MINERALOGIE

Mineralogia este ştiinţa naturii care studiază mineralele din punct de vedere al clasificării,
genezei, chimismului, structurii atomice interne şi al proprietăţilor fizico-chimice.
Mineralul. În sens strict un mineral poate fi definit ca o substanţă anorganică, formată pe
cale naturală, care are o compoziţie chimică definită, aflată în stare de agregare solidă, cristalizată
omogen.

Compoziţia chimică a mineralelor

În compoziţia chimică a mineralelor intră majoritatea elementelor chimice cunoscute. În

funcţie de tendinţa lor de asociere elementele chimice se înpart în 2 categorii:
1. Elemente petrogene cu tendinţă preponderent oxifilă, intră în compoziţia chimica a silicaţilor,
oxizilor, carbonaţilor, sulfaţilor, fosfaţilor, minerale care formează rocile din scoarţa terestră. Cele
mai importante elemente petrogene sunt: O, Si, Al, Fe, Mn, Ca, Na, K, Mg, Ti.
2. Elemente metalogene care au tendinţă sulfofilă. Acestea intră în compoziţia chimică a sulfurilor,
sulfosărurilor, arseniurilor, antimoniurilor, a unor oxizi sau elemente native. Principalele elemente
metalogene sunt: Cu, Ag, Au, Zn, Cd, Hg, Ge, Sn, Pb, As, Sb, Bi, Cr, Mo, Te, W, Co, Ni, Pt, U.
Deşi conţinuturile medii ale acestor elemente în scoarţa terestră sunt mici, uneori pot forma
acumulări locale importante de minereuri metalice.

Consideraţii privind denumirea mineralelor

Numele mineralelor a derivat iniţial de la proprietăţile lor fizice, oferind astfel informaţii
referitoare la unele particularităţi ale lor. Cuvinte din limba greacă sau latină, mai rar arabă sau
germană, exprimă unele caracteristici ale mineralelor.
- Culoarea: albit Na[Si3AlO8] – albus (latină); rodocrozit MnCO3 – rhodos (greacă); azurit
Cu3(CO3)2(OH)2 – azul (arabă).
- Greutatea specifică: baritină BaSO4 – barys (greacă).
- Duritatea: disten Al2[SiO4]O – stenos=rezistent (greacă)
- Forma cristalografică: tetraedrit (Cu,Fe) 12Sb4S13
- Proprietăţi magnetice: magnetit Fe3O4 – mineral puternic feromagnetic.
O serie de denumiri provin de la compoziţia chimică a mineralelor: calcit CaCO3, cuprit
Cu2O, zincit ZnO, fluorină CaF2, magnezit MgCO3.
Multe denumiti indică numele localităţilor sau zonelor unde au fost descoperite mineralele:
vezuvian (Vezuviu), andaluzit (Andaluzia), aragonit (Aragon), muscovit (Moscova), ilmenit
(Ilmen), hedembergit (Hedemberg), freibergit (Freiberg).
În momentul dezvoltării mineralogiei ca ştiinţă s-a impus obiceiul de a dedica mineralele noi
descoperite unor personalităţi ştiinţifice sau culturale: wollastonit (Wollaston), franklinit (Franklin),
goethit (Goethe).
În prezent se au în vedere următoarele criterii pentru denumirea mineralelor: (a) renunţarea
la nume proprii pentru denumirea varietăţilor chimice minore ale unor minerale; (b) impunerea
genului masculin cu terminaţia “it” în locul genului feminin cu terminaţia ”ită” (ex. magnetit,
calcit). În unele cazuri s-a păstrat terminaţia “ită” pentru denumiri intrate în limbajul comul (ex.
pirită, marcasită).
 I. MINERALOGIE SISTEMATICĂ

Reprezintă ramura mineralogiei care are ca obiect de studiu clasificarea şi descrierea

caracteristicilor comune ale diferitelor categorii de minerale.

Clasificarea mineralelor
Unitatea fundamentală în mineralogie este mineralul considerat specie. Numărul total de
minerale depinde de modul în care acestea sunt definite, dar se consideră că în natură sunt
aproximativ 2500-3000 de minerale. Dacă se iau în considerare şi varietăţile fiecărui mineral se
ajunge însă la 10000-12000 de varietăţi mineralogice.
Clasificarea mineralelor combină criteriul compoziţiei chimice cu cel al structurii atomice.
Din acest punct de vedere mineralele sunt împărţite în 8 diviziuni majore, considerate clase
mineralogice:
Clasa % din numărul total % din volumul total al
de minerale scoarţei terestre
1 Elemente native 3,3 0,1
2 Sulfuri şi sulfosăruri 15,3 0,15
3 Oxizi şi hidroxizi 12,4 14
4 Halogenuri 5,8 0,5
5 Carbonaţi, nitraţi, boraţi, iodaţi 7,4 0,7
6 Sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolframaţi 10,4 5,1
7 Fosfaţi, arseniaţi, vanadaţi 19,6 0,7
8 Silicaţi 25,8 78
Se poate observa că procentul din numărul total de minerale al unei clase nu corespunde cu
ponderea de participare a mineralelor din clasa respectivă la compoziţia scoarţei terestre. Astfel
clasa fosfaţilor, care reprezintă aproape 20% din numărul total de minerale, participă în proporţie de
sub 1% la constituţia rocilor din scoarţa terestră. Acest lucru se explică prin numărul foarte mare de
minerale din această clasă, dar care sunt însă extrem de rare, avînd astfel o pondere nesemnificativă
în scoarţa terestră. Se poate observa că prima diviziune în sistematica mineralelor este clasa
mineralogică.
Clasele mineralogice se împart în subclase. Spre exemplu clasa silicaţilor cuprinde 6
subclase (nezosilocaţi, sorosilicaţi, ciclosilicaţi, inosilicaţi, filosilicaţi şi tectosilicaţi.
În cadrul subclaselor se separă o serie de subdiviziuni care includ minerale înrudite chimic şi
structural numite tipuri. Spre exemplu în clasele sulfurilor şi oxizilor, tipurile sunt sistematizate în
sensul descreşterii raportului A:X (cation-anion).
Tipurile se separă în grupe care conţin în mod uzual minerale cu o structură atomică
asemănătoare. Formarea grupelor nu poate fi redusă însă doar la criteriul structural. Spre exemplu
sarea gemă (NaCl) şi galena (PbS), deşi au structuri atomice similare, precum şi aceleaşi raporturi
cation-anion, nu fac parte din aceiaşi grupă fiind minerale total diferite chimic (halogenură şi
respectiv sulfură). Deci la baza constituirii grupelor de minerale stau pe lângă similitudinile
structurale şi caracteristicile fizico-chimice comune.
Grupele se divid în serii în funcţie de variabilitatea în compoziţia chimică. Unele serii au o
variabilitate chimică continuă, ceea ce înseamnă că elementele care produc variabilitatea chimică se
pot substitui reciproc în orice proporţie. Este cazul seriei forsterit Mg[SiO 4] / faialit Fe[SiO4] din
grupa olivinelor cu substituţii Mg-Fe. În cazul în care substituţiile între elemente se pot realiza doar
în limite stricte rezultă serii cu variabilitate chimică limitată. O astfel de serie este cea a feldspaţilor
alcalini cu termeni extremi albitul Na[Si3 AlO8] şi ortoza K[Si3 AlO8], caz în care Na şi K se pot
substitui reciproc doar în proporţie de 10%.
La rândul lor seriile se divid în specii mineralogice sau pe scurt minerale individuale. Un
mineral poate avea mai multe varietăţi, care diferă între ele prin unele proprietăţi fizice sau uşoare
variaţii în compoziţia chimică. De exemplu corindonul (Al2O3), incolor în stare pură, cuprinde
varietăţile rubin (de culoare roşie) şi safir (de culoare albastră).
 Descrierea claselor mineralogice

1. Clasa elementelor native

În scoarţa terestră se află în stare nativă aproximariv 33 de elemente chimice, în special
metale. Această clasă cuprinde pe lângă elemente în stare solidă, elemente în stare lichidă
(mercurul) şi elemente în stare gazoasă (gaze nobile şi oxigen).
Numărul total al speciilor şi varietăţilor este de aproximativ 80, depăşind cu mult numărul
elementelor care intră în compoziţia lor. Acest lucru se explică fie prin formele alotropice diferite
ale unui element (diamant – carbon cubic, grafit – carbon trigonal sau hexagonal) fie prin soluţiile
solide care se formează între anumite elemente (electrum – soluţie solidă naturală de Au şi Ag).
Clasa elementelor native cuprinde 3 subclase:
- subclasa metalelor: Au, Ag, Cu, Pt, Pd, Pb, Fe, Ni
- subclasa semimetalelor: As, Sb, Bi, Se, Te
- subclasa nemetalelor: C, S
2. Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor
Această clasă înglobează pe lângă sulfuri şi sulfosăruri şi combinaţii asemănătoare:
seleniuri, telururi, arseniuri, antimoniuri şi oxisulfuri. Mineralele componente acestei clase sunt
importante din punct de vedere economic şi au un rol deosebit în compoziţia zăcămintelor de
substanţe minerale utile.
Sulfurile şi compuşii similari se caracterizează prin legături chimice heterodesmice ionic-
covalente. Gradul de covalenţă al legăturii chimice a sulfurilor depinde de electronagativitatea
elementelor care intră în compoziţia chimică. Metalele din grupele de tranziţie, specifice
mineralelor din această clasă, conferă sulfurilor o serie de proprietăţi specifice: luciul metalic foarte
pronunţat şi conductivitatea electrică foarte bună). În contact cu oxigenul şi bioxidul de carbon toate
mineralele acestei clase suferă procesul de oxidare. Iniţial se transformă în sulfaţi uşor solubili care
trec ulterior în oxizi, hidroxizi, carbonaţi şi alţi compuşi oxigenaţi.
Clasa sulfurilor şi sulfosărurilor cuprinde 3 subclase:
- subclasa sulfurilor simple;
- subclasa sulfurilor complexe;
- subclasa sulfosărurilor.
3. Clasa oxizilor şi hidroxizilor
Această clasă conţine compuşi întâlniţi în natură sub formă de oxizi simpli şi oxizi hidrataţi
ai metalelor. Aproximativ 40 de elemente chimice formează combinaţii naturale simple cu oxigenul.
Toate mineralele acestei clase se caracterizează prin legături de tip ionic între cationii metalici şi
anionii O2- sau (OH) -. Hidroxizii formează de regula reţele atomice stratificate, planele reticulare
fiind conectate prin legături de tip van der Waals. Reţeaua atomică a oxizilor este mai rezistentă
decât cea a hidroxizilor şi a oxizilor hidrataţi, fapt care influenţează o serie de proprietăţi fizice
(duritatea, clivajul, luciul, culoarea). Formarea oxizilor este controlată de prezenţa oxigenului, a
vaporilor de apă şi a bioxidului de carbon în scoarţa terestră.
Această clasă cuprinde 3 subclase:
- subclasa oxizilor simpli;
- subclasa oxizilor complecşi (formaţi din 2 metale - spineli);
- subclasa hidroxizilor.
4. Clasa halogenurilor
Clasa halogenurilor cuprinde compuşi de tip ionic ai metalelor cu anioni din grupa a 7-a
principală a tabelului periodic (F, Cl, Br, I). Din punct de vedere chimic halogenurile sunt săruri ale
acizilor fluorhidric HF, clorhidric HCl, bromhidric HBr şi iodhidric HI, determinînd combinaţii de
tipul fluorurilor, clorurilor, bromurilor şi iodurilor. Cationii metalici sunt reprezentaţi de metale
alcaline, alcalino-pământoase şi metale tranziţionale (Mn, Fe, Cu, Ag, Pb). Proprietăţile fizice
caracteristice ale halogenurilor, rezultate din structura lor atomică şi legăturile de tip ionic, sunt
transparenţa ridicată, greutatea specifică mică şi luciul sticlos.
 5. Clasa carbonaţilor, nitraţilor, boraţilor şi iodaţilor
Carbonaţii au ponderea cea mai mare în această clasă prin răspândirea lor la suprafaţa
scoarţei terestre. Sunt săruri ale acidului carbonic H2CO3 cu metale alcalino-pământoase (Mg, Ca,
Sr, Ba) sau cu metale tranziţionale (Fe, Mn, Ni, Cu, Zn). Radicalul anionic (CO 3)2-se caracterizează
prin legături covalente între atomii de oxigen şi atomul de carbon. În schimb legăturile dintre
cationii metalici şi anionul (CO3)2- sunt de tip ionic. Rezultă astfel o structură de tip anizodesmic,
caracterizată prin mai multe tipuri de legături chimice. Carbonaţii cristalizează în sistemul trigonal sau
rombic după cum raza ionică a metalului este mai mică, respectiv mai mare, decât cea a ionului Ca2+.
Nitraţii sunt compuşi ai metalelor cu anionului azotat (NO3)-. Sunt minerale solubile în apă
întâlnite în zonele deşertice cu climat cald şi uscat. Se formează prin oxidarea azotului în aer sau
prin oxidări bacteriene.
Boraţii şi iodaţii, minerale rar întâlnite, sunt săruri ale acizilor boric H3BO3 şi iodic HIO3. Sunt
minerale hidratate, in compoziţia lor chimică fiind prezente molecule de apă sau grupări hidroxil.
6. Clasa sulfaţilor, cromaţilor, molibdaţilor şi wolframaţilor
Mineralele acestei clase reprezintă combinaţii ale metalelor cu radicalii anionici sulfat
(SO4)2-, cromat (CrO4)2-, molibdat (MoO4)2- sau wolframat (WO4)2-.
Sulfaţii ocupă ponderea cea mai mare a acestei clase atât ca număr de minerale cât şi ca
răspândire în natură. Formarea sulfaţilor este legată de prezenţa sulfului în medii puternic oxigenate
care favorizează apariţia acidului sulfuric. Metalele mono şi bivalente formează sulfaţi anhidrii, în
schimb metalele trivalente, în special Al3+ şi Fe3+ formează sulfaţi hidrataţi. Duritatea scăzută este
caracteristică tuturor sulfaţilor.
Mineralele din subclasa cromaţilor sunt rar întâlnite în natură. Anionul (CrO 4)2- poate forma
reţele cristaline doar cu Pb şi K, elemente care au raze ionice mari. Cromaţii se formează doar în
medii puternic oxigenate.
Molibdaţii şi wolframaţii conţin metale din grupele de tranziţie (Mn, Fe, Pb, Cu) la care se
adaugă Ga şi Al. Sunt minerale cu frecvenţă redusă în natură, numărul lor fiind de asemenea redus.
7. Clasa fosfaţilor, arseniaţilor şi vanadaţilor
Sunt săruri ale acidului ortofosforic H3PO4, arsenic H3AsO4·½H2O sau compuşi ai metalelor
cu anionul (VO4)3-. Anionii (PO4)3-, (AsO4)3- şi (PO4)3- au dimensiuni mari ale razelor ionice şi
formează săruri stabile cu cationi trivalenţi de dimensiuni mari, în special cu Bi şi cu lantanidele.
Metalele bivalente formează fie săruri acide fie săruri care conţin anioni suplimentari (OH) -, F-, O2-.
Numărul de minerale din această clasă este deosebit de mare. Acest lucru se explică prin
existenţa seriilor de minerale cu variabilitate chimică limitată sau continuă. Cu toate acestea, în afara
fosfaţilor care formează unele acumulări importante, prezenţa acestor minerale în natură este rară.
8. Clasa silicaţilor
În această clasă intră un număr mare de minerale care alcătuiesc peste un sfert din numărul
total de minerale cunoscute în natură. Silicaţii constituie peste 80% din scoarţa terestră,
reprezentînd componenţii principali ai majorităţii rocilor. Silicaţii au un rol important în compoziţia
mineralogică a majorităţii zăcămintelor de substanţe minerale utile, fie ca însoţitori ai mineralelor
metalice, fie conţinînd elemente utile cum sunt Ni, Zr, Be, Li, Cs, Rb, U şi pământuri rare. O serie
de silicaţi sunt folosiţi ca pietre preţioase şi semipreţioase: smarald, aquamarin, turmalină, topaz,
rodonit, nefrit etc.
Deşi conţin un număr restrâns de elemente în compoziţia lor chimică, silicaţii au o structură
atomică internă complexă şi o variabilitate chimică ridicată ceea ce explică numărul mare de specii
mineralogice ale acestei clase.
Clasificarea silicaţilor se realizează pe criteriul structural, pornind de la gruparea anionică
[SiO4]4- prezentă în toate structurile silicaţilor. Siliciul este în coordinaţie tetraedrică, fiind
înconjurat de 4 atomi de oxigen. Legăturile chimice Si-O sunt covalente. Tetraedrii [SiO4]4- se
asociază cu cationi metalici prin legături chimice de tip ionic. Anionii suplimentari care pot intra în
structura silicaţiilor sunt O2-, (OH)-, F-. Planele reticulare constituite din tetraedrii [SiO 4]4- pot fi
legate între ele prin legături van der Waals. Diversele moduri de asociere ale acestor tetraedrii în
structura silicaţilor conduc la individualizarea celor 6 subclase de silicaţi. Substituţiile între cationii
metalici, precum şi substituţia Al-Si în interiorul unităţilor tetraedrice sunt caracteristice şi
frecvente. Aceste substituţii reprezintă cauza variabilităţii chimice deosebit de mari a silicaţilor.
 II. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE MINERALELOR

Mineralele se diferenţiază între ele după o serie de proprietăţi fizice aflate în interdependenţă
cu compoziţia lor chimică, structura cristalină, structura atomilor şi ionilor din compoziţia
mineralului. Marea diversitate a proprietăţilor fizice a impus necesitatea unei sistematizări a
acestora în mai multe categorii care să constituie un instrument de lucru eficient în mineralogia
determinativă.

A. Proprietăţi morfologice

1. Forma cristalelor este determinată pe de o parte de simetria externă şi internă a

mineralului şi pe de altă parte locul ocupat de acesta în succesiunea de cristalizare şi de condiţiile
existente în timpul cristalizării. În funcţie de aspectul geometric extern mineralele pot fi idiomorfe,
apropiate de forma geometrică ideală, hipidiomorfe, când sunt delimitate atât de feţe plane cât şi de
suprafeţe neregulate si allotriomorfe (xenomorfe) delimitate numai de suprafeţe neregulate.

2. Habitusul se referă la aspectul general al formei exterioare a cristalelor din două puncte
de vedere:
a. Dezvoltarea predominantă a unei forme cristalografice simple. De exemplu habitusul
poate fi : romboedric –calcit, cubic – pirită sau halit, octaedric –magnetit, bipiramidat – corindon,
prismatic - cuarţ etc.
b. Dezvoltarea relativă a feţelor de cristal în cele trei direcţii ale spaţiului.
- Cristalele dezvoltate egal în cele trei direcţii ale spaţiului au habitus izometric. Acesta este
caracteristic în special mineralelor cristalizate în sistem cubic (pirită, magnetit, fluorină, diamant).
- Cristalele dezvoltate predominant în două direcţii din spaţiu au habitus aplatizat (tabular -
baritină sau lamelar - mice)
- Cristalele dezvoltate într-o singură direcţie au habitus alungit (lung prismatic - cuarţ, acicular-
stibină sau fibros - azbest.

3. Striaţiile feţelor reprezintă linii fine şi paralele pe feţele de cristal şi sunt caracteristice
unor minerale, constituind un indiciu pentru recunoaşterea lor. În unele cazuri striaţiile sunt paralele
cu sensul alungirii cristalelor (striaţii pe feţele de prismă ale cristalelor de cuarţ). In cazul cristalelor
cubice de pirită, striaţiile unei feţe sunt perpendiculare pe striaţiile feţelor vecine.

4. Structura agregatelor cristaline caracterizează gradul de cristalizare (raportul între

componenţii cristalizaţi şi amorfi) precum şi dimensiunile absolute sau relative ale granulelor
componente.
a. În funcţie de gradul de cristalizare structura poate fi holocristalină (complet cristalizată),
hipocristalină (agregat constituit din componenţi cristalizaţi şi amorfi) şi sticloasă (amorfă).
b. În funcţie de dimensiunile absolute ale componentelor agregatului structurile pot fi
faneritice sau afanitice după cum cristalele sau granulele amorfe au dimensiuni macroscopice sau
microscopice. Structura faneritică poate fi macrogranulară (granule cu dimensiuni >5mm),
mediugranulară (granule cu dimensiuni cuprinse între 5mm-1,5mm) sau microgranulară (granule
cu dimensiuni <1.5mm). Structura afanitică poate fi microcristalină (cristale cu dimensiuni >1μm)
sau criptocristalină (cristale cu dimensiuni <1μm)
În funcţie de dimensiunile relative, structurile pot fi echigranulare (componentele
agregatului au aproximativ aceleaşi dimensiuni) sau inechigranulare (diferenţe mari între
dimensiunile componentelor agregatului).

5. Textura se referă la orientarea în spaţiu a constituenţilor unui agregat şi la modul de

umplere a volumului ocupat de acesta. Cele mai frecvente tipuri de texturi caracteristice mineralelor
sunt: masivă (neorientată), radiară, concentrică, sferulitică, celulară, veziculară, fluidală,
pulverulentă, şistoasă.
 B. Proprietăţi optice

1. Transparenţa
La traversarea unui cristal o parte din lumină este transmisă şi o parte absorbită. Radiaţiile
transmise au energii mai mici decât cele incidente, intensitatea luminii transmise (IT) fiind mai mică
decât cea a celei pătrunse (IP) în cristal. Diferenţa de intensităţi se exprimă prin coeficientul de
transparenţă (k=IT/Ip) al mineralului. Acesta se consideră constant la o grosime dată a stratului
traversat de lumină. Coeficientul de transparenţă depinde de natura chimică a mineralului (strucrură
reticulară, legături interatomice, structurile învelişurilor electronice) şi de natura radiaţiei incidente.
Cu cât valoarea acestui coeficient se apropie mai mult de unitate cu atât mineralul este considerat
mai transparent. După gradul de tranparenţă cristalele mineralelor pot fi: transparente (cuarţ, calcit,
topaz), semitransparente sau translucide (smarald, blendă, cinabru) sau opace (pirită, grafit,
magnetit).

2. Luciul depinde de existenţa energiilor diferenţiate ale orbitalilor din structura electronică
a elementelor constitutive ale mineralului ceea ce determină puteri de reflexie (R) şi indici de
refracţie (n) diferiţi. În funcţie de aceşti factori se deosebesc patru tipuri de luciu:
- Metalic specific mineralelor opace (metale native şi unele sulfuri şi oxizi metalici) cu indici de
refracţie n>3 şi puteri de reflexie R>25%;
- Semimetalic caracteristic mineralelor transparente sau semitransparente (oxizi, unele sulfuri cu
conţinut de elemente multielectronice) cu indici de refracţie 2.6<n<3 şi puteri de reflexie
20%<R<25%;
- Adamantin specific mineralelor transparente cu indici de refracţie 1.9<n<2.6 şi puteri de reflexie
10%<R<20% (diamant, sulf, blendă);
- Sticlos propriu mineralelor transparente (halogenuri, carbonaţi, sulfaţi, azotaţi, fosfaţi, silicati) cu
indici de refracţie 1.3<n<1,9 şi puteri de reflexie R<10%. Aceste minerale conţin ioni cu energii ale
electronilor mai mari decât energiile fotonilor, aceştia din urmă fiind transmişi în totalitate prin
mineral.
Tipurile de luciu menţionate se referă la suprafeţe de cristal perfect plane. În caz contrar pot
să apară luciuri specifice, dependente de caracterul suprafeţei care reflectă lumina:
- Luciu gras (uleios) caracteristic mineralelor cu luciu sticlos sau adamantin (talc, opal), apare pe
suprafeţe neregulate datorită fenomenului de dispersie a luminii;
- Luciu cerat specific structurilor afanitice criptocristalie (fluorină) pe suprafeţe cu asperităţi;
- Luciu mat propriu mineralelor cu porozitate mare şi textură pulverulentă (psilomelan, caolinit);
- Luciu mătăsos caracteristic mineralelor cu habitus fibros şi textură paralelă (azbest, gips fibros);
- Luciu perlat (sidefat) specific mineralelor cu structură stratrificată şi clivaj perfect (sidef, muscovit,
biotit, gips lamelar).

3. Culoarea mineralelor este o proprietate optică aparentă reprezentând efectul procesului de

absorbţie selectivă a razelor monocromatice din componenţa luminii albe. În cazul mineralelor se
disting două tipuri de culori:
Culori idiocromatice în cazul în care în compoziţia chimică a mineralului sunt prezente în
cantitate mare metale tranziţionale (ioni multielectronici cu orbitali de tip d, capabili să producă efecte
de absobţie, fenomen generator de culoare). Acest tip de culori apar şi la mineralele în a căror
structură reticulară este posibil transferul electronilor între ionii reţelei. Tot minerale idiocromatice
sunt considerate acelea care conţin în structura cristalină ioni sau grupe de ioni dispuşi în intervalele
libere ale reţelei cristaline.
Culori allocromatice determinate de prezenţa unor substanţe străine prezente ca impurităţi în
structura atomică a mineralului sau legate mecanic de acesta. Aceste impurităţi foarte fin dispersate în
masa mineralului, cu capacitate de a modifica puternic culoarea sunt cromoforii şi pigmenţii.
Pentru aprecierea culorii poate fi folosită scara cromatică, echivalentă culorilor din spectrul
vizibil: cinabru-roşu, realgar-portocaliu, auripigment-galben, malachit-verde, azurit-albastru,
covelină-indigo, ametist-violet.
 C. Proprietăţi mecanice

Proprietăile din această categorie decurg din relaţiile de coeziune existente în masa
mineralelor. Coeziunea reprezintă rezultanta forţelor de atracţie şi de respingere dintre particulele
atomice care constituie structura reticulară a mineralelor şi se manifestă prin forţa cu care particulele
tind să îşi păstreze distanţele reciproce dintre ele. Sub influenţa unor acţiuni mecanice exterioare care
se manifestă unidirecţional, cum sunt presiunea, tracţiunea, şocul mecanic, torsiunea, se produc în
reţeaua mineralelor cristalizate modificări neomogene inegale, care se concretizează în apariţia unor
deformări temporare sau permanente. Aceste schimbări sunt reprezentate printr-o serie de proprietăţi
cum sunt clivajul, duritatea, elasticitatea, plasticitatea.

1. Clivajul este o proprietate fizică specifică exclusiv mineralelor cristalizate care constă în
divizarea lor, după suprafeţe mai mult sau mai puţin plane, atunci când sunt supuse unei solicitări
mecanice orientate pe direcţia de minimă coeziune. Caracteristic pentru clivaj este faptul că se
produce pe aceiaşi direcţie pentru un anumit mineral şi se manifestă constant indiferent de forma şi
dimensiunea mineralului. Factorii care influenţează clivajul sunt densitatea reticulară, echidistanţa
dintre planele atomice şi tipurile de legături care acţionează între particulele atomice. Tipurile de
clivaj pot fi clasificate în funcţie de orientarea în spaţiu a suprafeţelor de clivaj sau după calitatea
planelor de clivaj.
Orientarea suprafeţelor de clivaj depinde de direcţiile de minimă coeziune care se manifestă
în reţeaua cristalină a mineralelor în strânsă legătura cu simetria internă şi externă a cristalelor. În
fiecare sistem cristalografic apar orientări specifice ale suprafeţelor de clivaj, paralele cu feţe de cristal
ale formelor cristalografice caracteristice sistemului respectic.
Calitatea suprafeţelor de clivaj se apreciază după uşurinţa cu care se produce clivajul şi
după aspectul suprefeţelor respective. Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele tipuri de
clivaj:
- Clivajul perfect (mice, clorite) se produce cu uşurinţă, nu se mai obţine altă suprafaţă de desfacere
decât suprafaţa netedă a planului de clivaj. Cristalul se desface în lamele subţiri care au luciu
perlat;
- Clivaj bun (fluorină, amfiboli, piroxeni) desfacerea planului de clivaj este mai dificilă, se obţine
totdeauna prin lovire cu o forţă exterioară, apar fragmente care reflectă forma cristalografică;
- Clivaj slab (alunit, bismutit, criolit) desfacerea este dificilă, suprafeţele de clivaj sunt relativ plane
cu luciu uleios;

2. Duritatea
Duritatea reprezintă rezistenţa opusă de un mineral unor acţiuni mecanice exterioare.
Metodele utilizate pentru măsurarea durităţii se referă la fenomene fizice de natură diferită în
funcţie de modul în care este aplicată forţa mecanică necesară evidenţierii durităţii. Principalele
tipuri de durităţi, în funcţie de specificul acţiunii asupra mineralului, sunt duritatea la penetraţie,
sfredelire, şlefuire şi zgâriere.
Duritatea la penetraţie constă în rezistenţa la pătrundere opusă de mineral unui penetrator
ascuţit de diferite forme asupra căruia acţionează o forţă determinată. În funcţie de geometria
penetratorului există mai multe sisteme de determinare a durităţii la penetraţie (Vickers, Brinell,
Rockwell). Duritatea Vickers este cea mai utilizată deoarece se pot realiza determinări chiar la
dimensiuni microscopice ale granulelor minerale.
Duritatea la sfredelire (Pfaff, Jäggar) se determină utilizând un sfredel care acţionează
asupra mineralului cu o turaţie constantă realizând orificii de un anumit diametru şi adâncime.
Mineralul etalon pentru acest tip de duritate este corindonul cu duritare 1000.
Duritatea la şlefuire (duritatea Rosiwal) se determină prin şlefuirea cu un abraziv până la
tocirea acestuia. Duritatea se exprimă prin inversul pierderii de greutate a mineralului datorată
şlefuirii, ţinând seama de factorii care influenţează acest tip de determiări: presiunea aplicată, durata
şlefuirii, viteza de frecare etc.
 Duritatea la zgâriere poate fi determinată comparativ cu cea a unor minerale etalon cuprinse
în scara lui Mohs, selecţionate după criteriul frecvenţei lor în natură sau a criteriului deosebit de
accentuat al durităţii lor. Acestor minerale le-au fost atribuite durităţi cuprinse între 1 şi 10 în
ordinea creşterii durităţii: 1-talc, 2-gips, 3-calcit, 4-fluorină, 5-apatit, 6-ortoză, 7-cuarţ, 8-topaz, 9-
corindon, 10-diamant. Gradele de duritate sunt arbitrare, diferenţele de duritate dintre două trepte
fiind inegală astfel încât creşterea durităţii nu poate fi asimilată unei funcţii liniare.
Duritatea depinde de tipul de reţea (ionică, atomică, metalică, moleculară) şi de caracterul
reţelei (homeodesmic - heterodesmic pe de o parte sau izodesmic – anizodesmic pe de altă parte).

D. Greutatea specifică
Reprezintă greutatea unităţii de volum a unui mineral fiind exprimată în gf/cm3. În condiţii
de laborator greutatea specifică poate fi determinată prin mai multe metode, dintre care cele mai
importante sunt:
- Metoda plutirii. Se utilizează lichide dense, diluabile cu un alt lichid până la egalizarea greutăţii
lor cu cea a mineralului analizat astfel încât acesta să rămână suspendat în mixtura de lichide.
Greutatea mineralului poate fi determinată cu balanţa Mohr-Westphal sau folosind indicatorii
mineralogici din seria lui Goldschmidt;
- Metode hidrostatice, bazate pe principiul lui Arhimede. Se utilizează o serie de instrumente de
măsură: picnometrul, balanţa hidrostatică, balanţa Jolz, balanţa Schwartz, arenometrul Nicholson.
Principalii factorii care influenţează greutatea specifică a mineralelor sunt compoziţia
chimică, structura atomică internă, gradul de cristalizare, condiţiile termodinalice de temperatură şi
presiune.
- Compoziţia chimică stoichiometrică influenţează în măsura cea mai mare greutatea specifică.
Metalele grele (Au, Ag, Pt, Hg, Cu, Fe, Pb, Zn) prezente în compoziţia chimică determină o
greutate specifică mare a mineralelor respective;
- Structura atomică internă influenţează greutatea specifică în sensul că o densitate reticulară mare
conduce la creşterea greutăţii în condiţii termodinamice şi de chimism identice;
- Gradul de cristalizare. Acelaşi mineral aflat în stare cristalină are de regulă o greutate specifică
mai mare decât în cazul în care este în stare amorfă. Acest fapt este explicabil prin faptul că
procesul de cristalizare implică o contracţie a volumului mineralului.
În general, mineralele cu greutate specifică mare sunt metalele native (Au, Pt, Hg, Ag, Cu).
Greutatea specifică a principalelor minerale utile este cuprinsă între 4 – 7,5 gf/cm3 iar a mineralelor
de gangă între 2-3,5gf/cm3.

E. Proprietăţi termice

1. Absorbţia termică
Un flux de radiaţii termice incident pe suprafaţa unui mineral cristalizat suferă aceleaşi
fenomene ca şi fascicolul de lumină, o parte fiind reflectată, o parte absorbită şi o parte transmisă.
Mineralele pot fi transparente pentru razele de căldură, minerale diatermane, de exemplu halitul,
silvina, sau opace, minerale adiatermane, de exemplu calcitul. Unele minerale diatermane au o
absorbţie selectivă a căldurii în funcţie de lungimea de undă fiind “colorate” din punct de vedere
termic, altele însă se comportă “incolor” din acest punct de vedere. Mineralele opace optic sunt în
acelaşi timp şi adiatermane.
2. Conductibilitatea termică depinde de mobilitatea electronilor în stratul de valenţă sau
este consecinţa unei autodofuziuni din interiorul cristalelor. Există o legătură strânsă între
conductibilitatea termică şi structura reticulră a mineralelor în sensul că direcţiile cu densitate
reticulară mare corespund unei transmisii sporite de căldură. În acest sens structurile stratificate (ex.
grafit) au condictibilitate calorică mai mare în interiorul stratelor decât pe direcţie perpendiculară pe
aceste strate. De asemenea în cazul structurilor fibroase (ex. tremolit) conductibilitatea este maximă
pe direcţia de dezvoltare a fibrelor, care coincid şirurilor reticulare cu densitate atomică maximă.
Bune conducătoare de căldură sunt metalele native şi mineralele metalifere cu luciu metalic;
izolatoare termic sunt mineralele cu aspect nemetalic. Mineralele cu compoziţie complexă din punct
de vedere chimic au conductibilitatea termică mult redusă. Agregatele policristaline cu textură
neorientată sau masele poliminerale au conductibilitate termică independentă de direcţie dar
puternic influenţată de porozitate şi umiditate.

3. Dilataţia termică a mineralelor cristalizate este mult mai mică decât cea a gazelor sau
lichidelor dar variază în limite largi. În general prin dilatare mineralele cristalizate nu îşi schimbă
simetria cristalină şi nici relaţiile zonale între feţe, în schimb se modifică indicii de refracţie şi alte
constante optice. Diferenţele dintre coeficienţii de dilatare ai mineralelor componente unei roci
reprezinta cauza dezagregării mecanice în condiţii de variaţii bruşte de temperatură.

F. Proprietăţi electrice

1. Conductibilitatea electrică
Din punct de vedere al conductibilităţii electrice mineralele se împart în bune conducătoare
de electricitate (cele cu aspect metalic), izolatoare electric (minerale dielectrice cu aspect nemetalic)
şi minerale de tranziţie – semiconductoare (sulfuri şi sulfosăruri). Conductibilitatea electrică a
mineralelor depinde de metalele prezente în compoziţia lor chimică. Transmiterea curentului
electric prin mobilitatea electronilor se produce mai uşor atunci când banda de valenţă este
incomplet ocupată de electroni. Metalele în care stratul de valenţă “s” este complet ocupat de
electroni conduc mai puţin curentul electric decât acelea cu stratul “s” ocupat parţial de electroni.
Conductibilitatea electrică a mineralelor cristalizate depinde de compoziţia chimică, sructura
reticulară şi de simetria cristalelor. În cazul mineralelor izotrope şi amorfe conductibilitatea
electrică este aceaşi în orice direcţie a cristalului, spre deosebire de mineralele cristalizate
anizotrope în cazul cărora conductibilitatea variază funcţie de direcţie. Conductibilitatea electrică
este diminuată de prezenţa defectelor de reţea şi a impurităţilor prezente în reţaua cristalină.

2. Termoelectricitatea este o proprietate fizică specifică metalelor şi mineralelor cristalizate

bune conducătoare de electricitate care constă în producerea unui curent electric prin încălzirea sau
răcirea contactului dintre acest tip de substanţe. Curentul electric trece de la polul negativ la cel
pozitiv, metalele formând din acest punct de vedere următoarea serie termoelectrică: Bi → Ni → Pt
→ Pd → Co → Mn → Ag → Sn → Pb → Cu → Au → Zn → Fe → As → Sb (termenii extremi
fiind Bi - negativ şi Sb – pozitiv). În cazul mineralelor, un exemplu de serie termoelectrică este:
calcopirită → piroluzit → pirotină → pirită, unde calcopirita este negativă iar pirita pozitivă.

3. Piroelectricitatea constă în încărcarea cu electricitate de sens contrar, în diferite părţi ale

lor, a mineralelor dielectrice la variaţia temperaturii. Acest fenomen este caracteristic mineralelor cu
axă principală de simetrie de tip polar (ex. turmalina). Capătul axei încărcat pozitiv la încălzirea
cristalului este numit pol analog, iar cel încărcat negativ pol antilog. Fenomenul se manifestă prin
exercitarea unui moment electric în masa cristalului şi se rezumă la separarea sarcinilor electrice
pozitive şi negative, cu menţiunea că se produce atât în cazul unui cristal întreg cât şi într-un
fragment de cristal.

4. Piezoelectricitatea a fost descoperită în 1880 de Pierre şi Jacques Curie. Se manifestă la

mineralele dielectrice cristalizate în clase fără centru de simetrie şi constă în apariţia electricităţii
prin exercitarea de presiuni sau tracţiuni asupra cristalului. Prin revenirea cristalului în starea
iniţială se dezvoltă electricitate de sens contrar. Mărimea sarcinilor electrice depinde de intensitatea
forţei mecanice solicitatoare şi nu de lungimea cristalului deformat. Fenomenul piezoelectric este
caracteristic cuarţului trigonal fiind legat de tipul de structură atomică. În urma solicitărilor
mecanice se produce deplasarea relativă a cationilor şi anionilor în reţea, condiţii în care sarcinile de
valenţă nu sunt în întregime compensate şi apar sarcini electrice contrare la capetele axelor de
simetrie polare.
 G. Proprietăţi magnetice

Magnetismul mineralelor este efectul mişcării particulelor subatomice, care datorită

vibraţiilor capătă momente magnetice generând astfel un câmp magnetic. Momentele magnetice pot
fi orbitale (o) şi de sipin (s), datorate mişcărilor electronilor pe orbite, respectiv în jurul axelor
proprii şi nucleare (n) generate de mişcările protonilor şi neutronilor în interiorul nucleului atomic.
Momentul magnetic total al unui atom T=o+o+o. Susceptibilitatea magnetică (χ) a mineralelor
poate fi pozitivă sau negativă şi variază între -10-7 şi 106. În funcţie de momentul magnetic şi
susceptibilitatea magnetică există următoarele categorii de minerale:
- minerale diamagnetice cu moment magnetic nul si susceptibilitate magnetică negativă foarte mică
(-10-5  -10-7) independentă faţă de temperatură. Acest tip de minerale (ex. grafit, diamant, calcit,
topaz) sunt respinse de câmpul magnetic.
- minerale paramagnetice cu moment magnetic 0 şi vectori ai momentelor magnetice dispuşi
neorientat. Susceptibilitatea magnetică este pozitivă, are valori foarte mici (10 -4  10-7) şi scade cu
creşterea temperaturii. Mineralele paramagnetice (ex. siderit, turmalină) sunt atrase foarte slab în
câmp magnetic.
- minerale feromagnetice cu moment magnetic 0 şi vectori ai momentelor magnetice distribuiţi
paralel, puternic atrase în câmp magnetic. Susceptibilitatea magnetică este pozitivă, are valori
foarte mari (>105) şi scade cu creşterea temperaturii pâna la punctul Curie unde se anulează (ex.
magnetit, pirotină).

III. STRUCTURA ATOMICĂ A MINERALELOR

1. Clasificarea structurilor

Un tip structural (tip de structură) conţine toate structurile din acelaşi grup spaţial şi cu
aceleaşi poziţii ale atomilor în celula elementară. Aceste structuri diferă între ele prin elementele
chimice care ocupă nodurile reţelei spaţiale şi prin dimensiunile celulei elementare.
Mai multe tipuri structurale, înrudite din punct de vedere chimic, formează un grup
structural. Structurile atomice se clasifică în opt grupuri structurale:
1. grupul structural al elementelor chimice (ex. structura cuprului, fierului, diamantului, grafitului);
2. grupul structural al compuşilor de tip AB (ex. sare gemă NaCl, blendă ZnS);
3. grupul structural al compuşilor de tip AB2 sau A2B (ex. cuarţ SiO2, cuprit Cu2O);
4. grupul structural al compuşilor de tip AmBn (ex. corindon Al2O3);
5. grupul structural al compuşilor de tip AmBnXp (ex. spinel MgAl2O4);
6. grupul structural al compuşilor cu radicali anionici (ex. calcit CaCO3 – radical anionic CO32- );
7. grupul structural al silicaţilor;
8. grupul structural al compuşilor organici.
 2. Structura cuprului - Cu

Aparţine grupului structural al elementelor.

Cuprul cristalizează în sistem cubic cu formula grupului spaţial Fm3m. Acest grup spaţial
combină celula elementară cu feţe centrate (celula de tip F) cu grupul punctual
3A 4 4A 3 6A 2 4
C  3m sau prescurtat m3m.
3P  6P
4 2
m
Numărul de coordinaţie este 12 (coordinaţie dodecaedrică).
Legăturile chimice dintre atomii de Cu sunt de tip metalic.
Celula elementară este de formă cubică. Atomii de cupru sunt poziţionaţi în colţurile celulei
şi pe mijloacele feţelor. Poziţiile atomilor în celula elementară sunt exprimate prin cotele fiecăriu
atom. Cotele unui atom reprezintă distanţa acestuia faţă de originea axelor cristalografice exprimată
pe direcţia celor trei axe (fig.1). În proiecţia plană a celulei elementare (fig.1.b.), pe lângă proiecţiile
atomilor de Cu, sunt indicate direcţiile planelor de simetrie de ordin 4 – notate cu m (paralele cu
axele X şi Y), direcţiile planelor de simetrie de ordin 2 – notate cu m (diagonale) precum şi una din
axele de simetrie de ordin 4 simbolizată grafic prin un pătrat (în centrul proiecţiei).
Multiplicitatea pentru cupru este:
1 1
M Cu  8   6  4
8 2
Fiecare celulă elementară conţine 4 atomi de Cu.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează Au, Ag, Pt, γ-Fe.

Fig.1. Structura cuprului: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 3. Structura wolframului - W

Aparţine grupului structural al elementelor.

Wolframul cristalizează în sistem cubic cu formula grupului spaţial Im3m. Acest grup
spaţial combină celula elementară cu volum centrat (celula de tip I) cu grupul punctual
3A 4 4A 3 6A 2 4
C  3m sau prescurtat m3m.
3P  6P
4 2
m
Numărul de coordinaţie este 8 (coordinaţie cubică).
Legăturile chimice dintre atomii de W sunt de tip metalic.
Celula elementară este de formă cubică. Atomii de wolfram sunt poziţionaţi în colţurile
celulei şi în centrul acesteia. Cotele atomului din centrul celulei sunt prezentate în fig.2. În proiecţia
plană a celulei elementare (fig.2.b.), pe lângă proiecţiile atomilor de W, sunt indicate direcţiile
planelor de simetrie de ordin 4 – notate cu m (paralele cu axele X şi Y), direcţiile planelor de
simetrie de ordin 2 – notate cu m (diagonale) precum şi una din axele de simetrie de ordin 4
simbolizată grafic prin un pătrat (în centrul proiecţiei).
Multiplicitatea pentru wolfram este:
1
MW  8  1 2
8
Fiecare celulă elementară conţine 2 atomi de W.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează Li, Na, K, α-Fe.

Fig.2. Structura wolframului: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 4. Structura magneziului - Mg

Aparţine grupului structural al elementelor.

63
Magneziul cristalizează în sistem hexagonal cu formula grupului spaţial P cm . Acest
m
grup spaţial combină celula elementară simplă (celula de tip P) cu grupul punctual
A 6 3 A 2 3 A' 2 6
6 2 '2
C  mm . Axa de simetrie simplă de ordin 6 (A6) este substituită cu axă
P 3P 3P m
helicoidală 63 iar primele 3 plane de simetrie simplă de ordin 2 (3P 2) sunt înlocuite cu plane de
simetrie cu alunecare de tip c.
Numărul de coordinaţie este 12 (coordinaţie dodecaedrică).
Legăturile chimice dintre atomii de magneziu sunt de tip metalic.
Celula elementară, specifică sistemului hexagonal este o prismă rombică cu unghiul γ=120º
(prisma cu 4 feţe laterale dreptunghiuri şi 2 feţe bazale romburi). În fiecare colţ al celulei
elementare se află câte un atom de magneziu. De asemenea un atom de magneziu se găseşte în
interiorul celulei elementare la cotele 2a/3, a/3 şi c/2. În proiecţia plană (fig.3.b.) sunt proiectate 4
celule elementare alăturate reprezentate prin cele 4 romburi. În centrul fiecărui ochi hexagonal se
găseşte câte o axă helicoidală 63 care presupune rotaţia particulelor atomice cu 60º şi translaţie pe
direcţia axei Z cu distanţa c/2. Planele de simetrie simplă de ordin 2 (m) trec prin colţurile
hexagonului iar planele de simetrie cu alunecare de tip c traversează mijloacele laturilor
hexagonului.
Multiplicitatea pentru Mg este:
1
M  8 1 2
8
Fiecare celulă elementară conţine 2 atomi de Mg.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează Zn şi Cd.

Fig.3. Structura magneziului: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 5. Structura Diamantului - C

Aparţine grupului structural al elementelor.

Diamantul este carbon cristalizat în sistem cubic cu formula grupului spaţial Fd3m. Acest
grup spaţial combină celula elementară cu feţe centrate (celula de tip F) cu grupul punctual
3A 4 4A 3 6A 2 4
C  3m sau prescurtat m3m. Planele de simetrie de ordin 4 (3P4) sunt înlocuite
3P  6P
4 2
m
în formula grupului spaţial cu plane de simetrie cu alunecare de tip d.
Numărul de coordinaţie este 4 (coordinaţie tetraedrică).
Legăturile chimice dintre atomii de carbon sunt covalente.
Celula elementară este de formă cubică. Atomii de carbon sunt poziţionaţi în colţurile
celulei, pe mijloacele feţelor şi 4 atomi in interiorul celulei (fig.4.a). Cotele atomilor de carbon din
interiorul celulei sunt redate in fig.4b. În proiecţia plană a celulei elementare (fig.4.b.), pe lângă
proiecţiile atomilor de C, sunt indicate direcţiile planelor de simetrie de ordin 2 – notate cu m
(diagonalele proiecţiei), planele de simetrie cu alunecare de tip d (paralele cu axele X, Y) şi una din
axele de simetrie de ordin 4 simbolizată grafic prin un pătrat (în centrul proiecţiei).
Multiplicitaţea pentru carbon este:
1 1
M  8  6  4  8
8 2
Fiecare celulă elementară conţine 8 atomi de carbon.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează Si şi Ge.

Fig.4. Structura diamantului: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 6. Structura grafitului - C

Aparţine grupului structural al elementelor.

Grafitul este carbon cristalizat în sistemele hexagonal sau trigonal. Grafitul hexagonal are
63
formula grupului spaţial P cm . Acest grup spaţial combină celula elementară simplă (celula de
m
A 6 3 A 2 3 A' 2 6
tip P) cu grupul punctual C mm . Axa de simetrie simplă de ordin 6 (A6) este
P 6 3P 2 3P ' 2 m
substituită cu axă helicoidală 63 iar primele 3 plane de simetrie simplă de ordin 2 (3P 2) sunt
înlocuite cu plane de simetrie cu alunecare de tip c.
Numărul de coordinaţie este 4.
Legăturile chimice dintre atomii de carbon sunt de tip covalent, metalic şi van der Waals.
Celula elementară, specifică sistemului hexagonal este o prismă rombică cu unghiul γ=120º
(prisma cu 4 feţe laterale dreptunghiuri şi 2 feţe bazale romburi). Pe mijlocul fiecărei muchii
verticale se găseşte câte un atom de carbon. Patru atomi de carbon sunt poziţionaţi pe diagonalele
lungi ale feţelor bazale la 1/3 şi 2/3 din lungimile lor. De asemenea un atom de carbon se găseşte în
interiorul celulei elementare la cotele 2a/3, a/3 şi c/2. În proiecţia plană (fig.5.b.) sunt proiectate 4
celule elementare alăturate reprezentate prin cele 4 romburi. În centrul fiecărui ochi hexagonal se
găseşte câte o axă helicoidală 63 care presupune rotaţia particulelor atomice cu 60º şi translaţie pe
direcţia axei Z cu distanţa c/2. Planele de simetrie simplă de ordin 2 (m) trec prin colţurile
hexagonului iar planele de simetrie cu alunecare de tip c traversează mijloacele laturilor
hexagonului.
Multiplicitatea pentru C este:
1 1
M  4   4  1  4
4 2
Fiecare celulă elementară conţine 4 atomi de C.

Fig.5. Structura grafitului hexagonal: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 7. Structura sării geme – Na Cl

Aparţine grupului structural al compuşilor de tip AB.

Sarea gemă cristalizează în sistem cubic cu formula grupului spaţial Fm3m. Acest grup
spaţial combină celula elementară cu feţe centrate (celula de tip F) cu grupul punctual
3A 4 4A 3 6A 2 4
C  3m sau prescurtat m3m.
3P  6P
4 2
m
Numărul de coordinaţie este 6 (coordinaţie octaedrică).
Legăturile chimice Na-Cl sunt ionice.
Celula elementară este de formă cubică. Atomii de sodiu sunt poziţionaţi în colţurile celulei
şi pe mijloacele feţelor. Atomii de clor sunt dispuşi pe mijloacele muchilor şi in centrul cubului
(fig.6.a). În proiecţia plană a celulei elementare (fig.6.b.), pe lângă proiecţiile atomilor de Na şi Cl,
sunt indicate direcţiile planelor de simetrie de ordin 4 – notate cu m (paralele cu axele X şi Y),
direcţiile planelor de simetrie de ordin 2 – notate cu m (diagonale) precum şi una din axele de
simetrie de ordin 4 simbolizată grafic prin un pătrat (în centrul proiecţiei). Multiplicităţile pentru
sodiu şi clor sunt:
1 1 1
M Na  8   6   4 MCl  12   1  4
8 2 4
Fiecare celulă elementară conţine 4 Na şi 4 Cl adică 4 molecule NaCl.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează LiCl şi KCl.

Fig.6. Structura sării geme: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 8. Structura blendei - ZnS

Aparţine grupului structural al compuşilor de tip AB.


Blenda cristalizează în sistem cubic cu formula grupului spaţial F 4 3m . Acest grup spaţial
combină celula elementară cu feţe centrate (celula de tip F) cu grupul punctual
3A i4 4A 3  
 4 3m .
  6P 2
Numărul de coordinaţie este 4 (coordinaţie tetraedrică).
Legăturile chimice Zn-S sunt parţial ionice – parţial covalente.
Celula elementară este de formă cubică. Atomii de zinc sunt poziţionaţi în colţurile celulei şi
pe mijloacele feţelor. În interiorul celulei se găsesc 4 atomi de sulf dispuşi în poziţiile atomilor de
carbon din structura diamantului (fig.7.a). Cotele atomilor de sulf sunt redate in fig.1b. În proiecţia
plană a celulei elementare (fig.7.b.), pe lângă proiecţiile atomilor de Zn şi S, sunt indicate direcţiile
planelor de simetrie de ordin 2 – notate cu m (diagonalele proiecţiei) şi una din axele de inversiune
de ordin 4 simbolizată grafic prin un pătrat cu elipsă în interior (în centrul proiecţiei).
Multiplicităţile pentru zinc şi sulf sunt:
1 1
M Zn  8   6   4 MS  4
8 2
Fiecare celulă elementară conţine 4 Zn şi 4 S adică 4 molecule ZnS.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează ZnSe şi CdS.

Fig.7. Structura blendei: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 9. Structura fluorinei - CaF2

Aparţine grupului structural al compuşilor de tip A2B sau AB2.

Fluorina cristalizează în sistem cubic cu formula grupului spaţial Fm3m. Acest grup spaţial
combină celula elementară cu feţe centrate (celula de tip F) cu grupul punctual
3A 4 4A 3 6A 2 4
C  3m .
3P  6P
4 2
m
Numărul de coordinaţie este 8 (coordinaţie cubică).
Legăturile chimice Ca-F sunt de tip ionic.
Celula elementară este de formă cubică. Ionii de calciu sunt poziţionaţi în colţurile celule şi
pe mijloacele feţelor. În interiorul celulei se găsesc 8 ioni de fluor dispuşi la cotele a/4 şi 3a/4 pe
direcţia axei Z (fig.8a). Ionii de fluor sunt poziţionaţi pe 4 drepte verticale care intersectează
diagonalele feţelor bazale la cotele a/4 şi 3a/4 pe direcţiile axelor X şi Y. Practic ionii de fluor
reprezintă colţurile unui cub centrat în interiorul celulei elementare (fig.2.a). Cotele ionilor de fluor
sunt redate in fig.8b. În proiecţia plană a celulei elementare (fig.2.b.), pe lângă proiecţiile ionilor de
Ca şi F, sunt indicate direcţiile planelor de simetrie de ordin 4 (paralele cu axele cristalografice
X,Y), direcţiile planelor de simetrie de ordin 2 (diagonalele proiecţiei) şi una din axele de simetrie
de ordin 4 simbolizată grafic prin un pătrat (în centrul proiecţiei).
Multiplicităţile pentru calciu şi fluor sunt:
1 1
M Ca2   8   6   4 M F  8
8 2
Fiecare celulă elementară conţine 4 Ca şi 8 F adică 4 molecule CaF2.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează fluorura de bariu - BaF2 şi fluorura de cupru -
CuF2.

Fig.8. Structura fluorinei: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 10. Structura cuarţului - SiO2

Aparţine grupului structural al compuşilor de tip A2B sau AB2.

Cuarţul cristalizează în sistem trigonal la termperaturi sub 575ºC şi în sistem hexagonal la
temperaturi peste 575ºC. Această temperatură reprezinta punctul de transformare al cuarţului
trigonal în cuarţ hexagonal prin rearanjarea atomilor în reţeaua spaţială.
În cazul cuarţului hexagonal formula grupului spaţial este P6222. Acest grup spaţial
combină celula elementară simplă (celula de tip P) cu grupul punctual A63A23A’2=622. În formula
grupului spaţial axa de simetrie simplă de ordin 6 (A6) este înlocuită cu axa helicoidală 62.
Numărul de coordinaţie este 4, fiecare atom de siliciu fiind înconjutat simetric de 4 atomi de
oxigen (coordinaţie tetraedrică).
Legăturile chimice Si-O sunt covalente.
Celula elementară, specifică sistemului hexagonal este o prismă rombică cu unghiul γ=120º
(prisma cu 4 feţe laterale dreptunghiuri şi 2 feţe bazale romburi). În proiecţia perspectivă din figura
9.a sunt reprezentaţi doar atomii de siliciu, ţinând însă seama ca fiecare siliciu este înconjurat
tetraedric de câte patru atomi de oxigen. În fiecare colţ al celulei elementare se află câte un siliciu.
De asemenea 4 atomi de siliciu sunt plasaţi pe feţele laterale ale celulei elementare alternând la
cotele 2c/3 şi c/3 pe direcţia axei cristalografice Z. Cotele atomilor de siliciu sunt redate in figura
9b. În proiecţia plană (fig.9.b.) sunt proiectate 4 celule elementare alăturate reprezentate prin cele 4
romburi. În centrul fiecărui ochi hexagonal se găseşte câte o axă helicoidală 62 care presupune
rotaţia particulelor atomice cu 60º în sens trigonometric şi translaţie pe direcţia axei Z cu distanţa
c/3.
Multiplicitatea pentru Si este:
1 1
M  8  4  3
8 2
Fiecare celulă elementară conţine 3 molecule SiO2.

Fig.9. Structura cuarţului: a. proiecţie perspectivă; b. proiecţie plană

 11. Structura corindonului - Al2O3

Aparţine grupului structural al compuşilor de tip AmBn.


Corindonul cristalizează în sistem trigonal cu formula grupului spaţial R 3 c . Acest grup
spaţial combină celula elementară simplă de formă romboedrică (celula de tip R) cu grupul punctual
A 3i 3A 2 
C  3 m . În formula grupului spaţial planele de simetrie de ordin 2 (3P 2) sunt înlocuite cu
 3P 2
plane de simetrie cu alunecare de tip c.
Numărul de coordinaţie este 6 (coordinaţie octaedrică).
Legăturile chimice Al-O sunt de covalente.
Celula elementară este de formă romboedrică. Fiecare moleculă Al2O3 are cei trei atomi de
oxigen dispuşi simetric în plan orizontal formând între ei unghiuri de 120º iar cei doi atomi de
aluminiu pe direcţie verticală la distanţe egale deasupra şi sub planul atomilor de oxigen (fig.10.a).
Moleculele Al2O3 sunt dispuse in colţurile şi în centrul celulei elementare romboedrice, cu
menţiunea că molecula Al2O3 din centru are atomii de oxigen rotiţi în plan orizontal cu 60º faţă de
cei aflaţi în coţuri (fig.10.b). În proiecţie plană, perpendiculară pe axa cristalografică Z, celula
romboedrică se proiectează sub forma unui hexagon regulat. Grupările Al2O3 din cele 6 colţuri
laterale ale romboedrului se proiectează în colţurile proiecţiei hexagonale iar grupările Al2O3 de pe
direcţia axei Z (din colţul de sus şi de jos precum şi cea din centrul romboedrului) se proiectează în
interiorul proiecţiei pe direcţiile axelor criatalografice X,Y şi ω. Planele de simetrie cu alunecare de
tip c (liniile punctate) bisectează axele X,Y şi ω (fig.10.c).
Multiplicitatea pentru pentru Al2O3 este:
1
M  8 1  2
8
Fiecare celulă elementară conţine 2 molecule Al2O3.
Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează hematitul - Fe2O3 şi cromitul - Cr2O3.

Fig.10. Structura corindonului: a. molecula Al2O3 ; b. proiecţie perspectivă; c. proiecţie plană

 12. Structura calcitului - CaCO3

Aparţine grupului structural al compuşilor cu radicali anionici.


Calcitul cristalizează în sistem trigonal cu formula grupului spaţial R 3 c . Acest grup spaţial
combină celula elementară simplă de formă romboedrică (celula de tip R) cu grupul punctual
A 3i 3A 2 
C  3 m . În formula grupului spaţial planele de simetrie de ordin 2 (3P 2) sunt înlocuite cu
 3P 2
plane de simetrie cu alunecare de tip c.
Numărul de coordinaţie este 6 (coordinaţie octaedrică).
Legăturile chimice carbon-oxigen sunt de covalente iar legăturile între Ca2+ şi radicalul
2-
CO3 sunt ionice .
Celula elementară este de formă romboedrică. Radicalul anionic CO 32- are cei trei atomi de
oxigen dispuşi simetric în plan orizontal formând între ei unghiuri de 120º iar atomul de carbon în
acelaşi plan orizontal între atomii de oxigen (fig.11.a). Atomii de calciu se găsesc în colţurile şi în
centrul romboedrului. Radicalii CO32- sunt dispuşi pe direcţia axei cristalografice Z la un sfert şi trei
sferturi din înălţimea romboedrului (aceste grupări anionice au atomii de oxigen rotiţi în plan
orizontal cu 60º unii faţă de alţii - fig.11.b). În proiecţie plană, perpendiculară pe axa cristalografică
Z, celula romboedrică se proiectează sub forma unui hexagon regulat. Atomii de calciu din cele 6
colţuri laterale ale romboedrului se proiectează în colţurile proiecţiei hexagonale iar atomii de
calciu din colţul de sus şi de jos al romboedrului, atomul de calciu din centru, precum şi grupările
CO32- se proiectează în interiorul proiecţiei pe direcţiile axelor criatalografice X,Y şi ω. Planele de
simetrie cu alunecare de tip c (liniile punctate) bisectează axele X,Y şi ω (fig.11.c).
Multiplicităţile pentru Ca şi CO32- sunt:
1
M Ca2  8   1  2 MCO 2  2
8 3

Fiecare celulă elementară conţine 2 molecule CaCO3.

Cu acelaşi tip de structură mai cristalizează magnezitul - MgCO3, rodocrozitul - MnCO3, şi
sideritul - FeCO3.

Fig.11. Structura calcitului: a. radicalul CO32- şi atomul de Ca; b. proiecţie perspectivă; c. proiecţie
plană
 13. Structura silicaţilor

Grupul structural al silicaţilor cuprinde aproximativ o treime din numărul total de minerale
cunoscute.
Silicaţii au o mare importanţă economică deoarece sunt prezenţi în cvasitotalitatea
zăcămintelor de minereuri fie în asociaţie cu minereurile metalice, fie conţinând în compoziţia lor
chimică elemente cu importanţă economică precum: Ni, Zr, Be, Li, Cs, Rb, U sau lantanide. Unii
silicaţi reprezintă pietre preţioase sau semipreţioase: aquamarin, rodonit, smarald, topaz, zircon sau
turmalină.
Cu toate că numărul elementelor chimice din compoziţia lor chimică este relativ redus,
numărul mare de minerale din clasa silicaţilor se explică prin structura atomica complexă şi prin
compoziţia chimică variabilă.
Unitatea structurală a tuturor silicaţilor este gruparea tetraedrică [SiO4]4-, fiecare atom de Si,
considerat în centrul unui tetraedru, fiind înconjurat simetric de 4 atomi de O plasaţi în colţurile
tetraedrului respectiv. Tetraedrii [SiO4]4- se leagă între ei numai prin intermediul atomilor de
oxigen, niciodată prin intermediul atomilor de siliciu. De asemenea tetraedrii se pot lega între ei în
reţeaua spaţială numai prin colţurile lor, niciodată prin muchii sau feţe. Legăturile între tetraedrii
[SiO4]4- pot fi asigurate şi de cationi metalici.
Un tetraedru [SiO4]4- se reprezintă grafic proiectat pe planul uneia dintre feţele lui,
presupunând atomii de oxigen poziţionaţi în colţuri şi atomul de siliciu în centrul tetraedrului.
În funcţie de modalităţile în care se asociază în reţeaua spaţială aceşti tetraedrii, rezultă
următoarele subclase de silicaţi:

a. Subclasa nezosilicaţilor
Nezosilicaţii reprezintă tetraedrii [SiO4]4- izolaţi, legaţi între ei prin intermediul
cationilor metalici. Se mai numesc ortosilicaţi deoarece sunt săruri ale acidului
ortosilicic (H2SiO4). Radicalul chimic este [SiO4]4- deoarece un tetraedru izolat
conţine un atom de siliciu şi patru atomi de oxigen. Cationii metalici care intră cel mai
frecvent în compoziţia chimică a nezosilicaţilor sunt Mg, Fe, Al şi Ca.
Exemple de nezosilicaţi:
- Grupa olivinelor (Mg,Fe)2SiO4 cu termenii extremi forsterit Mg2SiO4 şi faialit Fe2SiO4. Între
aceste două minerale se formează o serie izomorfă, cu substituţii în orice proporţie între Mg şi Fe.
- zircon Zr[SiO4], topaz Al2[SiO4](OH,F)2, disten Al2[SiO4]O

b. Subclasa sorosilicaţilor
Sorosilicaţii (pirosilicaţii) se caracterizează din punct de vedere
structural prin grupări de doi tetraedri legaţi printr-un atom de oxigen comun.
Radicalul chimic este [Si2O7]6- deoarece această grupare de 2 tetraedri conţine 2
atomi de siliciu şi 7 atomi de oxigen. Acest radical are 6 sarcini negative
rezultate din cele 8 sarcini positive ale atomilor de siliciu şi cele 14 sarcini
negative ale atomilor de oxigen.
Grupările de câte 2 tetraedrii se leagă de grupări similare cu ajutorul cationilor metalici Ca,
Mg, Al. Exemplu de sorosilicat: akermanit Ca2Mg[Si2O7].

c. Subclasa ciclosilicaţilor

Ciclosilicaţii reprezintă structuri inelare sau ciclice constituite din 3, 4 sau 6 tetraedri uniţi
prin atomi de oxigen. Formula generală a radicalului anionic este [SinO3n]2n-. Inelele de tetraedri se
leagă de grupări similare cu ajutorul cationilor metalici.
 c1.Grupări inelare de 3 tetraedri
Radicalul chimic este [Si3O9]6- cu 6 sarcini negative rezultate de la cele 12
sarcini pozitive ale atomilor de siliciu şi cele 18 sarcini negative ale atomilor de
oxigen.
Exemplu: wollastonit Ca3[Si3O9].

c2. Grupări inelare de 4 tetraedri

Radicalul chimic este [Si4O12]8- cu 8 sarcini negative rezultate de la cele

16 sarcini pozitive ale atomilor de siliciu şi cele 24 sarcini negative ale atomilor
de oxigen.

c3. Grupări inelare de 6 tetraedri

Radicalul chimic este [Si6O18]12- cu 12 sarcini negative rezultate de la cele

24 sarcini pozitive ale atomilor de siliciu şi cele 36 sarcini negative ale atomilor
de oxigen.
Exemplu: beril Be3Al2[Si6O18].

d. Subclasa inosilicaţilor

Inosilicaţii conţin lanţuri infinite de tetraedri [SiO4]4-. Ei se impart în două categorii:

- piroxenii constituiţi din lanţuri simple de tetraedri;
- amfibolii constituiţi din lanţuri duble de tetraedri.

Piroxenii
Lanţurile simple de tetraedri sunt de regulă paralele cu axa cristalografică Z, uneori cu axa
cristalografică Y. Aceste lanţuri sunt conectate între ele prin şiruri atomice de elemente metalice.

Radicalul chimic al piroxenilor rezultă luând în considerare doi tetraedri învecinaţi ai

lanţului. Un asemenea grupaj de doi tetraedri conţine două tipuri de atomi de oxigen:
- 5 atomi de oxigen care aparţin exclusive grupajului de doi tetraedri;
- 2 atomi de oxigen care se împart cu grupajele învecinate şi aparţin doar în proporţie de
50% grupajului respectiv.
Rezultă multiplicitatea pentru atomii de oxigen MO=5+21/2=6 iar multiplicitatea pentru
siliciu MSi=2 deoarece cei doi tetraedri ai grupajului conţin câte un atom de siliciu fiecare.
Luând în considerare valorile multiplicităţilor, radicalul chimic devine [Si2O6]4- cu 4 sarcini
negative rezultate din cele 8 sarcini pozitive ale celor 2 atomi de siliciu şi cele 12 sarcini negative
ale celor 6 atomi de oxigen.
Piroxenii pot cristaliza în 2 sisteme cristalografice:
- piroxeni rombici, ex: enstatit Mg2[Si2O6] şi ferosilit Fe2[Si2O6];
- piroxeni monoclinici, ex: diopsid CaMg[Si2O6] şi hedembergit CaFe[Si2O6].
 Amfibolii
Structura atomică a amfibolilor conţine lanţuri duble de tetraedri conectate prin atomi de
oxigen comuni. Legăturile dintre perechile de lanţuri tetraedrice sunt asigurate de cationi metalici.

Radicalul chimic al amfibolilor rezultă luând în considerare un grup de 4 tetraedri învecinaţi.

Un asemenea grupaj de patru tetraedri conţine două tipuri de atomi de oxigen:
- 9 atomi de oxigen care aparţin exclusiv grupajului de patru tetraedri;
- 4 atomi de oxigen care se împart cu grupajele învecinate şi aparţin doar în proporţie de
50% grupajului respectiv.
Rezultă multiplicitatea pentru atomii de oxigen MO=9+41/2=11 iar multiplicitatea pentru
siliciu MSi=4 deoarece cei patru tetraedri ai grupajului conţin câte un atom de siliciu fiecare.
Luând în considerare valorile multiplicităţilor, radicalul chimic devine [Si4O11]6- cu 6 sarcini
negative rezultate din cele 16 sarcini pozitive ale celor 4 atomi de siliciu şi cele 22 sarcini negative
ale celor 11 atomi de oxigen.
Amfibolii pot cristaliza în 2 sisteme cristalografice:
- amfiboli rombici, ex: antofilit (Mg,Fe)7[Si4O11](OH)2;
- amfiboli monoclinici, ex: tremolit Ca2Mg5[Si4O11](OH)2.

Atât piroxenii cât şi amfibolii se caracterizează prin legături covalentre între Si şi O şi

legături ionice între atomii de oxigen şi cationii metalici. Deoarece legăturile ionice sunt mai slabe
decât cele covalente, inosilicaţii au clivaj bun pe direcţia şirurilor tetraedrice. Aceaşi structură
unidirecţională a tetraedrilor explică habitusul alungit (prismatic, acicular sau fibros) al
inosilicaţilor.

e. Subclasa filosilicaţilor

În structura filosilicaţilor tetraedrii [SiO4]4-

formează plane reticulare paralele. În interiorul
acestor plane tetraedrii se asociază prin intermediul a
trei atomi de oxigen, rezultând configuraţii
hehagonale formate din 6 tetraedri. Cu toate că
fiecare plan reticular are simetrie hexagonală,
filosilicaţii cristalizează în sistemele triclinic sau
monoclinic deoarece planele de tetraedri nu se
suprapun perfect, micşorând astfel simetria reţelei
atomice. Cel de-al patrulea atom de oxigen al fiecărui
tetraedru se leagă cu alt atom de oxigen cu ajutorul
cationilor metalici, formându-se astfel perechi de câte
douâ plane paralele. Legăturile dintre perechile de
plane sunt asigurate de legături de tip van der Waals.
 Aceste legături slabe explica un clivaj foarte bun al filosilicaţilor pe direcţii paralele cu
planele de tetraedri.
Aluminiul reprezintă un caz special deoarece poate ocupa poziţi alături de celelalte metale în
coordinaţie octaedrică, dar poate substitui siliciul în interiorul tetraedrilor (coordinaţie 4) formând
tetraedri [AlO4]5-.
Radicalul chimic al filosilicaţilor rezultă luând in considerare 2 tetraedri învecinaţi din
reţeaua spaţială. un astfel de grupaj conţine 3 atomi de oxigen care îi aparţin exclusiv şi 4 atomi de
oxigen care se împart în proporţii egale cu grupajele vecine. Rezultă multiplicitatea pentru atomii de
oxigen MO=3+41/2=5 iar multiplicitatea pentru siliciu MSi=2 deoarece cei doi tetraedri ai
grupajului conţin câte un atom de siliciu fiecare. Luând în considerare valorile multiplicităţilor,
radicalul chimic devine [Si2O5]2- cu 2 sarcini negative rezultate din cele 8 sarcini pozitive ale celor
2 atomi de siliciu şi cele 10 sarcini negative ale celor 5 atomi de oxigen.
Exemple de filosilicaţi:
talc Mg3[Si2O5]2(OH)2,
caolinit Mg4[Si2O5]2(OH)8,
muscovit KAl2[Si3AlO10](OH)2
biotit K(Mg,Fe)3[Si3AlO10](OH)2
În cazul muscovitului şi biotitului un sfert din numărul atomilor de siliciu din interiorul
tetraedrilor sunt substituiţi cu atomi de aluminiu, radicalul chimic devenind [Si3AlO10]5-.

f. Subclasa tectosilicaţilor

Tectosilicaţii formează structuri tridimensionale de tetraedri [SiO4] legaţi in toate cele 4

colţuri de tetraedri învecinaţi prin atomi de oxigen comuni la câte doi tetraedri. În cazul
tectosilicaţilor o parte din atomii de siliciu sunt substituiţi de aluminiu în interiorul tetraedrilor.
Apar astfel sarcini negative suplimentare ([SiO4]4- → [AlO4]5-) care permit prezenţa în reţeaua
spaţială a cationilor metalici. Aluminiul poate substitui cel mult jumătate din atomii de Si, dar de
4+ 3+ Si 4   Al3
regulă raportul Si /Al este fie 1/1 sau 3/1. Indiferent de raportul Si/Al, proporţia
O 2
este întotdeauna egală cu ½.
Cea mai importantă categorie de tectosilicaţi sunt feldspaţii. Acestia au în comun o serie de
proprietăţi fizice: duritate mare, clivaj bun, transparenţa.
Exemple de filosilicaţi:
ortoză K[Si3AlO8]
albit Na[Si3AlO8]
anortit Ca[Si2Al2O8].