-se astfel reglementarea masurilor
preventive la nivelul legislatiilor occidentale.
2) Felurile masurilor preventive
|n Codul de procedura penala din 1936 erau reglementate, ca masuri preventive,
retinerea si arestarea preventiva, ambele masuri privative de libertate. |n mod
exceptional, si numai ca urmare a liberarii provizorii a celui arestat preventiv, se putea
interzice acestuia deplasarea intr-o anumita localitate ori parasirea localitatii in care
locuia. Codul de procedura penala din 1968 a introdus, pe linga retinere si arestare
preventiva, si o masura preventiva limitativa de drepturi, denumita obligarea de a nu
parasi localitatea. |n ce priveste arestarea preventiva, aceasta a fost reglementata sub
forma arestarii preventive a invinuitului si arestarii preventive a inculpatului.
Pentru a pune de acord reglementarea masurilor preventive cu cerintele actelor
internationale privind drepturile omului, Legea nr. 32/1990 a introdus doua noi masuri
preventive, limitative de drepturi: liberarea provizorie sub control judiciar si liberarea
provizorie pe cautiune; spre deosebire de masurile preventive care implica o privare de
libertate, ultimele doua masuri preventive inlocuiesc privarea de libertate a inculpatului,
ca masura a arestarii preventive, cu o libertate limitata si cu caracter provizoriu,
inculpatul fiind supus unor obligatii, sub sanctiunea – in cazul nerespectarii obligatiilor
asumate – de a reveni la starea de privare de libertate 59.
3) Natura procesuala a masurilor preventive
Constringerea realizata prin masurile preventive privative de libertate, desi se
aseamana cu constringerea realizata prin executarea pedepsei inchisorii, are totusi o
natura procesuala. Lipsirea de libertate in cazul inchisorii, ca pedeapsa, indeplineste
rolul oricarei pedepse – prevenirea savirsirii de noi infractiuni – fiind obligatorie, ca
urmare a hotaririi definitive de condamnare, si dureaza perioada de timp stabilita prin
hotarirea de condamnare; de aceea, privarea de libertate in executarea pedepsei
inchisorii incepe dupa epuizarea procesului penal. Dimpotriva, privarea de libertate ca
masura preventiva are un caracter procesual, fiind luata numai in cursul procesului
penal, in vederea asigurarii bunei desfasurari a acestuia si impiedicarii inculpatului de a
se sustrage de la eventuala condamnare la inchisoare; arestarea preventiva este
facultativa, fiind dispusa numai atunci cind este necesara si are o durata determinata,
care nu poate depasi momentul finalizarii procesului penal 60. Privarea de libertate apare,
deci, ca o masura de exceptie de la regula aflarii inculpatului in stare de libertate.
Daca masura preventiva este de natura procesuala, ea consta totusi in privare de
libertate, constringere echivalenta cu executarea pedepsei inchisorii; ca urmare, masura
preventiva se executa in penitenciare sau in arestul politiei, de regula in conditii
asemanatoare cu cele ale executarii inchisorii. Tratamentul asemanator a determinat
adoptarea dispozitiilor potrivit carora timpul retinerii si arestarii preventive se scade din
durata pedepsei inchisorii pronuntate de instanta (art. 88 Cod penal), iar cel nevinovat
care a fost supus pe nedrept unei masuri preventive are dreptul la repararea de catre stat
a pagubei suferite, ca si cel care, nevinovat fiind, a executat pedeapsa inchisorii (art.
504).
59
Spre deosebire de reglementarea liber`rii provizorii sub control judiciar, prev`zut` de
Legea nr. 32/1990, legisla]ia francez` reglementeaz` controlul judiciar ca o m`sur` preventiv` de
sine st`t`toare, care poate fi luat` f`r` a fi necesar`, in prealabil, arestarea preventiv` a
inculpatului.
60
in cazul procedurii urgente pentru infrac]iunile flagrante, arestarea este ins` obligatorie
 DPP–pg–186

Cu privire la cea mai grava masura preventiva – arestarea – care poate dura pina la
finalizarea procesului penal printr-o hotarire definitiva, s-au formulat numeroase
obiectii, dintre care cele mai multe intemeiate pe prezumtia de nevinovatie: persoana
invinuita se considera nevinovata pina la pronuntarea unei hotariri definitive de
condamnare, or arestarea preventiva se ia in temeiul unei convingeri de vinovatie, care
este contrara prezumtiei de nevinovatie; instanta de judecata, cind judeca un inculpat
aresatat preventiv, este dispusa sa-l considere vinovat, ceea ce poate conduce la grave
erori judiciare. Aceasta critica poate fi combatuta prin invocarea caracterului procesual
al arestarii preventive, luarea sau mentinerea ei neexprimind convingerea de vinovatie,
ci recurgerea la o masura care sa asigure normala desfasurare a procesului si asigurarea
executarii unei eventuale condamnari. Critica a fost insa de natura sa atraga modificari
insemnate in reglementarea masurilor preventive, fiind adoptate unele masuri care sa nu
atraga privarea de libertate, ci impunerea unor obligatii 61.
Pentru a contracara ideea ca arestarea preventiva estompeaza prezumtia de
nevinovatie, legea noastra de procedura instituie drepturi procesuale pentru inculpatul
arestat preventiv pe care nu le are inculpatul aflat in stare de libertate:
– ascultarea sa are loc numai in prezenta unui aparator ales sau numit din oficiu (art.
172 al. 2);
– i se comunica o copie dupa actul de sesizare a instantei spre a lua cunostinta de
faptele pentru care este trimis in judecata (art. 313);
– nu poate fi judecat in lipsa (art. 314, 375, 38511);
– este obligatorie asistenta juridica in cursul urmaririi penale si al judecatii (art. 171).
Potrivit art. 40 din Legea nr. 23/1969 pentru executarea pedepselor, inculpatul
arestat preventiv are dreptul sa trimita scrisori, inclusiv organului care efectueaza
urmarirea penala, procurorului ierarhic superior, altor autoritati, plingindu-se impotriva
oricarei masuri sau activitati procesuale ilegale. Inculpatul detinut preventiv nu poarta
uniforma celor condamnati definitiv la pedeapsa inchisorii.
§2. Procedura de luare a masurilor preventive
1) Conditiile cerute de lege pentru luarea masurilor preventive
Pentru a putea fi luata o masura preventiva impotriva invinuitului sau inculpatului,
legea cere indeplinirea urmatoarelor conditii:
a) Infractiunea pentru care se desfasoara procesul penal sa fie
pedepsita de lege cu inchisoarea
Se indeplineste aceasta conditie si atunci cind pedeapsa prevazuta de lege este
alternativa – inchisoare sau amenda. Nu este insa indeplinita conditia atunci cind, dupa
ce s-a pronuntat o condamnare la amenda, la rejudecarea cauzei dupa apelul sau recursul
inculpatului nu se mai poate pronunta pedeapsa inchisorii ca urmare a regulii neagravarii
situatiei partii in propriul sau apel sau recurs (art. 372, 385 8).
b) Exista probe sau indicii temeinice ca invinuitul sau inculpatul
a savirsit o fapta prevazuta de legea penala (art. 143)
Termenul de “proba” este explicat prin dispozitiile art. 63 si 64, in sensul unui
element de fapt care provine dintr-unul din mijloacele de proba prevazute de lege.
Pentru “indicii temeinice” se da urmatoare explicatie in art. 143 al. 3: “atunci cind din
date existente in cauza rezulta presupunerea ca persoana fata de care se efectueaza
urmarirea penala a savirsit fapta”; deci elementele de fapt provin din alte mijloace de
informare decit din mijloacele legale de proba (o plingere, un denunt, suprinderea in
apropierea locului faptei etc.). Astfel de indicii temeinice pot justifica luarea masurii
preventive a retinerii, care este de natura urgenta si dureaza numai 24 de ore, pentru a se
putea stringe primele probe; este firesc insa ca arestarea preventiva sa nu se sprijine
numai pe indicii temeinice, ci pe probe, efectuate potrivit legii.
c) Exista unul din cazurile prevazute in art. 148
Aceste opt cazuri (a–h) pot fi grupate in urmatoarele situatii mai semnificative:

61
controlul judiciar instituit in Fran]a in 1970; liberarea provizorie sub control judiciar ori pe
cau]iune, introdus` in România in 1990
 DPP–pg–187

– invinuitul sau inculpatul nu poate fi identificat (lit. a), a fugit sau s-a ascuns in
scopul de a se sustrage de la urmarire, judecata ori de la executarea pedepsei sau a
facut pregatiri de aceasta natura (lit. c);
– infractiunea este flagranta (lit. b);
– invinuitul sau inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin
influentarea martorilor si expertilor, distrugerea mijloacelor materiale de proba ori
prin alte asemenea actiuni (lit. d);
– fapta si faptuitorul prezinta un grad sporit de pericol social, existind circumstante
agravante (lit. g), este recidivist (lit. f), a comis sau este gata sa comita o noua
infractiune (lit. e);
– lasarea in libertate a invinuitului sau inculpatului ar prezenta un pericol pentru
ordinea publica, indignarea publica neputind fi satisfacuta altfel (lit. h).
Aceste cazuri, comune pentru luarea masurii retinerii si arestarii preventive, se
diferentiaza insa in raport de masura care urmeaza a fi luata:
– daca trebuie luata masura retinerii este suficient sa existe una din imprejurarile
aratate, oricare ar fi limitele de pedeapsa cu inchisoarea prevazute de lege pentru
fapta savirsita;
– daca urmeaza a se lua masura arestarii preventive a invinuitului sau inculpatului,
este indispensabila cumularea cu o noua conditie, prevazuta in art. 148, privind
gravitatea pedepsei prevazute de lege, pentru unele cazuri fiind stabilit un maxim de
pedeapsa a inchisorii mai mare de un an, iar pentru ultimul caz mai mare de 2 ani 62.
2) Procedura de luare a masurilor preventive
Potrivit dispozitiilor art. 136, retinerea cade in atributiile organului de cercetare
penala; procurorul, avind dreptul sa efectueze orice act de competenta organului de
cercetare penala, in mod firesc poate lua si personal aceasta masura. Celelalte masuri
preventive – obligarea de a nu parasi localitatea, arestarea preventiva a invinuitului sau a
inculpatului, liberarea provizorie sub control judiciar si cea pe cautiune – nu pot fi luate
decit de procuror si de instanta de judecata.
|ntrucit prin luarea unei masuri preventive se instituie un raport procesual adiacent,
este competent sa ia masura preventiva numai organul judiciar in fata caruia se afla
raportul procesual principal, si anume: in faza de urmarire penala retinerea se dispune de
organul de cercetare penala, iar celelalte masuri preventive de catre procurorul care
efectueaza urmarirea penala sau care o supravegheaza; in faza de judecata masura
preventiva este luata de instanta sesizata cu judecarea cauzei.
Luarea masurii preventive fiind facultativa, determinata de la caz la caz de
imprejurarile concrete ale cauzei, de persoana faptuitorului, se lasa procurorului si
instantei de judecata mai intii optiunea de a lua sau nu o masura preventiva si, apoi, in
cazul cind aceasta este necesara, facultatea de a alege masura preventiva care
corespunde cel mai bine scopului urmarit. Uneori este suficienta numai obligarea
invinuitului sau inculpatului de a nu parasi localitatea unde locuieste, iar alteori este
necesara retinerea, arestarea invinuitului si apoi arestarea inculpatului. |n legatura cu
aceasta alegere a masurii celei mai potrivite, se prevad in art. 136 al.ult. si criteriile ce
trebuie avute in vedere: scopul acesteia, gradul de pericol social al infractiunii,
sanatatea, virsta, antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia masura;
deci pentru aceeasi infractiune se va putea lua numai masura obligarii de a nu parasi
localitatea, daca faptuitorul este in virsta, infractor primar, bolnav, in timp ce pentru un
infractor cu antecedente penale, periculos pentru ordinea publica, masura potrivita poate
fi arestarea preventiva.
Masura preventiva este luata de organul de cercetare penala si de procuror prin
ordonanta motivata, iar de instanta de judecata prin hotarire (incheiere, sentinta,
decizie). Actul procedural prin care s-a dispus masura preventiva trebuie sa cuprinda
fapta care face obiectul invinuirii, textul de lege in care aceasta se incadreaza, pedeapsa
prevazuta de lege pentru infractiunea savirsita si temeiurile concrete care au determinat

62
limita de pedeaps` de un an [i 2 ani poate fi apreciat` ca prea redus`, arestarea preventiv`
fiind justificat` doar in cazul faptelor grave, pentru care maximul pedepsei inchisorii este mult
mai ridicat
 DPP–pg–188

laurea masurii preventive (art. 137). |n cazul arestarii preventive se emite si un mandat
de arestare preventiva.
§3. |nlocuirea, revocarea si incetarea de drept a masurilor preventive
1) |nlocuirea si revocarea masurilor preventive
|n cazul in care temeiul pentru care s-a luat masura preventiva s-a schimbat, masura
poate fi inlocuita cu alta, fie mai usoara, fie mai grava63.
Revocarea masurii preventive se dispune atunci cind nu mai exista nici un temei
care sa justifice mentinerea ei; revocarea se dispune la cererea invinuitului sau
inculpatului sau din oficiu. Inexistenta vreunui temei care sa mai justifice mentinerea
masurii preventive este apreciata de organul in fata caruia se afla cauza, tinindu-se
seama de disparitia temeiului pentru care a fost luata si lipsa oricarui alt temei prevazut
in art. 148. Ca urmare, chiar daca masura preventiva a fost luata de procuror, atunci cind
cauza a ajuns in fata instantei de judecata, aceasta este singura autoritate care poate
dispune revocarea masurii. Pentru a intari garantiile libertatii individuale, in art. 23 al. 6
din Constitutie se prevede ca eliberarea celui retinut sau arestat este obligatorie daca
motivele pentru care au fost luate aceste masuri au disparut.
|n cazul cind se dispune inlocuirea masurii preventive, invinuitul sau inculpatul
ramine supus unei constringeri prevazute de noua masura preventiva; cind s-a dispus
revocarea masurii preventive, invinuitul sau inculpatul este repus in starea de drept
initiala, fara a fi supus vreunei constringeri decurgind din masuri preventive.
O situatie speciala o prezinta noile masuri preventive instituite, deoarece liberarea
provizorie sub control judiciar sau pe cautiune este o masura preventiva care inlocuieste
arestarea preventiva, redindu-se inculpatului starea de libertate sub anumite conditii; in
acest caz este vorba de o inlocuire a unei masuri preventive cu alta; in cazul in care,
insa, inculpatul nu-si indeplineste obligatiile asumate prin noua masura preventiva,
aceasta este revocata, dar nu se revine la starea de libertate deplina, ci dimpotriva, se
revine la masura arestarii preventive. Deci, in acest caz, nu este o revocare propriu-zisa
a masurii preventive, ci primul act pentru inlocuirea liberarii provizorii cu masura
arestarii preventive.
2) |ncetarea de drept a masurilor preventive
Spre deosebire de revocare, care implica o apreciere privind inexistenta vreunui
temei pentru mentinerea masurii preventive, incetarea de drept a masurii preventive
constituie un obstacol legal in mentinerea ei, autoritatea in fata careia se afla cauza fiind
obligata – sub raspundere disciplinara si chiar penala (art. 266 Cod penal) – sa puna in
libertate pe cel retinut sau arestat preventiv ori sa ridice de indata obligatia de a nu
parasi localitatea sau alte obligatii impuse de controlul judiciar.
Cazurile in care inceteaza de drept masura preventiva sint determinate de
intervenirea, in cursul procesului, a unor obstacole in mentinerea masurii sau in
desfasurarea procesului si in solutionarea cauzei. Aceste cazuri sint diferite dupa faza
procesuala in care intervin.
– |n faza de urmarire penala, masura preventiva luata inceteaza de drept:
– la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de procuror cu privire la
durata masurii preventive luate64;
– in cazul in care durata arestarii preventive a atins jumatatea maximului pedepsei
inchisorii prevazute de lege pentru infractiunea pentru care este urmarit
inculpatul;

63
Dac` m`sura arest`rii inculpatului a fost luat` pe motivul c` acesta a incercat s` influen]eze
martorii [i s` se sustrag` de la urm`rire, dup` stringerea probelor [i terminarea cercet`rii,
nemaiexistind temeiul care s` justifice privarea sa de libertate in cursul judec`]ii, ci numai acela
de a asigura prezentarea sa la [edin]a de judecat`, se poate inlocui arestarea preventiv` cu
obligarea de a nu p`r`si localitatea. Dac` m`sura oblig`rii de a nu p`r`si localitatea a avut ca temei
garantarea prezen]ei inculpatului la judecat`, iar in timpul judec`]ii, prin inc`lcarea obliga]iei
luate, inculpatul provoac` gtemerea c` va incerca s` se sustrag` de la executarea pedepsei, se
poate lua impotriva sa m`sura arest`rii preventive.
64
de exemplu, la expirarea celor 24 de ore prev`zute de lege, re]inerea invinuitului inceteaz`
de drept dac` nu s-a luat impotriva sa m`sura arest`rii preventive ca invinuit sau ca inculpat
 DPP–pg–189

– in cazul in care s-a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi,
deoarece nu mai poate interveni condamnarea inculpatului.
– |n faza de judecata, incetarea de drept a masurii preventive intervine (art. 350):
– in cazul cind, inainte de pronuntarea unei hotariri de condamnare la prima
instanta, durata arestarii preventive a atins jumatatea pedepsei prevazute de lege
pentru infractiunea care formeaza obiectul invinuirii;
– in caz de achitare sau de incetare a procesului penal;
– in caz de condamnare la pedeapsa inchisorii pe o durata egala cu durata retinerii
si arestarii preventive; de condamnare la pedeapsa inchisorii cu suspendarea
conditionata a executarii pedepsei (art. 81 Cod penal), cu suspendarea executarii
pedepsei sub supraveghere (art. 86 1 Cod penal), cu executarea pedepsei la locul
de munca (art. 867 Cod penal) ori cu aplicarea in intregime a gratierii;
– in caz de condamnare la amenda.
Imediat ce a intervenit cazul de incetare de drept a masurii preventive, autoritatea
judiciara in fata careia se afla cauza dispune de indata punerea in libertate a celui retinut
sau arestat preventiv ori inlaturarea obligatiilor ce i s-au impus in cazul celorlalte masuri
preventive, comunicindu-se despre aceasta organelor competente.
§4. Garantiile privind legalitatea masurilor preventive
1) Garantiile instituite in cursul urmaririi penale
|n baza dispozitiei cuprinse in art. 23 al. 4 din Constitutie, celui retinut sau arestat i
se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau ale
arestarii, iar invinuirea in cel mai scurt timp, in prezenta unui avocat ales sau numit din
oficiu. |n acest mod, invinuitul sau inculpatul afla de ce a fost privat de libertate,
constata legalitatea sau ilegalitatea masurii preventive luate impotriva sa si o poate ataca
in fata autoritatii competente.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala, invinuitul sau inculpatul care
fusese supus unei masuri preventive avea dreptul sa se plinga procurorului ierarhic
superior celui care a luat masura preventiva, cu solicitarea de a se verifica legalitatea
luarii acestei masuri. Considerindu-se ca o asemenea reglementare nu este
satisfacatoare, deoarece restringerea adusa libertatii individuale trebuie sa fie controlata
de instantele de judecata, compuse din judecatori independenti si supusi numai legii,
prin Legea nr. 32/1990 s-a inscris o garantie importanta, recunoscindu-se celui fata de
care s-a luat o masura preventiva dreptul de a se plinge la instanta careia i-ar reveni
competenta sa judece cauza in fond. Aceasta garantie a fost consacrata si in art. 23 al. 4
din Constitutie, ceea ce i-a dat un caracter de dispozitie ce nu poate fi inlaturata decit
printr-o lege constitutionala.
Dispozitia anterioara, prin care invinuitul sau inculpatul se putea plinge procurorului
ierarhic superior impotriva masurii preventive considerata nelegala, nu a fost abrogata in
mod expres, astfel ca s-a pus problema daca au ramas in vigoare atit plingerea la
procuror, cit si plingerea la instanta de judecata. Fara indoiala ca plingerea la instanta de
judecata ramine cea mai puternica si eficienta garantie cu privire la controlul legalitatii
luarii masurii preventive; aceasta nu impiedica, insa, ca invinuitul sau inculpatul sa
foloseasca plingerea la procurroul ierarhic superior – cale deschisa impotriva oricaror
masuri si acte de urmarire penala efectuate cu incalcarea legii – reglementata in art. 275,
fara ca prin recurgerea la o asemenea plingere sa piarda si dreptul de a se plinge si
instantei de judecata.
Pentru a fi solutionata imediat, plingerea facuta la instanta de judecata trebuie sa
ajunga la aceasta in termen de 24 de ore, fixindu-se un termen imediat de solutionare. La
termenul fixat, invinuitul sau inculpatul arestat este adus in fata instantei si va fi asistat
de un aparator ales sau numit din oficiu. Instanta de judecata, cu participarea
procurorului, se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere, asupra legalitatii masurii, dupa
ascultarea invinuitului sau inculpatului, dispunind mentinerea masurii preventive, daca a
fost legal luata, sau, in caz contrar, revocarea ei. Potrivit art. 140 1, incheierea pronuntata
de instanta de judecata este supusa recursului, in termen de 3 zile.
O alta garantie importanta referitoare la legalitatea masurii preventive este dispozitia
potrivit careia persoana arestata are dreptul sa ceara punerea in libertate provizorie sub
 DPP–pg–190

control judiciar sau pe cautiune, procurorul fiind obligat sa se pronunte asupra acestei
cereri; corespunzator acestui drept exista, pentru procuror, obligatia de a dispune
eliberarea celui retinut sau arestat daca motivele acestor masuri au disparut (art. 23 al. 6
din Constitutie).
2) Garantiile prevazute pentru faza de judecata
|ncheierea data de prima instanta prin care se dispune luarea, inlocuirea, revocarea
sau incetarea de drept a masurii preventive poate fi atacata cu recurs de catre procuror
sau inculpat (art. 141). Spre deosebire de Codul anterior, actuala reglementare supune
incheierea privind masurile preventive unei cai de atac, ceea ce permite instantei de
recurs sa verifice legalitatea si temeinicia unei asemenea incheieri. |n interpretarea data
in practica judiciara, incheierea de mentinere a masurii preventive – deci de respingere a
cererii de revocare a masurii preventive – nu este supusa recursului; se sustrage astfel
controlului instantei de recurs incheierea data in acest sens, ceea ce inlatura controlul
indeplinirii obligatiei de punere in libertate atunci cind nu mai exista motive pentru
justificarea masurii preventive65.
Pentru a nu intirzia desfasurarea normala a procesului penal, termenul de recurs
impotriva incheierii prin care s-a luat, inlocuit, revocat sau s-a incetat de drept masura
preventiva este de 3 zile; de asemenea, pentru a nu impiedica exercitarea constringerii
procesuale, se prevede ca recursul inculpatului nu suspenda aplicarea masurii, dar
recursul procurorului suspenda punerea in libertate a inculpatului.
Cind se dispune arestarea preventiva a invinuitului sau inculpatului, procurorul sau
instanta de judecata are obligatia sa ia masura de ocrotire a incunostintarii, in termen de
24 de ore, a unui membru din familia acestuia ori alta persoana pe care o desemneaza
invinuitul sau inculpatul, consemnindu-se aceasta intr-un proces-verbal.
§5. Reglementarea masurilor preventive
1) Retinerea (art. 143–144)
Retinerea este o masura privativa de libertate pe o durata de cel mult 24 de ore, care
se ia, de regula, la inceputul urmaririi penale, cind identitatea sau domiciliul invinuitului
nu sint cunoscute ori cind acesta a incercat sa fuga, sa se ascunda sau sa distruga urmele
infractiunii.
Retinerea nu poate fi dispusa decit in faza de urmarire penala, dupa inceperea ei,
daca sint indeplinite conditiile prevazute de lege:
– pentru fapta savirsita legea prevede pedeapsa inchisorii;
– exista unul din cazurile prevazute in art 148, oricare ar fi limitele pedepsei legale
pentru fapta savirsita;
– sint probe sau indicii temeinice ca invinuitul a savirsit fapta de care este invinuit.
Retinerea se dispune de organul de cercetare penala prin ordonanta, in care, pe linga
mentiunile generale ce se cer in cazul luarii masurii de preventie, trebuie sa se
mentioneze ziua si ora la care retinerea a inceput. Pe baza ordonantei de retinere,
invinuitul este lipsit de libertate in locul de retinere al organului de politie, la dispozitia
organului de urmarire penala.
Retinerea dureaza 24 de ore, calculate potrivit art. 188, ora la care incepe si la care
se sfirseste termenul intrind in durata retinerii.
|n cazul in care organul de cercetare penala considera necesara prelungirea duratei
privarii de libertate a invinuitului peste cele 24 de ore ale retinerii, inainteaza
procurorului, inlauntrul termenului de 24 de ore, un referat motivat pentru luarea masurii
arestarii preventive. Daca procurorul nu este de acord cu luarea masurii preventive a
arestarii invinuitului sau daca organul de cercetare penala a considerat ca retinerea
trebuie sa inceteze, emite o ordonanta de punere in libertate in care, pentru verificarea
respectarii legii, trebuie mentionata ziua si ora la care retinerea a incetat.
2) Obligarea de a nu parasi localitatea (art. 145)
Aceasta masura preventiva neprivativa de libertate, aplicata destul de rar in practica
judiciara, consta in indatorirea impusa invinuitului sau inculpatului de a nu parasi

65
G. Theodoru: “orice incheiere dat` cu privire la libertatea individual` a inculpatului trebuie
s` fie supus` unei c`i de atac, garan]ie fireasc` a uneia din libert`]ile fundamentale ale
cet`]eanului”
 DPP–pg–191

localitatea in care locuieste fara incuviintarea autoritatii care a dispus masura. Prin
aceasta masura se asigura prezenta invinuitului sau inculpatului la orice chemare care i
s-ar face. Riscul incalcarii obligatiei impuse consta in facultatea acordata organului
judiciar de a proceda la inlocuirea acestei masuri cu arestarea invinuitului sau
inculpatului.
Pentru luarea masurii obligatorii de a nu parasi localitatea se cere indeplinirea
primelor doua conditii pentru luarea oricarei masuri preventive – savirsirea unei fapte
penale sanctionate cu inchisoarea si existenta unor probe sau indicii temeinice ca
invinuitul sau inculpatul a savirsit fapta care face obiectul urmaririi penale.
|n cursul urmaririi penale obligarea de a nu parasi localitatea se ia de catre procuror,
prin ordonanta motivata, pe cel mult 30 de zile; impotriva ordonantei se poate face
plingere la instanta de judecata competenta sa judece cauza (art. 140 1). |n cursul
judecatii, instanta de judecata poate lua aceasta masura, prin incheiere motivata, pe tot
timpul cit dureaza judecata; incheierea poate fi atacata cu recurs.
O obligatie similara se prevede si in cazul masurii liberarii provizorii sub control
judiciar (art. 1602 lit. a); spre deosebire de obligarea de a nu parasi localitatea, care
constituie o masura preventiva ce se ia initial de organul judiciar, aceeasi obligatie, in
cadrul liberarii provizorii sub control judiciar, se poate lua numai dupa ce, initial, s-a
luat masura arestarii preventive a inculpatului, dupa care s-a apreciat ca privarea de
libertate poate fi inlocuita cu o libertate provizorie sub anumite obligatii.
3) Arestarea preventiva a invinuitului (art. 146–147)
Cind privarea de libertate a invinuitului trebuie mentinuta peste durata celor 24 de
ore a retinerii, dar fara a depasi 5 zile, procurorul poate dispune, din oficiu sau la
cererea organului de cercetare penala, prin ordonanta motivata, arestarea preventiva a
invinuitului. Aceasta masura preventiva poate fi luata daca, in afara de cele doua
conditii examinate anterior, exista si vreunul din cazurile prevazute in art. 148.
|n ordonanta procurorului trebuie sa se specifice temeiurile care justifica luarea
masurii si durata masurii, care nu poate depasi 5 zile. Dupa intocmirea ordonantei,
procurorul emite un mandat de arestare a invinuitului, care trebuie sa cuprinda
mentiunile prevazute in art. 151. Executarea mandatului de arestare preventiva a
invinuitului se realizeaza prin privarea de libertate a acestuia si detinerea intr -un loc de
detinere, la dispozitia organului care efectueaza urmarirea penala.
La expirarea celor 5 zile, daca invinuitul nu a fost pus sub inculpare si nu a fost luata
masura arestarii ca inculpat, este de drept pus in libertate si se emite, in acest sens, o
ordonanta de punere in libertate.
|n cursul judecatii, o persoana poate deveni invinuit cind instanta dispune extinderea
procesului penal impotriva sa (art. 299); daca instanta sesizeaza procurorul cu privire la
aceasta persoana, ca masura preventiva poate dispune, prin incheiere motivata, arestarea
preventiva a invinuitului (art. 338), in scopul ca aceasta sa nu se sustraga de la
prezentarea in fata procurorului. Conditiile de arestare preventiva a invinuitului sint
aceleasi ca si in cursul urmaririi penale.
Pe baza incheierii instantei de judecata, presedintele completului de judecata emite
mandatul de arestare preventiva a invinuitului, il retine pe acesta si-l trimite procurorului
impreuna cu procesul-verbal de constatare a infractiunii de audienta, cu incheierea de
extindere a procesului penal si cu mandatul de arestare preventiva. Durata arestarii
preventive a invinuitului luata de instanta de judecata nu poate depasi 5 zile. La
expirarea acestui termen trebuie emisa ordonanta de punere in libertate, cu exceptia
cazului in care invinuitul a fost pus sub inculpare si s-a dispus arestarea acestuia ca
inculpat.
4) Arestarea preventiva a inculpatului (art. 148–160)
Dupa punerea in miscare a actiunii penale se poate lua masura arestarii preventive a
inculpatului, o masura mai grava, caci privarea de libertate poate dura pina la
pronuntarea unei hotariri definitive. De aceea, pentru luarea acestei masuri preventive,
legea cere indeplinirea a inca doua conditii:
– sa fie pusa in miscare actiunea penala, deci sa existe inculpat in cauza;
– inculpatul sa fi fost ascultat de catre procuror sau de instanta de judecata inainte de a
dispune masura preventiva, ca o garantie ca explicatiile date de inculpat ar putea
 DPP–pg–192

impiedica luarea acestei masuri (in sensul nulitatii mandatului de arestare). Cu toate
acestea, atunci cind inculpatul se afla in strainatate, este disparut sau se sustrage de
la urmarire sau de la judecata, masura arestarii inculpatului poate fi luata si fara
ascultarea sa, nerealizata din culpa sa procesuala.
Arestarea preventiva a inculpatului se dispune de procuror prin ordonanta motivata,
iar de instanta de judecata prin incheiere. Cind procurorul dispune punerea in miscare a
actiunii penale prin rechizitoriu, arestarea preventiva a inculpatului se poate dispune tot
prin rechizitoriu, cu indeplinirea in prealabil a obligatiei de ascultare a acestuia. Daca
arestarea preventiva a inculpatului apare necesara in urma extinderii procesului penal si
asupra altei persoane in cursul judecatii in prima instanta, este necesara declaratia
procurorului ca pune in miscare actiunea penala, apoi ascultarea inculpatului asupra
faptelor pentru care s-a extins procesul penal si abia apoi se poate dispune arestarea
preventiva a inculpatului.
Mandatul de arestare este individual; daca prin aceeasi ordonanta sau incheiere se
poate dispune arestarea mai multor inculpati, pentru fiecare trebuie insa sa se emita cite
un mandat de arestare, deoarece acesta este actul de procedura in temeiul caruia locul de
detinere preventiva primeste si il detine pe cel arestat.
Mandatul de arestare preventiva se executa imediat daca inculpatul se afla in fata
procurorului sau in fata instantei de judecata; daca arestarea preventiva s-a dispus in
lipsa inculpatului, mandatul de arestare se executa de politie. |n cazul in care persoana
arestata pe baza mandatului de arestare face obiectii cu privire la identitatea sa cu
persoana la care se refera mandatul de arestare, procurorul locului unde a fost gasit
inculpatul va rezolva obiectiile, dispunind fie mentinerea arestarii, fie liberarea celui
arestat gresit. Orice alte obiectii se rezolva de organul care a emis mandatul de arestare
preventiva sau in fata caruia se afla cauza. Daca persoana prevazuta in mandat nu a fost
gasita de politie, se incheie un proces-verbal si este data in urmarire generala.
Potrivit art. 149 al. 1, durata arestarii preventive a inculpatului dispusa de catre
procuror in cursul urmaririi penale nu poate depasi o luna, afara de cazul cind a fost
prelungita potrivit legii. |n art. 23 din Constitutie s-a prevazut ca mandatul de arestare
emis de magistrat are o durata de cel mult 30 de zile, asigurindu-se astfel o aceeasi
durata pentru toti inculpatii arestati preventiv 66. Dispozitia constitutionala avind
aplicabilitate imediata, s-a considerat modificata dispozitia art. 149 al. 1, in sensul ca
durata arestarii preventive a inculpatului este de cel mult 30 de zile, procurorul avind
dreptul sa fixeze si o durata mai mica. |ntrucit textul constitutional prevede o durata
limita a “arestarii preventive” de cel mult 30 de zile, fara a specifica daca se refera la
arestarea invinuitului sau inculpatului, exista opinia – intemeiata – ca in cele 30 de zile
ale arestarii inculpatului trebuie incluse si cele 5 zile cit a fost arestat ca invinuit 67.
Termenul de arestare preventiva incepe sa curga de la data emiterii mandatului, daca
privarea de libertate se continua sau se poate executa imediat, iar atunci cind mandatul a
fost emis in lipsa inculpatului, termenul curge de la data prezentarii sau aducerii acestuia
la magistratul care l-a emis, acesta fiind obligat, inainte de a dispune arestarea, sa-l
asculte pe inculpat. La calcularea termenului de 30 de zile se socoteste in durata acesteia
atit ziua de la care curge, cit si ziua la care se sfirseste termenul (art. 188). |n cazul cind
o cauza trece de la un organ de urmarire penala la altul, mandatul de arestare preventiva
emis ramine valabil pina la expirarea lui, daca nu a fost prelungita arestarea potrivit
legii.
Arestarea preventiva a inculpatului dispusa de instanta in cursul judecatii dureaza
(art. 149 al.ult.) pina la solutionarea definitiva a cauzei, afara de cazul cind instanta
dispune revocarea ei. Aceeasi durata s-a acceptat in practica si in cazul mandatului de
arestare preventiva a inculpatului emis de procuror, cind acesta sesizeaza prin
rechizitoriu instanta de judecata, daca sesizarea s-a facut inlauntrul termenului de
valabilitate a mandatului, cu argumentul ca la primul termen instanta este obligata sa
verifice legalitatea masurii preventive si, daca nu a revocat-o, inseamna ca se confirma
66
luna are o durat` variabil` (28–31 zile)
67
dac` invinuitul a fost arestat in prealabil pe o durat` de 5 zile, durata arest`rii sale ca
inculpat nu poate dep`[i 25 de zile, pentru ca s` fie indeplinit` cerin]a ca arestarea s` nu
dep`[easc` 30 de zile
 DPP–pg–193

masura preventiva pe durata judecatii. Curtea Constitutionala 68 a statuat ca dispozitiile

art. 149 al.ult., prin care se prevede durata arestarii preventive dispuse de instanta pina la
pronuntarea unei hotariri definitive sint neconstitutionale in masura in care se
interpreteaza in sensul ca durata arestarii dispusa de instanta in cursul judecatii poate
depasi 30 de zile fara a fi necesara prelungirea ei in conditiile art. 23 din Constitutie.
Deci si mandatul de arestare emis de instanta in cursul judecatii are valabilitate de cel
mult 30 de zile, urmind a fi prelungit in momentul expirarii termenului de valabilitate.
Curtea Constitutionala considera ca privarea de libertate este un act grav, iar garantiile
prevazute de Constitutie privind inviolabilitatea persoanei au un caracter general, fara a
se face distinctie in functie de fazele procesuale in care se afla procesul, astfel incit, daca
arestarea se dispune de instanta, mandatul nu poate avea o alta durata decit cea
prevazuta de Constitutie – cel mult 30 de zile. Instanta poate insa prelungi durata
mandatului, potrivit legii. Decizia Curtii Constitutionale urmeaza sa se aplice si in cazul
cind arestarea s-a dispus de procuror, iar instanta a fost sesizata inlauntrul termenului de
30 de zile de valabilitate a mandatului de arestare. |n literatura de specialitate s-au
exprimat pareri diferite, unii sustinind punctul de vedere al Curtii Constitutionale, iar
altii nefiind de acord cu ei.
Prelungirea duratei arestarii preventive a inculpatului se poate dispune in caz de
necesitate si numai motivat. Prin necesitatea prelungirii se intelege ca temeiurile pentru
care a fost dispusa arestarea preventiva nu au disparut si ca se impune in continuare
privarea de libertate a inculpatului; de asemenea, chiar daca au disparut temeiurile
initiale pentru care s-a dispus arestarea preventiva, prelungirea poate fi dispusa daca au
aparut alte temeiuri prevazute de lege care justifica mentinerea in stare de privare de
libertate a inculpatului. Motivarea solutiei de prelungire a duratei arestarii preventive
constituie o garantie pentru inculpat, dar si pentru societate, deoarece atit procurorul
care solicita prelungirea, cit si instanta care o acorda, trebuie sa arate temeiurile concrete
care au determinat solutia luata; aceste temeiuri sint supuse verificarii instantei de
recurs; ca atare, trebuie sa se refere la imprejurari concrete legate de cauza, si nu la
cazuri generale in care se poate dispune.
|n redactarea initiala a Codului de procedura penala, prelungirea duratei arestarii
preventive a inculpatului se acorda de catre procurorul sef al unitatii de procuratura sau
de catre procurorul ierarhic superior, de cel mult 3 ori si de fiecare data pe cel mult o
luna, orice alta prelungire unrmind a fi data de catre instanta de judecata; prin
modificarea intervenita prin Legea nr. 32/1990 s-a restrins dreptul procurorului de a
prelungi durata arestarii preventive a inculpatului la o singura data pe cel mult o luna. Pe
linia instituirii unor garantii mai puternice pentru libertatea individuala, in art. 23 din
Constitutie s-a prevazut ca prelungirea arestarii preventive a inculpatului se aproba
numai de instanta de judecata, iar modificarea art. 155 prin Legea nr. 45/1993 a
reglementat in mod amanuntit procedura de prelungire desfasurata in fata instantei.
Astfel, propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive se face de procurorul care
supravegheaza cercetarea penala sau o efectueaza si se confirma de catre prim-
procurorul parchetului sau, in anumite cazuri, de catre procurorul sef de sectie din
Parchetul General, cu cel putin 8 zile inainte de expirarea duratei arestarii preventive.
Acesta, daca socoteste ca propunerea este intemeiata, sesizeaza instanta competenta cu
cel putin 5 zile inainte de expirarea termenului. Sesizarea instantei se face intotdeauna
de procurorul de la parchetul corespunzator instantei competente sa judece cauza in
prima instanta, care poate adauga si alte temeiuri decit cele cuprinse in propunerea de
prelungire a duratei arestarii preventive. Propunerea se analizeaza de catre un complet
de judecata prezidat de catre presedintele instantei judecatoresti sau de un judecator
desemnat de acesta, participarea procurorului fiind obligatorie. Inculpatul este adus in
fata instantei si este asistat de aparator; acesta are dreptul sa consulte dosarul prezentat
de procuror. |n cazul cind inculpatul arestat, din cauza de boala sau din alte motive, nu
poate fi adus in fata instantei, propunerea de prelungire a duratei arestarii preventive este
examinata in lipsa acestuia, dar numai in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvintul
pentru a pune concluzii. Instanta se pronunta asupra prelungirii arestarii inainte de

68
Deciziile nr. 60/1994 [i 20/1995
 DPP–pg–194

expirarea duratei mandatului. |ncheierea prin care s-a hotarit asupra prelungirii poate fi
atacata cu recurs de procuror si de inculpat. Instanta poate acorda si alte prelungiri,
fiecare neputind depasi 30 de zile, prin aceeasi procedura aratata anterior. Limita
maxima a duratei arestarii preventive, prin prelungirile acordate, nu poate depasi
jumatatea maximului pedepsei cu inchisoare prevazute de lege pentru infractiunea
imputata inculpatului. |n cazul in care sint mai multi inculpati arestati preventiv,
parchetul trebuie sa asigure procedura de prelungire a duratei arestarii – pe cit posibil –
odata pentru toti inculpatii.
§6. |nlocuirea arestarii preventive a inculpatului cu masuri preventive
neprivative de libertate
1) Ratiunea liberarii provizorii sub control judiciar si pe cautiune
Apararea libertatii individuale in procesul penal presupune si adoptarea unor masuri
care, fara a fi privative de libertate, pot asigura desfasurarea normala a procesului si
executarea pedepsei aplicate inculpatului in caz de condamnare. Legea prevede ca
masura preventiva poate fi revocata, daca au disparut temeiurile care au justificat luarea
ei, precum si incetarea ei de drept atunci cind exista vreunul din cazurile prevazute de
lege. Se poate insa ajunge la concluzia ca, desi temeiurile pentru luarea unei masuri
preventive subzista, totusi, din cauza unor imprejurari legate in special de persoana
inculpatului si comportarea sa in proces si fata de victima, nu mai este necesara privarea
sa de libertate. |n aceste cazuri, libertatea individuala fiind regula, nu se mai justifica
privarea de libertate, preventia fiind realizata prin alte constringeri 69.
Ca reactie impotriva unor abuzuri in legatura cu privarea de libertate pe o durata
indelungata a unor inculpati, imediat dupa 1989 s-au adoptat art. 1601–16010, prin care
au fost consacrate liberarea provizorie sub control judiciar si liberarea provizorie pe
cautiune, reglementare perfectionata prin Legea nr. 45/1993. Pentru a se da stabilitate
acestei reglementari, persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in
libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, dindu-se astfel caracter
constitutional acestor masuri preventive care inlocuiesc arestarea preventiva a
inculpatului70.
2) Liberarea provizorie sub control judiciar (art. 160 1–160 10)
Este o masura preventiva limitativa de drepturi, instituita pentru a inlocui arestarea
preventiva cu o constringere mai putin grava, suficienta insa pentru a asigura buna
desfasurare a procesului penal sau pentru prevenirea comiterii de fapte social
periculoase. Dupa cum o arata si denumirea, liberarea din starea de detinere este
provizorie, cit timp inculpatul se supune obligatiilor care i se impun; daca aceste
obligatii nu sint respectate, liberarea se revoca si se dispune din nou arestarea
preventiva.
|nlocuirea masurii arestarii preventive cu o masura neprivativa de libertate se poate
justifica in cazul unor infractiuni mai putin grave, luindu-se in considerare si persoana
inculpatului, care prezinta increderea ca va indeplini obligatiile ce i se impun.
Legea prevede o prima restrictie la luarea masurii liberarii provizorii sub control
judiciar prin indicarea sferei de infractiuni pentru care masura nu este admisibila.
Prevazind ca aceasta masura poate fi luata in cazul infractiunilor savirsite din culpa, fara
deosebire de gravitatea faptei, precum si a infractiunilor intentionate pentru care legea
prevede pedeapsa inchisorii care nu depaseste 7 ani, au fost exclusi de la aplicarea
liberarii provizorii sub control judiciar inculpatii care au savirsit infractiuni intentionate
grave. O a doua restrictie se refera la persoana inculpatului, masura nefiind admisibila in
cazul cind acesta este recidivist ori exista temerea ca va savirsi o noua infractiune daca
69
Codul din 1936 a cunoscut m`sura preventiv` a libert`]ii provizorii, cu sau f`r` cau]iune,
prev`zindu-se [i condi]iile in care se poate dispune [i cele in care poate fi revocat`. |n 1968 nu
s-au prev`zut in Codul de procedur` penal` dispozi]ii privitoare la liberarea provizorie,
considerindu-se c` exist` o m`sur` preventiv` neprivativ` de libertate – obligarea de a nu p`r`si
localitatea. Pentru str`ini s-a prev`zut, totu[i, prin Decretul nr. 24/1970 (azi abrogat) posibilitatea
liber`rii provizorii pe cau]iune, dac` aceasta era pl`tit` in valut`.
70
Reglementarea actual` a acestor m`suri preventive neprivative de libertate se aseam`n`, in
principiu, cu cea prev`zut` in Codul de procedur` penal` din 1936, in care liberarea provizorie –
ca m`sur` unic` – putea fi dispus` cu sau f`r` cau]iune.
 DPP–pg–195

s-ar afla in stare de libertate. Daca starea de recidivist este usor de stabilit, “temerea” ca
va savirsi o noua infractiune este o conditie prea vaga, cu un vadit caracter subiectiv,
care ar putea fi interpretata diferit de la un procuror la altul, de la un judecator la altul.
De aceea, este necesar ca in actul prin care se rezolva cererea de liberare provizorie sa se
prevada concret imprejurarile care motiveaza solutia luata, pentru a putea fi verificata de
instanta care efectueaza controlul asupra hotaririi pronuntate.
Controlul judiciar consta in impunerea respectarii de catre inculpat a uneia sau
unora din urmatoarele obligatii:
– sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decit in conditiile stabilite de organul
judiciar si sa comunice acestuia orice schimbare de domiciliu sau de resedinta;
– sa nu mearga in locuri anume stabilite;
– sa se prezinte la organul de urmarire penala sau, dupa caz, la instanta de judecata ori
de cite ori este chemat;
– sa nu intre in legatura cu anumite persoane determinate;
– sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
– sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savirsirea
infractiunii.
Controlul judiciar instituit poate fi ridicat oricind, in totalitate sau in parte, de catre
procuror in cursul urmaririi penale, de instanta de judecata in cursul judecatii.
3) Liberarea provizorie pe cautiune (art. 160 4–160 5)
Cautiunea este o suma de bani 71 al carei cuantum este fixat de procuror sau de
instanta de judecata, avind destinatia de a garanta respectarea de catre inculpat a
obligatiilor ce-i revin in timpul liberarii provizorii; in caz de nerespectare a acestor
obligatii, pe linga revocarea liberarii provizorii si privarea din nou de libertate a
inculpatului, se pierde si suma depusa drept cautiune 72.
Cazurile in care nu se poate acorda liberarea provizorie pe cautiune sint aceleasi ca
si pentru liberarea provizorie sub control judiciar: infractiunea este intentionata si
pedepsita de lege cu mai mult de 7 ani inchisoare, iar inculpatul este recidivist ori exista
date care justifica temerea ca va savirsi o alta infractiune. Se cer si doua conditii noi,
care nu sint prevazute si pentru liberarea provizorie sub control judiciar:
– a fost asigurata repararea pagubei produse prin infractiune, ceea ce inseamna fie
acoperirea integrala a prejudiciului, fie existenta unei garantii ca paguba produsa
prin infractiune va fi reparata (de exemplu sechestru asupra bunurilor inculpatului
pina la valoarea pagubei);
– s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent.
Pe timpul liberarii provizorii pe cautiune se pot impune inculpatului anumite
obligatii: prezentarea la chemarea organelor judiciare si comunicarea oricarei schimbari
a domiciliului sau resedintei. Liberarea provizorie pe cautiune nu se poate dispune decit
dupa depunerea dovezii de consemnare a cautiunii stabilite pe numele inculpatului si la
dispozitia organului judiciar care a stabilit cuantumul acesteia.
Cautiunea se restituie in urmatoarele cazuri:
– cind se revoca liberarea provizorie in temeiul descoperirii de fapte si imprejurari ce
nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie si care justifica
arestarea inculpatului (de exemplu ca era recidivist);
– cind se constata, prin ordonanta sau incheiere, ca nu mai exista temeiurile care au
justificat masura arestarii preventive;
– cind se dispune, in cursul urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire sau incetarea
urmaririi, iar in cursul judecatii achitarea sau incetarea procesului penal;
– cind se pronunta pedeapsa amenzii sau pedeapsa inchisorii cu suspendarea
conditionata a executarii pedepsei inchisorii, cu suspendare sub supraveghere sau cu
executarea prin munca;
– cind se dispune condamnarea la pedeapsa inchisorii.

71
in prezent: 10.000–100.000 lei
72
Cuantumul actual al cau]iunii nu este stimulativ pentru cel liberat provizoriu, de aceea s-a
propus modificarea dispozi]iei actuale prin m`rirea substan]ial` a cuantumului cau]iunii.
 DPP–pg–196

Cautiunea nu se restituie atunci cind se pronunta pedeapsa inchisorii, daca liberarea

provizorie s-a revocat pe considerentul ca nu s-au respectat de catre inculpat obligatiile
asumate. |n acest caz cautiunea se varsa la bugetul statului in momentul raminerii
definitive a hotaririi de condamnare.
Cazurile de incetare de drept a masurilor preventive se aplica si masurii liberarii
provizorii pe cautiune, dispunindu-se incetarea starii de liberare provizorie.
4) Procedura liberarii provizorii sub control judiciar sau pe cautiune
(art. 160 6–160 10)
Liberarea provizorie se poate obtine numai la cerere; aceasta inseamna ca din oficiu
se poate proceda numai la revocarea arestarii preventive, nu si la inlocuirea ei cu
liberarea provizorie. Cererea se face de catre inculpat, sotul acestuia, rudele apropiate;
cind cererea se prezinta de catre sot sau de o ruda apropiata, i se cere inculpatului sa
declare daca isi insuseste cererea, consemnindu-se declaratia sa pe cerere; refuzul
inculpatului sa-si insuseasca cererea impiedica luarea in consideratie a acesteia.
Cererea de liberare provizorie se adreseaza, in cursul urmaririi penale, procurorului
care o efectueaza sau o supravegheaza, iar in cursul judecatii instantei sesizate cu
judecarea cauzei. Daca cererea a fost depusa la organul de cercetare penala sau la
penitenciar, se inainteaza cererea, dupa caz, procurorului sau instantei de judecata
competenta sa o solutioneze. Termenul de introducere a cererii este in tot timpul
urmaririi penale, iar in cursul judecatii pina la terminarea cercetarii judecatoresti la
prima instanta. Cind cauza a trecut la instanta de apel, cererea de liberare provizorie
poate fi introdusa cit timp dureaza cercetarea judecatoreasca, prin admiterea
administrarii de noi probe; la instanta de recurs se poate cere liberarea provizorie numai
dupa casarea hotaririi recurate, cu rejudecarea cauzei pentru administrarea de probe noi.
De asemenea, se poate introduce si atunci cind cauza se rejudeca de prima instanta, dupa
desfiintarea hotaririi apelate cu trimitere la prima instanta sau dupa casarea hotaririi
recurate cu trimitere spre rejudecare la prima instanta.
Procedura de solutionare a cererii de liberare provizorie incepe cu o verificare
prealabila, pentru a se constata daca cuprinde mentiunile prevazute de lege, in caz
contrar se iau masuri pentru completarea ei.
Daca cererea de liberare provizorie indeplineste cerintele prevazute de lege, se trece
la examinarea indeplinirii conditiilor de fond obligatorii:
– infractiunea sa fie dintre acelea pentru care se poate dispune liberarea provizorie;
– inculpatul sa nu fie recidivist;
– sa nu existe temere ca va savirsi si alta infractiune daca este lasat in libertate.
Constatind indeplinite conditiile cerute de lege, procurorul sau instanta fixeaza, cind
este cazul, cuantumul cautiunii ce trebuie depuse si incunostinteaza despre aceasta
persoana care a facut cererea. Procedura de solutionare a cererii de catre procuror se
desfasoara in prezenta inculpatului, asistat de aparator; inculpatul este ascultat si
aparatorul pune concluzii. |n fata instantei, inculpatul este adus si ascultat, dupa care pun
concluzii aparatorul si procurorul.
|n cazul in care se constata indeplinirea conditiilor obiective prevazute de lege si
cererea este intemeiata in ceea ce priveste desfasurarea in continuare a procesului cu
inculpatul in stare de libertate, procurorul sau, dupa caz, instanta de judecata admite
cererea si dispune punerea in libertate a inculpatului arestat, sub control judiciar sau pe
cautiune. Solutionarea cererii se face de catre procuror prin ordonanta motivata, iar de
catre instanta prin incheiere motivata. |n aceste acte se consemneaza si obligatiile ce
urmeaza a fi respectate de catre inculpat in timpul liberarii provizorii.
Copie dupa ordonanta sau dupa dispozitivul incheierii ori un extras al acesteia se
trimite administratiei locului de detinere, precum si organului de politie in a carui raza
locuieste inculpatul. De asemenea, se instiinteaza si persoanele interesate. Administratia
locului de detinere este obligata sa puna in libertate pe inculpat. |ncheierea instantei este
supusa recursului din partea procurorului in cazul cind acesta nu este de acotrd cu
liberarea provizorie. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare.
|n cazul cind nu sint indeplinite conditiile prevazute de lege, cind cererea nu este
intemeiata sau cind aceasta a fost facuta de catre o alta persoana si nu a fost insusita de
inculpat, cererea de liberare provizorie se respinge. Daca respingerea s-a dispus prin
 DPP–pg–197

ordonanta de procuror, se poate face plingere la instanta careia i-ar reveni competenta sa
judece cauza in fond. La solutionarea plingerii inculpatul este ascultat, aparatorul si
procurorul pun concluzii, iar instanta o poate admite, liberind provizoriu pe inculpat, sau
o poate respinge, mentinind masura de arestare preventiva a inculpatului. |ncheierea prin
care se solutioneaza plingerea este supusa recursului; de asemenea, este supusa
recursului si incheierea prin care instanta a respins cererea de liberare provizorie a
inculpatului. Termenul de recurs este de 3 zile si curge de la pronuntare pentru cei
prezenti si de la comunicare pentru cei lipsa. Inculpatul este adus la judecarea recursului
numai cind instanta considera necesar, fiind insa obligatorie prezenta aparatorului ales
sau numit din oficiu.
5) Revocarea liberarii provizorii si rearestarea inculpatului
|n cazul cind se constata, in cursul liberarii provizorii, ca aceasta a fost dispusa fara
temei sau ca inculpatul nu si-a respectat obligatiile asumate, se poate revoca liberarea
provizorie si dispune arestarea preventiva a inculpatului, emitindu-se un nou mandat de
arestare impotriva acestuia. |n art. 160 10 se stabilesc doua cazuri de revocare a liberarii
provizorii:
– cind se descopera fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute la data admiterii
cererii de liberare provizorie si care justifica arestarea inculpatului (de exemplu
recidiva);
– cind inculpatul nu indeplineste, cu rea credinta, obligatiile ce-i revin prin actul de
liberare provizorie sau incearca sa zadarniceasca aflarea adevarului ori savirseste
din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmarit sau judecat.
Revocarea se poate dispune de catre procuror prin ordonanta si de instanta prin
incheiere, dupa ascultarea inculpatului asistat de aparator.
|mpotriva ordonantei procurorului prin care s-a revocat liberarea provizorie se poate
face plingere la instanta de judecata, iar incheierea data de aceasta este supusa recursului
in termen de 3 zile; devine recurabila si incheierea prin care s-a dispus de catre instanta
revocarea liberarii provizorii. Inculpatul este adus la judecata in recurs cind instanta
considera necesar.
I.30. Alte masuri procesuale
§1. Masurile de ocrotire si siguranta
1) Luarea masurilor de ocrotire (art. 161)
|nvinuitul sau inculpatul asupra caruia urmeaza a se lua o masura preventiva
privativa de libertate poate avea in ocotirea sa un minor, o persoana pusa sub interdictie
sau careia i s-a instituit curatela ori o persoana care are nevoie de ajutor datorita virstei,
bolii sau altei cauze. |n aceasta situatie, de regula, se ia masura obligarii de a nu parasi
localitatea, in scopul de a se da posibilitatea invinuitului sau inculpatului de a avea grija
de persoanele aflate in ocrotirea sa. |nsa cind impotriva invinuitului sau inculpatului s-a
luat masura arestarii preventive, se impune ca organele de urmarire sau de judecata sa ia
masuri de ocrotire a persoanelor care, prin privarea de libertate a invinuitului sau
inculpatului, ramin lipsite de ocrotirea acestuia.
|n acest scop, organul de urmarire sau instanta de judecata are obligatia de a
incunostinta autoritatea competenta in vederea luarii masurilor de ocrotire. Potrivit art.
115, 143 si 154 Codul familiei, trebuie instiintata autoritatea tutelara competenta, pentru
a lua masuri de incredintare a minorului aflat in ingrijirea celui arestat unei institutii de
ocrotire sau unei alte persoane, de numire a tutorelui, de schimbare a tutorelui sau
curatorului ori de luare a altei masuri de ocrotire prevazute de lege. |n acest mod
persoanele aflate in ocrotirea exclusiva a celui arestat preventiv nu vor avea de suferit
prin lipsirea de libertate a ocrotitorului lor.
2) Luarea in mod provizoriu a unor masuri de siguranta (art. 162)
Codul penal prevede, printre masurile de siguranta care se pot lua impotriva
persoanelor care au comis fapte prevazute de legea penala, obligarea la tratament
medical (art. 113) si internarea intr-un institut medical de specialitate (art. 114) pina la
insanatosire, daca din cauza unei boli mintale sau a intoxicarii cronice prin alcool,
stupefiante sau alte asemenea substante, prezinta pericol pentru societate. Aceste masuri
 DPP–pg–198

de siguranta pot fi luate provizoriu si in cursul urmaririi penale sau al judecatii, daca sint
intrunite conditiile prevazute de legea penala, aratate anterior.
|n cursul urmaririi penale, cind se constata ca invinuitul sau inculpatul se afla in
vreuna din situatiile de mai sus, procurorul dispune prin ordonanta luarea in mod
provizoriu a masurii obligarii la tratament medical sau a internarii intr-un institut
medical de specialitate; aceasta masura poate fi luata si atunci cind procurorul scoate de
sub urmarire sau inceteaza urmarirea penala, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 10
lit. a, b si c; intrucit masura nu poate fi luata decit provizoriu de procuror, acesta trebuie
sa sesizeze instanta de judecata careia ii revine sau, in caz de scoatere de sub urmarire
sau incetarea urmaririi penale, i-ar fi revenit competenta de a judeca in fond cauza,
singura in drept sa confirme masura de siguranta luata, iar aceasta numai dupa luarea
avizului comisiei medicale. Fapta savirsita de invinuit sau inculpat fiind prevazuta de
legea penala, masura de siguranta trebuie sa fie confirmata de o instanta penala, si nu de
instanta civila prevazuta in Decretul nr. 12/1965 privind internarea bolnavilor mintali si
a toxicomanilor periculosi.
Confirmarea masurii de siguranta provizorii de catre instanta de judecata se face cu
respectarea garantiilor procesuale penale, inclusiv asistenta juridica obligatorie a
inculpatului care, datorita bolii de care sufera, nu-si poate face singur apararea (art. 171
al. 3 ultima teza).
Masurile de siguranta provizorii prevazute in art. 113 si 114 Cod penal pot fi luate si
de instanta de judecata care judeca o cauza penala, urmind a fi confirmate ulterior, dupa
primirea avizului din partea comisiei medicale. {i in acest caz sint aplicabile dispozitiile
care garanteaza drepturile procesuale ale inculpatului. |ncheierea prin care s-a luat
masura internarii medicale provizorii este supusa unui recurs separat, dar care nu
suspenda executarea masurii.
Odata cu luarea masurii de siguranta, daca este cazul, se iau si masurile de ocrotire
corespunzatoare fata de cei aflati in ingrijirea celui internat medical.
La sesizarea unitatii sanitare, instanta poate dispune incetarea internarii medicale
provizorii.
§2. Masurile asiguratorii (art. 163–168)
1) Notiunea de masuri asiguratorii
Masurile asiguratorii sint masuri de constringere reala si constau in
indisponibilizarea, pina la solutionarea definitiva a cauzei, a bunurilor si veniturilor
apartinind invinuitului, inculpatului sau partii responsabile civilmente, in vederea
asigurarii repararii pagubelor cauzate prin infractiune, precum si pentru garantarea
executarii pedepselor pecuniare. Odata aplicata masura asiguratorie, invinuitul,
inculpatul sau partea responsabila civilmente nu mai pot instraina sau greva bunurile sau
veniturile supuse acestei masuri, astfel incit partea civila isi poate realiza creanta nascuta
din hotarirea de condamnare la despagubiri, iar organele de stat pot executa pedeapsa
pecuniara la care a fost obligat inculpatul. Orice instrainare a bunurilor indisponibilizate
este lovita de nulitate si atrage raspunderea penala pentru infractiunea de sustragere de
sub sechestru (art. 244 Cod penal). Fiind o masura procesuala, masura asiguratorie nu
constituie prin ea insasi o acoperire a pagubei, ci numai garanteaza repararea ei.
Masura asiguratorie se aplica asupra bunurilor si veniturilor invinuitului,
inculpatului si a partii responsabile civilmente pina la concurenta valorii probabile a
pagubei produse sau a pedepsei pecuniare ce poate fi aplicata. Nu sint supuse masurii
asiguratorii bunurile exceptate de la urmarirea civila (art. 406 si urm Cod procedura
civila si art. 12 din Decretul nr. 221/1960).
2) Procedura luarii masurilor asiguratorii
Masura asiguratorie se ia la cererea partii civile sau din oficiu. |n faza de urmarire
penala, masura asiguratorie se dispune, prin ordonanta motivata, de organul de cercetare
penala sau de procuror; in cursul judecatii masura asiguratorie se ia de instanta, prin
incheiere.
Pentru a lua masura asiguratorie, organul de urmarire penala sau instanta de judecata
trebuie sa constate ca s-a produs o paguba prin infractiunea pentru care este urmarit sau
judecat invinuitul sau inculpatul si ca exista temerea ca bunurile personale care ar putea
 DPP–pg–199

garanta repararea pagubei vor fi instrainate sau ascunse in scopul sustragerii de la

raspunderea civila; de asemenea, ca invinuitul sau inculpatul incearca sa se sustraga de
la executarea unei eventuale pedepse pecuniare.
|n urmatoarele cazuri luarea masurii asiguratorii este obligatorie:
– cind prin infractiune s-a produs o paguba proprietatii publice, fara deosebire daca
exista sau nu constituita parte civila;
– cind cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu aceasta
capacitate restrinsa.
|mpotriva ordonantei sau incheierii prin care s-a luat fara drept o masura
asiguratorie, partile si orice alta persoana interesata se pot plinge organului care a dispus
masura. |n cazul in care masura asiguratorie a fost luata de organul de cercetare penala,
plingerea se poate adresa si procurorului care supravegheaza urmarirea penala, pina la
sesizarea instantei de judecata, dupa care plingerea se poate adresa acelei instante.
Masura asiguratorie dureaza pina la solutionarea definitiva a cauzei. Ea poate fi
revocata si inainte de aceasta data, daca au disparut temeiurile pentru care a fost luata,
de catre aceleasi organe care au dispus luarea ei sau de organul in fata caruia se afla
cauza.
3) Aducerea la indeplinire a masurilor asiguratorii
Masura asiguratorie luata de organul de cercetare penala se aduce la indeplinire de
catre acesta. |n cauzele in care efectueaza personal urmarirea penala, procurorul poate
dispune ca masura asiguratorie sa fie aplicata de secretarul parchetului. |ncheierea
instantei prin care s-a dispus luarea masurii asiguratorii se aduce la indeplinire prin
executorul judecatoresc.
Despre aducerea la indeplinire a masurii asiguratorii se incheie un proces-verbal.
Partile si orice persoana interesata se pot plinge de modul de aducere la indeplinire a
masurii asiguratorii organului care a dispus luarea acestei masuri ori celui in fata caruia
se afla cauza (pentru instanta de judecata – intotdeauna instanta de fond). Hotarirea
instantei de judecata data in legatura cu aceasta plingere poate fi atacata cu recurs, fara a
se suspenda aplicarea masurii.
Dupa solutionarea definitiva a cauzei, daca nu s-a facut plingere impotriva modului
de aplicare a masurii asiguratorii, se poate face contestatie potrivit legii civile.
Aplicarea masurii asiguratorii asupra bunurilor mobile si imobile se face prin
sechestru. Se identifica bunurile apartinind persoanei impotriva careia s-a luat masura
asiguratorie si se inventariaza printr-un proces-verbal, in care se descriu caracteristicile
pe care le au, starea de uzura, cantitatea si evaluarea lor in bani. Daca organul care
aplica masura nu poate face o corecta evaluare, se serveste de un expert. Prin procesul-
verbal incheiat, bunurile inventariate se declara sechestrate, in total sau in parte.
Pentru bunurile mobile, sechestrul poate imbraca mai multe forme:
– cu lasarea bunurilor in custodia celui sechestrat sau unei rude – in care caz
sechestrul poate fi cu sigilii sau fara sigilii;
– cu ridicarea bunurilor si incredintarea lor spre pastrare unor persoane, unor institutii
sau societati de profil – bunurile ridicate se ridica si se predau spre valorificare;
metalele sau pietrele pretioase ori obiectele confectionate din acestea, sumele de
bani se depun la institutiile bancare competente; in cazul sumelor de bani, acestea se
consemneaza pe numele celui sechestrat, dar la dispozitia organului care a dispus
sechestrul.
Pentru bunurile imobile, sechestrul se aplica prin luarea unei inscriptii ipotecare,
care impiedica orice instrainare a acestora.
O forma speciala de indisponibilizare este poprirea, care se aplica sumelor de bani
datorate celui sechestrat. Daca un debitor are de platit invinuitului, inculpatului sau
partii responsabile civilmente sume de bani, acestea se popresc pina la solutionarea
definitiva a cauzei. Intra in aceasta situatie si sumele de bani datorate invinuitului sau
inculpatului de persoana pagubita (salarii, premii etc.). Dupa poprire, sumele de bani
datorate nu mai pot fi platite celui impotriva caruia s-a dispus poprirea, ci se depun la
CEC, recipisele fiind predate organului care a dispus masura.
 DPP–pg–200
Cap. II. Actele procesuale si actele procedurale. Termene si
sanctiuni procedurale

§3. Restituirea lucrurilor si restabilirea situatiei anterioare savirsirii

infractiunii
1) Restituirea lucrurilor (art. 169)
Organul de urmarire penala sau instanta de judecata are dreptul sa dispuna, ca
masura procesuala, restituirea catre persoana vatamata a lucrurilor ridicate de la invinuit
sau inculpat ori de la orice persoana care le-a primit pentru a le pastra, daca se constata
ca sint proprietatea persoanei vatamate si au fost luate pe nedrept din posesia sau
detentia sa. Restituirea lucrurilor, ca masura procesuala, garanteaza repararea pagubei
produse prin sustragerea lor. Restituirea lucrurilor se dispune prin rezolutie sau incheiere
si are caracter provizoriu, pina la solutionarea definitiva a cauzei. Restituirea lucrurilor
se dispune numai daca prin luarea acestei masuri nu se stinghereste aflarea adevarului si
justa solutionare a cauzei.
|n cazul in care o alta persoana decit persoana vatamata pretinde un drept asupra
lucrurilor ridicate de la invinuit sau inculpat, poate cere organului in fata caruia se afla
cauza sa stabileasca dreptul sau si sa dispuna sa i se restituie lucrurile. Rezolvarea
acesteui drept se face cu caracter provizoriu pina la solutionarea definitiva a cauzei, cind
se vor stabili cu caracter definitiv drepturile asupra lucrurilor in cauza.
2) Restabilirea situatiei anterioare (art. 170)
Cind in urma savirsirii infractiunii s-a produs, in mod vadit, o schimbare a situatiei
de fapt sau de drept, se poate dispune – ca masura procesuala ce garanteaza repararea
prejudiciilor produse prin infractiune – restabilirea situatiei anterioare, daca aceasta este
posibila. Aceasta masura are caracter provizoriu si se dispune fie de organul de urmarire
penala, dar cu aprobarea procurorului, fie de instanta de judecata. Se aplica – la fel ca
restituirea lucrurilor – garantiile prevazute de lege.
I.31. Acte procesuale si acte procedurale
§1. Conditiile de valabilitate a actelor procesuale si a actelor
procedurale penale
1) Distinctia dintre actele procesuale si actele procedurale
Sub Codul de procedura penala anterior nu se facea distinctie intre actele procesuale
si actele procedurale, folosindu-se pentru aceleasi acte fie denumirea de acte
procedurale, fie cea de acte procesuale. Fara a se folosi denumiri distincte, unele acte
erau considerate ca au un rol activ, dinamic in desfasurarea procesului penal (ca
trimiterea in judecata, hotarirea de condamnare a inculpatului), iar altele erau
considerate ca acte scrise de constatare, documente procedurale, in care se consemneaza
constatarile facute de autoritatile judiciare.
Prin denumirea Titlului V al partii generale – “Acte procesuale si procedurale
comune” – Codul de procedura penala din 1968 diferentiaza actele efectuate in cursul
procesului penal in acte procesuale si acte procedurale, iar prin prevederile art. 132 le
delimiteaza si stabileste trasaturile fiecarei categorii de acte. Astfel, se prevede ca nu pot
forma obiectul unei comisii rogatorii: punerea in miscare a actiunii penale, luarea
masurilor preventive, incuviintarea de probatorii, precum si “dispunerea celorlalte acte
si masuri procesuale”, caracterizind aceste acte, ca si alte acte de aceeasi natura, ca acte
procesuale penale; enumerind actele care pot forma obiectul unei comisii rogatorii sau
al unei delegari (ca ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetari la fata locului,
ridicarea de obiecte, “efectuarea oricarui act procedural”), legea incadreaza actele
enumerate, precum si alte acte de aceeasi natura, ca acte procedurale penale. A revenit
literaturii de specialitate sarcina de a preciza trasaturile celor doua categorii de acte
avute in vedere de Codul de procedura penala.
Actele denumite procesuale sint activitati prin care autoritatile judiciare si partile
din proces isi manifesta vointa, in conditiile si formele prevazute de lege, de incepere si
de desfasurare a procesului penal in vederea realizarii scopului acestuia. Pentru a se
ajunge la condamnarea infractorilor sint necesare punerea in miscare a actiunii penale,
trimiterea in judecata a inculpatilor, judecarea si condamnarea acestora; in unele cazuri,
urmarirea si judecarea infractorilor depinde de plingerea prealabila a persoanei
 DPP–pg–201

vatamate, de retragerea ei, de cererea inculpatului de a se continua procesul penal, de

exercitarea cailor de atac. Deci actele procesuale sint acte constitutive ale procesului
penal, fara de care, in conditiile legii, nu se poate realiza scopul procesului penal. O a
doua caracteristica a actelor procesuale consta in efectuarea acestor acte in exercitarea
drepturilor procesuale sau ale indatoririlor legale, potrivit functiilor procesuale pe care le
indeplinesc participantii la procesul penal. Procurorul pune in miscare actiunea penala si
dispune trimiterea in judecata in exercitarea functiei de invinuire; instanta de judecata
condamna pe inculpat in exercitarea functiei sale de jurisdictie; inculpatul foloseste
asistenta juridica, exercita caile de atac in cadrul functiei de aparare; in fine, actele
procesuale nu pot fi efectuate valabil – cu unele derogari prevazute de lege – decit de
organul judiciar competent sa urmareasca sau sa judece cauza si de persoana indrituita
sa efectueze actul respectiv.
Actul procesual penal poate fi definit ca acea parte constitutiva a procesului penal,
prevazuta de lege, prin care autoritatea judiciara competenta si persoana indrituita
dispune, in mod direct, in exercitiul functiei sale procesuale, asupra desfasurarii
procesului penal in vederea realizarii scopului acestuia.
|n ce priveste actele procedurale, o caracteristica este natura lor derivata, prin ele
aducindu-se la indeplinire actele si masurile procesuale. Astfel, dispozitia de admitere a
ascultarii unor martori, ca act procesual, este adusa la indeplinire prin chemarea cu
citatie a acestora, prin ascultarea lor si apoi prin consemnarea declaratiilor in acte
procedurale scrise; dispozitia de efectuare a unei reconstituiri se aduce la indeplinire
prin pregatirea acesteia si apoi prin reproducerea imprejurarilor in care s-a produs o
anumita fapta sau imprejurare; luarea masurii preventive, ca masura procesuala, se
aduce la indeplinire prin executarea mandatului de arestare, care este un act procedural. |
n temeiul art. 132 si 135, actele procedurale pot fi indeplinite si de alte organe decit cele
competente sa efectueze urmarirea si judecata, daca acestea nu pot sa le efectueze
personal. O categorie de acte procedurale o formeaza actele de constatare – documentele
procedurale (ordonante, incheieri, procese-verbale) – in care se consemneaza cele
dispuse prin acte procesuale, precum si cele constatate prin actele procedurale efectuate.
Actul procedural penal poate fi definit ca acea activitate desfasurata de organele
judiciare si de parti, prin care se aduce la indeplinire un act sau o masura procesuala ori
se constata efectuarea si se consemneaza continutul unui act sau al unei masuri
procesuale ori al unui act procedural.
2) Felurile si conditiile de valabilitate a actelor procesuale
Fiind parti constitutive ale procesului penal, pentru fiecare act procesual legea
prevede organul judiciar sau partea care are imputernicirea sau obligatia sa-l efectueze,
in ce consta manifestarea de vointa pe care o are in vedere, conditiile in care trebuie
efectuat; de asemenea, legea fixeaza modul in care ar trebui sa se produca manifestarea
de vointa, forma in care are loc, mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda actul
procedural constator.
Orice act procesual trebuie sa cuprinda cel putin doua conditii de fond:
– sa fie efectuat de organul judiciar competent sau de persoana abilitata prin lege;
– sa cuprinda manifestarea de vointa de a produce efectele juridice pe care le are in
vedere legea pentru acel act procesual 73.
Actul procesual trebuie sa indeplineasca si conditiile de forma cerute de lege: o
anumita forma procesuala, cu mentiunile necesare prevazute de lege 74.
Actele procesuale penale pot fi:
73
de exemplu punerea in mi[care a ac]iunii penale se poate dispune numai de un anumit
procuror [i trebuie s` cn]in` dispozi]ia de punere in mi[care a ac]iunii penale impotriva
invinuitului; plingerea prealabil` a persoanei v`t`mate nu poate fi niciodat` introdus` decit
personal de persoana care a suferit o v`t`mare prin infrac]iune sau prin mandatar special,
cuprinzind cerereade a fi tras la r`spundere penal` [i, ca o condi]ie de timp, introducerea ei in cel
mult dou` luni de la data cind persoana v`t`mat` a cunoscut cine este f`ptuitorul
74
punerea in mi[care a ac]iunii penale se dispune prin ordonan]` scris`, care trebuie s`
cuprind` men]iunile constatatoare ale indeplinii condi]iilor de fond; plingerea prealabil` poate fi
f`cut` in scris sau oral, in ultima situa]ie trebuie s` fie consemnat` intr-un proces-verbal din care
s` rezulte c` sint indeplinite condi]iile de fond
 DPP–pg–202

– imperative – exista obligatia de a fi efectuate ori de cite ori sint indeplinite conditiile
prevazute de lege75;
– obligatorii la cerere – se efectueaza in toate cazurile in care legea prevede o
anumita activitate ca raspuns la o anumita cerere, fara a se lasa autoritatii judiciare
facultatea de a decide76;
– facultative – legea prevede posibilitatea efectuarii lor, dar manifestarea de vointa
este lasata la aprecierea autoritatii sau persoanei abilitate in acest sens 77.
|n cazul actelor imperative nu se poate ajunge la solutionarea legala a cauzei fara
efectuarea lor; valabilitatea desfasurarii procesului penal poate depinde de efectuarea
sau nu a actelor obligatorii la cerere; neefectuarea actelor facultative nu influenteaza, de
regula, valabilitatea desfasurarii procesului penal.
Dupa forma in care se efectueaza, actele procesuale sint:
– scrise – trebuie sa se efectueze in scris, ca singura forma valabila 78;
– orale – se efectueaza printr-o declaratie, relatare, concluzii orale; se pot efectua si in
scris, dar valabilitatea actului depinde de respectarea formei orale 79.
Sint acte procesuale care se pot efectua si in forma scrisa, si in forma orala, fiind
valabile in oricare din cele doua forme; astfel, constituirea de parte civila se poate face
prin cerere scrisa sau printr-o declaratie orala in fata instantei de judecata. Actele
procesuale orale se consemneaza – in intregime sau in rezumat – in documente
procedurale scrise.
Codul penal din 1968 reglementeaza, ca acte procesuale comune, asistenta juridica si
reprezentarea; celelalte acte procesuale sint reglementate fie in partea generala (de
exemplu luarea masurilor preventive), fie in partea speciala a Codului (in cadrul
urmaririi si al judecatii).
3) Felurile si conditiile de valabilitate ale actelor procedurale
Fiind acte derivate, actele procedurale prin care se aduc la indeplinire actele sau
masurile procesuale trebuie sa se limiteze la ceea ce s-a incuviintat prin actul procesual
sau masura procesuala; in aceste limite, organul care efectueaza urmarirea penala sau
judecata (ori organul rogat sau delegat) aduce la indeplinire actul procedural in
conditiile de loc, mod, timp prevazute de lege 80. Legea prevede pentru fiecare act
procedural conditiile in care trebuie efctuat, nerespectarea acestora atragind, de regula,
nevalabilitatea actului.
Ca forma, actele procedurale derivate pot fi scrise, orale si materiale (faptice).
Citatia, mandatul de aducere sint acte procedurale scrise; ascultarea unui martor, a
persoanei vatamate se face oral; inminarea citatiei, ridicarea de obiecte si inscrisuri se
realizeaza faptic.
Actele procedurale de constatare, documente in care se consemneaza efectuarea
unui act procesual sau procedural, sint numai scrise. Rezolutiile, ordonantele,
rechizitoriile scrise ale organelor de urmarire penala, incheierile, sentintele si deciziile
instantelor de judecata sint acte procedurale constatatoare ale actului sau actelor
75
cind exist` temeiuri din care rezult` c` invinuitul a s`vir[it infrac]iunea pentru care este
urm`rit [i nu exist` vreun caz legal de impiedicare, devine obligatorie punerea in mi[care a
ac]iunii penale impotriva sa; cind exist` probe suficiente din care rezult` c` fapta exist`, c` a fost
s`vir[it` de inculpat [i constituie infrac]iune, in mod necesar trebuie s` se dispun` trimiterea in
judecat` a inculpatului
76
in cazul in care instan]a este sesizat` cu plingere prealabil` pentru vreuna din infrac]iunile
prev`zute in art. 279 al. 2 lit. a, legal introdus`, este obligat` s` procedeze la judecarea cauzei [i s`
solu]ioneze ac]iunea penal` exercitat`
77
de exemplu persoana v`t`mat` poate sau nu s`-[i exercite dreptul s`u de a face plingere
prealabil`, de a se constitui parte civil`
78
trimiterea in judecat`, scoaterea de sub urm`rire penal` se efectueaz` prin acte procesuale
scrise (rechizitoriu, ordonan]`)
79
de exemplu dezbaterile judiciare din [edin]a de judecat` trebuie s` aib` loc oral, chiar dac`
ulterior se depun [i concluzii scrise in sus]inerea invinuirii [i ap`r`rii
80
Dac` procurorul a dispus efectuarea unei perchezi]ii la domiciliul invinuitului, actul
procedural al efectu`rii propriu-zise a perchezi]iei trebuie s` respecte limitele dispuse – numai la
locuin]a invinuitului, in prezen]a a doi martori asisten]i, a invinuitului sau a reprezentantului s`u,
intre orele 6–20, incheindu-se un proces-verbal despre rezultatul perchezi]iei.
 DPP–pg–203

procesuale prin care s-a pus in miscare actiunea penala, s-a dispus trimiterea in judecata,
condamnarea sau achitarea unui inculpat. Actul procedural de constatare este necesar
pentru a se inregistra ceea ce s-a hotarit, spre a nu se contesta in viitor, pentru a se
cunoaste temeiurile care au determinat actul sau masura procesuala, in vederea unui
control asupra legalitatii actului. Pentru aceleasi motive si efectuarea actelor procedurale
derivate este consemnata in documente procedurale constatatoare.
Datorita intocmirii actelor constatatoare scrise, atunci cind se efectueaza un act
procesual sau se ia o masura procesuala, se confunda uneori actul juridic cu documentul
constatator. Astfel, punerea in miscare a actiunii penale este un act de tragere la
raspundere penala a invinuitului, care devine inculpat; dar acest act juridic este
consemnat intr-o ordonanta de punere in miscare a actiunii penale, care contituie un act
constatator; condamnarea inculpatului este un act procesual de dispozitie, dar este
consemnat in minuta sau in sentinta, care este un act constatator.
Actele scrise de constatare se redacteaza in limba rom#na; Codul prevede pentru
fiecare act constatator mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda, care variaza de la un act
constatator la altul. Mentiunile cele mai generale sint: data si locul intcmirii, identitatea
si calitatea persoanei care l-a redactat, constatarea modului in care a fost efectuat actul si
a rezultatelor sale, semnatura persoanelor prevazute de lege ca trebuie sa semneze.
Actele procedurale constatatoare sint acte oficiale; daca legea cere ca actul
procedural sa fie intocmit in mai multe exemplare (art. 152), fiecare exemplar are
autenticitatea actului procedural oficial, fiind semnat de persoana care l-a emis sau
intocmit. Dupa actul procedural constatator se pot scoate copii si extrase; copia
reproduce in intregime actul constatator (art. 313 al. 2, art. 360) si poate fi certificata
pentru conformitate; extrasul reproduce numai elementele esentiale ale actului
procedural (art. 418 al. 3).
4) Modificarea in indreptarea actelor procedurale (art. 194–196)
Actul procedural constatator nu trebuie sa cuprinda nici o adaugire, corectura sau
suprimare de text; locurile nescrise in cuprinsul unei declaratii sau proces-verbal se
bareaza, astfel incit sa nu se poata face adaugiri. Cind este necesara o adaugire, o
corectura sau o suprimare de text, persoana care a intocmit si semnat actul procedural
trebuie sa confirme in scris, in curprinsul actului, modificarea adusa, altfel aceasta nu
poate fi luata in considerare. Modificarile neconfirmate care nu schimba intelesul frazei
sint considerate valabile.
Este posibil ca in cuprinsul unui act procedural constatator sa se strecoare unele
erori materiale, cum sint greselile din neatentie sau dactilografiere, asupra numelui,
calitatii partilor, asupra unor date sau cifre. Pentru a nu se desfiinta actul procedural
datorita acestor erori materiale evidente, a fost instituita o procedura speciala de
indreptare a erorilor materiale. La cererea celui interesat ori din oficiu, organul de
urmarire penala sau instanta de judecata care a intocmit actul dispune indreptarea
erorilor materiale; in acest scop, pot fi chemate partile pentru a da lamuriri. Despre
indreptarea facuta, organul de urmarire penala intocmeste un proces-verbal, iar instanta
de judecata da o incheiere, facindu-se mentiune despre indreptare si in cuprinsul actului
corectat. Eroarea trebuie sa fie materiala, in sensul aratat, si evidenta, rezultind in mod
vadit din actele dosarului; pe calea acestei proceduri nu se pot indrepta erorile de
judecata, prin care s-au dat solutii incomplete sau gresite81.
Procedura de indreptare a erorilor materiale se aplica si in cazul in care organul de
urmarire penala sau instanta de judecata, ca urmare a unor omisiuni vadite, nu s-a
pronuntat cu privire la unele chestiuni adiacente judecatii de fond (sumele pretinse de
martori, experti, interpreti, aparatori – art. 189 si 190; restituirea lucrurilor si ridicarea
masurilor asiguratorii). Procedura instituita este paralela cu dreptul acordat martorului,
expertului, interpretului, aparatorului, precum si oricarei persoane vatamate de a declara
apel impotriva hotaririi primei instante (art. 362 lit. e); in timp ce procedura prevazuta in
81
Jurispruden]a a calificat ca gre[eli de judecat` – [i nu erori materiale – modificarea
desp`gubirilor civile prin ad`ugirea folosului nerealizat, a datei la care se datoreaz` desp`gubirile
civile sau a cuantumului datorat de fiecare inculpat, schimbarea beneficiarului desp`gubirilor,
modificarea sporului de pedeaps` indicat in minut`, inlocuirea obliga]iei solidare cu obliga]ia
subsidiar` etc.
 DPP–pg–204

art. 196 se aplica atunci cind exista o “omisiune”, deci nu s-a pronuntat deloc asupra
unei chestiuni adiacente, apelul se poate referi si la gresita calculare a cheltuielilor
judiciare sau la restituirea numai partiala a lucrurilor; de asemenea, procedura speciala
de inlaturare a omisiunilor vadite se aplica si atunci cind impotriva hotaririi nu exista
cale de atac ordinara. |n jurisprudenta s-au constatat cazuri in care s-a folosit gresit
aceasta procedura pentru a se inlatura unele omisiuni asupra chestiunilor de fond ale
cauzei, cum ar fi aplicarea masurii de siguranta a confiscarii speciale sau precizarea
inscrisurilor a caror desfiintare s-a dispus prin hotarirea instantei de judecata.
|ntrucit inlaturarea omisiunilor vadite creaza obligatii de plata a cheltuielilor
judiciare sau poate schimba detinatorul unor bunuri, credem ca procedura trebuie sa se
desfasoare cu chemarea obligatorie a partilor, pentru a da lamuririle necesare in
contradictoriu; prevederea actuala prin care aceasta chemare este lasata la facultatea
organului de urmarire sau a instantei de judecata nu garanteaza suficient interesele
legitime ale partilor din proces.
§2. Unele acte procedurale comune
1) Citarea (art. 175–181)
Cind este necesara prezenta unei persoane la desfasurarea procesului penal, ea poate
fi invitata, citata sau adusa prin constringere. |ntrucit invitatia nu are caracter juridic,
Codul de procedura penala reglementeaza numai citarea si mandatul de aducere.
Citarea este actul procedural scris si individual prin care o persoana este chemata in
fata autoritatii judiciare la o anumita data, sub prevederea unei sanctiuni in caz de
neprezentare. Folosita si de organele de urmarire penala, citarea are o mai mare
aplicabilitate in faza de judecata, care se desfasoara in sedinta, la o anumita data, cind
sint chemate partile sa participe la activitatea de judecata. De principiu, in cazul in care
nu s-a indeplinit procedura de citare pentru toate partile din proces, judecata nu poate
avea loc in lipsa vreuneia dintre ele. Ca urmare, citarea partilor si indeplinirea procedurii
de citare are un rol important in desfasurarea judecatii.
Citarea este un act procedural scris, considerindu-se ca persoana chemata are astfel
posibilitatea reala de a cunoaste data si locul unde trebuie sa se prezinte. Este permisa si
citarea prin nota telefonica sau telegrafica, dar este mai greu de stabilit daca persoana
chemata a luat sau nu cunostinta de chemarea ce i s-a facut. Citarea este si un act
procedural individual, pentru fiecare persoana chemata fiind obligatorie emiterea unei
citatii, altfel nefiind posibila determinarea persoanelor care cunosc sau care nu au
cunostinta de chemarea facuta.
Citatia are doua elemente: chemarea si sanctiunea.
Chemarea cuprinde mentiuni care asigura cunoasterea datelor necesare pentru a
raspunde chemarii si mentiuni care informeaza despre motivul chemarii. |n primele
mentiuni se cuprind: denumirea organului care emite citatia si sediul acestuia (adresa,
etaj, camera); numele, prenumele si adresa celui citat (in orase: localitatea, judetul,
strada, numarul, apartamentul, scara si etajul de la bloc; in comune se indica judetul,
comuna, statul); chemarea la o anumita data (ora, zi, luna, an) si loc (daca locul este
altul decit sediul autoritatii); semnatura celui care a emis citatia (procuror, presedinte de
instanta). Aceste mentiuni fac ca citatia sa ajunga la cel chemat sau ii aduc la cunostinta
data si locul unde trebuie sa se prezinte; lipsa uneia sau unora din aceste mentiuni atrage
nulitatea citatiei, care opereaza daca persoana nu a raspuns chemarii. Alte mentiuni au
caracter informativ: data emiterii citatiei si numarul dosarului, calitatea in care este citat
si obiectul cauzei; lipsa acestor mentiuni nu atrage nulitatea citatiei, dar poate atrage
aminarea judecarii cauzei, la cererea celui citat, pentru a cunoaste motivele chemarii si a
se pregati in acest scop.
Sanctiunea cuprinde constringerea procedurala ce urmeaza a se aplica in caz de
neprezentare; pentru parti sanctiunea consta in judecarea cauzei in lipsa lor (art. 291 al.
2); pentru martori, interpreti si experti, neprezentarea poate atrage o amenda judiciara
(art. 198 lit. c) si, in caz de repetare, aducerea silita. Sanctiunea este indicata in citatie.
Locul unde se trimite citatia prezinta importanta pentru o reala incunostintare a
partilor despre termenul de judecata si, totodata, pentru evitarea sustragerii inculpatului
de la judecata. De aceea, legea prevede mai multe locuri unde poate fi citat inculpatul, in
 DPP–pg–205

raport de situatiile posibile in care s-ar afla. Ca regula generala, inculpatul se citeaza la
“adresa unde locuieste”, ceea ce implica adresa efectiva din momentul citarii, care poate
fi diferita de aceea a domiciliului sau stabil. Adresa unde locuieste inculpatul se
stabileste prin investigatiile organelor de urmarire penala; daca inculpatul a dat o
declaratie, in care si-a aratat adresa unde doreste sa fie citat (in nici un caz la post
restant), aceasta va deveni locul unde urmeaza a fi citat. |n caz de schimbare a adresei
aratate in declaratiile sale, inculpatul este obligat sa incunostinteze despre schimbarea
intervenita, dupa care citarea se va face la noua adresa; citarea la noua adresa este
obligatorie si atunci cind, din datele aflate la dosar, rezulta ca s-a produs o schimbare de
adresa. Daca nu se cunoaste adresa unde locuieste, inculpatul se citeaza la adresa locului
de munca, prin serviciul de personal al unitatii unde lucreaza. Pentru situatia extrem de
rara cind nu se cunoaste nici adresa unde locuieste, nici locul sau de munca, inculpatul
se citeaza printr-o procedura speciala, care consta din afisarea citatiei la sediul primariei
in a carei raza teritoriala s-a savirsit infractiunea sau, daca activitatea infractionala s-a
desfasurat in mai multe locuri, la sediul primariei din localitatea unde se afla organul
care efectueaza urmarirea penala. Ca situatii speciale: bolnavii aflati in spital sau intr-o
casa de sanatate, detinutii aflati in penitenciare se citeaza prin administratia acestora;
militarii incazarmati se citeaza la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.
Inculpatul care locuieste in strainatate si a carui adresa se cunoaste se citeaza prin
scrisoare recomandata, recipisa de predare a scrisorii consituind dovada de indeplinire a
procedurii de citare. Dispozitiile care se refera la citarea inculpatului se aplica si in cazul
citarii celorlalte parti; daca partea este persoana juridica, se citeaza la sediul sau.
|nminarea citatiei se efectueaza de agenti anume insarcinati sau prin mijlocirea
serviciului postal. |nminarea citatiei cunoaste trei ipostaze:
– |nminarea citatiei se face personal celui citat, daca este gasit la locul citat, iar acesta
semneaza dovada de primire a citatiei; daca nu vrea sa primeasca citatia sau,
primind citatia, nu vrea sau nu poate sa semneze de primire, agentul lasa citatia celui
citat ori, in cazul refuzului de primire, o afiseaza pe usa locuintei acestuia, incheind
despre aceasta proces-verbal. |n situatia in care citarea se face prin serviciul personal
al locului de munca, prin administratia unui spital, loc de detinere sau prin
comandantul unitatii militare, aceste organe sint obligate de a inmina citatia
persoanei citate sub luare de dovada de primire, certificindu-i semnatura sau aratind
motivul pentru care nu a semnat; in acest cazuri, citatia nu poate fi inminata altor
persoane sau afisata. Citatia adresata unei persoane juridice se preda, sub semnatura,
la registratura acesteia sau functionarului insarcinat cu primirea corespondentei.
– Daca persoana citata nu este gasita la adresa indicata, citatia poate fi inminata
sotului, unei rude apropiate sau unei persoane care locuieste cu cel citat, fiind
exceptati minorii sub 14 ani sau cei lipsiti de uzul ratiunii. Daca cel citat locuieste
intr-un imobil cu mai multe apartamente sau intr-un hotel, citatia se preda
administratorului, portarului sau celui care in mod obisnuit il inlocuieste. Persoana
care primeste citatia semneaza dovada de primire, iar agentul, certificind identitatea
si calitatea, precum si semnatura, incheie proces-verbal. Daca aceasta persoana nu
vrea sau nu poate sa semneze, citatia se afiseaza pe usa locuintei, incheindu-se
proces-verbal.
– Cind nu este gasita nici una din persoanele prevazute de lege, chiar dupa
investigatiile facute in acest scop, agentul afiseaza citatia pe usa locuintei persoanei
citate, incheind proces-verbal; cind apartamentul nu este prevazut in citatie, iar
investigatiile nu au condus la determinarea sa, citatia se poate afisa pe usa principala
a cladirii. Daca agentul procedural constata ca cel citat si-a schimbat adresa, citatia
se afiseaza pe usa locuintei aratate in citatie si agentul se informeaza de noua adresa,
consemnind in proces-verbal cele constatate, urmind ca instanta sa hotarasca unde
se va emite o noua citatie; in acelasi mod se procedeaza atunci cind la adresa
indicata nu mai exista imobilul unde a locuit cel citat.
|ndeplinirea procedurii de citare se dovedeste prin dovada de primire a citatiei sau
prin procesul-verbal prin care se constata predarea sau afisarea citatiei. Dovada de
primire a citatiei trebuie sa cuprinda datele prin care se identifica citatia (numele si
prenumele celui citat, adresa sa, unde si cind trebuie sa se prezinte cel citat); de
 DPP–pg–206

asemenea, trebuie sa cuprinda datele din care rezulta inminarea citatiei, semnatura sa,
precum si certificarea de catre agent a acestor date. |n cazul in care despre inminarea
citatiei se incheie proces-verbal, acesta trebuie sa cuprinda, corespunzator, atit datele
care identifica citatia, cit si cele care stabilesc modul in care a fost indeplinita procedura
de citare. Dovada sau procesul-verbal de inminare a citatiei se trimite apoi organului
care a emis citatia si face dovada de indeplinire a procedurii de citare.
2) Comunicarea actelor procedurale (art. 182)
Comunicarea este actul procedural scris prin care se transmite unui participant la
procesul penal un alt act procedural scris, spre a lua cunostinta de cuprinsul sau.
Comunicarea actelor de procedura se poate face prin transmiterea unei copii integrale
dupa act sau a unei copii partiale; astfel, inculpatului arestat preventiv i se transmite o
copie integrala dupa actul de sesizare (art. 313 al. 2), iar dupa condamnare o copie
integrala dupa sentinta penala (art. 360 al. 3); copii numai dupa dispozitivul sentintei
penale se comunica partilor care au lipsit atit de la dezbaterile judiciare, cit si la
pronuntarea hotaririi (art. 360 al. 1).
Comunicarea actelor procedurale scrise se face in conditiile prevazute pentru citare,
atit in legatura cu locul unde se trimite, cit si cu modalitatile de inminare; in loc de
mentiunile prin care se asigura la citatie “chemarea”, se inscriu mentiunile despre actul
procedural care se comunica.
Apropiata de comunicare este instiintarea, care consta in incunostintarea unui
participant la proces despre efectuarea unui act procesual sau despre luarea unei masuri
procesuale. Astfel, procurorul instiinteaza persoana care a facut plingerea despre refuzul
de a se incepe urmarirea penala (art. 228 al.penult.), despre scoaterea de sub urmarire
sau incetarea urmaririi penale (art. 246, 249); partii civile i se aduce la cunostinta
suspendarea urmaririi penale (art. 240); persoana care a facut plingere procurorului este
incunostintata de modul in care aceasta a fost rezolvata (art. 277). |nstiintarea se face
prin adresa scrisa, respectindu-se, corespunzator, dispozitiile referitoare la citare.
3) Mandatul de aducere (art. 183–184)
|n cazul in care o persoana, chemata prin citatie, nu s-a prezentat in fata organului
judiciar, acesta poate dispune aducerea ei silita, emitind un mandat de aducere; aceasta
masura procedurala se poate lua, in caz de urgenta, si inainte ca persoana sa fi fost
chemata prin citatie.
Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu aceleasi mentiuni esentiale ca
si ale citatiei, cuprinzind un ordin adresat ofiterilor si subofiterilor de politie de a aduce
in fata autoritatii judiciare emitente persoana la care se refera. Executarea mandatului de
aducere se face prin prezentarea ofiterului sau subofiterului de politie la persoana
chemata, cu invitarea de a-l urma si apoi cu conducerea ei la autoritatea emitenta, sub
amenintarea folosirii fortei publice in caz de refuz. Daca persoana impotriva careia s-a
emis mandatul de aducere nu poate sa se prezinte sau nu este gasita la locul indicat, se
incheie proces-verbal de constatare, care se trimite celui care a dispus aducerea; cel care
executa mandatul poate face cercetari pentru a gasi persoana chemata, dupa care executa
aducerea silita. Neexecutarea mandatului de aducere de catre cel insarcinat cu
indeplinirea sa atrage aplicarea unei amenzi judiciare (art. 198 lit. b).
I.32. Termenele (art. 185–188)
§1. Conceptul de termene procesuale si clasificarea lor
1) Rolul termenelor in desfasurarea procesului penal
Termenul este intervalul de timp in decursul caruia se pot sau trebuie indeplinite
unele acte si masuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi indeplinite. Codul
de procedura penala prevede, de exemplu, termenele in care trebuie declarate caile de
atac, dar si termenele in care se recomanda a fi indeplinite unele acte procesuale (cum ar
fi rezolvarea unor plingeri, inaintarea unui dosar, desfasurarea unei activitati etc.); de
asemenea, Codul prevede si termenele in care nu se poate pune in executare o hotarire
penala sau in care se poate aplica o masura procesuala neprivativa sau privativa de
libertate.
Stabilirea de termene pentru desfasurarea procesului penal are in vedere doua
scopuri:
 DPP–pg–207

– termenele scurte asigura desfasurarea rapida a procesului, nelasindu-se organelor

judiciare si partilor libertatea de a actiona cind vor si pe orice durata de timp;
– termenele trebuie sa asigure partilor timpul necesar pentru a-si exercita drepturile
procesuale si a-si indeplini obligatiile prevazute de lege, iar in cazul masurilor
procesuale impiedica prelungirea duratei constringerii peste limita necesara
desfasurarii normale a procesului.
Pentru urgentarea desfasurarii procesului penal, Codul de procedura penala, fara a
stabili termen, foloseste expresia “de indata” (art. 256, 300, 306) sau “de urgenta” (art.
293); dimpotriva, cind trebuie sa se intervina pentru a inlatura o nedreptate, nu se
fixeaza nici un termen, dindu-se astfel posibilitatea ca “oricind” sa se intervina in acest
scop (art. 398, 410).
2) Termenele substantiale si termenele procedurale
Termenele care asigura disciplina si sistematizarea desfasurarii procesului penal sint
denumite de Codul de procedura penala termene procedurale. Codul prevede si unele
termene care ocrotesc drepturi extraprocesuale (libertatea individuala, proprietatea etc.);
aceste termene, impreuna cu termenele prevazute de legea penala privind prescriptia,
reabilitarea, durata pedepselor, se numesc termene substantiale. Cele mai importante
termene substantiale prevazute de Codul de procedura penala sint termenele de durata a
masurilor preventive.
Termenele substantiale prevazute de Codul de procedura penala privind luarea,
mentinerea sau revocarea masurilor preventive au un regim deosebit de cel al termenelor
procedurale. Astfel, termenele substantiale isi au propriul regim de calcul (art. 188), in
sensul ca ora sau ziua de la care incepe si la care se sfirseste termenul intra in durata
acestuia; de asemenea, luna si anul se socotesc implinite cu o zi inainte de ziua
corespunzatoare datei de la care au inceput sa curga. Daca retinerea a inceput la ora 9 30,
ea se sfirseste a doua zi la ora 900; arestarea preventiva de 5 zile inceputa in ziua de 10 a
lunii se sfirseste in ziua de 14 a aceleiasi luni.
|n regimul special al termenelor substantiale intra si sanctiunea nerespectarii lor;
astfel, la expirarea duratei retinerii de 24 de ore, a arestarii preventive de 5 sau 30 de
zile, masura preventiva inceteaza de drept, sub sanctiunea penala pentru infractiunea de
arestare nelegala. Ca urmare, expirarea termenului de retinere sau arestare intr -o zi
nelucratoare nu atrage prorogarea termenului pentru ziua lucratoare urmatoare, ci obliga
la punerea in libertate a persoanei retinute sau arestate in acea zi nelucratoare.
Regimul termenelor procedurale este diferit, atit in ce priveste calculul, cit si
sanctiunile procedurale ce li se aplica.
3) Clasificarea termenelor procedurale
Termenele procedurale pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
a) Dupa factorul care le stabileste, termenele sint legale si judiciare.
Termenul legal este stabilit de lege (termenul de apel, de recurs, de contestatie in
anulare etc.).
Termenul judiciar este stabilit de autoritatea in fata careia se desfasoara urmarirea
penala sau judecata; organul de urmarire penala stabileste termenul de depunere a
raportului de expertiza, iar presedintele instantei fixeaza termenul de judecata, de
aminare a judecarii cauzei etc.
Importanta distinctiei consta in aceea ca, de regula, termenele legale nu pot fi
modificate – nici prelungite, nici abreviate – in timp ce termenele judiciare pot fi
modificate de autoritatea care le-a fixat, cu asigurarea incunostintarii partilor despre
aceasta modificare.
b) Dupa natura lor, termenele sint imperative (peremptorii), prohibitive (dilatorii) si
orinduitorii.
Termenul imperativ consta intr-un interval de timp in care trebuie indeplinite
anumite acte procesuale sau procedurale (recursul se declara in termen de 10 zile);
daca actul nu este indeplinit in acest termen, devine tardiv.
Termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru indeplinirea unor acte procesuale
sau procedurale (punerea in executare a hotaririi de condamnare nu poate avea loc
pina la expirarea termenului de apel sau, dupa caz, de recurs, deoarece sentinta
 DPP–pg–208

devine executorie numai dupa aceasta data, daca nu s-a declarat apel sau recurs);
actul efectuat inainte de implinirea termenului prohibitiv este prematur.
Nerespectarea termenelor imperative si a celor prohibitive atrag sanctiuni
procedurale. |n cazul termenelor imperative, sanctiunea consta in decaderea din
dreptul de a mai efectua actul prevazut de lege (trecerea termenului de 10 zile pentru
declararea recursului decade pe titularul dreptului de recurs din acest drept; orice
declaratie de recurs facuta dupa expirarea termenului devine tardiva si lovita de
nulitate).
Termenele orinduitorii disciplineaza activitatea procesuala fara a atrage sanctiuni
procedurale, fiind mai mult termene de recomandare (procurorului i se cere sa
rezolve dosarul de cercetare penala in cel mult 15 zile de la primirea lui – art. 261;
instantei i se recomanda sa pronunte sentinta in termen de 15 zile si sa o redacteze in
cel mult 20 de zile – art. 306 si 310 al. 2), dar nerespectarea acestor termene nu are
nici o consecinta asupra valaiblitatii actului efectuat tardiv.
c) Dupa modul cum sint fixate, termenele pot fi fixe, maxime si minime.
Termenul este fix atunci cind se stabileste o durata determinata in care trebuie
efectuat (cum este termenul de apel sau de recurs de 10 zile).
Termenul este maxim cind se stabileste durata maxima de timp permisa pentru
efectuarea actului, dar acesta poate fi efectuat si intr-o durata de timp mai mica (de
exemplu procurorul trebuie sa rezolve dosarul primit de la organul de cercetare
penala in “cel mult 15 zile” – art. 261 – dar el poate sa-l rezolve si in aceeasi zi cind
l-a primit).
Termenul este minim cind se fixeaza durata minima de timp ce trebuie sa se scurga
pentru ca un act procesual sa poata fi considerat efectuat in termen (de exemplu
procedura de citare a inculpatului trebuie indeplinita cu “cel putin 3 zile” inaintea
termenului de judecata; insa citarea se poate face cu mai multe zile inaintea
termenului de judecata).
d) Dupa sensul in care sint calculate, termenele procedurale pot fi de succesiune si de
regresiune. Cele mai numeroase termene procedurale sint de succesiune,
calculindu-se in sensul curgerii timpului. Termenele de regresiune se calculeaza in
sensul invers curgerii timpului, de la o anumita data inapoi (termenul de inminare a
citatiei se calculeaza inapoi cu 3 zile de la data cind este fixata judecata).
§2. Calcularea termenelor procedurale
1) Modalitati de calculare a termenelor procedurale
Termenul procedural curge intre doua momente: un moment initial, de la care incepe
sa curga termenul, denumit dies a quo, si un moment final, la care se sfirseste termenul
– dies ad quem.
Momentul initial este determinat de data efectuarii actului procedural care, potrivit
legii, determina curgerea termenului. |n cazul apelului si al recursului termenul curge,
dupa caz, de la data pronuntarii hotaririi ce se ataca (regula) sau de la data primirii
comunicarii unei copii dupa dispozitivul hotaririi (in celelalte cazuri); dar pentru
recursul peste termen, data de la care curge termenul este data inceperii executarii
pedepsei sau a dispozitiilor privind despagubirile civile. |n unele cazuri legea prevede
data unui eveniment viitor, neprecizat in timp (de exemplu revizuirea poate fi ceruta
intr-un termen de un an de la data descoperirii unor imprejurari noi de fapt). |n stiinta
dreptului procesual penal s-a sustinut teroria echipolentei (echivalentei), potrivit careia
actul procedural prevazut de lege pentru curgerea termenului poate fi inlocuit cu un alt
act avind aceeasi finalitate (de exemplu comunicarea unei copii dupa dispozitivul
hotaririi ce urmeaza a fi atacata sa fie inlocuita cu un act din care rezulta ca partea a luat
cunostinta de continutul hotaririi). Practica judiciara nu a imbratisat aceasta teorie,
aplicind riguros dispozitia legala care are in vedere actul pe care legea il considera ca
provoaca curgerea termenului.
Pentru determinarea lui dies ad quem este necesar sa cunoastem durata termenului si
modul de calcul. Durata termenului este prevazuta de lege sau este stabilita de
autoritatea judiciara. Modul de calcul se deosebeste dupa cum termenele sint pe ore si
zile sau pe luni si ani. Calcularea termenelor pe ore si zile se poate face in mai multe
 DPP–pg–209

feluri: astfel, in calculul termenelor se poate socoti si ora si ziua cind incepe, dar si cind
se sfirseste termenul (pe ore si zile pline); se poate calcula termenul fara a include ora si
ziua cind incepe si se sfirseste termenul (ore si zile libere) sau in calculul termenului nu
se include ora si ziua cind termenul se sfirseste (sistemul mixt). Pentru a crea garantia
unei mai largi posibilitati de a exercita un drept procesual conditionat de un termen,
Codul actual, ca si cel anterior, a adoptat sistemul de calcul pe ore si zile libere. Ca
urmare, nu se ia in calculul termenului ora sau ziua de la care incepe sa curga termenul
si nici ora sau ziua in care aceasta se implineste; in acest mod, termenele procedurale
sint cu doua ore sau doua zile mai mari decit termenele substantiale, care se calculeaza
pe ore si zile pline. Astfel, termenul de recurs de 10 zile, care curge de la pronuntarea
hotaririi din ziua de 10 martie, se va implini in ziua de 21 martie, care va fi ultima zi de
declarare a recursului.
Termenele pe luni si ani se calculeaza calendaristic. Termenul pe luni expira la
sfirsitul zilei corespunzatoare ultimei luni, iar termenul pe ani expira al sfirsitul zilei si
lunii corespunzatoare din ultimul an. Astfel, termenul de o luna care a inceput sa curga
la data de 10 martie se implineste la data de 10 aprilie, iar termenul de un an la data de
10 martie a anului urmator. Daca ziua corespunzatoare cade intr-o luna ce nu are o astfel
de zi, termenul expira in ultima zi a aceleiasi luni (de exemplu termenul de o luna
inceput la 31 ianuarie expira, dupa caz, la 28 sau 29 februarie).
O dispozitie importanta referitoare la termenele procedurale o constituie prelungirea
(prorogarea) de drept a tuturor termenelor a caror ultima zi cade intr-o zi nelucratoare,
pina la prima zi lucratoare care urmeaza, dindu-se astfel partilor posibilitatea de a
efectua actul procesual care, datorita repaosului legal, nu a fost inregistrat in ultima zi a
termenului. Ca o garantie pentru inculpat, si in cazul termenului de citare, care se
calculeaza regresiv, daca ultima zi este nelucratoare, citatia trebuie inminata in ultima zi
lucratoare anterioara.
Termenele substantiale se calculeaza diferit, iar acestora nu li se aplica prorogarea
de drept a termenului pentru prima zi lucratoare.
2) Acte considerate facute in termen
Pentru a nu pune partile in situatia de a pierde un termen datorita intirzierii in
transportul postal sau in inregistrarea corespondentei sosite prin posta, in art. 187 se
prevede ca actul depus inlauntrul termenului prevazut de lege la administratia locului de
detinere ori la unitatea militara sau la oficiul postal prin scrisoare recomandata este
considerat ca facut in termen, chiar daca a fost inregistrat dupa expirarea cestuia. Pentru
determinarea datei depunerii, serveste ca dovada inregistrarea sau atestarea facuta la
administratia locului de detinere sau la unitatea militara ori recipisa oficiului postal.
Considerarea actelor aratate ca facute in termen decurge ope legis.
De asemenea, actele efectuate de procuror sint considerate ca facute in termen daca
data la care au fost trecute in registrul de iesire al parchetului este inlauntrul termenului
cerut de lege; de la aceasta regula fac exceptie caile de atac, pentru acestea data
inregistrarii lor la instanta de judecata trebuie sa se afle inlauntrul termenului prevazut
de lege, parchetele functionind pe linga instantele judecatoresti.
Termenele procedurale nu se intrerup si nici nu se suspenda; numai prin legi
speciale si in situatii exceptionale (razboaie, calamitati) se poate lua masura suspendarii
sau intreruperii unor termene.
I.33. Sanctiunile procesual-penale
§1. Felurile sanctiunilor procesual-penale
1) Conceptul de sanctiuni procesual-penale
Principiul legalitatii exprima cerinta ca procesul penal sa se desfasoare in
conformitate cu dispozitiile prevazute de lege. Ca urmare, organele judiciare, partile,
aparatorii nu pot efectua in cursul procesului penal decit actele procesuale si procedurale
pe care legea le admite si numai cu respectarea intocmai a conditiilor legale.
Respectarea dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea procesului penal poate fi
privita sub aspect constitutiv si functional; sub aspect constitutiv, este necesar sa fie
indeplinite toate actele procesuale constitutive ale procesului penal, fara de care legea nu
admite condamnarea inculpatilor; sub aspect functional, activitatile procesuale si
 DPP–pg–210

procedurale trebuie indeplinite potrivit conditiilor prevazute de lege, care sint garantii
ale realizarii functiei pentru care au fost instituite. Omiterea efectuarii unor acte
procesuale constitutive sau efectuarea lor in alte conditii decit cele legale poate influenta
negativ solutionarea justa a cauzei.
Garantarea aplicarii principiului legalitatii in procesul penal implica instituirea de
sanctiuni penale in cazul incalcarii unor norme esentiale (de exemplu infractiunile de
cercetare abuziva, arestare ilegala), sanctiuni disciplinare pentru persoanele care
abuzeaza de autoritatea cu care au fost investite, amenzi judiciare pentru personalul
auxiliar, martori, experti, interpreti care nu respecta dispozitiile procedurale. |nsa
aplicarea unor asemenea sanctiuni nu are, de regula, consecinte directe asupra
valabilitatii actelor efectuate fara permisiunea legii sau cu incalcarea dispozitiilor care
reglementeaza efectuarea lor. De aceea, garantarea legalitatii procesului penal impune
instituirea si de sanctiuni care sa atraga nevalabilitatea actelor procesuale si procedurale
efectuate cu incalcarea legii si, eventual, obligarea celor ce au incalcat legea sa le refaca
in conditiile legale. Sanctiunea procesuala penala consta fie in pierderea unor drepturi
procesuale, fie in lipsirea de valabilitate a actelor procesuale si procedurale ori a
masurilor procesuale dispuse sau efectuate cu incalcarea dispozitiilor care
reglementeaza desfasurarea procesului penal.
Instituirea de sanctiuni procesual-penale urmareste un scop multiplu:
– un scop preventiv – de a preintimpina incalcarea legii, fiind un avertisment ca
aceasta nu va ramine nesanctionata;
– un scop sanctionator, distructiv – de a desfiinta actele efectuate cu incalcarea legii
de procedura penala;
– un scop reparator (cind este posibil) – de a se reface actele procesuale desfiintate,
dar in conditiile si formele prevazute de lege; din acest ultim punct de vedere,
sanctiunea procesual-penala poate fi privita ca un remediu procesual.
Prin acest scop multiplu, sanctiunea procesual-penala constituie o importanta
garantie a realizarii principiului legalitatii, deoarece previne incalcarea legii, o
sanctioneaza atunci cind s-a produs si asigura apoi respectarea legii in desfasurarea in
continuare a procesului. Dar sanctiunea procesual-penala constituie o garantie si a
principiului aflarii adevarului, actele procesuale si procedurale efectuate cu incalcarea
legii de procedura producind indoiala asupra veracitatii probelor administrate abuziv si
asupra corectitudinii solutiilor adoptate fata de prevederile legii penale si a celei civile.
2) Felurile sanctiunilor procesual-penale
Codul de procedura penala are in vedere trei feluri de sanctiuni procesual-penale:
nulitatea (art. 197), inadmisibilitatea (art. 379 pct. 1 lit. a si 385 15 pct. 1 lit. a) si
decaderea (art. 185 al. 1). |n doctrina se face referire si la inexistenta, ca una din
sanctiunile procesual-penale. Actul inexistent este considerat ca o realitate de fapt, care
nu poate produce nici un efect juridic, datorita modului cum a fost conceput (de
exemplu o hotarire judecatoreasca intocmita ca practica seminariala de un student); un
asemenea act nu poate fi luat in considerare de nici o autoritate judiciara si nu poate
produce efecte juridice.
Cea mai frecventa sanctiune procesual-penala este nulitatea, ratiune pentru care are
si o reglementare amanuntita. Un act procesual sau procedural este lovit de nulitate
atunci cind este efectuat cu incalcarea dispozitiilor care reglementeaza desfasurarea
procesului penal; raminerea sa in vigoare, desi s-au incalcat conditiile de fond sau de
forma prevazute de lege, ar putea conduce la o solutionare gresita a cauzei. |n unele
cazuri, nulitatea poate fi determinata de omisiunea indeplinirii unor acte obligatorii (cum
este trimiterea in judecata a inculpatului fara sa i se fi prezentat materialul de urmarire
penala; judecarea cauzei in lipsa unei parti care nu a fost citata la judecata); in alte
cazuri, nulitatea sanctioneaza un act procesual penal care a fost indeplinit cu incalcarea
dispozitiilor de care depinde valabilitatea sa (cum este emiterea unui rechizitoriu pentru
omor de catre procurorul de la parchetul de pe linga judecatorie sau judecarea acestei
infractiuni de judecatorie). |ntrucit nu toate dispozitiile legale care reglementeaza
desfasurarea procesului penal sint de egala importanta pentru realizarea scopului
procesului penal, legislatiile prevad anumite conditii in care poate opera nulitatea.
Astfel, in art. 197 al. 1 se prevede ca incalcarea dispozitiilor care reglementeaza
 DPP–pg–211

desfasurarea procesului penal atrage nulitatea actului numai atunci cind s-a produs o
vatamare care nu poate fi inlaturata decit prin anularea acelui act. Nulitatea, ca sanctiune
procesual penala, se caracterizeaza prin natura sa de remediu procesual, in sensul ca
actul nul trebuie refacut in conditiile legale; astfel, actul omis trebuie efectuat, iar actul
viciat trebuie refacut in conditiile legii.
Inadmisibilitatea este sanctiunea procesual-penala care impiedica efectuarea unui
act exclus de lege; daca totusi actul este efectuat, nu poate produce efecte juridice, nu
are valabilitate, fiind lovit de nulitate. Cind se efectueaza acte excluse de lege opereaza
intotdeauna nevalabilitatea lor, actul fiind lipsit de baza legala. Astfel, legea prevede ca
decizia prin care s-a respins recursul este definitiva; un nou recurs declarat impotriva
acestei decizii este inadmisibil si nu poate fi primit in nici un caz. Spre deosebire de
nulitate, in cazul inadmisibilitatii actul efectuat impotriva legii nu mai poate fi refacut,
legea interzicind efectuarea lui; ca urmare, orice act de acest fel, efectuat din nou
impotriva legii, va fi nul. |n cazul constatarii ca un act este inadmisibil, se da o solutie
definitiva, pentru a impiedica refacerea acestuia; astfel, in cazul unui apel inadmisibil se
dispune respingerea acestuia (art. 379 pct. 1 lit. a), hotarire care are autoritate de lucru
judecat pentru orice alt apel indreptat impotriva aceleiasi hotariri.
Cind un drept procesual nu este exercitat in termenul imperativ prevazut de lege, se
produce decaderea titularului din acest drept, ceea ce il impiedica sa-l mai exercite dupa
expirarea termenului; orice act efectuat in temeiul unui drept din care s-a produs
decaderea este nul, nu produce efectul pentru care a fost efectuat 82. Decaderea se apropie
de inadmisibilitate, deoarece si intr-un caz si intr-altul este efectuat fara drept; insa la
inadmisibilitate lipsa dreptului este ab initio, iar la decadere lipsa dreptului este o
consecinta a pierderii dreptului prevazut de lege. {i la decadere actul efectuat peste
termen nu are valabilitate, este nul; oricite declaratii de recurs s-ar face in exercitiul
dreptului pierdut, sint toate nule. Ca urmare, si in cazul decaderii actele nule nu se mai
refac; cind un recurs este declarat peste termenul legal, este respins ca tardiv, ca si un
recurs inadmisibil, cu aceleasi efecte de autoritate de lucru jduecat. Spre deosebire de
inadmisibilitate, care atrage intotdeauna nulitatea, in cazul decaderii din exercitiului
unui drept procesual penal legea poate permite, in anumite conditii, repunerea in
termen, caz in care actul procesual devine valabil si-si produce efectele juridice
prevazute de lege; Codul nostru reglementeaza repunerea in termenul de apel si de
recurs (art. 364 si 3853).
Deci inadmisibilitatea si decaderea, ca sanctiuni procesual-penale, sint operante prin
intermediul nulitatii, avind insa trasatura specifica de a interzice refacerea actelor
inadmisibile sau tardive. Nulitatea fiind sanctiunea procesual-penala cu cea mai larga
aplicare, in mod firesc Codul s-a preocupat in special de reglementarea ei.
§2. Conditiile prevazute de lege pentru a interveni nulitatea
1) Conceptia Codului de procedura penala cu privire la nulitati (art.
197)
|n reglementarea nulitatilor se pot concepe mai multe sisteme:
– |n conceptia cea mai formalista, orice incalcare a legii de procedura penala trebuie sa
atraga nulitatea si refacerea actului in conditiile legii; legislatiile moderne nu au
primit aceasta conceptie, prin care s-ar crea mari greutati in finalizarea tragerii la
raspundere penala a infractorilor.
– O conceptie opusa admite nulitatea numai in cazul incalcarii acelor dispozitii legale
pentru care se prevede in mod expres sanctiunea nulitatii; practica a dovedit ca
interventia nulitatii poate fi necesara si in alte cazuri decit cele prevazute expres de
lege.
– Dintr-o combinare a acestor doua conceptii, a fost consacrata reglementarea potrivit
careia se pot prevedea anumite dispozitii a caror incalcare este sanctionata de lege in
mod expres cu nulitatea – nulitatile exprese – dar sanctiunea nulitatii poate fi
aplicata si in cazul incalcarii celorlalte dispozitii ale legii, daca sint intrunite anumite
conditii – nulitatile virtuale.

82
de exemplu, la expirarea termenului de recurs, inculpatul care nu a declarat recurs este
dec`zut din dreptul de recurs
 DPP–pg–212

Codul de procedura penala din 1968, ca si Codul anterior, a adoptat aceasta

conceptie, perfectionind, insa, reglementarea nulitatilor. S-au sanctionat un numar de
dispozitii legale, expres indicate in Cod, a caror incalcare atrage intotdeauna nulitatea –
nulitati exprese, care sint si nulitati absolute; in cazul celorlalte dispozitii legale,
nulitatea opereaza numai daca s-a produs o vatamare care nu poate fi inlaturata decit
prin anularea actului nelegal – nulitati virtuale – invocate in anumite conditii, care sint
nulitati relative. Superioritatea reglementarii prevazute de Codul actual consta in
inlaturarea nulitatilor relative exprese, reglementate de Codul anterior, si consacrarea ca
nulitati relative numai a nulitatilor virtuale.
Pentru nulitatile virtuale relative se prevad trei conditii in care poate opera nulitatea:
– sa existe o incalcare a dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea
procesului penal;
– aceasta incalcare sa atraga o vatamare procesuala;
– vatamarea sa nu poata fi inlaturata decit prin anularea actului.
Pentru nulitatile absolute exprese se cere indeplinirea numai a primei conditii,
deoarece exista intotdeauna o prezumtie irefragrabila de vatamare ce impune anularea
actului.
2) |ncalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea
procesului penal
Prima conditie care se cere pentru nulitatea unui act procesual este incalcarea unei
dispozitii legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal. Din aceasta
formulare – care nu prevede nici o limitare – inseamna ca atrage nulitatea atit incalcarea
dispozitiilor care reglementeaza urmarirea penala, cit si a celor care reglementeaza
judecata in prima instanta, in apel si in recurs; de asemenea, incalcarea dispozitiilor
legale care reglementeaza judecata in caile de atac extraordinare.
Nulitatea opereaza si atunci cind se incalca dispozitiile care reglementeaza
efectuarea actelor procesuale, dar si atunci cind incalcarea se refera la efectuarea actelor
prcedurale. De regula, nulitatea unui act procesual atrage si nulitatea actului
constatator83. {i nulitatea actului constatator poate atrage nulitatea actului procesual pe
care-l constata84. Cind actul procedural aduce la indeplinire un act procesual sau o
masura procesuala, existind o anumita autonomie a actului procedural, nulitatea acestuia
nu atrage si nulitatea actului procesual85.
Unele din dispozitiile care reglementeaza desfasurarea procesului penal au fost
selectate de legiuitor si inscrise in art. 197 al. 2, incalcarea lor fiind considerata atit de
grava incit atrage intotdeauna nulitatea actelor efectuate cu incalcarea lor. Constituind o
exceptie, dispozitiile care le prevad trebuie interpretate restrictiv.
Pentru a opera nulitatea nu este suficienta incalcarea unei dispozitii legale, ci este
necesara indeplinirea si a celorlalte doua conditii; numai in cazul nulitatilor absolute,
prevazute in art. 197 al. 2, nu se mai cere indeplinirea acestor conditii, deoarece se
considera ca sint incluse in prima conditie, gravitatea incalcarii unor asemenea dispozitii
producind intotdeauna o vatamare ce nu poate fi inlaturata decit prin anularea actului.
3) Producerea unei vatamari procesuale
Desi se refera la producerea unei “vatamari”, Codul din 1968 nu explica continutul
acestei notiuni, ceea ce a determinat doctrina sa preia aceasta sarcina, iar practica
judiciara sa o consacre in cazurile concrete judecate. Pentru a putea determina continutul
notiunii de “vatamare”, trebuie imbinate cele doua interese ce se confrunta: interesele
societatii cu cele ale partilor din proces; vatamarea poate aduce atingere directa atit
intereselor societatii, cit si intereselor legitime ale partilor din proces.
Atunci cind incalcarea unei dispozitii procedurale aduce atingere garantiilor
fundamentale ale justitiei, care apara societatea de infractiuni, dar in anumite conditii si
83
de exemplu judecarea unei cauze de c`tre o instan]` compus` cu inc`lcarea legii atrage
nulitatea nu numai a judec`]ii, dar [i a actului constatator al hot`ririi pronun]ate (sentin]a sau
decizia)
84
nulitatea sentin]ei penale datorit` nesemn`rii ei de c`tre judec`torii care au dat solu]ia
atrage [i nulitatea judec`]ii [i a solu]iei pronun]ate, de[i aceasta s-a desf`[urat legal
85
nulitatea actului procedural al comunic`rii extrasului dup` dispozitivul sentin]ei penale nu
atrage [i nulitatea actului procesual al solu]iei adoptate
 DPP–pg–213

forme procesuale, legea considera ca exista intotdeauna vatamare ce nu poate fi

inlaturata in nici un fel; este cazul nulitatilor absolute, care se refera la incalcarea
dispozitiilor prevazute in art. 197 al. 2. |ntr-adevar, nu se poate concepe raminerea in
fiinta a unei hotariri date de o instanta necompetenta dupa materie sau calitatea
persoanei, intr-o compunere contrara legii, fara participarea procurorului, a inculpatului
sau aparatorului, cind participarea lor este obligatorie potrivit legii. Chiar daca partile ar
considera ca nu li s-a produs nici o vatamare, ca solutia este corecta, legea nu accepta
valabilitatea actului efectuat, prezumind, fara a se putea face dovada contrara (juris et de
jure), ca s-a produs vatamare care impune cu necesitate nulitatea. Deci in cazul
incalcarii dispozitiilor prevazute in art. 197 al. 2 vatamarea exista deoarece se aduce
atingere posibilitatilor de a se realiza scopul procesului penal.
Partilor li se aduce vatamare atunci cind li se incalca un drept procesual sau o
garantie procesuala de natura a le asigura apararea intereselor lor legitime in proces.
Acordindu-le drepturi si garantii procesuale, legea recunoaste ca solutionarea justa a
cauzei, din perspectiva intereselor legitime ale partilor, depinde de exercitarea acestor
drepturi si prin indeplinirea garantiilor procesuale. |mpiedicarea unei parti de a exercita
un drept procesual sau de a beneficia de o garantie procesuala a dreptului sau la aparare
produce prin ea insasi o vatamare procesuala, care consta din restringerea posibilitatilor
de sustinere a intereselor ei legitime 86. O asemenea conceptie este de natura a intari
legalitatea procesului penal in ceea ce priveste garantarea drepturilor procesuale ale
partilor din proces, deoarece altfel, sub pretextul ca hotarirea pronuntata este justa, s-ar
putea nesocoti orice drept procesual al partii, oricit de important ar fi pentru apararea
intereselor sale legitime. Cit timp au fost impiedicate sa-si exercite dreptul lor la
aparare, vatamarea exista; se poate insa constata ca vatamarea a fost inlaturata in alt
mod sau partea poate declara ca nu invoca vreo vatamare si nu cere anularea actului.
Legea ingaduie – in cazul incalcarii drepturilor procesuale ale partilor, sa fie luata in
considerare nulitatea si din oficiu (art. 197 al. 4), atunci cind “anularea actului este
necesara pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei”. |n aceste cazuri,
vatamarea procesuala consta din indoiala pe care o are instanta de judecata cu privire la
aflarea adevarului si la solutionarea justa a cauzei datorita nerespectarii drepturilor
procesuale ale unei parti; se confrunta, astfel, solutia data cu o alta solutie, care ar fi fost
posibila, daca nu s-ar fi incalcat legea de procedura penala.
Sintetizind aceste consideratii, se poate defini vatamarea prevazuta in art. 197 al. 1
ca atingerea adusa principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezulta
posibilitatea de a nu fi realizat scopul procesului penal.
4) Vatamarea produsa sa nu poata fi inlaturata decit prin anularea
actului
Daca vatamarea produsa prin incalcarea dispozitiilor procesuale poate fi inlaturata in
alt mod, devine inutila anularea actului pentru acest motiv. Astfel, Codul prevede ca
organul de urmarire este obligat, cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala,
sa se pronunte, prin ordonanta motivata, asupra cererilor de probe formulate de inculpat
(art. 252 combinat cu art. 67); in cazul in care organul de urmarire penala nu s-a
pronuntat asupra acestor probe si s-a dispus trimiterea inculpatului in judecata, acestuia i
s-a provocat o vatamare, pentru ca nu si-a putut dovedi apararile; instanta de judecata,
constatind incalcarea legii de catre organul de urmarire penala, poate inlatura vatamarea
prin admiterea probelor si administrarea lor in fata ei.
|n cazul vatamarii prin impiedicarea partii de a-si exercita un drept procesual,
anularea actului poate fi evitata prin exercitarea altui drept procesual, care sa duca la
acelasi rezultat87. |nlaturarea vatamarii are loc intotdeauna cind prin hotarire se admite in
intregime apararea partii careia i s-a produs vatamarea.
86
Dovedind sau demonstrind, de exemplu, c` invinuirea nu este intemeiat`, c` exist` o
imprejurare care ar putea atrage o alt` incadrare juridic` a faptei, c` exist` circumstan]e atenuante
su agravante etc. Invocind judecata in lips`, de[i nu a fost legal citat la judecat`, inculpatul nu
trebuie s` prezinte ap`r`rile pe care [i le-ar fi f`cut dac` ar fi participat la judecat`, spre a
demonstra c` este nevinovat sau c` ar avea un grad mai redus de vinov`]ie; v`t`marea sa const`
din impiedicarea – prin necitare – de a fi prezent la judecat` [i de a se ap`ra personal in fa]a
instan]ei.
 DPP–pg–214

§3. Nulitatile absolute si nulitatile relative

1) Trasaturile nulitatilor absolute
Codul de procedura penala a prevazut, sub sanctiunea nulitatii, unele dispozitii care
reglementeaza desfasurarea procesului penal (art. 197 al. 2), stabilind si trasaturile care
caracterizeaza aceasta nulitate (art. 197 al. 3). Luind in considerare aceste trasaturi,
doctrina a dat acestor nulitati denumirea de nulitati absolute. Aceste trasaturi sint:
a) Nulitatea absoluta nu poate fi inlaturata in nici un mod
Din aceasta trasatura decurge consecinta ca legea recunoaste existenta unei vatamari
procesuale in toate cazurile de incalcare a dispozitiilor sanctionate cu nulitatea absoluta,
vatamare ce nu poate fi inlaturata in alt mod decit prin anularea actului. Deci exista o
prezumtie legala absoluta de vatamare (juris et de jure), care nu sufera proba contrara.
Ca urmare, pentru a opera nulitatea absoluta se cere indeplinirea unei singure conditii
din cele trei analizate anterior, anume sa se produca o incalcare a acelor dispozitii la care
se refera art. 197 al. 2, celelalte conditii fiind considerate existente ope legis.
|n unele cazuri, legea a prevazut totusi, in mod expres, posibilitatea inlaturarii
vatamarii, chiar daca a fost incalcata o dispozitie sub sanctiunea nulitatii absolute.
Astfel, desi incalcarea dispozitiilor relative la sesizarea instantei este prevazuta sub
sanctiunea nulitatii absolute, legea permite inlaturarea neregularitatii actului de sesizare
fara a dispune anularea lui (art. 330, 366 al. 3).
b) Nulitatea absoluta poate fi invocata in orice stadiu al
procesului
|ncalcarea dispozitiilor sanctionate cu nulitatea absoluta privind acte de urmarire
penala poate fi invocata in cursul urmaririi penale, al judecatii in prima instanta, in apel
si in recurs, precum si prin caile de atac extraordinare. Oricind se descopera nulitatea
absoluta trebuie sa se actioneze pentru anularea actului efectuat cu incalcarea esentiala a
legii.
|n cazurile in care legiuitorul a inteles sa faca unele derogari de la aceasta trasatura,
le-a prevazut in mod expres. Astfel, nulitatea actelor de cercetare efectuate de un organ
de cercetare necompetent, desi absoluta, nu poate fi invocata decit cel mai tirziu in
cursul cercetarii judecatoresti la prima instanta (art. 332).
c) Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice parte din proces,
de Ministerul Public, si se ia in considerare din oficiu de
instanta de judecata
Cita vreme vatamarea aduce atingere principiilor fundamentale al procesului penal,
este firesc ca toti cei interesati la aflarea adevarului si la respectarea legii sa poata
invoca nulitatea absoluta si sa provoace desfiintarea actelor lovite de o astfel de nulitate,
in vederea refacerii lor in conditiile legii.
2) Cazurile de nulitate absoluta
Codul nostru de procedura penala a instituit regimul nulitatilor absolute exprese;
fara text de lege, incalcarea unei dispozitii legale nu poate atrage nulitatea absoluta. |n
art. 197 al. 2 sint enumerate limitativ dispozitiile legale a caror nerespectare atrage
nulitatea absoluta; aceste dispozitii se refera la organizare si competenta si la cele care
asigura dreptul la aparare al inculpatului. Cele mai multe din aceste dispozitii se refera
la actele de judecata, dar sint lovite de nulitate absoluta si actele efectuate cu incalcarea
unor norme care reglementeaza urmarirea penala.
Este sanctionata cu nulitatea absoluta incalcarea dispozitiilor legale relative la:
a) Competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei
Nulitatea absoluta opereaza in caz de necompetenta dupa materie si calitatea
persoanei a organelor de urmarire penala (art. 206–208), a procurorilor (art. 209) si a
instantelor de judecata (art. 25–29, 40–41); de asemenea, in caz de incalcare a normelor
care se refera la prorogarea instantei in caz de indivizibilitate si conexitate (art. 32–37),
schimbarea incadrarii juridice a faptei de catre instanta ierarhic superioara (art. 41) si
chestiuni prealabile (art. 44).

87
de exemplu v`t`marea produs` p`r]ii civile prin refuzul instan]ei de a-i da cuvintul in
replic` poate fi inl`turat` prin depunerea de concluzii scrise care au fost avute in vedere de
instan]` la solu]ionarea cauzei
 DPP–pg–215

b) Sesizarea instantei
Se au in vedere normele care reglementeaza sesizarea primei instante prin
rechizitoriu (art. 262–264) si prin plingerea prealabila a partii vatamate (art. 279 al. 2 lit.
a), precum si cele referitoare la extinderea actiunii penale si punerea in miscare a
actiunii penale in cursul judecatii (art. 335–337); sint sub aceeasi sanctiune si normele
privind exercitiul cailor de atac.
c) Compunerea instantei de judecata
Este lovita de nulitate absoluta judecarea unei cauze penale, chiar la un singur
termen de judecata, de catre o instanta:
– compusa din judecatori care nu dobindisera, isi pierdusera aceasta calitate sau nu
aveau calitatea prevazuta de lege;
– dintr-un numar de judecatori diferit de cel cerut de lege;
– din judecatori incompatibili;
– cind la deliberare si la darea hotaririi au participat alti judecatori sau in numar diferit
de cei care au participat la dezbaterile judiciare.
d) Publicitatea sedintei de judecata
Se au in vedere numai dispozitiile care asigura publicitatea sedintei de judecata, nu
si a celor care prevad sedinta secreta sau nepublica. Publicitatea fiind o garantie pentru
sedinta in care se desfasoara judecata, credem ca dispozitiile care prevad sedinta publica
pentru pronuntarea hotaririi nu sint sanctionate, in caz de incalcare, cu nulitatea
absoluta.
e) Participarea procurorului, cind este obligatorie potrivit legii
Nulitatea absoluta opereaza in cazul in care judecata se desfasoara in lipsa
procurorului, desi participarea sa este obligatorie (art. 315, 376, 385 11,460), precum si
atunci cind, desi prezent, nu-i este asigurata participarea la activitatea de judecata.
f) Prezenta inculpatului, cind este obligatorie potrivit legii
Sint astfel de dispozitii cele care prevad prezenta obligatorie a inculpatului arestat,
chiar in alta cauza (art. 314, 375), cu exceptiile prevazute de lege (art. 134, 375 al. 4,
38511 al. 3, 402 al. 2, 460 al. 2), si cind este minor (art. 494, 493), afara de cazul cind
minorul se sustrage de la judecata.
g) Asistarea inculpatului de catre aparator, cind este obligatorie
potrivit legii
Cazurile de asistenta juridica obligatorie sint prevazute in art. 171 al. 2 si 3, iar
actele de urmarire si de judecata la care trebuie asigurata prezenta aparatorului in art.
172 si in art 23 al. 5 din Constitutie.
h) Efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori
|n practica Tribunalului Suprem s-a dat o aplicare corecta dispozitiilor legale, in
sensul ca neefectuarea anchetei sociale atit in cursul urmaririi penale cit si in cursul
judecatii atrage nulitatea absoluta.
*
* *
Pentru a fi sanctionate cu nulitatea absoluta, dispozitiile de mai sus trebuie sa se
refere insa la conditiile esentiale de valabilitate a actelor procesuale sau procedurale;
aplicindu-se in mod mecanic la orice dispozitie care se refera la aspectele de procedura
mentionate sub lit. a–h, nulitatea absoluta in loc sa constituie o garantie a legalitatii
poate deveni un obstacol in realizarea scopului procesului penal.
3) Trasaturile nulitatilor relative
|n afara de dispozitiile prevazute in art. 197 al. 2, toate celelalte dispozitii care
reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag, in cazul incalcarii lor, nulitatea
relativa. Pentru aceste nulitati relative se cere indeplinirea celor trei conditii examinate:
incalcarea unei dispozitii legale de procedura care nu se incadreaza in art. 197 al. 2,
producerea unei vatamari care nu poate fi inlaturata altfel decit prin anularea actului.
Trasaturile nulitatilor relative sint:
a) Pot fi acoperite prin vointa partilor
|n acest caz, actul efectuat cu incalcarea legii ramine valabil, producind toate
efectele prevazute de lege. |nlaturarea nulitatii prin vointa partilor se realizeaza cind
 DPP–pg–216

vatama mai multe parti, prin intelegerea acestora de a accepta valabilitatea actului 88.
Cind se aduce vatamare numai uneia din parti, aceasta inlatura nulitatea prin acceptarea
actului, neinvocind nulitatea89.
b) Trebuie invocata intr-o anumita stare a procesului
Depasirea acestui moment atrage tardivitatea exceptiei de nulitate si valideaza actul.
|n ce priveste momentul procesual pina cind se poate invoca nulitatea relativa, legea are
in vedere doua ipoteze:
– cind partea este prezenta la efectuarea actului – nulitatea trebuie invocata “in cursul
efectuarii actului”, pentru a preveni organul judiciar ca procedeaza contrar legii 90;
– cind partea a fost absenta la efectuarea actului – nulitatea poate fi invocata cel mai
tirziu la primul termen de judecata cu procedura completa 91.
Nulitatea relativa nu poate fi invocata direct la instanta de control judiciar, afara de
cazul in care s-a produs dupa inchiderea dezbaterilor judiciare la prima instanta. Cind
exceptia de nulitate relativa invocata la prima instanta a fost respinsa, modul gresit in
care s-a solutionat exceptia de nulitate poate fi invocat la instanta de apel si de recurs.
c) Poate fi invocata numai de partea care a suferit vatamarea
prin incalcarea legii
|n cazul in care un inculpat a fost judecat in lipsa, desi procedura de citare nu era
indeplinita, nulitatea relativa nu poate fi invocata decit de acel inculpat. Nici procurorul
nu poate invoca o nulitate relativa in locul partii interesate deoarece, prin neinvocarea ei
in termen de partea interesata, nulitatea s-a acoperit; insa procurorul poate cere instantei
de judecata sa invoce din oficiu nulitatea relativa.
*
* *
Atunci cind prin incalcarea unei dispozitii legale aflate sub sanctiunea unei nulitati
relative s-a adus o vatamare nu numai intereselor partii, ci si societatii, deoarece a fost
impiedicata aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, invocarea nulitatii actului
nelegal efectuat nu mai poate ramine doar o facultate a partii, ci trece ca obligatie a
instantei de judecata, care trebuie sa ia in considerare din oficiu nulitatea relativa. Prin
vointa legii – ca exceptie – nulitatea relativa capata o trasatura a nulitatii absolute, de a
putea fi invocata din oficiu si in orice stare a procesului; spre deosebire de nulitatea
absoluta, pentru care exista o prezumtie irefragrabila de vatamare, la nulitatea relativa
instanta o ia in considerare numai daca “anularea actului este necesara pentru aflarea
adevarului si justa solutionare a cauzei”.
§4. Declararea nulitatii si efectele sale
1) Declararea nulitatii actelor procesuale si procedurale penale
Nulitatea unui act procesual sau procedural nu opereaza din oficiu, ci trebuie
invocata in fata autoritatii judiciare de catre partea interesata – in cazul nulitatilor
relative – sau de orice parte din proces ori din oficiu – in cazul nulitatilor absolute. {i
nulitatea relativa poate fi invocata din oficiu de catre instanta de judecata, daca sint
intrunite conditiile legale.
Nulitatea se invoca – in cursul urmarii penale, precum si al judecatii in prima
instanta – prin exceptia de nulitate. Invocarea nulitatii relative trebuie sa respecte
conditiile de termen prevazute in art. 197 al. 4; invocarea nulitatii absolute se poate face
88
de exemplu p`r]ile pot accepta judecarea cauzei de instan]a necompetent` din punct de
vedere teritorial
89
inculpatul, care a fost citat f`r` respectarea dispozi]iilor de a i se inmina cita]ia cu cel pu]in
3 zile inainte de termenul de judecat`, poate accepta judecarea cauzei in acel termen, ceea ce
inl`tur` nulitatea cit`rii
90
de exemplu, dac` incursul dezbaterilor, de[i prezent`, p`r]ii civile nu i se d` cuvintul in
ap`rare, ea trebuie s` invoce nulitatea pin` la terminarea dezbaterilor, pentru a preveni instan]a de
nelegalitatea pe care o face; avertizat`, instan]a va lua m`suri pentru respectarea legii [i astfel
nulitatea este inl`turat`; in cazul in care nu a invocat nulitatea pin` la terminarea dezbaterilor,
orice invocare ulterioar` este tardiv`, numai instan]a din oficiu mai poate lua in considerare
nulitatea
91
dac` nu s-a efectuat prezentarea materialului de urm`rire penal` unui inculpat major [i aflat
in stare de libertate, inculpatul poate invoca nulitatea relativ` numai pin` la primul termen de
judecat`, cu procedura de citare indeplinit`
 DPP–pg–217

in tot cursul procesului pina la terminarea dezbaterilor judiciare la prima instanta. |n

caile de atac ordinare, nulitatile pot fi invocate ca motive de apel sau cazuri de recurs;
ele mai pot fi invocate si in caile de atac extraordinare 92.
Autoritatea in fata careia s-a invocat nulitatea trebuie sa constate daca sint
indeplinite conditiile legale pentru a opera nulitatea si, in caz afirmativ, sa dispuna
anularea actului procesual sau procedural efectuat cu incalcarea legii si apoi sa
procedeze la refacerea lui. Constatarea indeplinirii conditiilor prevazute de lege trebuie
motivata, in sensul ca prin incalcarea legii s-a produs o vatamare si ca aceasta vatamare
nu poate fi inlaturata altfel decit prin anularea actului viciat. Atunci cind este cazul,
trebuie constatata si influenta negativa pe care a avut-o incalcarea legii asupra
solutionarii juste a cauzei.
2) Efectele nulitatii
Declararea nulitatii unui act procesual sau procedural atrage lipsirea acestuia de
efecte juridice. Actul este considerat nul din momentul in care s-a declarat nulitatea lui.
Ca urmare, nulitatea unui act procesual poate atrage si nulitatea altor acte procesuale sau
procedurale, efectuate cu respectarea legii, dar care se intemeiaza pe actul nul sau
depind de valabilitatea acestuia. Legatura de dependenta este, de regula, cu actele
concomitente si consecutive actului procesual nul 93. Uneori nulitatea unui act procesual
sau procedural se extinde si asupra actelor anterioare pe care se intemeiaza 94.
Cind nulitatea unui act de urmarire penala este declarata de prima instanta, se pot
anula toate actele de urmarire si de judecata ce i-au urmat, cauza restituindu-se
procurorului pentru refacerea actului nul si a celorlalte acte constitutive ce ii urmeaza;
daca nulitatea unui act de urmarire penala sau de judecata in prima instanta este
declarata intr-o cale de atac, poate fi dispusa fie reluarea urmaririi penale, fie a judecatii
in prima instanta, ceea ce inseamna anularea unei intregi activitati procesuale si
procedurale (art. 379 pct. 2 lit. b, 380, 38515 pct. 2 lit. c, 38516).
Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect obligarea autoritatii judiciare
de a reface actul nul, in conditiile legii. Cind nulitatea este constatata chiar de organul
care a efectuat actul cu incalcarea legii, obligatia de refacere revine acestui organ; daca
nulitatea este constatata de alt organ, care actioneaza ulterior celui ce a comis nulitatea,
obligatia de refacere a actului poate reveni, dupa caz, fie primului organ, fie celui
subsecvent. De regula, actul lovit de nulitate absoluta sau in cazurile expres prevazute
de nulitate relativa (art. 379 pct. 2 lit. b, 385 15 pct. 2 lit. c) de lege. Actul lovit de o
nulitate relativa poate fi refacut, de regula, de autoritatea care a constatat nulitatea, cu
exceptia cazurilor de nulitate relativa indicate mai sus 95.
|n cazul inadmisibilitatii si al decaderii, actul declarat nul nu mai este refacut, fiind
interzis de lege. Refacerea actelor nule poate fi impiedicata si de intervenirea unei cauze
care opreste inceperea sau continuarea procesului penal (amnistia, retragerea plingerii
prealabile); in acest caz refacerea actului devine inutila.
I.34. Unele masuri procedurale
§1. Cheltuielile judiciare (art. 189–193)
1) Cheltuielile judiciare si obligatia de a le suporta
Urmarirea si judecarea unei cauze penale ocazioneaza efectuarea de cheltuieli pentru
intocmirea si transmiterea actelor de procedura, pentru administrarea probelor si
conservarea mijloacelor materiale de proba, cu retribuirea aparatorilor, precum si cu
orice alte cheltuieli necesare normalei desfasurari a procesului penal. |n cheltuielile
ocazionate de administrarea probelor se includ si sumele cuvenite martorilor, expertilor
92
recurs in anulare, contesta]ie in anulare
93
in cazul in care procedura de citare a inculpatului este nul`, iar acesta a fost judecat in lips`,
intreaga judecat` va fi lovit` de nulitate
94
de exemplu dac` deliberarea [i luarea hot`ririi au avut loc cu un judec`tor care nu a
participat la dezbateri, nulitatea deliber`rii se extinde [i asupra dezbaterilor judiciare care au avut
loc anterior
95
dac` instan]a de apel constat` c` prima instan]` [i-a intemeiat hot`rirea pe declara]iile unor
martori, care nu sint semnate de c`tre ace[tia, constatind nulitatea declara]iilor poate dispune
refacerea actului [i ascultarea martorilor in fa]a ei
 DPP–pg–218

si interpretilor, acoperind cheltuielile efectuate de acestia cu transportul si intretinerea pe

durata chemarii la autoritatea judiciara, precum si pentru lipsirea martorilor de venitul ce
li s-ar fi cuvenit pentru perioada in care au absentat de la locul lor de munca sau pentru
retributia cuvenita expertilor si interpretilor pentru serviciul care l-au adus justitiei (art.
190). Spre deosebire de procesul civil, unde sumele necesare acestor cheltuieli sint
avansate de catre reclamant, prin plata taxei de timbru, la introducerea actiunii, in
cauzele penale, in care activitatea judiciara se desfasoara din oficiu, sumele necesare
cheltuielilor de urmarire sau de judecata sint avansate, de regula, de stat, prin organul
judiciar in fata caruia se afla cauza penala. Unele cheltuieli sint efectuate insa direct de
catre parti96; uneori partile suporta si cheltuielile necesare pentru transportul si
intretinerea martorilor pe care i-au propus si pe care i-au adus spre a depune marturie.
Cind partea nu are posibilitati de plata, astfel de cheltuieli sint avansate de stat.
Cheltuielile avansate de stat si cele facute de catre parti in desfasurarea procesului
penal poarta denumirea de cheltuieli judiciare, intelegindu-se, pe de o parte, ca ele
cuprind toate cheltuielile efectuate pina la finalizarea procesului penal – inclusiv cele
privind caile de atac ordinare si extraordinare – iar pe de alta parte ca, de regula, au un
regim comun in ceea ce priveste obligatia de a le suporta.
Daca avansarea cheltuielilor judiciare de catre organele judiciare isi are temeiul in
necesitatea desfasurarii procesului penal din oficiu, pentru ca nici un infractor sa nu
ramina nepedepsit, o problema mai complexa o constituie determinarea temeiului juridic
al obligatiei de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat sau de catre unele din
partile din proces. |ntr-adevar, in procesul civil obligatia de a suporta cheltuielile
judiciare revine partii aflate in culpa procesuala, din a carei vina s-a promovat procesul
si s-au efectuat cheltuielile, ceea ce inseamna partii care a pierdut procesul; in cauzele
penale, insa, promovarea si desfasurarea procesului penal nu isi are temeiul numai intr-o
culpa procesuala, caci inceperea si efectuarea urmaririi penale, precum si desfasurarea
judecatii este consecinta interventiei autoritatii de stat, peste vointa celui tras la
raspundere penala. De aceea, temeiul obligatiei de a suporta cheltuielile judiciare este
complex, fiind diferit in raport de cel ce se afla in culpa si de felul culpei care a dus la
provocarea cheltuielilor judiciare.
Efectuarea cheltuielilor judiciare intr-o cauza penala este provocata de savirsirea
unei infractiuni, care impune desfasurarea urmaririi si a judecatii pentru aplicarea legii
penale celui ce a comis-o; ca urmare, cheltuielile judiciare sint imputabile inculpatului
condamnat pentru savirsirea infractiunii, temeiul juridic fiind culpa sa infractionala,
deoarece fara savirsirea infractiunii astfel de cheltuieli nu s-ar fi efectuat. Daca
inculpatul nu este vinovat, dar in cursul urmaririi penale si al judecatii s -au efectuat
totusi cheltuieli judiciare, exista o culpa procesuala a autoritatii judiciare, obligfatia de a
suporta cheltuielile revenind statului; in cazul in care unele cheltuieli judiciare se
efectueaza ca urmare a unei interventii nejustificate a altei parti din proces 97, obligatia de
a le suporta revine partii aflate in culpa procesuala. Pentru a exista culpa procesuala nu
se cere rea credinta in activitatea juridica; se afla in culpa procesuala partea care, desi de
buna credinta, a pus in miscare o actiune penala sau o actiune civila neintemeiata ori a
exercitat o cale de atac sau a facut o cerere provocatoare de cheltuieli judiciare care i-a
fost respinsa.
Obligatia inculpatului aflat in culpa infractionala de a suporta cheltuielile judiciare
este principala si integrala; intrucit savirsirea unei infractiuni atrage in mod inevitabil
desfasurarea urmaririi penale si a judecatii in prima instanta, pentru a i se aplica
pedeapsa infractorului, obligatia de a suporta cheltuielile judiciare ii revine in principal
acestuia, chiar daca partea vatamata si partea civila au determinat, prin cererile lor,
producerea unor cheltuieli; de asemenea, obligatia de a suporta cheltuielile judiciare este
integrala, incluzind toate cheltuielile necesare pentru pronuntarea unei hotariri de
condamnare de catre prima instanta. Cind cheltuielile judiciare au fost provocate de o
96
cind partea cere efectuarea unei expertize, se poate obliga s` avanseze ea sumele cuvenite
ca retribu]ie expertului; cind i[i angajeaz` un avocat, trebuie s` avanseze onorariul cuvenit
acestuia
97
de exemplu plingere prealabil` a p`r]ii v`t`mate naintemeiat`, constituire de parte civil` de[i
nu se produsese nici o pagub`
 DPP–pg–219

cerere sau de o cale de atac a inculpatului, iar aceasta a fost respinsa, obligatia de
suportare se intemeiaza pe o culpa procesuala si se refera numai la aceste cheltuieli.
Obligatia de suportare a cheltuielilor judiciare pentru celelalte parti este subsidiara
si limitata; obligatia este subsidiara intrucit intervine numai atunci cind o astfel de
obligatie nu revine inculpatului; este limitata numai la cheltuielile provocate prin culpa
procesuala a partii.
Obligatia statului de a suporta cheltuielile judiciare pe care le-a avansat este
subsidiara si integrala, in sensul ca ea intervine numai atunci cind o astfel de obligatie
nu incumba vreuneia din partile din proces si cuprinde toate cheltuielile efectuate cu
desfasurarea procesului penal.
2) Plata cheltuielilor avansate de stat
Codul reglementeaza diferit obligatia de plata a cheltuielilor judiciare avansate de
stat in raport de solutia ce se pronunta in cauza si in baza temeiului juridic examinat
anterior.
a) |n caz de condamnare
Stabilindu-se vinovatia inculpatului in savirsirea unei infractiuni (culpa sa
infractionala), ii revine acestuia obligatia de a plati statului toate cheltuielile efectuate de
la inceperea urmaririi penale si pina la punerea in executare a hotaririi de condamnare;
daca pentru unele infractiuni a fost achitat sau s-a dispus incetarea procesului penal, iar
cheltuielile efectuate cu aceste infractiuni se pot separa, ele vor ramine in sarcina
statului. Cind sint mai multi inculpati condamnati, cheltuielile judiciare se stabilesc de
instanta pentru fiecare inculpat in parte, luindu-se in considerare masura in care
cheltuielile au fost provocate in legatura cu situatia sa 98.
Cheltuielile avansate de catre stat cu judecarea caii de atac, exercitate de inculpatul
condamnat si admisa ca intemeiata, cad in sarcina statului, ca si cele provocate de orice
cerere a condamnatului in legatura cu executarea pedepsei, daca a fost admisa de
instanta de judecata; cheltuielile efectuate in legatura cu orice cere facuta de inculpat sau
de condamnat, respinsa ca neintemeiata, cad in sarcina sa.
Daca in proces a figurat si partea responsabila civilmente, iar aceasta a fost obligata,
in solidar cu inculpatul, la reparatii civile, ii revine acesteia obligatia solidara si la plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat la care a fost obligat inculpatul pentru care
raspunde din punct de vedere civil.
b) |n caz de achitare
Se stabileste care din parti se afla in culpa procesuala. Astfel, inculpatul achitat, daca
a fost obligat la reparatii civile, aflindu-se in culpa procesuala de a nu fi reparat paguba
fara interventia justitiei, va suporta cheltuielile efectuate in legatura cu actiunea civila
care a fost admisa. Daca, dimpotriva, instanta a respins in intregime actiunea civila,
cheltuielile judiciare avansate de catre stat si determinate de partea civila vor fi suportate
de aceasta parte. Cind actiunea penala a fost pusa in miscare la sau prin plingerea
prealabila a partii vatamate si s-a dovedit netemeinicia acestei plingeri prin achitarea
inculpatului, cheltuielile judiciare avansate de stat vor fi suportate de aceasta parte in
masura in care le-a determinat prin culpa sa.
|n toate celelalte cazuri de achitare, cheltuielile judiciare avansate de stat ramin in
sarcina acestuia. S-a considerat, insa, ca in cazul achitarii pe temeiul lipsei de pericol
social al faptei, cheltuielile avansate de stat sint suportate de inculpat, deoarece i s-a
aplicat totusi o sanctiune in cadrul judecatii penale.
c) |n caz de incetare a procesului penal
Cheltuielile judiciare ramin, de regula, in sarcina statului. Sint totusi situatii in care
plata cheltuielilor avansate de stat cade in sarcina unora din partile din proces. Astfel:
– inculpatul plateste aceste cheltuieli daca s-a dispus inlocuirea raspunderii penale;
– inculpatul si partea vatamata – in situatia cind s-au impacat;
– partea vatamata – in caz de retragere a plingerii prealabile;
98
de exemplu costul expertizei medico-legale psihiatrice efectuate numai in leg`tur` cu un
inculpat condamnat va c`dea in sarcina sa de plat`; in cazul in care inculpatul condamnat a
beneficiat de asisten]` juridic` din oficiu, iar onorariul a fost avansat de stat prin Ministerul
Justi]iei, suma va fi inclus` in cuantumul cheltuielilor judiciare la care va fi obligat, chiar dac`
este minor
 DPP–pg–220

in aceste cazuri se considera ca partile trebuie sa suporte cheltuielile avansate de stat

daca au fost provocate din culpa lor. Desi nu exista o dispozitie expresa, din economia
art. 192 pct. 3 se trage concluzia ca partea vatamata suporta cheltuielile judiciare
avansate de catre stat si atunci cind se stabileste ca plingerea sa este tardiva sau nula.
Luind in considerare si posibilitatea ca inculpatul sa ceara, in caz de amnistie,
presciptie sau retragere a plingerii prealabile, continuarea procesului penal (art. 13),
Codul prevede cui revine obligatia de plata a cheltuielilor avansate de stat:
– in cazul in care se pronunta achitarea, obligatia revine partii vatamate care si -a retras
plingerea prealabila neintemeiata;
– cind nevinovatia inculpatului nu se dovedeste, mentinindu-se solutia de incetare a
procesului penal, obligatia de plata a cheltuielilor efectuate ca urmare a cererii sale
revine acestuia.
|n cazul declararii apelului sau recursului ori al introducerii oricarei alte cereri,
cheltuielile avansate de stat sint suportate de partea careia i s-a respins calea de atac sau
cererea facuta ori a retras-o; in caz de admitere a caii de atac sau a cererii, cheltuielile
ramin in sarcina statului.
Cind mai multe parti sint obligate la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat,
instanta hotaraste partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare in raport de
contributia pe care au avut-o la producerea lor.
Daca urmarirea penala se finalizeaza prin clasare, scoatere de sub urmarire sau
incetarea urmaririi penale, obligatia de plata a cheltuielilor judiciare se va stabili dupa
criteriile prevazute in actul de procedura care consemneaza solutia de clasare, scoatere
de sub urmarire si de incetare a urmarii penale.
3) Obligatia de restituire a cheltuielilor facute de parti
|n principiu, partea care a fost obligata la plata cheltuielilor judiciare avansate de
stat, care se afla in culpa procesuala sau infractionala, are obligatia sa plateasca si
cheltuielile facute de parti. Astfel, inculpatul condamnat are obligatia de a plati
cheltuielile facute de partea vatamata, iar daca s-a admis actiunea civila si cheltuielile
facute de partea civila, in intregime sau in parte, dupa cum pretentiile civile au fost
admise in total sau numai partial. Daca sint mai multi inculpati condamnati, instanta
stabileste partea din cheltuielile datorate de fiecare. Partea responsabila civilmente,
obligata solidar cu inculpatul la despagubiri civile, este obligata solidar si la cheltuielile
facute de partea civila. Obligatia de plata se refera la cheltuielile facute, dar necesare, nu
si la cele exagerate sau facute din sicana.
|n caz de achitare, partea vatamata sau partea civila este obligata sa plateasca
inculpatului si partii responsabile civilmente cheltuielile facute, in masura in care a
provocat efectuarea lor (plingere prealabila neintemeiata, actiune civila respinsa). |n caz
de renuntare la actiunea civila, instanta se pronunta asupra cheltuielilor la cererea
partilor. |n toate celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare facute de parti
in cursul procesului penal, instanta stabileste obligatia de restituire potrivit legii civile;
obligatia de restituire poate fi stabilita si in fata instantei civile.
§2. Amenda judiciara (art. 198–199)
1) Abaterile sanctionate cu amenda judiciara
|n cursul procesului penal se pot comite incalcari ale legii de procedura penala, care
constituie abateri judiciare; aceste abateri pot fi sanctionate cu o amenda judiciara,
daca nu este cazul de a atrage o raspundere penala.
Abaterile judiciare se pot comite de parti, de aparator, de martori, experti, interpreti,
de personalul auxiliar al instantelor judecatoresti, de alte persoane angrenate in
desfasurarea procesului penal. Persoanele care pot savirsi abateri judiciare si incalcarile
de lege care atrag amenda judiciara sint prevazute in art. 198. Cele mai frecvente abateri
judiciare sanctionate cu amenda constau in:
– neindeplinirea sau indeplinirea gresita ori cu intirziere a lucrarilor de intocmire a
citatiilor si comunicarilor ori de inminare a lor;
– neexecutarea mandatelor de aducere;
– lipsa nejustificata a martorului, expertului, interpretului, legal citati, ori a
aparatorului desemnat din oficiu sau ales, de la sedinta de judecata;
 DPP–pg–221

– tergiversarea de catre expert sau interpret a indeplinirii lucrarii ce i s-a incredintat;

– nerespectarea de catre oricare din partile din proces si persoanele care asista la
judecata a masurilor de ordine si de solemnitate luate de presedintele completului de
judecata.
2) Procedura de aplicare a amenzii judiciare
Constatind abaterea savirsita, organul de urmarire penala (prin ordonanta) si instanta
de judecata (prin incheiere) aplica amenda judiciara in limitele prevazute de lege.
Amenda judiciara se executa de organul care a aplicat-o prin trimiterea unui extras de pe
ordonanta sau incheiere unitatii la care este salariata persoana amendata sau, pentru cei
nesalariati, la organul financiar.
Persoana amendata poate cere, pentru motive intemeiate, scutirea sau reducerea
amenzii. Aceasta cerere trebuie introdusa intr-un termen de 10 zile de la comunicarea
ordonantei sau incheierii de amendare, la organul care a aplicat-o. apreciind ca
intemeiate motivele invocate, organul judiciar poate dispune, dupa caz, prin ordonanta
sau incheiere, scutirea sau reducerea amenzii. |mpotriva ordonantei prin care s-a respins
cererea de scutire sau de reducere a amenzii, se poate face plingere la procurorul care
supravegheaza cercetarea penala sau la procurorul ierarhic superior; impotriva incheierii
de respingere se poate declara apel si recurs in baza art. 362 lit. f si art. 385 2.