Professional Documents
Culture Documents
1
Prefata
3
CUPRINS
1.Introducere in Fizica
1.1.Notiuni fundamentale ale Fizicii
1.2. Operatii vectoriale
2. Mecanica clasica
2.1. Notiumi generale
2.2. Principiile fundamentale ale dinamicii
2.3. Teoreme generale în dinamica punctului material
3. Oscilatii si unde
3.1. Notiuni generale
3.2. Micarea oscilatorie armonica ideala
3.3. Compunerea micarilor oscilatorii armonice
3.3.1. Compunerea oscilatiilor armonice paralele de aceeiasi pulsatie
3.3.2. Compunerea oscilatiilor armonice paralele de frecventa diferita
3.3.3. Compunerea oscilatiilor perpendiculare
3.4.Miscarea oscilatorie amortizata
3.5. Analogie între oscilatiile mecanice si cele electromagnetice
3.6. Oscilatii fortate. Rezonanta
3.6.1. Rezonanta
3.6.2.Consideratii energetice ale oscilatiilor fortate
3.7. Unde elastice
3.7.1. Unde armonice unidimensionale
3.7.2. Consideratii energetice asupra propagarii undei
3.7.3. Reflexia si refractia undelor elastice
3.7.4. Unde stationare
3.7.5. Interferenta undelor
3.7.6. Difractia undelor
3.7.7. Polarizarea undelor elastice transversale
4
4. Introducere în electromagnetism
4.1. Câmpul electromagnetic
4.1.1. Actiunea câmpului electromagnetic asupra sarcinilor electrice
4.1.2. Legea conservarii sarcinii electrice
4.2. Electrostatica
4.2.1. Câmpul electric
4.2.2. Fluxul electric
4.2.3. Legea Gauss pentru câmpul electric
4.2.4. Forma locala diferentiala a legii lui Gauss. Prima ecuatie
Maxwell
4.2.5. Caracterul potential al câmpului electric. Potentialul electric
4.3. Magnetostatica
4.3.1. Câmpul magnetic
4.3.2. Actiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în
miscare
4.3.3. Actiunea câmpului magnetic asupra unui conductor parcurs de
curent electric
4.3.4. Câmpul magnetic creat de curenti electrici
4.3.5. Legea lui Gauss pentru magnetism
4.3.6. Interactiunea dintre doi curentii paraleli
4.3.7. Legea circuitului magnetic
4.3.8.Inductia electromagnetica.Legea Faraday
4.3.9.Energia câmpului magnetic
4.3.10. Curenti de conductie si curenti de deplasare
4.4. Unde electromagnetice
4.4.1. Unde armnonice progresive
4.4.2. Energia undelor electromagnetice
4.4.3. Unde sferice
4.4.4. Teoria electromagnetica macroscopica a luminii
5. Bazele fizice ale mecanicii cuantice
5.1. Efectul fotoelectric
5.2. Efectul Compton
5.3. Radiatia termica
5
5.3.1. Marimi radiante
5.3.2. Legile radiatiei termice
5.4. Experienta Franck-Hertz
5.5. Relatiile de nedeterminare ale lui Heisenberg
5.6. Ipoteza lui Louis de Broglie
6.Elemente de fizica starii solide
6.1. Generalitati
6.2. Semiconductori
6.3. Dispozitive cu semiconductori
Bibliografie
6
Cuvânt de multumire
7
1. Introducere in Fizica
Fizica, fiind una din stiintele fundamentale ale naturii, care studiaza cele mai
simple dar, în acelasi timp, si cele mai generale forme de micare sau de
transformare ale materiei. În acest sens, fizica studiaza toate procesele mecanice,
termice, electromagnetice, etc. Scopul fizicii este acela de a descoperi si aplica legile
care guverneaza interactiunile dintre corpurile materiale sau dintre corpurile materiale
si diferite câmpuri de forte.
Observatia, ratiunea si experienta formeaza metoda stiintifica de studiere a
naturii, scopul acestui demers stiintific fiind întelegerea fenomenelor ce se desfasoara
în universul cunsocut de om pâna în prezent. Cea mai importanta misiune a fizicii este
stabilirea legilor generale care pot explica modul în care se defasoara fenomenele fizice
observate în natura. Întelegerea legilor fizice ale universului nostru a devenit din ce în
ce mai profunda de-a lungul veacurilor, de aceea multe legi ale fizicii au suferit
modificari, completari sau generalizari, pe masura ce oamenii de stiinta au realizat
descrieri tot mai complexe ale naturii.
În mod traditional, fizica se împarte în mai multe domenii: mecanica,
termodinamica, electromagnetismul, optica, fizica solidului, fizica nucleara. În secolul
trecut au fost introduse noi capitole ale fizicii, cum ar fi: fizica plasmei, fizica
semiconductorilor, fizica supraconductorilor, biofizica, fizica particulelor elementare,
etc. Din acest punct de vedere, putem vorbi de caracterul pluridisciplinar al stiintei în
general, deoarece multe din fenomenele studiate se situeaza deseori la granita dintre
mai multe domenii stintifice.
Doua unitati suplimentare se adauga celor de mai sus, si anume pentru unghiul
plan, radianul (rad) si pentru unghiul solid, steradianul (sterad). Toate celelalte marimi
fizice si unitatile lor se exprima cu ajutorul marimilor fizice si al unitatilor lor
fundamentale. În ceea ce privete multiplii si submultiplii unitatilor de masura, pentru a
9
le exprima, se utilizeaza urmatoarele prefixe:
Pentru multipli: 101 deca-; 102 hecto-; 103 kilo-; 106 mega-; 109 giga-; 1012
tera-.
Pentru submultipli: 10-1 deci-; 10-2 centi-; 10-3 mili-; 10-6 micro-; 10-9 nano-;
10-12 pico- .
Alte Sisteme de Unitati. Dintotdeauna, oamenii au avut libertate în alegerea
marimilor fizice si a unitatilor lor de masura. De aici a rezultat un anumit grad de
arbitrar în exprimarea marimilor fizice. De exemplu, în locul masei se poate alege ca
marime fundamentala forta. Cele mai frecvente sisteme de unitati întâlnite în practica,
în afara de SI, sunt: CGS (centimetru-gram-secunda) si MKfS (metru- kilogram-
forta-secunda). O parte a literaturii de fizica este scrisa în sistemul CGS, deoarece era
sistemul cel mai raspândit în secolele XVIII si XIX. Dar legile fizicii, care exprima
relatii între marimi fizice masurabile, sunt aceleai indiferentr de sistemul de unitati
utilizat pentru a le exprima.
Marimile fizice pot fi marimi scalare sau marimi vectoriale. Marimile
fizice scalare sunt determinate numai prin valoarea lor numerica. Un exemplu de
marime scalara este masa unui corp, m =2 kg. Marimile vectoriale sunt determinate prin
valoarea lor numerica (numita marimea vectorului sau modulul vectorului), prin directia
si sensul vectorului.
Câmp fizic. Se numeste câmp fizic regiunea din spatiu unde se manifesta o
anumita marime fizica si unde, în fiecare punct din regiune, marimea fizica are o
anumita valoare. Câmpurile fizice pot fi câmpuri scalare sau câmpuri vectoriale, în
functie de marimea fizica ce le caracterizeaza. Exemple de câmpuri fizice sunt: (i)
temperatura dintr-o camera, care formeaza un câmp scalar; (ii)vectorii câmp electric
dintr-un nor de ploaie, care genereaza un câmp vectorial.
Lege fizica. Anumite fenomene sau procese fizice pot avea legaturi cauzale bine
definite. Prin observatii sau prin determinari experimentale, oamenii descopera aceste
legaturi si stabilesc relatiile cauzale între schimbarile diferitelor marimi fizice ce
caracterizeaza fenomenele respective. Legile generale care guverneaza fenomenele
fizice se numesc legi fizice. Pe baza legilor fizice se poate analiza un anumit fenomen
care este observat în natura sau în laborator. De asemenea, aplicând legi fizice
specifice, se poate prevedea starea viitoare a unui sistem fizic.
Experiment fizic. Observatiile dirijate efectuate în laborator, în scopul întelegerii
unor fenomene fizice, se numesc experimente. Pentru a fi considerate valabile,
10
experimentele trebuie sa îndeplineasca unele conditii. Trebuie sa existe o concordanta
între: (i) rezultatele analizei stiintifice a unui anumit fenomen (exprimate printr-o
lege), (ii) observatiile dirijate din laborator (experiment) si (iii) observarea fenomenului
în natura.
Timp. Timpul reprezinta o masura a duratei proceselor fizice, el fiind masurat
prin durata unui anumit proces. Masurarea timpului se poate face cu ajutorul unor
miscari periodice (oscilatii mecanice, vibratii atomice sau moleculare). Unitatile si
etaloanele de timp au evoluat de-a lungul timpului, ele stabilindu-se în functie de
durata unui anumit fenomen fizic periodic uniform. În prezent, unitatea de timp este
secunda. Secunda este definita pe baza perioadei, TCs, a radiatiilor emise de atomii
izotopilor de Cesiu-133, în urma unor anumite tranzitii între doua stari energetice.
Spatiul si lungimea. Corpurile fizice ocupa un anumit loc în spatiu, având anumite
dimensiuni (lungime, latime, grosime, volum, arie, etc.). De asemenea, locul lor în
spatiu se modifica în functie de miscarea pe care o efectueaza. Dimensiunea unui corp
se stabilete prin compararea sa cu un alt corp, considerat etalon de lungime. Etalonul
de lungime actual este metrul, care reprezinta 1650763,73 lungimi de unda ale
radiatiei portocalii a atomului de Kripton-86 la tranzitia 2p10→5d5 în vid. În mod
formal, standardul pentru unitatea de masura a lungimii este distanta dintre doua linii
paralele trasate pe o bara de platina-iridiu, pastrata în conditii de presiune si
temperatura constante, la Sévres (lânga Paris). Toate celelalte lungimi se exprima prin
compararea cu acest metru-standard.
Spatiul constituie o notiune filozofica, el fiind "locul" în care se desfasoara
fenomenele fizice. Spatiul fizic conventional este spatiul euclidian, care este
tridimensional. În spatiul tridimensional sunt suficiente trei numere care sa descrie
pozitia unui corp în spatiu. Aceste numere sunt determinate prin alegerea Sistemului de
referinta fata de care se raporteaza corpul. Sistemul de referinta este format dintr- un
sistem de trei axe perpendiculare între ele în spatiul tridimensinal si un ceasornic, în aa
fel încât sa se poata determina distante si durate de timp. Axele sistemului de referinta
au câte un vector unitate, numit versor, de modul unitate, si a carui directie da sensul
pozitiv al axei respective. În fig.1.1 se prezinta un sistem de referinta, în care axele de
coordonate sunt Ox, Oy si Oz. Versorii axelor sunt vectorii
i , j, k .
x y z
cosα = , co s β = , cos γ=
r r r
(1.2)
12
1.2. Operatii vectoriale
Într-un sistem cartezian de coordonate în care versorii i , j , k definesc sistemul
ortogonal drept, un vector a se scrie a = a x i + a y j + a z k , unde a x , a y , a z sunt
componentele vectorului a pe axele de coordonate. Modulul vectorului:
a = a x2 + a 2y + a z2 .
Exemplu: r = x i + y j +z k ; r ≡r = x2 + y2 +z2 .
Produsul scalar a doi vectori:
(
) , sau folosind componentele
a ⋅b = a ⋅ b ⋅ cos a , b
Observaţie: Dacă doi vectori sunt paraleli ⇒ a ×b = 0 ; (exemplu i ×i = 0 , j × j =0
, k × k = 0 );
Dacă doi vectori sunt perpendiculari ⇒a ×b = a ⋅ b ; (exemplu i ×j =1 şi
i × j = k ).
Exemplu: J =r × p - momentul cinetic.
13
2. Mecanica clasica
14
r (t ) = x (t ) i + y (t ) j + z (t ) k .
Impulsul este: p = m ⋅ v .
dp
Principiul fundamental al mecanicii: F = ;
dt
Pentru masă constantă, principiul fundamental al mecanicii se scrie: F = m ⋅ a .
Legea de mişcare, legea vitezei, acceleraţia ca funcţii de timp, ecuaţiile
traiectoriei descriu, ceea ce se numeşte, mişcarea unui mobil. Aceste relaţii nu sunt
independente. Cunoscându-se condiţiile iniţiale (poziţia şi viteza la momentul iniţial),
prin calcule matematice se obţine una din aceste legi din alta, adică se cunoaşte
mişcarea mobilului.
Cunoscând legea de mişcare a unui corp r (t ) , prin operaţia de derivare se află
legea vitezei v(t ) , iar apoi derivând legea vitezei se află acceleraţia ca funcţie de timp
a (t ) , respectiv forţa ce acţionează asupra corpului dacă acesta are masă con
r (t ) -legea de mişcare derivare
→ v(t ) -legea vitezei derivare
→ a (t ) -acceleraţie
15
Fig. 2.2. Vectorul viteza momentana.
Din legea de mişcare r (t ) eliminând timpul se pot scrie ecuaţiile explicite ale traiectoriei.
r (t ) - legea de mişcare elimin
tim
pul
→ ec. traiectoriei
1
c) r = t 2 sin( 6t ) i + t 2 tan( 5t ) j + ln t k (m);
d) r = 5 cos ( 2t ) i + 2 t j + 7e −t k (m).
16
4. Mişcarea unui punct material în planul xOy este descrisă de legea:
x = α sin ωt (m), y = α (1 - cos ωt) (m), unde α şi ω sunt constante pozitive. Determinaţi unghiul
dintre vectorul viteză şi vectorul acceleraţie al punctului material.
R: π/2.
Din legea de mişcare r (t ) eliminând timpul se pot scrie ecuaţiile explicite ale traiectoriei.
r (t ) - legea de mişcare elimin
tim
pul
→ ec. traiectoriei
17
α α α +β
R: a) y = − β x + β x ; c) t 0 = 2αβ .
2
7. Să se scrie ecuaţia traiectoriei, precizând forma acesteia pentru particula care se mişcă după
legea:
a) problemei 5;
b) problemei 6.
8. Două particule se deplasează cu vitezele v 1 = 2 i + 3 j m/s, respectiv v 2 = i + j m/s. La
momentul t0=0 particulele se găsesc în poziţiile r10 = − i + 2 j m, respectiv r20 = 3 j m. Să se
determine momentul la care distanţa dintre particule este minimă.
R: t = 0,6 s.
9. Două particule se deplasează cu vitezele v1 = t i − j m/s, respectiv v 2 = i − t j m/s. La
momentul t0 =0 particulele se găsesc în poziţiile r10 = 3 i m, respectiv r20 = −3 j m. Să se
determine momentul la care distanţa dintre particule este minimă.
Rezolvare:
t
dr
v= ⇒ r (t ) = r10 + ∫ v(t ) dt ,
dt t0
t 2 t2
⇒ r1 (t ) =
2 + 3
i − t j , r2 (t ) = t i +
− 2 − 3
j,
t2 t 2
⇒ ∆r = −
2 + t − 3
i +
− 2 + t −3
j,
t2 t2
⇒ ∆r = 2 − + t − 3 = 2
− t + 3
;
2 2
d ∆r d 2 ∆r
∆
r =min . ⇔ = 0 şi >0;
dt dt 2
⇒ t=1 s.
Operaţia inversă derivării fiind integrarea, din legea vitezei v(t ) se
obţine prin integrare legea de mişcare r (t ) . Cunoscându-se acceleraţia
(sau forţa) ca funcţie de viteză a ( v) (de obicei forţele rezistente depind de
viteză), prin integrare se poate afla legea vitezei v(t ) şi, mai departe,
18
printr-o nouă integrare, se poate descrie mişcarea prin legea de mişcare
r (t ) .
r (t ) -legea de mişcare ← v
integrare (t ) -legea vitezei ← a
integrare ( v) -acceleraţie
αt
⇒ v(t ) = v e − m ;
0
x t αt αt
− mv 0 − m
b) ∫ dx = v 0 ∫ e
0 0
m
dt ⇒ x(t ) = −
α
e
−1
;
v0 m
c) Se înlocuieşte v cu în legea vitezei şi se obţine: t = ln n .
n α
11. Un corp de masă m întâmpină, din partea mediului în care se mişcă de-a lungul axei Ox, o
forţă de rezistenţă proporţională cu pătratul vitezei; constanta de proporţionalitate este α (F = - α
v2). Presupunând că la momentul t0 = 0 corpul se găseşte la x0 = 0 şi are viteza v0 să se determine:
a) legea vitezei;
b) legea de mişcare;
c) după cât timp viteza iniţială a corpului, v0, se micşorează de n ori.
m
v( t ) = m αv0 m
R: a) αt +
m ; b) x( t ) = ln t +1 ; c) t = ( n −1) .
α m α v0
v0
12. Un corp de masă m, care se mişcă în lungul axei Ox, întâmpină din partea mediului în care
se mişcă o forţă de rezistenţă proporţională cu cubul vitezei (F = - α v3). Presupunând că la
19
momentul t0 = 0 corpul pleacă de la x0=0 şi are viteza v0 şi neglijând restul interacţiunilor, să se
determine:
a) legea vitezei;
b) legea de mişcare;
c) după cât timp viteza iniţială a corpului, v0, se micşorează de n ori.
1
v(t ) =
R: a) 1 2α ; b) x( t ) =
+
m 1 2α
+ t−
m
; c) t =
m
n 2 −1 .( )
t α 2
v0 m α v0 2α v 0
2
v 02 m
.
13. O particulă se mişcă încetinit în sensul pozitiv al axei Ox cu acceleraţia a = −α v , unde
α constantă pozitivă. Ştiind că la momentul t0 = 0, x0 = 0, iar viteza este v0, determinaţi:
a) legea vitezei;
b) legea de mişcare;
c) drumul parcurs până la oprire şi intervalul de timp corespunzător.
( ) ;
3
αt
2
2 αt 3
R: a) v(t ) = v 0 − ; b) x(t ) = − 0v − − v0
2 3α 2
2 v0 2 32
c) t = , x= v0 .
α 3α
Cunoscându-se viteza ca funcţie de poziţie v( r ) , prin integrare se poate afla legea de
mişcare r (t ) şi, mai departe, se poate descrie mişcarea prin legea dorită, folosind operaţiile
matematice amintite mai sus.
v( r ) integrare
→ r ( t ) →
14. O particulă se deplasează în planul xOy cu viteza v =α i + 2 β x j , unde α, β sunt
constante. La momentul iniţial t0 = 0 particula se găseşte în punctul x0 = y0 = 0. Determinaţi:
a) legea de mişcare;
b) legea vitezei;
c) ecuaţia traiectoriei;
d) acceleraţia.
R: a) r (t ) = α t i +α β t 2 j .
20
15. O particulă de masă m se deplasează în sensul pozitiv al axei Ox cu o viteză v = α x ,
unde α constantă pozitivă. Ştiind că la momentul t0 = 0 particula se găseşte în punctul x0 = 0
determinaţi:
a) legea de mişcare;
b) legea vitezei;
c) acceleraţia;
d) lucrul mecanic al tuturor forţelor ce acţionează asupra particulei în primele t secunde ale
mişcării.
α2 α4
R: a) x (t ) = t2 ; d) L(t ) = m t2.
4 8
→ a ( r ) →
ec. traiectoriei derivare
x2 y2
17. O particulă de masă m se mişcă pe traiectoria + = 1 cu o
α2 β2
21
v0y
se înlocuiesc în (1) şi ⇒ =0
β
⇒ v0y = 0 şi deci v0x = v0 ⇒ vx = const = v0
Derivând (1) încă o dată în raport cu timpul şi utilizând, din nou,
condiţiile iniţiale, se obţine:
v 02 v 2y y ay
+ + 2 =0
α 2
β 2
β
β2 v 02 β 2 v 02 y2 2 β 4 v 02
ay = − 2 + 2 4 1 − 2 α ⇒ ay = −
y α y α β α 2 y3
mβ 4 v 02 mβ 4 v 02
Astfel Fy = − , iar Fx = 0 ⇒ F ( y) = − 2 j.
α 2 y3 α y3
2α v 2
ay =
→
(1 + 4α )
(1) deriv.
2
ay = 2 α v +2 α x ax ⇒
2
2 x2
x ;
v 0 x = v a0 x = 0
Pentru x0 = 0 ⇒ y0 =0 ⇒ ⇒ 2 ;
v 0 y = 0 a 0 y = 2α v
2
a0 x = v 2
b) R: α .
a 0 y = 0
r (t ) -legea de mişcare ← v
integrare (t ) -legea vitezei ← a
integrare (t ) -acceleraţie
F (t ) -forţă
22
19. Un corp de masă m se află în repaus pe un plan orizontal. La momentul t0 = 0 asupra lui
începe să acţioneze o forţă dată de legea F = α t, unde α este o constantă. Forţa face un unghi θ cu
orizontala. Neglijînd frecarea să se determine:
a) legea vitezei, până la părăsirea planului orizontal;
b) viteza v1 a corpului în momentul în care acesta părăseşte planul;
c) legea de mişcare, până la părăsirea planului;
d) drumul parcurs de corp din momentul iniţial până la părăsirea planului.
Rezolvare:
a) Până la părăsirea planului orizontal acceleraţia corpului este:
α t cos θ
F cos θ = m a ⇒ a= ,
m
dv α t cos θ αcos θ
⇒ = int
egrare
→ v=
2m
t2;
dt m
b) În momentul desprinderii componenta verticală a forţei este egală cu greutatea, astfel încât:
mg
F sin θ =G ⇒ α t1 sin θ = mg ⇒ t1 = ,
α sin θ
mg 2 cos θ
⇒ v1 = ;
2α sin 2 θ
αcos θ m 2 g 3 cos θ
c) R: x (t ) = t3 ; d) R: x1 − x0 = .
6m 6α 2 sin 3 θ
20. Un corp de masă m se află în repaus pe un plan orizontal. La momentul t0 = 0 asupra lui
începe să acţioneze o forţă dată de legea F = α t , unde α este o constantă. Forţa face un unghi θ
cu orizontala. Neglijînd frecarea, să se determine:
a) viteza v1 a corpului în momentul în care acesta părăseşte planul;
b) drumul parcurs de corp din momentul iniţial până la părăsirea planului.
2m 2 g 3 cos θ 4m 4 g 5 cos θ
R: a) v1 = ; b) x1 − x0 = .
3α 2 sin 3 θ 15α 4 sin 5 θ
23
2.2. Principiile fundamentale ale dinamicii
mici decât viteza luminii în vid, c = 3 108 m/s. Daca vitezele punctelor materiale se
apropie de viteza luminii în vid, atunci micarile lor se supun principiilor relativitatii
restrânse ale lui Einstein.
Principiul inertiei
Principiul inertiei a fost formulat prima data de Galilei si este cunoscut sub forma
urmatoare:
"Un corp îi pastreaza starea de repaus sau de micare rectilinie si uniforma atâta timp
cât asuprea lui nu se exercita nici o forta, sau daca rezultanta tuturor fortelor este zero".
Principiul inertiei introduce notiunea de forta. Forta este o marime vectoriala,
având ca unitate de masura în SI 1 newton, [F]SI = 1 N. Prin intermediul fortelor,
corpurile actioneaza unele asupra altora, transmitând micarea mecanica. Câmpurile
de forte sunt si ele raspunzatoare de transmiterea interactiunilor mecanice.
Conform acestui principiu, rezultanta egala cu zero a unui numar oarecare
de forte este echivalenta cu inexistenta fortei. Miscarea unui corp asupra caruia
actioneaza mai multe forte a caror rezultanta este nula sau asupra caruia nu actioneaza
nici o forta se numeste micare inertiala.
Asa cum stim, micarea este caracterizata în raport cu un sistem de referinta ales
arbitrar, de aceea micarea are caracter relativ. În acest sens, Galilei a formulat
principiul relativitatii miscarii mecanice. Sa consideram un calator aezat într-un vagon
de tren, ce se deplaseaza rectiliniu si uniform. Calatorul se poate gasi într-una din
starile mecanice urmatoare: (i) este în repaus, în raport cu sistemul de referinta legat
de tren, (ii) este în miscare rectilinie uniforma cu o viteza egala cu viteza trenului fata
de un sistem de referinta legat de Pamânt, (iii) este în miscare accelerata, în raport cu
un sistem de referinta legat de Soare, deoarece Pamântul este în micare accelerata fata
de Soare. Toate sistemele de referinta ce se misca rectiliniu si uniform se numesc
sisteme de referinta inertiale. In aceste sisteme de referinta este valabil principiul
24
inertiei.
r r
dp d r
= ( mv ) = F
dt dt
r r
d r dv d 2r r r
m = ct ⇒ ( mv ) = m = m 2 = ma = F sau
dt dt dt
d 2x
m = Fx
dt 2
d2y d 2 x dvx Fx
m = Fy = =
dt 2 dt 2 dt m
d 2z Fx F
m 2 = Fz
dt
vx =
m ∫ dt = x t + c1
m
Fx Fx t 2
d x = vx dt → x = ∫ vdt =
n∫
tdt + c1∫ dt = + c1t + c2
m 2
Fy Fy t 2
vy = t + c3 → y = + c3t + c4
m m 2
Fz Fz t 2
vz = t + c5 → z = + c5t + c6
m m 2
x = x( t , c1 , c2 ) r =(t , c1 , c2 , c3 , c4 , c5 , c6 )
y = y ( t , c3 , c4 ) t =timpul
z = z ( t , c5 , c6 )
c1 −c6 =constanta de integrare
r r
dp = Fdt
25
dp x = Fx dt
dp y = FY dt
dp = FZ dt
t
∫F X dt = ∆px ( t ) − px ( t0 )
t0
aria suprafetei masurate este egala cu variatia
componentei impulsului pe axa Ox Δt= t- t0
26
considerat absolut, toate fiind egal îndreptatite. Prin urmare, nici o experienta
mecanica efectuata în interiorul unui sistem de referinta inertial nu ne permite sa
determinam miscarea rectilinie si uniforma sau starea de repaus a sistemului de
referinta fata de stelele fixe (adica fata de alte sisteme de referinta inertiale). Din
interiorul vagonului de tren din exemplul anterior nu ne putem da seama daca acesta
merge uniform si rectiliniu sau sta pe loc, deoarece orice experienta mecanica da acelai
rezultat în ambele cazuri.Lucrurile se schimba radical atunci când avem de-a face cu
sisteme de referinta neinertiale, adica aflate în micare accelerata. În acest caz legile
lui Newton nu mai sunt valabile si cu ajutorul experientelor mecanice efectuate
în interiorul sistemului putem determina acceleratia acestuia. În sistemele de
referinta neinertiale se excercita fortele de inertie. Cel mai simplu exemplu de forta
de inertie este forta centrifuga din micarea circulara.
Energia
Lucrul mecanic elementar, respectiv lucrul mecanic total la trecerea din starea
1 în starea 2 sunt:
2
đ L = F ⋅ dr , L = ∫ F ⋅ dr .
1
Dacă forţa este constantă pe tot parcursul deplasării: L = F ⋅ ∆r .
dL
P= - puterea mecanică; P = F ⋅ v .
dt
E = Ec + U – energia totală.
21. Forţele constante F1 = 2 i − 3 j + 2k (N) şi F2 = 3 i + j − 5 k (N)
acţionează simultan asupra unei particule în timpul deplasării acesteia din punctul A(4,
7, 5) (m) în punctul B(9, 0, 8) (m). Care este lucrul mecanic efectuat asupra particulei?
R: 30 J
⇒ a(t) =18 t j , F(t) =72 t j ;
⇒ P = 72 t ( 1 + 9 t 2 ) ;
P = F ⋅v
2
( )
L = ∫ 72 t 1 + 9 t 2 dt ⇒ L = 2736 J.
0
24. Un corp de masă m = 1 kg se mişcă după legea r (t ) = t 2 i + 2t 3 j m. Să se
calculeze lucrul mecanic efectuat asupra corpului în intervalul de timp t0 = 0, t1 = 1 s.
R: L = 20 J.
28
25. Asupra unui corp de masă m aflat pe un plan orizontal acţionează o forţă
constantă în modul F = mg/2. Pe parcursul deplasării forţa face cu orizontala un unghi
care variază după legea θ = α x, unde α este o constantă, iar x este drumul parcurs (x0 =
0). Să se calculeze viteza v1 a corpului în momentul în care unghiul θ = π/2.
Rezolvare:
F sin θ < G , pentru orice x ⇒ pe tot parcursul deplasării corpul rămâne pe planul
orizontal;
Lucrul mecanic, al forţelor care acţionează asupra corpului, se reduce la lucrul
mecanic al componentei forţei F de-a lungul planului orizontal :
x
F
L = ∫ F cos (α x ) dx = sin (α x ) ;
0
α
r (t ) -legea de mişcare ← v
integrare (t ) -legea vitezei ← a
integrare (r ) -acceleraţie
F (r ) -forţă
26. Un corp de masă m se mişcă în lungul axei Ox sub acţiunea unei forţe care
variază după legea F = α x, unde α este o constantă pozitivă. Ştiind că, la momentul t0 =
0, corpul se găseşte în x0 şi are viteza v0 = 0, să se determine:
a) legea de mişcare;
b) legea vitezei.
α α
b) v(t ) = x0 α e
t t
R: a) x(t ) = x e m ; m
.
0 m
29
27. Un corp de masă m se mişcă în lungul axei Ox sub acţiunea unei forţe care
variază după legea F = α x, unde α este o constantă pozitivă. Ştiind că, la momentul t0 =
0, corpul se găseşte în x0 = 0 şi are viteza v0 , să se determine:
a) legea de mişcare;
b) legea vitezei.
Rezolvare:
x
L = ∫ F ( x ) dx ,
0
α x2 α 2
se obţine lucrul mecanic L = şi deci v( x) = v 02 + x ;
2 m
α
b) R: v(t ) = v 0 cosh t
.
m
29. Un resort special are legea forţei F = - α x3. Care este energia potenţială în
punctul x, presupunând Ep = 0 la x0 = 0.
30
R: Ep = α x4 / 4.
α
30. Ştiind că potenţialul forţei este dat de expresia U = − , unde α este o
r
constantă pozitivă, să se determine expresia forţei ce derivă din acesta.
Rezolvare:
∂U ∂U ∂U
F =−
∇U ⇒ F = −i −j −k ;
∂x ∂y ∂z
∂U αx
⇒ Fx = − =− 3 ,
∂x ( x2 + y2 + z2 ) 2
∂U αy
Fy = − =− 3 ,
∂y ( x2 + y2 + z 2 ) 2
∂U αz
Fz = − =− 3 ,
∂z ( x2 + y2 + z2 ) 2
⇒
F =−
(
α xi + y j + zk
⇒
) α
F =− 3 r.
( )
3
x2 + y2 + z2 2 r
α β
31. Potenţialul unui câmp are expresia U = 2
− , unde α şi β sunt constante
r r
pozitive, iar r este distanţa faţă de centrul câmpului. Să se determine:
a) expresia forţei ce derivă din acest potenţial;
b) valoarea maximă a forţei de atracţie pe care acest câmp o exercită asupra unei particule.
2α β β3
R: a) F = 4 − 3 r ; b) Fmax = − .
r r 27 α 2
M = r × F - momentul forţei;
J =r × p - momentul cinetic;
31
dJ
= M - teorema mometului cinetic;
dt
Pentru forţe centrale momentul forţei este nul în raport cu centrul câmpului şi momentul
cinetic se conservă.
J = r1 m v1 = r2 m v 2 .
32
O deplasare infinit mica a punctului material pe traiectorie.
33
3. Oscilatii si unde
34
3.2. Micarea oscilatorie armonica ideala
Fig. 3.1. Oscilator mecanic ideal: a) momentul initial; b) alungirea y produce forta de
revenire eF ;
35
c) amplitudinea micarii oscilatorii.
36
Energia mecanica a oscilatorului ideal este constanta, ceea ce constitue legea
conservarii energiei mecanice a oscilatorului ideal.
În decursul oscilatiei ideale, energiile cinetica si potentiala elastica ale oscilatorului
ideal sunt variabile în timp, transformându-se una în alta, în aa fel încât suma lor
sa ramâna constanta. În fig.3.4 sunt reprezentate energiile cinetica, potentiala si
totala în functie de elongatia y. Se poate observa ca desi energia potentiala este
variabila, fiind reprezentata de parabola din figura, totusi energia mecanica a
oscilatorului ideal este constanta.
Pe baza legilor micarii oscilatorii armonice ideale se pot studia miscari oscilatorii
mai complexe, care rezulta din compunerea a doua sau mai multe oscilatii armonice,
care se desfasoara pe directii paralele sau pe directii perpendiculare.
37
3.3.1. Compunerea oscilatiilor armonice paralele de aceeasi pulsatie
38
3.3.2. Compunerea oscilatiilor armonice paralele de frecventa diferita
39
Fig. 3.8. Fenomenul de batai.
40
Fig. 3.10. Traiectorie eliptica rotita fata de axe.
41
Fig.3.12. Traiectoria rezultata din compunerea a doua oscilatii perpendiculare în
cuadratura de faza,
Micarea punctului material se defasoara pe elipsa, într-un sens sau în altul.
Sistemele oscilante reale sunt supuse unor forte de frânare, sau de disipare a
energiei pe care-o au la începutul miscarii. Acea parte a energiei ce se pierde prin
frecare se transforma în caldura. Ampltudinea micarii oscilatorii amortizate este
scazatoare în timp. Un caz interesant de forte de frânare îl constituie fortele
proportionale cu viteza de oscilatie. Micarea este neperiodica, aa cum se vede în fig.
3.13. Elongatia tinde la zero când timpul tinde la infinit, fara ca punctul material sa
oscileze.
42
Fig. 3.14. Elongatia si amplitudinea oscilatorului armonic amortizat în functie de
timp.
Examinând oscilatiile elastice (ale unui sistem format dintr-un resort elastic
43
si un corp punctiform) si oscilatiile electromagnetice (dintr-un circuit serie RLC de
curent alternativ), constatam o serie de asemanari (similitudini). Aceste asemanari au
condus la stabilirea unor corespondente între marimile electrice si cele mecanice,
adica la stabilirea unor analogii între aceste marimi. Cunoaterea analogiilor dintre
marimile electrictromagnetice si cele mecanice permite transpunerea rezultatelor
obtinute pentru oscilatiile elastice armonice (ideale sau amortizate) la cazul
oscilatiilor electrice. Consideram un circuit serie RLC, format dintr-un rezistor cu
rezistenta electrica R, o bobina ideala cu inductanta L, si un condensator de capacitate
electrica C (vezi fig. 3.16).
44
Fig. 3.17. Intensitatea instantanee a curentului electric din circuitul oscilant
amortizat.
3.6.1. Rezonanta
46
Fig. 3.18. Curbe de rezonanta pentru diferite valori ale coeficientului de amortizare:
47
Fig. 3.20. Puterile medii absorbita si disipata
Oscilaţii armonice:
Un corp efectuează oscilaţii armonice atunci când asupra lui acţionează o forţă de tip
elastic:
F = - k x,
k –constanta elastică; x –elongaţie; m –masa;
k 2π
ω02 = , ω0 – pulsaţie proprie; ω0 = , T0 –perioadă proprie;
m T0
Oscilaţii amortizate:
Oscilaţiile unui corp sunt amortizate atunci cănd asupra lui acţionează, pe lângă forţa de
tip elastic (- k x) şi o forţă rezistentă proporţională cu viteza (– α v):
F = - k x – α v, α –coeficient de rezistenţă;
α
= 2β , ω = ω02 − β 2 , ω –pulsaţia oscilaţiei amortizate;
m
β –factor de amortizare;
Observaţie: Avem de-a face cu mişcare de oscilaţie numai dacă ω0 > β .
2 2
48
Oscilaţii forţate:
Forţa care întreţine oscilaţia este sinusoidală de amplitudine F0 şi pulsaţie ω1:
F = - k x – α v + F0 sin (ω1 t);
x(t) = A1 sin (ω1 t - φ1 ) ,
F0 m 2 β ω1
A1 = , tgϕ1 = ;
(ω 2
0 −ω 1 ) + ( 2β ω)
2 2
1
2
ω 02 − ω12
34. O particulă efectuează oscilaţii sinusoidale de-a lungul axei Ox în jurul poziţiei
de echilibru. Pulsaţia oscilaţiilor este ω = 5 rad/s. La momentul t0=0 particula se
găseşte în poziţia x0 = 12 cm şi are viteza v 0 =0,6 m/s. Determinaţi legea de mişcare şi
legea vitezei.
π π
R: x(t ) = 12 2 sin 5t + cm; v(t) = 0 ,6 2 cos 5t + m/s.
4 4
36. Un corp de masă m = 0,05 kg fixat de capătul unui resort de constantă elastică
k = 20 N/m execută o mişcare oscilatorie armonică de-a lungul axei Ox. Ştiind că la
momentul t0 = 0 corpul are doar energie cinetică, iar energia cinetică maximă a corpului
este de 9·10 -3 J, să se determine:
a) legea de mişcare;
b) energia totală a corpului.
R: a) x(t) = 0,03 sin(20 t) m; b) Et = 9·10 -3 J.
37. Un corp de masă m = 0,05 kg fixat de capătul unui resort execută o mişcare
oscilatorie armonică de-a lungul axei Ox după legea:
x(t) = 0 ,05 sin (10 t ) m. Să se determine:
49
a) constanta elastică a resortului şi perioada oscilaţiilor;
b) energia totală a corpului;
c) momentele de timp la care energia cinetică este egală cu energia potenţială.
π π
R: a) k = 5 N/m, T = s; b) Et = 6.25·10 -3 J; c) t n = ( 2n + 1) s, unde n=număr
5 40
natural.
38. Un punct material efectuează o mişcare oscilatorie amortizată de-a lungul axei
Ox. Perioada mişcării este T=3 s, iar decrementul logaritmic δ=0,6. Să se scrie legea de
mişcare, ştiind că la momentul iniţial t0 = 0, x0 = 0, v0 = 0,5 m/s.
t
3 −5 2π
R: x(t ) = e sin t.
4π 3
β
⇒ v( t ) = A0ω e − β t cos (ω t + ϕ ) − tg arctg sin ( ω t + ϕ ) ,
ω
A0ω e − β t β
v( t ) = cos ω t + ϕ + arctg .
⇒ β ω
cos arctg
ω
41. Un corp oscilează într-un mediu cu decrementul logaritmic δ1. Care este
decrementul logaritmic δ2 dacă coeficientul de rezistenţă al mediului creşte de n ori?
Rezolvare:
α 2 = n α1 ⇒ β2 = n β1 ;
50
2π
δ = βT = β , ω = ω02 − β 2 ,
ω
2π δ ω0
⇒ δ =β ⇒β= ;
ω −β
2
0
2
δ 2 + 4π 2
δ 2 ω0 nδ 1 ω 0
⇒ = ,
δ + 4π
2
2
2
δ 12 + 4π 2
nδ 1
δ2 =
⇒ δ 12 .
4π 2
(1 − n2 ) + 1
42. Un corp oscilează într-un mediu cu decrementul logaritmic δ1. De câte ori
trebuie să crească rezistenţa mediului pentru ca oscilaţia amortizată să devină mişcare
amortizată aperiodică (β2 = ω0).
2
2π
R: n = + 1 .
δ1
devin forţate în urma acţiunii unei forţe exterioare periodice F = 0,1sin (2π t ) N. Să se
scrie elongaţia oscilaţiilor forţate.
0,2 2 π
R: x( t ) = sin 2π t + m.
π2 4
44. Amplitudinea oscilaţiilor forţate este aceeaşi pentru două frecvenţe ν1 şi ν2. Să
se afle frecvenţa de rezonanţă a oscilaţiilor.
ν 12 + ν 22
R: ν rez = .
2
45. Asupra unui corp, care efectuează o mişcare oscilatorie amortizată cu perioada
oscilaţiilor proprii T0, acţionează o forţă exterioară sinusoidală de amplitudine F0. La
rezonanţa vitezelor, amplitudinea oscilaţiilor este A0. Să se afle coeficientul de
rezistenţă.
Rezolvare:
x(t)=A1 sin (ω1 t - φ1 ) - legea de oscilaţie în cazul oscilaţiilor forţate;
51
F0 m
A1 = ,
(ω 2
0 − ω12 ) + ( 2β ω)
2
1
2
2π α F0T0
Dar ω0 = , iar = 2β ⇒ α= .
T0 m 2πA0
46. Un corp care efectuează o mişcare oscilatorie forţată are amplitudinea vitezei
egală cu 1/3 din amplitudinea vitezei la rezonanţa vitezelor, pentru două pulsaţii ω1 şi
ω2. Să se afle:
a) pulsaţia proprie a oscilatorului ω0;
b) factorul de amortizare β.
ω2 − ω1
R: a) ω0 = ω1ω2 ; b) β = .
4 2
52
x1 (t) = A sin (ω1 t + φ1),
x2 (t) = A sin (ω2 t + φ2),
x (t) = x1 (t) + x2 (t) ;
Dacă pulsaţiile sunt foarte apropiate între ele, iar amplitudinile oscilaţiilor care se
compun sunt egale, oscilaţia rezultantă este aproape sinusoidală:
ω − ω1 ϕ − ϕ1 ω2 + ω1 ϕ + ϕ1
x( t ) = 2 A cos 2 t+ 2 sin t+ 2 .
2 2 2 2
ω2 + ω1
În cazul frecvenţelor acustice sunetul de pulsaţie se aude succesiv,
2
2π
întărindu-se şi slăbindu-se cu pulsaţia şi perioada bătăilor: Tb = ω − ω .
2 1
x2 y2 2 xy
2
+ 2 − cos ( ϕ 2 − ϕ1 ) = sin 2 (ϕ 2 − ϕ1 ) .
A1 A2 A1 A2
diferenţa de fază (ϕ 2 − ϕ1 ) .
47. Un punct material este supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice
descrise de legile:
2π 2π 2π π
x1 (t) = 1,2 sin t+ m, respectiv x2 (t) = 1,6 sin t + m.
7 3 7 6
53
2π
R: x (t) = 2 sin ( t + 0,37 π) m.
7
48. Un punct material este supus simultan la două mişcări oscilatorii armonice
descrise de legile:
π π π 2π
a) x( t ) = 5 sin t − m, y ( t ) = 4 sin t + m;
5 3 5 3
9π π
b) x( t ) = 2 sin π t + m, y ( t ) = 5 sin π t + m;
14 7
2π π 2π 2π
c) x( t ) = 3 sin t + m, y ( t ) = 3 sin t+ m.
3 6 3 3
49. Să se determine ecuaţia traiectoriei unui punct material supus simultan la două
mişcări oscilatorii:
a) x (t) = A sin (ω t), y (t) = A sin (2ω t);
b) x (t) = A sin (ω t), y (t) = A cos (2ω t).
Rezolvare:
x
a) x = A sin (ω t) ⇒ sin (ω t ) = ;
A
y = Asin(2ωt) ⇒ y = 2A sin (ω t) cos (ω t),
⇒ y 2 = 4 A 2 sin 2 ( ω t ) [1 − sin 2 ( ω t ) ]
x2
y 2 = 4 x 2 1 − 2 - traiectoria este una din figurile Lissajous:
A
54
3.7. Unde elastice
Mediile continue, cum sunt solidele, lichidele si gazele, sunt medii formate din
particule (atomi, molecule sau ioni) care interactioneaza între ele. De aceea, daca una
dintre particule oscileaza (vibreaza), atunci vor oscila (vor vibra) si particulele vecine;
în felul acesta oscilatiile (perturbatiile) se propaga prin mediu de la o particula la alta.
Prin propagarea oscilatiilor se genereaza undele.
Unda reprezinta fenomenul de extindere si propagare din aproape în aproape a
unei perturbatii periodice produse într-un anumit punct din mediul de propagare.
Propagarea undei se face cu o viteza finita, numita viteza undei. Unda nu reprezinta
transport de materie, ci numai transport de energie.
Dupa tipul de energie pe care-l transporta unda, putem deosebi: (i) unde
elastice (se transporta energie mecanica, undele fiind generate de perturbatiile
mecanice ale mediilor elastice), (ii) unde electromagnetice (se transporta energie
electromagnetica) (ii) unde magneto-hidrodinamice (sunt generate prin perturbatii
electromagnetice si elastice ale mediului de propagare).
Dupa natura perturbatiei si modul de propagare al acesteia, putem clasifica
undele în: (1) unde
longitudinale (directia de propagare a undei coincide cu directia de oscilatie); (2)
unde transversale
(directia de propagare a undei este perpendiculara pe directia de oscilatie).
O marime deosebit de importanta pentru descrierea undei este functia de unda,
pe care o putem nota în mod generic cu (x ,y,z,t). Functia de unda reprezina functia
matematica ce descrie marimea perturbata.
Suprafata de unda reprezinta multimea punctelor din spatiu ce oscileaza având
la un moment dat aceeai valoare a functiei de unda, (x,y,z,t) = constant = a. Dupa
forma suprafetelor de unda, putem întâlni unde plane, unde sferice, unde cilindrice, etc.
Frontul de unda reprezinta suprafata de unda cea mai avansata la un moment dat.
55
Fig. 3.21. Oscilatia generata în originea axei Ox se propaga pâna în punctul M.
56
Fig. 3.22. Densitatea volumica de energie într-un punct al mediului de propagare si densitatea
volumica medie de energie.
Alte marimi ce sunt utilizate pentru a descrie energia transportata de unda sunt
urmatoarele:
a). Fluxul de energie. Fluxul de energie reprezinta cantitatea de energie
transmisa printr-o suprafata în unitatea de timp, fiind dat de derivata energiei la timp.
Când o unda întâlnete suprafata de separare dintre doua medii diferite se produc
simultan reflexia (întoarcerea undei în mediul din care a venit) si refractia
(transmisia undei în mediul al doilea). Se constata de asemenea ca prin reflexie si
refractie se schimba directia de propagare a undei.
Consideram o unda elastica longitudinala plana ce se propaga prin mediul (1), care
are densitatea d 1 si unde viteza undei este u1 (vezi fig.3.23). La întâlnirea suprafetei
de separare, dintre mediul (1) si mediul (2) unda se va împarti într-o unda reflectata ce
se propaga în mediul (1) si o unda transmisa ce se propaga în mediul (2).
Definim impedanta mediului de propagare prin produsul dintre densitatea
mediului si viteza undei. Impedanta exprima viteza cu care se propaga energia undei
prin mediul repectiv.
57
Fig. 3.23. Reflexia si refractia unei unde plane.
Observam ca amplitudinea undei transmise, At are acelai semn cu amplitudinea
undei incidente, Ai, indiferent de impedantele celor doua medii. De aceea unda
transmisa este totdeauna în faza cu unda incidenta.
În ceea ce privete amplitudinea undei reflectate se pot întâlni doua cazuri:
a). Mediul (1) mai dens decât mediul (2), Z1>Z2. În acest caz amplitudinea
undei reflectate, Ar, are acelai semn cu amplitudinea undei incidente, Ai. Cele doua
unde sunt în faza, de asemenea.
b). Mediul (1) mai putin dens decât mediul (2), Z1<Z2. În acest caz
amplitudinea undei reflectate, Ar, are semn opus fata de amplitudinea undei incidente,
Ai. Cele doua unde sunt în opozitie de faza. Unda reflectata este defazata cu radiani
în urma undei incidente.
Definim coeficientii de reflexie si de transmisie ai mediilor de propagare.
Coeficientul de reflexie este raportul dintre intensitatea undei reflectate si cea a
undei incidente.
Coeficientul de transmisie este dintre intensitatea undei transmise si cea a undei
incidente:
3.7.4. Unde stationare
Daca în mediul de propagare al undei se suprapun unda incidenta si unda
reflectata, atunci se obtin unde stationare. Mai general, fenomenul de compunere
a doua unde coerente se numeste interferenta. Compunerea undei incidente si a
undei reflectate constituie un caz interesant de interferenta a undelor. Conform
58
rezultatelor obtinute la reflexia undelor, se pot întâlni doua cazuri, în functie de
impedantele celor doua medii.
I. Daca mediul al doilea este mai putin dens decât primul, Z2<Z1, atunci unda
reflectata este în faza cu unda incidenta. Sa consideram o unda liniara ce se
propaga în mediul (1), pe o directie perpendiculara pe suprafata de separare dintre
mediul (1)i mediul (2), ca în fig. 3.24. În punctul P se întâlnesc unda incidenta si unda
reflectata. Distanta dintre sursa undei si suprafata de separare dintre medii este l.
59
Fig. 3.26. Unda stationara obtinuta în cazul Z2>Z1.
60
Fig. 3.27. Dispozitiv de interferenta a undelor longitudinale.
61
Fig. 3.29. Un obstacol pe care se produce difractia undei plane.
Se constata ca unda care trece dincolo de obstacolul întâlnit are frontul de unda
de forma sferica, dei unda incidenta avea fronturi de unda plane. Spunem ca unda a
suferit fenomenul de difractie pe fanta de largime L.
Difractia este fenomenul de ocolire a obstacolelor de catre unde. Efectul
difractiei este cu atât mai evident cu cât dimensiunea fantei (sau a obstacolului din
calea undei) este de ordinul de marime al lungimii de unda a undei incidente.
În momentul când frontul plan o atinge, fanta devine sediul unei infinitati de
surse punctiforme infinitezimale, care genereaza la rândul lor unde sferice în spatele
fantei. Aceste unde se compun între ele si formeaza o unda sferica ce se propaga în
spatele obstacolului. Din punct de vedere fizic nu exista deosebiri între difractie si
interferenta. Ambele fenomene fizice presupun compunerea (adunarea) a doua sau mai
multor unde coerente (difractia consta din interferenta unei infinitati de unde
infinitezimale).
Consideram o unda elastica liniara transversala ce poate traversa spatiul dintre doi
pereti verticali ce formeaza o fanta, asa cum se poate vedea în fig. 3.30. Am notat
prin A i vectorul ce reprezinta amplitudinea oscilatiei din unda incidenta. Putem
constata ca amplitudinea undei ce trece dincolo de fanta depinde de unghiul pe care-l
formeaza vectorii A i cu directia fantei. Procesul prin care fanta filtreaza si lasa sa
treaca numai componenta vectorului amplitudine care este în planul fantei constituie
62
fenomenul de polarizare
63
Polarizarea este fenomenul prin care se poate filtra dintr-o unda numai
componenta într-un anumit plan a vectorului de vibratie caracteristic undei.
Dispozitivul prin care se realizeaza polarizarea se numete polarizor. Unda al carei
vector de vibratie pastreaza aceeai directie în spatiu se numete unda liniar polarizata.
În fig. 3.32.a) si b) se pot vedea doua exemple de unde liniar polarizate la ieirea din
polarizor.
64
Unde elastice-aplicatii
ω
ν= ( ω -pulsaţia), unda este o undă monocromatică ce se propagă fără atenuare.
2π
ψ ( x, t ) = A0 sin (ωt − k x ) - elongaţia în cazul undei plane monocromatice care se
propagă (fără atenuare) pe direcţia axei Ox;
A0 – amplitudinea, care este constantă pentru unda plană; x – distanţa faţă de sursă;
k – număr de undă, adică numărul de unde, de lungime de undă λ, care se cuprind în
2π unităţi de lungime.
Elongaţia ψ este periodică în timp, cu perioada T, şi periodică în spaţiu (în raport cu
coordonata x), cu perioada λ:
2π 2π
k= , ω= , λ =u T ,
λ T
u –viteza de propagare a undei sau viteza de fază;
(ωt −k x ) - faza undei care se propagă pe direcţia axei Ox;
Suprafeţele de undă sunt suprafeţe de fază constantă. Viteza de deplasare a fazei se
numeşte viteză de fază.
∂ 2ψ 1 ∂ 2ψ
− ⋅ = 0 - ecuaţia diferenţială a undelor care se propagă pe direcţia
∂x 2 u 2 ∂t 2
axei Ox;
( )
ψ (r , t ) = A0 sin ωt − k r - elongaţia în cazul undei plane monocromatice care
se propagă în spaţiu (fără atenuare) în direcţia şi sensul lui k ;
65
2π
k -vector de undă care are modulul k = şi este orientat în direcţia şi sensul de
λ
propagare a undei.
A0
ψ (r , t ) = sin (ω t − k r ) - elongaţia în cazul undei sferice monocromatice;
r
Observaţie: În cazul undei sferice amplitudinea de oscilaţie a punctelor mediului
A0
depinde de distanţa faţă de sursă : A( r ) = , unde A0 este constantă.
r
1 ∂ 2ψ
∆ψ − ⋅ = 0 - ecuaţia diferenţială a undelor care se propagă în spaţiu,
u 2 ∂t 2
∂2 ∂2 ∂2
∆ = ∇⋅ ∇ = + 2 + 2 - operatorul lui Laplace (laplacean).
∂x 2
∂y ∂z
50. Într-un mediu elastic se propagă, de-a lungul axei Ox, undele longitudinale
51. O undă plană sonoră se propagă de-a lungul axei Ox după legea:
ψ ( x, t ) = 8 ⋅10 −5
sin (1360 t − 4 x ) m. Să se determine:
52. O sursă de oscilaţii armonice oscilează după legea: y ( t ) = 0,03 sin ( 750 π t ) m.
Pentru unda plană care se propagă în lungul axei Ox, să se determine deplasarea faţă de
poziţia de echilibru a unui punct aflat la distanţa de x1 = 25 cm faţă de sursa de oscilaţii
66
la t1 =0,04 s după începerea oscilaţiei. Viteza cu care se propagă oscilaţiile este de 250
m/s.
R: ψ ( x1 , t1 ) = −1,5 2 cm.
54. Să se determine, în cazul undei plane, elongaţia unui punct aflat la distanţa de
λ/4 faţă de sursa de oscilaţii pentru momentul T/3. Amplitudinea oscilaţiilor este de 7
cm.
R: 3,5 cm.
55. Pentru o undă plană, la momentul T/3, distanţa faţă de poziţia de echilibru a
unui punct aflat la 5 cm faţă de sursa de oscilaţii este de 3 2 din amplitudine. Să se
determine lungimea de undă.
R: 30 cm.
57. O sursă punctiformă produce oscilaţii sonore de frecvenţă ν=1,4 kHz. Unda
sferică propagându-se cu atenuare, la distanţa r1 =3 m de la sursă amplitudinea de
oscilaţie a particulelor mediului este A1 = 30 μm, iar la distanţa r2 = 8 m amplitudinea
este de n = 4 ori mai mică. Să se determine:
a) coeficientul γ de amortizare al undei;
b) viteza maximă de oscilaţie a particulelor mediului la distanţa r2.
Rezolvare:
67
Ae −γ r Ae −γ r
a) ψ ( r , t ) = sin (ωt − k r ) ⇒ A( r ) = ;
r r
e −γ r1 e −γ r2 1 nr
A1 = n A2 ⇒ =n ⇒ γ= ln 1 = 0,081 m – 1;
r1 r2 r2 − r1 r2
∂ψ ( r , t )
⇒ v max = ω A e
−γ r
b) v osc = ;
∂t r
A1 A1
La distanţa r2 de sursa de oscilaţii A2 = ⇒ v max = 2π ν = 0,066 m/s.
n n
68
4. Introducere în electromagnetism
Câmpurile electric si magnetic sunt forme de manifestare ale unui unic câmp
fizic, numit câmpul electromagnetic. Câmpul electromagnetic este forma de
existenta a materiei care se manifesta prin actiunea asupra sarcinilor electrice si
asupra curentilor electrici. Maxwell a demonstrat pentru prima data ca cele doua
câmpuri, electric si magnetic, formeaza un singur câmp, cel electromagnetic.În anul
1864 Maxwell scrie cele patru ecuatii ce-i poarta numele, prin unificarea legilor
cunoscute ale electricitatii si magnetismului, si afirma ca ansamblul celor doua
câmpuri (electric si magnetic) formeaza un unic câmp si numai în cazuri particulare se
manifesta numai una din componentele sale.De exemplu, sa consideram mai multe
sarcini electrice care sunt fixe. Atunci între ele se manifesta numai câmpul lor
electric, numit câmp electrostatic.Daca un magnet în forma de bara este fix, atunci
69
câmpul pe care îl genereaza este un câmp magnetic numit câmp magnetostatic.
Doua exemple semnificative de câmpuri create în jurul unor corpuri sunt redate
în fig. 4.2. Câmpurile vectoriale se pot reprezenta atât prin vectorii de câmp, E si B ,
cât si prin liniile de câmp. Liniile de câmp sunt curbe continue care au proprietatea ca
în orice punct al lor vectorii de câmp corespunzatori sunt tangenti la curba. Liniile de
câmp nu se intersecteaza între ele. Astfel, liniile de câmp din jurul unui corp punctiform
încarcat electric sunt radiale, aa cum se poate vedea în fig. 4.2.a). În fig.4.2.b) se pot
vedea linile de câmp magnetic din jurul unui magnet în forma de bara
a)
b)
70
4.1.2. Legea conservarii sarcinii electrice
71
Coulomb = 1 C).
În mod normal un atom este neutru din punct de vedere electric, adica numarul
electronilor este egal cu cel al protonilor. Daca un atom pierde unul sau mai multi
electroni, el devine ion pozitiv. Daca înveliul electronic al atomului contine mai multi
electroni decât numarul protonilor din nucleu, atomul este un ion negativ. Pentru un
corp fizic se generalizeaza aceasta conventie: Daca numarul protonilor este egal cu al
electronilor din corp, el este neutru din punct de vedere electric. Daca în corp numarul
electronilor este mai mare decât numarul protonilor, el este încarcat electric negativ.
Daca în corp numarul protonilor este mai mare decât numarul electronilor, el este
încarcat electric pozitiv.
Într-o aproximatie satisfacatoare pentru scopurile noastre, consideram
sarcinile electrice ale electronilor si protonilor ca fiind indivizibile. Astfel, un corp
poate fi încarcat electric cu un numar întreg de sarcini electrice elementare, e. Sarcinile
electrice nu se creaza si nu se distrug. Ele se transmit de la un corp la altul sau se
redistribuie în cadrul aceluiai corp. Starea de neutralitate electrica a unui corp
reprezinta numai faptul ca numarul protonilor sai este egal cu numarul electronilor sai.
Legea conservarii sarcinii electrice: într-un sistem izolat, suma algebrica a
sarcinilor electrice ramâne constanta.
Sa consideram, ca exemplu, un sistem format din doua sfere identice din sticla
care au fost electrizate astfel încât sarcina electrica de pe fiecare sfera este Q1 si
respectiv, Q2, unde Q1=7 e, Q2 = 5 e. Sarcina initiala din sistem este Q1+ Q2 = 7 e + 5
e= 12 e.Daca se ating cele doua sfere, ele vor face un schimb de sarcini electrice, dar
suma totala a sarcinii electrice este tot 12 e: Q1`= 6 e, Q2` = 6 e.Sa presupunem ca cele
doua sarcini electrice intiale sunt : Q1=7 e, Q2 = -5 e.În acest caz suma algebrica a
sarcinii electrice din sistem este: Q1+ Q2 = 7 e - 5 e = 2 e.De ce se întâmpla asa ?
Sarcina electrica de 7e reprezinta un deficit de 7 electroni pentru primul corp. Sarcina
electrica de -5e reprezinta un surplus de 5 electroni pentru al doilea corp. Când se
ating sferele ele vor efectua un schimb de electroni, în sensul ca cei 5e de pe al doilea
corp vor trece pe primul corp. Deficitul general de 2 e al sistemului se va pastra deci.
Cele doua sfere, fiind identice, vor avea în final sarcinile: Q1`= 1e, Q2` = 1e.
4.2. Electrostatica
În 1785 Coulomb deduce legea interactiunii dintre doua sarcini electrice fixe, aa
72
cum se vede în fig. 4.3. El deduce ca doua sarcini electrice interactioneaza cu o forta
direct proportionala cu produsul sarcinilor electrice si invers proportionala cu patratul
distantei dintre ele.
a)
b)
Fig. 4.4. Fortele de interactiune dintre sarcinile electrice :
a) sarcini electrice de acelai semn; b) sarcini electrie de semn opus.
74
sarcinile se afla numai pe suprafata conductorului, aa cum se poate vedea în fig. 4.6.
a)
b)
Fig. 4.6. Conductor în câmp electric extern:
a) la început; b) dupa stabilirea echilibrului.
Daca se introduce un dielectric (izolator electric) în într-un câmp electric
acesta sufera o polarizare dielectrica. Inductia electrica reprezinta câmpul electric din
interiorul dielectricului si se poate caracteriza prin vectorul inductie electrica.
a)
b)
Fig. 4.7. Polarizarea dielectricului în câmp electric exterior:
75
a) izolatorul la început; b) dupa stabilirea echililbrului.
Fig. 4.10 prezinta o suprafata închisa si liniile câmpului electric ce produce flux
electric prin acea suprafata.
76
Fig, 4.10. Fluxul electric printr-o suprafata închisa.
Intensitatea campului electric
1 q1q2 1 q1q2
F21 = − F12 = er = ( r2 − r1 )
4πε r 4πε (r )
2 3
2 − r1
F-forte
ε − permitivitatea absoluta a mediului = ε0εr εr − permitivitatea relativa
Forta cu care sarcina electrica q actioneaza asupra unei sarcini electrice de proba qi
q
, este data de formula : Fi = qi er
4πε r 2
Intensitatea campului electric generat de o sarcina electrica punctiforma
Fi q
E= = e
qi 4πε r 2 r
Liniile de camp electric se definesc prin familia de curbe tangente in fiecare punct la
directia locala a vectorului E .
Sensul liniilor de camp electric coincid cu sensul fortei care ar actiona, in punctul
respectiv, asupra unei sarcini electrice pozitive.
Numarul liniilor de camp care strapung unitatea de arie a unei suprafete
perpendiculara pe aceste linii este numeric egala cu intensitatea campului electric .
Liniile de camp electric pornesc de la sarcinile electrice pozitive si ajung pe sarcinile
electrice negative.
Principiul super pozitiei campurilor electrice
77
Daca intr-un punct din spatiu, campul electric este generat de un ansamblu de sarcini
Fluxul printr-o suprafata a unei sfere de raza r , in centrul careia se afla sarcina
q q
∫∫ EdS =
electrica pozitiva q , va fi Φ E = Ò
4πε r 2
4π r 2 = .
E
4.2.3. Legea lui Gauss pentru câmpul electric
Consideram o sarcina electrica punctiforma Q ce se afla într-un punct P în interiorul
unei suprafete închise, S. Construim o sfera de raza r, cu centrul în P (vezi fig. 4.11).
Observam ca toate liniile de câmp ce trec prin suprafata S trec si prin suprafata sferei.
De aceea, fluxurile electrice prin cele doua suprafete sunt egale:
Daca ne referim la cele doua suprafete infinit mici aflate pe sfera si pe suprafata S,
numarul de linii de câmp ce strabat suprafata dS0 de pe sfera este egal cu numarul de
linii de câmp ce strabat suprafata dS de pe suprafata S:
Fig. 4.11. Fluxul electric creat de sarcina electrica din P prin doua suprafete închise.
Legea lui Gauss pentru câmpul electric: Fluxul ce strabate orice suprafata închisa
ce contine sarcina electrica Q este proportional cu sarcina electrica si invers
proportional cu permitivitatea dielectrica a mediului.
Semnul fluxului electric. Datorita faptuului ca sarcina electrica poate fi pozitiva sau
negativa, fluxului electric i se asociaza un semn. Astfel, daca ne referim la fig. 4.12
putem vedea ca unghiul poate avea valori:
78
Fig. 4.12. Semnul fluxului electric: flux pozitiv;
Lucrul mecanic efectuat pentru deplasarea sarcinii electrice q1` , din pozitia 1 in
pozitia 2 , in campul electric generat de sarcina electrica q, aflata in repaos:
r r r r
dL = Fdl = q1 Edl = q1 Edl cos α = q1 Edr =
ε
= q1 dr
4πε r 2
r
q 2 dr q 1 1
L1−2 = q1 ∫
4πε r1 r 2
= q1
4πε
−
r1 r2
Campul electrostatic este un camp de forte conservative ,deoarece lucrul mecanic nu
depinde de forma drumului intre pozitiile 1 si 2. Lucru mecanic efectuat de forte
conservative este diferenta dintre energia potentiala a sistemului in starea initiala si in
starea finala .
80
L1−2 = Ep1 − Ep 2
q
Ep1 = q1 +C
4πε r1
q
Ep2 = q1 +C
4πε r2
C = constanta arbitrara
Daca pt. r = ∞ , se considera Ep=0 atunci C=0
Potentialul ρ al campului electric general de sarcina electrica ρ , intr-un punct din
spatiu este energia potentiala a sistemului format din sarcina electrica q si sarcina q1 ,
pozitiva si de valoare unitate q1 = ±C aflata in punctul respectiv.
Ep
ϕ=
q1
E p1 q
ϕ1 = =
q1 4πε r1
Ep2 q
ϕ2 = =
q1 4πε r2
L1− 2 = q1 ( ϕ1 − ϕ 2 )
2
∞ ∞
q dr q
ρ = ∫ Ed l =
4π ε ∫
=
r r
r 4π εr
deci potentialul ρ intr-un punct din spatiu reprezinta lucrul mecanic necesar
deplasarii sarcinii electrice q1 = +1C din punctul respectiv la infinit
Unitatea de masura pentru potentialul electric este voltul (V)
ρ =V V = 1J
si
c
81
ur ρ
divE = − divgradϕ =
ε
r ∂ r ∂ r ∂ r ∂ϕ r ∂ϕ r ∂ϕ
divgradϕ = ex + ey + ez ex + ey + ez =
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z
∂ 2ϕ ∂ 2ϕ ∂ 2ϕ
= 2 + 2 + 2 = ∇ 2ϕ = ∆ϕ
∂x ∂y ∂z
∂2 ∂2 ∂2
∇2 = ∆ = + +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
ρ
∆ϕ = − → ecuatie tip Poisson
ε
1 ρ dx ' dy ' dz '
ϕ ( x, y , z ) = ∫∫∫
Ó
4πε V' ( x− x ) +( y − y ) +( z − z )
' 2 ' 2 ' 2
4.3. Magnetostatica
4.3.1. Câmpul magnetic
În spatiul din jurul unui magnet în forma de bara sau în jurul unui conductor parcurs
de curent electric exista un câmp magnetic, care actioneaza asupra sarcinilor electrice
aflate în micare sau asupra curentilor electrici si asupara magnetilor. Vectorul care
descrie câmpul magnetic, în mod obisnuit, este
inductia magnetica, B . O marime vectoriala proportionala cu inductia magnetica B
este intensitatea câmpului magnetic H.
Liniile de câmp magnetic sunt linii de câmp închise, aa cum se poate vedea în fig.
4.18.a), pentru câmpul magnetic din jurul unui magnet în forma de bara, si în fig.
4.18.b) pentru un curent liniar. Observam ca liniile de câmp magnetic sunt orientate de
la polul Nord la polul Sud, ca si vectorii inductie magnetica B . Ne amintim ca liniile
de câmp electric sunt linii deschise. Acest fapt se datoreaza existentei sarcinilor
82
electrice pozitive si negative. Câmpul magnetic nu are sarcini ``monopolare``, de aceea
liniile ce câmp magnetic nu pot fi linii deschise. Asta arata experienta si teoria, la
nivelul actual al cunoaterii stiintifice.``Existenta monopolului magnetic``, adica a unui
corp cu un singur pol magnetic, este confirmata de teorii moderne, dar nu a fost înca
demonstrata experimental.
a)
b)
83
c)
Fig. 4.19. Traiectorii ale particulei în câmp magnetic:
a) viteza paralela cu B ; b) viteza perpendiculara pe B ; c) directie oarecare.
84
Spectrul undelor electromagnetice. Undele electromagnetice se întind pe un
domeniu de lungimi de unda foarte extins, de la lungimi de unda mai mici decat 10-13
m, pâna la valori ale lungimii de unda de peste 105 m. În diagrama 4.1 sunt prezentate
domeniile de lungimi de unda ale undelor electromagnetice. În realitate spectrul
undelor electromagnetice nu are limite cunoscute, nici inferioare, nici superioare.
Asa cum se poate vedea în diagrama de mai jos, sectorul îngust de lungimi de unda
din10-9 m formeaza domeniul vizibil pentru ochiul uman. Acest sector al spectrului
undelor electromagnetice este reprezentativ pentru ceea ce numim lumina.
Toate corpurile emit radiatii electromagnetice, ca urmare a micarii termice a
moleculelor lor. Aceasta radiatie este numita radiatie termica. Un corp cu temperatura
85
Undele ce se propaga din surse punctiforme sunt unde sferice, au suprafetele de
unda de forma sferica centrate în punctul unde este sursa, iar frontul undei este tot o
sfera.
I. Interferenta luminii
Interferenta este fenomenul general al suprapunerii undelor în spatiu. În
anumite conditii rezultatul interferentei este o unda stationara, caracterizata de maxime
si minime de interferenta. Conditia necesara pentru interferenta este ca undele sa fie
coerente. Acest aspect se refera la diferenta de faza dintre undele care interfera:
pentru ca doua unde sa fie coerente, diferenta lor de faza trebuie sa fie independenta
de timp.
Dispozitivul lui Young. Într-un paravan vertical sunt practicate doua deschideri,
aezate simetric fata de o axa de simetrie, SO. S constituie sursa punctiforma a
unei unde electromagnetice monocromatice sferice, asa cum se poate vedea în fig.
4.35. Deschiderile din paravan formeaza doua surse secundare de lumina, ce se
propaga de partea cealalta a acestui paravan. Distanta dintre sursele S1 si S2 este 2l.
Deoarece apartin aceluiai front de unda, sursele S1 si S2 sunt surse coerente, de aceea
86
emit unde de aceeai amplitudine si care sunt în faza. Pe un ecran vertical, situat la
distanta D, se formeaza o unda stationara, ce se prezinta sub forma unei figuri de
interferenta. Undele emise de cele doua surse parcurg distante diferite, r1 si r2, pâna în
punctul P, de aceea ele vor avea faze diferite în P.
II . D i fr a c t ia lu mini i
87
Fig. 4.36. Principiul lui Huygens.
89
90