Procese şi fluxuri

financiare

Activitatea societăţii omeneşti se înfăţişează ca un complex de acţiuni şi

relaţii pe care le promovează participanţii, adică subiecţii acestei activităţi,
respectiv indivizii, grupurile de indivizi sau instituţiile ce-i reprezintă în ansamblul
lor sau pe comunităţi definite după diferite criterii. Această activitate se
concretizează în procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii,
efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de artă sau ştiinţifice etc.) şi în fluxuri
de transfer exprimând, în general, dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface
nevoile de consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa.
Derularea unui proces formativ presupune existenţa unor mijloace pe care
iniţiatorul acestui proces le foloseşte în scopul elaborării, construirii obiectului
(bun, serviciu, informaţie) pe care el şi-a propus să-l obţină. Mijloacele se pot afla
în patrimoniul subiectului sau, de cele mai multe ori, trebuie constituite pe seama
unui flux de transfer. Obiectul fluxului de transfer îl formează chiar bunurile,
serviciile, informaţiile etc. pe care le-au construit subiecţii activităţii sociale. Atât
aceste obiecte, cât şi mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atât
fizic, material, cât şi valoric, băneşte.
Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a „emancipat”, s-a
individualizat pe măsura evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţii de un anumit
tip, numite relaţii băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile financiare. Procesul
de „emancipare” a acţionat şi în legătură cu relaţiile financiare, care au devenit
obiect de studiu distinct, concretizat în ştiinţa finanţelor, componentă a grupului de
ştiinţe cunoscute sub numele de ştiinţe economice.
Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti
la dispoziţia unui agent economic pentru îndeplinirea obiectului său de activitate,
a funcţiilor şi sarcinilor sale.

1.1 Relaţii financiare

Iniţiatorul unui proces formativ dispune, numai ca excepţie, în forma lor
fizică, materială, de toate mijloacele necesare derulării respectivului proces. Cel
mai adesea dispune doar parţial sau deloc de mijloacele necesare în chiar forma
fizică, materială cerută în mod expres de procesul respectiv. De pildă, un fermier
nu dispune, cel mai adesea, de grâul necesar pentru sămânţă, chiar dacă el a produs
grâu şi înainte. Boabele pentru sămânţă trebuie să aibă anumite calităţi şi să fie
tratate într-un anumit fel pentru a răspunde exigenţelor unei anumite utilizări. De
aceea, fermierul trebuie să-şi procure astfel de boabe, trebuie să-şi constituie acest
mijloc necesar derulării activităţii sale.
În relativ numeroase cazuri, iniţiatorul dispune doar de mijloace băneşti
sau (li se mai spune în mod curent) financiare, cu care el îşi poate constitui, în baza
unui flux de transfer, mijloacele în forma fizică de care are nevoie. O astfel de
constituire de mijloace generează între parteneri relaţii băneşti.
În majoritatea cazurilor, iniţiatorul dispune doar parţial de mijloace, atât
în forma lor materială expres necesară, cât şi băneşti. El are însă o experienţă şi are
voinţa de a începe un proces formativ. În astfel de cazuri, parteneriatul său cu alţi
agenţi economici include şi completarea mijloacelor băneşti insuficiente. O astfel
de constituire de mijloace generează între parteneri relaţii financiare, în sfera cărora
se includ şi cele generate de raporturile cu statul.

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global

sau a componentelor sale, relaţii reprezentând transferuri monetare, în dublu
sens, între buget şi firme sau între firme.

Sfera relaţiilor băneşti o include pe cea a relaţiilor financiare, deoarece

relaţiile băneşti presupun contraprestaţia, nu necesită neapărat un instrument legal
de reflectare sau o bază legală generatoare şi nu au neapărat sau de regulă un
caracter de continuitate. De exemplu, achiziţionarea de către o antrepriză de
construcţii a unei cantităţi de ciment contra cost plătibil pe loc arată existenţa
contraprestaţiei (care în acest caz este directă şi imediată), considerată de ambii
parteneri echivalentă, deoarece „afacerea” nu s-ar mai fi făcut dacă unul din ei avea
rezerve. Vânzarea se poate face sau nu pe baza unui contract („instrumentul
legal”), dar este prea puţin probabil ca ea să fi fost generată de legislaţia curentă:
constituţie, cod civil, o lege ordinară, o hotărâre de guvern etc. De asemenea, nimic
nu îndreptăţeşte vreuna din părţi (cumpărător, vânzător) să pretindă sau să spere ca
un astfel de aranjament să devină perpetuu sau măcar să se repete.
Caracteristicile relaţiilor financiare sunt:
a) Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice.
Apartenenţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este determinată
de faptul că sunt suportul bănesc al unor raporturi între proprietăţi şi modifică
patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura acestuia. De exemplu, firma A
achită la finele lunii consumul de energie electrică. O astfel de relaţie are de regulă
caracter de continuitate. Consumul s-a făcut treptat, dar permanent, iar achitarea
contravalorii sale se face ulterior, ceea ce presupune generarea unei obligaţii a
firmei A către furnizorul de energie, adică o obligaţie care nu se stinge imediat.
 Pe de altă parte, cei doi parteneri sunt subiecţi de drept distincţi, în baza
autonomiei lor economice, exprimată prin proprietatea fiecăruia asupra propriului
patrimoniu, proprietate recunoscută şi garantată de către stat.
În sfârşit, plata efectuată de firma A modifică volumul şi/sau structura
patrimoniului fiecăruia dintre parteneri. În ce-l priveşte pe A, se produce o
modificare de structură a patrimoniului: se reduc mijloacele băneşti disponibile, dar
se măreşte corespunzător valoarea produselor finite sau a producţiei în curs de
fabricaţie; adică în componenţa activelor circulante, rămase la acelaşi volum, se
micşorează componenta „mijloace băneşti” şi se măreşte componenta „stocuri”. În
ce-l priveşte pe furnizorul de energie, patrimoniul său creşte cu profitul inclus în
tariful energiei şi se produce şi o modificare de structură deoarece componenta
„rezultate” se măreşte, crescând ponderea ei în total patrimoniu (volumul celorlalte
componente ale patrimoniului nu s-a modificat).
b) Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă
cu caracter de continuitate.
Când bugetul de stat este parte, atunci legea stabileşte: obligativitatea,
cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie. De exemplu, legea
privind impozitul pe profil stabileşte că toţi agenţii economici care obţin profit din
activitatea pe care o desfăşoară sunt obligaţi să plătească un impozit de 25%,
efectuând vărsăminte lunare cu regularizări trimestriale şi anuale.
Când bugetul de stat nu este parte, atunci legea precizează doar cadrul şi
condiţiile creerii obligaţiei, urmând ca partenerii să stabilească cuantumul şi
termenul, în acest context definit de lege. De exemplu, Legea nr. 33/1991 privind
activitatea bancară şi reglementările Băncii Naţionale a României privind
instrumentele de credit stabilesc posibilitatea creditului între parteneri de afaceri cu
specific nonfinanciar (creditul comercial) şi instrumentul legal care îl consfinţeşte
(cambia); rămâne însă la latitudinea celor doi parteneri folosirea sau nu a acestei
posibilităţi şi, în caz că da, condiţiile exprese specifice care vor fi menţionate în
cambie.
c) Relaţiile financiare au efecte cu caracter definitiv.
Această caracteristică exprimă faptul că, odată transferul financiar
efectuat, modificarea de structură a patrimoniului este, în principiu, ireversibilă şi,
de asemenea, suma transferată nu se mai poate reîntoarce la partea care a efectuat
transferul. De exemplu, dacă se măreşte capitalul social al unei firme pe seama
fondului său de rezervă, noua structură a capitalului propriu nu se va mai reface,
decât ca excepţie, şi numai în timp, prin vărsăminte periodice din profit în fondul
de rezervă, care, treptat, va putea ajunge din nou la ponderea pe care o avea în
momentul transferului presupus mai sus.
Pe de altă parte, plata de către un contribuabil a impozitului prevăzut de
lege este definitivă, în sensul că respectiva sumă nu mai poate fi returnată
plătitorului. Legea prevede excepţiile şi modalităţile de returnare. De pildă, Legea
nr. 130/1992 privind taxa pe valoarea adăugată stabileşte în ce condiţii aceasta
poate fi returnată sau recuperată parţial, când şi cum se face returnarea/recuperarea
în numerar sau în contul unei obligaţii de plată viitoare.
d) Relaţiile financiare presupun, în principiu, transferuri băneşti fără
contraprestaţie directă şi imediată şi fără titlu rambursabil.
Această caracteristică presupune că cel ce transferă nu poate pretinde
contraprestaţii directe şi imediate şi nici restituirea sumelor. În exemplul despre
creditul comercial este evident că firma A nu poate pretinde restituirea
contravalorii energiei electrice consumate, dar nici furnizorul de energie nu poate
pretinde contraprestaţie (plată) imediată. Legea prevede unele excepţii legate în
principal de nerespectarea condiţiilor convenite în contractul (efectiv sau virtual)
de livrare, de exemplu „viciile ascunse” ş.a. În mod similar, firma A nu poate
pretinde nici restituirea dobânzii presupuse, eventual, de creditul comercial în
cauză.
În cazul plăţii impozitelor, ca şi în cazul operaţiunilor de asigurare există
contraprestaţii cu caracter indirect şi mijlocit (condiţionat), prevăzute fie într-un
context legal mai general, fie printr-un contract expres intervenit între părţi.
Plătitorii de impozite creează statului resurse financiare cu care acesta îşi
îndeplineşte funcţiile sale. În virtutea acestui fapt, ca şi a înţelesului şi obiectivului
funcţiei sociale a statului, de exemplu, ei pot pretinde, în măsura în care
îndeplinesc unele condiţii, să beneficieze de învăţământ general gratuit pentru
copiii lor sau de alte servicii sociale gratuite presupuse de funcţiile statului.
În cazul operaţiunilor de asigurare, între părţi se încheie un contract care
prevede obligaţiile acestora, iar pentru asigurator condiţiile în care se naşte
obligaţia lui de a plăti asiguratului anumite sume de bani. Contraprestaţia plătibilă
de asigurator este condiţionată de producerea riscului menţionat în contractul de
asigurare, dar nu este condiţionată de numărul de rate de asigurare plătite sau de
ponderea sumei acestora în valoarea estimată a riscului produs.
Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare în
cadrul lor ca autoritate publică sau nu. De pildă, o societate comercială cu capital
de stat este parte într-un credit comercial şi într-un contract de asigurare. Relaţiile
financiare născute în acest caz fac obiectul finanţelor private, întrucât statul apare
aici ca un agent economic oarecare. În acelaşi mod sunt tratate şi relaţiile financiare
ce apar în legătură cu proprietatea publică a statului şi cu proprietatea sa privată.

1.2 Finanţele publice

Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a) procurarea resurselor necesare statului şi utilizarea lor conform
nevoilor acestuia, în calitatea sa de autoritate publică;
b) folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc
(pârghie) de influenţare a desfăşurării ansamblului activităţii
economico-sociale.
 Finanţele publice sunt definite în legătură cu existenţa statului şi a
instituţiilor sale centrale şi locale, adică în legătură cu existenţa şi funcţionarea
instituţiilor de drept public. Angajamentele financiare apar sub forma resurselor
care generează creanţe (drepturi de încasare) sau sub forma cheltuielilor care pot
genera obligaţii (datorii care trebuie plătite).
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti publice sunt obiect al
dreptului constituţional şi al dreptului administrativ.

Legea stabileşte:
• caracterul obligatoriu al resurselor şi cheltuielilor;
• caracterul nerambursabil al constituirii resurselor;
• că vărsămintele pentru constituirea resurselor nu sunt de tip
contraprestaţie directă şi imediată;
• metodologia derulării relaţiilor între buget şi particulari, între entităţi
publice sau între acestea şi cele private;
• atribuţiile şi obligaţiile celor ce mânuiesc bani publici;
• caracterul de patrimoniu public al fondurilor constituite conform
acestor relaţii;
• obligativitatea gestiunii unor astfel de fonduri de către administraţia
de stat (centrală şi locală);
• metodologia gestiunii fondurilor publice.

Finanţele publice îndeplinesc trei funcţii principale, şi anume: funcţia de

alocare (fiscală), funcţia de stabilizare (extrafiscală) şi funcţia de redistribuire
(socială).

A. Funcţia de alocare, numită şi funcţie fiscală sau funcţie de repartiţie,

are ca obiect formarea şi mişcarea fluxurilor financiare, adică formarea veniturilor
bugetului de stat şi utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute în
acesta.
Formarea veniturilor se face, potrivit legii, prin contribuţia asociaţiilor cu
scop lucrativ, ca şi a persoanelor fizice sau juridice, chiar dacă ele nu desfăşoară
activitate cu un astfel de scop. Obligaţiile contribuabililor sunt stabilite prin legi
specifice (legea impozitului pe profit, legea privind taxa pe valoarea adăugată,
legea impozitelor şi taxelor locale etc.). Totodată, legea bugetului, adoptată anual
de parlament, menţionează în detaliu baza legală ce fundamentează veniturile
incluse în buget în anul respectiv. În veniturile bugetului figurează atât venituri
fiscale (impozite, taxe, taxe vamale şi alte venituri aferente), cât şi venituri
nefiscale (amenzi, penalizări, dobânzi, chirii, venituri din concesiuni şi vânzări,
venituri din activităţile economice ale sectorului de stat etc.).
 Utilizarea veniturilor, respectiv efectuarea cheltuielilor, se bazează pe
norme de cheltuieli şi pe proceduri (metodologii) de cheltuială, toate stabilite prin
lege, care, de asemenea, stipulează responsabilităţi, atribuţii şi competenţe legate
de acestea. Utilizarea veniturilor şi, implicit, efectuarea cheltuielilor presupun:
inventarierea nevoilor, cuantificarea lor, ierarhizarea, eşalonarea în timp.
Inventarierea nevoilor se face pornind de la funcţiile statului (internă,
externă, de apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile
intervenţiei statului în activitatea socială în general. Gradualitatea intervenţiei este
deosebit de nuanţată în spaţiu (spaţiu geografic şi spaţiu economic) şi în timp.
Extremele sunt cunoscute ca liberalism (intervenţie redusă şi strict limitată) şi
centralism (intervenţie amplă şi masivă). În societatea modernă (şi nu numai) nu se
mai poate vorbi în nici un caz de nonintervenţie. Impunerea veniturilor şi a
proprietăţii (quasigeneralizate geografic, adică pe mulţimea statelor lumii),
generalizarea sistemului vamal, extinderea şi diversificarea conţinutului funcţiilor
statului sunt doar câteva motive care dau consistenţă şi perenitate intervenţiei.
Inventarierea nevoilor conduce la formularea câtorva categorii majore, printre care:
învăţământul, sănătatea, cultura, protecţia socială, acţiunile economice, ordinea
publică, apărarea, administraţia, justiţia ş.a.
Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter
prospectiv, cât şi normativ. Pentru cuantificare este esenţial să fie definite pentru
fiecare nevoie în parte caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură. Este o
activitate de mare complexitate, de natură ştiinţifică şi care determină în mod
esenţial eficienţa alocărilor, dar şi efectele obţinute. Cuantificarea prospectivă este
importantă pentru determinarea cât mai aproape de realitate a nevoii în cauză, lucru
ce permite luarea unor decizii în cunoştinţă de cauză. Cuantificarea normativă
reflectă opţiunea politică referitoare la intervenţia (asistenţa) statului, dar şi
opţiunea economică referitoare la capacitatea financiară de intervenţie a statului.
De aceea, normele de cheltuieli se stabilesc prin lege şi sunt obligatorii.
Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt importanţa,
urgenţa şi disponibilităţile existente. Realizată în termenii stricţi ai nevoii sociale,
ierarhizarea are un caracter obiectiv. O astfel de condiţie este însă mai mult
teoretică, întrucât aprecierea şi selecţia aparţine în practică factorului politic ce
determină fără doar şi poate subiectivismul pragmatic. Nu de puţine ori, nevoi
precum ordinea publică, administraţia, apărarea, acţiunile economice primează în
decizia politică în detrimentul altor nevoi, chiar dacă, teoretic şi declarativ, nevoi
precum educaţia, ştiinţa, protecţia mediului, cultura, sănătatea sunt numite
„majore”, „capitale”, „determinante”.
Eşalonarea în timp este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi,
respectiv din faptul că dinamica nevoilor (dar şi dimensiunea lor) o devansează
întotdeauna pe cea a resurselor (implicit a dimensiunilor lor): practic nevoile sunt
nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate,
iar dinamica lor, nu de puţine ori, chiar stagnantă sau în scădere. Unele acţiuni
susţinute din resurse publice sunt de mare amploare sau de mare complexitate
(creşterea nivelului general de pregătire, îmbunătăţirea stării de sănătate,
reformarea administraţiei publice, dotarea modernă a armatei ş.a.) şi nu pot fi
soluţionate decât prin eforturi succesive de-a lungul multor ani. Ca urmare, din
punct de vedere metodologic, realizarea lor se face prin programe multianuale cu
defalcări pe etape, pe ani.

B. Funcţia de stabilizare, numită şi funcţie extrafiscală, are ca obiect

utilizarea resurselor financiare ale statului pentru favorizarea creşterii economice şi
atenuarea dezechilibrelor economice. Ea presupune intervenţia statului în
activitatea socială în general, în cea economică în particular. Prin această funcţie se
urmăreşte încasarea ritmică şi în cuantum a veniturilor statului, cheltuirea acestora
potrivit legii, eradicarea (mai realist diminuarea şi limitarea) evaziunii fiscale,
evitarea deturnării. În realizarea acestei funcţii sunt avute în vedere mijloace,
operaţiuni şi procedee precum disciplina financiară, legalitatea, oportunitatea şi
caracterul economicos al fluxurilor.

C. Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect

transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii
economico-sociale sau între diferite categorii socio-profesionale. Această funcţie
are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât, cel puţin într-o primă fază,
resursele statului se formează pe baza veniturilor primare, adică a veniturilor
obţinute de factorii de producţie pe seama contribuţiei lor la rezultatele activităţii
economice: producerea de bunuri materiale, servicii şi informaţii, inclusiv cele de
natură social-culturală, cum sunt educaţia, sănătatea, asigurările sociale etc. Pe
seama acestor venituri, statul întreprinde activităţi de susţinere fie cu caracter
general (pregătirea şcolară obligatorie, asistenţa categoriilor sau persoanelor
defavorizate, apărarea etc.), fie cu caracter punctual (încurajarea unui anumit gen
de activitate, susţinerea unor zone defavorizate etc.).

1.3 Finanţele private

Componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea

resurselor necesare agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de
activitate în condiţii normale de profitabilitate. Caracteristica de normalitate este
efectul acceptării de către agentul economic a unui câştig pe care el îl consideră
satisfăcător pentru a-şi continua activitatea. În teoria modernă a finanţelor, acest
câştig este interpretat şi ca o recompensă destinată agentului economic pentru
asumarea riscului de a-şi fi angajat resursele în activitatea pe care o desfăşoară. În
acest sens, apare problema arbitrajului, adică a opţiunii între variante. Problema
este definită, în contextul menţionat, ca o alegere între variante câştig - risc,
referitoare la modalitatea de utilizare (investire, plasare) a resurselor financiare
disponibile la un moment dat.
 Teoria finanţelor a dezvoltat după 1950 o mulţime de probleme de mare
interes pentru participarea eficientă a agenţilor economici pe piaţa financiară, multe
din acestea fiind azi numite (definite ca) teorii. Dintre acestea, menţionăm pe cele
mai renumite prin contribuţia la dezvoltarea finanţelor ca ştiinţă, dar şi prin
impactul practic deosebit în fundamentarea deciziei şi comportamentului agenţilor
economici pe piaţa financiară.
a) Teoria portofoliului, creată de Henry Marcovitz în anii '50 şi publicată
în articolul „Portofolio Selection” (Journal of Finance, vol. 7, nr. 1, martie 1952) şi
în lucrarea „Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments”, New
York, Willey, 1959
Contribuţia majoră a acestei teorii la dezvoltarea de fond şi pragmatică a
finanţelor constă în aceea că în decizia financiară se ia în considerare în mod
sistematic covarianţa preţurilor marii majorităţi a activelor financiare. Un operator
raţional, atunci când constituie un portofoliu de active financiare, trebuie să ţină
seama de implicaţiile unui titlu oarecare asupra optimalităţii portofoliului,
diversificându-l pe acesta din urmă pe seama unui arbitraj între risc şi rentabilitate,
astfel încât portofoliul format să răspundă cel mai bine situaţiei concrete de pe
piaţă, ca şi obiectivelor investitorului.
b) Modelul preţului de echilibru pe piaţa financiară, elaborat de William
Sharpe şi publicat în articolul „A Simplified Model for Portofolio Analysis”
(Management Science, vol. 9, nr. 1, ianuarie 1963) şi în lucrarea „Portofolio
Theory and Capital Markets”, New York, McGraw Hill, 1970
Modelul lui Sharpe este cunoscut sub numele de modelul CAPM
(Capital Asset Pricing Model) sau MEDAF (Modèle d’évaluation des actifs
financiers) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza
valorilor mobilare şi evaluarea performanţelor administrării averii. Concluzia
teoriei dezvoltate de Sharpe este că, pe o piaţă concurenţială, riscul este cel ce se
remunerează şi că acesta nu poate fi eliminat prin diversificarea plasamentelor,
adică a structurării diversificate a portofoliilor de active. Acest risc nediversificabil
este măsurabil prin procedee statistice (varianţă, dispersie) şi este intrat în limbajul
curent sub numele de coeficientul beta. Chiar dacă uzul acestui coeficient nu
reprezintă soluţia infailibilă a câştigului pe piaţa financiară, modelul CAPM
rămâne totuşi până azi abordarea fundamentală cea mai convingătoare în problema
portofoliilor şi a pieţei financiare. Ipoteza eficienţei acestei pieţe, pe care de altfel
este fondat modelul, continuă să nu fie unanim acceptată, fiind obiect de
controversă între susţinătorii analizei financiare fundamentale şi adepţii analizei
tehnice.
c) Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului,
elaborată de Merton Miller şi Franco Modigliani (laureaţi Nobel pentru economie,
1987) şi publicată în articolele „The Cost of Capital, Corporation Finance and the
Theory of Investments” (American Economic Review, vol. 48, nr. 3, iunie, 1958) şi
„Corporate Income Taxes and the Cost of Capital: a Correction” (American Economic
Review, vol. 53, nr. 3, iunie, 1963)
Până la apariţia acestei teorii, abordările şi regulile în materie de teorie
financiară erau bazate pe ipoteze strict empirice privind comportamentul operatorilor pe
piaţa financiară, fără nici o încercare fezabilă de a modela interacţiunea operatorilor
şi procesul generator al preţului de echilibru. Teoria lui Miller şi Modigliani arată
că pe o piaţă financiară eficientă nu există rată de îndatorare sau rată de distribuţie
optime. S-a încercat o atenuare a caracterului tranşant al acestei afirmaţii prin aşa
numita „teorie a compromisului” (Stewart Myers, „Determinants of Corporate
Borrowing” în Journal of Financial Economics; vol. 5, nr. 2, noiembrie 1977).
Merton Miller a combătut această teorie într-o notă prezidenţială (1977) către
Asociaţia Americană de Finanţe, arătând că ceea ce este caracteristic practicii
financiare este: a) grija managerilor de a menţine o rată de îndatorare rezonabilă şi
b) tendinţa manifestată în cazul unui mare număr de societăţi comerciale de a
promova o rată de distribuţie a profitului mai mare decât ar justifica-o interesul
fiscal al acţionarilor.
d) În anii '70 au început să se dezvolte şi alte probleme (teorii), pornind
mai ales de la inovaţiile în materie de active financiare şi piaţă financiară. Este
vorba, în primul rând, de apariţia activelor de tip opţiuni (1973), pentru care s-a
încercat formularea unor principii de evaluare. De asemenea, este vorba de
încercările de aplicare a teoriei semnalelor la problemele financiare, pornind de la
asimetria informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi de formularea teoriei
agenţiei care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) între acţionari şi
manageri. Această din urmă abordare ridică noi probleme în teoria firmei: firma nu
mai este privită ca o entitate compactă ce ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de
utilitate definită univoc, ci ca un organism complex al cărui comportament este
rezultanta unui proces de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale
diferitelor grupuri, categorii, indivizi care o formează. O astfel de abordare permite
un demers de integrare mai profundă a teoriei financiare a firmei în teoria
controlului managerial formulată în anii '30 de Berle şi Means şi reactivată la
începutul anilor '80 de John Kenneth Galbraith („Ştiinţa economică şi interesul
public”).
Obiectul finanţelor private include:
• constituirea (modalitatea de constituire) a capitalului social;
• repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea
acţionarilor);
• plasarea eventualelor disponibilităţi;
• obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea
curentă a activităţii lucrative;
• mobilizarea creanţelor;
• lichidarea obligaţiilor.
 Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici
privaţi sunt obiect al dreptului comercial.
Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse
de obiectul finanţelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate,
precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni. Tot prin lege sunt
stabilite instituţiile, atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni în
soluţionarea eventualelor neînţelegeri, deficienţe, conflicte pendinte, prin arbitraj
sau judecată.
În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare decurgând din obiectul
finanţelor private se derulează potrivit deciziilor consiliului de
administraţie/managerului firmei în cauză, dar şi potrivit prevederilor contractelor
economice sau financiare încheiate cu terţii.

1.4 Relaţii de credit

În legătură cu constituirea mijloacelor de care un întreprinzător are

nevoie pentru a începe sau derula o activitate am arătat (în debutul capitolului 1) că
cel mai adesea acesta dispune doar parţial, iar uneori chiar deloc, de mijloace
băneşti. Pentru a şi le procura el intră în relaţie cu anumiţi parteneri, cel mai adesea
specializaţi, care au posibilitatea să-i pună la dispoziţie astfel de mijloace. Ca
excepţie, un astfel de partener poate fi oricare agent economic, dar, de regulă, el
este o instituţie specializată care are ca obiect chiar acest gen de servicii. Acest gen
de raporturi între agenţii economici se include în sfera relaţiilor de credit,
componentă a relaţiilor financiare în sensul cel mai larg de cuprindere a lor.

Relaţiile de credit sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global

sau a componentelor sale, relaţii reprezentând mobilizarea unor
disponibilităţi băneşti în vederea acoperirii unor nevoi temporare.

Relaţiile de credit se includ în sfera relaţiilor băneşti, iar disponibilităţile

ce formează obiectul lor pot apărea fie ca numerar, fie ca scriptural.
Caracteristicile relaţiilor de credit sunt:

a) Au caracter rambursabil, adică transferul bănesc este temporar.

Partea, agentul către care este direcţionat transferul, numit debitor, poate utiliza
mijloacele numai un timp dat, după care trebuie să le returneze celui de la care şi
le-a procurat. Partea, agentul dinspre care este direcţionat transferul, numit
creditor, este proprietarul de fapt şi de drept al respectivelor mijloace.
b) Sunt purtătoare de dobândă, adică serviciul, constând în a dispune,
temporar, de mijloacele băneşti ce fac obiectul relaţiilor de credit, este remunerat.
Dobânda apare ca o remunerare a celui ce dă cu împrumut, reprezintă o cheltuială
pentru cel ce ia cu împrumut şi este considerată de aceea ca un cost al capitalului
bănesc. Pentru necesităţi de ordin practic, dar şi pentru surplusul de expresivitate,
acest cost se exprimă de regulă sub formă procentuală. De asemenea, tot ca regulă,
există uzanţa ca, în lipsa unei alte precizări, durata de referinţă a acestui cost să fie
considerată anul (365 de zile).
Relaţiile de credit generează creditarea ca mod de finanţare a necesarului
de resurse. Este o modalitate de constituire a necesarului de resurse financiare în
completarea celor proprii, dar, de multe ori, creditul reprezintă singura sursă de
finanţare a unei afaceri sau a unei operaţiuni. De pildă, pentru finanţarea unei
investiţii se apelează în mod frecvent la credit. Există în practica bancară
prevederea participării şi a investitorului cu resurse financiare proprii, dar cota de
participare este de multe ori simbolică sau mică, la nivelul 5-10-20%. Această
practică este benefică pentru stimularea unui climat investiţional, deoarece conferă
investitorilor două avantaje importante:
• evită imobilizarea resurselor financiare proprii pe perioade
îndelungate, oferind alternativa fructificării lor în susţinerea şi
derularea activităţilor care se preconizează a se efectua cu obiectul
investiţiei;
• deplasează, într-o anumită măsură, riscul spre creditor, producându-se
o partajare a acestui risc între investitor şi creditorul lui.
Tot în calitate de unică sursă de finanţare apare creditul şi în cazul
constituirii mijloacelor băneşti pentru acoperirea nevoilor de finanţare în perioadele
de vârf de peste an. Volumul unei activităţi de producţie, de exemplu, înregistrează
pe parcursul unui an variaţii lunare, cu nivele intermediare, un nivel minim şi un
nivel maxim. Activele circulante necesare reflectă fidel aceste nivele de activitate,
generând nevoi de resurse financiare de mărime corespunzătoare. Angajarea
singulară a resurselor financiare proprii pentru acoperirea acestor nevoi este
contraproductivă tocmai datorită variabilităţii accentuate a acestora. Resursele
proprii disponibile, adică neangajate în finanţarea utilizărilor permanente, ar fi
folosite în cuantum variabil de la o lună la alta, creându-le astfel o anumită
instabilitate. Pe de altă parte, caracterul lor permanent nu le recomandă, potrivit
„regulii de aur” (vezi 1.5), să fie antrenate în utilizări temporare. De aceea, în
practică agenţii economici angajează mai degrabă resursele financiare proprii la
nivelul mediu sau la nivelul minim de activitate şi apelează la credite, ca sursă
alternativă de finanţare, pentru nevoile ce depăşesc nivelul de autofinanţare ales.
Condiţia esenţială pentru apelarea şi utilizarea creditării, ca mijloc de
completare a resurselor financiare proprii, este eficienţa utilizării acestor mijloace,
astfel încât la momentul rambursării sumele împrumutate să poată fi înapoiate şi să
se poată achita în plus dobânda aferentă.
Se poate formula astfel, pentru activitatea financiară o regulă de aur:
Produsul generat de uzul unor resurse financiare neproprii
(luate cu împrumut) trebuie să fie mai mare decât costul acestora.
 Criteriile de clasificare a creditelor sunt definite de unele caracteristici
ale relaţiilor de credit.
¾ În raport cu durata relaţiilor de credit, creditele se clasifică în trei
categorii: pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. Duratele de timp ce
identifică aceste termene sunt diferenţiate în funcţie de alte caracteristici ale
respectivelor relaţii. Astfel, în cazul creditului bancar pentru nevoi curente,
termenul scurt este identificat prin durate de la 1 la 90 de zile, termenul mediu prin
durate între 90 şi 365 de zile, iar termenul lung prin durate de peste 1 an. În cazul
creditului de investiţii, însă, duratele sunt până la 1 an pentru termenul scurt, între 1
şi 3-5 ani pentru termenul mediu şi peste 5 ani pentru termenul lung. Această
variabilitate a duratei apare în mod specific şi la alte categorii de credite.
¾ În raport cu calitatea partenerilor ce intră în relaţii de credit,
creditele se clasifică în trei mari categorii:
Ø credit bancar, în care creditor este o instituţie bancară, iar condiţiile
de creditare le fixează creditorul, negocierea lor fiind o excepţie;
Ø credit public, în care debitor este statul, care de regulă fixează
condiţiile de creditare;
Ø credit comercial, acordat între partenerii de afaceri, în care condiţiile
de creditare le propune creditorul şi, de regulă, sunt negociate între
părţi; un agent economic poate acorda credit comercial în dubla sa
calitate:
ƒ în calitate de furnizor, în care caz el îşi generează o creanţă, adică
o sumă de bani pe care o va încasa ulterior de la clientul său;
ƒ în calitate de client, în care caz se generează, de asemenea, o
creanţă, reprezentând, de data aceasta, un avans pe care el l-a
acordat unuia din furnizori de la care aşteaptă un flux material
viitor (un lot de piese de schimb, o partidă de mărfuri, o livrare de
materii prime etc.).
Un agent economic poate primi credit comercial în dubla sa calitate:
ƒ în calitate de furnizor, când primeşte un avans de la un client în
contul unei livrări ulterioare, astfel încât el îşi creează o obligaţie;
ƒ în calitate de client, când un furnizor al său acceptă să primească
plata ulterior livrării efectuate, generându-se astfel pentru agentul
economic de referinţă o obligaţie de plată viitoare.

1.5. Relaţii de asigurari şi reasigurări

Relaţiile de asigurări reprezintă ansamblul relaţiilor economico-financiare

ce se stabilesc între asiguraţi şi asigurători.
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de
asigurare îşi asigură bunurile sau se asigură împotriva unor evenimente.
 Asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) care preia
riscurile asiguraţilor, iar în cazul producerii acestora acoperă pagubele produse sau
achită sumele asigurate.
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă
societăţii de asigurare, iar în cazul producerii riscului asigurat aceasta se obligă să
achite asiguratului sau unei terţe personae, denumită beneficiar, o despăgubire sau
suma asigurată.
Din punct de vedere juridic contractul de asigurare are următoarele
caracteristici:
o Este un contract sinalagmatic: părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi
interdependente
o Este un contract oneros
o Are un caracter aleatoriu
o Este un contract de bună credinţă
o Este un contract de adeziune
o Este un contract succesiv – se execută eşalonat
o Este un contract consensual – devine valabil prin acordul de voinţă
exprimat de cele două părţi.
Din punct de vedere economic asigurarea presupune existenţa şi formarea
unui fond de asigurare la nivelul societăţii de asigurări.
Acesta se formează în mod descentralizat pe baza primelor de asigurare
achitate de asiguraţi şi se utilizează în mod centralizat pentru:
o Acoperirea cheltuielilor societăţii de asigurări şi realizarea unui profit
o Acoperirea pagubelor produse de riscurile asigurate
o Constituirea fondurilor de rezervă la nivelul societăţii
Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar formă bănească şi se
constituie pe baza principiului mutualităţii care presupune participarea tuturor
membrilor comunităţii de risc la formarea sa, dar repartizarea acestuia numai către
acei asiguraţi care suferă prejudicii în urma producerii riscurilor asigurate.
Fluxurile băneşti ce se stabilesc între asiguraţi şi asiguratori îmbracă două
forme şi se desfăşoară în dublu sens astfel:
o Un flux se manifestă sub forma primelor de asigurare iar sensul
acestuia este de la asiguraţi la asigurători
o Cel de-al doilea flux ia naştere în momentul producerii riscurilor sau
evenimentelor asigurate când societăţile de asigurări sunt obligate să
achite despăguburile sau sumele asigurate, iar sensul este invers, de la
asigurători la asiguraţi.
 Despăgubiri sau sume asigurate

Asiguraţi
Asigurători
(Persoane fizice şi persoane
(societăţi de asigurare)
juridice)

Prime de asigurare

Figura 1 Fluxuri financiare în relaţiile de asigurări

Astfel relaţiile de asigurări sunt relaţii de distribuire şi redistribuire a

valorii adăugate care iau naştere în procesul constiuirii şi repartizării fondului de
asigurare gestionat de societatea de asigurări.
Funcţiiile îndeplinite de relaţiile de asigurare sunt:
♦ funcţia de repartiţie cu cele două componente ale sale:
ƒ de formare a fondului de asigurare pe baza primelor
ƒ de utilizare a acestuia pentru achitarea despăgubirilor sau a
sumelor asigurate;
♦ funcţia de control care urmăreşte modul de constituire şi de
repartizare a fondului de asigurare;
♦ funcţia de compensare a pagubelor prezintă interes pentru asigurat
întrucât conferă siguranţă cu privire la protecţia vieţii şi a bunurilor
iar pentru economia naţională asigurarea contribuie prin
despăgubirile acordate la refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea
activităţii productive;
♦ funţia de prevenire a producerii pagubelor se manifestă prin
finanţarea activităţilor de prevenire a riscurilor de la fondul de
asigurare;
♦ funcţia financiară este rezultat al tuturor fluxurilor financiare care
se formează în cazul relaţiilor de asigurări şi anume:
ƒ de plată a primelor de asigurare
ƒ de plată a despăgubirilor
ƒ de economisire în cazul asigurărilor de viaţă
ƒ de creditare datorită diferenţelor dintre încasări şi plăţi.
 Clasificarea asigurărilor
1) După forma pe care o îmbracă asigurările se clasifică în două mari
grupe:
a) asigurări obligatorii (prin efectul legii) sunt acele tipuri de
asigurări care sunt reglementate prin acte normative cu caracter
obligatoriu;
b) asigurări facultative – relaţiile de asigurare se întemeiază pe baza
unui contract, din această cauză acestea se mai numesc şi
contractuale.
2) După obiectul asigurării, clasificarea asigurărilor se realizează astfel:
a) asigurări de bunuri – au ca obiect bunuri materiale;
b) asigurări de persoane – au ca obiect evenimente din viaţa
persoanelor fizice;
c) asigurări de răspundere civila – au ca obiect raspunderea faţă de
terţi.
3) După natura relaţiilor dintre asigurat şi asigurator avem următoarele
tipuri:
a) asigurări directe – raportul se stabileşte în mod unic între asigurat
şi asigurator;
b) coasigurări – în care există mai multi asiguratori şi un singur
asigurat;
c) reasigurări – sau asigurări indirecte în care asiguratorul se asigură
la altă societate.
4) După cadrul în care se operează, asigurările se clasifică astfel:
a) asigurări interne – care operează pe plan naţional;
b) asigurări externe – care operează pe plan internaţional.

1.6 Finanţe publice – Finanţe private; asemănări şi deosebiri

Între cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc

următoarle deosebiri şi asemănări:
° Finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar
finanţele private sunt generate de existenţa întreprinderii ca
celulă economică producătoare de profit.
° Astfel finanţle publice se manifestă la nivel macroeconomic pe
când sfera de manifestare a finanţelor private este de nivel
microeconomic.
° Scopul principal urmărit de finanţele publice constă în
satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice
iar în situaţia finanaţelor private se urmăreşte gestionarea
fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului.
° Finanţele publice se supun dreptului public; finanţele private
sunt generate de dreptul comercial.
° La nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin
fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc
efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice,
 sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc
veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli.
° La nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează
prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le
poate obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care
aceasta şi le poate permite.
° Atât finanţele publice cât şi finanţele întreprinderii se confruntă
cu probleme de echilibru financiar.

1.7 Echilibrul financiar

Echilibrul financiar este opozabil atât indivizilor şi firmelor, cât şi

entităţilor economico-sociale de factură micro sau macro, precum comunităţile
locale, statul, economia în ansamblul ei. Echilibrul financiar apare în legătură atât
cu finanţele publice, cât şi cu cele private.

Echilibrul financiar se defineşte ca fiind acea stare căreia îi este

caracteristică, pentru subiectul de referinţă, corelarea stocurilor de mijloace
(utilizări) cu cele de resurse şi/sau a fluxurilor băneşti de intrare cu cele de
ieşire, atât în timp, cât şi din punct de vedere al cuantumului (dimensiunii,
volumului) acestora.

Această stare are caracter dinamic, în sensul că se modifică punctual în

funcţie de evoluţia fluxurilor/stocurilor, ca şi de evoluţia nevoii de mijloace
financiare determinată de desfăşurarea obiectului de activitate şi/sau de
îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor respectivului subiect de referinţă.
Echilibrul financiar se poate determina static sau dinamic.
În cazul static, el este rezultanta „stocurilor” disponibile la momentul dat
la subiectul de referinţă. De pildă, echilibrul între creanţe şi disponibilităţi băneşti,
pe de o parte, şi obligaţii, pe de altă parte. Acesta dă informaţii privind lichiditatea
la un moment dat a subiectului de referinţă, respectiv capacitatea sa de a onora în
momentul dat plăţile pe care le are de făcut. Dacă:
creanţe + disponibilităţi ≥ obligaţii,

atunci subiectul prezintă lichiditate. În caz contrar, aprecierea calitativă a

subiectului trebuie nuanţată prin determinarea echilibrului dinamic.
Pentru echilibrul dinamic se corectează situaţia momentului cu fluxurile
de intrări/ieşiri previzionate pentru perioadele următoare. Se determină astfel
variaţia stării de echilibru, obţinându-se informaţii privind solvabilitatea
subiectului, respectiv capacitatea lui de a-şi onora obligaţiile de plată într-un
interval dat. Este posibil ca un subiect să prezinte lichiditate, dar să nu fie solvabil
în perspectivă sau, invers, să nu prezinte lichiditate, dar, în perspectivă, să fie
solvabil.
Un exemplu edificator al echilibrului financiar poate fi relevat, la nivelul
unei firme, de indicatorii fond de rulment şi necesar de fond de rulment. Astfel,
primul indicator arată cuantumul cu care capitalul permanent depăşeşte utilizările
permanente (de tipul active imobilizate sau active fixe) rămânând disponibil pentru
acoperirea din resurse permanente a utilizărilor nepermanente (stocuri de materii
prime, producţie în curs de fabricaţie etc.). În cazul în care capitalul permanent este
mai mare decât activele imobilizate, există disponibil pentru acoperirea cel puţin
parţială a activelor circulante (utilizări nepermanente). Determinat astfel,
indicatorul dă imaginea unui echilibru static, întrucât la baza calculului au stat
„stocurile”: existentul de capital permanent şi stocul de active fixe. Pentru un
interval dat de gestiune (an, trimestre) aceste „stocuri” sunt în marea majoritate a
cazurilor invariabile. În schimb, activele circulante variază în mod frecvent pe
subintervale (trimestre, respectiv luni), la fel ca şi pasivele de exploatare (sursele
temporare de tipul datoriilor faţă de furnizori). Necesarul de fond de rulment,
determinat ca diferenţă între aceste două componente, arată disponibilul de resurse
temporare (necesarul < 0) sau nevoia de resurse temporare (necesarul > 0), adică
evoluţia (dinamica) echilibrului resurse – utilizări temporare. Corelarea celor doi
indicatori, pe de o parte fondul de rulment ca „stoc” şi, pe de altă parte, nevoia de
fond de rulment ca variabilă pe subintervale de gestiune, adică
Necesarul de fond de rulment – Fond de rulment,

generează o condiţie de echilibru dinamic exprimată prin dimensiunea apelării la

credite de trezorerie ca „flux” de resurse temporare, care să complinească nevoia
temporară de resurse pentru derularea activităţii subiectului, adică să asigure un
echilibru financiar în evoluţie pe fiecare din subintervalele de gestiune.
La nivel macroeconomic, de pildă în cazul bugetului de stat, problema se
pune în mod similar. Presupunând că starea de echilibru a bugetului este asigurată
prin legea bugetului de stat, adică veniturile bugetare sunt egale cu cheltuielile
bugetare la nivelul anului bugetar, avem de-a face cu un echilibru static, în sensul
că acesta va caracteriza încheierea bugetului la finele anului. Pe parcurs însă
echilibrul nu este asigurat din cauza periodicităţii diferite a încasării veniturilor şi a
efectuării cheltuielilor. Apar în mod evident perioade în care „stocul” de venituri
este insuficient pentru efectuarea cheltuielilor angajate, precum şi perioade în care
acest „stoc” este în exces. Asigurarea în dinamică a echilibrului, adică pe fiecare
perioadă subanuală, se realizează prin împrumuturi şi plasamente temporare.
Pentru împrumuturi se foloseşte de obicei procedeul bonurilor de tezaur emise pe
perioade scurte (3 sau 6 luni), iar pentru plasamente procedeul utilizării de către
Banca Naţională a respectivelor disponibilităţi pentru refinanţarea pe termen scurt
(de regulă o săptămână) a instituţiilor de credit (băncile comerciale) ce au nevoie
de resurse pentru creditarea agenţilor economici.
 Pentru finanţele publice echilibrul financiar prezintă caracteristica de
obligativitate, generată de lege, a fluxurilor de intrare/ieşire. Pentru finanţele
private echilibrul financiar prezintă caracteristica de opţionalitate a fluxurilor de
intrare/ieşire, ca rezultat al deciziei agentului economic de a încheia sau nu
contracte economice şi financiare pe seama relaţiei cerere – ofertă. Opţionalitatea
se referă nu numai la încheierea sau nu a contractelor, ci şi la realizarea lor. În acest
caz (opţiune pentru nerealizarea contractului) agentul îşi asumă riscul unor
„reparaţii” pentru partener, totuşi el este cel ce decide eficienţa în planul
rezultatelor sale financiare a unei astfel de hotărâri.

1.8 Politica financiară

Politica financiară reprezintă mulţimea de idei şi consideraţii definite,

în sfera şi logica finanţelor, de către o autoritate, în vederea realizării unor
obiective sau atingerii unor scopuri de natură financiară sau nu.

În această construcţie logică, de factură programatică, se regăsesc

organizarea financiară, folosirea instrumentelor, mijloacelor, tehnicilor şi
procedeelor analizei financiare, modalităţile de intervenţie (şi uneori chiar de
decizie şi conducere) prin mijloace financiare.
Politica financiară în macroeconomie este o parte a politicii generale a
statului, cu scopul de a crea un cadru de utilizare a mijloacelor financiare pentru
realizarea unor obiective de strategie a dezvoltării economico-sociale. Autoritatea
de referinţă în acest caz este statul, care acţionează prin şi în virtutea legii, iar
prerogativele politicii financiare vizează în esenţă finanţele publice. Statul creează
un context de încurajare sau, dimpotrivă, de descurajare a dezvoltării anumitor
activităţi, ramuri economice, zone geografice în vederea atingerii unor scopuri
economice, sociale sau chiar politice. Multitudinea mijloacelor, tehnicilor,
instrumentelor, procedeelor utilizate conduce la particularizarea câtorva categorii
de politici, cum sunt: politica cheltuielilor publice, politica fiscală, politica vamală
(componenta referitoare la taxele vamale), politica monetară, politica valutară.
Fiecare dintre aceste politici se identifică printr-unul din domeniile ştiinţei
finanţelor, în accepţiunea cea mai generală a cuprinderii ei. Este de mare interes
particularitatea de quasiopţionalitate pe care o au astfel de politici. Nu este vorba
de faptul sustragerii de la prevederile legii, având în vedere că legea este cea care
defineşte cel puţin unele din componentele acestor politici. Este vorba de
opţionalitatea de care se bucură orice agent economic de a beneficia sau nu de
facilităţile pe care legea le creează în legătură cu utilizarea mijloacelor financiare
de care dispune agentul economic.
 De exemplu, legea stabileşte că:
a) Se va acorda garanţie de stat pentru investitorii în ramura X, adică se
realizează o stimulare a dezvoltării de ramură, cantonată în sfera politicii
cheltuielilor publice. Garanţia de stat este o cheltuială bugetară de tipul
cheltuielilor virtuale: dacă întreprinzătorul nu este solvabil pentru un eventual
credit luat în condiţiile menţionate (investiţie în ramura X), statul va prelua datoria;
cheltuiala apare numai condiţionat de producerea unui anumit risc. Trebuie
menţionat că introducerea unei astfel de garanţii nu se poate face decât prin lege.
Legea nu obligă pe nimeni să investească în ramura X şi s-ar putea ca nimeni să nu
o facă; înseamnă că măsura respectivă (politica financiară promovată de stat în
acest caz) nu a fost bună. În acest sens apare particularitatea de quasiopţionalitate a
politicii financiare, chiar dacă ea (politica financiară) a fost definită prin lege. Pe de
altă parte, este de remarcat caracterul limitativ imperativ al legii, care nu permite
garantarea de către stat decât în cazul menţionat. Garanţia acordată pentru altă
situaţie decât cea prevăzută (investiţia în ramura X) este ilegală şi se pedepseşte
prin lege.
b) Profitul reinvestit în activitatea generatoare nu se impozitează, ceea ce
înseamnă o stimulare a capitalizării, a dezvoltării taliei sau înzestrării tehnice a
firmelor, stimulare cantonată în sfera politicii fiscale. Profitul, în general şi potrivit
legii, este impozabil. Această prevedere este imperativă şi sustragerea (adică
evaziunea fiscală) se pedepseşte prin lege. Dacă întreprinzătorul îşi reinvesteşte
profitul în propria afacere, atunci el nu mai este chemat la impozitare pentru partea
de profit pe care o reinvesteşte astfel. Aici apare particularitatea de
quasiopţionalitate a politicii financiare: legea nu obligă la reinvestirea profitului în
activitatea generatoare; cine vrea – o face, cine nu – nu.
c) Statul A încheie un acord cu statul B privind acordarea reciprocă a
clauzei naţiunii celei mai favorizate; adică taxele vamale de import în relaţia
reciprocă se stabilesc la o limită minimă reciproc acceptată sau se desfiinţează.
Aceasta înseamnă o stimulare a comerţului extern între cele două ţări, cantonată în
sfera politicii vamale. Exportatorii din A pentru B vor suporta o taxă vamală de
import în B mai mică decât până acum sau nu vor mai suporta deloc taxă vamală;
importatorii din A de mărfuri din B vor suporta o taxă vamală de import în A mai
mică decât până acum sau nu vor mai suporta deloc taxă vamală. Din acest punct
de vedere legea este imperativă. Pe de altă parte, legea nu-l obligă, de exemplu, pe
importatorul Y, rezident în ţara A, să-şi importe mărfurile din ţara B. Dacă el
(importatorul Y) o va face, nu va mai plăti taxă de import; dar dacă importatorul Y
va importa dintr-o terţă ţară, el va plăti taxă de import. Din acest punct de vedere
apare quasiopţionalitatea politicii financiare.
d) Rata oficială a scontului trece de la 30% la 45%; se produce astfel o
descurajare a băncilor comerciale, ca şi a tuturor celorlalţi agenţi economici de a-şi
converti creanţele (portofoliile de active comerciale) în monedă înainte de
scadenţă, măsură cantonată în sfera politicii monetare. Măsura este adoptată la
recomandarea Băncii Naţionale, care o şi pune în operă, după ce a fost consfinţită
în mod legal. Caracterul imperativ al legii apare în sensul că cei ce vor recurge la
scontare vor plăti de acum o rată de scont mai mare; dar legea nu obligă pe nimeni
să sconteze şi, în acest sens, măsura de politică financiară are caracter de
quasiopţionalitate.
e) Agenţii autohtoni pot efectua operaţiuni de capital în devize străine
suportând, la cumpărarea pe piaţa naţională a acestor devize, o cotă adiţională de
conversie de 15% din cursul pieţei; se realizează astfel o descurajare a exportului
de capital, cantonată în sfera politicii valutare. Legea este imperativă în
recunoaşterea convertibilităţii monedei naţionale, în condiţiile menţionate, ca şi în
acceptarea unei libertăţi condiţionate a mişcării capitalurilor. Măsura are
particularitatea de quasiopţionalitate în sensul că lasă la latitudinea investitorului să
uzeze sau nu de această posibilitate, în raport cu eficienţa scontată a unei astfel de
investiţii.
Politica financiară în microeconomie este o parte, cel mai adesea cea
mai importantă, a politicii generale a firmei de realizare a obiectivelor de
rentabilitate, consolidare şi dezvoltare în contextul competiţiei economice şi al
riscurilor pe care piaţa le presupune. Politica financiară a firmei determină în mare
măsură (cel mai adesea în cea mai mare măsură) capacitatea unei firme de a se
menţine, de a se consolida, de a-şi ameliora poziţia ei pe piaţă, în comparaţie cu
ceilalţi competitori. Orice program sau măsură vizând oricare din aspectele
nefinanciare ale firmei este sintetizat(ă) în cele din urmă în capacitatea financiară
de a fi susţinut(ă) şi este evaluat(ă) sub raportul rezultatelor financiare care se
preconizează a fi obţinute.
Într-o economie a cărei principală caracteristică este dinamismul,
evoluţia, mişcarea, schimbarea, orice firmă este asemenea unui vas care trebuie să
avanseze în amonte pe cursul apei curgătoare; vasul ce nu poate dezvolta o viteză
mai mare decât a cursului apei va merge indiscutabil în aval. Capacitatea firmei de
a „urca” spre amonte este dată în cea mai mare măsură de calitatea politicii şi
deciziilor sale financiare. Autoritatea de referinţă este în acest caz consiliul de
administraţie, respectiv managerul general, care acţionează ţinând seama de cadrul
legal şi de mandatul încredinţat de adunarea generală a acţionarilor sau de calitatea
lui de proprietar. Această calitate, garantată de lege şi astfel de necontestat, îi
conferă managerului statutul de libertate de decizie şi de autoritate, fie ca
reprezentant împuternicit al proprietarilor, fie ca unic proprietar. Inadvertenţele,
dubiile sau rezervele relative la proprietate, la calitatea de proprietar sau la
garantarea lor prin lege afectează major calitatea şi eficienţa actului de conducere
şi, implicit, ale politicii financiare. În interiorul firmei politica financiară nu mai
are în nici un sens particularitatea de quasiopţionalitate. Odată definită politica
financiară a firmei aceasta este obligatorie pentru toţi angajaţii şi nu poate fi
modificată decât prin actul de voinţă al proprietarilor, adică al aceluiaşi corpus care
a adoptat-o.
 Prerogativele politicii financiare în microeconomie vizează în esenţă
finanţele private. Principalele componente ale acestei politici sunt: profitabilitatea,
finanţarea activităţii desfăşurate, distribuirea profitului, structura capitalului, durata
avansării capitalului şi dimensiunea acestuia.

a) Profitabilitatea vizează obţinerea unui profit satisfăcător pentru

cel/cei ce a/au investit capitalul. Este vorba nu numai de o masă a profitului, ci şi
de rata acestuia în raport cu efortul economic necesar şi care, din punctul de vedere
al investitorului, îl reprezintă capitalul avansat. În acest sens este utilizat
indicatorul rata financiară a rentabilităţii sau rata rentabilităţii financiare (rf),
astfel:

PN
rf = , (1)
Kpr

unde:
PN - profitul net;
Kpr - capitalul propriu.

Capitalul propriu reprezintă suma dintre capitalul social şi fondurile

proprii ale firmei (fond de rezervă, fond de dezvoltare, rezerva legală, fond de
asigurare ş.a.). În cazul societăţilor pe acţiuni, capitalul social este reprezentat de
valoarea nominală a acţiunilor emise la constituirea societăţii, iar în cazul celorlalte
firme de valoarea capitalului depus de proprietar sau de asociaţi. Acest indicator de
profitabilitate arată care este rezultatul net ce revine la o unitate monetară de
capital propriu. Rezultatul net presupune că din profit au fost deja acoperite
eventualele obligaţii financiare (rate la creditele pe termen lung şi dobânzile
aferente unui astfel de împrumut, ca şi orice alte cheltuieli legate de serviciul
datoriei pe termen lung a firmei), alte cheltuieli care se suportă din rezultate
(sponsorizări, acoperirea unor pierderi din anii precedenţi), ca şi impozitul pe profit
datorat statului. Rezultatul net arată câştigul ce rămâne efectiv în beneficiul firmei
şi al proprietarilor ei. Este interesant de menţionat că disocierea juridică între firmă
şi proprietarii ei a fost marcată şi utilizată în practică relativ curând după ce
constituirea societăţilor pe acţiuni a intrat în uzul curent, respectiv la începutul
secolului al XX-lea. Aceasta nu a însemnat însă şi definirea disocierii economice,
produsă abia în jurul anului 1960, odată cu introducerea de către Miller şi
Modigliani a conceptului de cost al capitalului. De aceea, în abordările actuale
referitoare la profitul net, disocierea între profitul capitalizat şi cel distribuit
reprezintă o practică uzuală şi a generat chiar un grup de probleme financiare
distincte, cunoscut sub numele de teoria agenţiei.
b) Finanţarea activităţii desfăşurate vizează constituirea resurselor
financiare (băneşti) necesare pentru iniţierea şi derularea unei activităţi. Finanţarea
se poate face din resurse proprii cum sunt participaţiile acţionarilor fondatori,
creşterea de capital, profitul capitalizat; în acest sens resursele au un caracter
considerat permanent întrucât restituirea lor se pune ca problemă numai în
momentul încetării activităţii firmei. În condiţiile existenţei pieţei secundare de
capital (ceea ce numim în mod curent bursa de valori şi piaţa de valori neorganizată
– Over the Counter sau OTC), societăţile pe acţiuni prezintă avantajul deosebit că
investitorii îşi pot retrage capitalul prin vânzarea acţiunilor pe piaţa secundară de
capital fără a fi pusă în discuţie (de regulă) continuitatea resurselor financiare
proprii ale firmei, adică posibilitatea acesteia de a funcţiona pe mai departe.
O astfel de constituire a resurselor are caracterul unei finanţări propriu-zise,
deoarece nu se pune problema rambursării acestora. Termenul este utilizat şi în
cazul constituirii unor surse băneşti de la buget pentru o activitate de tip învăţământ
public, sănătate publică, apărare, justiţie, administraţie publică etc. care sunt
„bugetate”, adică îşi acoperă, în principal, cheltuielile prin alocaţii de la buget. În
măsura în care resursele băneşti rezultă din însăşi activitatea desfăşurată, noţiunea
utilizată este de autofinanţare. De exemplu, se spune că o universitate care
prestează anumite servicii de educaţie (pregătire, perfecţionare, expertiză, atestare
etc.) pentru care percepe tarife, taxe etc. se autofinanţează, cel puţin parţial. La fel
este şi cazul unei firme care, din profitul net obţinut, reţine o parte pentru fonduri
proprii (de dezvoltare, de rezervă, de asigurare, de premiere etc.) în scopul de a-şi
putea relua şi derula în continuare activitatea, autofinanţându-se.
Finanţarea se poate face, însă, şi din resurse împrumutate cum sunt
împrumuturile obligatare, creditele bancare (pe termen lung sau pe termen scurt),
creditul comercial, obligaţiile curente de plată până la data onorării lor; în acest
sens resursele trebuie rambursate, astfel încât constituirea lor are caracterul unei
creditări. În raport cu durata utilizării lor, astfel de resurse au sau nu caracter
considerat permanent. De pildă, un împrumut bancar pe termen lung sau un
împrumut obligatar au caracter de resurse permanente, spre deosebire de alte tipuri
de resurse dintre cele mai sus amintite.
Problema modului de constituire a resurselor apare, de asemenea, la
nivelul bugetului de stat. Dacă excludem varianta emisiunii de monedă, care poate
avea caracter inflaţionist, nevoile de resurse ale bugetului, insuficiente la un
moment dat sau pentru o anumită perioadă, se pot complini prin emitere de
obligaţiuni de stat sau/şi bonuri de tezaur (creditare) sau prin creşterea fiscalităţii
(finanţare propriu-zisă).

c) Durata avansării capitalului arată intervalul de timp în care capitalul

(resursele băneşti) vor finanţa o activitate, adică o utilizare dată. Aceasta înseamnă
că respectivele resurse nu vor putea fi folosite altfel, adică vor fi imobilizate în sau
pentru acea activitate/utilizare.
Imobilizarea poate fi pe termen lung sau pe termen scurt. În cazul
cumpărării unor utilaje, echipamente, maşini, instrumente, construcţii, clădiri,
terenuri etc., cu scopul dezvoltării cu ajutorul lor a unei anumite activităţi (deci nu
pentru scopuri speculative), imobilizarea (utilizarea) este pe termen lung. În cazul
achiziţionării unui stoc de materii prime pentru a fi prelucrat în vederea obţinerii
unui produs finit oarecare, imobilizarea (utilizarea) este pe termen scurt.
d) Structura capitalului este un concept de politică financiară ce vizează
gruparea capitalului pe componente, după anumite criterii. Sunt avute în vedere, în
principal, un criteriu privind tipurile de utilizări şi un criteriu privind tipurile de
surse.

De aici, s-a formulat pentru activitatea financiară o regulă de aur:

• pentru utilizări de durată se recomandă antrenarea unor resurse cu
caracter permanent;
• pentru utilizări temporare se recomandă antrenarea unor resurse cu
caracter temporar.

Din punctul de vedere al utilizării se are în vedere (în general) capitalul

fix şi capitalul circulant. Să presupunem o firmă la debutul ei şi al cărei capital a
fost constituit prin aportul acţionarilor fondatori, adică este exclusiv capital
propriu. Managerul general (ales de consiliul de administraţie) sau însuşi consiliul
(ales de adunarea generală a acţionarilor) trebuie să ia o decizie referitoare la
structurarea capitalului pe cele două componente menţionate. În luarea acestei
decizii există şi suportul orientativ al prospectului de societate pe care l-a elaborat
grupul de iniţiativă, adică acei întreprinzători care s-au decis să propună „afacerea”
şi care au prezentat o propunere privind obiectul ei, necesarul de capital şi
condiţiile tehnice în care obiectul se poate realiza, adică ce spaţiu este necesar, ce
dotări, ce materiale, ce personal, ce organizare etc. Conducerea nou-născutei firme
va decide, ajustând eventual propunerile de prospect, cum vor fi folosite resursele
disponibile: cât se va atribui pentru imobilizările fixe (active fixe sau capital fix) şi
cât se va atribui pentru activele circulante (materii prime, nevoi de exploatare şi
comerciale, disponibil bănesc etc., numite fond de rulment). Rata, adică raportul
active fixe/active circulante este un indicator ce va determina dimensiunea, dar şi
calitatea rezultatelor obţinute. Această rată rămâne actuală pe toată durata de viaţă
a firmei. În acest caz se pune problema determinării modului în care resursele din
autofinanţare vor fi alocate pentru creşterea activelor fixe şi pentru creşterea
fondului de rulment. Creşterea activelor fixe are repercusiuni privind:
• promovarea progresului tehnic: echipamente noi, mai performante,
posibilitatea de a fabrica produse noi sau superioare calitativ;
• dimensiunea activităţii, adică posibilitatea de creştere a capacităţilor de
producţie;
• imaginea firmei în raport cu felul în care aceasta răspunde cerinţelor
pieţei, precum şi din punctul de vedere al condiţiilor de muncă pe care
le oferă şi al ambientului constructiv, arhitectonic şi de amplasare pe
care îl receptează terţii cu care lucrează (clienţi, furnizori, propriul
personal, vizitatori, autorităţi etc.);
 • valorificarea prin plasamente (de portofoliu sau speculative) a
eventualelor disponibilităţi.
Creşterea fondului de rulment are repercusiuni privind asigurarea unui
minim de mijloace cu are să se poată derula activitatea, existenţa unui minim de
disponibilităţi cu care să poată fi onorate cel puţin unele plăţi curente, creşterea
calitativă a materialelor de lucru (materii prime, materiale auxiliare, ambalaje etc.).
Din punctul de vedere al resurselor se are în vedere (în general)
componenta proprie şi componenta împrumutată a capitalului utilizat. Acest
criteriu defineşte structura financiară a firmei, asupra căreia vom reveni într-un
subcapitol ulterior. Referitor la componenta împrumutată a capitalului, politica
financiară are în vedere procurarea prin credite bancare sau prin alte resurse atrase
(credit comercial, obligaţii de plată până la data onorării lor) a mijloacelor de
finanţare necesare susţinerii activităţii firmei.
e) Distribuirea profitului este o componentă a politicii financiare care
vizează modul în care este utilizat profitul net. Decizia se referă la alternativele
dividende mari sau investiţii mari.
O politică de dividende mari răspunde cerinţei acţionarilor de a avea
câştiguri (absolute şi relative) ridicate. Pentru ei aceasta înseamnă recuperarea
într-un număr mai mic de ani a investiţiei făcute, ca şi o evoluţie favorabilă a
preţului de piaţă al acţiunilor, adică posibilitatea unui câştig suplimentar în cazul
vânzării respectivelor acţiuni. Câştigul relativ al acţionarului este dat de rata
nominală a dividendului (rd):

Div
rd = , (2)
VN
unde:
Div înseamnă masa dividendului;
VN este valoarea nominală a acţiunii.

Pentru firmă aceasta înseamnă, pe termen scurt, stabilitate şi creşterea

valorii ei de piaţă (numărul de acţiuni emise ∗ preţul de piaţă al unei acţiuni), dar,
pe termen lung, apariţia unor dezavantaje. Neefectuarea de investiţii sau volumul
mic al acestora determină stagnarea rezultatelor sau creşterea lor limitată. Deoarece
preţul de piaţă al acţiunilor ei este suprapari (peste valoarea nominală), rezultatele
financiare stagnante sau puţin crescătoare vor conduce la o rată efectivă a
dividendului (rediv) în scădere:

Div
rediv = , (3)
Ppa
unde:
Div este dividendul încasat;
Ppa este preţul de piaţă al acţiunii.
 Diminuarea ratei efective a dividendului va face ca acţiunile în cauză să
devină mai puţin interesante, cu atât mai mult cu cât această rată scade sub rata
dobânzii pieţei. Aşa cum, atunci când câştigul relativ (rata dividendului) era ridicat,
tendinţa acţionarilor era să nu-şi vândă acţiunile, iar pe piaţă se manifesta o
tendinţă de creştere a cererii din respectivele acţiuni peste oferta de vânzare a lor,
tot astfel, când rata efectivă a dividendului este în scădere, tendinţa acţionarilor este
să-şi vândă acţiunile, iar pe piaţă se manifestă o tendinţă de scădere a cererii din
respectivele acţiuni sub oferta de vânzare a lor. Preţul de piaţă al acţiunilor scade
şi, implicit, scade valoarea de piaţă a firmei. Pentru a-şi menţine poziţia de piaţă
firma ar trebui să-şi cumpere propriile acţiuni. Dacă nu are disponibil, tendinţa
menţionată cerere-ofertă s-ar putea accentua şi ar genera dificultăţi care ar putea
deveni insurmontabile pentru firmă, adică falimentul şi lichidarea ei. Dacă are
disponibil şi începe să-şi cumpere propriile acţiuni, atunci capitalul de lucru se
micşorează; dacă rezultatele financiare se menţin, atunci dificultatea este depăşită
şi va trebui redefinită politica de distribuire a dividendelor; dacă rezultatele
financiare sunt modeste sau insuficiente, atunci dificultatea se accentuează, adică
tendinţa de vânzare a respectivelor acţiuni se amplifică şi firma intră în dificultăţi
ce nu vor mai putea fi depăşite. Frâna unui astfel de proces rezidă tot în
mecanismul pieţei, respectiv în faptul că, pe măsură ce preţul de piaţă se
micşorează, tendinţa ratei efective a dividendului este să crească. Astfel, dacă
dividendul scade mai încet decât preţul pieţei, atunci scăderea ratei efective a
dividendului se atenuează şi poate apare chiar o creştere a ei, caz în care
dificultăţile sunt depăşite şi situaţia se poate stabiliza.
O politică de investiţii mari generează nemulţumiri ale acţionarilor
datorită câştigurilor (absolute şi relative) mici. Pentru firmă, pe termen scurt,
aceasta poate însemna dificultăţi din cauza tendinţei acţionarilor de a-şi vinde
acţiunile, dar, pe termen lung, înseamnă consolidare, rezultate financiare în
creştere, capacitate de autofinanţare ridicată.

1.9 Pârghia financiar-monetară în politicile guvernamentale

intervenţioniste

Problema rolului ce revine componentelor financiar-monetare în

desfăşurarea activităţii economice şi sociale şi, cu predilecţie, în creşterea
economică a constituit obiect de studiu pentru toate şcolile economice. La început,
mişcarea acestor componente a fost pusă exclusiv pe seama a ceea ce ştiinţa
economică a numit „mâna invizibilă”, adică mecanismele pieţei, în principal
concurenţa. Ulterior, pe măsura consolidării organizării statale şi a
diversificării/dezvoltării funcţiilor statului a fost pusă tot mai insistent problema
intervenţiei statului în mecanismul economic.
Astfel, şcoala keynesistă a fundamentat necesitatea unei intervenţii de
substanţă şi a precizat inclusiv modalităţile prin care o astfel de intervenţie se poate
realiza.
 Şcolile de factură liberală s-au pronunţat în general contra
intervenţionismului statal în virtutea principiului „laisser faire, laisser passer”.
Abordările postkeynesiste critică „globalitatea” (la nivelul economiei unei
ţări) a soluţiilor keynesiste de intervenţie; ele nuanţează obiective, momente sau
domenii ale intervenţiei, încearcă să corecteze soluţiile keynesiste în contextul
opiniei privind „globalizarea” economiei.
Astfel, până în anii '70, au fost formulate modalităţi de intervenţie de
tipul „stop and go” sau intervenţii conjuncturale, ţinând de momentul economic,
de starea în care se află economia, care încercau să schimbe sensul intervenţiei
(frânare, dacă economia „se încingea”, stimulare, dacă economia „lâncezea”) sau
să stimuleze/frâneze cererea.
Din anii '70 au început să fie formulate intervenţii de tipul „mix policy”,
al căror obiectiv central este controlul inflaţiei. Toate aceste inovaţii în materie de
intervenţie se bazează, în principal, pe aceleaşi pârghii financiar-monetare la care
face referinţă şi Keynes. De exemplu, „mix policy” apelează la măsuri diferenţiate
monetare şi bugetare:
• cele monetare vizează dinamica preţurilor, dinamica masei monetare,
evoluţia ratei dobânzii;
• cele bugetare vizează dinamica activităţii economice (supuse
intervenţiei prin pârghii fiscale şi vamale) şi reglementarea soldului
bugetului, al cărui eventual deficit să fie acoperit nu prin emisiune
monetară, ci prin credite pe pieţele financiare (pe piaţa monetară, pe
piaţa de capital internă, pe piaţa externă de capital).
În sfârşit, în jurul anului 1995 au apărut abordările grupate în teoria
creşterii endogene care vizează valenţele de creştere ale mecanismului economic
însuşi, dar şi ale componentelor neeconomice ale mecanismului social, prin
valorificarea posibilităţilor pe care le creează progresul tehnic, piaţa şi segmentele
ei, educaţia, dorinţa de prosperitate, revoluţia informatică.
Unele din primele conexiuni între indicatorii sau parametrii financiari-
monetari şi cei ce caracterizează nivelul, dinamica şi creşterea economică au fost
formulate de reprezentanţi ai şcolii mercantiliste (secolele XV – XVIII), cum au
fost Th. Mun şi W. H. Stafford (în Anglia), A. de Montchrétien şi J. B. Colbert
(în Franţa). Uzând de formulările moderne consacrate de modelarea economică,
modelul conexiunilor menţionate se prezintă astfel:

• funcţia creditului C = C(M) cu C’>0 (4.1)

• funcţia tranzacţiilor T = T(M) cu T’>0 (4.2)
• funcţia dobânzii d = d(M) cu d’<0 (4.3)
unde:
C = volumul creditului;
M = masa monetară;
T = volumul tranzacţiilor;
d = rata dobânzii (preţul banilor).
 Pârghia monetară prin care statul ar putea interveni este rata dobânzii, pe
care Banca Naţională (în calitate de realizator al politicii monetare a statului) o
poate influenţa prin nivelul taxei oficiale a scontului. Secvenţele de impact sugerate
de modelul 4.1 – 4.3 se derulează, pe seama stimulului iniţial al creşterii ratei
dobânzii, astfel:

↑d→↓M→↓C→↓T→↓r (5)

unde:
↑ semnifică o creştere;
↓ semnifică o reducere;
→ semnifică o consecinţă, o implicaţie (implică), o determinare (determină);
r este ritmul creşterii economice.
O astfel de conexiune a căpătat în timp forţă de axiomă şi este valorificată şi azi în
teoriile economice moderne, ca şi în formularea politicilor intervenţioniste, în
vederea susţinerii dezvoltării sau a asanării componentelor degresive ale ciclului
economic.
O contribuţie de aceiaşi amplitudine şi importanţă, axiomatizată în egală
măsură, o reprezintă relaţia lui Irwing Fisher (reprezentant al şcolii economice
clasice, secolele XVII –XIX) referitoare la echilibrul pieţei monetare, cunoscută
sub forma:

M ∗ V = P ∗ T, (6)
unde:
M = masa monetară,
V = viteza de rotaţie a banilor,
P = nivelul preţurilor,
T = volumul tranzacţiilor,
şi în care membrul stâng reprezintă oferta de bani, iar cel drept cererea de bani.
Întreaga teorie economică postclasică, (neoclasică, keynesistă,
neokeynesistă etc.) valorifică „axioma” lui Fisher, cel mai adesea în ipoteza unei
oferte date (exogene) de bani, pe care o utilizează ca pe un indicator de natură
monetară pe care se întemeiază intervenţii şi politici monetare guvernamentale.
Astfel, de exemplu, şcoala neoclasică (secolul al XIX-lea – începutul secolului al
XX-lea) a produs modelul echilibrului general de piaţă (al pieţei în ansamblul ei şi
al unora din segmentele acesteia), model în care bazele condiţiilor echilibrului
general au fost formulate de Marie Esprit Leon Walras, cel mai de seamă
reprezentant al acestei şcoli şi cel dintâi care a utilizat în economie, în mod
sistematic, valenţele şi posibilităţile pe care le oferă matematica.
 Modelul echilibrului general, în varianta cea mai completă pe care a
conceput-o şcoala neoclasică, include:

• funcţia de producţie

Y = Y( N D ) , (7.1)
cu Y' ≥ 0 şi Y" < 0

• funcţia de ofertă de muncă

NS = NS (w / p) , (7.2)
cu N S ≥ 0

• funcţia de investiţii

I = I (i ) , cu I' ≤ 0 (7.3)

• funcţia de economii

S = S(i ) , cu S' ≥ 0 (7.4)

• relaţia de echilibru general

I=S (7.5)

• relaţia de echilibru pe piaţa muncii

NS = N D (7.6)

• echilibrul sectorului monetar

M = k ∗ p ∗ Y, (7.7)
în care:
Y = produsul final (în expresie fizică),
N D = cerere de muncă,
N S = ofertă de muncă,
w = salariul unitar (unităţi monetare pe unitatea de muncă folosită pentru a
exprima cererea/oferta de muncă),
p = nivelul preţurilor,
I = investiţiile,
i = rata dobânzii,
S = economiile,
M = masa monetară,
k = coeficient de lichiditate, cu valoare egală cu inversul vitezei de rotaţie a banilor.
 Funcţia de producţie exprimă oferta pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi
permite introducerea condiţiei de participare a producătorilor pe această piaţă,
respectiv maximizarea profitului scontat (Π):

maxΠ = max (p ∗ Y ∗ w ∗ N D ) , (8)

pentru care se poate scrie condiţia de optim:

dΠ
N D = [Y '] ( w / p ) ,
−1
= 0 ⇒ (8.1)
dN D
unde:
Y' este derivata funcţiei de producţie (cu sensul economic de productivitate
marginală a muncii);
[.]-1 semnifică inversa funcţiei marcată cu semnul „punct”.
Din condiţia (7.6) se obţine o ecuaţie în care variabila este w/p (cu sensul
economic de salariu real) şi care, rezolvată, conduce la soluţia de optim (fie
(w/p)*), adică acel nivel al salariului real care asigură atât maximizarea profitului
producătorilor, cât şi echilibrul pe piaţa muncii. Din (7.2) se obţine valoarea de
echilibru pentru factorul muncă (fie N*), cu care se poate determina din (7.1)
nivelul de echilibru al produsului final (fie Y*). Relaţia (7.7) este o transformată a
relaţiei lui Fisher (6), în care avem determinată acum, pe seama modelului
neoclasic al echilibrului general, valoarea de echilibru a produsului final. În această
relaţie valoarea coeficientului de lichiditate este, în general, cunoscută, fiind o
constantă relativ stabilă a unei economii, adică o valoare a cărei dinamică este mult
mai lentă decât a celorlalţi indicatori ai modelului şi care se modifică semnificativ
pe intervale relativ lungi (2-3 ani şi mai mult). Pe seama acestor rezultate şi ipoteze
pot fi introduse politici monetare de intervenţie constând în determinări exogene
ale volumului masei monetare, astfel încât se pot determina nivelul de echilibru al
preţurilor (p*) şi cel al salariului nominal (w*). Este deschisă calea pentru simulări
privind nivelul de echilibru al preţurilor, al ratei inflaţiei şi chiar al dobânzii.
Acesta din urmă poate fi comparat cu nivelul de echilibru al dobânzii, determinat
din relaţia de echilibru general (7.5). Se poate avea astfel o imagine a ecartului
între echilibrul generat de segmentele piaţa bunurilor şi serviciilor plus piaţa
muncii şi piaţa monetară, pe de o parte, şi ansamblul pieţei, pe de altă parte.
Şcoala neoclasică a produs şi alte tipuri de modele, dintre care îl amintim
pe cel al lui Domar, în care componenta financiar-monetară apare sub forma
cheltuielilor publice, astfel încât sunt create şi analizate posibilităţi de intervenţie
sub forma politicii cheltuielilor bugetare. Pentru detalii este făcută o prezentare în
culegerea de probleme „Finanţe-monedă”, apărută în anul 1998 la Editura A S E.
Keynes dezvoltă o teorie complexă a intervenţiei guvernamentale în
mecanismul economic, un model amplu al pieţei în care apar intens corelate
segmentele de piaţă, inclusiv cea externă.
 Forma cea mai simplă a modelului său are în vedere o economie închisă
în care statul nu intervine. În varianta unor investiţii determinate exogen modelul
include:
• funcţia de consum

C = c ∗ Y + C0 (9.1)
• funcţia de investiţii

I = I0 (9.2)

• ecuaţia de echilibru
Y = C + I, (9.3)

în care:
C = consumul;
c = înclinaţie marginală spre consum, adică dC/dY;
C0 = consumul autonom;
I = investiţii;
I0 = investiţii autonome;
Y = produsul final.

Substituirea, în ecuaţia echilibrului, a funcţiilor de comportament (cea de

consum şi cea de investiţii) conduce la obţinerea unei expresii a produsului final în
funcţie de variabilele de comportament şi parametrii aferenţi lor, din care expresie
se poate determina un multiplicator al creşterii economice:

dY 1
= , (9.4)
dI 0 1−c

cunoscut ca multiplicatorul investiţiilor şi care arată cu cât creşte produsul final

în cazul creşterii cu o unitate a investiţiilor. Multiplicatorul este întotdeauna
supraunitar deoarece c∈ (0;1).
În varianta în care investiţiile sunt date de nivelul venitului, funcţia de
investiţii (9.2) devine:

I = a ∗ Y + I0 , (9.5)

în care a este înclinaţia marginală spre investiţii, adică dI/dY, exprimând utilizarea
sporului de venit, respectiv un indicator invers celui de eficienţă a investiţiilor, şi
anume: ce spor de investiţii se realizează la o unitate de creştere a produsului final.
Prin acelaşi procedeu de substituire (a funcţiilor de comportament (9.1) şi (9.5) în
ecuaţia de echilibru (9.3)) se obţine o altă formă a multiplicatorului creşterii
economice:

dY 1
= , (9.6)
dI 0 1− c − a

cunoscut ca multiplicator extins al investiţiilor, cu acelaşi conţinut ca cel

precedent (9.4), dar de valoare mai mare:

1 1
> , (9.7)
1− c − a 1− c

întrucât a ∈ (0,1): investiţiile nu pot să scadă în condiţiile de creştere a veniturilor

(creşterea produsului final înseamnă implicit creşterea veniturilor agenţilor
economici). Motivaţia este dată de Keynes sub forma cunoscutelor ipoteze privind
comportamentul agenţilor economici:
• tendinţa de a-şi conserva standardul de viaţă, deci o inerţie în
modificarea consumului;
• tendinţa de a economisi mai mult odată cu creşterea veniturilor, ceea
ce înseamnă, implicit, disponibilităţi mai mari pentru investiţii.
Ambii multiplicatori ai investiţiei sunt întotdeauna supraunitari întrucât a
şi c ∈ (0,1).
Aceste variante de model de creştere pregătesc „formulele”
intervenţionismului guvernamental, pe care Keynes le introduce sub forma:
• politicii cheltuielilor guvernamentale, prin variabila G;
• politicii fiscale, prin variabila de impozite şi taxe T;
• politicii subvenţiilor, o formă a cheltuielilor guvernamentale de tipul
transferurilor efectuate de stat în beneficiul altor entităţi economice
(consumatori, unii producători, unele instituţii sau societăţi comerciale
de stat), prin variabila R.
Modelul de creştere se referă la o economie închisă în care statul
intervine şi are în vedere, ca variante, caracterul exogen sau nu al unora din
variabilele de intervenţie. În varianta în care toate variabilele de intervenţie sunt
exogene, modelul include:
• ecuaţia venitului net

Yn = Y − Tn (10.1)

• ecuaţia impozitului net

Tn = T − R (10.2)
 • funcţia de consum

C = c ∗ Yn + C 0 (10.3)

• funcţia de investiţii

I = I0 (10.4)

• funcţia cheltuielilor guvernamentale

G = G0 (10.5)

• funcţia impozitelor

T = T0 (10.6)

• funcţia subvenţiilor

R = R0 (10.7)

• ecuaţia de echilibru

Y = C+ I + G (10.8)

În această variantă vorbim impropriu de „funcţii” în relaţiile (10.4) -

(10.7), relaţii care de fapt sunt expresia valorilor exogene ale variabilelor
respective. Pe baza aceluiaşi procedeu de substituire se pot determina patru
multiplicatori de creştere economică:

dY dY 1
= = (10.9)
dI 0 dG 0 1−c

dY dY c
= = , (10.10)
dT0 dR 0 1−c

dintre care trei exprimă amploarea efectului fiecăreia din cele trei politici
intervenţioniste menţionate mai sus. Avem, aşadar:
• multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale dY/dG 0 , de aceeaşi
mărime cu cel al investiţiilor dY/dI 0 şi, în plus, egal cu
multiplicatorul investiţiilor caracteristic modelului neintervenţionist
cu investiţii exogene (9.4);
 • multiplicatorul fiscal dY/dT 0 şi multiplicatorul subvenţiilor
dY/dR 0 , din care primul este negativ, egal în valoare absolută cu cel
de-al doilea şi mai mic decât ceilalţi doi precedenţi:

c 1
< (10.11)
1− c 1− c

Multiplicatorul fiscal poate fi sub sau supraunitar, după cum c ∈ (0;0,5),

respectiv c ∈ (0,5;1).
În ce priveşte valoarea negativă a multiplicatorului fiscal, aceasta se
explică prin relaţia inversă care există între fiscalitate şi creşterea economică: cu
cât fiscalitatea este mai pronunţată, cu atât este mai descurajată tendinţa agenţilor
economici de a dezvolta activitatea economică şi, în primul rând, de a face
investiţii.
Procedura de substituire a funcţiilor de comportament în ecuaţia de
echilibru conduce la obţinerea unei ecuaţii a produsului final. În varianta de model
(10.1) – (10.8) rezultă:

1 c
Y = (C 0 + I 0 + G 0 ) − (T0 − R 0 ) (10.12)
1−c 1−c

Introducem ∆ ca operator de variaţie, cu sensul de variaţie absolută.

Astfel, dacă un indicator presupune două nivele diferite de realizare x1 ≠ x2, variaţia
indicatorului x este:

∆ x = x2 –x1 (10.13)

¾ Să facem supoziţia că statul adoptă o politică de „îngheţare” a

deficitului bugetar. Aceasta presupune o asemenea politică fiscală şi a cheltuielilor
bugetare încât variaţia celor două componente bugetare (cheltuieli şi venituri
fiscale) să fie de aceiaşi mărime. Conform formalizărilor practicate în model,
aceasta înseamnă că:

∆ G0 = ∆ T0 (10.14)

Să presupunem, în continuare, că celelalte variabile de care depinde

produsul final, adică nivelul autonom al consumului (C0), al investiţiilor (I0) şi al
subvenţiilor (R0), nu vor suferi modificări, variaţia lor fiind nulă. În felul acesta se
poate separa în mod strict efectul unei politici de „îngheţare” a deficitului bugetar.
 Dacă aplicăm operatorul de variaţie la ecuaţia produsului final (10.12) şi
ţinem seama de condiţia (10.14), atunci rezultă că:

∆ Y = ∆ G0 sau ∆ Y = ∆ T0, (10.15)

ceea ce înseamnă că, în condiţiile „îngheţării” deficitului bugetar, efectul politicii

cheltuielilor bugetare, ca şi al politicii fiscale, este de aceiaşi mărime ca efortul
presupus. Adică: majorarea cheltuielilor bugetare cu valoarea x, pe seama creşterii
veniturilor fiscale cu aceiaşi valoare x, are ca efect creşterea produsului final cu
valoarea x.

¾ Să facem o a doua supoziţie, considerând că statul utilizează variaţia

încasărilor bugetare fiscale pentru a subvenţiona economia, adică:

∆ T0 = ∆ R0 (10.16)

Menţionând ipoteza de invarianţă a celorlalte variabile de care depinde

produsul final, adică nivelul autonom al consumului (C0), al investiţiilor (I0) şi al
cheltuielilor guvernamentale (G0), aplicarea operatorului de variaţie ∆ la ecuaţia
produsului final conduce la rezultatul:

∆ Y = 0, (10.17)

ceea ce înseamnă că politica fiscală nu are nici un efect de creştere economică, în

condiţiile utilizării integrale a veniturilor fiscale suplimentare pentru subvenţionarea
economiei.

Cele două concluzii, (10.15) şi (10.17), sunt cunoscute sub numele de

teorema lui Haavelmo, reprezentând un rezultat al studiilor realizate în şcoala
economică postkeynesistă.

Modelul (10.1) – (10.8) permite dezvoltarea unor variante bazate pe

renunţarea la caracterul exogen al unora din variabilele astfel considerate în forma
de bază (primară) a acestui model.
a) Renunţăm, într-o primă etapă, la caracterul exogen al veniturilor
bugetare fiscale, ceea ce înseamnă că se introduce o funcţie (stricto sensu) a
impozitelor şi anume:

T = t ∗ Y + T0 , (11.1)

care înlocuieşte ecuaţia (10.6) şi în care:

t = rata marginală a impunerii fiscale, adică dT/dY;
T0 = nivelul autonom al veniturilor bugetare fiscale.
 În urma procedeului substituirii, aplicat şi în variantele precedente ale
modelului, se obţin patru multiplicatori ai creşterii economice, grupaţi câte doi ca şi
în forma de bază (primară) a acestui model:

dY dY 1
= = (11.2)
dI 0 dG 0 1 − c(1 − t )

dY dY c
= = (11.3)
dT0 dR 0 1 − c(1 − t )

Multiplicatorul investiţiilor şi al cheltuielilor guvernamentale păstrează

caracteristica de a fi egali între ei, dar cu valoarea mai mică decât multiplicatorii
similari (9.4) şi (10.9), deoarece t > 0 (întrucât impunerea fiscală nu poate fi
negativă).
Multiplicatorul fiscal şi al subvenţiilor păstrează, şi ei, caracteristica de a
fi egali între ei şi de valoare inferioară celorlalţi doi:

c 1
< (11.4)
1 − c(1 − t ) 1 − c(1 − t )

dar sunt inferiori ca valoare şi multiplicatorilor similari (10.10):

c c
< (11.5)
1 − c(1 − t ) 1 − c

Aceasta înseamnă că varianta de model cu funcţia fiscală (11.1) are efecte

mai mici în planul creşterii economice decât cea în care variabilele
„intervenţionismului” sunt exogene (10.1) – (10.8).
Multiplicatorul investiţiilor şi cel al cheltuielilor guvernamentale sunt
întotdeauna supraunitari deoarece t ∈ (0;1), în timp ce multiplicatorul fiscal şi cel
al subvenţiilor pot fi sub sau supraunitari, după cum:

2c − 1 1
t< sau c> , (11.6)
c 2− t

respectiv:

2c − 1 1
t> sau c< (11.7)
c 2− t
 b) Acum, într-o a doua etapă, să renunţăm şi la caracterul exogen al
cheltuielilor guvernamentale şi al subvenţiilor. Aceasta înseamnă că în locul
ecuaţiei (10.5) introducem o funcţie (stricto sensu) a cheltuielilor guvernamentale:

G = G0 – g ∗ Y, (12.1)

iar în locul ecuaţiei (10.7) o alta a subvenţiilor:

R = R0 – r ∗ Y, (12.2)

unde:
G0 = valoarea autonomă a cheltuielilor guvernamentale,
g = rata marginală a cheltuielilor guvernamentale, g = dG/dY,
R0 = valoarea autonomă a subvenţiilor,
r = rata marginală a subvenţiilor, r = dR/dY.

Parametrii r şi g sunt subunitari şi pozitivi deoarece, pe de o parte, nu se

poate aloca din sporul de produs final o cotă mai mare decât unitatea pentru o
anumită destinaţie, iar, pe de altă parte, pe măsură ce sporul de produs final este
mai mare, atât sporul de cheltuieli guvernamentale, cât şi sporul de subvenţii sunt
mai mici din cauza creşterii forţei economice a agenţilor economici. Având ei
venituri mai mari, statul va „liberaliza” treptat acoperirea unor nevoi sociale,
crescând mai puţin sau chiar diminuându-şi aportul său la satisfacerea unor astfel
de nevoi sau la susţinerea economiei subvenţionate.
Procedeul substituirii funcţiilor de comportament în ecuaţia de echilibru
permite obţinerea altor forme ale celor patru multiplicatori ai creşterii economice,
grupaţi similar câte doi:

dY dY 1
= = (12.3)
dI 0 dG 0 1 − c(1 − t − r ) + g

dY dY c
= = (12.4)
dT0 dR 0 1 − c(1 − t − r ) + g

Multiplicatorul investiţiilor şi cel al cheltuielilor guvernamentale

păstrează caracteristica de a fi egali între ei, dar cu valori mai mici decât (11.2) şi
cu atât mai mult faţă de (9.4) şi (10.9), deoarece numitorul se majorează pe seama
componentelor c ∗ t, c ∗ r şi g, toate pozitive.
Multiplicatorul fiscal şi cel al subvenţiilor păstrează, şi ei, caracteristica
de a fi egali între ei şi de valoare inferioară celorlalţi doi:

c 1
< (12.5)
1 − c(1 − t − r ) + g 1 − c(1 − t − r ) + g
dar sunt inferiori ca valoare şi multiplicatorilor similari (10.10) şi (11.3)

c c
< (12.6)
1 − c(1 − t − r ) + g 1 − c(1 − t )

datorită aceloraşi componente pozitive c ∗ t, c ∗ r şi g.

Aceasta înseamnă că varianta de model cu funcţie fiscală (11.1), a
cheltuielilor publice (12.1) şi a subvenţiilor (12.2) are efecte mai mici în planul
creşterii economice decât cea în care apare numai funcţia fiscală stricto sensu şi, cu
atât mai mult, decât cea în care variabilele „intervenţionismului” sunt toate
exogene (10.1) – (10.8).
Multiplicatorul investiţiilor şi cel al cheltuielilor guvernamentale sunt
supraunitari dacă:

c > c (t + r) + g , (12.7)

condiţie care depinde mai ales de rata marginală a cheltuielilor guvernamentale,

întrucât celelalte două componente (ct + cr) sunt cu un ordin de mărime mai mic
decât c şi g, deoarece c, t şi r ∈ (0;1). Dacă sensul inegalităţii (12.7) este schimbat,
respectivii indicatori sunt subunitari.
Multiplicatorul fiscal şi cel al subvenţiilor sunt supraunitari dacă se
respectă condiţia:

1+ g
c> (12.8)
2 − t − r

echivalentă cu oricare din următoarele trei:

1+ g
t<2–r– (12.8.1)
c

1+ g
r<2–t– (12.8.2)
c

g < c (2 – t – r) –1 (12.8.3)

Modelul de creştere poate fi elaborat şi pentru cazul unei economii

deschise. Variabilele luate în considerare, precum şi funcţiile de comportament se
păstrează, dar li se adaugă altele specifice unei abordări în care nu se mai face
abstracţie de relaţiile economice internaţionale. Este vorba, în principiu, de import
(M) şi de export (X) (ca variabile şi funcţii de comportament), dar şi de rezultanta
lor – soldul balanţei comerciale (B).
 Modelul economiei deschise introduce o nouă posibilitate de intervenţie
guvernamentală, anume politica vamală prin care pot fi generate ajustări, stimuli
sau frâne, prin coeficientul specific de import, respectiv înclinaţia marginală spre
import (m) semnificând sporul importului la o unitate suplimentară de produs final.
În modelul economiei deschise este necesar să se facă o ipoteză asupra
modului în care este introdus „partenerul extern”. Vom prezenta acea variantă în
care acest partener nu apare în mod explicit, ci este doar presupus prin simplul fapt
că economia „subiect” (economia pentru care a fost elaborat modelul) are comerţ
exterior. Ceea ce nu apare în fapt sunt funcţiile de comerţ exterior ale acestui
partener, pentru că importul are mărimea exportului economiei „subiect”, după
cum exportul are mărimea importului economiei „subiect”.
Funcţiile specifice modelului economiei deschise sunt:

• funcţia de export

X = X0 (13.1)

• funcţia de import

M = m ∗ Y + M0 (13.2)

• ecuaţia soldului balanţei comerciale

B=X–M, (13.3)
unde:
X0 = exportul autonom;
M0 = importul autonom.

În această variantă a modelului exportul apare de fapt ca fiind exogen.

Keynes adoptă această soluţie deoarece consideră că exportul este determinat mai
ales de raportul de competitivitate între doi parteneri, adică depinde nu numai de
factori interni ai economiei „subiect”, ci şi de factori externi acesteia, adică de
factori ce ţin de partenerul extern. Merită menţionat că, în legătură cu susţinerea de
către stat a comerţului exterior românesc, prof. univ. dr. Mihail Manoilescu
dezvoltă în lucrarea sa „Forţele naţionale productive şi comerţul exterior”
(Bucureşti, 1935) un punct de vedere similar, recomandând o atitudine flexibilă a
statului, prin politica vamală, tocmai pe seama forţei competitive determinată de
productivitatea muncii.
Fără a lua în considerare alte variabile şi procese economice, modelul
(13.1) – (13.3) poate conduce la evidenţierea impactului politicii vamale, ca
expresie a intervenţionismului statal prin politica fiscală.
 Din (13.2), dacă ţinem seama succesiv de celelalte două relaţii, se obţine:

1
Y = ∗ (X 0 − B − M 0 ) (13.4)
m

Dacă economia „subiect” nu se îndatorează pentru comerţul său exterior,

adică B = 0, rezultă că volumul produsului final este dependent de înclinaţia
marginală spre import, m, care poate fi ajustată prin politica vamală, ca şi de
exportul net autonom (X0 – M0).
Introducerea în model şi a celorlalte variabile economice şi financiar-
monetare poate fi făcută în ipoteza considerării lor ca exogene sau nu.

Dacă variabilele investiţii, impozite, cheltuieli guvernamentale şi subvenţii

sunt presupuse ca exogene, atunci modelul include relaţiile (10.1) – (10.7), la care
se adaugă (13.1) – (13.2), precum şi o ecuaţie a echilibrului general de o structură
nouă, corespunzătoare caracterului deschis al economiei:

Y+M=C+I+G+X (14)

Utilizând acelaşi procedeu al substituirii în ecuaţia de echilibru (14) a

funcţiilor de comportament (10.1) – (10.7) plus (13.1) – (13.2), se obţin cinci
multiplicatori ai creşterii economice, reflectând fiecare amploarea unei anumite
politici de intervenţie guvernamentală prin pârghii financiar-monetare, şi anume:

dY dY dY 1
= = = (14.1)
dI 0 dG 0 d(X 0 − M 0 ) 1−c + m

dY dY c
= = (14.2)
dT0 dR 0 1−c + m

Faţă de modelele economiei închise, în modelul economiei deschise apare

în plus multiplicatorul exportului net dY/d(X0-M0).
Multiplicatorii investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale şi exportului net
sunt egali între ei, cu alte cuvinte politica vamală are efecte similare cu cele
generate de politica investiţiilor şi de cea a cheltuielilor guvernamentale.
Valoarea acestor multiplicatori este mai mică decât a celor similari (9.4)
şi (10.9):

1 1
< (14.3)
1− c + m 1−c
deoarece m ∈ (0;1); nu poate fi negativ pentru că relaţia import − produs final este
directă; nu poate fi supraunitar pentru că importul este doar una din destinaţiile
produsului final.
Pe de altă parte, valoarea acestui multiplicator poate fi mai mare sau mai
mică decât a celui similar (11.2); astfel, dacă

m < c ∗ t, (14.4)

valoarea lui este mai mare decât a celui similar (11.2).

Situaţia este asemănătoare în cazul comparaţiei cu multiplicatorul (12.3);
astfel, dacă:

m < c ∗ (t + r) +g, (14.5)

valoarea lui este mai mare decât a celui similar (12.3).

De asemenea, valoarea acestui multiplicator poate fi sub sau supraunitară;
astfel, dacă

c < m, (14.6)

valoarea lui este subunitară.

În sfârşit, efectele celor trei politici deja menţionate sunt mai pronunţate
decât cele ale politicii fiscale şi ale politicii subvenţiilor deoarece:

1 c
> (14.7)
1− c + m 1− c + m

În ce priveşte multiplicatorul fiscal şi cel al subvenţiilor (pentru cel fiscal

vom face consideraţiile pe seama valorii lui absolute), ei au valoare egală, dar mai
mică decât cea a multiplicatorului similar (10.10), deoarece m ∈ (0;1):

c c
< (14.8)
1− c + m 1−c

dar poate fi mai mare sau mai mică în comparaţie cu multiplicatorul (11.3),
conform relaţiei (14.4).
De asemenea, poate avea o valoare mai mare sau mai mică decât a
multiplicatorului (12.4), conform relaţiei (14.5). În sfârşit, valoarea acestui
indicator poate fi sub sau supraunitară; astfel, dacă

m +1
c< sau m > 2c – 1 (14.9)
2
multiplicatorul este subunitar.
Dacă tratăm distinct exportul şi importul, adică separăm exportul net în
cele două componente ale sale, atunci rezultă:

dY dY 1
= = (14.10)
dX 0 dM 0 1−c + m
ceea ce înseamnă că cele două componente ale politicii de comerţ exterior au, în
valoare absolută, acelaşi efect privind creşterea economică.
Varianta de model în care se renunţă la caracterul exogen al variabilelor
deja menţionate include relaţiile (10.1) – (10.3), (11.1), (12.1) – (12.2),
(13.1) – (13.2) şi (14). Pe baza aceluiaşi procedeu se obţine altă formă a celor cinci
multiplicatori, astfel:

dY dY dY
= = =
dI 0 dG 0 d(X 0 − M 0 )
(15.1)
1
=
1 − c(1 − t − r ) − a + g + m

dY dY c
= = (15.2)
dT0 dR 0 1 − c(1 − t − r ) − a + g + m

1.10 Structura financiară a firmei

Structura financiară a firmei exprimă raportul între finanţarea pe termen

scurt (prin credite de trezorerie) şi finanţarea pe termen lung (prin capitalul
permanent). Această structură derivă din structura capitalului după provenienţa
resurselor (vezi subcapitolul 1.5).
Creditele de trezorerie reprezintă creditul bancar pe care îl poate mobiliza
o firmă. Aceste surse de finanţare sunt mai suple, întrucât se pot ajusta mai uşor la
nevoile temporare ale firmei. În general ele sunt mai ieftine decât creditele pe
termen lung, datorită riscului mai mic presupus de intervalul mult mai redus pentru
care se acordă. Între costul lor şi costul capitalului propriu al firmei relaţia este mai
complexă. În principiu, costul lor ar trebui să fie mai mic, deoarece altfel acţionarii
ar fi tentaţi să-şi retragă capitalul şi să-l folosească în astfel de plasamente. Pe de
altă parte, un astfel de credit solicitat în condiţii de urgenţă, ca o necesitate apărută
intempestiv, este în general scump. Oricum, potrivit regulii de aur a finanţelor
(subcapitolul 1.5), aceste credite reprezintă sursa financiară cea mai potrivită
pentru a finanţa nevoile curente.
 Capitalul permanent este format din resursele ce au un astfel de caracter,
în principal capitalul propriu şi creditele pe termen mediu şi lung (bancare sau
obligatare):

K perm = K pr + C t m l,

unde:
K perm = capitalul permanent;
K pr = capitalul propriu;
Ctml = credite pe termen mediu şi lung.

Principala destinaţie a acestor surse o reprezintă activele fixe, deoarece

rotaţia lor este de lungă durată, adică valoarea lor se recuperează pe termen lung,
astfel încât sunt necesare, pentru finanţarea lor, surse stabile, de durată. În măsura
în care această nevoie este acoperită, aceste surse sunt utilizate şi pentru acoperirea
unei părţi din nevoile curente de exploatare.
Nevoile curente de exploatare sunt întâlnite noţional şi sub denumirea de
cheltuielile ciclului de exploatare sau active circulante. Resursele financiare din
care sunt ele acoperite sunt fondul de rulment şi resursele de trezorerie, astfel încât
cantitativ nevoile (activele circulante) sunt egale cu sursele din care sunt finanţate:

AC = FR + RT, (17)
unde:
AC = active circulante;
FR = fond de rulment;
RT = resurse de trezorerie.

Fondul de rulment reprezintă partea din resursele permanente care

depăşeşte nevoile de finanţare a imobilizărilor fixe:

FR = K perm – AF, (18)

unde:
AF = imobilizări fixe sau active fixe.

Resursele de trezorerie sunt acele resurse financiare mobilizate pe termen

scurt cu destinaţia de a acoperi nevoile pe termen scurt, peste limita la care această
nevoie este acoperită din fondul de rulment. În categoria lor se includ creditele de
trezorerie, dar şi alte resurse posibil de mobilizat pe termen scurt: obligaţii (datorii)
faţă de stat, faţă de propriul personal, faţă de asigurările sociale, faţă de acţionari,
faţă de alţi terţi.
Una din sarcinile de bază ale managerului financiar al unei firme este
tocmai aceea de a asigura în cuantum şi la timp sursele din care să fie acoperite
nevoile de finanţare ale firmei. Aceasta presupune decizii referitoare la resursele
utilizate, la structurarea resurselor proprii şi a celor permanente pe destinaţii, la
mobilizarea altor resurse de finanţare. Aceste decizii se întemeiază pe analiza
financiară şi pe folosirea unor criterii de selecţie cum sunt: costul finanţării,
supleţea resurselor, cuantumul şi structura nevoii de finanţare, natura trebuinţelor,
durata lor ş.a.

Deciziile de structură financiară au la bază două reguli esenţiale:

• acoperirea, în primul rând, a nevoilor permanente,
• asigurarea, apoi, a resurselor pentru nevoi temporare.

De aici decurge cerinţa de dimensionare în primul rând a capitalului

social, apoi a celui propriu şi apoi a celui permanent, astfel încât nevoile
permanente să fie acoperite. Din această decizie (exprimată sintetic prin relaţia
(18)) rezultă disponibilul de resurse cu caracter permanent pentru finanţarea
nevoilor temporare. Aceste nevoi au un caracter oscilant pe parcursul ciclului
economic, determinat de variaţia lunară a volumului de activitate (vezi subcapitolul
1.6), dar şi de alte cauze, cum sunt: nesincronizarea aprovizionării cu desfacerea,
nesincronizarea între lichidarea unor creanţe şi onorarea unor obligaţii, apariţia
unor creanţe noi. Se pune astfel problema de a dimensiona partea din resursele cu
caracter propriu care poate fi afectată unor astfel de nevoi (respectiv fondul de
rulment).
Teoretic, există trei soluţii:

a) un fond de rulment care să acopere nevoile temporare la nivelul lor

minim;

b) un fond de rulment care să acopere nevoile temporare la nivelul lor

maxim;

c) un fond de rulment care să acopere nevoile temporare la un nivel între

cele două extreme, denumit de regulă nivel mediu, fără să însemne
însă o medie statistică (aritmetică, geometrică sau armonică, simplă
sau ponderată, generală, selectivă sau calificată etc.).

Prima soluţie vădeşte o politică financiară de risc datorită posibilităţii

mari de apariţie a „golului” de resurse. De aceea, este necesară crearea unor relaţii
cu instituţii de creditare, care să-i asigure firmei linii de credit având caracter
quasipermanent, fapt care duce la creşterea costului. Această soluţie are avantajul
de a necesita un capital social sau propriu mai mic, adică mai uşor de constituit, ca
şi avantajul de a folosi o parte mai mare din resursele proprii (eventual
permanente) pentru crearea infrastructurii (echipamente, utilaje, instalaţii, maşini,
construcţii etc.).
 A doua soluţie vădeşte o politică financiară prudentă, în care „golul” de
resurse este puţin probabil. Firma dispune în mod quasipermanent de lichidităţi,
pentru care trebuie să dezvolte abilităţi de plasament.

A treia soluţie este cea întâlnită în mod curent deoarece îmbină avantajele
celorlalte două.

Analiza financiară a creat o serie de indicatori de apreciere a structurii

financiare din care prezentăm în continuare câţiva.
Pentru început vom fixa într-o manieră convenabilă structura nevoilor şi a
resurselor care, în bilanţul firmelor, se regăsesc sub forma activului, respectiv a
pasivului:
ACTIV = AF + AC (19.1)

AC = S + C + L (19.2)

PASIV = K perm + RT (20.1)

RT = Cts + F + AO, (20.2)

unde:
S = solduri de materii prime, materiale, combustibili, producţie în curs de
fabricaţie, ambalaje, produse finite, mărfuri şi altele asemenea;
C = clienţi datori, avansuri către furnizori şi alte creanţe;
L = lichidităţi în casă, la bancă etc.;
Cts = credit bancar pe termen scurt;
F = datorii către furnizori, avansuri de la clienţi;
AO = alte obligaţii de plată.

Vom pune în evidenţă următorii indicatori ai structurii financiare:

a) Coeficientul de îndatorare

DT
cî= , (21)
PASIV

unde:
DT = datorii totale.

Acest coeficient evidenţiază două aspecte privind calitatea activităţii

financiare a firmei:
• în ce măsură datoriile firmei au acoperire materială (avem în vedere că
ACTIV = PASIV); acest lucru, pe de o parte, permite firmei să
 cunoască măsura în care datoriile contractate au acoperire, iar, pe de
altă parte, permite creditorilor să aprecieze măsura garantării cu
bunuri a sumelor pe care ei le-au dat cu împrumut firmei; cu cât acest
coeficient este mai aproape de unitate, cu atât firma este într-o situaţie
financiară mai dificilă;
• în ce grad este îndatorată firma, adică ce pondere au datoriile în totalul
resurselor mobilizate de firmă; cu cât gradul de îndatorare este mai
ridicat (mai aproape de unitate), cu atât firma va obţine mai greu
credite pe piaţa monetară sau de la furnizorii ei.
b) Coeficientul de îndatorare la termen numit şi coeficientul financiar

Ctml
cf= , (22)
Kpr
unde: Ctml = credite pe termen mediu şi lung.

Acest coeficient arată raportul între sursele permanente împrumutate şi

proprii. Instituţiile de credit apreciază ca normală situaţia în care c f ≤ 1. Aceasta
nu înseamnă că situaţia c f > 1 este întotdeauna anormală. În măsura în care există
acoperire materială, este posibil ca băncile să acorde credite chiar în această din
urmă situaţie. De pildă, solicitarea unui credit pentru o investiţie poate crea o
situaţie în care c f > 1; banca poate acorda creditul pe baza a două condiţii:
• contribuţia firmei la investiţie prin resurse proprii, de obicei la nivelul
a 20 – 30% din valoarea acesteia;
• asigurarea că obiectul fizic, material, al investiţiei se realizează; banca
deschide finanţarea, dar eliberează creditul treptat, pe măsură ce îi
sunt produse documente privind realizarea respectivei investiţii.

Coeficientul financiar arată cum este structurat capitalul permanent: câte

părţi este împrumutat şi câte părţi este propriu. De exemplu, pentru c f = 0,6 rezultă
un capital permanent format din 16 părţi din care 6 sunt împrumutate, iar 10 sunt
capital propriu. Acest coeficient este esenţial în determinarea levierului financiar
sau efectului de pârghie/efectului de măciucă (pentru detalii vezi culegerea de
probleme „Finanţe-monedă” apărută în 1998 la Editura A S E).

c) Cota datoriei la termen în capacitatea de autofinanţare

Ctml
cdtka = (23.1)
KA
KA = PN + A (23.2)
PN = (1-ci) ∗ (PB – OF – COR) (23.4)

PB = CA – CT ,
unde:
KA = capacitatea de autofinanţare;
PN = profitul net;
A = amortizarea;
PB = profitul brut;
OF = obligaţii financiare;
COR = cheltuieli şi obligaţii ce pot fi acoperite din rezultate;
CA = cifra de afaceri;
CT = cheltuieli totale.

Acest indicator arată în câţi ani pot fi acoperite datoriile la termen din
resursele de autofinanţare ale firmei. Valorile până la 5 – 6 ani sunt considerate
normale. Indicatorul completează aprecierea gradului de îndatorare prin informaţia
referitoare la solvabilitatea firmei.

d) Cota costului creditelor de trezorerie în profitul brut

D
cct = , (24)
PB
unde D reprezintă costul creditului de trezorerie, incluzând ca principală
componentă dobânda, dar şi alte obligaţii ale debitorului faţă de bancă (comisioane,
speze etc.).
Indicatorul arată efortul firmei pentru mobilizarea de resurse temporare în
raport cu rezultatul brut al activităţii ei şi exprimă capacitatea acesteia de a suporta
costul respectivelor resurse. Valorile până la 0,3, sunt considerate normale. Peste
această valoare, indicatorul în cauză arată că resursele împrumutate pe termen scurt
sunt prea scumpe în raport cu eficienţa firmei.
Mulţimea deciziilor financiare, a politicilor vizând constituirea şi
utilizarea resurselor financiare şi a operaţiunilor presupuse de toate acestea
definesc gestiunea financiară sau managementul financiar sau administrarea
financiară a unei firme. Principalele domenii ale gestiunii financiare sunt: strategia
financiară, investiţiile (sau, într-o formă mai cuprinzătoare, plasamentele) şi
trezoreria. Obiectivul gestiunii financiare îl reprezintă creşterea rentabilităţii în
condiţii de risc asumat. Principalele activităţi presupuse de gestiunea financiară
sunt:
• diagnosticul financiar, respectiv cunoaşterea situaţiei financiare a
firmei pe baza bilanţurilor contabile; este o activitate ce presupune
analiza evoluţiei şi tendinţelor rezultatelor financiare, determinarea
influenţei factorilor asupra acestora, dinamica şi structura veniturilor
şi cheltuielilor, analiza surselor de finanţare şi caracterizarea calităţii
lor, evaluarea evoluţiei nevoii de finanţare, lichiditatea financiară,
structura financiară ş.a.;
• formularea şi adoptarea deciziilor financiare privind creşterea
economică şi a variantelor de repliere în cazul producerii unor factori
de risc; sunt decizii privind în principal investiţiile;
• formularea şi adoptarea deciziilor financiare strategice şi a variantelor
aferente, referitoare în principal la constituirea în perspectivă
(2 – 5 ani) a resurselor de finanţare;
• formularea şi adoptarea deciziilor financiare tactice, referitoare la
gestiunea trezoreriei, adică a resurselor financiare pe termen scurt.
 Sistemul cheltuielilor
publice

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl

reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute
între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia
folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi
atribuţiilor acestuia.
Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea funcţiei de
alocare a finanţelor publice şi anume de componenta ei privind repartizarea şi
utilizarea resurselor financiare ale statului.
În sfera de cuprindere a acestor cheltuieli se includ, după criteriul
instituţiei care le efectuează:

1. cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat,

care pot fi particularizate după sursa de finanţare în:
a. finanţate din bugetul de stat (bugetul central de stat, în cazul statelor
federative),
b. finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat,
c. finanţate din fonduri speciale (bugetare sau extrabugetare);

2. cheltuieli publice efectuate de administraţiile publice locale, care, în

cazul statelor federative, se regăsesc pe două niveluri ale ierarhiei
structurii administrativ-teritoriale:
a. efectuate de organele administrativ-teritoriale intermediare (state,
provincii, regiuni ş.a.),
b. efectuate de organele administrativ-teritoriale locale (oraşe, comune
etc.);

3. cheltuieli publice efectuate de organisme/administraţii internaţiona-

le/supranaţionale.
 Unele din aceste cheltuieli pot fi transferuri între componentele
sistemului naţional de bugete. Dacă luăm drept criteriu includerea sau nu a
acestor transferuri în cheltuielile publice, acestea se clasifică în:
1. cheltuieli neconsolidate, care cuprind respectivele transferuri, fiind
deci totalul cheltuielilor publice din sistemul naţional de bugete:
TCP = Cc + Ci + Cl, (1.1)
unde:
TCP = total cheltuieli publice,
Cc = cheltuielile publice ale administraţiilor publice centrale,
Ci = cheltuielile publice ale organelor administrativ-teritoriale intermediare,
Cl = cheltuielile publice ale organelor administrativ teritoriale locale;

2. cheltuieli consolidate, care nu cuprind respectivele transferuri:

CPC = TCP – T, (1.2)
unde:
CPC = cheltuieli publice consolidate,
T = transferuri între administraţiile publice centrale şi cele intermediare
şi locale.
Destinaţia cheltuielilor publice generează o structură a lor pe două
componente:
1. avans de produs intern brut, reprezentând cheltuieli ale instituţiilor
publice pentru formarea brută de capital;
2. consum definitiv de produs intern brut, reprezentând orice alte
cheltuieli ale instituţiilor publice, numite în mod obişnuit şi curente
sau de funcţionare.
Cheltuielile publice pot fi structurate şi după criteriul sursei formale de
finanţare:
1. cheltuieli bugetare, finanţate din bugetul de stat, din bugetul
asigurărilor sociale de stat, din bugetele locale/intermediare sau din
bugetele instituţiilor publice autonome;
2. cheltuieli finanţate din fonduri cu destinaţie specială;
3. cheltuieli extrabugetare, finanţate din resurse financiare neincluse în
bugetele administraţiilor/instituţiilor publice; veniturile care se pot
constitui ca extrabugetare sunt menţionate sau decurg din prevederi
legale; cheltuielile efectuate din aceste venituri sunt stabilite în mod
autonom de administraţia/instituţia publică ce a realizat venituri
extrabugetare; atât veniturile, cât şi cheltuielile respective sunt definite
într-un plan de venituri şi cheltuieli extrabugetare şi sunt supuse
controlului financiar privind legalitatea constituirii/utilizării lor;
 4. cheltuieli efectuate din bugetul Trezoreriei publice (în statele în care
legea prevede execuţia bugetului de stat prin Trezoreria publică).
Toate aceste patru criterii de structurare a cheltuielilor publice au în
vedere conţinutul lor. Din acest conţinut rezultă evident deosebirea între
cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare:
1. Sfera cheltuielilor publice o include pe cea a cheltuielilor bugetare,
adică acestea din urmă sunt parte a celor dintâi şi le includ numai pe
cele efectuate din bugetul de stat, din bugetele locale/intermediare şi
din bugetul asigurărilor sociale de stat. Cheltuielile publice le includ
pe acestea şi, în plus, pe cele efectuate din fonduri extrabugetare, din
fondurile autorităţilor/instituţiilor internaţionale/supranaţionale sau din
veniturile proprii obţinute de instituţiile publice.
2. Cheltuielile bugetare se efectuează strict pe baza creditelor bugetare,
în timp ce cheltuielile publice se efectuează şi pe baza altor surse
financiare decât creditele bugetare. Aceasta înseamnă că efectuarea
cheltuielilor bugetare se poate face strict în limita şi pe baza aprobării
lor de către Parlament sau de către autoritatea intermediară/locală
investită de acesta pentru a aproba bugete. Aceasta mai înseamnă şi că
efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată nu numai de
constituirea/existenţa resurselor de finanţare, ci şi, în mod neapărat, de
existenţa aprobării din partea organului legislativ pentru efectuarea
lor.

2.1 Clasificarea cheltuielilor publice

Varietatea cheltuielilor publice a făcut necesară introducerea unor criterii

pentru structurarea lor. Necesitatea decurge din nevoile de analiză ante sau
postfactum, dar şi din cerinţele procesului de elaboarare a bugetelor/programelor/
planurilor financiare şi de definire a indicatorilor bugetari.
Clasificaţia cheltuielilor publice se poate face pe baza criteriilor de
conţinut, deja menţionate, dar şi pe baza unora operaţionale rezultate din practica
financiară, în primul rând bugetară, şi din practica statistică a diferitelor state. În
prezent sunt uzuale, de asemenea, criterii rezultate din practica şi cerinţele unor
organisme cu vocaţie internaţională sau mondială.
Principalele criterii de clasificaţie operaţională sunt:
1. Clasificaţia administrativă, bazată pe instituţiile prin care se
efectuează cheltuielile publice: minister, departament, judeţ etc.
Motivaţia acestei clasificaţii rezultă din faptul că asigură o repartizare
a cheltuielilor pe o structură existentă, bine ierarhizată şi care permite
identificarea comodă a ordonatorilor de credite, a beneficiarilor şi a
legăturilor lor „pe verticală”. Dezavantajul rezidă în aceea că structura
 administrativă suferă modificări relativ dese, ceea ce îngreunează
analizele comparative în dinamică; de pildă, o comună/instituţie este
arondată „azi” unui judeţ/minister, iar „mâine” altuia, astfel încât
dinamica cheltuielilor trebuie ajustată în cazul unei analize a
evoluţiilor plurianuale.
2. Clasificaţia economică presupune două grupări:
A. după natura cheltuielii:
a) cheltuieli curente sau de funcţionare, adică acelea care asigură
întreţinerea activităţii instituţiei publice beneficiare, reprezentând
consumuri definitive şi care anual trebuie reînoite;
b) cheltuieli de capital, numite şi de investiţii, care au în vedere
dezvoltarea şi modernizarea instituţiei beneficiare;
B. după tipul de cheltuială:
c) cheltuieli privind serviciile publice, care presupun existenţa unei
contraprestaţii aferente, ca de exemplu remunerarea unui serviciu
(munca unui funcţionar, o reparaţie efectuată de un depanator), plata
unor furnituri etc.;
d) cheltuieli de transfer, care nu presupun contraprestaţie; ele reprezintă
trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor:
• persoane fizice (pensionari, studenţi, elevi şomeri etc.), în care caz
cheltuielile au caracter social pentru că au în vedere susţinerea lor
ca indivizi făcând parte din categorii sociale defavorizate sau cu
handicap;
• administraţii locale (judeţ, municipiu, oraş, comună), în vederea
completării resurselor lor financiare, în care caz au caracter mixt
(şi social şi economic);
• altor persoane juridice (instituţii, întreprinderi ş.a.), sub formă de
subvenţii (de costuri, de export, de restructurare, de redresare
financiară etc.), în care caz au caracter economic.
3. Clasificaţia funcţională, care are în vedere structura de activitate:
domenii, ramuri, sectoare, zone, regiuni. Această clasificaţie este
favorabilă realizării obiectivelor de politică economică şi financiară a
statului deoarece permite identificarea unor activităţi sau spaţii
geografice care sunt cele mai recomandabile pentru
stimulare/descurajare prin pârghiile fiscală, vamală, a cheltuielilor
guvernamentale.
4. Clasificaţia financiară are în vedere momentul în care este efectuată
cheltuiala şi modul în care sunt afectate resursele financiare publice:
a) cheltuieli definitive, care se finalizează prin plăţi la scadenţe certe,
astfel încât sting angajarea statului pentru realizarea unui anumit
 obiectiv; de pildă, plata salariilor angajaţilor unui spital public sau
virarea unei sume în contul unei lucrări de investiţie la o primărie;
b) cheltuieli temporare, reprezentând operaţiuni de trezorerie, reflectate
în conturi speciale, vizând rambursarea unor împrumuturi publice sau
regularizarea unor avansuri;
c) cheltuieli virtuale, reprezentând cheltuieli care se pot declanşa numai
condiţionat de producerea unui eveniment/risc; de exemplu: garanţii
de stat (statul va suporta cheltuieli numai în măsura în care cel
garantat nu îndeplineşte anumite clauze/condiţii pe care şi le-a asumat
faţă de cel faţă de care statul a garantat); de asemenea, cheltuieli din
rezerve (din rezerva bugetară, de exemplu, se acordă ajutor financiar
unor zone calamitate).
5. Clasificaţia ONU, folosită inclusiv de insituţiile sale specializate,
poate fi:
a) funcţională, identificând cheltuielile după destinaţia lor:

• servicii publice generale (aparatul şi administraţia celor trei puteri în

stat: legislativ, executiv, jurisdicţional),
• apărare,
• educaţie,
• sănătate (inclusiv cercetare fundamentală),
• securitate socială şi bunăstare (asistenţă, asigurări, protecţie, toate de
natură socială),
• acţiuni economice,
• locuinţe şi servicii comunale,
• recreaţie, cultură, religie,
• alte cheltuieli;
b) economică, identificând cheltuielile după implicarea produsului intern
brut:
• consum final, formarea brută de capital (investiţii în capital fix,
creşterea stocurilor materiale, achiziţii de terenuri, active
necorporale, transferuri de capital).

2.1.1 Structura cheltuielilor bugetare în România

În practica bugetară a României, structura cheltuielilor bugetare, ca parte

a celor publice, a cunoscut modificări pronunţate şi alerte mai ales după 1990.
Reformarea economiei şi a statului a necesitat şi o reformă a bugetului în toate
componentele procesului bugetar. Se regăsesc în aceasta: reforma fiscală, elemente
ale reformei administrative şi instituţionale, aspecte ale reformei legislative etc. În
planul structurii cheltuielilor bugetare, bugetul de stat, aşa cum a fost el elaborat
pentru anul 2004, include la cheltuieli o structură pe trei criterii.
¾ Clasificaţia economică grupează cheltuielile în capitole, subcapitole,
articole şi aliniate, ceea ce permite definirea conturilor din contabilitatea publică în
măsură să reflecte fidel alocarea fondurilor şi execuţia bugetară.
Structura cheltuielilor bugetare, conform acestei clasificaţii, se prezintă
astfel:

I. Cheltuieli curente, din care:

1. Cheltuieli de personal
2. Cheltuieli materiale şi servicii
3. Subvenţii
4. Prime
5. Transferuri, din care:
a) consolidabile: de la bugetul de stat către bugetele locale şi
fondurile speciale;
b) neconsolidabile: burse, alocaţii, pensii, ajutoare, indemnizaţii,
contribuţii, cotizaţii, subvenţii la unele dobânzi
bancare ş.a. pentru studenţi şi elevi copii,
IOVR, alte persoane defavorizate/handicapate,
organisme internaţionale etc.
6. Dobânzi aferente datoriei publice
7. Rezerve
II. Cheltuieli de capital
III. Împrumuturi acordate
IV. Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane, din care:
a) privind creditele externe din care:
- rambursări;
- plăţi de dobânzi şi comisioane;
b) privind creditele interne, din care:
- rambursări;
- plăţi de dobânzi şi comisioane.

¾ Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile pe părţi, ceea ce permite

identificarea sectoarelor de activitate, astfel:
I. Servicii publice generale, în care se include sectorul „Autorităţi
publice”: Preşedinţia, autorităţile legislative, cele judecătoreşti, cele
executive şi alte organe ale autorităţilor publice
II. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în care se includ
armata, poliţia, protecţia şi paza contra incendiilor, jandarmeria,
instituţiile siguranţei naţionale ş.a.
 III. Cheltuieli social-culturale, în care se includ sectoarele „Învăţământ”,
„Sănătate”, „Cultură, religie şi acţiuni pentru activitatea şi de tineret”
şi „Asistenţă socială”

IV. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape

V. Acţiuni economice, care includ marile sectoare din economie:
industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte
sectoare economice

VI. Alte acţiuni, în care se includ cercetarea ştiinţifică ş.a.

VII. Acţiuni pe bază de Hotărâri ale Guvernului, în care se includ fondul
de rezerve bugetare, fondul de intervenţie pentru calamităţi naturale
şi sinistraţi şi fondul la dispoziţia Guvernului pentru relaţii cu
Republica Moldova.
VIII. Împrumuturi acordate
IX. Transferuri pentru bugetul asigurărilor sociale
¾ Clasificaţia administrativă sau instituţională grupează cheltuielile pe
instituţii publice centrale autonome, cum sunt ministerele, agenţiile
guvernamentale ş.a. Toate acestea au statut de ordonator de credite principal, care
primeşte resurse şi le defalcă pentru nevoi proprii şi pentru instituţiile care le sunt
subordonate (ordonatori de credite secundari, care, în plan bugetar, au atribuţii
similare faţă de unităţile care le sunt subordonate – adică ordonatorii de credite
terţiari).
În buget, cheltuielile apar întâi pe total, conform clasificaţiei economice.
În continuare apar cheltuielile defalcate pe părţi, conform clasificaţiei funcţionale,
prezentate distinct pe sectoare şi, în cadrul lor, detaliat pe capitole, subcapitole,
articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică. În final apar cheltuielile
defalcate conform clasificaţiei administrative, adică pe fiecare minister, în cadrul
fiecăruia detaliat pe sectoare, conform clasificaţiei funcţionale, şi pe capitole,
subcapitole, articole şi aliniate, prevăzute în clasificaţia economică.
Astfel, de exemplu, la partea a III-a, sectorul „Învăţământ” sunt înscrise
toate cheltuielile făcute în acest scop, indiferent de ministerul/instituţia care le face,
defalcat pe capitole de cheltuieli „Curente” (de personal, materiale şi servicii şi
altele, dacă este cazul) şi „De capital”. Practic, celelalte capitole (împrumuturi şi
rambursări) nu apar, nefiind specifice acestui sector de activitate. Aceste cheltuieli
reprezintă totalul cheltuielilor pentru învăţământ, prevăzute în clasificaţia
administrativă la fiecare minister în parte, deoarece astfel de cheltuieli tipice pentru
Ministerul Educaţiei şi Cercetării sunt efectuate ca şi cheltuieli netipice de către
alte ministere, cum sunt: Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Ministerul
Transporturilor ş.a.
 2.2 Analiza structurală şi dinamică a cheltuielilor publice

Acest gen de analiză se practică în mod curent pentru a depista tendinţele

şi orientările privind evoluţia cheltuielilor publice şi, în particular, a celor bugetare,
precum şi pentru efectuarea unor comparaţii internaţionale. Principalele grupe de
indicatori utilizaţi în acest scop sunt:
1. mărimea (cuantumul, volumul) cheltuielilor în expresie nominală
şi reală;
2. structura cheltuielilor, ca pondere a componentelor în total;
3. indicii de creştere a cheltuielilor;
4. ponderea cheltuielilor în produsul intern brut;
5. cuantumul per capita.
1. Pentru calculul în expresie reală a cuantumului cheltuielilor este
necesar să se definească anul de referinţă, adică cel ale cărui preţuri sunt
considerate ca etalon într-o analiză dinamică, preţuri numite „constante”. Fie 0
(zero) indicele prin care identificăm acest an într-o succesiune temporală pentru
care se efectuează analiza şi t indicele prin care identificăm un an oarecare în
respectiva serie dinamică (t = 1,2,...T). Fie Cn cuantumul cheltuielilor în expresie
nominală şi Cr cuantumul lor în expresie reală. Oricare din aceşti doi indicatori
sunt indexabili temporal cu indicele t şi avem în plus că:

Cn 0 = Cr0 (2)
Se defineşte indicele de preţuri al anului t în raport cu cel de referinţă
IGPt / 0 , numit deflator. Cuantumul cheltuielilor în expresie reală în anul t este:

Crt = Cn t / IGPt / 0 (3.1)

Pentru informaţiile statistice privind bugetul, pe care o ţară le furnizează,
în baza convenţiilor internaţionale, unor instituţii/organizaţii internaţionale, se
practică raportarea nu numai în moneda naţională, ci şi într-o monedă străină
acceptată în cadrul acestor convenţii, de regulă USD, iar mai recent EURO.
În acest caz se utilizează cursul mediu de schimb al anului la care se referă
informaţiile în cauză:
Cm = Cn / cs, (3.2)
unde:
Cm = cheltuiala exprimată în moneda străină convenită,
cs = cursul de schimb exprimat în lei / unitatea străină convenită (lei / USD sau
lei/ EURO).
2. Indicatorul de structură este ponderea, exprimând procentul (cota) ce
revine unui anume gen de cheltuială din cheltuielile totale:
Cn i
αi = , (4)
TCn
în care:
i = indice pentru identificarea tipului de cheltuială (i= 1,2,...n),
Cn i = cheltuiala de tip i în expresie nominală,
TCn = total cheltuieli în expresia nominală.

Aceste ponderi pot fi calculate în dinamică pe orizontul de analiză

t = 1,2,...T. Adesea, deflatorul este acelaşi pentru toate categoriile de cheltuieli. De
aceea, ponderea acestora în total nu este diferită, indiferent de expresia în care
cuantificăm cheltuielile (reală sau nominală). În analizele mai riguroase se
utilizează deflatori diferiţi pentru diferite categorii de cheltuieli, caz în care
ponderile apar diferite pentru expresia nominală şi cea reală a cheltuielilor. Astfel,
pentru cheltuielile de personal sau pentru achiziţii de bunuri de consum se poate
utiliza deflatorul pentru bunuri şi servicii de consum, pentru cheltuielile de reparaţii
şi de capital se poate utiliza deflatorul pentru bunuri de capital.

3. Pentru analiza evoluţiei cheltuielilor sunt utilizaţi indicii de creştere,

calculaţi fie după expresia nominală, fie după cea reală:

Cnt
ICnt / t − j = ∗100 j = 1,2,...t (5.1)
Cnt − j

Crt
ICrt / t − j = ∗ 100 , j = 1,2,...t (5.2)
Crt − j
unde :
ICn t / t − j = indicele de creştere a cheltuielii în expresie nominală în anul t faţă de
anul t-j,
ICrt / t − j = similar în expresie reală.
Între cei doi indici poate fi calculat un raport de devansare, a cărui
mărime este egală cu cea a indicelui general al preţurilor în anul t faţă de anul t-j:

ICn t / t − j IGPt / 0
= = IGPt / t − j (5.3)
ICrt / t − j IGPt / t − j

Raportul de devansare poate fi calculat şi între o cheltuială oarecare i şi

totalul cheltuielilor sau între o cheltuială (fie ea oarecare sau totală) şi produsul
intern brut. Raportul arată de câte ori creşte mai repede un indicator (cel aflat la
numărătorul raportului de devansare) faţă de celălalt (cel aflat la numitorul
raportului de devansare) între două momente de timp considerate, fie t şi t-j:

ICn i , t / t − j α i,t
kd(Cn i TCn ) = = (5.4)
ITCn t / t − j α i,t − j
 ICn i ,t / t − j
kd (Cn i PIB) = , (5.5)
IPIBt / t − j

unde:
kd (Cn i / • ) = coeficientul (raportul) de devansare al creşterii cheltuielilor de
tip i în expresie nominală faţă de creşterea cheltuielilor totale în
expresie nominală (TCn), respectiv faţă de produsul intern brut
(PIB), între cele două momente de timp t şi t-j,
ICn i ,t / t − j = indicele de creştere a cheltuielii de tip i în expresie nominală
între anii t şi t-j,
ITCn t / t − j = similar pentru cheltuielile totale în expresie nominală,
IPIBt / t − j = similar pentru produsul intern brut.
Între indicatorii pentru care au fost definiţi coeficienţii de devansare, se
poate introduce şi o relaţie de tip elasticitate, exprimând numărul de procente cu
care creşte un indicator (cel a cărui variaţie se află la numărătorul raportului de
elasticitate) la creşterea cu un procent a celuilalt indicator (cel a cărui variaţie se
află la numitorul raportului de elasticitate) între două momente considerate, fie t şi
t-j:

ICn i , t / t − j − 1 γ i,t / t − j
E (Cn i / TCn ) = = (5.6)
ITCn t / t − j − 1 α i,t − j

ICn i , t / t − j − 1
E (Cn i / PIB) = , (5.7)
IPIB t / t − j − 1
unde:
E (Cn i / • ) = elasticitatea cheltuielilor de tip i în expresie nominală faţă de
cheltuielile totale în expresie nominală (TCn), respectiv faţă de
produsul intern brut (PIB), între cei doi ani t şi t-j,
γ i,t / t − j = ponderea variaţiei cheltuielilor de tip i în expresie nominală în
variaţia cheltuielilor totale în expresie nominală între cei doi ani t şi
t-j, adică:

Cn i , t − Cn i , t − j
γ i,t / t − j = (5.8)
TCn t − TCn t − j
4. Ponderea cheltuielilor în produsul intern brut arată ce cotă din
acesta revine unei anumite categorii de cheltuială, fie ea oarecare sau însuşi totalul
cheltuielilor sau deficitul/excedentul bugetar:
Cn i
βi = , i = 1,2,...n, n+1, n+2 (6)
PIB
unde componenta n+1 a indicelui i semnifică totalul cheltuielilor, iar componenta
n+2 semnifică deficitul/excedentul bugetului. Acest indicator poate fi şi el indexat
temporal în cazul analizei unei serii statistice dinamice. Cei doi indicatori valorici
sunt exprimaţi în preţuri curente, adică ale anului la care ei se referă.
Coeficientul de devansare menţionat de relaţia (86.5) poate fi calculat şi
în forma:

β i,t
kd (Cn i / PIB) = i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.5.1)
β i,t − j
după cum elasticitatea menţionată în relaţia (86.7) poate fi calculată şi în forma:

γ i,t / t − j
E (Cn i / PIB) = i = 1,2,...n, n+1,n+2 (5.7.1)
α i,t − j
5. Cuantumul cheltuielilor per capita exprimă volumul de cheltuieli de
un anumit tip i sau totale ce revin în medie pentru un locuitor:
C = C•/L, (7)

unde:
C = cheltuieli per capita,
C • = cuantumul cheltuielilor în expresie nominală (Cn) sau în expresie reală
(Cr) sau exprimate într-o monedă străină (Cm),
L = numărul de locuitori în anul de calcul.

Pentru identificarea tipului de cheltuială, se poate indexa C şi C • cu

indicele i = 1,2,...n, n+1,n+2.

2.3 Caracteristicile principalelor cheltuieli publice

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:

acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate,
acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine
publică).

2.3.1 Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale

În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se

bazează pe concepţia „statului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii sunt:
• garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietate;
• creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate
(bolnavi, bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
 • asigurarea unui standard de viaţă ce evoluează pozitiv, pe baza unor
servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de
nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale,
reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază întreaga
populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele
se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce
caracterizează societatea/statul în cauză şi care, la rândul lor, contribuie la
dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea
socială şi acţiuni vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care
beneficiază cei stabiliţi prin lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte,
specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect
negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi,
dotări, etc.) sunt incluse în protecţia socială, deoarece au un caracter general, vag,
neidentificabil pe un anumit beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare
cetăţean al ţării : copil − pentru că este sau va fi elev, tânăr − pentru că ar putea
deveni student, adult – pentru că ar putea beneficia pentru copiii săi sau chiar
pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de învăţământ pentru
burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai pe cei
care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi/studenţi, au anumite rezultate în
pregătire, au un anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale
sunt:
¾ fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi
care, în România, include bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugete locale şi unele fonduri speciale;
¾ cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice, care
alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări
sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.;
¾ fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni
privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a
angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme ;
¾ venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate ;
¾ veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife/preţuri etc.
costul unor servicii/bunuri de factură social-culturală ;
¾ fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi
filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a.);
 ¾ surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca
Mondială, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNICEF), organisme
regionale (UNESCO, Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie
de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi
financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-
culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere,
care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează
dezvoltarea economică. În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi
interpretate ca o investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face
pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite
investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de Gary S. Becker
(SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică
la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti
(Philipe Salomon, Milton Friedman ş.a.) au completat cu propriile contribuţii acest
nou domeniu al cercetării economice. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt
definite a fi orice cheltuieli care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi
intelectuale ale indivizilor, consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori. În
structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale : investiţia
intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept
defineşte un nou domeniu de cercetare economică, ce circmuscrie investiţia în
resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare : indicatorul dezvoltării
umane (IDU):
3

∑R
j=1
j

IDU = , (8.1)
3
unde:
R j este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.

PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi : longevitatea, nivelul

de educaţie, standardul (nivelul) de viaţă.
1. Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte
cuvinte durata medie de viaţă la care poate spera un nou-născut.
Determinarea acesteia se face pe baza statisticii demografice, dar şi a
unor estimări privind evoluţia mediului economico-social.
 2. Nivelul de educaţie este exprimat prin:
2.1 gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor de carte în total
populaţie);
2.2 gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce urmează
cursuri de educaţie/instruire/formare profesională în total
populaţie, într-un interval de timp dat, de regulă un an).
Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza celor
doi menţionaţi.
3. Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut
(PIB) pe locuitor, exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de
cumpărare (cota inflaţiei pe care o suportă USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care
permite exprimarea mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero
şi unu:

ISDU j − Vmin j
Rj = j = 1 şi 3, (8.2)
VMAXj − Vmin j

în care:
ISDU j = indicatorul j (1 sau 3) al dezvotării umane,
Vmin j = valoarea minimă a ISDU j
VMAXj = valoarea maximă a ISDU j

Pentru cel de-al doilea indicator specializat se calculează, potrivit relaţiei

(8.2), rangul indicatorilor ce-l compun: R 2.1 şi R 2.2 . Apoi se calculează rangul
nivelului de educaţie după relaţia:

2 ∗ R 2.1 + R 2.2
R2 = (8.3)
3

2.3.1 1 Cheltuieli publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a

statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de
factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această
categorie de factori se include şi strucutra pe vârste a populaţiei, care
atenuează impactul direct al numărului populaţiei; pe de altă parte, în
 multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de educaţie/învăţare numit „al
formării continue”, care atenuează impactul invers al acelor structuri
demografice în care predomină contingentele „în vârstă”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea
economică şi progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi, prin
aceasta, generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi
timp, crează şi posibilităţi financiare sporite pentru susţinerea
învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia
referitoare la învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradul
de cuprindere a populaţiei de vârstă şcolară, crearea resurselor de
finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport
cu nivelul şi tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele
categorii de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional,
pedagogic şi postliceal), superior şi alte tipuri. Practic, în multe state, la toate
aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât sectorul public (învăţământ public),
cât şi sectorul privat (învăţământul privat).
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate
de beneficiari, respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative
(donaţii, sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele
unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare,
în principal din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai
mică măsură, din surse alternative de genul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse
bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor
servicii de cercetare ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii,
burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc. Diversitatea finanţării este
determinată în principal de caracterul opţional (în toate ţările) pe care îl are
pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai
prin bugetul central, nu şi prin cele locale.

În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care

au impact inclusiv asupra finanţării:
¾ egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi
studenţii să aibă şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor
etnic, rasial, religios, familial etc.;
¾ echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare
decurgând din alocaţiile bugetare.
 Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru
servicii şi pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi
cele de capital (investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori
specifici, cum sunt: contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de
învăţământ etc., precum şi indicatori comuni, cum sunt: normele de întreţinere şi
funcţionare, chetuielile anilor precedenţi etc. În ţările dezvoltate, cheltuielile
unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de circa 1500
USD/an ∗ student (la nivelul anului 1996), iar în România circa 900 USD/an ∗ student
pentru (anul universitar 2000/2001).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare
sinteză, cum sunt: gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la
100.000 de locuitori, durata medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi
indicatori de natură financiară, cum sunt: costul formării profesionale (suma
actualizată a costurilor unitare anuale de şcolarizare), sporul de PIB sau venit
naţional la o unitate monetară de cost ş.a.

2.3.1.2 Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată, în principal, de factori
cu acţiune directă, între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe
vârste; tendinţa creşterii numerice este qvasigenerală şi este însoţită de
o creştere a ponderii populaţiei de vârsta a III-a; între aceste tendinţe
şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ) există o
relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea
cheltuielilor publice pentru sănătate;
b) factorii sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire,
care determină o preocupare mai intensă a individului pentru
conservarea propriei sănătăţi, dar şi exigenţe sporite faţă de actul
medical şi de modul în care statul se implică în problemele de
sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă,
datorită perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale şi a
tratamentelor, a amplificării caracterului sofisticat al analizelor
medicale, al aparaturii şi al medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau
puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă
între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea fiind qvasiexclusiv din tarifele
percepute de la beneficiarii serviciilor, dar şi din valorificarea brevetelor de
cercetare, de tehnică medicală etc., ca şi din donaţii sau subvenţii.
 Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate
din buget, cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de
persoane juridice), resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare
externe (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna
Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.).
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme
(sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:
a) sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană,
în care finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este
predominantă; cotizaţiile sunt plătite şi de salariaţi şi de întreprinderi
şi sunt gestionate de case de asigurări de boală; acestea acoperă toate
cheltuielile de îngrijiri medicale, indiferent că sunt prestate de unităţi
sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportând
salariile personalului medical angajat în cadrul celui din urmă;
exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror
pondere în finanţare este redusă;
b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din
impozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului Sănătăţii;
finanţarea din sursele bugetare este puternic predominantă,
completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi, în special
pentru o cotă din contravaloarea medicamentelor;
c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările
private de sănătate; statul finanţează asistenţa medicală pentru
persoanele de vârsta a III-a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri
sub pragul sărăciei.
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu
anul 1998, într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate
(un sistem asemănător celui german).
Cotizaţiile sunt suportate de către salariaţi (prin impozitul pe salarii) şi de
către persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse
se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi cheltuielile
administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea
acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare
judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare publice,
a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC,
psihiatrie ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în
sectorul sanitar public.
În plus, există câteva fonduri speciale extrabugetare pentru sănătate
(vezi subcapitolul 5.5) dintre care „Fondul de asigurări sociale de sănătate” se
utilizează în beneficiul unităţilor finanţate integral din resurse bugetare, este
gestionat de Ministerul Sănătăţii şi se constituie din :
• o taxă de 10% din veniturile obţinute din publicitatea pentru produse
din tutun, ţigări şi băuturi alcoolice;
• o taxă de 1% din veniturile producătorilor de astfel de produse;
• cotă din veniturile policlinicilor cu plată ş.a.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de
destinaţii: organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât
cheltuieli generale, cât şi cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele
categorii de efecte pe care acestea le generează:
¾ efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece
vizează refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru
persoanele bolnave şi familiile lor;
¾ efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii
populaţii, cum sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea,
mortalitatea generală şi cea infantilă, gradul de asistenţă medicală a
populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, arondaţi
unei unităţi sanitare etc.);
¾ efecte economice, care reflectă în general „neproducţia” datorată stării
nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă,
eradicarea unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.

2.3.1.3 Cheltuieli publice pentru cultură

Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea
şi întreţinerea instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre,
filarmonici, operă-operetă, patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri, case de film
ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii
ale instituţiilor respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea
acestor instituţii:

a) în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi,

sculpturi ş.a.), acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică
astfel încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar
un profit; în acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul
intervine numai în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când
doreşte să subvenţioneze unele dintre aceste bunuri pentru a încuraja
consumul lor;
 b) în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole
ş.a.), acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte
pentru copii) sau cu tarife modice; în acest caz finanţarea se face
preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii respectivelor
instituţii sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele
locale. Principala lor destinaţie o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale,
servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca
excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi
cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare/divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că
sponsorul poate beneficia de reducerea cu 5-10% a bazei impozabile a impozitului
pe profit, în funcţie de tipul de activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru
tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.

2.3.2 Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi
cheltuielile pentru protecţia mediului şi cele pentru cercetare-dezvoltare.

1. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI ECONOMICE

sunt efectuate de stat în contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice.
Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra
echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o relansare
economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea
veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public
şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea
sectorului public este, de aceea, unul din factorii ce determină mărimea acestor
cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a legislativului şi executivului
privind necesitatea şi eficienţa unui sector public. Teoria economică consideră, în
general, neeficientă funcţionarea sectorului economic public, deoarece tendinţa de
a-l susţine prin buget (chiar în pofida unei puternice ineficienţe) este o capcană în
care guvernanţii cad adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive
unei atitudini neintervenţioniste din partea guvernului. J.K. Galbrith atrăgea atenţia
asupra efectelor negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast
mecanismul „mâinii invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim
inechitabil în tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public,
în pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să devină
criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
 În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu
depăşeşte 25% din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord,
Oceania şi Asia de sud-est (inclusiv Japonia) este până la 10-15%. În toate aceste
ţări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică
asupra pământului este de foarte mică întindere. În timp, în toate aceste ţări,
dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări privind etatizarea
sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care parlamentele sau
guvernele au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri/diminuări a
respectivului sector.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru
acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii,
avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de
capital (investiţii pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se
constituie în cea mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri
rambursabile, finanţarea informării/publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru
agenţi economici în dificultate (activitate economică ineficientă).
Subvenţiile se clasifică în trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea
diferenţei între preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costul
acestuia (mai mare)
Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei măsuri
administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii
economici privaţi;
b) subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de
export şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali
pe pieţe străine.
Cuantumul primei este stabilit astfel:
PE = pi − pe , (9)
unde:
pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă,
pe = preţul cel mai mare pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor
impozite plătite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este
generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la transport,
avantaje valutare.
 c) subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor
presupuse de apelul la credit al agenţilor economici
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau
un consorţiu/grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub nivelul
pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu
dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi
agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate
realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de credit cu dobânda sub nivelul
pieţei, prin constituirea în buget sau într-un fond special a unor surse financiare
dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru
dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau
zone (regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de
noi unităţi economice, extinderea unora existente, modernizări,
restructurări, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru
finanţarea în coparticipare cu agentul economic organizator a unor
acţiuni externe de prospectare a pieţei sau de prezentare de produse.
Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din vânzările
rezultate în urma respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare
destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de
fezabilitate, organizării de expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare
sau participării la astfel de manifestări.
E. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii
economici (publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta
renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea
accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal,
diminuarea sau scutirea de unele impozite/taxe pentru investiţiile
realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate
defavorizate ş.a.
F. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă
de creditori şi în beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora
un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile
de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
În bugetul României aceste cheltuieli se regăsesc în partea a V-a, „Acţiuni
economice”, defalcat pe ramuri, şi în partea IV-a „Acţiuni pentru servicii şi
dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”.
 2. CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU PROTECŢIA
MEDIULUI reflectă politica ecologică a statului şi sunt efectuate de acesta pentru
menţinerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care
dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural. Această concepţie,
apărută la începutul anilor ’70 şi menţionată în lucrarea „Limitele dezvoltării”
(Clubul de la Roma, 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune
concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul
public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întraga
comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional ca eforturile de
refacere/păstrare a caracteristicilor de mediu natural să fie suportate de întreaga
societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor acţiuni, primează
principiul „poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la/
cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii
pentru protejarea mediului/combaterea poluării, impozite/taxe/redevenţe pentru
consumul factorilor de mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru
protecţia mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme
internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu,
avantaje fiscale şi subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia
mediului, finanţarea cercetării ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3.CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU CERCETARE-DEZVOLTARE
reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a
susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu
forma pe care o îmbracă cercetarea:
a) cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică,
extinderea limitelor cunoaşterii; este finanţată în mare măsură de către
stat;
b) cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respectiv
crearea de produse/servicii/tehnologii/tehnici/reţete noi sau
îmbunătăţite; este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
c) cercetarea de dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi/sau
transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare
măsură de agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de
cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor,
care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi
care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru
finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente,
aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de
schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane
de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul
selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care
este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.

2.3.3 Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică

şi siguranţă naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor
organe specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială sau monarhică;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi
camerele sale, consilii locale);
• organele puterii judecătoreşti; în ţara noastră, aici se includ Ministerul
Justiţiei şi structura sa de tribunale, judecătorii şi curţile de apel,
Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi,
primării); în ţara noastră, aici se includ şi Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul
Poporului, alte agenţii şi oficii guvernamentale;
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
• poliţia;
• jandarmeria;
• securitatea naţională;
• servicii de informaţii;
• servicii speciale de pază şi protecţie;
• în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra
incendiilor, penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura
aparatului de stat (în care un rol important revine birocraţiei, regimului politic,
aderării la organisme supranaţionale sau cu vocaţie internaţională sau mondială),
nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii sociali (crima organizată, terorismul,
corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.) înzestrarea tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii
şi din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente
(ponderea puternic majoritară), incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi
gospodăreşti şi cele de capital (pondere mică, efectuate şi din credite externe),
incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de transport ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
• cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor,
drepturile de personal, hrană şi echipament/cazarmament, cercetare
ştiinţifică militară şi/sau pentru apărare; cheltuielile acestea sunt
prevăzute pentru Ministerul Apărării şi sunt gestionate de către el;
• cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau
lichidarea urmărilor acestora, care sunt prevăzute distinct în buget sau
în fonduri speciale şi sunt gestionate direct de Guvern sau de alte
ministere şi organisme guvernamentale.

2.3.4 Cheltuieli publice privind asigurările sociale

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de
societate, pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau
permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor.
În noţiunea de „societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile
autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile,
întreprinzătorii particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de
contribuabili pentru fondurile de asigurări sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii
cooperaţiei şi asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi
meşteşugarii cu ateliere proprii, slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de
serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor de locatari ş.a., unii dintre ei automat,
în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi/sau sunt contribuabili.
În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani, persoanele
fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă, cum sunt:
accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală
de muncă, lipsa susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.
Mulţimea şi diversitatea contribuabilor, beneficiarilor, riscurilor, surselor
de finanţare conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem.
În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele
componente:
a) asigurările sociale de stat, cu caracter general, gestionate în principal
de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi de Casa Naţională a
Asigurărilor Sociale;
b) asigurările sociale profesionale, gestionate fie de un organism
guvernamental, fie de unul profesional şi care includ:
• asigurările sociale din cooperaţia meşteşugărească şi ale meşteşugarilor
cu ateliere proprii;
• asigurările sociale din asociaţiile agricole;
 • asigurările sociale ale agricultorilor cu gospodărie proprie;
• asigurările sociale ale avocaţilor;
• asigurările sociale ale slujitorilor cultelor;
• asigurările sociale ale artiştilor (plasticieni, muzicieni, compozitori,
scriitori).
c) asigurările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şi
care sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi
de casele judeţene şi a municipiului Bucureşti.

2.3.4.1 Asigurările sociale de stat

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este
realizată pe baza unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de
stat, echitabil al acestora.

1) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale

este unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi a
minimizării riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private
sau facultative sau delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
2) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi
drepturile beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
3) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe
toţi realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga
populaţie activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ,
pentru toate riscurile şi situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de
muncă şi de asigurare a existenţei;
4) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele
fondurilor de asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
5) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au
posibilitatea să contribuie şi sunt beneficiari toate personale fizice care au
contribuit şi/sau suferă unul din riscurile menţionate de lege;
6) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea
drepturilor de asigurărilor sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite
în acest context (pensii, ajutoare, unele indemnizaţii);
7) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul de asistenţă prin
sistem nu se pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin
lege;
8) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem
sunt considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie
sau cedare, nici măcar parţial;
9) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale
se realizează de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
 Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se
face din venituri dedicate (afectate), şi anume:
i) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de către persoanele
juridice şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe
criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor ş.a. Contribuţia
se calculează după relaţia:

CAS = TFSB ∗ c , (10)

unde:
CAS = contribuţia pentru asigurări sociale,
TFBS = total fond de salarii brut,
c = cota de asigurări sociale.
În TFBS se includ: fond de salarii brut (inclusiv pentru cei scoşi din
activitate pentru perfecţionare/specializare sau pentru îndeplinirea unor obligaţii de
stat sau obşteşti), de concedii, sporuri de salarii (vechime, ore suplimentare, muncă
de noapte, periculozitate, nocivitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,
participarea salariaţilor la profit şi prime.
Cota de asigurări sociale este stabilită pentru angajaţi la 9,5% asupra
venitului salarial lunar, iar pentru angajator la 19% asupra fondului lunar de salarii,
cu unele diferenţieri pentru grupele de muncă I şi II.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare sau foarte grele) şi II
(condiţii grele sau vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt
mai mari (accidente, îmbolnăviri etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare
(vârsta de pensie mai mică, vechime în muncă minimă necesară pensionării mai
redusă, cota pensiei din salariu mai mare).
ii) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte
de către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă
prin sistemul asigurărilor sociale. Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe
tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului, categoria de confort,
mărimea salariului tarifar/pensiei, costul trimiterii. Pentru anumite
categorii de beneficiari se acordă reduceri ale contribuţiei, calculată
după criteriile de mai sus, astfel:
• 100% pentru pensionarii IOVR neangajaţi, beneficiari de ajutor social,
pensionarii de asigurări sociale şi pensionarii militari cu pensie
minimă;
• 75% pentru suferinzii de silicoză şi fibroză pulmonară;
• 50% pentru suferinzii de boli profesionale.
iii) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de către orice persoană fizică sau
juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în
cotă de 5% din TFBS, precum şi de salariaţii şi membrii cooperatori, în
cotă de 1% din salariul lunar brut/venitul brut obţinut în cooperativă.
 Această contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului
de integrare profesională şi alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce nu
s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de şomaj.
iv) alte venituri, în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau
amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuţie, excedentul
anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.
v) contribuţia pentru pensia suplimentară, care se plăteşte de către
salariaţi în cotă de 5% din salariul brut lunar, în care se includ, pe lângă
salariul tarifar, orice fel de spor şi indemnizaţie cu caracter permanent,
precum şi salariul de merit. Plata acestei contribuţii dă dreptul ca, la
ieşirea la pensie, contribuabilul să primească pe lângă pensia de bază şi
o pensie suplimentară, calculată în cote procentuale din venitul luat ca
bază de pensionare şi diferenţiată după numărul de ani de contribuţie.
Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri.
A. PENSIILE se plătesc pe toată durata vieţii de după pensionare
persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă;
persoanelor invalide şi soţului supravieţuitor al pensionarului (începând de la o
anumită vârstă şi dacă nu are alt venit); precum şi, până la o anumită vârstă,
copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
A.1 Pensia pentru muncă depusă şi limită de vârstă se acordă
persoanelor care, salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime
minimă în muncă. Derogări de vârstă şi vechime în muncă sunt prevăzute pentru
grupele de muncă I şi II, personal didactic universitar şi de cercetare, maternitate
(mame ce au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel puţin vârsta de
10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal navigant
din aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).
Pensionarea se face la cerere, la 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani
pentru femei (cu variaţiile date prin derogări), sau, din oficiu, la 62 de ani pentru
bărbaţi şi 57 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări). Cele patru limite
de vârste sunt în prezent într-un proces de creştere progresivă de 4 luni pe an, astfel
încât într-un orizont de circa 10 ani să se mărească până la 65, respectiv 60 de ani.
Vechimea în muncă minimă pentru pensionare este de 30 de ani pentru
bărbaţi şi 25 de ani pentru femei (cu variaţiile date de derogări) şi urmează să
crească treptat în următorii 10 ani până la 35 şi, respectiv, 30 de ani. Pentru anii de
muncă prestaţi peste vechimea minimă se acordă un spor de pensie (calculat la
venitul luat ca bază de pensionare) de câte 1% pentru fiecare din primii 5 ani şi de
câte 0,5% pentru fiecare din anii în plus peste primii cinci.
În cazul în care nu este îndeplinită condiţia de vechime minimă în muncă,
dar nu mai puţin de 10 ani vechime, pensia se calculează proporţional cu durata
vechimii în muncă. Pentru cei cu vechime sub 10 ani se acordă un ajutor social.
 A.2 Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de
muncă din cauza unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, precum şi
celor ce şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli/accidente nelegate
de muncă, însă condiţionat de faptul că au o anumită vechime în muncă şi o
anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu salariul, dar şi cu
gradul de invaliditate, care poate fi:
• I, când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară
îngrijirea şi supravegherea invalidului de către o altă persoană;
• II, când cpacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură
pierdută, dar invalidul nu necesită îngrijire din partea altei persoane;
• III, când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar
invalidul poate presta aceeaşi muncă sau o muncă mai uşoară.
Pensia pentru gradul I de invaliditate dobândită din riscuri legate de
muncă se calculează în raport cu salariul luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe
grupe de muncă: 33-85% pentru grupa I de muncă (la care se adaugă o sumă fixă
lunară pentru îngrijire); 31-80% pentru grupa a II-a de muncă; 29-75% pentru
grupa a III–a de muncă. Pentru invaliditatea de gradul II se acordă 85%, iar pentru
invaliditatea de gradul III se acordă 60% din cuantumul pensiei aferente gradului I
de invaliditate.
Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la
împlinirea vârstei de 60, respectiv 55, de ani, de către o comisie de expertiză de pe
lângă Serviciul judeţean de expertiză medicală.
Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă
ca şi precedenta, numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, în
raport cu grupa de muncă, între 27 şi 70% din salariul luat ca bază de pensionare.
A.3 Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă
la data decesului asiguratului acesta era pensionar sau întrunea condiţii pentru
obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la împlinirea vârstei de 16 ani
sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 25 de ani sau 26 de ani
(dacă durata studiilor superioare este de peste 5 ani).
Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş începând de la 55 de
ani şi dacă a convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se
calculează proporţional cu numărul de ani de convieţuire).
Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi
beneficiat decedatul, în cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi
urmaşi şi 100% în cazul a trei sau mai mulţi urmaşi.
A.4 Pensia suplimentară se acordă asiguraţilor care au plătit contribuţia
de 5% (vezi punctul v) la venituri). Cuantumul ei se stabileşte în raport cu salariul
luat ca bază de pensionare, diferenţiat pe ani de contribuţie: 7% pentru un interval
de contribuţie de [5; 10] ani; 10% pentru (10; 15] ani; 13% pentru (15; 20] de
ani;15% pentru (20; 25] de ani; 16% pentru peste 25 de ani. Contribuabililor sub 5
ani li se restituie, la data pensionării, sumele cu care au contribuit, fructificate cu o
anumită dobândă.
B. TRIMITERILE LA TRATAMENT BALNEAR ŞI ODIHNĂ
sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii sub forma unor servicii de tratament
balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt suportate în proporţie de 70% (în medie) de
către asigurările sociale, restul fiind suportat de către beneficiar. La aceste costuri
se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii beneficiari (vezi ii)
de la venituri). Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate
pentru cei încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau
profesionale, invalizii, familiile cu mulţi copii.
C. Indemnizaţiile şi ajutoarele sunt drepturi pe care le primesc
beneficiarii pentru mai multe tipuri de împrejurări/riscuri care le afectează într-un
fel sau altul capacitatea de muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea
câştiga existenţa prin activitatea pe care o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste
indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor astfel:
• privind sănătatea;
• privind maternitatea;
• privind lipsa locului de muncă;
• altele.
C.1 Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în
scopul prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.
a) Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirii şi refacerea/întărirea
sănătăţii sunt acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi
sunt suportate parţial de către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către
asigurările sociale de stat. Sunt utilizate astfel următoarele forme: trecerea
temporară în altă muncă, mai uşoară, sau reducerea programului de lucru,
trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină, acordarea unor materiale
ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).
Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între
salariul anterior trimiterii/reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta.
Indemnizaţia nu poate fi acordată mai mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate
depăşi 25% din salariul anterior.
Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de
tratament ce depăşesc durata concediului de odihnă şi a altor 2-3 zile necesare
pentru transportul ulterior tratamentului şi pentru readaptare. Trimiterea la
tratament se poate face şi în cazul în care angajatul este deja în incapacitate de
muncă (boală, urmarea unui accident). În acest caz, indemnizaţia o constituie o
cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat angajatul
anterior îmbolnăvirii/accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului
balnear.
 Pentru a treia formă menţionată, se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv
celor angajaţi temporar) pentru care organele medicale autorizate instituie
carantina. Indemnizaţia este de 90% din salariul tarifar şi se acordă pe toată durata
carantinei.
Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o
parte din costul materialului recomandat de organul medical competent. În cazul
materialelelor necesare ulterior unei boli profesionale sau accident de muncă
indemnizaţia este de 100% din costul respectivului material. În cazul celor necesare
ulterior unei boli neprofesionale sau accident în afara muncii, indemnizaţia
se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100% din costul
respectivului material.
În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin
stimulentul pe care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
asigurarea protecţiei muncii.
b) Indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un
concediu medical în vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării.
Durata acordării este de maxim 180 de zile, eventual majorată cu încă maxim 90 de
zile cu avizul Ministerului Sănătăţii.
După trecerea intervalului de 180/270 de zile şi în caz că nu a fost
refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se avizează pensionarea de
invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari), cu
condiţia (pentru cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la
asigurările sociale cel puţin 4 luni în ultimele 12 luni anterioare
îmbolnăvirii/accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24 de luni anterioare
îmbolnăvirii/accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat
salariatul şi numai pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus
sporurile legale ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii/accidentării) şi
diferenţiat după vechimea în muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani;
65% între 2 şi inclusiv 5 ani; 75% între 5 şi inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani.
Pentru primele trei zile de concediu medical acordate pentru îmbonăviri/accidentări
nelegate de muncă, indemnizaţia este de 50% din cea curentă, conform
diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de îmbolnăviri/accidentări
legate de muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este 100% din
chiar prima zi de concediu medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.

C.2 Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă

mamelor sau viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate,
indemnizaţie pentru îngrijirea copilului, indemnizaţie pentru creşterea copilului
până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţia de naştere.
 a) Indemnizaţia de maternitate se acordă femeilor însărcinate, salariate,
care beneficiază prin lege de concediu de maternitate de 112 de zile, în principiu
52 de zile prenatal şi 60 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame
pentru scurtarea prenatalului în favoarea postnatalului. De asemenea, se poate
acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un program de muncă redus cu 2 ore şi
fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz, indemnizaţia este egală cu suma
cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă
din salariul tarifar plus sporurile legale ale angajatei, cotă diferenţiată după
vechimea în muncă: 50% pentru o vechime în muncă de până la 6 luni inclusiv;
65% pentru peste 6 luni până la 12 luni inclusiv; 85% pentru peste 12 luni; 94%
indiferent de vechime începând cu naşterea celui de-al treilea copil.
Plata indemnizaţiei cade în sarcina celui ce a angajat. Legea prevede un
ajutor de maternitate şi pentru cazul când aceasta intervine pe parcursul efectuării
studiilor superioare.

b) Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului se acordă mamei al cărui

copil în vârstă de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu
medical pe durata bolii copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei
tarifar plus sporurile legale. Această indemnizaţie se acordă mamelor ce nu mai
beneficiază de indemnizaţia de maternitate (conform a) de mai sus) şi nu au optat
pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c) de mai jos). Plata cade în
sarcina celui ce a angajat.

c) Indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se

acordă la cerere, după expirarea postnatalului, într-o cotă de 85% din salariul
tarifar. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea mamelor de a lucra
cu o jumătate de normă, în scopul creşterii şi îngrijirii copilului, până când acesta
împlineşte 7 ani.
d) Indemnizaţia de naştere se acordă, din bugetele locale, în sumă de
100000 lei, indiferent de statutul de salariată sau nu, tuturor femeilor ce au născut
al doilea copil şi apoi pentru fiecare naştere ulterioară.
C.3 Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care
şi-au pierdut locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă.
Resursele financiare necesare se constituie pe seama unei taxe de 1% calculată
asupra salariului de încadrare şi plătibilă de fiecare angajat, precum şi a unei taxe
de 5% asupra fondului lunar de salarii şi plătibilă de fiecare angajator. Sunt uzuale
trei forme de ajutor:
a) Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de
muncă, dar nu din iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-şi pot găsi loc de
muncă. De la prima condiţie fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din
proprie iniţiativă este cauzată de un motiv care nu întrerupe vechimea în muncă la
momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7 ani etc.). Alături de aceste condiţii
de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă condiţii de evidenţă
(înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţie socială din raza judeţului de
domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să
muncească), condiţii de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia
de refuz nejustificat a unor propuneri de loc de muncă sau recalificare făcute de
oficiul de muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă ca o cotă calculată la media pe ultimele 3
luni (pentru cei care au avut contract de muncă pe durată nedeterminată) sau 12
luni (pentru cei care au avut contract de muncă pe durată determinată) a salariului
brut minus impozitul pe salariu. Mărimea cotei depinde de vechimea în muncă, în
cazul primei categorii, şi anume: 50% pentru o vechime în muncă de până la 5 ani,
dar nu mai puţin de 75% din salariul brut minim pe economie diminuat cu
impozitul pe salariu; 55% pentru o vechime în muncă de 5 până la 15 ani, dar nu
mai puţin de 80%; şi 60% pentru o vechime în muncă de minim 15 ani, dar nu mai
puţin de 85%. Pentru cei din a doua categorie mai sus menţionată, mărimea cotei
depinde de durata contribuţiei la fondul pentru ajutorul de şomaj, şi anume: 40%
pentru o contribuţie de minim unul şi până la 5 ani şi 50% pentru o contribuire de
minim 5 ani.
Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, pe o durată de maximum 270 de
zile calendaristice, în care, eventual, se includ şi maxim 30 de zile anterioare
înregistrării cererii.
b) Ajutorul de integrare profesională se acordă tinerilor care au absolvit
învăţământul preuniversitar sau cel universitar, precum şi celor ce au încheiat
serviciul militar obligatoriu şi care nu şi-au putut găsi de lucru potrivit pregătirii
lor. Ajutorul se acordă pentru maxim 270 de zile, după 30 de zile de la data
înregistrării cererii la oficiul forţei de muncă. Cuantumul acestui ajutor se acordă
ca o cotă calculată la salariul minim brut pe economie, mai puţin impozitul pe
salariu şi diferenţiat după nivelul de pregătire: 60% pentru cei proveniţi din
învăţământul preuniversitar şi cu vârsta peste 16 sau 18 ani după caz şi 70% pentru
cei proveniţi din învăţământul universitar.
c) Alocaţia de sprijin se acordă, pe o perioadă de maxim 18 luni,
persoanelor care, la expirarea perioadei în care au beneficiat de ajutorul de şomaj
sau de integrarea profesională, nu şi-au găsit totuşi de lucru şi nu au alte mijloace
considerate minime pentru întreţinere. Legea formulează două astfel de limite:
ƒ persoana în cauză nu deţine împreună cu membrii familiei terenuri agricole
cu o suprafaţă mai mare de 20 000m² în zonele de şes şi colinare sau mai
mare de 40 000 m² în zonele montane;
ƒ persoana în cauză nu realizează, împreună cu membrii familiei, un venit
mediu lunar pe membru de familie mai mare de 60% din salariul minim
brut pe economie, mai puţin impozitul pe salariu.
C.4 Ajutorul de deces se acordă în caz de deces al salariatului,
pensionarului sau membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din
membrii familiei sale. Legea stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui
ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu faptul că beneficiarii acestui ajutor erau
sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia sau al beneficiarilor de
ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi-copii în întreţinerea dispărutului, cu
vechimea în muncă ş.a.

2.3.4.2 Asigurările sociale pentru sănătate

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are

caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte
forme de asigurări facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private
pentru asigurarea sănătăţii.

Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza

următoarelor principii:

1) cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;

2) solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform
salariului/venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de
asistenţă/îngrijire/tratament în caz de îmbolnăvire/accident; contribuie,
totodată, toate persoanele juridice;
3) subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia
cetăţenilor sunt în completarea celor pe care le alocă statul pentru
sănătate şi a celor pe care cetăţenii asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru
sănătate din propria lor voinţă;
4) definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului
atunci când se produce riscul îmbolnăvirii/accidentării; aceste servicii
sunt angajate cu furnizori din sectorul public sau privat;
5) finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale
cetăţenilor şi ale persoanelor juridice sunt folosite qvasiexclusiv pentru
finanţarea serviciilor medico-sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare
sub formă de subvenţii din partea statului, al căror obiect îl formează
realizarea unor programe guvernamentale pentru protecţia sănătăţii,
cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergură;
6) conducerea autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de
conducere a activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter
nonprofit, sunt independente, cu surse proprii de finanţare, au
contabilitate proprie şi cont la bancă; aceste organe pot colabora cu
organe ale statului şi aplică măsurile stabilite de Ministerul Sănătăţii.

Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară

din momentul în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi
tuturor membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii şi care se află în
întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură pot beneficia de această calitate unii
cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care nu plătesc contribuţia
(cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse privative de
libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 7% din salariul/venitul
brut lunar, se deduce din impozitul pe salariu/venit şi se varsă la casa de asigurări
de sănătate. La aceasta se adaugă o taxă de 7% asupra fondului lunar de salarii,
plătibilă de angajator şi vărsată pe aceeaşi destinaţie.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită
prin lege:
• plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul
asiguraţilor;
• cheltuieli de administrare şi funcţionare, dar nu mai mult de 5% din
încasări;
• fond de redistribuire, reprezentând 7% din încasări, vărsate de casele
judeţene de asigurări sociale de sănătate în beneficiul Casei Naţionale
de Asigurări pentru Sănătate şi pe care aceasta le poate folosi pentru
acoperirea eventualului deficit la nivelul unor case judeţene;
• fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de
Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu
avizul Ministerului Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui
statut propriu în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a
reprezentanţilor şi consiliul de administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi
membrii); de asemenea, se prevăd limita competenţei teritoriale, organizarea
activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar-contabilă, administrativă
etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune controlului de
gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din
România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.
 2.4 Aplicaţii rezolvate
1. Să se calculeze creşterea absolută şi relativă în preţuri nominale şi reale
a cheltuielilor publice ale CANADEI, ponderea lor în PIB şi volumul lor mediu pe
locuitor exprimat în $ SUA. Se au în vedere următoarele date:

INDICATORI 2000 2003

Cheltuieli publice totale 166,627 181,947

(mld. dolari preţuri curente)

Indicele preţurilor 105,6 113

constante(%) (1990→100)
,5

Cursul de schimb 1,1556 1,4028

(dolar canadian/$)

PIB(mld dolari canadieni 678,48 747,26

preţuri curente)

Populaţia(mil. locuitori) 28,12 29,26

Rezolvare:

1) creşterea absolută a cheltuielilor publice(mld dolari canadieni)

a) preţuri curente
ch2003 – ch2000 = 181,947 – 166,627 = 15,320

b) preţuri constante(comparabile)
ch2003 ch2000 181,947 166,627
− = − = 160,305 − 157,790 = 25,15
I 2003 I 2000 113,5% 105,6%

2) creşterea relativă a cheltuielilor în perioada 2000-2003(%)

a) preţuri curente
ch
- indicele creşterii relative IDr = 2003 ⋅100 − 100
ch2000
⎛ 181,947 ⎞
IDr = ⎜⎜ − 1⎟⎟ ⋅100 = 9,194%
⎝ 166,627 ⎠
ch2003 − ch2000
- creşetrea în mărime relativă Dr = ⋅100
ch2000
181,947 − 166,627
IDr = = 9,194%
166,627
 b) preţuri constante( comparabile )
- indicele creşterii relative
ch2003
I
IDr = 2003 ⋅100 − 100
ch2000
I 2000
⎛ 181,947 166,627 ⎞
IDr = ⎜⎜ / − 1⎟⎟ ⋅100 = 1,593
⎝ 113,5% 105,6% ⎠
- creşterea în mărime relativă:
ch2003 ch2000
−
I I 2000
Dr = 2003 ⋅100
ch2000
I 2000
⎛ 181,947 166,627 ⎞ 105,6%
Dr = ⎜⎜ − ⎟⎟ ⋅ ⋅100
⎝ 113,5% 105,6% ⎠ 166,627
Dr = 1,593

Faţă de 2000 în 2003 cheltuielile publice au crescut în preţuri curente cu

9,194% însă adevărata creştere este cea în preţuri comparabile şi anume de
1,593%.

3) ponderea cheltuielilor publice în PIB(%)

ch publice
p= ⋅100
PIB
166627
p2000 = ⋅100 = 24,558%
678480
181947
p2003 = ⋅100 = 24,3485%
747260

4) cheltuiala publică medie pe locuitor

- anul 2000:
166,627
= 5925,56 dolar canadian / loc
28,12

ţinând cont de cursul de schimb 1$ = 1,1556 dolari canadieni avem 5127,69 $/loc
- anul 1994
181,947
= 6218,28
29,26
înlocuind cont de cursul de schimb 1$ = 1,4028 avem 4432,76 $/loc
 2 Se dau următoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat ale
României pe 1998.
INDICATORI VALOARE(mii lei)
Cheltuieli de personal 16 783 909 245
Cheltuieli materiale şi servicii 9 699 513 733
Subvenţii 2 979 216 276
Prime 183 000 000
Transferuri 24 391 965 611
Dobânzii aferente datoriei publice 20 177 680 000
Rezerve 3 671 551 673
Cheltuieli de capital 5 047 756 209
Împrumuturi acordate (Im) 2 454 843 550
Rambursări de credite (R) 3 098 279 053

Determinaţi:
a) valoarea cheltuielilor publice totale
b) Structura cheltuielilor publice

Rezolvare:

a) CT = cheltuieli curente + cheltuieli capitale + Im + R

Cheltuieli curente ‘ 77886836538 = cheltuieli de personal + cheltuieli
materiale + subvenţii + prime + transferuri + dobânzi + rezerve⇒ CT =
88443700000.
b) Pcheltuieli curente/CT = (cheltuieli curente/CT) . 100 = 88%
Pcheltuieli capital/CT = (cheltuieli capital/CT) . 100 = 5,7%
Pîmp/CT = (Im/CT).100 = 2,79%
Pramb/CT = (R/CT). 100 = 3,5%
Se concluzionează că 88% din totalul cheltuielilor reprezintă cheltuieli
curente, 5,7% cheltuieli de capital, 2,79% împrumuturi acordate şi 3,5% rambursări
de credite.

3. Se cunosc următoarele informaţii:

An 1999 An 2003
Cheltuieli bugetare de stat (CP1) 281 510
Cheltuielile fondului securităţii 40 108
sociale (CP2)
Cheltuieli bugetare locale (CP3) 173 302
Transferuri între bugete 50 90
PIB 670 1400
Indicele preţurilor(1990=100) 88,5 152,6
Curs de schimb 1,5 1,7
Populaţie 8,3 mil 8,9 mil
 Se cere:
a) cheltuielile publice consolidate în 1999 şi 2003
b) creşterea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor publice
c) creşterea reală absolută şi relativă a chletuielilor publice
d) ponderea cheltuielilor totale consolidate în PIB în 1999 şi 2003
e) mărimea cheltuielilor publice totale consolidate exprimate în dolari pe
locuitor în 1999 şi 2003

Rezolvare:

a) CPTC = (CP1 + CP2 +CP3 +CP4 ) – T

CPTC1999 = 281 + 40 + 173 – 150 = 444 mld.
CPTC2003 = 830 mld.
b) Cna = CPTC2003 – CPTC1999 = 780
Cnr = (CPTC2003 – CPTC1999)/CPTC1999.100 = 86,94%
c) Cia = CPTC1998/I98 – CPTC1994/I94 = 0,43
Cir = (CPTC1998/I98 – CPTC1994/I94)/(CPTC1994/I94) = 8,41%
d) PCPTC98/PIB98 = CPTC2003/PIB98 . 100= 59,29%
PCPTC94/PIB94 = CPTC1999/PIB94 . 100= 66,277%
- are loc o creştere a cheltuielilor publice totale consolidate în PIB cu puncte
procentuale.
e) CPTC$/loc = (CPTC/(CS.Pop)). 100
CPTC$94/loc = (CPTC94/(CS94.Pop94)). 100 = 35 662,65 $/loc
CPTC$98/loc ) = (CPTC98/(CS.Pop98)). 100 = 58 286,53$/loc

2.5 Aplicaţii propuse

1. Se dau următoarele date:

INDICATORI 1995 2002

Cheltuielile bugetului de stat 320 490
Chletuielile fond securităţi sociale 80 170
Cheltuielile bugetelor locale 120 210
Transferuri între bugete 50 90
PIB 870 1190
Indicele preţurilor constante 83,7 121,3
Curs de schimb 1,1 1,7
Populaţie 18 mil 20 mil

Determinaţi:
a) creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice
b) creşterea reală absolută a chletuielilor publice
c) creşterea nominală relativă a cheltuielilor publice
d) creşterea reală relativă a cheltuielilor publice
 e) ponderea cheltuielilor publice în PIB
f) cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în $
g) coeficientul de devansare a cheltuielilor publice
h) coeficientul de elasticitate a cheltuielilor publice
2. Se dau următoarele date referitoare la cheltuielile bugetului de stat
al României pe anul 1998:

INDICATORI 1998(milioane lei)

Cheltuieli materiale şi servicii 9 823 000
Subvenţii 2 980 000
Dobânzii 20 200 000
Transferuri 26 500 000
Prime 183 000
Cheltuieli de personal 16 800 000
Cheltuieli de capital 10 190 000
Împrumuturi acordate 2 455 000
Rambursări de credite, plăţi de dobânzii şi comisioane la credite 3 055 000
Rezerve 3 672 000

Să se determine:
a) structura economică a cheltuielilor publice
b) creşterea nominală absolută a cheltuielilor publice totale cheltuielile
totale
c) cheltuielile curente

3. Să se calculeze creşterea absolută şi relativă în preţuri nominale şi reale

a cheltuielilor publice ale Spaniei, ponderea lor în PIB şi volumul lor mediu pe
locuitor exprimat în USD. Se au în vedere următoarele date:

INDICATORI 1998 2003

Cheltuieli publice totale(mld u.m. preţuri curente) 4 053 15 195
Indicele preţurilor constante(%) 56,2 128,2
Cursul de schimb(u.m./USD) 71,7 118,38
PIB(mld. u.m. preţuri curente) 15 209 45 025
Populaţia(mil. locuitori) 37,54 38,89
 Sistemul veniturilor
publice

Veniturile publice includ resursele financiare ale administraţiei de stat,

ale asigurărilor sociale de stat şi ale instituţiilor publice cu caracter autonom.
Dimensiunea şi structura lor depind de un complex de factori, în care se includ:

¾ factori economici, concretizaţi în produsul intern brut şi dinamica sa;

¾ factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă,
concretizaţi în preţ şi evoluţia sa;
¾ factori sociali, respectiv educaţionali, culturali, de sănătate ş.a.;
¾ factori demografici, concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şi
care determină numărul contribuabilor;
¾ factori politici şi militari;
¾ factori financiari, care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor
publice.

Veniturile publice pot fi structurate după mai multe criterii:

a) conţinutul economic al veniturilor:

• venituri fiscale, adică prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin
lege şi care au, de aceea, o flexibilitate redusă (condiţiile lor nu se pot
modifica decât prin lege);
• resurse de trezorerie, adică împrumuturi pe termen scurt (sub forma
certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur ş.a.) efectuate de
Ministerul Finanţelor pentru acoperirea deficitelor temporare (goluri
de casă) ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
• împrumuturi publice pe termen mediu sau lung, sub forma
obligaţiunilor de stat sau a unor credite preluate de la organisme
financiare internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare;
• emisiune monetară fără acoperire, cu scopul de a finanţa deficitul
bugetar şi care generează inflaţie;

b) ritmicitatea încasării:
• venituri ordinare sau curente, care sunt obţinute de stat în mod
obişnuit (venituri fiscale, venituri din sectorul public etc.);
 • venituri extraordinare, la care se recurge în situaţii deosebite
(împrumuturi, transferuri, ajutoare etc.);
c) provenienţa:

• venituri interne, provenite din economia naţională;

• venituri externe, provenite din străinătate;

d)nivelul de referinţă:
• venituri ale bugetului de stat;
• venituri ale asigurărilor sociale de stat;
• venituri cu destinaţie specială, pentru acoperirea cheltuielilor din
fonduri speciale;
• venituri ale bugetelor locale.

Structura veniturilor bugetare totale, conform bugetului aprobat în anul

2004, include:
I. Venituri curente, din care:
A. Venituri fiscale, din care:

1 Impozite directe;
a) impozit pe profit;
b) impozit pe salarii şi venituri, din care:
• cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
c) alte impozite directe;
d) contribuţii;

2 Impozite indirecte, din care:

a) TVA, din care:
• încasat;
• sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
b) accize;
c) taxe vamale;
d) alte impozite indirecte;

B. Venituri nefiscale;
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

Veniturile fiscale, ca cele ce reprezintă cea mai însemnată parte a

veniturilor publice, sunt clasificate la rândul lor după mai multe criterii:
ii) caracteristicile de fond şi formă:
• impozite directe, stabilite pentru fiecare contribuabil în parte, nominal,
aşezate pe venit şi/sau pe avere;
• impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri şi servicii,
nepersonalizate, aşezate pe cheltuieli;

ii) obiectul impunerii:

• impozite pe venit;
• impozite pe avere;
• impozite pe consum;

iii) scopul urmărit:

• impozite financiare, instituite pentru acoperirea cheltuielilor statului;
• impozite de ordine, instituite pentru limitarea unor acţiuni sau pentru
realizarea unor obiective, altele decât cele fiscale, de exemplu:
suprataxele pentru limitarea consumului de tutun, impozitele pentru
fondurile speciale;

iv) frecvenţa încasării:

• impozite permanente sau ordinare, care au caracter peren şi se
încasează periodic;
• impozite incidentale sau extraordinare, care se instituie pentru
perioade determinate şi au de regulă un scop strict precizat care, odată
realizat, determină desfiinţarea respectivului impozit;

v) instituţia administratoare:
• impozite ale administraţiei centrale, încasate direct la bugetul de stat,
din care se pot stabili nivele sau cuantumuri ce pot fi reţinute de
organele locale; de exemplu, impozitul pe salarii pentru care, prin
legea bugetului, se stabileşte ce judeţe şi în ce cotă îşi pot reţine o
parte din impozitul pe salarii colectat de la unităţile rezidente în
respectivul judeţ;
• impozite ale administraţiei locale, care se încasează de către organul
local care le-a iniţiat.

Impozitele directe, la rândul lor, se clasifică după obiectul impunerii în:

• impozite reale, aşezate pe obiecte şi care nu ţin seama de situaţia
personală a contribuabilului, cum sunt: impozitul funciar, impozitul pe
clădiri, impozitul pe activităţi industriale şi comerciale şi profesii
libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc;
• impozite personale, aşezate pe venit sau pe avere şi care ţin seama de
situaţia personală a contribuabilului.

Impozitele indirecte, la rândul lor, se clasifică după forma lor în:

• taxe de consum;
• venituri din monopoluri fiscale;
 • taxe vamale;
• taxe de timbru şi de înregistrare.

3.1 Impunerea fiscală şi principiile ei

3.1.1 Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile

statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Persoanele fizice sau juridice în cauză sunt, în principal, cetăţeni români sau agenţi
economici cu domiciliul în România, dar pot fi şi cetăţeni străini sau agenţi
economici străini care desfăşoară activitate în România, în măsura în care ei
dobândesc venituri sau posedă averi în ţara noastră. Toţi cei de la care se percep
impozite sunt numiţi generic contribuabili. Pentru contribuabilii străini există o
reglementare specială, reprezentând acordul între România şi ţara de origine a
respectivului contribuabil privind evitarea dublei impuneri juridice internaţionale.
Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în
principal sub forma impozitelor şi taxelor.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:

a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la
cine se referă, în legătură cu ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi
referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ
naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de
parlament.
b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata
impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate
reclama sau redobândi în nici un fel.
c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii
impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi
echivalent. În legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenţia pe
care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptăţit, faţă de
stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau
ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de către stat a
funcţiilor sale (vezi şi subcapitolul 1.1.d).
Veniturile fiscale, şi mai cu seamă impozitele, îndeplinesc în societate un
rol complex, financiar, economic şi social.
Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele reprezintă
principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent
peste 90% din totalul acestora.
 Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia
şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja
sau nu activitatea economică (vezi şi subcapitolele 1.8.b şi 1.9).
Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o
dobândeşte statul, de a redistribui produsul social (vezi şi subcapitolul 1.2, Funcţia
de redistribuire a finanţelor publice).

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial

(geografic, pe ţări) şi temporal şi sunt marcate de anumite limite determinate de :
¾ factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de
impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii etc.);
¾ factori externi sistemului de impunere (nivelul per capita al
produsului intern brut, suportabilitatea impunerii, amploarea angajării
statului în soluţionarea problemelor economico-sociale, natura
regimului politic ş.a.).
Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori esenţială pentru o
repartizare cât mai echitabilă a „poverii fiscale”. În acest sens este recomandabil ca
impunerea să nu se facă în cotă unică, ci să fie prevăzute cote diferenţiate care să
ţină seama şi de puterea economică a contribuabilului (veniturile/averea sa),
dar şi de situaţia sa socială (întreţine o familie numeroasă, este singurul întreţinător,
face parte dintr-o categorie defavorizată ş.a.). Diferenţierea excesivă este la fel de
contraproductivă ca şi nediferenţierea, deoarece creează dificultăţi în procesul de
percepere, dar şi condiţii pentru evaziune. În acest sens este negativ exemplul
impozitului pe profit în România, care în 1991 era aşezat şi perceput în câteva zeci
de cote, iar din 1996 s-a introdus o cotă quasigenerală de 38%, cu două excepţii:
25% - cea pentru agenţii economici cu ponderea activităţii de gen agricol de peste
80% şi 62,5% - cea pentru agenţii economici în a căror activitate jocurile de noroc
aveau o pondere de peste 80%. Începând cu anul 2000 se diminuează cota la 25%,
dar se păstrează qvasiunicitatea ei generatoare, aşa cum am mai spus, de inechitate
fiscală.
Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se
determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii:

VF
rf = , (1.1)
PIB

unde:
VF = veniturile fiscale ale statului,
PIB = produsul intern brut.
Acest indicator este de factură macroeconomică şi caracterizează media
„poverii fiscale” într-o ţară. În veniturile fiscale se pot sau nu include contribuţiile
pentru securitatea socială, având în vedere că acestea sunt afectate (au o destinaţie
specială) şi sunt, de regulă, gestionate printr-un buget special. Ponderea acestor
contribuţii în veniturile fiscale este extrem de diferenţiată pe ţări, amplitudinea
de variaţie fiind între 0% şi 40%. Rata fiscalităţii, incluzând contribuţiile pentru
securitatea socială, se situează pentru marea majoritate a ţărilor europene membre
OCDE în jur de 45%, iar pentru ţări dezvoltate neeuropene de la circa 25% (SUA,
Japonia) până la circa 35% (Canada, Noua Zeelandă). În România această cotă a
oscilat în ultimii ani în jur de 34%.
La nivel de contribuabil, rata fiscalităţii trebuie să se calculeze ţinând
seama de veniturile acestuia şi de suma diferitelor impozite pe care acesta le
suportă:

V ∗ c1 + a ∗ V ∗ c 2 + AITC
rf = , (1.2)
V

unde:
V = veniturile contribuabilului,
c1 = cota medie de impunere a venitului,
a = ponderea consumului de bunuri şi servicii în total venit,
c2 = cota medie de impunere a consumului,
AITC = alte impozite, taxe şi contribuţii (pe imobile, pe terenuri, pe autoturism,
impozite şi taxe locale, contribuţii pentru asigurări sociale şi de
sănătate etc.).

În ce priveşte impactul impozitelor pe consum, acesta este în raport direct

cu ponderea consumului în total venit şi, din acest motiv, este cu atât mai mare cu
cât venitul este mai mic, întrucât ponderea consumului în venit este cu atât mai
mare cu cât venitul este mai mic şi tinde să crească, pentru majoritatea
contribuabililor, odată cu rata inflaţiei. Pentru cazul salariului mediu pe economie
(România, 2003) şi a unei rate a consumului de circa 80%, impozitul pe salariu
contribuie la rata fiscalităţii cu circa 23%, iar taxa pe valoare adăugată cu circa
15%, ceea ce aduce gradul de fiscalitate la minim 40%.
Nivelul mediu al impunerii are relevanţă nu numai pentru contribuabil, ci
şi pentru buget. Pentru contribuabil, un nivel ridicat al impunerii înseamnă o
„povară fiscală” mai mare, o diminuare a puterii de cumpărare a veniturilor sale,
dar şi un raport impozite/risc de evaziune care poate îndemna la asumarea acestui
risc. Această situaţie generează un efect nefavorabil asupra veniturilor bugetare.
Nivelul ridicat de impunere are şi efectul de descurajare a acţiunii economice, fapt
ce îngustează baza de impozitare sau materia impozabilă, determinând alte efecte
negative asupra veniturilor bugetare.
Din punct de vedere al bugetului, insuficienţa veniturilor sau creşterea lor
nesatisfăcătoare determină tendinţa de creştere a nivelului de impunere, fie prin
creşterea cotelor de impunere la impozitele deja existente, fie prin introducerea
unor noi impozite, ceea ce poate relansa efectul de „rezistenţă” şi genera, implicit,
un „cerc vicios”. În general, îngreunarea fiscalităţii atrage după sine frânarea sau
chiar „îngheţarea” activităţii economice, cu efecte nefavorabile atât în ceea ce
priveşte starea economiei în ansamblu, cât şi în ceea ce priveşte, în particular,
starea bugetului şi a agentului economic contribuabil. Pe de altă parte, relaxarea
fiscală este, în genere, benefică pentru toţi factorii implicaţi. Istoria economiei
menţionează numeroase împrejurări în care creşterea „apăsării fiscale” a generat
tensiuni economice şi sociale, după cum înlesnirile şi scutirile fiscale au determinat
înviorarea activităţii economice. În zilele noastre, „paradisurile fiscale” sunt un
exemplu viu al înfloririi economice de care se bucură ţările care promovează o
astfel de politică, în pofida restricţiilor (uneori presiunilor) pe care toate ţările
partenere le practică în raporturile cu ele.
Pentru determinarea unui nivel de impunere rezonabil teoria financiară
propune diferite soluţii. O măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui Arthur
Laffer al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis optim, deoarece
realizează maximum de încasări fiscale în condiţii de echilibru general
cerere/ofertă.

Echilibrul general cerere/ofertă este construit pe egalitatea cererii globale

şi a ofertei globale, introduse ca funcţii de preţ:

C = C(p) C´ < 0 (2.1)

O = O(p) O´ > 0 (2.2)
C = O, (2.3)

unde:
C = cererea globală,
p = nivelul preţurilor,
O = oferta globală,
C(·) = funcţia de cerere,
O(·) = funcţia de ofertă.

Pe baza ecuaţiei de echilibru (2.3) se formează o ecuaţie a cărei variabilă

este preţul şi care acceptă cel puţin o soluţie datorită caracteristicilor celor două
funcţii componente. Fie p* soluţia, al cărei sens economic este de preţ de echilibru.
Pe baza lui se pot determina nivelurile de echilibru ale cererii şi ofertei, respectiv
C(p*) şi O(p*) sau C* şi O*.
În acest echilibru intervine statul cu impozite, care vor determina
modificarea punctului de echilibru. Introducerea impozitelor se face sub forma unei
accize, definită ca impozit pe unitatea de produs desfăcută (vândută şi cumpărată).
Dacă înţelesul accizei se consideră stricto sensu, atunci definirea ei pe unitatea de
produs desfăcută se face prin însăşi legea care introduce acciza. Dacă înţelesul ei se
consideră, prin extensie, ca fiind orice impozit sau taxă, atunci determinarea ei pe
unitatea de produs desfăcută nu este dificilă întrucât agentul economic ştie şi care
este cuantumul impozitului în cauză, şi care este volumul său de activitate
(producţia desfăcută); acciza pe unitatea de produs desfăcută va fi raportul dintre
cei doi indicatori menţionaţi anterior.
Tendinţa ofertantului, referitor la impozitele pe care le plăteşte, este de a
încerca să le recupereze de la cumpărător prin preţul/tariful produsului/serviciului
pe care i-l oferă. Acest lucru este posibil prin creşterea preţului de vânzare, dar este
limitat de cel puţin două condiţii:
• mărirea preţului îl poate pune pe ofertant în situaţia de
necompetitivitate faţă de ceilalţi ofertanţi, dacă aceştia nu practică
aceiaşi manevră sau o practică limitat;
• mărirea preţului poate micşora cererea, reducându-i ofertantului
încasările, încasări din care va trebui să suporte un volum total de
impozite similar sau diminuat într-o măsură mai mică (impozitul pe
avere, de pildă, nu se modifică în raport cu veniturile).
În cazul opţiunii de majorare a preţului, consecutiv introducerii unui
impozit pe care trebuie să-l plătească, ofertantul va porni, la limită, de la ipoteza
menţinerii cel puţin a profitului obţinut anterior apariţiei respectivului impozit.
Volumul fizic al activităţii sale nu va creşte, ceea ce înseamnă păstrarea la acelaşi
nivel CT a cheltuielilor ocazionate de activitatea sa; va creşte, în schimb, venitul
încasat, de la mărimea V anterioară introducerii impozitului, la VM ulterioară
acestui fapt, ca rezultat al majorării preţului unitar de vânzare.
Profitul iniţial are mărimea V − CT, iar cel ulterior VM-CT-c*(VM-CT),
unde c este cota de impunere aferentă impozitului nou introdus. Pe baza ipotezei de
egalitate a celor două profituri avem:

V − CT = VM − CT − c ∗ (VM − CT) , (3.1)

din care se obţine mărimea venitului modificat/majorat, respectiv ulterior

introducerii noului impozit:

VM = (V − c ∗ CT ) (1 − c) , (3.2)

unde avem următoarea restricţie c ∈ (0,1) .

VM este o funcţie crescătoare în c, cu alte cuvinte cu cât cota de

impunere este mai mare, cu atât creşterea venitului (prin preţ), inclusiv a preţului
unitar de vânzare, este mai mare:

V − CT
VM 'c = >0 (3.3)
(1 − c) 2
sau
lim VM = V şi lim VM = +∞ , (3.4)
c→0 c→1
adică VM ∈ (V,+∞) .

În cazul opţiunii de majorare a preţului, ofertantul va lucra cu două

categorii de preţuri:
• un preţ de piaţă, fie pp, în care este inclus cuantumul unitar al
impozitului T şi care va fi preţul la care cumpărătorul achiziţionează
produsul;
• un preţ de gestiune, fie pg, în care nu este inclus impozitul:

pg = pp – T (4)

Preţul de gestiune este un preţ de calcul al profitului obţinut de ofertant,

care în calculele sale de eficienţă nu poate conta pe mărimea T a impozitului ce
trebuie virat necondiţionat către bugetul statului. Oferta sa va fi determinată tocmai
de acest preţ de gestiune, din care el suportă cheltuielile privind activitatea şi obţine
profitul scontat (în sensul de profit obşnuit, care îi motivează efortul de iniţiere,
desfăşurare şi continuare a respectivei activităţi).
Modelul Laffer cuprinde următoarele relaţii similare celor ce descriu
echilibrul global cerere/ofertă (2.1) – (2.3):

¾ funcţia cererii, definită prin preţul de piaţă:

C = C(pp) C′ < 0 (5.1)

¾ funcţia ofertei, definită prin preţul de gestiune:

O = O(pg) O′ > 0 (5.2)

¾ relaţia între cele două preţuri, conform (4)

¾ ecuaţia echilibrului global, conform (92.3).

Ecuaţia de echilibru se scrie, ţinând seama şi de (4):

C(pg + T) = O (pg), (5.3)

din care se determină preţul de gestiune la echilibru ca funcţie de acciză:

pg ∗ = pg (T) (5.4)

Pe baza relaţiilor (5.1) şi (5.2) se pot determina cererea şi oferta de

echilibru ca funcţii de acciză:

C∗ = C(T + pg (T )) (5.5)
 O∗ = O(pg(T )) , (5.6)

pentru care, în plus, avem:

C∗ = O ∗ , (5.7)

reprezentând volumul de echilibru al activităţii economice. Deoarece acciza este

definită pe unitatea de produs desfăcută, se poate scrie expresia veniturilor bugetare
VB, pe care statul le doreşte maxime:

max VB = max T ∗ C(T + pg(T)) (5.8.1)

sau
max VB = max T ∗ O(pg (T)) , (5.8.2)
din care rezultă că veniturile bugetare sunt funcţie de acciză:

maxVB = maxVB(T) (5.8.3)

Condiţia de maxim revine la:

VB'T = 0 (5.9.1)
VB'T' < 0 , (5.9.2)

astfel încât din (5.9.1), ca ecuaţie în raport cu acciza, se poate determina nivelul ei
optim T*, în sensul că maximizează încasările bugetare în condiţiile echilibrului
global cerere/ofertă.
Cu ajutorul lui T* se determină succesiv nivelele de „optim” ale venitului
bugetar (VB*), ale celor două preţuri (pg* şi pp*) şi ale volumului cererii şi ofertei
(C* şi O*).
Modelul permite şi determinarea incidenţei accizei, adică a măsurii în
care ea este suportată de cumpărător, respectiv de ofertant. Incidenţa se calculează
ca pondere a sumei totale plătite de cumpărători, respectiv de ofertanţi, în total
încasare bugetară:

( pp∗ − p∗) ∗ C∗
a= (5.10.1)
T ∗ ∗ C∗
(p∗ − pg ∗ ) ∗ O *
b= , (5.10.2)
T * ∗ O∗

unde:
a = incidenţa accizei asupra cumpărătorului,
b = incidenţa accizei asupra ofertantului.
 Introducerea accizei conduce la câteva relaţii de ordine privind preţurile
în modelul Laffer faţă de modelul (2.1) - (2.3) în care nu apare acciza:

pp∗ > p∗ şi pg ∗ < p∗ (5.11.1)

C∗L < C ∗ şi O∗L < O∗ , (5.11.2)

unde, pentru cerere şi ofertă, indicele L semnifică nivelul lor conform modelului
Laffer, iar lipsa acestui indice indică nivelul acestora în condiţiile modelului fără
acciză (2.1) - (2.3).

3.1.2 Elementele impozitului

Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare
impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a
impozitului, termenele de plată, sancţiunile referitoare la sustragere. Prin aceasta se
realizează, totodată, punerea în cunoştinţă atât a organelor fiscale, cât şi a
contribuabililor, care, în plus, pentru anumite impozite, sunt încunoştiinţaţi şi în
mod expres prin avize întocmite şi expediate prin grija organelor fiscale locale.
Informaţiile cuprinse în legile ce reglementează impunerea fiscală includ
elementele caracteristice fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a ţării.

a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care

legea stabileşte obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se
numeşte curent contribuabil. În anumite cazuri, legea stabileşte un
terţ, împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. De
pildă, în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, el plăteşte
impozitul din salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget revine celui
care l-a angajat.
b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă
efectiv plata impozitului. Se mai numeşte destinatar, deoarece
impozitul în cauză este virat spre respectiva persoană, pentru a fi
suportat. De pildă, în cazul taxei pe valoarea adăugată, impozitul este
perceput (datorat, calculat şi vărsat la buget) de vânzătorul unui
produs, care este subiect al acestei taxe. Prin preţ, însă, acesta poate
vira taxa în sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acesteia.
c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea,
obiectul vândut/cumpărat, bunul importat etc.
d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în
mod obişnuit este venitul contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau
nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele două elemente
coincid; în schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei,
deoarece numai în cazuri de excepţie contribuabilul îşi diminuează
 averea prin vânzarea unei părţi a acesteia cu scopul de a-şi achita
impozitul aferent.
e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină
dimensiunea materiei impozabile. De pildă, în cazul impozitului pe
teren aceasta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte
destinaţii decât cele agricole şi hectarul pentru terenurile agricole.
f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere.
Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală
(constantă, progresivă sau regresivă).
g) Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în
vederea aşezării impozitului pentru fiecare subiect în parte:
identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale şi calculul impozitului
datorat.
h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie să fie
achitat. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte ce prezintă
repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzările de
produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii
obiectului impozitului: data plăţii salariului, data închiderii gestiunii
lunare etc. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte a căror
modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau câteva date pe
parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tranşe.
Legea menţionează pentru fiecare tip de impozit sancţiunile care vor fi
suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plată:
majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitaţie, amenzi penale şi, în
cazuri extreme (evaziune intenţionată sau frauduloasă), privarea de
libertate.

3.1.3 Principiile impunerii fiscale

Impunerea fiscală este un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în

baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane
fizice sau juridice. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se
stabileşte cine şi pentru ce plăteşte impozitul, şi o latură tehnică, adică metodele şi
tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii şi se determină cuantumul
impozitului.
Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficienţă şi
echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor
pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internaţională ş.a.
Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei
defavorizaţi, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor. Referitor la
eficienţă şi echitate, unele teorii economico-financiare pun accent pe eficienţă
(monetarismul, liberalismul ş.a.), iar altele pe echitate (social-democraţia,
democraţia creştină ş.a.). Impunerea fiscală se realizează în virtutea unor principii
care, în timp, au fost formulate de către mai mulţi economişti.
Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele
principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscală), certitudinea impunerii,
comoditatea perceperii impozitului şi randamentul impozitelor.
Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel, a formulat în anii ’70
următoarele principii ale impunerii: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea,
neutralitatea, legitimitatea şi lipsa arbitrariului.

În teoria modernă a finanţelor sunt formulate şi acceptate principii de

echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică şi
principii social-politice, fiecare concretizat în câteva componente care precizează
anumite laturi şi atribute ale conţinutului acestora.

3.1.3.1 Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impunere

fiscală. Pentru aceasta sunt formulate principiile:
¾ impunerea diferenţiată a veniturilor şi averii;
¾ minimul neimpozabil.

Realizarea acestor principii presupune îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiţii:
a) stabilirea cuantumului de venit ce se consideră că este suficient pentru
satisfacerea nevoilor de trai strict necesare; această condiţie este activă
numai pentru impozitele directe, nu şi pentru cele indirecte;
b) stabilirea puterii contributive, care se determină pentru fiecare plătitor
în parte în raport cu puterea economică a acestuia (venit sau avere) şi
cu situaţia personală (familială, socială, vârstă ş.a.);
c) corelarea sarcinilor fiscale în cadrul aceleiaşi categorii de contribuabili
şi între diferite categorii de contribuabili;
d) impunerea să fie generală, adică să fie plătitori toţi cei ce posedă un
venit sau o avere situate peste un anumit nivel.

Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate realiza în

contextul teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în raport cu venitul,
funcţie care exprimă comportamentul contribuabilului faţă de venitul său:

U = U(V) U′ > 0 şi U ′′ < 0 , (6)

unde:
U = utilitatea,
U(·) = funcţia de utilitate,
V = venitul contribuabilului.

Pornind de la această funcţie, se pot formula ipoteze referitoare la modul

de aşezare a impozitului ca „sacrificiu” de prelevare a unei părţi din venitul
contribuabilului în beneficiul realizării funcţiilor statului. Sunt uzuale trei ipoteze
în legătură cu acest „sacrificiu”.

— Sacrificiul absolut egal

„Sacrificiul” absolut egal este o ipoteză de impunere potrivit căreia

impozitele trebuie aşezate astfel încât pierderile de utilitate (cauzate de diminuarea
veniturilor prin impunere) să fie egale:

U(VA) − U(VA − TA ) = U(VB) − U(VB − TB) , (7)

unde:
VA = venitul contribuabilului A,
VB = venitul contribuabilului B,
TA = impozitul suportat de contribuabilul A,
TB = impozitul suportat de contribuabilul B.

În condiţiile ipotezelor privind „sacrificiul”, situaţia fiscală a

contribuabilului A este considerată etalon, astfel încât pierderea lui de utilitate
cauzată de impunere urmează să se reflecte şi asupra celorlalţi contribuabili sau cel
puţin asupra celor din aceiaşi categorie cu el. Contribuabilul A este, în principiu, o
persoană ipotetică şi anume cea care, având un venit VA şi o situaţie personală
bine precizată, plăteşte un impozit TA prestabilit. Contribuabilul B este o persoană
reală căreia urmează să i se stabilească impozitul astfel încât pierderea sa de
utilitate, prin diminuarea venitului, să fie identică cu cea a persoanei ipotetice A. În
mod similar, se poate accepta în legătură cu contribuabilul A că este o persoană
care a realizat şi anterior venituri şi a plătit impozit în cuantum TA, în timp ce
contribuabilul B este un contribuabil nou, care nu a realizat până acum venituri şi
nu a plătit impozit. De asemenea, păstrând sau nu ipoteza despre caracterul ipotetic
sau real al persoanei A, se poate accepta despre contribuabilul B că nu este nou, ci
că, doar acum, întruneşte condiţii de venit şi situaţie personală care îl califică în
aceiaşi categorie cu A.
Pe baza relaţiei (7) şi acceptând proprietatea funcţiei U(V) de a fi
inversabilă, se poate determina cuantumul impozitului pentru contribuabilul B:

TB = VB − [U ] −1(U (VB) − U(VA) + U (VA − TA ) ) (8)

 Venitul VA sau VB se numeşte venit brut, total sau global, iar venitul
rămas după impozitare, VA − TA sau VB − TB , se numeşte venit net sau
disponibil.
Efectul ipotezei „sacrificiului” absolut egal, în cazul anumitor funcţii de
utilitate, este proporţionalitatea impozitului, adică impunerea cu aceiaşi cotă a
veniturilor celor doi contribuabili. Ipoteza este echitabilă în cazul contribuabililor
aflaţi într-o aceiaşi categorie definită de puterea economică şi situaţia personală. Cu
toate că proporţionalitatea impunerii ar părea în principiu echitabilă, totuşi nu este
aşa, echitatea fiind în acest caz relativă, discutabilă. În cazul în care venitul
contribuabilului A este de câteva ori mai mare decât cel al lui B, atunci o cotă
similară de prelevare a impozitului poate duce la situaţia că venitul lui B s-a
diminuat dramatic, în timp ce pentru A diminuarea este suportabilă.
Proporţionalitatea, ca efect al ipotezei „sacrificiului” absolut egal, apare
în cazul funcţiei de utilitate din clasa funcţiilor logaritmice:

U(V) = lnV, (9.1)

ceea ce conduce, conform (7), la egalitatea:

ln VA − ln (VA − TA ) = ln VB − ln (VB − TB) , (9.2)

din care rezultă:

TA TB
= , (9.3)
VA VB

cu alte cuvinte: cota de impozitare este aceeaşi.

— Sacrificiul proporţional egal

„Sacrificiul” proporţional egal este o ipoteză de impunere potrivit căreia

ponderea utilităţii venitului disponibil în utilitatea venitului brut se păstrează
aceiaşi:

U( VA − TA ) U(VB − TB)
= (10)
U (VA) U (VB)

În acest caz, impozitul plătit de contribuabilul B este dat de relaţia:

U(VB)
TB = VB − [U ] ( U (VA − TA ) ∗
−1
) (11)
U (VA)
 — Sacrificiul marginal egal

„Sacrificiul” marginal egal este o ipoteză de impunere potrivit căreia

pierderea de utilitate marginală între venitul brut şi cel disponibil este egală:

U ′(VA − TA ) − U ′(VA ) = U ′(VB − TB ) − U ′(VB) (12)

În acest caz, impozitul plătit de contribuabilul B este dat de relaţia:

TB = VB − [U ] −1(∫ (U′(VA − TA ) − U′(VB) + U′(VB)) dV ) (13)

În această ipoteză se ţine seama de faptul că utilitatea marginală a unei

unităţi de venit este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, adică de faptul că
utilitatea marginală este o funcţie descrescătoare (potrivit proprietăţilor funcţiei de
utilitate (6), funcţia de utilitate marginală ( U′ ) are derivata negativă).

Ipoteza „sacrificiului” marginal egal a fost interpretată de unii autori, în

mod greşit, ca utilitate marginală a venitului disponibil. În această interpretare, ar
trebui ca utilităţile marginale ale venitului disponibil să fie egale:

U′(VA − TA ) = U′(VB − TB) , (14)

ceea ce conduce implicit la egalitatea veniturilor disponibile, adică o nivelare a

acestora, total contraproductivă, ca de altfel orice măsură economică de
uniformizare. În cazul în speţă, nimeni nu ar mai dori să depună efort sau să-şi
asume risc în vederea obţinerii unui venit mai mare, deoarece prin impozitare
venitul său disponibil ar fi diminuat la nivelul celui ce nu-şi măreşte efortul sau
nu-şi asumă risc pentru creşterea venitului său.

™ Tipuri de cote de impunere

În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi

principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este destul de limitată, deoarece nu răspunde
bine cerinţei de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Azi este utilizată pentru aşezarea unor impozite indirecte (ca de pildă acciza în
sumă fixă pentru ţigări şi alcool) sau a unor taxe (în special locale).
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată, fiind, în zilele noastre,
principala modalitate de aşezare a impozitului, deoarece asigură o bună corelare a
sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa
personală. Sunt în uz trei variante:
¾ în cote proporţionale;
 ¾ în cote progresive, cu alternativele:
• cote progresive simple,
• cote progresive compuse sau cote progresive pe tranşe;
¾ în cote regresive.
Impunerea în cote proporţionale presupune stabilirea cuantumului
impozitului T cu o aceiaşi cotă procentuală (t) indiferent de mărimea masei
impozabile (M):

T = t∗M (15)

În ce priveşte echitatea, aceasta este discutabilă dacă cei impuşi dispun de

mase impozabile în limite de mare amplitudine (vezi “Sacrificiul absolut egal”).
Impunerea în cote progresive presupune variaţia cotei procentuale în
sensul în care variază şi volumul materiei impozabile. Caracteristica acestei
modalităţi de impunere este partajarea materiei impozabile pe tranşe, definite între
două nivele ale volumului acesteia. Să presupunem că sunt definite n tranşe,
identificabile prin indicele j ( j = 1,2,...n), astfel:

tranşa j∈ [M j−1 + 1; M j ] (16)

Pentru j = 1 limita inferioară a tranşei este 0 şi limita superioară este

minimul impozabil, iar pentru j = n limita superioară nu este precizată, ceea ce
înseamnă că nivelul cotei de impunere se păstrează acelaşi pentru orice caz în care
materia impozabilă depăşeşte volumul M n −1 + 1 .
Impunerea în cote progresive presupune o cotă de impunere diferită
pentru fiecare tranşă, respectiv t j , crescătore o dată cu masa materiei impozabile.
Creşterea se poate face cu pas/ritm constant p

t j = t j−1 + p p>0 (17.1)

sau cu pas/ritm variabil p j :

t j = t j−1 + p j pj > 0 (17.2)

În cazul creşterii cu pas variabil, între doi paşi succesivi există relaţia:

p j = k j ∗ p j−1 , (107.3)

unde k j este un coeficient de multiplicare k j > 1 (pasul este crescător) sau

0 < k j < 1 , (pasul nu estecrescător) astfel încât avem întotdeauna t j > t j−1 .
 Alternativa cotelor progresive simple presupune că dacă un contribuabil
x dispune de o materie impozabilă cuprinsă în tranşa j, aceasta se impune în
totalitate cu cota t j . În acest caz, masa materiei impozabile (Mx) se clasifică
într-una din tranşe potrivit relaţiei:

M j−1 + 1 ≤ Mx ≤ M j , (18.1)

apoi se fixează cota de impunere t j şi se determină impozitul în sarcina

contribuabilului x:

Tx = t j ∗ M (18.2)

Alternativa cotelor progresive pe tranşe presupune că, din materia

impozabilă a contribuabilului x, se impune cu cota t j numai cuantumul ce
reprezintă amplitudinea tranşei j, adică Mx este la rândul său partajată pe tranşe al
căror volum este egal cu amplitudinea amintită:

Mx j = M j − M j−1 j = 1,2,...n (19.1)

n
∑ Mx j = Mx (19.2)
j=1

Cuantumul impozitului datorat de contribuabil este:

n
Tx = ∑ t j ∗ Mx j (109.3)
j=1

În cazul în care legea prevede un minim neimpozabil, atunci acesta este,

aşa cum am arătat, limita superioară a tranşei 1, iar cota de impunere prevăzută este
t1 = 0 .
Impunerea în cote regresive nu apare ca modalitate practică de aşezare a
impozitului, ci doar ca o consecinţă a impozitelor indirecte. Acestea sunt aşezate în
cotă procentuală sau fixă pe unitatea de consum, devenind astfel o sarcină
constantă ce revine oricărui consumator al unui produs supus impunerii indirecte.
Varietatea veniturilor consumatorilor face ca, în mod relativ, impozitul să fie cu
atât mai mic cu cât venitul creşte. Prin aceasta impunerea capătă caracter regresiv.
 3.1.3.2 Principii de politică financiară

Aceste principii răspund unor necesităţi de natură financiară referitoare la

suma colectată ca venit la buget şi la relativa stabilitate a acestor sume în raport cu
conjunctura economică. În acest grup de principii se includ:
ƒ randamentul fiscal,
ƒ stabilitatea,
ƒ elasticitatea.

Randamentul fiscal este menţionat relativ la fiecare impozit în parte, dar

şi la ansamblul sistemului de impozite. Condiţiile lui sunt:
D caracterul universal al impozitului, care presupune două interpretări:
• impozitul să fie aşezat în legătură cu şi plătit de către toate
persoanele (fizice sau juridice) care obţin acelaşi tip de venit
(adică din aceiaşi sursă), care au acelaşi gen de avere sau care
cumpără din ţară sau importă în ţară acelaşi tip de produs;
• impozitul să se calculeze şi să se plătească pentru întreaga materie
impozabilă referitoare la o anumită persoană (fizică sau juridică);
D inexistenţa posibilităţilor de sustragere de la impunere a materiei
impozabile (parţial sau total, licit sau ilicit);
D aşezarea şi recoltarea impozitului/impozitelor să se facă cu cheltuieli
minim posibile.

Stabilitatea este principiul potrivit căruia randamentul fiscal nu trebuie

să fie influenţat de fazele ciclului economic, adică să nu oscileze excesiv de la
fazele ce caracterizează starea de expansiune la cele ce caracterizează starea de
recesiune.

Elasticitatea este principiul potrivit căruia impozitul poate fi adaptat în

mod operativ la nevoile de venituri ale statului.
Un alt principiu din grupa celor de politică financiară este cel al
multitudinii impozitelor. Este un principiu generat de practica fiscală, potrivit
căruia este recomandabilă utilizarea unui sistem de impozite şi nu a unui impozit
unic. Aceasta creează o flexibilitate mai mare în constituirea veniturilor statului şi
conferă, totodată, caracteristica de „pârghie” a impozitului, adică posibilitatea
nuanţării atitudinii statului faţă de diferite categorii de venituri, faţă de diverse
genuri de avere, faţă de varietatea categoriilor de activităţi, faţă de diversitatea
problemelor de dezvoltare zonală etc. Neadecvarea impozitului unic este cu atât
mai relevantă cu cât, în chiar cazurile limitate în care s-a încercat sau se încearcă
definirea unui singur impozit referitor la un anumit gen de materie impozabilă,
dificultăţile de aşezare sunt deosebit de mari. De pildă, introducerea unui impozit
unic (global) pe veniturile persoanelor fizice ridică mari probleme privind
conţinutul acestor venituri (ce să se includă în ele) sau categoriile de persoane
fizice care trebuie supuse unui astfel de impozit etc.

3.1.3.3 Alte grupe de principii

Un grup distinct de principii sunt cele de politică economică, al căror

conţinut se referă la realizarea unor obiective economice pe care le are în vedere
statul. Teoria financiară nu defineşte în mod expres astfel de principii, ci doar
genuri de obiective a căror realizare poate fi influenţată prin impozite: procurarea
veniturilor necesare efectuării cheltuielilor avute în vedere de stat; folosirea
impozitelor, în general a fiscalităţii, ca pârghie pentru stimularea dezvoltării
economice generale, zonale sau de ramură; idem pentru stimularea/frânarea
consumului unor produse; idem pentru operaţiuni sau relaţii de afaceri în comerţul
exterior.
Un alt grup de principii sunt cele social-politice, al căror conţinut se
referă la realizarea unor obiective sociale şi politice pe care statul le are în vedere.
Nici în acest caz nu sunt definite în mod expres astfel de principii, ci doar obiective
a căror realizare poate fi influenţată prin impozite: protejarea veniturilor unor
categorii defavorizate, limitarea consumului unor produse considerate dăunătoare
sănătăţii, influenţarea comportamentului demografic al indivizilor şi familiilor,
deplasarea poverii fiscale către categoriile sociale care în principiu nu susţin
partidul sau coaliţia de guvernământ, corelarea fiscalităţii cu interesele categoriilor
sau grupurilor sociale pe care le reprezintă formaţiunile politice guvernante,
refacerea imaginii guvernului în anul preelectoral etc.

3.1.4 Aşezarea impozitelor

Aşezarea impozitelor este un complex de operaţiuni privind stabilirea

obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
impozitului.
Stabilirea obiectului impozabil are în vedere constatarea materiei
impozabile (care este în sarcina organului fiscal) şi evaluarea acesteia (efectuată
de organul fiscal însuşi sau în conlucrare cu chiar contribuabilul sau cu o terţă
persoană).
Evaluarea se poate face indirect sau direct.

Evaluarea indirectă se poate efectua:

• pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, uzuală pentru
impozitele de tip real, operativă, simplă şi puţin costisitoare, dar
aproximativă şi generatoare de abuzuri; de exemplu, evaluarea unui
imobil după numărul şi destinaţia încăperilor;
• forfetar, adică atribuirea unei valori în înţelegere cu contribuabilul;
 • administrativ, adică atribuirea unei valori de către chiar organul fiscal
pe baza propriilor informaţii şi ajustabilă pe baza unor argumente
prezentate de contribuabil şi acceptate de organul fiscal.

Evaluarea directă se poate efectua:

• pe baza declaraţiei unei terţe persoane, ale cărei calitate şi obligaţie
sunt stabilite prin lege; de exemplu, cel ce angajează are calitatea şi
obligaţia de a declara sumele plătite ca venit angajatului său şi de a-i
opri şi vărsa impozitul pe acest venit;
• pe baza declaraţiei contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege
obligaţia de declaraţie, ca şi forma în care trebuie făcută şi termenul
până la care trebuie depusă.

Determinarea cuantumului impozabil are în vedere calculul sumei de

plată. În cazul în care calculul se face aşa cum s-a arătat în subcapitolul 3.1.3.1
(Tipuri de cote de impunere), metoda de calcul se numeşte a impozitului de
cotitate, cea mai uzuală în zilele noastre.
Teoria financiară menţionează şi metoda impozitului de repartiţie, în care
autoritatea statală stabileşte volumul necesar al veniturilor şi îl repartizează pe
contribuabili după o anumită „cheie” (criteriu). Această metodă este utilizată
uneori, în special la nivelul colectivităţilor mici (sat, comună, cartier), în legătură
cu realizarea unui obiectiv de interes comun, pentru care cei interesaţi acceptă să
contribuie din dorinţa de a grăbi realizarea, care ar putea fi amânată dacă s-ar
aştepta existenţa unei finanţări bugetare.

3.2 Impozitele directe

Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul

trăsăturilor de fond şi de formă. Ele prezintă o serie de avantaje rezultate din
trăsături ce răspund cerinţelor multora din principiile impunerii: sunt nominative,
sunt legate de puterea economică şi de situaţia personală a contribuabilului, sunt
aduse la cunoştinţa plătitorului anticipat plăţii atât în ce priveşte suma de plată, cât
şi termenele-scadenţă.
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite
reale şi impozite personale.
Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt
caracteristice epocii contemporane (vezi şi debutul capitolului 3). Aşezarea lor
necesită introducerea unei instituţii specifice care să descrie obiectul activităţii şi
să-l înregistreze pe persoane. O astfel de instituţie s-a creat în timp numai în
legătură cu pământul şi activităţile legate de el; pentru alte genuri de activităţi nu s-
a putut impune o astfel de instituţie. Cea iniţiată în legătură cu pământul se numea
cadastru. Această instituţie avea ca obiect descrierea bunurilor funciare,
menţionarea veniturilor pe care acestea le produceau şi evidenţa lor pe proprietari.
Această instituţie, cu acelaşi obiect, dar cu funcţii modificate, se păstrează şi azi.
Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma
de impunere cea mai răspândită în zilele noastre.

3.2.1 Impozitele pe venit

Impozitele pe venit sunt aşezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind

însă exonerate: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi ş.a., cu diferenţieri pe ţări şi
în timp.
Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană
fizică sau juridică, venit care se numeşte brut. Acesta este ajustat, potrivit legii,
prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se
astfel venitul impozabil care reprezintă materia impozabilă şi, ca expresie
cantitativă, masa acesteia.
Cheltuielile deductibile sunt, de regulă:
• cheltuieli pentru desfăşurarea activităţii,
• dobânzile plătite pentru creditele utilizate,
• vărsămintele la fondul de amortizare şi la cel de rezervă,
• cotizaţiile pentru asigurări sociale,
• primele de asigurare,
• unele cheltuieli social-culturale,
• pierderi din activitatea anilor precedenţi,
• pierderi din calamităţi naturale
După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite
pe veniturile persoanelor fizice şi impozite pe veniturile persoanelor juridice.

3.2.1.1 Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care îşi au domiciliul sau
rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi persoane
nerezidente (cu unele excepţii) care realizează venituri în respectivul stat. Legea
scuteşte, de regulă, de la plata acestui impozit unele categorii de beneficiari de
venit, cum sunt: suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi
(cu condiţia reciprocităţii), persoanele care realizează venituri sub minimul
impozabil şi, uneori, militarii.
Aşezarea impozitului se face cu sau fără luarea în considerare a situaţiei
personale a contribuabilului: starea civilă, numărul de persoane în întreţinere,
existenţa vreunui handicap ş.a.
Sistemul de impunere poate fi:
a) separat, adică se introduce un impozit unic pentru fiecare categorie de
venit sau se face impunerea pe fiecare sursă de venit;
 b) global, adică un impozit unic pentru toate veniturile cumulate obţinute
de contribuabil, indiferent de categoria acestora sau de sursa lor.
Calculul impozitului se face cel mai adesea în cote progresive simple sau
pe tranşe. În România, începând cu 01.01.2004 cota minimă a impozitului pe
venitul persoanelor fizice (exceptând pensiile) este de 18% pentru venituri lunare
impozabile de până la 2 400 000 lei, respectiv 28 800 000 lei inclusiv în cazul în
care venitul se determină anual; cota maximă este de 40% pentru tranşe de venituri
care depăşesc 13 000 000 lei lunar, respectiv 156 000 000 lei în cazul în care
venitul se determină anual. De la aceeaşi dată cuantumul deducerii personale este
stabilit la 2 000 000 lei lunar, iar cel al cheltuielilor profesionale la 180 000 lei
lunar. Pensiile se impozitează începând cu cele de peste 8 000 000 lei lunar.

3.2.1.2 Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obţin venituri în
statul beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Subiecţii
sunt, de regulă, diferenţiaţi după caracterul participanţilor la asociere:
• persoane juridice rezultate din asocierea de persoane fizice, numite şi
societăţi de persoane, caracterizate prin faptul că este dificil de făcut
distincţie între averea asociatului şi averea societăţii; de aceea,
impunerea veniturilor se face după procedurile de impunere a
veniturilor persoanelor fizice;
• persoane juridice rezultate din asocierea de capitaluri, numite şi
societăţi de capital, caracterizate prin faptul că se poate distinge net
între averea participanţilor şi averea societăţii: participanţii (acţionarii)
răspund de actele iniţiate de societate numai în limita capitalului cu
care au intrat în asociaţie.
Obiectul acestui impozit îl constituie venitul persoanei juridice în cauză.
În cazul societăţilor de capital pot fi identificate trei niveluri de venit:
a) profitul societăţii înainte de impozitare,
b) profitul repartizat ca divident pentru acţionari,
c) profitul rămas la dispoziţia societăţii.

Practica fiscală cunoaşte patru modalităţi de impunere a societăţilor de

capital, modalităţi care ţin seama de existenţa celor trei niveluri de venit
menţionate mai sus:
(i) se impune a) şi, separat, b);
(ii) se impune numai b);
(iii) se impune numai c);
(iv) se impune b) şi, separat, c).
 Fiecare din aceste modalităţi răspunde unor anumite obiective de politică
economică a statului beneficiar al impozitului şi generează avantaje sau
dezavantaje în sarcina beneficiarului de venit.
În România profitul este impozitat cu o cotă de 25% aplicată profitului
impozabil, calculat pornind de la profitul brut din activitatea de bază la care se
adaugă alte categorii de venituri (din activităţi conexe sau colaterale, din activităţi
financiare, din activităţi excepţionale, din chirii etc.) şi unele cheltuieli
nedeductibile (cheltuieli peste cota legală de cheltuieli de protocol sau sponsorizare
ş.a.) şi din care se scad unele cheltuieli deductibile (cheltuieli financiare,
constituirea unor fonduri de rezervă şi amortizare, pierderi din anii precedenţi sau
din calamităţi naturale ş.a.). Această cotă se modifică în unele cazuri, cum este cel
al Băncii Naţionale, pentru care cota este de 80% din profitul realizat şi după
deducerea cheltuielilor permise de lege şi constituirea fondului de rezervă.

3.2.2 Impozitele pe avere

Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de

persoanele fizice sau juridice. După obiectul propriu-zis al impunerii, impozitele pe
avere sunt: impozite pe averea propriu-zisă, impozite pe circulaţia averii şi
impozite pe sporul de avere. Plata impozitului se face, în quasitotalitatea cazurilor,
din veniturile proprietarului şi nu din substanţa averii, pentru a încuraja
economisirea cu scopul acumulării.

3.2.2.1 Impozitele pe averea propriu-zisă

Subiectul acestor impozite îl reprezintă proprietarul averii.

Obiectul impozitului îl reprezintă averea, care poate lua forma bunurilor
imobile (teren, imobile etc.) sau a tuturor bunurilor din patrimoniu, imobile sau
mobile (activul net). Potrivit acestor forme de avere, se întâlnesc două categorii de
impozite:
a) impozitul pe proprietatea imobiliară, aşezat asupra terenurilor,
clădirilor şi altor bunuri imobiliare; masa materiei impozabile se
determină fie prin valoarea de achiziţie, fie prin valoarea declarată, fie
ca rezultat al capitalizării venitului obţinut pe seama respectivului
bun; cotele de impunere sunt în general scăzute, impozitul este relativ
neelastic şi are în general randament scăzut;
b) impozitul pe activul net, aşezat asupra tuturor categoriilor de bunuri
din patrimoniul contribuabilului, din a căror valoare se scad datoriile
ce le generează; ca subiect al acestui impozit pot fi atât persoanele
fizice, cât şi cele juridice sau numai una din cele două categorii; în
masa impozabilă sunt incluse de regulă patrimoniul funciar şi orice
 categorie de bunuri ce serveşte la desfăşurarea activităţii subiectului
proprietar.

3.2.2.2 Impozitele pe circulaţia averii

Subiectul acestor impozite este de regulă beneficiarul transferului de

avere, transfer care constituie obiectul impozitului. După tipul de transfer, sunt
uzuale trei categorii de impozite:
a) impozitul pe actele de vânzare-cumpărare privind bunuri
imobiliare, care este perceput cu ocazia notificării actului, prevăzut în
mod expres prin lege şi fără de care actul nu este recunoscut de
autorităţile publice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu
valoarea vânzării;
b) impozitul pe succesiuni, care este perceput pentru actele
succesoarale, fiind acceptate numai cele între persoane fizice; cotele
de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea masei succesorale şi
cu diluarea gradului de rudenie;
c) impozitul pe donaţii, care este perceput pentru transferurile de avere
între vii; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea
materiei donate şi cu diluarea gradului de rudenie între donator şi
donatar (cel ce primeşte donaţia) şi cu scopul donaţiei (în vederea
morţii, cu efecte după moarte, pe patul morţii, între vii).

3.2.2.3 Impozitul pe sporul de avere

Subiectul acestui impozit sunt proprietarii ce au dobândit spor de avere

imobiliară (uneori şi mobiliară), spor ce constituie obiectul impozitului. Impozitul
se percepe în momentul vânzării averii sau a unei părţi a ei şi se calculează asupra
sporului de valoare a acesteia între momentul achiziţiei şi momentul vânzării. Din
această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate şi probate de proprietar pentru
ameliorarea/modernizarea averii sale.
Raţiunea acestui impozit este diminuarea câştigului fără efort, dobândit
de proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare cum sunt: modificarea destinaţiei
terenului fie în mod natural, fie ca efect al unor acte ale administraţiei publice;
executarea unor lucrări edilitare (construcţii de drumuri, canalizări, electrificări);
inflaţia ş.a.
 3.2.3 Dubla impunere juridică internaţională

Un rezident englez obţine în USA un venit de 60 000 u.m., cota de

impunere fiind de 15%.
În acelaşi timp mai obţine un venit în valoare de 80 000 u.m., în Anglia
cotele de impunere, sunt următoarele:
♦ Pentru 60 000 u.m. cota este de 10%
♦ Pentru 80 000 u.m. cota este de 25%
♦ Pentru 140 000 u.m. cota este de 30%.
Determinaţi impozitul total datorat de rezidentul englez utilizând cele
partu metode de evitare a dublei impuneri.
Dubla impunere juridică internaţională reprezintă impozitarea aceleiaşi
mase impozabile în aceiaşi perioadă de timp de către două autorităţi fiscale diferite.
Principalele modalităţi de evitare a dublei impuneri juridice internaţionale
sunt:
- scutirea totală
- scutirea progresivă
- creditare obişnuită
- creditare totală.

Metoda scutirii totale presupune ca autoritatea fiscală din ţara de

rezidenţă să nu ia în considerare veniturile realizate în străinătate dacă pentru
acestea s-a plătit impozit.
Astfel în ţara de rezidenţă impozitul perceput va fi de IA = 80 000 x x
25% = 20 000 iar în SUA impozitul pentru venitul realizat este de
ISUA = 60 000 x 15% = 9 000.
Impozitul total achitat de rezidentul englez în conformitate cu această
metodă de evitare a dublei impuneri este de IT = IA + ISUA = 20 000 + 9 000 =
= 29 000.
Evitarea dublei impuneri se realizează în totalitate deoarece venitul
realizat în SUA nu este impozitat în Anglia.

Metoda scutirii progresive. Organul fiscal din ţara de rezidenţă

însumează veniturile realizate în ţară şi străinătate, identifică cota de impunere
aferentă venitului cumulat şi o aplică numai asupra venitului realizat în ţara de
rezidenţă.
În ţara de rezidenţă, Anglia, se însumează veniturile, acestea fiind în
valoare de 140 000 u.m., iar cota aferentă venitului cumulat este de 30%. Impozitul
din Anglia se calculează prin aplicarea procentului de 30% asupra venitului realizat
în ţara de rezidenţă.
IA = 80 000 x 30% = 24 000 u.m.
ISUA = 9 000 u.m.
Impozitul total datorat (IT) este egal cu 33 000 u.m.(IA + ISUA)
 Metoda creditării obişnuite. Autoritatea fiscală din ţara de
rezidenţă cumulează veniturile din ţară şi străinătate, calculează impozitul
aferent venitului cumulat din care deduce impozitul achitat în străinătate dar
nu integral ci numai până la limita impozitului determinat în ţara de
rezidenţă pentru un venit egal cu venitul obţinut în străinătate.
- Se cumulează veniturile: VT = VA + VSUA = 140 000 u.m.
- Se determină impozitul aferent venitului cumulat calculat în ţara
de rezidenţă I(VT) = 140 000 x 30% = 42 000 u.m.
- Se calculează impozitul în ţara de rezidenţă pentru un venit egal
cu venitul realizat în străinătate I A (VSUA ) = 60 000 ⋅ 10% = 6 000
- se deduce impozitul achitat în străinătate dar până la limita
impozitului calculat anterior IA = I(VT) – min(IA(VSUA), ISUA)
IA = 42 000 – 6 000 = 36 000 u.m.
- se calculează impozitul total datorat:
IT = IA + ISUA = 36 000 + 9 000
IT = 45 000.

Metoda creditării totale. Această este oarecum asemănătoare cu

precedenta singura deosebire constă în faptul că impozitul achitat în
străinătate se deduce în totalitate.
- Se cumulează veniturile: VT = 140 000 u.m.
- Se determină impozitul aferent venitului cumulat calculat în ţara
de rezidenţă I(VT) = 42 000 u.m.
- De determină impozitul în ţara de rezidenţă IA = I(VT) – ISUA =
= 42 000 – 9 000 = 33 000
- Se determină impozitul total datorat: IT = IA + ISUA = 33 000 +
+ 9 000
IT = 42 000 u.m.

3.3 Impozitele indirecte

Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de mărfuri şi
prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli
sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că
suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toţi ceilalţi agenţi
economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ
cheltuielile de achiziţie a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl
fabrică şi îl oferă spre vânzare pe piaţă. Ei transferă impozitul indirect (inclus în
preţul de achiziţie) asupra preţului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel
încât nu mai suportă acest impozit.
 Impozitele indirecte, fiind incluse în preţul de achiziţie a unui
bun/serviciu, nu pot fi aşezate, în general, ţinând seama de situaţia personală a
contribuabilului de facto, adică a cumpărătorului/consumatorului. Dacă raportăm
acest lucru la veniturile consumatorilor, extrem de variate, rezultă că impozitele
indirecte au caracter regresiv şi răspund în mică măsură cerinţelor principiilor de
echitate fiscală. Dintr-o experienţă de peste 20 de ani în practica fiscală a unuia din
cele mai răspândite impozite indirecte, am numit taxa pe valoare adăugată, au
rezultat unele posibilităţi de a lua în considerare elemente de echitate fiscală, mai
ales prin diversificarea cotei de taxare pentru produsele de strictă necesitate.
Deoarece acestea au o pondere mare în cheltuielile de consum ale categoriilor
sociale cu venit mic, se reduce implicit şi prelevarea de venit pe care statul o
practică prin impunerea consumului. În România, de exemplu, această taxă s-a
introdus la 1 iulie 1993 cu o cotă de 15%, modificată de la 1 ianuarie 1998 pe trei
nivele: 0% (pentru exporturile efectuate de agenţii economici cu sediu în
România), 11% (cota redusă, pentru carne, peşte şi produse din peşte, pâine, făină,
medicamente de uz uman şi veterinar, uniforme şcolare pentru copiii din
învâţământul pregimnazial şi alte câteva) şi 22% (cota normală). Începând cu anul
2000 se practică o cotă unică de 19%. Pentru comparaţie menţionăm că Uniunea
Europeană recomandă ţărilor membre o cotă redusă între 4 şi 9% şi o cotă standard
(normală) de 14-20%.
Economiştii de factură liberală, ca de pildă Milton Friedman, laureat al
premiului Nobel pentru economie, recomandă utilizarea impozitelor indirecte şi
eliminarea/diminuarea forte a celor directe, deoarece în acest fel se formează
pentru ofertă/cerere preţuri de piaţă ce reflectă ansamblul mediului de tranzacţii,
fără a mai fi necesară corectarea rezultatelor financiare finale ale operaţiunilor
economice cu impactul pe care îl are impozitarea veniturilor şi a averii. Un alt
argument se referă la faptul că evaziunea fiscală în cazul acestor impozite este mult
mai greu de realizat, astfel încât sporeşte randamentul fiscal. Această opinie
teoretică nu este reflectată în practica fiscală a multor ţări (dezvoltate sau mai puţin
dezvoltate) în care, în ultimii circa 15 ani, ponderea impozitelor indirecte în total
venituri fiscale s-a menţinut, cu mici oscilaţii, relativ constantă.
Potrivit opiniei lui Iulian Văcărel, membru al Academiei Române,
preferinţa autorităţilor fiscale pentru impozite indirecte, manifestă de altfel şi în
România, este rezultatul a ceea ce, cu un singur cuvânt, putem numi comoditate.
Reputatul nostru economist formulează, în acest sens, următoarele caracteristici ale
impozitelor indirecte: interval scurt între momentul deciziei de instituire şi
momentul când devin operaţionale; cheltuieli modice de aşezare, percepere şi
urmărire; voalează imaginea statului ca iniţiator şi beneficiar, lăsând impresia că
cel ce comercializează este beneficiar şi iniţiator.
Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele
vamale şi taxele generale. În afara acestora, în unele ţări, există şi monopoluri
fiscale, adică o concentrare totală sau parţială în mâna statului a activităţilor de
producţie şi comerţ (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) referitoare la anumite
produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, cărţile de joc ş.a. Dacă monopolul fiscal
vizeză şi producţia, şi comerţul (în ansamblul lui), atunci se numeşte deplin; dacă
vizează producţia şi una din fomele de comerţ (fie cu ridicata, fie cu amănuntul),
atunci se numşte parţial.

3.3.1 Taxele de consum

Taxele de consum sunt impozite indirecte al căror subiect este

producătorul şi/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se
consumă sau încasările realizate prin vânzările lor, iar suportatorul este
consumatorul final.

În raport cu obiectul lor, taxele de consum sunt de două categorii:

a) taxe de consum pe produs, numite şi accize, aşezate, de regulă,

asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum şi pentru care
inerţia de consum este mare, adică bunuri/servicii a căror cerere este,
în general, inelastică în raport cu preţul, iar uneori chiar şi cu venitul.
Aşezarea lor poate fi făcută în sumă fixă pe unitatea de
produs/serviciu sau în cotă procentuală asupra preţului de vânzare a
acestora. Introducerea lor are şi raţiuni fiscale, dar, adesea, şi de altă
natură, fiind motivate şi de intenţia realizării unor obiective valutare,
sociale, de sănătate ş.a. De exemplu, accizele mari asupra ţigărilor
străine sunt aşezate şi pentru a descuraja importul (diminuarea plăţilor
externe în valută), dar şi pentru a descuraja fumatul, obicei periculos
asupra sănătăţii.
b) taxele generale pe vânzări, aşezate pe cifra de afaceri.

După veriga la care se încasează, ele pot fi:

• cumulativă sau multifazică, atunci când se practică la fiecare vânzător,
neţinând seama că a mai fost plătită în amonte pe circuitul economic;
• unică sau monofazică, atunci când se practică la una din cele două
verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de
producţie) sau la comerciant (numită impozit pe circulaţie).

După baza de calcul, ele pot fi:

• pe cifra de afaceri brută, atunci când cota de taxare se aplică pe
valoarea vânzărilor, indiferent de faptul că aceasta include şi taxe
plătite de alţi agenţi economici în amonte pe circuitul economic;
• pe cifra de afaceri netă, atunci când cota de taxare se aplică valorii
adăugate, adică diferenţei între preţul de vânzare a unui
produs/serviciu şi suma preţurilor de achiziţie a produselor/serviciilor
ce intră, prin procesul de fabricaţie, în structura celui vândut. Această
taxă se numeşte taxa pe valoarea adăugată şi este practicată în
 prezent în peste 70 de ţări (inclusiv în România). În practica fiscală
internaţională cotele acestei taxe se pot întâlni la patru niveluri: cota
zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate), cota redusă (sub
nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă necesitate),
cota normală sau standard şi cota majorată (peste nivelul celei
normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua şi de lux).

3.3.2 Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul

economic ce efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea
în vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, în principal,
consumatorul final (vezi şi 3.1.1 modelul Laffer). Consumatorul final este doar
parţial suportator numai în cazul unor pieţe puternic competitive şi pe care cererea
este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de pieţe, vânzătorul nu are posibilitate să
introducă în preţ întreaga taxă vamală deoarece preţul produselor oferite de el ar
putea fi prea mare faţă de cel al altor ofertanţi, astfel încât produsele sale nu s-ar
mai vinde. De asemenea, raportul preţ/calitate pentru produsele sale ar putea fi
neconvenabil pentru consumatori, astfel încât s-ar ajunge la acelaşi rezultat al
imposibilităţii de a-şi vinde produsele.
Această incidenţă a taxelor vamale asupra consumatorului din ţara
importatoare (ţara de destinaţie a produselor) este vizibilă şi directă. Există însă şi o
incidenţă asupra contribuabililor din ţara exportatoare (ţara de origine a
produselor). În măsura în care, pentru raţiuni de politică economică, exportul este
subvenţionat, incidenţa se produce deoarece subvenţia este bugetară, adică
suportată din veniturile colectate de statul „exportator” de la proprii săi
contribuabili. Astfel, taxa vamală impusă de statul „importator” este suportată doar
parţial de consumatorii (contribuabilii) săi, parţial de exportator (în cazul unor
subvenţii sub nivelul taxelor vamale suportate de produsele sale în ţara de
destinaţie) şi parţial de contribuabilii ţării de origine a produselor exportate.
Adesea, raţiunile de politică economică amintite mai sus îşi găsesc motivaţia în
încurajarea exportatorilor autohtoni. Aceasta are efecte în menţinerea sau
extinderea unor activităţi economice şi, prin consecinţă, asupra menţinerii sau
creării de noi locuri de muncă, dar şi asupra veniturilor bugetare ale ţării
exportatoare prin creşterea bazei de impozitare.

În funcţie de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de

mărfuri, de import.

Taxele vamale de export sunt aşezate asupra valorii exporturilor şi sunt

puţin frecvente deoarece frânează exportul, ceea ce are efecte negative asupra
balanţei comerciale. Motivaţia introducerii lor este, în general, de două feluri:
 • economică: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea
ei în ţară, cu efecte pozitive în ce priveşte numărul locurilor de muncă
şi eventuala creştere a încasărilor valutare pe seama exporturilor de
produse finite rezultate din prelucrare;
• fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau
quasimonopol natural, care au mare putere competitivă pe alte pieţe,
de regulă materii prime sau puţin prelucrate.

Taxele vamale de tranzit sunt aşezate asupra volumului mărfurilor

tranzitate între doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terţ. Sunt taxe relativ
frecvente, mai ales în legătură cu marile artere de transport rutier sau feroviar, cu
transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide sau gazoase şi cu transportul
energiei pe magistrale electrice internaţionale.

Taxele vamale de import sunt aşezate asupra importului exprimat

valoric sau fizic şi sunt generalizate în toate ţările. Perceperea lor se face în sarcina
importatorului şi în momentul depunerii de către acesta în vamă a documentelor
doveditoare ale apartenenţei respectivei partide de import.
Aceste taxe au rolul de egalizare a preţului mărfii importate (de regulă mai
mic) cu preţul mărfii indigene de acelaşi tip (de regulă mai mare). Se obţine astfel
protejarea producătorilor interni faţă de cei externi mai competitivi, ca şi a
resurselor valutare ale ţării importatoare, dar şi limitarea posibilităţilor de alegere
ale consumatorilor interni.
Nivelul taxelor vamale de import este determinat, în principal, de doi
factori:
• raportul cerere/ofertă pe piaţa importatoare,
• politica economică promovată de ţara importatoare.

Aşezarea taxelor vamale de import se face în trei modalităţi:

(i) ad-valorem, adică în cotă procentuală asupra valorii importului;
(ii) taxe vamale specifice, adică în cotă fixă pe unitatea fizică de marfă
importată;
(iii) taxe vamale compuse, adică taxarea în doi paşi: întâi o taxă ad-valorem,
apoi o taxă specifică.
Mulţimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grupă de produse în parte,
inclusiv specificaţiile de excepţie, alcătuiesc tariful vamal al unei ţări.
După modul în care este organizat tariful vamal şi ca o consecinţă a unor
acorduri bi sau multilaterale între state cu privire la taxarea importurilor, taxele
vamale de import pot fi:

a) taxe vamale cu clauza naţiunii celei mai favorizate, aplicate între

ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau
între două ţări oarecare ce şi-au acordat reciproc respectiva clauză.
Sunt practicate două variante:
• la nivel consolidat, adică taxele sunt stabilite în cadrul unor
negocieri multilaterale, în cadrul OMC, şi nu pot fi modificate
 unilateral de nici unul din participanţii la negocieri, ci numai cu
acordul tuturor participanţilor; în cazul unui acord bilateral privind
„clauza”, modificările de tarife de taxare a importului se pot face
numai prin acordul celor doi parteneri;
• la nivel neconsolidat, adică taxele sunt referitoare la produse ce nu
au făcut obiect al negocierilor multilaterale privind „clauza”, iar
unul din parteneri doreşte să modifice astfel de taxe ulterior
încheierii acordului; el poate face aceasta, dar nu numai în relaţiile
cu unul sau cîţiva dintre partenerii acordului multilateral, ci numai
în relaţiile cu toţi aceştia;
b) taxe vamale autonome aplicate de o ţară în relaţiile ei cu parteneri cu
care nu are încheiat acord de „clauză”, şi care, de regulă, sunt mai
mari decât în cazul a);
c) taxe vamale preferenţiale aplicate în relaţiile dintre parteneri ce fac
parte dintr-o uniune vamală cu caracter închis (de pildă, Uniunea
Europeană) sau între parteneri cu niveluri de dezvoltare diferite
(de pildă, Commonwealth-ul); de regulă sunt sub nivelul celor
practicate în cazul a).

3.3.3 Taxele generale

Taxele generale reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii

solicitate administraţiilor publice. Aceste taxe au unele trăsături ale impozitelor
(obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabillite prin lege sau ca efect al legii), dar au
caracteristica de a da dreptul la contraprestaţie directă şi indirectă. După natura lor
taxele pot fi:
• judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de
judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;
• de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor
(legalizări, autentificări etc.);
• consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize,
certificate de origine ş.a.);
• de administraţie, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituţii pentru
autorizaţii, permise, legitimaţii etc.;
• de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente
autorizate, înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele
instituţii publice;
• de înregistrare, plătite autorităţilor publice pentru servicii de vânzări
de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor
firme, cumpărări de titluri prin bursă ş.a.
Cu excepţia celor de timbru, taxele se plătesc în numerar şi pot fi aşezate
ad-valorem (cotă procentuală din valoarea faptelor ce fac obiectul serviciului
public solicitat, fapte ce pot fi evaluate în bani) sau în sume fixe.
 3.4 Aplicaţii rezolvate

1. Un rezident în Belgia obţine în Spania un venit de 14 500 u.m., pentru

care a plătit în statul de origine a venitului un impozit calculat cu cota de 30%. În
Belgia, în acelaşi timp, mai realizează un venit de 16 800 u.m..În Belgia cotele de
impunere sunt progresive simple astfel:
- 14 001 – 15 000 26%
- 15 001 – 17 000 36%
- 17 001 – 32 000 45%
Să se calculeze impozitul datorat în cele două ţări, în cazul încheierii
convenţiei de evitare a dublei impuneri internaţionale prin:
- metoda scutirii progressive;
- metoda creditării totale.

2. Un rezident în Spania realizează în Portugalia un venit de 9 980 u.m.

pentru care plăteşte un impozit calculat în cote progresive pe tranşe astfel:
- 0 - 1 500 3%
- 1 501 – 3 000 4%
- 3 001 – 6 500 6%
- 6 501 – 9 000 8%
- peste 9 000 10%
În această perioadă rezidentul mai realizează în Spania un venit de 14 530
u.m. Scara impunerii progresive pe tranşe în statul de rezidenţă este următoarea:
- 0 - 3 500 3%
- 3 501 – 6 000 5%
- 6 001 – 8 500 7%
- 8 501 – 12 500 9%
- 12 501 – 14 000 13%
- peste 14 000 16%
Să se determine impozitele datorate în cele două ţări, considerând că s-a
încheiat convenţia de evitare a dublei impuneri prin metoda scutirii totale.

3. Un rezident în Spania realizează în Portugalia un venit de 9 870 u.m.

pentru care plăteşte un impozit calculat în cote progresive pe tranşe astfel:
- 0 - 1 500 3%
- 1 501 – 3 000 4%
- 3 001 – 6 500 6%
- 6 501 – 9 000 8%
- peste 9 000 10%
 În aceeaşi perioadă rezidentul mai realizează în Spania un venit de
14 530 u.m. Scara impunerii progresive pe tranşe în statul de rezidenţă este
următoarea:
- 0 - 3 500 3%
- 3 501 – 6 000 5%
- 6 001 – 8 500 7%
- 8 501 – 12 500 9%
- 12 501 – 14 000 13%
- peste 14 000 16%
Să se determine impozitele datorate în cele două ţări, considerând că s-a
încheiat convenţia de evitare a dublei impuneri prin metoda creditării obişnuite.

4. Un rezident francez obţine în Maroc un venit de 45 000 u.m. care se

impozitează cu cota de 14%. În acelaşi timp obţine un venit de 65 000 u.m. în
Franţa, impozitarea făcându-se cu cote progresive pe tranşe de venit pe baza
următoarei grile de impozitare:
- 0 – 20 000 10%
- 20 001 – 40 000 15%
- 40 001 – 50 000 18%
- 50 001 – 70 000 20%
- peste 70 001 25%
Să se determine impozitul total datorat de rezidentul francez.

5. Se dă următoarea grilă de impunere:

- 0 – 500 000 7%
- 500 001 – 1 500 000 12%
- 1 500 001 – 3 100 000 18%
- 3 100 001 – 5 000 000 24%
peste 5 000 000 32%
Să se calculeze impozitul utilizând cotele progresive simple şi pe
tranşe(compuse) pentru următoarele venituri:
- V1 = 4 999 000
- V2 = 5 001 000
Care dintre cele două tipuri de cote respectă principiul echităţii fiscale?

6. Un rezident francez obţine în Algeria un venit de 26 000 u.m. cota de

impunere fiind de 14%. În acelaşi timp în Franţa obţine un venit de 49 000 u.m.,
cotele de impunere din ţara de rezidenţă sunt următoarele:
- pentru 26 000 10%
- pentru 49 000 19%
- pentru 75 000 28%
 Să se determine impozitul total plătit de contribuabilul respectiv utilizând
cele patru metode de evitare a dublei impuneri.

7. Un rezident englez obţine în Scoţia un venit de 30 000 u.m, cotele de

impunere din Anglia sunt:

- 0 – 20 000 8%
- 20 001 – 40 000 16%
- 40 001 – 60 000 20%
- 60 001 – 80 000 24%
- peste 80 000 30%
Să se determine impozitul total datorat de rezidentul englez ştiind că
ambele ţări utilizează cotele progresive pe tranşe de venit, iar metodele de evitare a
dublei impuneri sunt următoarele:
- metoda scutirii totale;
- metoda creditării obişnuite;
- metoda creditării totale.

8. O societate comercială obţine venituri totale în valoare de 140 milioane

u.m. Cheltuielile totale înregistrate pentru obţinerea veniturilor respective sunt de
60 milioane din care 20 milioane reprezintă valoarea cheltuielilor nedeductibile.
Cota de impozit pe profit este de 25%.
Să se calculeze profitul net înregistrat de societatea comercială.
 Creditul public şi datoria
publică

Creditul public reprezintă suma pe care o autoritate publică o ia cu

împrumut de la un agent economic oarecare. Creditorul poate fi o persoană fizică
sau o persoană juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt,
mediu sau lung şi este purtător de dobândă.
Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu împrumut de către
o autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un
interval de timp (de regulă un an). După apartenenţa geografică a creditorului,
datoria publică poate fi internă sau externă.

4.1 Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public

Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa resurselor

financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu cheltuielile acesteia. Scopul
creditului public este de a complini resursele publice ale unei autorităţi date.
Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii
executive sau, cel mai adesea, statul. Întrucât practica financiară este dominată de
creditul preluat de stat, ne vom referi în continuare la acest credit, ca formă tipică a
creditului public, formă care este denumită împrumut de stat.
Împrumutul de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe
perioade subanuale (zile sau luni) sau pe total an, poate suferi de insuficienţa
veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua. De aici necesitatea unui
împrumut, fie din nevoia de trezorerie (acoperirea unor cheltuieli pe termen scurt),
fie din nevoia de echilibrare a bugetului (acoperirea deficitului anual).
Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile băneşti ale
populaţiei şi ale altor agenţi economici. Contractarea se poate face fie direct de
către stat, fie prin intermediul unor instituţii financiare care gestionează plasarea
împrumutului. Principalele condiţii pentru acordarea creditului sunt: garanţia, rata
dobânzii şi termenul de rambursare.
În cazul în care creditul este acordat din surse ale populaţiei sau ale altor
agenţi economici, cu excepţia Băncii Centrale, masa monetară nu creşte, deoarece
sursa de finanţare o reprezintă disponibilităţile băneşti ale acestora. În cazul în care
creditorul este Banca Centrală, este posibilă creşterea masei monetare pe seama
emisiunii suplimentare de monedă.
 Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu statut de
titluri financiare: poliţe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri de impozite şi
certificate de trezorerie în cazul creditelor din nevoi de trezorerie sau obligaţiuni de
stat, titluri de rentă sau titluri de rentă perpetuă în cazul creditelor de echilibrare a
bugetului; primele trei sunt înscrisuri privind creditul pe termen scurt şi atestă, de
regulă, un credit pe piaţa internă; ultimele sunt înscrisuri privind credite pe termen
lung şi atestă un credit ce poate fi preluat fie pe piaţa internă, fie pe piaţa externă.
Toate aceste titluri pot fi sau nu tranzacţionabile pe piaţa de capital, în raport cu
faptul că preluarea creditului s-a făcut dintr-un cerc larg, respectiv restrâns de
creditori, sau că piaţa de capital iniţiază sau nu tranzacţii cu astfel de titluri. Uneori,
bonurile de tazaur pot fi cu putere circulatorie, adică pot participa la circuitul
obişnuit al numerarului; în acest caz ele funcţionează ca bani de hârtie.
Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului bugetar anual
prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele avantaje: operativitatea
(deoarece evită un proces legislativ de regulă de lungă durată, strict obligatoriu în
cazul impozitelor), evitarea nemulţumirii sociale (deoarece, fără excepţie, creşterea
fiscalităţii este o decizie guvernamentală total neagreată nici de populaţie, nici de
întreprinzători) şi diminuarea relativă în timp a efortului fiscal (deoarece acţionează
efectele inflaţiei, în măsura în care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai
acopere integral rata inflaţiei). Aceste avantaje au însă un cost reprezentând
dezavantajul apelului la împrumut, cost format din cheltuielile de lansare
(publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda, prima de rambursare ş.a. În
cazul în care împrumutul (include şi cheltuielile aferente lui) are ca destinaţie
acţiuni de tip investiţii economice, rambursarea se poate face din venitul net adus
de acestea, ceea ce nu generează cheltuieli bugetare suplimentare la datele de
scadenţă. De obicei, însă, destinaţia împrumutului nu este de natura investiţiilor,
aşa încât rambursarea lui determină cheltuieli care sunt acoperite din sursele fiscale
curente ale anilor de rambursare; or, aceasta înseamnă că, de fapt, împrumuturile
bugetare de echilibrare sunt impozite anticipate.
În calitatea lor de impozite anticipate, împrumuturile de stat se deosebesc
de impozitele curente prin următoarele caracteristici:

¾ au caracter contractual, similar oricărui împrumut, adică reprezintă din

punct de vedere juridic o înţelegere între două părţi (stat şi creditorii săi);
aceasta exclude caracterul obligatoriu al impozitelor curente, înlocuit cu
alternativa facultativităţii, întrucât posibilii creditori pot să nu accepte
(individual sau toţi) condiţiile de preluare a împrumutului, aşa cum au
fost ele anunţate de Ministerul Finanţelor; practica financiară a
înregistrat însă şi cazuri de împrumuturi de stat obligatorii; pe de altă
parte, statul, spre deosebire de alţi debitori, nu acordă garanţii materiale,
adică împrumuturile de stat, faţă de celelalte categorii de împrumuturi,
nu au clauză de ipotecă, gaj etc.;
 ¾ au caracter rambursabil, similar oricărui împrumut, dar total nespecific
pentru impozite; acest caracter se păstrează inclusiv în cazul
împrumuturilor zise perpetue (rente viagere), deoarece rambursarea
acestora se face totuşi, chiar dacă discret şi fără o scadenţă anterior
anunţată;

¾ asigură contraprestaţie, lucru total nespecific impozitelor; această

contraprestaţie ia, cel mai frecvent, forma dobânzii, a primei
de rambursare şi a emiterii sub valoarea nominală (sub pari); unele din
aceste avantaje materiale, pe care statul le anunţă creditorilor la lansarea
împrumutului, pot fi retrase pe parcurs, ca de exemplu diminuarea
dobânzii prin conversiunea datoriei publice.

4.2 Elementele tehnice ale împrumutului de stat

Împrumuturile de stat prezintă mai multe elemente tehnice, din care unele
sunt de identificare, altele de caracterizare valorică şi temporală, altele privesc
rambursarea, diferite avantaje ş.a.
Unele dintre aceste elemente interesează mai ales pe emitent, în vederea
ţinerii evidenţei împrumutului (numărul de titluri emise, înscrierea lor, seriile
rămase pe piaţă, seriile retrase prin trageri la sorţi periodice) sau a evaluării
eficienţei împrumutului (suma mobilizată în urma emisiunii, cheltuielile de
emisiune – tipărire, publicitate, plasare –, costul total al împrumutului, cheltuielile
de rambursare ş.a.).
Alte elemente interesează nu numai pe emitent, ci şi, în mare măsură, pe
eventualii creditori şi la acestea ne vom referi în continuare.

Înscrisul, adică actul/documentul ce atestă că posesorul său este creditor

pentru emitent, se prezintă ca o hârtie tipărită faţă-verso, având menţionate
denumirea împrumutului, valoarea nominală, seria, emitentul şi diferite semne
(culori, arabescuri, figuri, desene etc.) cu rol de securizare, pentru
evitarea/îngreunarea comiterii de falsuri. Pe verso sunt, de obicei, menţionate
extrase din regulamentul emisiunii, avantajele conferite debitorilor, scadenţa ş.a.
Înscrisul are un „corp” (cel descris mai sus) şi un „carnet de cupoane”.
Cupoanele reprezintă mici piese de hârtie, cam de mărimea unor mărci poştale,
legate între ele şi de corpul înscrisului în maniera în care sunt prinse timbrele într-o
coală filatelică.

Cuponul este un înscris cu elemente de securizare, pe care este

menţionată scadenţa la care este încasabilă dobânda aferentă titlului respectiv
pentru o perioadă determinată. Dacă dobânda este plătită anual, atunci în carnetul
de cupoane va exista câte un cupon pentru fiecare an din durata împrumutului.
Dobânda anuală poate fi plătită semestrial sau trimestrial, în care caz numărul
cupoanelor este câte două, respectiv câte patru pentru fiecare an din durata
împrumutului. La fiecare scadenţă de dobândă, posesorul detaşează cuponul din
„carnet”, îl prezintă casieriei plătitoare şi încasează în schimbul său dobânda
aferentă. Având valoare, reprezentată prin dobânda de încasat, cuponul este şi el un
titlu de valoare şi poate circula separat de titlul de care a fost ataşat.
Un împrumut poate fi lansat fără sau cu emitere de înscrisuri. În primul
caz cercul creditorilor este foarte limitat, iar raportul de creditare este atestat prin
creanţe de cont. În al doilea caz cercul creditorilor este foarte larg şi înscrisul are
rolul unui contract de creditare: posesorul lui este creditor, iar emitentul menţionat
pe înscris este debitor pentru valoarea nominală a înscrisului.
Cele mai uzuale înscrisuri sunt prezentate în continuare.

Bonurile de tezaur pot avea sau nu putere circulatorie. În primul caz ele
circulă ca şi banii de hârtie. În al doilea caz pot fi negociabile la bursă, în măsura în
care piaţa este suficient de susţinută; de asemenea, pot fi lombardate (în toate
cazurile în care nu se pot negocia la bursă), adică vândute înainte de termen acelor
bănci care fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă
respectivelor bonuri de tezaur sub forma taxei de lombard (similară taxei de scont).
Poliţele de tezaur sunt supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate
înainte de termen acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din
dobânda aferentă poliţelor de tezaur sub forma taxei de scont.
Certificatele de trezorerie nu au putere circulatorie şi, de regulă, nici
piaţă secundară. Ele sunt preschimbate în numerar la scadenţă, plus dobânda
aferentă.
Certificatele sau bonurile de impozite sunt înscrisuri cu care statul îşi
plăteşte furnizorii, nu sunt purtătoare de dobândă şi pot fi utilizate de posesori
pentru plata impozitelor către stat.
Obligaţiunile sunt înscrisuri cu piaţă secundară, adică negociabile la
bursă. Similar, titlurile cu rentă perpetuă, care, de altfel, sunt retrase din circuitul
economic de către stat prin achiziţionarea lor la bursă, la preţul pieţei.

Denumirea împrumutului este un element de identificare ce permite

individualizarea titlurilor pe pieţele financiare primară şi secundară. Identificarea
se face de regulă fie prin destinaţia împrumutului, fie prin anul emisiunii, fie prin
rata dobânzii, fie prin forma pe care o îmbracă venitul conferit cumpărătorilor de
titluri, fie prin denumirea autorităţii locale emitente sau printr-o combinare a unor
astfel de elemente de identificare.

Valoarea nominală reprezintă suma care este înscrisă pe titlul

aparţinător unei emisiuni şi care se exprimă în unităţi monetare naţionale (în cazul
unor emisiuni lansate pe piaţa internă) sau într-o unitate monetară străină (în cazul
emisiunilor lansate pe piaţa internaţională de capital). Valoarea nominală este
standardizată în cupiuri, adică un număr standard de unităţi monetare. De pildă, la
împrumuturile pe termen scurt practicate de Ministerul Finanţelor al României, pe
piaţa internă, în anii 1998-2003, s-a folosit la început o cupiură mică de 1 000 000
lei, apoi s-au mai introdus cupiuri de 5 000 000 lei şi de 10 000 000 lei, apoi
cupiuri de 50 000 000 lei.
Valoarea nominală este valoarea de referinţă la care se calculează
dobânda anuală ce îi revine posesorului unui titlu, după relaţia:

D = dn ∗ VN , (1.3)

unde:
D = dobânda anuală aferentă unui titlu,
dn = rata nominală a dobânzii,
VN = valoarea nominală a titlului.

De multe ori emitentul nu comunică rata dobânzii cu care este lansat

împrumutul, ci cuantumul anual al acesteia, caz în care rata dobânzii se calculează
pe baza relaţiei (113).
Valoarea nominală este, totodată, valoarea de referinţă pentru
rambursarea împrumutului. Dacă nu există nici o altă specificaţie, la scadenţă
emitentul răscumpără titlurile la valoarea lor nominală. De asemenea, este valoarea
de referinţă pentru calculul cursului de bursă.

Valoarea efectivă sau valoarea de piaţă este suma de bani cu care se

poate procura de pe piaţă, la un moment dat, un titlu aparţinător unei emisiuni. În
cazul în care momentul ales este chiar cel al lansării pe piaţă, valoarea efectivă se
numeşte valoare de emisiune sau preţ de emisiune.
Valoarea de piaţă, precum şi forma ei particulară de preţ de emisiune,
poate fi peste, la sau sub valoarea nominală. În funcţie de acest raport de ordine
între valoarea nominală şi preţul de emisiune, se numeşte emisiunea lansată supra,
al sau sub pari. Aceste calificative se păstrează şi în legătură cu nivelul înregistrat
la un moment dat de curs, spunându-se despre titluri că sunt supra, al sau sub pari.

Cursul este numărul de unităţi monetare cu care se pot cumpăra la un

moment dat o sută de unităţi monetare din valoarea nominală a unui titlu
aparţinător unei emisiuni, aşa încât:

VP
c= ∗ 100 , (2.4)
VN

unde:
c = cursul curent al unui titlu,
VP = valoarea de piaţă a titlului.
 Pentru a crea o atractivitate mai mare unui împrumut preconizat a se
lansa, de regulă, emitentul stabileşte un curs sub pari la lansare şi al pari la
rambursare sau al pari la lansare şi supra pari la rambursare.
Evoluţia cursului este în funcţie de un complex de factori conjuncturali
sau nu, interni şi externi, obiectivi şi subiectivi, economici, politici şi sociali etc.
Factorii cu impact direct sunt raportul cerere/ofertă pe piaţa de capital, rata
dobânzii pe piaţa monetară şi avantajele oferite de debitor (peste rata dobânzii).
Cursul obligaţiunii se stabileşte pentru titlul „nud”, adică distinct de
valoarea la zi a cuponului de la proxima scadenţă. Acest procedeu este determinat
tocmai de faptul că şi cuponul poate fi negociat separat, adică la fel ca un titlu de
valoare distinct. Valoarea la zi a cuponului (vzc) se determină pe baza duratei
posesiei lui de către vânzător (t) şi a lungimii scadenţei (z):

t
vzc = D ∗ (3.1)
z

Durata t reprezintă numărul de zile scurse de la ultima scadenţă până la

data vânzării cuponului, iar z reprezintă numărul de zile între ultima scadenţă şi
proxima: 181 sau 182 de zile (scadenţa de 30 iunie, după cum anul este bisect
sau nu), 184 de zile (scadenţa semestrială de la 31 decembrie) şi 365 de zile sau
366 de zile (scadenţa anuală la 31 decembrie).
Această valoare se poate exprima procentual în raport cu valoarea
nominală a obligaţiunii:

vzc
vzc% = ∗ 100 (3.2)
VN
În cazul în care, între două scadenţe, se vinde o obligaţiune inclusiv
cuponul de la proxima scadenţă, cursul de vânzare se determină după relaţia:

c′ = c + vzc% (3.3)

Termenul de rambursare este scadenţa, data la care împrumutul trebuie

rambursat. Termenul poate fi precizat (sub un an – termen scurt, de regulă 3 sau 6
luni; între unul şi cinci ani – termen mediu; peste cinci ani – termen lung) sau
neprecizat (cazul titlurilor cu rentă perpetuă). Termenele medii şi lungi sunt
folosite, de regulă, pentru acoperirea deficitelor bugetare cronice sau pentru
finanţarea unor investiţii. Termenele scurte sunt folosite pentru acoperirea unor
„goluri de casă” temporare sau a unor cheltuieli neprevăzute.

Venitul asigurat de titlu este venitul ce revine posesorului unui titlu pe

perioada deţinerii acestuia. Din punct de vedere al sursei acestuia, venitul poate fi
intrinsec şi conjunctural.
 ¾Venitul intrinsec este cel pe care îl produce împrumutul sub forma
dobânzii şi a primei de rambursare, considerate la rândul lor, distinct, ca elemente
tehnice ale împrumutului.

În forma la care ne-am referit mai sus (relaţia (1)) dobânda este nominală
şi este legată de sau defineşte rata nominală a dobânzii. Posesorul de titlu referă
însă dobânda pe care o încasează nu la valoarea nominală a titlului, ci la efortul
efectiv pe care l-a făcut el pentru a cumpăra titlul, adică la valoarea de achiziţie, la
valoarea de piaţă a titlului în momentul cumpărării lui. Apare astfel rata efectivă a
dobânzilor:

D
de = , (4.1)
VP

din care, dacă ţinem seama de relaţiile (113) şi (114), obţinem:

dn
de = (4.2)
c
În legătură cu rata dobânzii, posesorul poate calcula şi o rată reală a
dobânzii, adică o rată a dobânzii corelată cu deflatorul (indicele) preţurilor:

1 + de
dr = −1 (5.1)
Ip
sau

1 + de
dr = −1, (5.2)
1 + ri
unde:
I p = indicele preţurilor,
ri = rata inflaţiei.

Venitul sub forma dobânzii poate fi distribuit în trei modalităţi:

• plata în numerar la scadenţă, pe baza detaşării din „carnete” a
cupoanelor aferente respectivei scadenţe;
• atribuirea dobânzii doar unora din obligaţiunile emise, prin tragerea la
sorţi a seriilor obligaţiunilor câştigătoare; în acest caz, dobânda
aferentă împrumutului, la data unei scadenţe de plată a acesteia, se
partiţionează într-un număr de câştiguri; obligaţiunile câştigătoare
sunt retrase din circulaţie odată cu înmânarea câştigului;
• mixt, când o parte din dobândă se plăteşte în numerar, iar o altă parte
sub formă de câştiguri.
 ¾ Venitul conjunctural este rezultatul obţinut de posesorul unui titlu din
variaţia cursului acestuia între momentul achiziţiei şi un moment ulterior, arbitrar
ales, de regulă momentul în care se decide vânzarea titlului. Acest rezultat poate fi
pozitiv sau negativ, după cum cursul a urcat sau a scăzut. Posesorul titlului poate
calcula astfel produsul anual efectiv al investiţiei (plasamentului său), corectând
dobânda încasată pe cupon cu acest venit conjunctural:

D + (cv − ca ) ∗ VN
pae = (6.1)
VP

sau, ţinând seama de (113) şi (114):

dn + cv − ca
pae = , (6.2)
ca

unde:
cv = cursul titlului în momentul vânzării,
ca = cursul titlului în momentul achiziţiei.

Observaţie: În calculul produsului anual efectiv se presupune că posesia

obligaţiunii a încetat în chiar ziua următoare celei de scadenţă anuală. În cazul altor
zile de vânzare, în calculul dobânzii se ţine seama de relaţia (3).

Prima de rambursare este plusul de valoare oferit creditorului de către

debitor la momentul rambursării împrumutului şi care, de regulă, este anunţat încă
din perioada campaniei publicitare anterioare lansării împrumutului (vezi şi
observaţiile făcute mai sus, la „curs”, în legătură cu creşterea atractivităţii
împrumutului):

pr = VR − VE , cu VR > VE, (7)

unde:
pr = prima de răscumpărare,
VR = valoarea de răscumpărare,
VE = valoarea de emisiune.

Emitentul-stat conferă şi alte avantaje plasatorilor în împrumuturile sale,

cum sunt:
• scutirea de taxe şi impozite a veniturilor realizate din împrumuturile
publice;
• scutirea de taxe şi impozite a tranzacţiilor la bursă cu efecte ale
acestor împrumuturi ;
 • plata impozitelor cu titluri de stat evaluate la valoarea nominală şi nu
mai târziu de scadenţa finală a împrumutului;
• exonerarea efectelor publice de la execuţia financiară silită;
• garantarea împotriva variaţiilor puterii de cumpărare a monedei
naţionale prin: stabililrea unei dobânzi nominale care să fie real
pozitivă pe tot parcursul împrumutului, exprimarea împrumutului
într-o unitate monetară mai stabilă sau într-o unitate de calcul
(de exemplu, dreptul special de tragere calculat de FMI sau Banca
Mondială pe baza unui „Coş” valutar reprezentativ şi stabil),
indexarea împrumutului pe baza unui indice de preţ.

4.3 Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat

Aceste operaţiuni sunt legate de plasare, de modificarea unora din

elementele tehnice ale împrumutului ulterior lansării lui şi de rambursare.

a) Plasarea împrumutului presupune vânzarea titlurilor şi încasarea

contravalorii vânzării, care va reprezenta suma colectată ca împrumut de către
emitent. Aceasta nu coincide, de regulă, cu valoarea nominală totală a emisiunii,
fie din cauza preţului de emisiune sub pari, fie datorită cheltuielilor legate de
emisiune (tipărire, publicitate, plata intermediarilor etc.). Cum, de regulă,
emitentul urmăreşte colectarea unei anumite valori, el va lansa un împrumut mai
mare, suficient pentru ca suma netă colectată să fie, minimum, la nivelul celei
avute în vedere.

Subscripţia publică este forma de plasare organizată şi gestionată de

Ministerul Finanţelor sau de către o instituţie publică autorizată în acest sens, de
guvern sau de însuşi Ministerul Finanţelor. Acoperirea cheltuielilor ocazionate de
vânzarea titlurilor şi colectarea sumelor se face printr-un comision acordat
instituţiei organizatoare a plasării. Plasatorii de capital subscriu la insituţia
organizatoare, respectiv la agenţii ei colectori. Plata valorii titlurilor subscrise şi
intrarea în posesia lor se face ulterior, cu un decalaj în timp, necesar pentru
corelarea volumului subscrierii cu volumul împrumutului lansat. În cazul în care
subscrierea depăşeşte volumul împrumutului, se calculează un coeficient de
vărsământ:

VTE
cv = , (8)
VS
unde:
cv = cota de vărsământ,
VTE = valoarea totală de emisiune a împrumutului,
VS = valoarea subscrierilor.
 Valoarea subscrierii fiecărui plasator de capital se va corecta cu
coeficientul de vărsământ, astfel încât el va cumpăra obligaţiuni la nivelul valorii
VS ∗ cv , rotunjită eventual conform cupiurilor practicate în respectivul împrumut.
Există şi practica atribuirii către fiecare agent plasator al instituţiei
organizatoare a unui anumit plafon de împrumut (un anumit număr de obligaţiuni),
urmând ca el să le vândă după regula „primul venit – primul servit”.

Plasarea prin consorţii (sindicate) bancare presupune organizarea şi

gestionarea plasării de către un grup de bănci. Aceasta se poate face:

• în comision, similară subscripţiei publice, care nu angajează

răspunderea băncilor pentru obligaţiunile nevândute;
• prin cumpărare, în care grupul de bănci cumpără întreaga emisiune la
un curs convenabil emitentului şi o plasează la cursuri formate pe
piaţă; acoperirea cheltuielilor făcute de bănci pentru plasare, ca şi
câştigul lor, provine din diferenţa de curs între cursul pieţei şi cel de
preluare de la emitent.

Plasarea prin bursă este adecvată situaţiilor în care bursa este activă şi se
vădeşte cel mai puţin costisitor. Emisiunea este înregistrată la bursă, similar
emisiunilor oricăror altor titluri de valoare şi se negociază prin agenţii de bursă în
sesiuni speciale dedicate efectelor financiare generale.

b) Conversiunea este o operaţiune vizând modificarea ratei dobânzii la

un împrumut public, datorată diminuării dobânzii curente sub nivelul celei
practicate la respectivul împrumut. Aceasta înseamnă că statul găseşte acum pe
piaţă surse de creditare mai ieftine decât cele pe care le-a găsit la momentul
plasării împrumutului. Conversiunea presupune înlocuirea titlurilor emise în trecut
(titluri vechi) cu alte tiluri pentru care dobânda este corelată cu cea a pieţei, adică
mai mică (titluri noi).

Conversiunea forţată presupune înlocuirea titlurilor vechi cu altele noi,

într-un interval de timp anunţat. După încheierea acestuia, titlurile vechi îşi pierd
valabilitatea. Acest lucru este posibil deoarece statul nu este un agent economic
oarecare, ci unul care are şi putere politică şi forţă de coerciţiune.

Conversiunea facultativă presupune înlocuirea titlurilor vechi cu altele

noi prin preschimbare benevolă de către posesorii celor vechi; titlurile vechi nu-şi
pierd valabilitatea; titlurile noi pot fi procurate fie la schimb cu cele vechi, fie prin
cumpărare.

Conversiunea prin rambursare anticipată presupune înlocuirea titlurilor

vechi cu unele noi cu opţiunea pentru posesorii de titluri vechi de a şi le
preschimba sau de a solicita răscumpărarea lor.
 De regulă, conversiunea afectează negativ imaginea de debitor a statului
şi îi înrăutăţeşte piaţa pentru eventuale lansări de împrumuturi.

c) Arozarea este o operaţiune inversă conversiunii şi este practicată

atunci când, datorită creşterii ratei dobânzii pe pieţele monetară şi de capital sau
altor fenomene conjuncturale, cursul bursier al obligaţiunilor de stat scade
dramatic, generând repercusiuni negative pentru debitorul-stat. Pentru a reface
această imagine se pot lansa noi înscrisuri cu dobânda majorată, care să le
înlocuiască pe cele vechi. În măsura în care statul dispune de resurse financiare,
poate proceda la retragerea împrumutului vechi prin cumpărarea la bursă a
titlurilor acestuia (operaţiune avantajoasă, având în vedere cursul lor scăzut) şi
lansarea unui nou împrumut cu condiţii atractive.

d) Consolidarea este o operaţiune vizând modificarea termenului de

rambursare a unui împrumut şi se practică în legătură cu împrumuturile pe termen
scurt sau mediu care sunt transformate în împrumuturi pe termen lung sau fără
termen. Procedeul este aplicat în cazul în care titlurile pe termen scurt se apropie
de scadenţă, iar statul nu dispune de resurse financiare pentru a răscumpăra
respectivele titluri. La scadenţă statul va oferi titluri de rentă sau titluri de rentă
perpetuă cu aceeaşi valoare ca şi cele pe termen scurt, dar cu o majorare de
dobândă, majorare determinată de faptul că, pentru termene mai lungi, dobânda
este mai mare, fenomen normal al pieţelor monetare şi de capital.

e) Rambursarea împrumuturilor de stat este operaţiunea de

răscumpărare a titlurilor emise anterior pentru un astfel de împrumut. Sursele de
rambursare sunt: cheltuielile anume prevăzute în buget pentru aceasta, respectiv
veniturile bugetare ale anilor din perioada de scadenţă; excedentele bugetare;
fondurile speciale de amortizare constituite în mod expres în gestiunea instituţiei
specializate pentru rambursarea unor împrumuturi publice (casa de amortizare a
împrumuturilor publice).

Rambursarea prin bursă se poate practica pentru orice fel de împrumut

ale cărui titluri sunt cotate la bursă. Decizia este luată de către guvern, care
stabileşte şi sursa din care se va face răscumpărarea. Pentru împrumuturile cu
termen, acesta trebuie respectat, astfel că răscumpărările se fac anticipat scadenţei,
cu excepţia cazurilor în care se optează pentru consolidare sau pentru alte soluţii
mai dure (arierate financiare, reeşalonare, repudiere). Pentru împrumuturile fără
termen, răscumpărarea este facultativă, obligatorie fiind doar plata dobânzilor la
scadenţe.

Rambursarea cu scadenţă unică se practică pentru împrumuturile pe

termen scurt şi presupune răscumpărarea tuturor titlurilor la scadenţa menţionată,
cu plata inclusiv a dobînzii. Are dezavantajul că pune în circulaţie, „instantaneu”, o
mare masă de numerar care poate afecta stabilitatea pieţei.
 Rambursarea prin anuităţi se practică în cazul unor împrumuturi cu sferă
limitată de creditori şi constă în calculul sumei anuale de plată în contul
împrumutului pe baza procedeelor de actualizare. Anuitatea este suma
reprezentând amortizarea împrumutului (plata unei rate din creditul preluat) plus
dobânda aferentă. Anuitatea se poate calcula ca plată eşalonată imediată sau
amânată (există o „perioadă de graţie” în care nu se fac rambursări în contul
datoriei, dar dobânda se acumulează), anticipată (plata la începutul anului) sau
posticipată (plata la finele anului), în tranşe egale (anuitate constantă pe
toată perioada împrumutului) sau crescătoare sau descrescătoare.

Rambursarea prin tragere la sorţi se practică în cazul unor împrumuturi

cu sferă largă de creditori şi constă în răscumpărarea periodică a unor titluri prin
tragerea la sorţi a seriilor acestora. Numărul de titluri trase la sorţi se stabileşte la o
valoare însumată a lor, concurentă cu amortizarea anuală, de regulă stabilită
anterior, prin regulamentul împrumutului în cauză. Amortizarea poate fi egală pe
tot parcursul împrumutului sau crescătoare (în cazul anuităţilor constante) sau de
altă natură stabilită prin menţionatul regulament.

În cazuri de excepţie, statul nu mai are în vedere rambursarea datoriei, ci

amânarea sau stingerea ei fortuită sau forţată. Sunt cunoscute în acest sens
următoarele formule:
• arieratele financiare, adică amânarea sine die a rambursării datorită
unor împrejurări excepţionale (conflict armat, criză economică
prelungită, catastrofe naturale);
• reeşalonarea, adică reaşezarea termenelor de plată şi a cuantumului
rambursărilor, uneori inclusiv a dobânzilor, ca rezultat al
consecinţelor unor împrejurări excepţionale;
• stingerea prin inflaţie, adică diminuarea relativă a plăţilor angajate
anterior unui proces inflaţionist puternic şi de durată sau unei
hiperinflaţii; diminuarea ar putea fi atât de puternică, în contextul unei
masive creşteri a masei monetare, încât plata datoriei să se poată face
în termenii ei nominali fără nici un fel de efort;
• repudierea, adică negarea/nerecunoaşterea unui împrumut angajat de
stat anterior şi care intervine în cazul schimbărilor de regim politic.
 4.4 Datoria publică

Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează totalitatea

obligaţiilor financiare asumate de stat faţă de creditorii interni şi externi.
Cuantificarea îndatorării statului pe piaţa internă sau externă se realizează
prin indicatorul grad de îndatorare care se calculează ca raport între soldul datoriei
SDP
publice(SDP) şi produsul intern brut(PIB) = ⋅100 .
PIB
Acesta este un indicator important în funcţie de care se realizează
analizele financiare pe categorii de state ţinând seama de gradul de dezvoltare
economică.
Plăţile efectuate de un stat într-un an privind rambursarea datoriei
publice, reprezentând ratele scadente, dobânzile, comisioanele şi celelalte cheltuieli
aferente constituie serviciul datoriei externe(SDE).
Principalii indicatori de evaluare a efortului financiar realizat de stat
privind datoria publică sunt:

- mărimea absolută a datoriei publice(DP) exprimată fie în monedă

naţională, fie într-o valută de circulaţie internaţională;
- serviciul datoriei publice exprimat în mărime medie pe locuitor
SDP
= ;
Nr loc
- raportul dintre serviciul datoriei externe şi totalul cheltuielilor
SDP
publice(CP) = ∗100 ;
CP
SDP
- ponderea datoriei externe în produsul intern brut = ∗100 ;
PIB
- ponderea dobânzilor aferente datoriei publice în produsul intern brut
dobândă
= ∗100 ;
PIB
- raportul dintre dobânzile şi totalul cheltuielilor publice
dobândă
= ∗100 ;
CP

Datoria publică se structurează şi se gestionează în funcţie de cele două

componenete ale sale:
• datoria publică internă( DPI )
• datoria publică externă(DPE )
DP = DPI + DPE.
 În funcţie de gradul de dezvoltare economică a statelor structura datoriei
publice diferă de la o ţară la alta astfel:
• în ţările dezvoltate ponderea datoriei publice interne în totalul
datorieie publice este mai mare decât ponderea datoriei publice
externe;
• în ţările în curs de dezvoltare situaţia este inversă, aceste ţări
împrumutându-se într-o măsură mai mare din exterior.

Datoria externă totală are următoarele componente:

• datorie pe termen scurt;
• datorie pe termen lung;
• credite de la FMI.

Din punct de vedere al debitorului, datoria pe termen lung se clasifică

astfel:
• datorie privată negarantată;
• datorie publică;
• datorie garantată de stat.

Un prim indicator utilizat în analiza datoriei externe este datoria externă

totală exprimată într-o valută de largă circulaţie.
Ceilalţi indicatori semnificativi utilizaţi în practica financiară
internaţională sunt următorii:
DPE
• ponderea datoriei externe în produsul intern brut = ∗100 ;
PIB
• ponderea datoriei externe în exporturile de bunuri şi servicii (VE)
DPE
= ∗100 ;
VE
• raportul dintre datoria externă şi cheltuielile publice (CP)
DPE
= ∗100 .
CP

Povara datoriei externe precum şi efortul financiar reclamat de aceasta se

poate exprima pe baza indicatorilor:
• serviciul datoriei externe(SDE) format din ratele scadente precum şi
cheltuielile aferente împrumuturilor externe;
• ponderea serviciului datoriei externe în produsul intern brut
SDE
= ∗100 ;
PIB
• raportul dintre serviciul datoriei externe şi volumul exporturilor de
SDE
bunuri şi servicii = ∗100 ;
VE
 • ponderea serviciului datoriei externe în cheltuieli publice:
SDE
= ∗100 ;
CP
• ponderea dobânzilor aferente datoriei externe în produsul intern brut:
dobândă
= ∗100 ;
PIB
• ponderea dobânzilor în volumul exporturilor de bunuri şi servicii:
dobândă
= ∗100 ;
VE
dobândă
• ponderea dobanzilor în totalul cheltuielilor publice: = ∗100 .
CP

Clasificarea ţărilor în funcţie de gradul de îndatorare faţă de străinătate se

realizează astfel:
SDE SDE
• ţări puternic îndatorate: - ∗100 ≥ 220% şi ∗100 ≥ 80% ;
VE PIB

SDE SDE
• ţări moderat îndatorate: - ∗100 ≤ 132% şi ∗100 ≤ 48% .
VE PIB

4.5 Aplicaţii rezolvate

1. Se dau următoarele date privind datoria publică a Turciei:

INDICATORI 2000 2001 u.m.

DATORIA PUBLICĂ 63.416 178.193 mld. lire
DATORIA PUBLICĂ INTERNĂ 36.421 mld. lire
DATORIA PUBLICĂ EXTERNĂ 56.036 mld. lire
PIB 124.982 342.517 mld. lire
CURS DE SCHIMB 1225.5 1507.2 u.m./$
POPULAŢIE 67,38 68,61

a) să se calculeze indicatorii de analiză ai datoriei publice;

b) să se determine structura datoriei publice.

Rezolvare:

a) Datoria publică în mărime absolută exprimată în $ în cei doi ani este:

63.416
= 51,747 mld. $
1225.5
178.113
= 117,227 mld.$
1507.2

Valoarea medie pe locuitor este:

51747 118227
= 767,98 $ / loc; = 1723,17 $ / loc .
67,38 68,61
63416
Ponderea datoriei publice în PIB în cei doi ani este: ∗100 = 50,47% ;
124982
178193
∗100 = 52,02% .
342571

În anul 2000 datoria publică externă este:

b) DPE = PD-DPI = 63416-36421
DPE = 26995 mld. Lire
În anul 2001 datoria publică internă este:
DPI = DP-DPE = 178193-56036
DPI = 122157 mld. Lire

Structura datoriei publice în cei doi ani este:

- în anul 2000
DPI DPE
∗100 = 57,43$; ∗100 = 42,57%
DP DP
- în anul 2001
DPI DPE
∗100 = 68,55%; ∗100 = 21,45%
DP DP

2. Cheltuielile legate de împrumuturile externe efectuate de un stat într-un an

sunt:
° rate scadente 1930 milioane u.m.;
° dobânzi aferente împrumuturilor 315 milioane u.m.;
° comisioane aferente împrumuturilor 27 milioane u.m.;
° veniturile din exportul de bunuri 6 milioane u.m.;
° venituri din exportul de servicii 40% din volumul cheltuielilor
publice;
° cheltuielile publice sunt de 38% din P DP-DPE IB;
° produsul intern brut 12,5 milioane u.m;
Determinaţi indicatorii de apreciere a datoriei externe.
Rezolvare:

Un prim indicator de evaluare a efortului financiar valutar este serviciul

datoriei externe(SDE)
SDE = rate scadente + dobanzii + comisioane
SDE = 1930 + 315 + 27 = 2272 milioane u.m.
CP = 38% PIB = 38% * 12,5 = 4,75 miliarde u.m.

Veniturile din exportul de servicii = 40% * 4,75 = 1,9 miliarde

VE = 9 + 1,9 = 7,9 miliarde

° ponderea serviciului datoriei externe în VE

2 272 mil
P( SDE VE ) = = 28.75%
7.9 miliarde

° ponderea serviciului datoriei externe în cheltuielile publice

SDE 2 272
∗100 = = 47.89%
CP 4,75 ∗103

° ponderea serviciului datoriei externe în PIB

SDE 2 272
∗100 = = 18.17%
PIB 12.5 ∗103

° ponderea dobânzilor în veniturile din export

dob 315
∗100 = = 3.98%
VE 7.9 ∗103

° ponderea dobânzilor în cheltuielile publice

dob 315
∗100 = = 6,6%
CP 4,75 ∗103

° ponderea dobânzilor în produsul intern brut

dob 315
∗100 = = 2,52%
PIB 12,5 ∗103

3. Un împrumut obligatar se caracterizeză prin:

° VN=15 000;
° Curs de vânzare (C) = 90%;
° Rata nominală a dobânzii(rn) = 10%;
° Rambursarea se efectuează la paritate.
Determinaţi efortul real efectuat de stat (rata reală de dobândă, rr).
Rezolvare:

C = VN ∗90% = 15 000 ∗ 90% = 13 500

Dob = 10% ∗ VN = 15 000 ∗ 10% = 1 500
dob 1500
rr = ∗100 = = 11,11% > rn = 10%
C 13500

În această situaţie efortul statului este mai mare decât cel prevăzut în
prospectul de emisiune deoarece pe lângă dobânda achitată statul suportă şi
diferenţa de curs.
Dacă plasarea obligaţiunilor se efectuează la paritate atunci rata reală de
dobândă este egală cu rata nominală deoarece C = VN

dob dob
rn = ∗100 = ∗100 = rr
C VN

În cazul în care vânzarea se realizează la un curs supra-pari(C > VN)

atunci costul împrumutului este diminuat cu câştigul obţinut din vânzarea
obligaţiunilor la un curs mai mare decât valoarea nominală.
Dacă C = 110% ⇒ C = 110% ∗ 15 000 = 16 500
Dob = 10% ∗ VN = 1 500
Dob 1500
rr = ∗100 = = 9,09% < rn
C 16500
dob dob
C > VN ⇒ ∗100 < ∗100 ⇒ rr < rn
C VN

4. Se lansează o emisiune de obligaţiuni de către stat prin intermediul

unui consorţiu bancar care preia integral înscrisurile publice la un curs de 93%.
Valoarea nominală a unei obligaţiuni este de 2 700 u.m., rata nominală a dobânzii
este de 11% iar consorţiul reuşeşte să plaseze integral împrumutul la un curs de
98%. Stabiliţi care este valoarea câştigului realizat de consorţiul bancar pentru o
obligaţiune:
a) 2 511
b) 2 646
c) 130
d) 153
e) 135

Rezolvare:

În condiţiile acestei probleme, deoarece consorţiul preia în totalitate

obligaţiunile emise de stat şi reuşeşte să le vândă integral, câştigul este dat de
diferenţa dintre cursul de preluare şi cel de vânzare a obligaţiunilor. Astfel profitul
consorţiului este (98% - 93%) ∗ 2 700 = 2 700 ∗ 5% = 135 u.m. pe obligaţiune.
Răspuns corect e)

5. Un consorţiu bancar cumpără integral obligaţiunile unui împrumut de

stat la un curs de 94% şi reuşeşte să le vândă pe piaţă la cursul de 97%. Valoarea
nominală a unei obligaţiuni este de 3 500, rata nominală de dobândă este de 12%,
termenul de rambursare este de 1 an, rambursarea împrumutului se face la valoarea
nominală, număr de obligaţiuni emise 15 000, iar consorţiul plasează numai două
treimi din emisiune.
Determinaţi câştigul consorţiului bancar.
a) 2 625 000
b) 1 575 000
c) 3 675 000
d) 1 050 000
e) 3 150 000

Rezolvare:

În acest caz consorţiul bancar preia toată emisiunea şi reuşeşte să vândă

doar două treimi. Restul de o treime din emisiune rămâne în portofoliul
consorţiului acesta înregistrând un câştig din fapul că a cumpărat obligaţiunile la un
curs de 94% şi sunt rambursate la scadenţă la 100% şi din dobânda cuvenită pentru
deţinerea obligaţiunilor respective până la scadenţă.

În conclizie câştigul are următoarele componente:

- câştig din revânzarea obligaţiunilor
2
(97% − 94%) ∗ 3 500 ∗15 000 ∗ = 1 050 000
3
- câştig din diferenţa de curs de cumpărare şi de rambursare
1
(100% − 97%) ∗ 3 500 ∗15 000 ∗ = 525 000
3
- câştig din dobândă
1
3 500 ∗15 000 ∗ ∗12% = 2 100 000
3
Valoarea totală a câştigului înregistrată de consorţiul bancar este de 3 675 000.
Răspuns corect c).
 6. Statul emite 9 000 de înscrisuri publice la o valoare nominală de 5 200
u.m. Obligaţiunile sunt puse în vânzare la un curs de 96%, rata nominală a dobânzii
este de 14%, atunci rata reală a dobânzii este:
a) 12,85%
b) 13,58%
c) 14,85%
d) 14%
e) 14,58%

Rezolvare:

Obligaţiunile puse în vânzare la un curs sub pari de 96% adică de 5 200 ∗ 14% =
= 728.
728
Rata reală a dobânzii va fi egală cu ∗100 = 14,58%
4 992
Răspuns corect e)

4.6 Aplicatii propuse

1. Se dau următoarele date referitoare la datoria publică a unei ţări:

INDICATORI VALOARE u.m.

Datorie publică 970 mld. u.m.
Datorie internă 140 mld. u.m.
Produs intern brut 4 370 mld. u.m.
Curs de schimb 1,15 u.m./$
Populaţie 42 mil. loc.

Să se determine:
a) Datoria publică externă;
b) Structura datoriei publice;
c) Indicatorii aferenţi datoriei publice.

2. Pentru o ţară se dau următoarele date referitoare la datoria publică

externă:

INDICATORI VALOARE u.m.

Dobânzi aferente datoriei publice externe 196 mld. u.m.
Rate aferente datoriei publice externe 184 mld. u.m.
Venituri din export 411 mld. u.m.
Cheltuieli publice totale 590 u.m./$
Produsul intern brut 1 290 mil. loc.
 a) Să se calculeze serviciul datoriei externe;
b) Să se determine indicatorii aferenţi datoriei publice externe.

3. Un consorţiu bancar cumpără obligaţiunile unui împrumut de stat la un

curs de 94% şi reuşeşte să le plaseze pe piaţă la un curs de 103%. Valoarea
nominală a unei obligaţiuni este de 100 000 u.m. iar numărul de obligaţiuni emise
este de 120 000 u.m. Să se calculeze:

a) suma efectiv încasată de stat;

b) câştigul consorţiului bancar.

4. Se emit obligaţiuni de stat cu următoarele caracteristici:

• VN = 50 000 u.m.;
• Rata nominală de dobândă = 18%;
• Rata dobânzii la termen = 20%;
• Curs de vânzare = 90%.
• Rambursarea se efectuează la paritate.
Să se calculeze rata reală de dobândă.
 Bugetul de stat

Activitatea economică se desfăşoară în fiecare ţară potrivit unui mecanism

propriu, numit mecanism economic. Acesta reprezintă un sistem de metode de
conducere economică, de obiective ce determină conducerea şi de structuri
organizatorice (instituţionale, suprastructurale, juridice) prin care se
efectuează conducerea.

În acest sistem de conducere se includ: principiile fundamentale de

conducere, organizarea economiei şi conexiunile între componentele acesteia,
sistemul pieţei, criteriile de eficienţă, pârghiile economice, sistemul informaţional.
Principala funcţie a acestui mecanism este cea de conducere şi reglare a
proceselor economice, condiţionate de raporturile de interese. Un rol important
în realizarea acestei funcţii revine pieţei concurenţiale, pe care se reglează raportul
de interese prin participarea agenţilor economici la formularea cererii şi ofertei, la
înfăptuirea lor şi a echilibrului economic. În acest context un rol însemnat revine şi
statului, în două ipostaze: agent economic prin nimic deosebit de ceea ce
reprezintă (ca drepturi, atribuţii şi obligaţii) oricare alt agent economic, dar şi ca
autoritate publică ce crează şi execută cadrul legislativ şi poate influenţa derularea
mecanismului economic prin însăşi forţa sa economică, precum şi prin pârghiile
economico-financiare la care poate apela, ca de exemplu: pârghia fiscală, pârghia
vamală, pârghia cheltuielilor publice. Aceste pârghii se adaugă la cele generate de
piaţa însăşi, respectiv preţul, costul, profitul, dobânda ş.a.

Cuantificarea bănească, financiară a acestor mijloace de conducere,

control şi reglare a proceselor economice arată de fapt existenţa unui
mecanism financiar care îl reflectă pe cel economic. Mecanismul financiar
cuprinde sistemul de metode, obiective şi structuri de factură financiară prin
care se efectuează conducerea: sistemul financiar, metodele de conducere
financiară şi în domeniul financiar, cadrul instituţional cu atribuţii în
domeniul financiar, jurisdicţia financiară, pârghiile financiare (în primul rând
ale statului).
 Sistemul financiar include finanţele corporatiste (ale întreprinderii),
asigurările sociale de stat, asigurările de bunuri, de persoane şi răspundere civilă,
creditul, piaţa capitalurilor, bugetul de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor
speciale.
Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar
prin ponderea mare – 25-30% – pe care o reprezintă în produsul intern brut, dar şi
prin rolul pe care îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a
cheltuielilor publice), ca şi în acţiunile de predicţie şi planificare macroeconomică
realizate cu ajutorul unor instrumente cum sunt:
• programele de dezvoltare economică, cu durate de 5 ani şi peste,
• balanţele financiare de sinteză, cu durate de 3-5 ani, vizând resursele
financiare şi destinaţia lor, consumul public, transferurile în exterior,
etc.,
• bugetul economiei naţionale, cu orizont de 2 ani, vizând resursele
financiare ale societăţii şi simularea efectelor unor măsuri economico-
financiare.

5.1 Bugetul ca instrument financiar

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, legată

de existenţa statului şi a mecanismului pieţei.
Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale
statului, referitoare la un anumit interval de timp, de regulă un an.
Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege care prevede
şi autorizează veniturile şi cheltuielile statului pe durata unui an. Această definire a
bugetului de stat evidenţiază caracterul de act normativ (adică necesitatea aprobării
lui în parlament), caracterul previzional (fiind vorba de un interval de timp viitor)
şi caracterul obligatoriu (ca de altfel al oricărei legi).
Sub raport economic, bugetul de stat exprimă în formă bănească relaţiile
economice care apar în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul şi evoluţia
produsului intern brut, dar şi cu îndeplinirea funcţiilor statului. Bugetul de stat
reflectă opţiunile de politică economică, socială şi financiară ale statului referitoare
la un interval de un an. Relaţiile economice pe care le exprimă se manifestă dual,
pe de o parte ca relaţii de mobilizare a resurselor băneşti anuale ale statului, iar pe
de altă parte ca relaţii de repartizare a acestor resurse.
Aspectul formal al bugetului de stat rămâne, în economia modernă, o
chestiune literalmente secundară, deoarece conceperea şi utilizarea lui îi conferă
poziţia de instrument financiar de predicţie şi planificare macroeconomică.
Componenta de program pe termen scurt este adesea completată cu cea de program
financiar pe termen mediu, ca urmare a includerii cheltuielilor publice de investiţii,
al căror orizont este de cel puţin 2-3 ani.
 În fiecare stat sunt elaborate mai multe categorii de bugete, alcătuind un
sistem al bugetelor, diferenţiat ca structură de la stat la stat în raport cu structura
organizatorică a respectivului stat: stat unitar (România, Franţa, Japonia ş.a.) sau
stat federal (Germania, Elveţia, SUA, Rusia ş.a).
În România în sistemul unitar de bugete se includ, potrivit Legii
finanţelor publice (nr. 72/1996): bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele
altor instituţii cu caracter autonom. Acest sistem unitar de bugete constituie bugetul
general consolidat.

Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente:
financiară şi economică; alocativă, redistributivă şi de reglare.

¾ Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare

necesare statului în exercitarea funcţiilor sale. În acest sens rolul financiar poate fi
nuanţat pe o componentă alocativă şi pe o componentă redistributivă.

¾ Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economico-sociale,

respectiv la stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul
economic vădeşte o pronunţată componentă de reglare a economiei naţionale.
Bugetul de stat deţine o pondere însemnată în mecanismul de autoreglare a
sistemului economiei naţionale, mecanism în care, împreună cu pârghiile bugetare,
se regăsesc şi cele monetare şi cele ale pieţelor muncii, capitalurilor, bunurilor şi
serviciilor, precum şi cele ale pieţei valutare.

¾ Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice, decurgând din

funcţiile pe care şi le asumă statul. Conţinutul acestui rol constă în repartizarea
resurselor fiecărui an bugetar pe destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor
statului ca instituţie suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din postura sa de
agent economic.

¾ Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din produsul intern
brut mobilizate prin impozite şi taxe şi distribuite prin intermediul cheltuielilor pe
care le face statul. Conţinutul acestui rol constă în deplasarea unor cote de putere
de cumpărare între componentele structurale ale societăţii în general, respectiv ale
economiei în particular. Impozitul pe dividente, de exemplu, afectează negativ
puterea de cumpărare a posesorilor de titluri. Adică a unui segment de populaţie
despre care se poate presupune că, făcând investiţii, şi-a putut asigura consumul pe
care ei înşişi îl consideră satisfăcător sau, cel puţin, îl considerau satisfăcător la un
moment trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit generat de
investiţie (dividendele) statul preia o cotă, un anumit cuantum de putere de
cumpărare, pe care o transferă către alte segmente de populaţie, în general
defavorizate, cărora le amplifică astfel puterea de cumpărare fie prin alocaţii,
indemnizaţii, ajutoare băneşti etc., fie prin complinirea în natură a unora dintre
nevoi.

¾ Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice a statului, adică

la susţinerea sau promovarea unor acţiuni prin înseşi orientările bugetului
sau, dimpotrivă, la descurajarea unor activităţi. Acest rol se realizează atât prin
veniturile sau cheltuielile bugetului, cât şi prin soldul acestuia.

Instrumentele fiscale cum sunt cotele de impunere, deducerile şi scutirile,

termenele de plată, eşalonarea sarcinii anuale pe scadenţe subanuale, câtimea de
plată la astfel de scadenţe ş.a., precum şi tipurile de impozite în funcţiune sunt
modalităţi prin care se pot stimula sau frâna activităţile economice, se poate relansa
dinamica acestora în ansamblu, pe domenii/ramuri sau pe zone/regiuni geografice.
Impozitul pe profit este un puternic factor de influenţă pentru
dimensiunea investiţiilor, pentru autofinanţarea firmelor, pentru crearea de noi
locuri de muncă şi pentru menţinerea celor existente. Taxa pe valoarea adăugată,
dar mai ales accizele determină în bună măsură dimensiunea cererii şi dinamica
acesteia şi implicit mărimea ofertei şi a angajării factorilor de producţie, inclusiv a
forţei de muncă. Impozitele pe terenul agricol şi pe veniturile agricole determină
într-un grad însemnat dimensiunea activităţii în agricultură şi, în consecinţă,
ocuparea/neocuparea unui segment important din populaţia activă, dimensiunea şi
presiunea şomajului. În egală măsură este influenţat importul de produse agricole şi
prin aceasta balanţele comercială şi de plăţi.
Cheltuielile publice constituie pârghii de reglare în special pentru consum
şi producţie. O cotă relativ însemnată a acestor cheltuieli o reprezintă cele salariale
prin care se poate influenţa consumul privat, implicit cererea şi în consecinţă
producţia. Similar funcţionează o altă cotă însemnată reprezentând cheltuielile
pentru consumul public, precum şi cea reprezentând investiţiile publice. Pe de altă
parte, cheltuielile publice au influenţă asupra importului şi inflaţiei.
Soldul bugetului, deficit sau excedent, are influenţă în primul rând asupra
masei monetare (dimensiune, dinamică, putere de cumpărare), iar, prin intermediul
pieţei monetar-valutare, asupra preţului banilor, a raportului între cererea şi oferta
de bani, a cursului de schimb etc. Teoria economică modernă evidenţiază impactul
variaţiei soldului bugetului asupra creşterii economice, dinamicii investiţiilor şi
dinamicii balanţei comerciale (Keynes), asupra ratei şomajului şi gradului de
ocupare a forţei de muncă (Philips), asupra consumului (Slutski) etc. Reglarea prin
soldul bugetului stă la baza teoriei bugetului ciclic, inspiraţie după efectele
economico-financiare generate de fazele ciclului economic: deficitul fazei de
recesiune este susţinut (finanţat) prin excedentul fazei trecute de expansiune/boom
sau ca o prelevare asupra excedentului viitoarei faze de expansiune/boom. În anii
′70 ai veacului al XX - lea, Şcoala din Chicago, mai ales prin Milton Friedman, a
reluat ideea liberalismului economic criticând intervenţionismul statal bugetar şi
sugerând dereglementarea economică drept soluţie a încurajării dezvoltării
economice: privatizarea, respectiv diminuarea sectorului economic de stat,
reducerea fiscalităţii, libertatea preţurilor, diminuarea cheltuielilor bugetare de
factură economică, diminuarea deficitelor bugetare.

5.2 Principii bugetare

Principiile bugetare reprezintă o sinteză a experienţei practicii bugetare,

dar şi a cerinţelor şi exigenţelor presupuse de procesul elaborării şi execuţiei
bugetului de stat. Principiile bugetare sunt riguros formulate şi sunt parte a
patrimoniului universal de cunoştinţe şi învăţăminte care ţin de ştiinţa finanţelor.
Legislaţia bugetară se bazează pe aceste principii şi le include ca norme juridice.
Reflectarea lor juridică nu poate fi însă rigidă, ci adaptată intereselor şi
particularităţilor economice caracterizând nu doar statul de referinţă, ci chiar
orientarea regimului de stat, a organului legislativ sau a guvernelor. Acest lucru nu
poate fi interpretat ca o abdicare de la rigoarea ştiinţei, deoarece prin însăşi natura
ei ştiinţa economică reprezintă summumul verificat, ordonat şi sistematizat al
cunoştinţelor privind relaţiile economice din care s-a sintetizat ceea ce este peren şi
repetitiv, ceea ce se produce în majoritatea cazurilor în astfel de relaţii,
recunoscând aceasta ca o regulă şi nu ca un dat absolut. Dacă, de pildă, echidistanţa
dreptelor paralele în geometria euclidiană este un adevăr strict, total nerelativ, în
finanţe, de exemplu, echilibrul bugetar este un principiu exprimând un adevăr
recomandabil, înţelept, „cuminte” şi „cu minte”, dar nicidecum absolut şi strict. De
aceea, recunoscând şi afirmând principiile bugetare, economiştii, finanţiştii,
specialiştii în buget au formulat şi motivat excepţii pe care conjunctura economico-
financiară le poate impune, excepţii care, în anumite circumstanţe, sunt necesare,
tolerabile şi acceptabile, eficiente chiar.

5.2.1 Universalitatea bugetului

Principiul universalităţii stipulează înscrierea în buget a tuturor

veniturilor şi cheltuielilor, fără nici o excepţie, sub forma unor sume brute şi nu
a unor solduri rezultate din eventuale compensări.

De pildă, dacă în legătură cu impozitul A cuantumul acestuia este x, iar

cheltuielile de stabilire, urmărire, recoltare şi control sunt y, atunci în buget se
înscrie la partea de venituri x, iar la partea de cheltuieli y, adică se recomandă să nu
se înscrie la venituri cuantumul net al impozitului A, respectiv x-y.
 Motivaţia acestui principiu rezidă în :
• cunoaşterea cuantumului efectiv al veniturilor, respectiv cheltuielilor;
• orientarea exactă privind „povara fiscală” de un anumit tip şi măsura
suportabilităţii ei pentru diferite segmente ale structurii sociale;
• destinaţia efectivă a resurselor;
• facilitatea controlului financiar.

Bugetul de stat elaborat şi executat strict în limita acestui principiu se

numeşte buget brut.

Practica bugetară a evidenţiat câteva situaţii, constituite ca excepţii, în

care abaterea de la principiul universalităţii conduce la simplificarea şi fluidizarea
exe-cuţiei bugetare în special prin eliminarea fluxurilor paralele vărsăminte –
alocaţii:
• relaţia buget general al statului – bugete locale, în care acestea din
urmă sunt preluate în cel dintâi cu soldul lor;
• relaţia bugetului de stat cu întreprinderile/regiile autonome publice, în
care cele din urmă sunt incluse în cel dintâi cu soldul venit net minus
eventuale subvenţii;
• includerea în bugetul de stat a alocaţiilor nete pentru unele instituţii
publice, adică numai a soldului cu care cheltuielile lor de funcţionare
depăşesc eventualele lor venituri;
• alte situaţii, cum sunt donaţiile în beneficiul statului sau al unor
comunităţi publice, fondurile de sprijin (resurse alocate de particulari
în beneficiul unor administraţii publice în vederea realizării unor
obiective de interes public), reconstituirea creditelor bugetare ş.a.

Bugetul de stat elaborat şi executat cu acceptarea cel puţin a unei

excepţii se numeşte buget mixt.

5.2.2 Unitatea bugetului

Principiul unităţii presupune existenţa unei singure liste de venituri şi

cheltuieli bugetare.

Motivaţia acestui principiu rezidă în necesitatea de a cunoaşte importanţa

relativă a diferitelor categorii de venituri şi cheltuieli, dar şi starea bugetului, finală
sau la un moment dat: excedentar, deficitar, echilibrat. Posibilitatea realizării
acestui principiu este dată, în zilele noastre, de utilizarea sistemului conturilor
naţionale, sistem în care atât veniturile şi cheltuielile statului, cât şi ale
colectivităţilor locale şi ale asigurărilor sociale de stat sunt grupate în conturile
administraţiei publice.
Practica bugetară a evidenţiat adesea insuficienţa veniturilor ordinare
pentru realizarea obiectivelor şi programelor dorite, adoptate şi aprobate de
legislativ. Soluţiilor clasice de creştere a fiscalităţii (uneori neeficientă, aşa cum
rezultă din modelul Laffer) sau de angajare prin credite a veniturilor viitoare li se
alătură în zilele noastre debugetizarea.

Debugetizarea constă în angajarea unor surse complementare,

alternative pentru realizarea unora din obiectivele sau programele dorite.

Practic, aceasta se realizează prin:

• înlocuirea finanţării publice cu cea privată;
• trecerea unor cheltuieli din bugetul de stat către alte categorii de
bugete.

Sunt cunoscute trei categorii de bugete semnificând excepţii de la

principiul unităţii, uzuale în contextul debugetizării.

a) Bugetele autonome sunt elaborate de entităţi publice cu caracter

comercial sau instituţional care au personalitate juridică şi o largă
autonomie funcţională: întreprinderi publice, instituţii publice, servicii
publice (financiare, sociale, culturale, educaţionale) şi administraţii
locale.
Această procedură are avantajul că nu condiţionează independenţa
juridică de cea financiară, ceea ce permite o diminuare a centralizării
şi stimulează iniţiativa nivelurilor funcţionale şi decizionale dinspre
baza piramidei structurii statale. Entităţile menţionate, în limitele
legale de permisivitate, îşi constituie venituri, angajează cheltuieli, se
gestionează financiar şi pot apela la suportul/susţinerea bugetului de
stat. Statul este degrevat astfel, la nivel macro, de sarcini şi preocupări
discordante ca importanţă în raport cu cele strategice, de interes
general sau impact naţional.

b) Bugetul extraordinar este cel ce individualizează situaţii deosebite:

crize sau recesiuni economice, calamităţi naturale, stări de conflict
armat etc. Veniturile necesare sunt provenite din impozite instituite
special, din împrumuturi dedicate sau din emisiunea suplimentară de
monedă. Cheltuielile vizează necesităţi specifice situaţiei ce a generat
introducerea bugetului extraordinar. Din punct de vedere
terminologic, denumirea acestui buget este introdusă antonim celei a
bugetului curent, căruia i se zice ordinar.
 c) Bugetele anexă sunt elaborate de instituţii sau societăţi comerciale
publice care nu au în mod necesar personalitate juridică. Aceste
bugete sunt distincte de cel ordinar şi sunt incluse în legea bugetului
imediat după acesta. Soldurile lor se regăsesc în bugetul de stat fie la
venituri (dacă acesta este excedent), fie la cheltuieli (dacă este deficit).
De regulă, cheltuielile incluse sunt cele de funcţionare a entităţii
ce elaborează bugetul, iar veniturile sunt cele rezultate din această
funcţionare sau din împrumuturi publice lansate de respectiva entitate.

În afara acestor bugete şi tot ca excepţie de la principiul unităţii se

practică, de asemenea, utilizarea conturilor speciale de trezorerie. Acestea includ
venituri şi cheltuieli care nu au caracter definitiv şi care, în condiţiile executării
angajamentului care le-a generat, se soldează. Folosirea lor este posibilă în
contextul existenţei sistemului trezoreriei publice. Avantajul adus de aceste conturi
este că se evită încărcarea execuţiei bugetare cu rulaje de venituri şi cheltuieli care,
în mod normal, se soldează; de pildă: garanţii băneşti cerute mânuitorilor de bani
publici, avansuri pentru livrări în contul statului, crearea (în momente
conjuncturale favorabile) a unor stocuri pentru consumul de stat, gestionarea
deficitelor temporare în cadrul unui buget nedeficitar. Principalele tipuri de conturi
speciale de trezorerie sunt:
• conturi cu afectare specială – evidenţiază venituri care nu se
depersonalizează, adică sunt instituite pentru un anumit gen de
cheltuieli, pentru un anumit obiectiv;
• conturi de comerţ – pentru operaţiuni ocazionale de vânzare-
cumpărare;
• conturi de reglementare – deschise pe baza unor acorduri
guvernamentale privind probleme cu caracter confidenţial;
• conturi de operaţiuni monetare – operaţiuni cu FMI sau alte
organisme financiare internaţionale, utilizarea unor beneficii sau
acoperirea unor pierderi din operaţiuni de emisiune monetară;
• conturi de avans – deschise pentru a finanţa bugete locale până la
constituirea propriilor lor venituri disponibile, ulterior momentului în
care trebuiau efectuate unele cheltuieli.

5.2.3 Neafectarea veniturilor

Principiul neafectării înseamnă depersonalizarea veniturilor, adică

faptul de a nu cunoaşte nici la restituirea lor, nici la încasarea lor care este
destinaţia expresă/punctuală ce li se rezervă.
 Venitul este destinat acoperirii unei nevoi publice, dar nu se ştie (şi este
posibil să nici nu se ştie vreodată) pentru care nevoie anume.
Motivaţia acestui principiu rezidă în faptul că este greoi şi incomod să se
instituie câte un venit distinct, special pentru o anume nevoie. Neafectarea
generează o mare flexibilitate în utilizarea veniturilor, deoarece oricare dintre ele
sau în varii câtimi poate contribui în general sau la un moment dat la acoperirea
unor nevoi.
Excepţia de afectare, adică de nedepersonalizare, apare pentru bugetele
extraordinare şi pentru fondurile speciale.

5.2.4 Anualitatea bugetului

Principiul anualităţii menţionează anul drept intervalul de timp la care se

referă bugetul.

În sensul acestui principiu, anul este un interval de 12 luni care poate să

coincidă sau nu cu anul calendaristic. Acest interval delimitează perioada de timp
pentru care se elaborează şi se aprobă bugetul, precum şi pentru care este autorizată
încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
Motivaţia acestui principiu rezidă în faptul că intervalul de un an prezintă
avantajul unei perioade pentru care predicţiile (propunerile privind venituri şi
cheltuieli) au o şansă bună de realizare şi evită prelungirea urmăririi şi controlului
pe un interval prea mare (de pildă, 2-3 ani sau mai mult).
Una din criticile recente aduse acestui principiu se referă la faptul că, cel
puţin pentru cheltuielile de investiţii, intervalul de un an este relativ scurt. Acest
neajuns apare şi în cazul unor programe vizând obiective a căror realizare necesită
mai mulţi ani. De aceea, în practica bugetară au apărut legile-program prin care
sunt aprobate cheltuieli pentru obiective plurianuale, cu defalcarea anuală a cotei
de cheltuială şi a surselor de venituri ce pot fi folosite în acest scop.
Anualitatea bugetului nu înseamnă că valabilitatea temporală a acestuia
este 1 ianuarie – 31 decembrie. Acest interval este destul de răspândit, dar în
practica bugetară internaţională se întâlnesc şi intervale 1 aprilie – 31 martie
(Marea Britanie, Japonia, unele ţări din Commonwealth-ul britanic ş.a.), 1 iulie –
30 iunie (Suedia, Australia, Egipt, Pakistan ş.a.) sau 1 octombrie – 30 septembrie
(SUA şi Thailanda). Factorii acestei diversităţi sunt, printre alţii: caracterul
economiei, tradiţia, organizarea activităţii parlamentare etc.
În acelaşi context al temporalităţii este de menţionat că poate sau nu să
existe identitate între perioada pentru care se elaborează şi se aprobă bugetul şi cea
în care acesta se execută. Există în practica bugetară două sisteme distincte de
execuţie:

a) sistemul de gestiune, potrivit căruia bugetul se încheie la finele

intervalului anual pentru care bugetul a fost aprobat. Aceasta
înseamnă că bugetul se execută numai pentru veniturile încasate până
la finele respectivului interval, iar cheltuielile se efectuează, de
asemenea, până la acest moment. Celelalte venituri şi cheltuieli
aprobate în buget, dar neîncasate sau neefectuate, nu sunt reportate în
bugetul următorului an. Dacă vor fi totuşi realizate, ele sunt incluse în
execuţia anului în care s-au realizat. Acest sistem are dezavantajul de
a nu se putea şti (decât eventual cu dificultate) în ce măsură s-au
realizat în cele din urmă cifrele aprobate prin bugetul anului încheiat.
Avantajul acestui sistem este că la data închiderii anuale se ştie clar
cum s-a încheiat bugetul (care este soldul rezultat) şi în ce măsură
(procentual) s-au realizat în intervalul dat veniturile şi cheltuielile
aprobate iniţial. Acest sistem se utilizează în practica bugetară din ţara
noastră.

b) sistemul de exerciţiu, potrivit căruia, după încheierea anului bugetar,

se acordă un termen de execuţie de 3-6 luni în care să se realizeze
integral veniturile şi cheltuielile aprobate prin buget:

Anul bugetar + Termenul de execuţie = Exerciţiu bugetar

(12 luni) (3-6 luni) (15-18 luni)

În acest sistem, pe parcursul exerciţiului bugetar, funcţionează două

bugete: unul al anului în curs şi altul al anului expirat, ceea ce generează unele
dificutăţi de evidenţă şi control. Avantajul acestui sistem constă în faptul că, la
finele exerciţiului, se ştie dacă şi în ce măsură s-a realizat integral cuantumul
aprobat al veniturilor şi al cheltuielilor.
Aprobarea legii bugetului se face în anul curent pentru anul viitor. De
regulă, cu acest prilej, se aprobă şi contul de execuţie bugetară preliminată pentru
anul în curs, precum şi contul de execuţie bugetară pentru anul precedent.
 5.2.5 Echilibrul bugetar

Principiul echilibrului bugetar prevede acoperirea integrală, în intervalul

anului bugetar, a cheltuielilor din veniturile ordinare.

Principiul capătă astfel conotaţia echilibrului bugetar anual şi, prin

extensie, a echilibrului bugetar pe tot parcursul anului bugetar.

În practica economică s-au întâlnit şi se întâlnesc adesea situaţii în care

dificultăţile economiei, conjunctura nefavorabilă, amploarea angajării cheltuielilor
publice etc. au făcut şi fac imposibilă aplicarea principiului echilibrului bugetar.
Acest neajuns a fost dublat în unele ţări de prevederi legislative care interzic
aprobarea unui buget ordinar deficitar.

De aceea, s-au formulat şi utilizat soluţii de compromis, cum sunt:

• întocmirea echilibrată a bugetului ordinar şi, în paralel, a unui buget
extraordinar deficitar pentru a cărui echilibrare sunt prevăzute venituri
extraordinare: împrumuturi interne sau externe, emisiune monetară;
• debugetizarea (vezi subcapitolul 3.2.2);
• elaborarea unor bugete echilibrate pe durata unui ciclu economic,
compensând deficitele înregistrate în fazele de criză şi depresiune cu
excedentele obţinute în fazele de relansare şi expansiune.
Această ultimă soluţie contravine principiului anualităţii numai în ce
priveşte realizarea echilibrului bugetar, deoarece aprobarea veniturilor şi
cheltuielilor, implicit a soldului bugetului, continuă să se facă anual.

Practica bugetară evidenţiază trei tehnici de asigurare a echilibrului

bugetar:

a) fondul de rezervă, care se constituie în perioadele economice

favorabile, în care masa impozitelor poate creşte fără a spori cota de
impunere, deoarece baza de impozitare (în principal veniturile, dar şi
consumul) este mai mare. Din acest fond se vor finanţa deficitele
înregistrate în perioadele economice nefavorabile. Neajunsul acestei
tehnici constă în faptul că nu se ştie aprioric data, momentul în care
vor debuta perioadele nefavorabile şi nici cuantumul deficitului ce se
va înregistra atunci.

b) fondul de egalizare, care presupune finanţarea deficitului bugetar

printr-un împrumut sau prin emisiune monetară suplimentară.
Dimensiunea finanţării este evidenţiată în conturi distincte, pe surse de
finanţare folosite, urmând ca, în perioade sau conjuncturi favorabile,
să se stingă treptat obligaţiile asumate. În cazul împrumuturilor
 stingerea se face prin rambursări din excedentele bugetare curente ale
anilor „buni”; în cazul emisiunii monetare stingerea se face prin însăşi
creşterea economică, ce ar presupune (faţă de nivelul anterior al
tranzacţiilor) o masă monetară suplimentară, care nu se va mai emite,
având în vedere că emisiunea s-a făcut anticipat în anii „slabi” pentru
a finanţa deficitul bugetar.

c) amortizarea alternativă presupune manevrarea dinamicii rambursării

datoriei publice şi a cheltuielilor publice. Astfel, în anii favorabili, din
veniturile fiscale obţinute suplimentar (cu sau fără majorarea cotelor
de impunere) se accelerează rambursarea datoriei publice, iar
cheltuielile bugetare se măresc doar în limita diferenţei între
suplimentul de venituri şi serviciul majorat al datoriei publice. În anii
nefavorabili, se diminuează rambursarea datoriei publice şi se restrâng
cheltuielile bugetare. Dezavantajul acestei tehnici este că modificarea
clauzelor/condiţiilor pentru datoria publică necesită acordul creditorilor
statului, care uneori nu se poate obţine în cazul creditorilor externi.

5.2.6 Specializarea bugetară

Principiul specializării bugetare se referă la introducerea şi aprobarea

în buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe tipuri de
nevoi şi destinaţii. Această grupare, efectuată după criterii acceptate în
practica bugetară, poartă denumirea de clasificaţie bugetară.

Motivaţia acestui principiu rezidă în ordinea structurală pe care o

generează gruparea, respectiv clasificaţia, din care rezultă posibilitatea unor analize
pertinente referitoare la aportul diferitelor surse, la repartizarea „poverii” fiscale, la
raportul relativ între destinaţii sau între nevoi, la rolul pe care diferite categorii de
contribuabili îl joacă în susţinerea nevoilor publice etc.
Principalele criterii utilizate în clasificaţia bugetară sunt:
• administrativ sau departamental, prin care se identifică instituţia de
unde provine venitul sau pentru care se face cheltuiala;
• economic, prin care sunt identificate tipurile de venituri (impozit
pe profit, taxe vamale etc.) sau de cheltuieli (curente sau de capital);
• funcţional, prin care se realizează o clasificare după funcţii, sarcini
şi obiective.
 5.2.7 Publicitatea bugetului

Principiul publicităţii are în vedere informarea naţiunii, a fiecărui

cetăţean, despre veniturile şi cheltuielile incluse în buget.

Publicitatea se realizează, pe de o parte, în timpul elaborării bugetului, în

timpul discutării proiectului în comisiile de specialitate ale Parlamentului şi în
timpul dezbaterii acestui proiect în organul legislativ, iar pe de altă parte, după
aprobarea legii bugetului prin publicarea acesteia în Monitorul oficial, în presa
scrisă şi audio-vizuală. Motivaţia acestui principiu rezidă în nevoia de informare a
contribuabului (componenta internă), dar şi a celor interesaţi din afara ţării
(componenta externă): organisme financiare internaţionale, ţările cu care se întreţin
relaţii economice, institute de cercetare, agenţii de rating (evaluare) internaţional,
agenţi economici interesaţi în afaceri sau în plasamente pe piaţa de capital.

5.3 Metode de dimensionare a componentelor bugetului

Dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare este o operaţiune de

predicţie. Operaţiunea este deosebit de complexă, deoarece are în vedere nu numai
indicatorii şi parametrii bugetului, dar şi pe cei ai economiei întrucât bugetul
statului se bazează nu numai pe dorinţele şi aspiraţiile guvernului şi pe cadrul
juridic generat de organul legislativ, ci, cel puţin în aceeaşi măsură, pe
performanţele economiei, pe capacitatea acesteia de a susţine prin eficienţă
dezideratele sociale.

Printre premisele unei predicţii realiste se înscriu:

¾ posibilitatea de măsurare a caracteristicilor cantitative ale fenomenelor

şi proceselor economice, posibilitate creată de teoria economică şi de
ştiinţa finanţelor;
¾ existenţa unor informaţii de referinţă sub forma seriilor dinamice,
rezultat în general al statisticii şi în particular al statisticii financiare;
¾ fundamentarea unor metode şi tehnici de calcul şi analiză, rod al
matematicii, statisticii teoretice, analizei economico-financiare, teoriei
financiare şi practicii bugetare.
 Schema predicţiei bugetare include:

¾ formularea obiectivelor urmărite a fi realizate prin buget şi evaluarea

efortului financiar implicat;
¾ pregătirea informaţiilor pentru determinarea tendinţelor ce
caracterizează cheltuielile şi veniturile bugetare, dar şi evoluţia
economiei şi, în primul rând, a surselor de venituri;
¾ analiza calitativă a acestor tendinţe, a consinstenţei şi coerenţei lor,
precum şi a şansei (probabilităţii) de producere a lor;
¾ elaborarea propunerilor de venituri şi cheltuieli bugetare, mai precis a
variantelor pe care se va fundamenta propunerea de proiect de buget.

Practica bugetară a conturat mai multe metode pentru dimensionarea

veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Unele se referă strict la elaborarea
propunerilor, unele au în vedere componenta tendenţională, iar altele circumscriu şi
aspectele corelative cu evoluţia economiei.

Metoda automată constă în estimarea veniturilor şi cheltuielilor

bugetare în anul t+1 (următor celui în curs) pe baza execuţiei bugetare în anul t-1
(anterior celui în curs). Baza de referinţă este motivată prin faptul că în anul în curs
bugetul este încă în execuţie şi nu se cunosc rezultatele efective ale acestuia.
Variaţia indicatorilor bugetari sintetici (venituri şi cheltuieli) este, în mare măsură,
rezultatul modului în care s-a executat bugetul şi, doar în mică măsură, al
contextului economic în care s-a produs această execuţie.

Metoda este simplă, dar foarte aproximativă şi în mare măsură puţin

realistă, deoarece extrapolează tendinţe care sunt de cele mai multe ori depăşite de
realitatea economică. Regula pe care se bazează această metodă este:

Vt −1 = PVt +1 sau C t −1 = PC t +1 , (1)

unde:
V = venituri conform execuţiei bugetare,
C = cheltuieli conform execuţiei bugetare,
PV = predicţie de venituri,
PC = predicţie de cheltuieli.

Metoda nu ia în considerare cauzele care au determinat o realizare Vt −1

sau C t −1 a veniturilor/cheltuielilor în anul t-1 faţă de predicţia PVt −1 sau PC t −1 .
De asemenea, nu ia în considerare evoluţia economiei în cei 2 ani ce despart anul
de referinţă de cel de predicţie. Ceea ce se ştie cu certitudine este raportul de ordine
între predicţia şi execuţia anului t-1, adică I V > 1 , I V = 1 sau I V < 1 , unde:

I V = Vt −1 / PVt −1 (2)

Pe baza acestei informaţii se asumă premisa exprimată prin relaţia (1),

adică „automatismul” realizării în viitor a unei situaţii certe în trecut.

Metoda majorării (diminuării) se bazează pe extrapolarea unei tendinţe

relativ consolidate, rezultată din dinamica pe 5-8-10 ani a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare. Ritmul de evoluţie al acestora este asumat ca realizabil şi în viitor. Pe
baza lui se corectează nivelul veniturilor/cheltuielilor în anul curent, rezultând
predicţia pentru anul următor:

t =n
r = n Π Ι t / t −1 − 1 (3.1)
t =1

Ι t / t −1 = St / St −1 , t = 1,2,....n (3.2)

Sn +1 = Sn ∗ (1 + r ) , (3.3)

unde:
n = orizontul statistic de informare (de pildă 5 ani),
I t / t −1 = indicele de creştere a venitului/cheltuielii bugetare în anul t faţă de anul
t-1,
r = ritmul mediu de evoluţie a venitului/cheltuielii bugetare pe n ani,
Sn = nivelul venitului/cheltuielii bugetare în anul curent,
Sn +1 = predicţia pentru anul n+1 a venitului/cheltuielii bugetare.

Metoda are comun cu precedenta supoziţia păstrării tendinţei, dar este

relativ mai bună, deoarece generează o tendinţă multianuală. Metoda nu dă
rezultate în cazul în care contextul economic este „frământat” (au avut loc
schimbări repetate de viteză sau de sens pe parcursul orizontului statistic) sau în
cazul în care conjunctura anului de predicţie (n + 1) se modifică sensibil faţă de a
anilor incluşi în orizontul statistic.

Metoda evaluării directe se bazează pe estimarea veniturilor şi

cheltuielilor anului t + 1 (următor celui curent), pornind de la preliminarea
execuţiei bugetare pe anul t (anul curent) şi de la predicţiile privind evoluţia
economică şi eventualele modificări legislative ce vor intra în vigoare în anul t + 1.
Metoda este aplicabilă nu global, ci pentru fiecare categorie de venit şi cheltuială în
parte.
Într-o formă simplificată, predicţia veniturilor poate fi realizată după
relaţia:

PVt +1 = Vp t + BI t +1 ∗ ∆l , (4.1)

unde:
Vp t = venitul preliminat în anul t, în condiţiile legislaţiei curente,
BI t +1 = baza de impozitare în anul t + 1,
∆l = modificări legislative în anul t + 1 faţă de anul t, altele decât cele
privind baza de impozitare,
* = semnifică o aplicaţie adecvată şi nu o operaţie de înmulţire.

Reprezentarea în fond a metodei poate fi redată formal prin relaţia:

PVt +1 = Vp t ∗ f (l, e, s, p, c) , (4.2)

unde f este o funcţie corectivă care concentrează eventualele modificări privind

legislaţia (l) şi influenţa factorilor de natură economică (e), socială (s), politică (p)
şi de conjunctură externă (c), iar semnul ∗ semnifică de data aceasta o operaţie
de înmulţire.

În ce priveşte evaluarea cheltuielilor, metoda este similară, doar că

eventualele corecţii sunt determinate predominant în raport cu produsul intern brut
(PIB), rata inflaţiei (ri) şi cursul de schimb al monedei naţionale (cs):

PC t +1 = Cp t ∗ g (PIB t +1 , ri t +1 , cs t +1 ), (5.1)

unde Cpt sunt cheltuielile preliminate pentru anul t, iar g este o funcţie corectivă
concentrând impactul evoluţiei factorilor de influenţă menţionaţi.
Într-o formă simplificată, predicţia cheltuielilor se poate realiza după
relaţia:

PC t +1 = Cp t ∗ I PIB ∗ (1 + ri t +1 ) , (5.2)

unde I PIB este indicele PIB în anul t + 1 faţă de anul t, în preţuri deflatate, adică
neinfluenţate de procesul inflaţionist.
 Metoda este mai complexă, dar mai aproape de realitate, iar eventualele
nesincronizări şi imperfecţiuni pot fi ajustate pe parcursul execuţiei bugetare a
anului t + 1 prin procedura rectificării bugetare.
Metoda PPBS are în vedere elaborarea unui buget pe baza unor
propuneri optime la nivelul instituţiilor centrale beneficiare. Metoda, numită
„planificare, programare, bugetizare”, a fost iniţiată în practica bugetară a SUA.
Cele trei componente ale metodei se referă la:

¾ planificarea- elaborarea obiectivului de realizat într-o

perspectivă pe termen lung în contextul unei
strategii administrative date;
¾ programarea - definirea obiectivelor anuale, conform unei tactici
administrative date; pentru realizarea acestor
obiective sunt formulate programe alternative, din
care este ales cel mai avantajos sub raportul cost –
avantaje; programarea presupune, în consecinţă,
inclusiv evaluarea costurilor şi a rezultatelor
prezumate;
¾ bugetizarea - includerea în proiectul de buget a costurilor mai
sus menţionate; această operaţiune se face anual
pentru fiecare an din orizontul strategic presupus
de realizarea obiectivului dorit.

Metoda este mult mai precisă şi are în plus avantajul de a propune

cheltuieli bugetare în contextul unor obiective plurianuale, precum şi de a integra
selecţia unei propuneri dintr-o mulţime de variante, uzând de o metodă specifică,
metoda cost-avantaj. Această metodă (cost-avantaj) prezintă forţă de
argumentaţie, deoarece compară cheltuielile cu rezultatele, adică permite folosirea
indicatorilor de eficienţă şi, de asemenea, dă posibilitatea introducerii alegerii
multicriteriale.

În ce priveşte eficienţa, aceasta este evidenţiată în două din formele ei

cele mai expresive:

• efect obţinut la unitatea de cost;

e1 = A / C (6.1)

• cheltuiala (efortul) necesară pentru obţinerea unei unităţi de avantaj;

e2 = C / A, (6.2)
unde C este costul necesar pentru realizarea obiectivului, iar A este avantajul
generat de realizarea respectivului obiectiv.

Într-o analiză mai detaliată, costurile pot fi defalcate pe

componente/tipuri/categorii, de pildă: costuri de capital (investiţii), costuri
materiale, costuri salariale. La rândul lor, avantajele pot fi evidenţiate prin
indicatori specifici, cum sunt: elevi/studenţi şcolarizaţi, săli de clasă etc. (pentru
obiective de învăţământ), număr de unităţi spitaliceşti sau de paturi de spital,
bolnavi îngrijiţi etc. (pentru obiective de sănătate), număr de locuri de muncă
create, număr de şomeri asistaţi sau integraţi etc. (pentru obiective sociale),
creşterea PIB-ului, valoarea prezentă netă etc. (pentru obiective economice) ş.a.
În ce priveşte alegerea multicriterială, aceasta permite definirea unor
criterii de apreciere calitativă, şi implicit de selecţie, specifici diferitelor obiective.
Pentru aceasta este necesar să se identifice indicatori cantitativi cât mai expresivi
pentru fiecare criteriu în parte, să se genereze o procedură de coerenţă între aceştia
şi, în sfârşit, un algoritm care să permită concentrarea impactului cumulativ al
tuturor acestor indicatori. Să presupunem un obiectiv pentru realizarea căruia pot fi
avute în vedere j = 1,2....,J variante. Criteriile calitative de apreciere a obiectivului
(a rezultatelor obţinute prin realizarea lui) sunt identificate cu indicele
k = 1,2,....,K. În limita unui criteriu dat, proiectele pot fi ierarhizate în ordine, de
pildă descrescătoare. Rezultă astfel locul l jk pe care varianta j îl ocupă în ierarhia
generată de criteriul k. Această informaţie poate fi cumulată pe mulţimea criteriilor
k, rezultând un rang pentru fiecare proiect j, astfel:

K
r j = ∑ l jk j = 1,2,...J (7)
k =1

Cu cât acest rang este mai mic, cu atât proiectul respectiv este mai bine
situat în ierarhia multicriterială. Procedura poate fi îmbunătăţită prin introducerea
unor ponderi de importanţă pentru fiecare criteriu în parte, fie Pk

∑P
k =1
k =1 (7.1)

Aceste ponderi aduc „în joc” subiectivismul decidentului, adică

importanţa pe care el o acordă diferitelor criterii de apreciere. În acest caz relaţia
(81) devine:
K
r j = ∑ l jk ∗ Pk j = 1,2,...J (7.2)
k =1
 Unul din criteriile luate adesea în calcul este valoarea actuală a
avantajului net rezultat din realizarea obiectivului pentru care s-au efectuat
cheltuielile bugetare. Acceptăm ipoteza unui obiectiv realizat în etape anuale
t = (1, T1 ) în care se efectuează cheltuieli de realizare CB t şi cheltuieli de
funcţionare CFt , acestea din urmă nu neapărat finanţate din buget. După realizarea
obiectivului, acesta continuă să funcţioneze timp de T2 – T1 ani ( T2 > T1 ). În tot
intervalul de funcţionare se obţin rezultate brute anuale de mărime A t . Datorită
perenităţii realizării şi funcţionării obiectivului, evaluarea avantajului net trebuie
efectuată în condiţiile procedurii de actualizare, pentru a asigura echivalenţa
puterii de cumpărare a monedei naţionale, indiferent de anul în care a fost efectuată
cheltuiala sau s-a obţinut avantajul. Fie i rata de actualizare. În aceste condiţii
avantajul net actual (ANA) este:

T2 T1
ANA = ∑ (A t − CFt ) ∗ (1 + i) − t − ∑ CB t ∗ (1 + i) − t (8)
t = T1 +1 t =1

Metoda prezintă, cu toate avantajele ei, unele puncte slabe sau

discutabile.
Bugetul de stat reuneşte cheltuieli pentru obiective din domenii diverse.
Criteriile care conduc diferite instituţii la propunerea unei cheltuieli sunt extrem de
diverse şi incongruente. Metoda este bună în perimetrul unei instituţii, dar nu are
relevanţă pentru a alege între două propuneri, una făcută de o instituţie, cealaltă de
o alta. De exemplu, cultură şi ordine publică. Pentru aceasta sunt necesare criterii
generale, greu de formulat şi, probabil, mai greu de cuantificat. Pentru această
selecţie „orizontală” prevalează adesea opţiunile rezultând din programele politice
de guvernare, din ideologii, din obişnuinţe, din conjuncturi.
Un element discutabil în utilizarea acestei metode îl reprezintă asumarea
premisei că mulţimea optimelor subsistemelor generează optimul sistemului.
Instituţiile care fac propuneri de cheltuieli pentru buget pot fi privite ca subsisteme
ale sistemului economico-social pe care bugetul, în unitatea şi unicitatea sa, îl
reprezintă. Or, teoria sistemelor şi teoremele optimului (optimul global,
suboptimul, optimul parţial) demonstrează clar că premisa menţionată nu este
adevărată. Depăşirea acestui aspect discutabil a fost încercată prin tehnica
managementului prin obiective (MBO). Aceasta presupune o planificare globală pe
un termen suficient de bine acoperitor al orizonturilor de realizare a obiectivelor
propuse de diferite instituţii centrale. Resursele identificate pentru respectivul
orizont sunt distribuite între obiective, astfel încât să asigure o cotă de realizare cât
mai ridicată.

Metoda ZBB are în vedere evaluarea variantelor de realizare a unui

obiectiv în raport cu costurile presupuse cele mai mici pentru atingerea acestui
scop. Metoda, numită „baza bugetară zero”, consideră drept etalon, origine sau caz
de referinţă acea variantă ce asigură costuri minime pentru realizarea unui obiectiv,
dar şi avantaje pe măsură. Metoda este izomorfă problemei de optim a agentului
economic ce-şi propune să obţină un nivel dat al producţiei cu costuri minime. Prin
compararea unei variante oarecare cu una „de origine” metoda are valenţe
marginaliste. Variantele pot fi selectate pe seama costului lor marginal, adică a
cheltuielii suplimentare presupuse pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de
avantaj.
Metoda permite analiza iterativă (anuală) a eficienţei realizării unui
proiect prin prisma modificării premiselor legislative sub autoritatea cărora
urmează să se deruleze în fiecare an proiectul în cauză. În acest fel se obţin în plus
informaţii privind valenţele stimulative sau de frână pe care le generează
modificările legislative intervenite faţă de momentul de debut al proiectului,
oferind organului legislativ o măsură a caracterului stimulativ sau nu a ajustărilor
pe care le adoptă sau le-a adoptat în legătură cu una sau alta din prevederile legale
în vigoare.
Dezavantajele metodei sunt legate mai ales de dificultăţile de identificare şi
evaluare a rezultatelor (avantajelor) pe care le conferă ralizarea unui obiectiv sau
proiect finanţat prin buget.

Metoda RCB are în vedere corectarea pe parcurs a cheltuielilor necesare

pentru realizarea unui obiectiv peren (de regulă de termen mediu) în raport cu
condiţiile nou apărute. Metoda, numită a „raţionalizării opţiunilor bugetare”, are
caracter sistemic prin faptul că este utilizată la reformularea, în condiţii noi, date,
atât a obiectivului, cât şi a mijloacelor de realizare a lui, astfel încât ansamblul
efortului bugetar să fie mai convenabil (cheltuieli bugetare mai mici fără a renunţa
neapărat la proiecte deja iniţiate, în curs de desfăşurare).
În fiecare iteraţie şi pentru fiecare proiect este necesară parcurgerea unor
etape stricte de analiză, şi anume: studiu, decizie, execuţie şi control, fapt ce dă o
consistenţă mai solidă argumentaţiei privind angajarea cheltuielilor publice.
Dezavantajele metodei sunt legate de caracterul relativ complex al
procesului de analiză şi de excepţiile pe care le presupune faţă de principiile
bugetare ale anualităţii şi neafectării.

5.4 Procesul bugetar

Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a acţiunilor şi

măsurilor iniţiate şi derulate de instituţiile statale competente în scopul
realizării politicii financiare promovate de autoritatea guvernamentală în
domeniul bugetar.
 Baza legală a acestui ansamblu de atribuţii, competenţe, responsabilităţi,
obligaţii şi drepturi instituţionale o constituie Constituţia şi legile specifice. Toate
aceste reglementări au ca obiect final veniturile şi cheltuielile statului.

Procesul bugetar are câteva caracteristici majore:

¾ este decizional, deoarece are ca scop formularea, realizarea şi

controlul formării resurselor bugetare şi al alocării lor (inclusiv
decizia privind recunoaşterea nevoilor şi a cuantumului lor, a
priorităţii, oportunităţii şi stringenţei acestora);
¾ este democratic, fiind rezultat al exercitării atributelor statului de drept
şi al exerciţiului puterii de stat pe seama opţiunilor liber exprimate
prin vot de către cetăţeni;
¾ este preponderent politic, deoarece conţinutul său se referă la politica
financiară a cărei formulare reprezintă decizia politică a forţelor
majoritare în parlament;
¾ este tehnic în ce priveşte formularea, execuţia şi controlul, deoarece,
dincolo de opţiunile politice, trebuie respectate cerinţele funcţionării
mecanismului economic şi principiul raţionalităţii;
¾ este ciclic, deoarece se reia anual;
¾ are larg impact public, deoarece sfera sa de cuprindere şi efectele
generate se regăsesc în macro şi microeconomie, precum şi în toate
domeniile vieţii social-economice.

Procesul bugetar cuprinde patru etape: elaborarea, aprobarea, execuţia şi

controlul. Legea prevede conţinutul acestor etape, graficul temporal al derulării lor,
instituţiile abilitate, competente şi răspunzătoare.
În procesul bugetar sunt angrenate mai multe instituţii: Parlamentul,
Guvernul, Ministerul Finanţelor, toate celelalte ministere, toate instituţiile bugetare,
Trezoreria Statului, organele autortăţii locale, Curtea de Conturi.

5.4.1 Elaborarea proiectului de buget

În această etapă sunt angajate toate instituţiile publice de orice nivel în

vederea propunerii de resurse financiare şi de obiective pentru care să se prevadă
cheltuieli din buget. Instituţia specializată este Ministerul Finanţelor. Pe baza unei
activităţi prospective a acestuia şi în colaborare cu alte organisme de specialitate
(statistică, prognoză, cercetare economică etc.) sunt formulate, în principiu, nivelul
şi structura veniturilor.
Pe de altă parte, toate instituţiile finanţate din buget îşi formulează
propunerile privind necesarul de cheltuieli pentru anul al cărui buget este în curs de
elaborare. Aceste propuneri sunt cumulate la nivelul instituţiilor centrale
(ministere, agenţii guvernamentale) şi prezentate apoi, până la 1 iunie, Ministerului
Finanţelor. Acesta, după consultarea primului ministru asupra cadrului bugetar
general, formulează nivelurile de cheltuieli propuse pentru fiecare instituţie
centrală în parte şi le comunică acestora până la 1 iulie. Acestea defalcă cheltuielile
pe structurile care le sunt subordonate, definitivează proiectul lor de buget şi îl
prezintă Ministerului Finanţelor până la 1 august, care, la rândul său, trebuie să
înainteze Guvernului, până la 25 septembrie, proiectul de buget şi proiectul legii
bugetare. Tot acest circuit este caracterizat prin repetate consultări şi concilieri
între unităţile bugetare de orice nivel şi direcţiile de specialitate din ministerele în
structura cărora se află, între aceste ministere şi Ministerul Finanţelor, între
ministrul finanţelor şi conducătorii instituţiilor centrale. Obiectul acestora îl
constituie de regulă creşterea alocaţiilor bugetare, în limita prevederilor legale şi a
normelor metodologice ale Ministerului Finanţelor. Divergenţele nesoluţionate la
cele trei niveluri menţionate sunt rezolvate în Guvern cu prilejul discutării şi
adoptării de către acesta a proiectului de buget în vederea supunerii spre aprobare
în Parlament. Proiectul de buget adus în dezbaterea Parlamentului include mai
multe documente:
1. expunerea de motive;
2. proiectul propriu-zis de buget (pe categorii mari de venituri şi
cheltuieli);
3. propuneri de eventuale amendări legislative privind veniturile şi
cheltuielile bugetare;
4. anexele la proiectul de buget, cu detalierea veniturilor şi cheltuielilor
şi, eventual, cu propunerile de venituri şi cheltuieli ale fondurilor
speciale (extrabugetare);
5. informaţii de fundamentare.
Documentele 2, 3 şi 4 (din înşiruirea precedentă) sunt cuprinse în
proiectul de lege privind bugetul de stat. Depunerea la Parlament a proiectului de
buget şi a proiectului legii bugetare trebuie făcută de Guvern până la data de 10
octombrie.

5.4.2 Aprobarea bugetului

Aprobarea bugetului se face de către Parlament, astfel încât bugetul să

aibă caracter de lege. Acest lucru este important pentru instituirea obligativităţii
contribuabililor de a vărsa veniturile pe care guvernul contează în realizarea
politicii sale, dar şi pentru stabilirea dimensiunii efortului (cheltuielilor) care se fac
pentru un anumit domeniu, proiect, obiectiv.
Aprobarea bugetului este de fapt actul final dintr-o procedură destul de
complexă, menită să asigure analiza atentă a deciziei bugetare şi alegerea celei mai
adecvate opţiuni privind constituirea şi utilizarea resurselor bugetare. În cadrul
acestei proceduri se întâlnesc, în principal, următoarele etape:
¾ prezentarea în plenul Parlamentului, de către primul ministru sau de
către ministrul finanţelor, a proiectului de buget însuşit de Guvern;
¾ examinarea acestui proiect în comisiile permanente ale Parlamentului
(educaţie, sănătate, cultură, apărare etc.), comisii care pot formula
amendamente; fiecare comisie trebuie să se pronunţe în legătură cu
acordul privind respectivul proiect;
¾ examinarea proiectului de buget în comisia de buget, finanţe, bănci
(comisia de specialitate a Parlamentului), care, în plus faţă de alte
comisii, este chemată să se pronunţe asupra amendamentelor
formulate de acestea; recomandarea acestei comisii privind proiectul
de buget şi menţionatele amendamente sunt înaintate plenului
Parlamentului pentru dezbatere şi aprobare;
¾ dezbaterea în plenul Parlamentului a proiectului de buget;
¾ aprobarea prin vot a fiecărui articol din legea bugetului, inclusiv a
amendamentelor aferente provenite de la comisii, precum şi a legii
bugetului în ansamblu;
¾ promulgarea legii bugetului de către Preşedintele ţării;
¾ publicarea în „Monitorul Oficial” a legii privind bugetul.

5.4.3 Execuţia bugetului

Bugetul devine operaţional numai după publicarea sa în „Monitorul

oficial”. Execuţia bugetului începe din prima zi a anului bugetar (vezi subcapitolul
5.2.4), care în România este 1 ianuarie. În măsura în care legea bugetului nu este
aprobată cu cel puţin 3 zile înainte de începutul anului bugetar, atunci, potrivit
Legii finanţelor publice, Guvernul poate încasa venituri şi le poate cheltui, până la
aprobarea noului buget, în conformitate cu prevederile legii bugetului pe anul
anterior.
Execuţia bugetului înseamnă încasarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor potrivit legii bugetului, ca limită minimă în ceea ce priveşte veniturile
şi ca limită maximă în ceea ce priveşte cheltuielile. La execuţia bugetului participă
Ministerul Finanţelor, Trezoreria Statului (ca instituţie specializată a Ministerului
Finanţelor şi subordonată acestuia; în unele state nu există această instituţie), toate
instituţiile bugetare (în calitate de ordonatori de credite bugetare), unităţile
administrativ-teritoriale, bănci angajate în operaţiunile bugetare, organisme
internaţionale angajate în transferuri monetare cu bugetul.
Ministerul Finanţelor, respectiv Trezoreria Statului au ca obiectiv să
cunoască şi să urmărească permanent starea încasării şi cheltuirii resurselor
bugetare, ca şi echilibrul bugetar, să efectueze încasările şi plăţile bugetare. Dacă
nu există instituţia trezoreriei, atunci încasările şi plăţile se fac printr-o bancă
comercială sau printr-un grup de bănci în baza unui contract de service încheiat de
aceasta/acestea cu Ministerul Finanţelor.

¾ Execuţia veniturilor se face prin operaţiuni specifice, adesea diferite

după tipul de venit: impozit direct, impozit pe consum, taxă vamală, venit nefiscal,
împrumuturi ş.a.

Pentru impozitele directe, execuţia se realizează prin:

a) operaţiuni efectuate de aparatul fiscal al Ministerului Finanţelor:

• aşezarea impozitului, adică identificarea şi dimensionarea materiei
impozabile a fiecărui contribuabil;
• lichidarea, adică determinarea mărimii impozitului ce trebuie plătit de
un contribuabil şi înscrierea acesteia ca debit dintr-un rol fiscal deschis
pentru fiecare dintre aceştia;
• emiterea titlului de percepere, adică documentul care autorizează
încasarea; acesta poate fi:
ƒ dispoziţie de încasare, emisă atunci când contribuabilul plăteşte
impozitul din proprie iniţiativă;
ƒ ordin de încasare, emis pentru a-l anunţa pe contribuabil de
obligaţia de plată sau pentru executarea silită a acestuia;

b) operaţiuni efectuate de Trezorerie sau de băncile încasatoare:

• perceperea impozitului, adică încasarea efectivă a acestuia; operaţiunea
presupune şi urmărirea onorării integrale şi la timp a obligaţiilor fiscale
de către fiecare contribuabil în parte.

¾ Execuţia cheltuielilor presupune şi ea unele particularităţi, în special

pentru transferuri în beneficiul bugetelor locale şi pentru rambursări de
împrumuturi.

Pentru cheltuielile bugetare ordinare (curente şi de capital), execuţia se

realizează prin:

a) operaţiuni în sarcina ordonatorilor de credite, adică a conducătorilor

de instituţii publice sau a celor mandataţi de ei şi care, în practica
bugetară a ţării noastre, sunt:
Ž de gradul I, miniştrii şi conducătorii agenţiilor guvernamentale
subordonate direct Guvernului;
Ž de gradul II, conducătorii instituţiilor publice din structura teritorială a
ministerelor şi agenţiilor guvernamentale subordonate nemijlocit
Guvernului (direcţii, inspectorate judeţene);
Ž de gradul III, conducătorii instituţiilor publice operaţionale (spitale,
şcoli, unităţi militare, muzee, teatre etc.).
 În cadrul acestor operaţiuni se includ:

• angajarea, adică decizia pe baza căreia se autorizează efectuarea unei

plăţi de către instituţia bugetară în beneficiul unui terţ; la baza deciziei
stă întotdeauna un document legal de angajare: contract, ordin al
ministrului, hotărâre judecătorească, prevederile unor legi;
• lichidarea, adică recepţia bunurilor/serviciilor contractate şi
determinarea sumei datorate furnizorilor;
• ordonanţarea, adică emiterea documentului prin care se va face
plata: dipoziţie de plată sau ordin de plată;

b) operaţiuni în sarcina serviciului financiar al instituţiei ordonatoare

de credit:
• plata, adică achitarea sumei datorate;
• evidenţa plăţilor.

Încheierea anului bugetar este marcată prin operaţiuni şi documente care

să ateste încheierea execuţiei bugetare şi este diferenţiată după sistemul de
execuţie: de exerciţiu sau de gestiune (vezi subcapitolul 5.2.4).

La nivelul unităţilor bugetare se întocmesc dări de seamă contabile şi

conturi privind execuţia de casă a bugetului aferent şi, de asemenea, se închid
conturile de alocaţii bugetare, astfel încât veniturile neutilizate să fie returnate
bugetului de stat.
La nivelul Ministerului Finanţelor, ca administrator general al execuţiei
bugetare, se întocmeşte contul de execuţie bugetară pe baza căruia se determină
modul în care au fost realizate veniturile, cheltuielile şi soldul bugetului, aşa cum
au fost ele aprobate prin legea bugetului sau prin legea/legile de rectificare a
acestuia. O lege de rectificare a bugetului poate fi aprobată de Parlament, dar
nu mai târziu de 30 noiembrie, în cazul în care, din diferite motive (în primul rând
din cauza inflaţiei), alocările prevăzute prin legea iniţială a bugetului au devenit
insuficiente.
Contul de execuţie bugetară întocmit de Ministerul Finanţelor este numit
şi cu apelativul general (cont general de execuţie bugetară) întrucât cumulează
prin agregare conturile de execuţie ale tuturor ordonatorilor de credite. Acest cont
general este prezentat de Ministerul Finanţelor pentru a fi discutat de Guvern, iar
acesta îl prezintă Parlamentului spre discuţie şi aprobare, după care execuţia
bugetului se consideră închisă.
Dezbaterea în Parlament şi Guvern a contului general de execuţie
bugetară se face pe baza unui raport elaborat de Ministerul Finanţelor, precum şi a
unui proiect de lege privind execuţia bugetului. În Parlament aceste documente
sunt în prealabil discutate în comisia de specialitate, care prezintă plenului
Parlamentului o recomandare asupra lor. Pe lângă aceste documente, Parlamentul
ia cunoştinţă, audiază şi dezbate, de asemenea, un raport al Curţii de Conturi
privind execuţia bugetului. Toate aceste operaţiuni necesită o perioadă de timp, la
care se adaugă şi cea de elaborare a proiectului, astfel încât durata procesului
bugetar este mult mai mare decât a exerciţiului propriu-zis. Pentru condiţiile
legislative din România, acest proces durează între 30 şi 42 de luni: elaborarea
începe în luna mai a anului t-1, execuţia se produce pe parcursul anului t, contul de
execuţie este întocmit până în iunie anul t+1, controlul Curţii de Conturi se exercită
de regulă din iulie anul t+1 până în ianuarie-iunie anul t+2, pregătirea dezbaterii
parlamentare a contului de execuţie bugetară mai durează încă 1-2 luni, astfel încât
procesul bugetar vizând anul t se încheie în martie-septembrie anul t+2.

5.4.4 Controlul execuţiei bugetului

Controlul execuţiei bugetului este efectuat de Curtea de Conturi,

organism subordonat (în ţara noastră) direct Parlamentului. Curtea de Conturi este
instituţia supremă de control al finanţelor publice şi care exercită un control de tip
ulterior. În unele ţări această instituţie poate avea şi atribuţii de control preventiv.
Controlul Curţii de Conturi vizează:
¾ legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în dările de seamă contabile şi
în conturile de execuţie de casă a bugetului la oricare ordonator de
credite, precum şi în raportul şi contul general de execuţie întocmite
de Ministerul Finanţelor;
¾ eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare, respectiv
calitatea gestionării banilor publici la toate nivelurile;
¾ depistarea utilizării nelegale a banilor publici, evaluarea eventualelor
pagube şi recuperarea lor prin organe jurisdicţionale proprii sau prin
instanţe din sfera puterii judecătoreşti;
¾ propunerea către Parlament a unor eventuale modificări/ajustări/
îmbunătăţiri a legislaţiei privind bugetul, execuţia şi controlul
execuţiei acestuia.
Controlul execuţiei bugetului este efectuat şi pe filiera Guvernului, de la
nivelul acestuia, de la nivelul Ministerului Finanţelor şi de la nivelul diferiţilor
ordonatori de credit. Acesta este un control intern (spre deosebire de cel al Curţii
de Conturi, care este extern) şi se exercită şi preventiv şi ulterior. Fiecare din
nivelele menţionate are organ propriu de control financiar intern. Competenţele de
control sunt qvasigenerale pentru controlul financiar al Guvernului (adică se
exercită la orice nivel al administraţiei de stat, de la Guvern, inclusiv, în jos) şi
pentru controlul financiar al Ministerului Finanţelor (adică se exercită la orice nivel
al administraţiei de stat, de la nivelul ministerelor, inclusiv al Finanţelor, şi
judeţelor în jos) şi sunt circumscrise doar unităţilor în subordine pentru ceilalţi
ordonatori de credite.
Acest control (al Curţii de Conturi, al Guvernului, al Ministerului Finanţelor
şi al celorlalte organisme menţionate) este un control tehnic, adică de natură
financiară. În afara acestuia, Parlamentul execută un control politic asupra oricărei
etape a procesului bugetar prin faptul că dezbate şi aprobă bugetul şi legea
bugetului, contul de execuţie bugetară, documentele pendinte şi legea execuţiei
bugetului.

5.5 Structura bugetului de stat al României

Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială

numită „Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea cuprinde mai multe articole,
grupate pe capitole, şi anexe.

Capitolele legii se referă la:

¾ dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al

veniturilor şi al soldului bugetar (deficit/excedent);
¾ structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări
referitoare la colectarea veniturilor bugetare sau la unele modificări/
ajustări pe care le introduce legea bugetului; de asemenea, este
prezentată o sinteză a veniturilor pe principalele componente
(tabelul 1);
¾ regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind
modul de efectuare a cheltuielilor bugetare, precum şi unele atribuţii/
responsabilităţi ale ordonatorilor de credite, în general şi pe domenii
de activitate; de asemenea, este prezentată structura economică a
cheltuielilor bugetare (tabelul 1);
¾ deficitul/execedentul bugetar, datoria publică şi împrumuturile
guvernamentale;
¾ dispoziţii referitoare la agenţii economici;
¾ dispoziţii referitoare la bugetele locale;
¾ bugetele fondurilor speciale;
¾ responsabilităţi în aplicarea legii;
¾ dispoziţii finale.
Anexele legii bugetului de stat includ sinteza bugetului, detalierea pe
articole a cheltuielilor, lista impozitelor, taxelor şi altor venituri ale anului bugetar,
sumele defalcate în beneficiul bugetelor locale sau ca subvenţii pentru populaţie
provenite din impozite şi taxe colectate la bugetul de stat, alte prevederi vizând
cheltuielile bugetare, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetele fondurilor
speciale.
 Tabelul 1 (mld. lei)
VENITURI - TOTAL CHELTUIELI – TOTAL
din care: din care:
I. Venituri curente I. Cheltuieli curente
din care: din care:
1. Venituri fiscale 1. cheltuieli de personal
din care: 2. cheltuieli materiale şi de servicii
a) impozite directe 3. subvenţii
din care: 4. prime acordate producătorilor agricoli
- impozit pe profit 5. transferuri
- impozit pe salarii 6. dobânzi aferente datoriei publice şi alte
b) impozite indirecte cheltuieli
din care: 7. sume prevăzute în poziţii globale ca rezerve
- taxa pe valoare adăugată din care:
- taxe vamale - fond la dispoziţia Guvernului din
- accize şi impozit pe circulaţie vărsăminte din privatizare
2. Venituri nefiscale
II. Cheltuieli de capital
II. Venituri din capital III. Împrumuturi acordate
III.Încasări din rambursarea împrumuturilor IV.Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi
comisioane la credite
din care:
1. rambursări de credite externe
2. plăţi de dobânzi şi comisioane la plăţi externe
3. rambursări de credite interne
4. plăţi de dobânzi şi comisioane la credite
interne

În sinteza bugetului, veniturile, exprimate în mii lei, sunt prezentate pe

cele trei componente principale menţionate în tabelul 1, fiecare cuprinzând capitole
şi subcapitole.
Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe total şi pe părţi,
cu menţionarea capitolului, subcapitolului, titlului/articolului şi aliniatului în care
se încadrează respectivele cheltuieli.
Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru care se face
cheltuiala, astfel:
• partea I „Servicii publice generale”, autorităţi publice;
• partea II „Apărare, ordine publică, siguranţa naţională”, pe total şi
defalcat pe cele trei domenii;
• partea III „Cheltuieli social-culturale”, pe total şi pe domenii:
învăţământ; sănătate; cultură, religie şi acţiunii privind activitatea
sportivă şi de tineret; asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi
indemnizaţii;
• partea IV „Servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”, pe
total şi pe două componente (servicii şi dezvoltare publică; locuinţe,
mediu şi ape);
• partea V „Acţiuni economice”, pe total şi defalcat pe industrie, agricultură
şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte acţiuni economice;
• partea VI „Alte acţiuni”, pe total şi defalcat pe cercetare ştiinţifică şi
alte acţiuni;
• partea VII „Acţiuni pe bază de hotărâri ale Guvernului”;
 • partea VIII „Împrumuturi acordate”;
• partea IX „Transferări”;
• partea X „Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli privind datoria publică”.
Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în buget, se menţionează
cuantumul prevăzut din resursele interne, cuantumul finanţării dintr-un eventual
credit şi totalul (suma celor două).
Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în parte,
legea/legile pe baza cărora acesta este introdus (perceput şi colectat).
Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru autorităţile locale se
face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare judeţ în parte totalul sumei,
cuantumul pentru bugetul propriu al judeţului şi cuantumul pentru subdiviziunile
teritoriale (comună, oraş, municipiu). Legea bugetului prevede, de asemenea,
criteriile după care se face defalcarea.
Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează distinct categoriile
de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor, precum şi, separat, ale
bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi
Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Pentru bugetele locale sunt afectate practic toate cheltuielile de învăţământ
preuniversitar ocazionate de unităţile de învăţământ în subordinea Ministerului
Educaţiei Naţionale, cu excepţia celor privind învăţământul special, transportul
elevilor plătit în regim forfetar şi alte câteva. Tot în sarcina acestor bugete revin şi
cheltuielile din domeniul asistenţei sociale privind căminele, căminele-spital şi
căminele-atelier pentru toate categoriile de defavorizaţi, ajutorul social şi
indemnizaţiile de naştere. Sunt prevăzute, de asemenea, unele cheltuieli în domeniul
sănătăţii (drepturile donatorilor de sânge şi cheltuielile nesanitare ale creşelor) şi al
agriculturii (prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi bolilor).
Printre fondurile speciale menţionate în buget s-au inclus în timp:
• fondul special pentru sănătate, pe total şi pe cele două ministere
administratoare: Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Transporturilor;
• fondul de asigurări sociale de sănătate, în administrarea Ministerului
Sănătăţii;
• fondul de risc şi accident, în administrarea Secretariatului de Stat pentru
persoane cu handicap;
• fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control
pentru trecerea frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale, în
administrarea Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, în administrarea
Ministerului Industriei şi Comerţului;
• fondul special al drumurilor publice, în administrarea Ministerului
Transporturilor;
• fondul special pentru protejarea asiguraţilor, în administrarea Ministerului
Finanţelor;
• fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului, în
administrarea Autorităţii Naţionale pentru Turism;
• fondul special al aviaţiei civile, în administrarea Ministerului
Transporturilor.
 Pieţe financiare

Necesităţile de existenţă ale individului, ca şi cele de existenţă şi

funcţionare ale grupurilor sociale şi ale societăţii în ansamblul ei sunt satisfăcute în
economia de piaţă, într-o măsură covârşitoare şi de o manieră quasigenerală, pe
baza cererii şi ofertei. Un gen de necesităţi îl reprezintă nevoia de bani, în
particular de capital. Nevoia de bani este determinată de consum, în cazul
populaţiei, şi de dorinţa de a iniţia sau continua o afacere, în cazul
întreprinzătorilor, situaţie în care se vorbeşte de nevoia de capital.

Capitalul este un disponibil financiar (necorporal) sau material

(corporal), utilizat într-o activitate lucrativă (creatoare de bunuri destinate
schimbului cu scopul de a aduce profit).

Acest gen de nevoi a generat segmente specifice de cerere şi ofertă –

cerere de bani şi ofertă de bani, în particular de capital. S-au creat, ca urmare,
pieţe specifice – pieţele financiare, specializate, prin diviziunea muncii, în pieţe
monetare şi pieţe de capital. În măsura în care pieţele financiare nu sunt suficient
de dezvoltate, cele două forme ale lor nu sunt delimitate net, cu atât mai mult cu
cât, oricum, ele sunt interdependente, se condiţionează reciproc.
Obiectul pieţelor financiare este tranzacţionarea banilor, în particular a
capitalului, în vederea echilibrării cererii cu oferta prin direcţionarea eficientă a
fluxurilor băneşti între agenţii excedentari şi cei deficitari.
Agenţii excedentari sunt ofertanţii de bani, respectiv de capital, situaţi pe
poziţia de creditori, pentru care:

NRF < RFD,

unde:
NRF = necesarul de resurse financiare,
RFD = resursele financiare disponibile.
 Agenţii deficitari sunt solicitatorii de bani, respectiv de capital, situaţi pe
poziţia de debitori, pentru care:
NRF > RFD
Operaţiunile legate de tranzacţionare şi echilibrare sunt asumate de agenţi
economici specializaţi – instituţii financiare (bănci, case de depuneri, societăţi de
asigurări, societăţi de investiţii, bursa de valori ş.a.), care îşi declară un astfel de
obiect de activitate, iniţiază modalităţi specifice de lucru şi creează produse
specifice pentru acesta.
Produsele specifice cu care lucrează astfel de instituţii sunt titlurile
financiare sau cele asimilabile lor (cum sunt efectele comerciale), adică înscrisuri
ce dovedesc posesia unei sume de bani ce poate deveni disponibilă în anumite
condiţii, de exemplu dacă titlul se vinde sau dacă ajunge la scadenţă.

Titlurile financiare pot fi:

• primare, emise de agenţi economici deficitari şi vândute chiar
de ei (direct sau prin intermediari, adică prin instituţii
financiare);
• secundare, emise de cumpărătorii celor primare, pe baza
acestora şi din dorinţa de a împărţi riscul deţinerii lor şi de a-şi
diminua imobilizările financiare generate de cumpărarea
acestora;
• derivate, reprezentând opţiuni asupra achiziţiei sau vânzării unor
titluri primare sau secundare sau „pariuri” asupra indicilor
bursieri (tranzacţii pe indici bursieri).

AGENŢI AGENŢI
DEFICITARI EXCEDENTARI

INTERMEDIARI
FINANCIARI

titluri primare
titluri primare, secundare şi derivate
tranzacţii cu bani

Figura 2 Circuitul titluri financiare – bani

 Rolul pieţelor financiare este acela de a asigura un cadru neutru şi
avantajos tuturor celor trei participanţi, pentru finanţarea agenţilor deficitari şi
pentru plasarea disponibilităţilor celor excedentari.

Pieţele financiare se clasifică după mai multe criterii:

a) din punctul de vedere al agenţilor implicaţi, există:

• piaţa primară, pe care se negociază titluri primare sau secundare în
prezenţa emitentului, adică prin şi cu participarea lui;
• piaţa secundară, pe care se negociază titluri secundare şi derivate
prin tranzacţii între creditori succesivi, emitenţii titlurilor nefiind
impicaţi;

b) din punctul de vedere al duratei pentru care sunt mobilizate/

imobilizate resursele, există:
• piaţă monetară pentru tranzacţiile pe termen scurt (sub un an);
• piaţă de capital pentru tranzacţii pe termen mediu şi lung;

c) din punctul de vedere al titlurilor ce fac obiectul tranzacţiilor,

există piaţa efectelor comerciale (sau a scontului), piaţa certificatelor
de depozit, piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa eurodolarilor,
piaţa interbancară, piaţa titlurilor publice pe termen scurt ş.a.

În raport cu pieţele de mărfuri, cele financiare au particularitatea că

tranzacţionează active financiare, adică promisiuni de piaţă viitoare. Din acest
motiv decizia de tranzacţie este determinată de trei criterii:
¾ venitul, exprimat prin rata anuală a dobânzii;
¾ riscul, apreciat prin posibilitatea perturbării sau anulării fluxului
de plată viitoare;
¾ lichiditatea, exprimată prin capacitatea activului financiar de a se
vinde cât mai repede şi fără pierdere de valoare.

Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, în particular de

capital pe termen scurt. Ca şi piaţa financiară în general, rolul pieţei monetare este
de a mobiliza disponibilităţi, de a asigura resurse financiare şi de a realiza
echilibrul pieţei dar, ca element particular, pe termen scurt. În legătură cu aceasta,
piaţa monetară realizează un efect interesant şi cu consecinţe benefice pentru
economie, şi anume conversia termenelor de disponibilizare, adesea scurte, în
termene de angajare (creditare) mai lungi, după un procedeu similar celui de
determinare a pasivelor stabile (subcapitolul 7. 7).
Piaţa monetară este organizată ca piaţă primară (finanţarea pe termen
scurt a agenţilor economici) şi piaţă secundară (negocierea activelor (titlurilor)
financiare pe termen scurt şi conversia termenelor de scurtă durată), precum şi
după natura operaţiunilor sau, altfel spus, după titlurile ce fac obiect de tranzacţie.
Din acest punct de vedere există piaţă interbancară (credite pe termen scurt între
bănci), piaţă a scontului, piaţă a titlurilor publice pe termen scurt (negocierea
bonurilor de tezaur şi lombardul), piaţa certificatelor de depozit şi piaţa
eurodevizelor.
Pe piaţa monetară rata dobânzii se stabileşte în mod liber, cu excepţia
taxei oficiale a scontului, stabilită de Banca Centrală şi folosită ca pârghie de
corecţie a tendinţelor neconvenabile ale unora din indicatorii specifici (masa monetară,
preţul banilor etc.). Tranzacţiile sunt de regulă însoţite de garanţii materiale, cu
excepţia celor interbancare sau care presupun statul ca debitor. Principalele
categorii de operaţiuni sunt: depozitele la vedere (money at call), depozitele pe
termen scurt (time deposits), operaţiuni cambiale (bill of exchange), operaţiuni cu
titluri pe termen scurt (securities) ş.a.

Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu

şi lung, cu acelaşi rol ca şi piaţa financiară în general, având ca particularitate
durata mare a scadenţelor.
Cererea de capital, denumit în acest context capital financiar, este
exprimată prin emisiunea de titluri de către solicitanţi persoane juridice, publice
sau private, agenţi naţionali sau internaţionali. Aceştia pot fi: guverne, autorităţi
locale sau centrale, societăţi publice sau private nefinanciare, instituţii financiar-
bancare, organisme internaţionale. Cererea poate fi structurală, provenită din
nevoia de constituire sau mărire a capitalului social al unei societăţi comerciale sau
din nevoia de finanţare a unui program de dezvoltare (investiţie de producţie sau
social-culturală), dar şi conjuncturală, provenită din caracterul excesiv (dur) al
condiţiilor de creditare bancară, sau din deficitul bugetar sau al balanţei comerciale
sau de plăţi.
Oferta de capital provine de la agenţi excedentari, care în principiu pot
solicita confidenţialitate privind participarea lor.
După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi de acţiuni, de
obligaţiuni (bond market), ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar, vezi
subcapitolul 9.3.3) sau de titluri de rentă (emise de stat fără precizarea scadenţei).
De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi primară sau secundară.
Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.

6.1 Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o

procedură specifică. Organizarea şi funcţionarea ei se face, în economia
contemporană, potrivit unor reglementări juridice, printre care şi supravegherea de
către stat. Bursele se clasifică după mai multe criterii:
a) varietatea tranzacţiilor: generale şi specializate;
b) obiectul activităţii: de marfă, complementare comerţului internaţional
(burse de asigurări şi burse de navlu), de valori mobiliare şi valutare;
 numai ultimele două sunt pieţe financiare şi numai penultima este
piaţă secundară de capital;
c) forma de organizare: private şi de stat;
d) modul de admitere a participanţilor: cu acces limitat (are specific
„ringul”, locul unde se finalizează tranzacţiile şi la care au acces
numai agenţi autorizaţi) şi cu acces nelimitat (numită „over the
counter” sau OTC, în care tranzacţiile se fac informatizat prin
intermediul unei reţele de calculatoare de largă acoperire şi cu mari
facilităţi de acces, astfel încât, practic, oricine are acces la un
calculator inclus în reţea poate formula cereri şi oferte de titluri, poate
tranzacţiona).
Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi s-
au cristalizat ca instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris
(1724), New York (1817), Bucureşti (1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse de
valori sunt New York Stock Exchange (peste 3000 de societăţi cotate), London
Stock Exchange (circa 2900 de societăţi cotate), Kabuto Cho Tokio (114 societăţi
cotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe lângă cele menţionate şi pe
cele din Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles, Sydney, Madrid,
Lisabona, Viena, Buenos Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste 1000
dintre cele mai mari societăţi comerciale din lume.
Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se
tranzacţionează titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ
hârtiile de valoare, valutele şi metalul preţios.
Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori
mobiliare, de a asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face
publice cursurile de vânzare/cumpărare. Rolul ei revine la mobilizarea capitalului
financiar, la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi chiar pe ţări), la informarea
publicului privind starea şi tendinţele pieţei, la elaborarea de analize economice şi
predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le comercializează). Organizarea
şi funcţionarea ei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul propriu, care
stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a
tranzacţiilor.
 1
O/C Bka

6
2 6
3 Ring
Bks 4
6 COB

5
CC

Figura 3 Funcţionarea pieţei bursiere (circuitul valorilor şi al informaţiilor)

Agenţii economici care nu au acces direct la bursă, ci numai prin

intermediul agenţilor de schimb, le adresează acestora ordine de vânzare/cumpărare
de valori mobiliare (circuit 1 în figura 3), formulând astfel oferta (O) şi cererea (C)
de titluri.
Ofertele/solicitările sunt primite de brokeri-agenţi (Bka), care acţionează
în contul şi din însărcinarea clienţilor lor şi pe care sunt obligaţi să-i informeze
despre cursuri şi despre derularea ordinelor date de ei (circuitul 6 în figura 3).
Brokerii-agenţi transmit aceste ordine către brokerii-specialişti (circuitul 2 în
figura 3).
Brokerul-specialist (Bks), numit jobber în Anglia, courtier în Franţa şi
dealer în SUA, centralizează ordine de vânzare-cumpărare de la brokerii-agenţi cu
care lucrează şi le negociază în ring cu ceilalţi brokeri-specialişti (circuitul 3 în
figura 3) sub supravegherea Comisiei Operaţiunilor de Bursă (COB). Pentru a
putea avea o marjă de manevră cât mai puţin restrictivă, ei au dreptul să deţină un
portofoliu propriu de titluri, precum şi un capital de rulaj.
Toţi agenţii de schimb (agenţi sau specialişti) au statut profesional de
comercianţi cu obiect „gestiunea portofoliilor de valori mobiliare” şi sunt
înregistraţi în Registrul comercial al ţării unde îşi desfăşoară activitatea. Din punct
de vedere funcţional ei sunt asimilaţi funcţionarilor publici (ministeriali). Ei sunt
reuniţi în Compania Agenţilor de Schimb, organizaţie profesională şi funcţională.
Aceasta alege o Cameră Sindicală a Bursei care îi reprezintă în nume colectiv pe
toţi agenţii de schimb, le garantează activitatea şi le-o controlează. Pentru a-şi
exercita atribuţiile, acest organism dispune de servicii şi organe de lucru specifice:
comisia operaţiunilor de bursă (COB), serviciul de studii şi analize financiare,
serviciul de relaţii externe, serviciul de control, buget propriu, serviciul de
personal, serviciul juridic, serviciul fiscal, trezorerie, serviciul contabil, Centrul de
prelucrare a informaţiilor. Statutul său este triplu: autoritate bursieră, autoritate a
Companiei Agenţilor de Schimb şi Organism corporativ.
 Comisia Operaţiunilor de Bursă reglementează derularea tranzacţiilor
(circuitul 4 în figura 3), pe care le confirmă specialiştilor şi Casei de clearing (CC)
(circuitul 6 şi repectiv 5 în figura 3) în vederea executării efective a ordinelor
(circuitul punctat în figura 3). Comisia Operaţiunilor de Bursă are şi rolul de
informare a publicului, motiv pentru care editează Buletinul de cotaţii (singura
sursă de informaţii abilitată în acest scop şi acceptată ca unica oficială) şi prezintă
anual un raport, publicat în „Monitorul Oficial”, privind activitatea bursei. Comisia
are rol de instanţă de specialitate în ceea ce priveşte orice problemă legată de bursă
(respectarea legii şi a regulamentului intern, activitatea agenţilor de schimb,
publicitatea, includerea în/radierea din cotaţia oficială etc.).
Casa de clearing este un organ al bursei cu rolul de a garanta executarea
obligaţiilor asumate de parteneri prin ordinele lor de vânzare/cumpărare confirmate
ca executate. Depozitele de titluri oferite spre vânzare, precum şi cele de bani
create pentru cumpărare se fac la această casă care asigură în acest fel posibilitatea
cumpărătorului de a intra în posesia titlurilor cumpărate, iar a vânzătorului de a
primi contravaloarea titlurilor vândute.
Dimensiunea tranzacţiilor bursiere este exprimată de indicatorul
capitalizarea de piaţă, care arată volumul capitalurilor mobilizate, dar şi puterea
bursei, prin însumarea pe o perioadă de un an a capitalizării zilnice de piaţă:

m
KP = ∑ n j ∗ p j , (1)
j =1

unde:
j = indice pentru identificarea titlurilor tranzacţionate,
nj = numărul de titluri de tip j tranzacţionate,
pj = preţul de piaţă al titlurilor de tip j tranzacţionate.

6.2 Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă

Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă sunt înscrisuri care atestă că

posesorul lor este titularul unui drept de o anumită mărime.
După obiectul lor, valorile mobiliare pot fi titluri de proprietate (atestă
proprietatea asupra unui capital) sau titluri de credit (atestă darea cu împrumut a
unui capital bănesc).
După venitul pe care îl aduc, valorile mobiliare pot fi titluri cu venit variabil
(dependent de situaţia financiară a emitentului) sau titluri cu venit fix (prestabilit
prin convenţie între părţi şi care nu depinde de situaţia financiară a emitentului).
Titlurile ce pot face obiect de negocieri la bursă sunt: acţiuni, obligaţiuni,
opţiuni, bonuri de tezaur (în special la bursele din SUA pentru bonurile emise de
trezoreria federală).
 6.2.1 Acţiuni: emitere, tipuri, indicatori de performanţă

Acţiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil. Ele sunt emise în

două situaţii:

¾ constituirea, de către un grup de iniţativă sau de fondatori, a

capitalului social al unei societăţi pe acţiuni:

KS = n ∗ VN , (2)

unde:
KS = capitalul social al societăţii constituite,
n = numărul de acţiuni emise,
VN = valoarea nominală a unei acţiuni;
¾ majorarea capitalului social al unei societăţi care este în funcţiune,
majorare posibilă pe seama profitului obţinut la momentele
precedente, nedistribuit acţionarilor şi păstrat sub forma fondurilor
proprii ale societăţii (fond de rezervă, fond de asigurare ş.a.).

Ca titlu de proprietate, acţiunea conferă posesorului următoarele

drepturi şi obligaţii:
ƒ drept de proprietate - acţionarul este recunoscut ca proprietar în
limita valorii nominale a acţiunilor deţinute, are drept de
subscriere şi, de asemenea, de atribuire;
ƒ drept de participare la profit (sub forma dividendului);
ƒ drept de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;
ƒ obligaţia de a participa la acoperirea eventualelor pierderi
înregistrate în activitatea societăţii.

Grupul de fondatori decide modul în care se va face plasamentul

emisiunii:
• în mod direct, prin efort propriu şi, implicit, cu costuri mai mici;
• prin intermediar, o bancă sau un consorţiu bancar, care preia inclusiv
partea de publicitate. Intermediarul poate fi angajat numai să pună în
vânzare acţiunile şi să încaseze contravaloarea lor (caz în care este
remunerat printr-un comision) sau poate cumpăra el însuşi, în
întregime, emisiunea şi apoi să o vândă în nume propriu (caz în care
remunerarea provine din diferenţa între preţul de achiziţie, mai mic, şi
preţul de vânzare, mai mare, al titlurilor în cauză).
 Cumpărarea acţiunilor se face după o procedură care prevede:
(i) depunerea de către cumpărător la vânzătorul emisiunii a unei declaraţii
de subscriere, prin care se menţionează numărul acţiunilor ce se doreşte a fi
achiziţionate;
(ii) decizia emitentului privind unii parametrii de vânzare: soluţia de
atribuire în cazul unei subscrieri peste mărimea emisiunii, coeficientul de
subscriere, cheltuiala de emisiune ce revine unei acţiuni, data la care se face primul
vărsământ ş.a.;
(iii) transferul acţiunilor către subscriitori şi intrarea în contul societăţii a
sumelor reprezentând capitalul social;
(iv) decizia privind eventualele vărsăminte următoare în contul acţiunilor
subscrise.

În cazul unei subscrieri peste emisiune se poate proceda fie la o licitaţie

de achiziţie, fie la o atribuire proporţională. În al doilea caz se determină un
coeficient de atribuire:
n
NS
a=
T
NS = ∑ NS j , (3.1)
j=1

unde:
NS = numărul total al acţiunilor subscrise,
T = tirajul emisiunii (numărul de acţiuni emise),
j = indice pentru identificarea subscriitorilor,
NSj = numărul de acţiuni subscrise de subscriitorul j,
după care se corectează subscrierea fiecărui subscriitor cu acest coeficient pentru a
determina numărul de acţiuni ce îi vor fi vândute (atribuite):

NA j = NS j ∗ a , (3.2)

unde:
NAj = numărul de acţiuni ce îi vor fi vândute (atribuite) subscriitorului j.

În mod obişnuit, grupul de fondatori adoptă o politică de sporire a

atractivităţii emisiunii prin stabilirea unui coeficient de vărsământ (k), subunitar
pentru momentul achitării valorii acţiunilor subscrise. În acest caz plata se numeşte
primul vărsământ. Consiliul de administraţie al viitoarei societăţi va stabili ulterior
dacă, în ce proporţii şi când se vor mai face vărsăminte (al doilea, al treilea etc.).
Suma de plată la data vărsământului pentru un subscriitor oarecare (j)
este:

S j = NA j ∗ [VN ∗ k + CEU ] , (4)

unde:
NAj = numărul de acţiuni vândute subscriitorului j,
k = coeficientul primului văsământ,
CEU = cheltuieli de emisiune unitare (pe acţiune).

Acţiunile se prezintă în mai multe forme, clasificate, în principal, după

două criterii:

10 după forma de prezentare

a) nominative, care au înscris pe ele numele posesorului; sunt înregistrate

distinct în Registrul de evidenţa acţiunilor pe care îl ţine emitentul; cesiunea lor,
în orice formă s-ar face, trebuie menţionată în registrul amintit, altfel nu este
recunoscută;
b) nominative legate, similare celor nominative, dar supuse unor reguli
mult mai restrictive privind cesionarea; principala regulă este aceea că actul
cesionării trebuie acceptat anticipat de Consiliul de Administraţie al emitentului;
alte reguli au în vedere prioritatea emitentului de a le cumpăra, anunţul vânzării cu
un anumit timp înaintea vânzării efective, posibilitatea emitentului de a recuza
cumpărătorul într-un interval de timp stabilit prin lege ş.a.;
c) la purtător, care nu au înscris numele posesorului, astfel încât cel ce le
deţine este de drept proprietarul lor; reprezintă tipul de acţiuni tranzacţionate la
bursă, pentru celelalte două acest lucru nefiind posibil datorită restricţiilor de
circulaţie la care sunt supuse.

20 după drepturile pe care le generează

a) ordinare, care dau deţinătorului drepturi proporţionale cu valoarea lor

nominală: de proprietate, de subscriere, de atribuire, de vot, de dividend;
b) privilegiate, care conferă dreptul la un „privilegiu”, de pildă un
divident fix distribuit indiferent de mărimea profitului obţinut de emitent.

Există şi alte forme de acţiuni, cu caracter relativ particular sau

conjunctural, cum sunt acţiuni fără valoare nominală, acţiuni noi (din emisiuni
suplimentare de acţiuni, ulterioare emisiunii de constituire), acţiuni gratuite (cum
s-au distribuit cele din procesul numit al „privatizării de masă” în România în 1992
şi 1996), acţiuni populare (de valori nominale mici) ş.a., dintre care, cu excepţia
celor dintâi menţionate, toate sunt, în principiu, negociabile la bursă.
O categorie distinctă o reprezintă acţiunile SICAV (Societate de
Investiţii cu Capital Variabil), titluri emise sub forma părţilor, certificatelor de
valoare, certificatelor de investiţii. Aceste titluri nu sunt cotate la bursă, dar se pot
tranzacţiona în mod curent la caseriile societăţii emitente. Titlurile se vând de către
emitent la valoarea lor nominală plus o cotă de 4,75% pentru acoperirea
cheltuielilor de emisiune sau se cumpără de către emitent la un curs afişat
determinat zilnic, numit preţ de răscumpărare:

∑N
j =1
j ∗ cj
pr = , (5)
N

unde:
j = indice pentru identificarea tipului de titlu deţinut de SICAV în propriul
portofoliu, pe seama plasamentului disponibilităţilor realizate din vânzarea
propriilor acţiuni,
Nj = numărul de titluri de tip j deţinute de SICAV în portofoliu la data calculului
preţului de răscumpărare,
cj = preţul de piaţă curent al titlurilor de tip j,
N = numărul de titluri emise de SICAV.

Titlurile SICAV sunt de tip secundar, fiind emise pe seama unui

portofoliu de titluri achiziţionate din încasările din vânzarea propriilor acţiuni. De
aceea pentru un SICAV sunt esenţiale două reguli de gestionare a portofoliului de
titluri:
• să deţină o cotă însemnată din portofoliu (cel puţin 30%) în titluri cu
mare lichiditate şi risc mic;
• să aibă un portofoliu diversificat (maxim 10% titluri de la un acelaşi
emitent).

Acţiunile sunt caracterizate calitativ prin indicatori de performanţă:

valoarea de circulaţie, valoarea de calcul, dividendul, valoarea dreptului de
subscriere şi valoarea dreptului de atribuire.

VALOAREA DE CIRCULAŢIE este acea valoare la care sunt

tranzacţionate acţiunile şi poate fi întâlnită ca valoare nominală şi valoare de piaţă.

¾ Valoarea nominală este cea înscrisă pe acţiune şi este bază de calcul

pentru alţi indicatori. Pe baza ei se determină inclusiv cota de participare a
posesorului la patrimoniul firmei şi implicit cota de voturi în Adunarea Generală a
Acţionarilor. În cazul acţiunilor valoarea nominală este şi valoare de emisiune.

¾ Valoarea de piaţă este preţul cu care se vinde/cumpără la un moment

dat o acţiune. Această valoare este exprimată în mod uzual sub forma cursului sau
cotaţiei:

VP
c= ∗100 , (6)
VN
unde:
VP = valoarea de piaţă,
VN = valoarea nominală,

şi reprezintă numărul de unităţi monetare plătite/încasate pentru o sută de unităţi

monetare valoare nominală.

VALOAREA DE CALCUL este o valoare teoretică folosită în

procedurile de evaluare şi care se întâlneşte sub forma valorilor patrimoniale
(valoare contabilă şi intrinsecă) şi valorilor de rentabilitate (valoare financiară şi
valoare de randament).

¾ Valoarea contabilă, denumită şi valoare matematică, arată valoarea

de patrimoniu ce revine la o acţiune:

AN
VM = (7.1)
N

AN = AT − DT , (7.2)

unde:
VM = valoare matematică,
AN = activ net,
N = numărul de acţiuni emise,
AT = activ total,
DT = datorii totale.

În măsura în care VM < VN, rezultă o insuficientă garantare a valorii

nominale prin activul net (real), adică prin patrimoniul negrevat de datorii al
societăţii emitente. Aceasta poate fi rezultatul unei decapitalizări reale a
emitentului faţă de capitalul social declarat sau al unui înalt grad de îndatorare a
acestuia. Similar, VM < VP arată că suma plasată în acţiune este insuficient
garantată material prin patrimoniul emitentului.

¾ Valoarea intrinsecă este o valoare cu conţinut similar celei contabile,

corectată însă cu activele lente, adică cele cu lichiditate incertă (stocuri cu mişcare
lentă, mărfuri nevandabile, provizioane pentru risc şi cheltuieli care nu au apărut în
exerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat prin contul de venituri ş.a.):

ANC
VI = (8.1)
N

ANC = AN − AL , (8.2)
unde:
VI = valoarea intrinsecă,
ANC = activ net corectat,
AL = active lente.

¾ Valoarea financiară arată care este capitalul financiar care ar trebui

deţinut pentru a produce în condiţiile pieţei un produs anual (o dobândă) de
mărimea dividendului atribuit acţionarilor:

Div
VF = , (9)
d

unde:
VF = valoarea financiară,
Div = dividendul încasat,
d = rata dobânzii pieţei.

În măsura în care VF > VP rezultă că, în condiţiile pieţei, s-ar fi putut

obţine câştigul anual realizat prin dividend numai prin plasarea unei sume mai mari
decât cea cu care a fost achiziţionată acţiunea. Cu alte cuvinte plasamentul este
bun, este superior condiţiilor pe care le oferă piaţa monetară.

¾ Valoarea de randament are un conţinut similar celei financiare, dar

caracterizează calitatea emitentului prin prisma profitului net, adică a unui rezultat
ce înglobează dividendul şi conţine în plus componente de autofinanţare, de creare
de rezerve financiare şi fonduri de asigurare proprii. Valoarea de randament
caracterizează profitabilitatea netă a societăţii emitente, în timp ce valoarea
financiară se referă strict la plasamentul pe care un investitor îl face achiziţionând o
acţiune la respectiva societate. Calculul valorii de randament se face după relaţia:
pn
VR = (10)
d

PN
pn = (102)
N

PN = PB − (CSR + IP ) (10.3)

PB = V − C , (10.4)
unde:
VR = valoare de randament,
pn = profit net pe acţiune,
PN = profit net,
PB = profit brut,
CSR = cheltuieli suportate din rezultate (obligaţii financiare, sponsorizări,
pierderi din exerciţiile anterioare ş.a.),
IP = impozitul pe profit,
V = venituri totale ale emitentului în perioada de gestiune,
C = idem cheltuieli totale.

În măsura în care VR > VP, rezultă că societatea emitentă produce un

profit net superior produsului anual pe care l-ar produce, în condiţiile pieţei
monetare, un plasament de mărimea valorii de piaţă a emitentului, valoare
determinată de capitalizarea bursieră a acţiunilor sale. Comparaţia cu valoarea
financiară este strict VR ≥ VF , deoarece PN ≥ Div .
În practica bursieră este larg utilizat un indicator similar valorii de
randament, numit coeficient multiplicator al capitalizării bursiere (price earning
ratio):

c ∗ VN
PER = , (11)
pn

unde c este cursul bursier mediu al acţiunii, iar sensul indicatorului este numărul
de ani în care se recuperează plasamentul (preţul plătit pentru achiziţia unei acţiuni)
din profitul net ce revine pe acţiune ca urmare a rezultatelor financiare obţinute de
emitent.

DIVIDENDUL este considerat primul drept al acţionarului şi reprezintă

suma de bani atribuită drept câştig posesorului unei acţiuni:

DivT
Div = , (12)
N

unde DivT este dividendul total distribuit acţionarilor din profitul rezultat la finele
perioadei de gestiune (un an).
Dividendul total este determinat printr-o decizie a Consiliului de
administraţie al societăţii emitente. După determinarea profitului net (vezi 10.3),
Consiliul de administraţie stabileşte repartizarea acestuia astfel încât să se realizeze
atât o bună cointeresare a acţionarilor (ordinari şi privilegiaţi), cât şi constituirea
unor fonduri suficiente pentru autofinanţare, dezvoltare, rezervă şi asigurare.
Se determină astfel dividendul total care urmează a fi repartizat, în principiu, pe
trei componente:
• întâi dividendul fix, care este atribuit acţiunilor privilegiate;
• apoi, primul dividend sau dividendul ordinar, care este atribuit
acţiunilor ordinare, astfel încât să asigure cointeresarea masei de
acţionari ai firmei; acest dividend se atribuie de regulă proporţional cu
„gradul de eliberare a capitalului”;
• în fine, supradividendul, adică dividendul atribuit suplimentar peste
primul dividend, care se eliberează indiferent de „gradul de eliberare a
capitalului”:

SD = DivT − DF − PD , (13)

unde:
SD = supradividendul,
DF = dividendul fix,
PD = primul dividend.

Gradul de eliberare a capitalului este o formulă ce distinge între datele la

care s-a făcut subscrierea. Acest lucru capătă importanţă atunci când, pe parcursul
unei perioade de gestiune în care societatea emitentă a funcţionat integral, se face o
emisiune nouă de acţiuni. În acest caz acţiunile „vechi” (existente la începutul
perioadei de gestiune) probează un capital eliberat „integral”, adică angajat astfel
încât a fost disponibil societăţii pe tot anul, în timp ce acţiunile „noi” (emise pe
parcursul anului) probează un capital eliberat „parţial”, adică angajat astfel încât a
fost disponibil societăţii numai o parte din an (doar din momentul vânzării noilor
acţiuni). Se calculează astfel un coeficient de „eliberare a capitalului”, numit pro
rata temporis:

Z l
prt = sau prt = , (14)
365 12

unde:
prt = pro rata temporis,
Z = numărul de zile scurse de la vânzarea noilor acţiuni până la sfârşitul anului,
l = numărul de luni scurse de la vânzarea noilor acţiuni până la sfârşitul anului.

Primul dividend ce revine acţiunilor noi se determină după o procedură

de echivalare a lor în acţiuni vechi:

ne = n ∗ prt (15.1)

TN = N + ne (15.2)
 PD
PD(TN ) = = PD(N ) (15.3)
TN

PD(n ) = PD(N ) ∗ prt , (15.4)

unde:
ne = echivalentul în acţiuni vechi al numărului acţiunilor noi, adică aşa cum
ar fi fost socotite dacă ar fi eliberat integral capitalul,
n = numărul acţiunilor nou emise,
N = numărul acţiunilor vechi,
TN = totalul acţiunilor emise în echivalent „acţiuni vechi”,
PD(TN) = primul dividend ce revine unei acţiuni echivalente şi care este în
acelaşi timp primul dividend atribuit acţiunilor vechi,
PD(N) = primul dividend atribuit unei acţiuni vechi,
PD(n) = primul dividend atribuit unei acţiuni noi.

Rata dividendului exprimă procentual câştigul obţinut de posesorul unei

acţiuni:

PD
rdiv = (16.1)
VA

PD + SD
rdiv = , (16.2)
VA

unde:
rdiv = rata dividendului,
PD = primul dividend ce revine unei acţiuni,
SD = supradividendul ce revine unei acţiuni,
VA = valoarea de achiziţie a acţiunii (suma plătită de posesor în momentul
achiziţiei.

DREPTUL DE SUBSCRIERE la noile emisiuni este considerat al

doilea drept al acţionarului şi constă în dreptul de preempţiune al vechilor
acţionari, adică dreptul de a fi preferaţi altor doritori de plasament în acţiunile noi
ale societăţii emitente. Valoarea acestui drept este prin definiţie:

VDS = VP − VTs , (17.1)

unde:
VDS = valoarea (teoretică) a dreptului de subscriere,
VP = valoarea de piaţă a vechilor acţiuni,
VTs = valoarea teoretică a acţiunilor după efectuarea noii emisiuni.
 Valoarea teoretică a acţiunilor după emisiune este determinată atât de
numărul, cât şi de preţul de piaţă al acţiunilor vechi, dar şi ale celor noi:

VP ∗ N + E ∗ n
VTs = , (17.2)
N+n

unde
N = numărul acţiunilor vechi,
n = numărul acţiunilor noi,
E = preţul de emisiune al acţiunilor noi, pentru care se respectă relaţia de
ordine

VN < E < VP (17.3)

VN = valoarea nominală a acţiunilor.

Corelând (17.1) şi (17.2) se obţine:

n
VDS = (VP − E ) ∗ (17.4)
N+n

Din practica bursieră s-a formulat restricţia (17.3) şi regula că o nouă

emisiune este oportună numai dacă valoarea de piaţă a acţiunilor existente este
suficient de ridicată pentru a putea produce un aflux semnificativ de capital nou
atras. După o emisiune nouă, cursul acţiunilor respectivului emitent înregistrează o
scădere, ca rezultat al ofertei mai mari de acţiuni de aceeaşi provenienţă cu care se
confruntă piaţa.

DREPTUL DE ATRIBUIRE a acţiunilor unei emisiuni suplimentare

este considerat al treilea drept al acţionarilor şi constă în dreptul acţionarilor
„vechi” de a primi acţiuni dintr-o nouă emisiune. Baza economică a acestui drept
rezidă în faptul că noua emisiune înseamnă majorarea capitalului social pe seama
fondurilor de rezervă şi dezvoltare. Aceste fonduri se creează treptat prin preluarea
unor părţi din profitul net, ceea ce, implicit, înseamnă o nealocare de profit pentru
dividendul ce se distribuie acţionarilor. Acest dividend posibil în trecut, dar
nealocat şi folosit pentru investiţii sau pentru o rezervă asiguratorie, este în fapt
proprietate a acţionarilor „vechi”. Alocarea de acţiuni „noi” pentru aceşti acţionari
reprezintă o trecere în starea de „efectivă” şi „individualizată” a unei proprietăţi
reale, dar „neindividualizată” şi doar „virtuală” în raport cu acţionarii. Valoarea
acestui drept este prin definiţie:

VDA = VP − VTa , (18.1)

unde:
VDA = valoarea (teoretică) a dreptului de atribuire,
VTa = valoarea teoretică a acţiunilor după atribuirea noii emisiuni.

Valoarea teoretică a acţiunilor după atribuire este determinată de

capitalizarea bursieră curentă a societăţii emitente şi de numărul total de acţiuni ce
se vor găsi pe piaţă după atribuire:

VP ∗ N
VTa = (18.2)
N+n

Corelând (18.1) cu (18.2) se obţine:

n
VDA = VP ∗ (18.3)
N+n

În cazul subscrierii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie similar

emisiunii iniţiale. Poate cumpăra acţiuni oricare plasator, în măsura în care vechii
acţionari nu uzează de dreptul de preempţiune; structura acţionariatului se schimbă.
În caz contrar, vechii acţionari cumpără ei sau îşi vând dreptul de subscriere,
făcând posibilă, în această ultimă alternativă, pătrunderea unor plasatori noi în
acţionariatul firmei emitente, astfel încât se poate modifica raportul de forţe în
acţionariat.
În cazul atribuirii, acţiunile nou emise sunt puse în circulaţie prin
intermediul vechilor acţionari. Ei primesc noi acţiuni proporţional cu cota de
capital social pe care îl deţin prin acţiunile „vechi”. Rămâne opţiunea lor dacă vor
prezenta sau nu la negociere, la bursă, aceste acţiuni „noi”. Atribuirea nu modifică
raportul de forţe în acţionariat decât în măsura în care dreptul de atribuire este
vândut sau „vechii” acţionari îşi vând acţiunile nou atribuite.

6.2.1.1 Aplicaţii rezolvate

1. Societatea comercială “X” prezintă următoarea situaţie a capitalului

social:

- capital social 50 mil. u.m.;

- capitalizare bursieră 150 mil. u.m.;
- se decide creşterea capitalului social prin emisiunea a 20.000 acţiuni
noi la 2.500 u.m.;
- valoarea nominală 1.000
 Să se determine:

a) Numărul de acţiuni existente iniţial;

b) Cursul bursier al acţiunilor înainte şi după majorarea capitalului
social;
c) Mărimea dreptului de subscriere.

Rezolvare

În rezolvarea problemei utilizăm următoarele notaţii:

C – cursul bursier înainte de majorarea capitalului social

C’ – cursul acţiunilor după emisiune
VN – valoarea nominală
CB – capitalizarea bursieră → reprezintă valoarea bursieră a tuturor acţiunilor
CB= C •N
N – nr. de acţiuni emise iniţial
n – de acţiuni noi emise
PE – preţul de emisiune
Ds – drept de subscriere
Da – drept de atribuire

Pentru ca o emisiune de acţiuni noi să aibă succes este necesar ca preţul

de emisiune să fie mai mic decât cursul bursier de pe piaţă şi mai mare decât
valoarea nominală a acţiunilor.

VN < PE < C

Cursul acţiunilor după majorarea capitalului social (C’) se determină

astfel:

N ⋅ C + n ⋅ PE
C’ =
N +n

Pentru a proteja drepturile vechilor acţionari legea le conferă acestora un

drept de preemţiune la achiziţionarea acţiunilor din noua emisiune. De asemenea,
le recunoaşte dreptul de subscriere, adică privilegiul de a achiziţiona noi acţiuni
proporţional cu aportul la capitalul social.

Valoarea dreptului de subscriere este, D s = C – C’ adică societatea

compensează pierderea pe care o suferă vechii acţionari ca rezultat al reducerii
cursului bursier consecutiv noii emisiuni.
 Astfel:

NC + nPE NC + nC − NC − nPE
Ds= C - =
N +n N +n

n(C − PE )
Ds=
N +n

NC + nPE n ⋅ PE + N ⋅ PE + N ⋅ C − N ⋅ PE
C’ = =
N +n N +n

(n + N ) PE + N (C − PE ) N n(C − PE )
C’ = = PE + ⋅
N +n n N +n

N
C’ = PE + ⋅ Ds
n

Vechii acţionari beneficiind de drepturile de subscriere vor achiziţiona

acţiuni noi la valoarea preţului de emisiune, pe când noii acţionari vor cumpara
acţiunile la valoarea lor bursieră.

a) Pentru rezolvarea primului punct se porneste de la relatia:

Capital social 50.000.000

Capital social = N ⋅ VN ⇒ N = = = 50.000
VN 1.000

CB 150.000.000
b) C = = = 3.000
N 50.000

N ⋅ C + n ⋅ PE 150.000.000 + 20.000 ⋅ 2.500

C’ = = = 928,57
N +n 50.000 + 20.000

c) D s = C – C’ = 3.000 – 928,57

2. O societate comercială decide majorarea capitalului social prin

incorporarea unei părţi din rezerva în valoare de 60.000.000 u.m.
Capitalul social iniţial este de 210.000.000, valoarea nominală a unei
acţiuni de 10.000 u.m. iar capitalizarea bursieră înregistrată de societate este de
231.000.000.
 Să se calculeze:

a) Noul curs al acţiunilor, după incorporarea rezervelor;

b) Valoarea dreptului de atribuire.

Rezolvare:

Prin incorporarea rezervelor are loc distribuirea gratuită de acţiuni către

acţionari. Acest proces este în aparenţă gratuit întrucat rezervele aparţineau de
drept tot acţionarilor.
Emisiunea de acţiuni gratuită este echivalentă cu o emisiune de acţiuni
noi în care preţul de emisiune este zero.

N ⋅C
PE = 0 ⇒ C’=
N +n

n⋅C
Da =
N+n

Capital social 210.000.000

a) Revenind la datele problemei, N = = =
VN 10.000
= 21.000 acţiuni

rezervă ⋅ incorporată
n=
VN

60.000.000
n= = 6.000
10.000

capitalizare bursieră
C=
N

231.000.000
C= = 11.000
21.000

N ⋅C 21.000 ⋅11.000
C’ = =
N + n 21.000 + 6.000

231.000.000
C’ = = 8.555,55
27.000

b) D a = C – C’ = 11.000 – 8.555,55
 D a = 2.444,45

6.2.1.2 Aplicaţii propuse

1) O societate comercială prezintă următoarea siţuatie patrimonială:

- valoarea nominală a unei acţiuni 15.000;

- nr. de acţiuni 20.000
- capitalizare bursieră 400.000.000;
- se decide creşterea capitalului social prin emisiune de 2 acţiuni noi la
3 acţiuni vechi, preţul de emisiune fiind de 16.000.

Calculaţi:

a) nr. de acţiuni noi emise;

b) cursul bursier al acţiunilor înainte de majorarea capitalului;
c) dreptul de subscriere.

2) Societatea comerciala “X” decide creşterea capitalului social prin

incorporarea rezervelor în valoare de 70.000.000 u.m.
Valoarea nominală a unei acţiuni este de 7.000 u.m., nr. de acţiuni
existente iniţial este de 17.000 iar cursul buriser al unei acţiuni este de 8.000 u.m.

Să se determine:

a) cursul acţiunilor după majorarea capitalului social;

b) dreptul de atribuire.

6.2.2 Obligaţiuni

Obligaţiunile sunt emise cu scopul obţinerii pe termen mediu sau lung a

unor resurse financiare sub formă de credit rambursabil. Emisiunea poate fi făcută
de o autoritate publică (stat, autoritate publică locală), de o instituţie publică, de o
societate comercială în principiu cu o bună reputaţie în afaceri şi cu o mare putere
economico-financiară. Garanţia împrumutului este virtuală, reprezentată în cazul
autorităţilor publice de solvabilitatea lor certă, iar în cazul agenţilor privaţi de
patrimoniul şi puterea lor economico-financiară. Scopul creditului este fie
acoperirea unui deficit bugetar (în cazul autorităţilor publice), fie derularea unor
programe de dezvoltare/investiţii. Ca titlu de credit, obligaţiunea conferă
posesorului ei drepturile şi obligaţiile ce revin în mod obişnuit creditorului.
Emisiunea se face pe baza unui prospect ce include toate detaliile
creditului: cine emite, pe ce perioadă, cupiurile puse în circulaţie, dobânda,
modalităţile de rambursare, scadenţele de rambursare şi de plată a dobânzilor,
cursul de emisiune, prima de rambursare, numărul de titluri emise ş.a. Modalităţile
de emisiune sunt similare emiterii acţiunilor şi presupun o susţinută campanie
publicitară. În timp ce emiterea de acţiuni se face strict la valoarea lor nominală şi,
eventual, cu etape succesive de vărsământ, obligaţiunile pot fi emise la valori sub
cea nominală (sub pari), dar cu un singur vărsământ. Retragerea obligaţiunilor
presupune răscumpărarea lor de către emitent la scadenţă, strict la valoarea
nominală.

Obligaţiunile sunt clasificate după două criterii:

10 după forma de prezentare

a) nominative, cu numele posesorului înscris pe ele şi fără posibilitatea

negocierii pe piaţa secundară;
b) la purtător, cu regim similar acţiunilor la purtător.

20 după locul contractării şi condiţiile de emisiune

c) interne, exprimate în moneda naţională a ţării în care este rezident

emitentul;
d) străine, exprimate în moneda naţională a ţării în care emitentul face
emisiunea;
e) euroobligaţiuni, exprimate într-o monedă europeană alta şi decât a
ţării de reşedinţă a emitentului şi decât a ţării în care se face
emisiunea.

Costul creditului obligatar este format din dobândă, din prima de

rambursare (vezi subcapitolul 4.2) şi din cheltuielile de emisiune şi plasare.
Dobânda plătită de emitent se calculează întotdeauna la valoarea
nominală a titlurilor existente în circulaţie, adică la mărimea creditului aflat în uzul
emitentului în perioada de timp scursă între două scadenţe. Pentru aspectele de
calcul al dobânzii şi al sumelor care se rambursează vezi subcapitolele 4.2 şi 9.3.

Calitatea financiară a unui plasament în obligaţiuni este determinată pe

baza câtorva indicatori de performanţă, cum sunt:
¾ Produsul nominal, exprimat procentual prin rata nominală a dobânzii
(subcapitolul 4.2) şi valoric prin dobânda încasată în schimbul cuponului;
¾ Produsul curent sau efectiv (subcapitolul 4.2);
 ¾ Preţul curent de piaţă, care arată valoarea actuală a fluxurilor
viitoare de venit pe care le oferă posesia obligaţiunii până la o anumită dată viitoare
(eventual până la scadenţă),

n
P = ∑ D t (1 + i ) + (D n + Pr ) (1 + i ) ,
−t −n
(19)
t =1

unde:
t = indice temporal,
n = durata în ani a menţinerii în posesie a obligaţiunii,
Dt = dobânda promisă pentru anul t,
i = rata dobânzii pieţei,
Pr = preţul de răscumpărare la momentul cesiunii;

¾ Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului este valoarea la care, între

două scadenţe de plată a dobânzii, se vinde/cumpără o obligaţiune, inclusiv
cuponul proximei scadenţe. Preţul (exprimat procentual) al cuponului este:

pc = dn ∗ prt , (20.1)

unde:
dn = rata nominală a dobânzii,
prt = pro rata temporis (vezi relaţia (14)).

Preţul (exprimat procentual) al obligaţiunii fără cupon este cursul curent

(c). Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului este:

popc = c + pc (20.2)

Caracteristicile obligaţiunilor ca simple titluri de credit cu dobândă fixă

au fost renovate în ultimii 40-50 de ani, ca urmare a dorinţei plasatorilor de a
participa într-un fel sau altul la rezultatele financiare obţinute de debitorii lor. Ca
urmare, au apărut obligaţiuni cu dobânzi variabile şi obligaţiuni participative.
Acestea din urmă se regăsesc în trei forme: obligaţiuni de participaţie, obligaţiuni
convertibile şi obligaţiuni schimbabile.
Obligaţiunile de participaţie sunt acele obligaţiuni pentru care dobânda
fixă anuală se indexează în raport cu rezultatele financiare finale ale perioadei de
gestiune, obţinute de debitor: dinamica dividendului vărsat, indicele de devansare a
dobânzii pieţei de către rata dividendului, dinamica fondului de rezervă ş.a.
Obligaţiunile convertibile sunt obligaţiunile pe care deţinătorul le poate
preschimba contra acţiuni ale emitentului, într-un interval de timp fixat de către
acesta.
 Obligaţiunile schimbabile sunt acele obligaţiuni ce se pot preschimba
contra acţiuni din chiar momentul emiterii lor.

Pentru bonurile de tezaur, reprezentând tot titluri de credit, sunt folosiţi

câţiva indicatori de calitate/performanţă financiară specifici:

¾ Rata nominală a bonului de tezaur

VN − PA 365
rn = ∗ , (21)
VN z

unde:
VN = valoarea nominală a bonului de tezaur,
PA = preţul de achiziţie a bonului de tezaur,
z = numărul de zile din perioada de scadenţă.

¾ Produsul efectiv al bonului de tezaur

VN − PA 365
re = ∗ (22)
PA z

6.3 Operaţiuni de bursă

Operaţiunile de bursă vizează, în principal, negocierea valorilor mobiliare

(vânzări/cumpărări). După termenul de negociere şi unele particularităţi ale
convenţiei de vânzare/cumpărare, operaţiunile de bursă pot fi: la vedere şi la
termen, din care ultimele pot fi la termen ferm sau la termen condiţionat; dintre
operaţiunile de bursă la termen condiţionat cele mai răspândite sunt opţiunile.
Într-o operaţiune de bursă se întâlnesc de regulă trei participanţi:
vânzătorul titlului, cumpărătorul titlului şi agentul de bursă (atât în sensul
brockerului agent, cât şi al brockerului specialist). În anumite condiţii agentul de
bursă se poate afla pe poziţia de vânzător sau de cumpărător, adică acţionează în
nume propriu.
Tranzacţia la vedere este aceea în care emitentul ordinului îşi asumă
obligaţia să transfere titlurile sau banii în 48 de ore din momentul încheierii
tranzacţiei. Aceste tranzacţii se numesc spot.
În aceste operaţiuni, de regulă, vânzătorul are un pachet de titluri pe care
chiar doreşte să-l vândă, iar cumpărătorul chiar doreşte să-l achiziţioneze.
Operaţiunea se finalizează prin transferul fizic de titluri şi bani între cei doi
participanţi. Aceasta deosebeşte tranzacţiile la vedere de celelalte tipuri de
tranzacţii, care au un caracter mult mai pronunţat speculativ şi în care, de regulă,
vânzătorul nu are titlurile pe care le anunţă spre vânzare, iar cumpărătorul nu
doreşte neapărat să le cumpere. Ei doar „pariază” pe o anumită evoluţie a cursului
unor astfel de titluri sperând că alegerea lor a fost cea bună şi vor realiza, în
consecinţă, un anumit câştig. Ei sunt „speculatori”, spre deosebire de ceilalţi care
sunt „investitori”.
Tranzacţia la termen ferm este acea tranzacţie în care partenerii convin
să-şi îndeplinească obligaţiile reciproce într-un anumit termen: o lună, două, trei,
şase, nouă. Aceste tranzacţii se numesc forward şi se încheie şi ele, într-o anumită
măsură, cu transferul fizic al titlurilor/banilor. Reglementarea acestor tranzacţii se
face în perioada de lichidare – un interval de timp în care se fac decontările şi care
acoperă penultimele şase şedinţe de bursă din luna care o precede pe cea în care se
împlineşte termenul convenit de părţi.
După scopul urmărit de cumpărător, aceste operaţiuni pot fi:
a) pe bani gheaţă, amânate, operaţiuni de un singur sens: fie vânzare, fie
cumpărare de titluri; ele se aseamănă în multe privinţe cu cele la
vedere;
b) speculaţii, operaţiuni „în dublu”, adică acelaşi agent şi vinde, şi
cumpără. În cazul în care intuieşte bine evoluţia pieţei, el poate câştiga
din ambele operaţiuni; în caz contrar el este „acoperit”, adică ceea ce
pierde într-o operaţiune câştigă prin cealaltă.
Tranzacţia la termen condiţionat este aceea în care una din părţi,
plătind o anumită sumă de bani (acont sau arvună în limbajul comercial curent), îşi
rezervă (de fapt îşi cumpără) dreptul de a renunţa la contract, de a determina sensul
operaţiunii (va vinde, dacă îi convine sau va cumpăra, dacă îi convine) sau de a
fixa durata operaţiunii. Arvuna, numită primă în terminologia bursei, este încasată
de partener care, în schimbul ei, îşi ia obligaţia de a respecta opţiunea exprimată în
final de plătitorul respectivei prime. Aceste tranzacţii se numesc futures.
Sunt cunoscute două tipuri frecvente de tranzacţii futures: cu primă şi
opţiuni.

6.3.1 Operaţiuni cu primă

Operaţiunile cu primă sunt cele în care Comisia operaţiunilor de bursă
stabileşte intervalul de cotare şi prima aferentă, diferenţiat pe termene de scadenţă.
Tabelul 2
Nivelul primei → p1 p2 pj pm
Scadenţe
↓
s1
s2
M
si cijmin; cijmax
M
sn
unde:
si = scadenţa la i luni de la angajarea tranzacţiei; i=1 ÷ n,
pj = prima aferentă cursului probabil între limitele j la scadenţa i; j = 1 ÷ m,
cij min = nivelul minim al cotaţiei probabile la scadenţa i în cazul unei prime pj,
cij max = nivelul maxim al cotaţiei probabile la scadenţa i în cazul unei prime pj.

Matricea de cursuri poate să nu fie completă, adică să existe scadenţe şi

niveluri de primă pentru care nu sunt precizate intervale de cotaţie. În acest caz, în
căsuţa aferentă din tabelul 2 se înscrie „NU”. Primele sunt ordonate crescător,
adică: pj-1 < pj (j = 2 ÷ m) şi ele reflectă, într-o anumită măsură, şansa ca, la
scadenţă, cursul să se afle în intervalul menţionat. Cu cât mai mare este şansa,
calculată de analiştii bursei, de a avea la scadenţă un curs în limita menţionată, cu
atât prima este mai mică. În principiu, la scadenţă cursul se află în intervalul
( min cij min ; max cij max ). Cursurile cij sunt afişate incluzând prima.
j j
Cumpărătorul îşi alege o scadenţă, pe care operatorul de bursă o acceptă,
şi îl anunţă pe acesta despre intenţia de a cumpăra la un curs în intervalul aferent
scadenţei convenite şi primei pe care el acceptă să o plătească. Convenţia lor se
activează la scadenţă, când cumpărătorul îşi va anunţa decizia: cumpără sau nu. În
caz că da, va plăti pentru un titlu preţul zilei plus prima; în caz că nu, va achita doar
prima. Drept garanţie pentru respectarea contractului încheiat, cumpărătorul
depune prima, într-un cont special de tip mandat, în chiar momentul încheierii
contractului. La scadenţă se face regularizarea plăţilor din acest cont în funcţie de
opţiunea cumpărătorului şi de cursul zilei la scadenţă. În momentul scadenţei,
agentul de bursă (pe poziţie de vânzător) nu se poate eschiva în nici-un fel de
acceptarea deciziei cumpărătorului, adică nu-şi poate motiva refuzul prin faptul de
a nu deţine titlurile convenite prin contract.
Să presupunem un contract convenit pentru scadenţa s2 şi cu prima p1
pentru cursul c21 min. Cursul de referinţă pentru cumpărător este

cr = c 21 min − p1 , (23)

adică el va compara cursul pieţei (c) în ziua scadenţei cu acest curs de referinţă

cr ~ c, (24)

unde: „~” poate fi „>” sau “=” sau “<”.

¾ În cazul în care cr > c, cumpărătorul renunţă la contract şi pierde

prima. Această decizie este motivată de faptul că el poate cumpăra de pe piaţă la un
curs sub cel de referinţă, adică mai ieftin. În acest fel el economiseşte o sumă egală
cu diferenţa:

e = cr − c , (25)
cu care îşi poate diminua pierderile de primă. În final pierderea lui efectivă este

RF(− ) = p1 − e , (26)

unde:
RF (−) = pierderea, adică rezultatul final negativ.

¾ În cazul în care cr < c < c21 min, adică pe piaţă, la scadenţă, se

înregistrează un curs între cel de referinţă şi cursul de contract, cumpărătorul
execută contractul. Decizia lui este motivată de faptul că, achiziţionând de la
contractantul său (agentul de bursă), va plăti pentru un titlu c21min, adică mai puţin
decât dacă, renunţând la contract şi implicit pierzând prima, va cumpăra de pe
piaţă; într-adevăr:

c 21 min < c + p1 (27)

Rezultatul final al tranzacţiei este pentru cumpărător tot o pierdere, dar

mai mică decât cea rezultată din renunţarea la contract:

RF(− ) = p1 − e (28.1)
e = c−cr (28.2)

În cazul în care c > c21min, cumpărătorul execută contractul deoarece el

plăteşte un titlu (inclusiv prima) cu mai puţin decât dacă ar cumpăra de pe piaţă.
Rezultatul final al tranzacţiei este un câştig:

RF(+ ) = c − c 21 min (29)

deoarece cumpărătorul poate să vândă imediat, la vedere, titlurile cumpărate de el,

încasând cu preţ mai mare decât cel plătit ca să le achiziţioneze.

6.3.2 Opţiuni

Opţiunile sunt operaţiuni similare celor cu primă, numai că toţi termenii

contractului se stabilesc între părţi, lipsind componenta de reglementare pe care o
introduce Comisia operaţiunilor de bursă. Desigur că propunerile de contractare ale
părţilor sunt influenţate de orientările date de respectiva Comisie pentru
operaţiunile cu primă.
Cursul de tranzacţie convenit între părţi se numeşte preţ de exerciţiu
(pe) şi el determină rezultatul final al tranzacţiei pe baza comparării (~)

pp ~ pe + p, (30)
unde:
pp = preţul pieţei la momentul execuţiei contractului,
p = prima de opţiune.

Particularitatea opţiunii este că scadenţa nu mai este fixă, ci fluctuantă,

determinată de decizia agentului economic de a solicita agentului de bursă execuţia
contractului. Solicitatorul poate cere execuţia contractului cu ocazia oricărei
încheieri de lună (vezi „perioada de lichidare” la „Tranzacţii la termen ferm” în
debutul subcapitolul 6. 3) până în penultima zi a lunii de scadenţă, convenită prin
contract.

Opţiunea este un contract de vânzare sau de cumpărare a unui titlu,

numit titlu suport, într-o cantitate standardizată (de regulă o opţiune = 100 de
bucăţi dintr-un titlu dat).
Opţiunile de cumpărare se numesc call, iar cele de vânzare put şi fiecare
dintre ele se vând sau se cumpără. Esenţa operaţiunii este de a cumpăra o opţiune
în speranţa că va putea fi revândută mai scump sau de a vinde o opţiune în speranţa
că va putea fi recumpărată mai ieftin. Rezultatul net al tranzacţiilor de opţiune va fi
prezentat în continuare de pe poziţia solicitatorului, aşa încât, din punctul de vedere
al agentului de bursă partener, acest rezultat va fi de aceeaşi mărime dar de semn
contrar.

¾ Cumpărarea unui call presupune dreptul (dar nu obligaţia)

cumpărătorului de a cumpăra o opţiune (100 de bucăţi de titlu) la preţul de
exerciţiu în interiorul scadenţei. Operaţiunea este denumită bullish. Ea este tentantă
în caz că se apreciază că tendinţa cursului este de creştere. Rezultatul net este:

Rn = pp − (pe + p ) cu pp ≥ pe (31)

Riscul solicitatorului este limitat la primă, iar câştigul său poate fi

„nelimitat” (adică cu atât mai mare cu cât preţul pieţei la scadenţă este mai mare)
(figura 4). În cazul în care pp < pe, cumpărătorul nu mai execută contactul,
deoarece prin vânzarea titlurilor la vedere el nu-şi recuperează preţul plătit pentru a
le cumpăra. În acest caz el pierde prima.
 Rn

pe
0
pe+p pp
p
Figura 4. Variaţia rezultatului net în raport cu evoluţia preţului pieţei
pentru cumpărătorul unui call

¾ Vinderea unui call presupune că posesorul unor titluri se angajează

faţă de un virtual cumpărător că îi va vinde lui titlurile la scadenţă, dacă acesta
doreşte atunci să le cumpere. În schimbul acestei promisiuni vânzătorul încasează o
primă. Operaţiunea se numeşte bearish. Ea este practicată de vânzător în cazul în
care predicţia lui pentru evoluţia cursului este că acesta va stagna sau chiar va
scădea până la scadenţă; evident, predicţia partenerului său este inversă, fapt care îl
şi determină să-şi pună problema de a cumpăra. Rezultatul net este:

Rn = (pe + p ) − pp cu pp ≥ pe (32)

Riscul vânzătorului este practic „nelimitat”, iar câştigul său se limitează

la primă (figura 5). În cazul în care pp < pe, vânzătorul nu va fi chemat de
partenerul său să execute contractul, deoarece va cumpăra titluri cu un preţ peste
cel al pieţei; în acest caz vânzătorul rămâne cu prima „de câştig”.

p
pe+p
0
Rn pe pp

Figura 5 Variaţia rezultatului în raport cu evoluţia preţului pieţei

pentru vânzătorul unui call
 În cazul în care pp > pe, vânzătorul va fi chemat de partenerul său să
execute contractul, deoarece va cumpăra titluri cu un preţ sub cel al pieţei, astfel
încât le poate revinde imediat la vedere câştigând diferenţa între cursul zilei, pe de
o parte, şi ceea ce a plătit el vânzătorului (preţul asupra căruia au convenit în
contract plus prima de opţiune).

¾ Cumpărarea unui put presupune rezervarea de către cumpărător a

dreptului de a vinde titluri la scadenţă cu preţul stabilit cu partenerul lui. Pentru
această rezervare el plăteşte prima de opţiune. Cumpărătorul practică o astfel de
opţiune când el crede că va urma o scădere a cursului acţiunilor pe care le are şi
doreşte astfel să-şi limiteze pierderea. Rezultatul net este:

Rn = (pe − p ) − pp cu pp ≤ pe (33)

Riscul cumpărătorului este limitat la primă, iar câştigul său este limitat de
cursul “zero” (figura 6).

Rn

pe
0
pe-p pp
p

Figura 6 Variaţia rezultatului net în raport cu evoluţia preţului pieţei

pentru cumpărătorul unui put

În cazul că pp > pe, cumpărătorul opţiunii va renunţa la dreptul său de a

cere execuţia contractului, deoarece el poate vinde la vedere pe piaţă, încasând un
preţ mai mare decât cel asupra căruia se înţelesese cu partenerul său; el va pierde
doar prima de opţiune deja plătită. În caz contrar el va putea cumpăra titluri la
vedere, la un preţ mai mic decât cel la care s-a înţeles cu partenerul său că îi va
vinde. Îl va soma pe acesta să le cumpere aşa cum s-au înţeles în contract şi va
obţine un câştig cu atât mai mare cu cât preţul curent este mai mic. Din acest câştig
se scade, evident, prima pe care a plătit-o pentru a-şi rezerva opţiunea.
¾ Vânzarea unui put presupune că un agent acceptă propunerea
partenerului său de a-i vinde lui la scadenţă un număr de titluri în condiţiile unui
preţ convenit. Pentru că acceptă această opţiune, agentul încasează o primă.
Agentul acceptă o astfel de propunere când el crede că va urma o stagnare a
cursului, urmată de o creştere, astfel că el va achiziţiona titluri la un curs convenit
şi le va putea revinde mai scump. Rezultatul net este:

Rn = pp − (pe − p ) cu pp ≤ pe (34)

Riscul vânzătorului este limitat de cursul „zero”, iar câştigul său este
limitat la primă (figura 7). În cazul în care pp > pe, agentul nu va fi chemat de
partenerul său să-i cumpere titlurile, deoarece acesta le poate vinde la vedere la un
preţ mai bun. Astfel, agentul va câştiga prima pe care a încasat-o deja la încheierea
contractului.

Rn
p
pe-p
0
pe pp

Figura 7 Variaţia rezultatului net în raport cu evoluţia preţului pieţei

pentru vânzătorul unui put

În cazul în care pp < pe, agentul va fi chemat de partenerul său să-i

cumpere titlurile, deoarece preţul la care s-au înţeles ei este mai mare decât cel al
pieţei. Cu cât preţul pieţei va fi mai mic, cu atât agentul va pierde mai mult,
pierdere acoperită parţial de prima de opţiune pe care el a încasat-o.

Observaţie: în toate cele patru figuri 4-7 se obserevă un punct dat de intersecţia
abscisei cu segmentul de dreapta înclinat reprezentând rezultatul
financiar net obţinut de investitor pentru diferite valori ale cursului la
scadenţă. Acest punct se zice punct mort şi reprezintă cursul pentru
care la scandenţă rezultatul financiar net al investitorului este nul.

În cadrul operaţiunilor futures, la bursă mai sunt cunoscute opţiunile de

dublu (la vânzare sau la cumpărare), în care cumpărătorul poate opta la scadenţă
pentru încheierea operaţiunii sau pentru dublarea ei, şi, de asemenea, stelajul, în
care agentul de bursă se poate declara la scadenţă vânzător (dar obligatoriu la
cursul minim convenit în contract) sau cumpărător (dar obligatoriu la cursul maxim
convenit în contract).
 În afara operaţiunilor la vedere şi la termen, la bursă se practică şi
operaţiuni particulare, cum sunt ofertele publice (tax over bid) de vânzare sau
cumpărare a unor pachete consistente de titluri, negocierea blocurilor de control,
prin care solicitatorul doreşte să preia pachetul de control al unei societăţi pe
acţiuni, şi adjudecările, prin care se vând titlurile la licitaţie publică.

6.3.3 Aplicaţii rezolvate

1) Un operator cumpără o opţiune CALL la un preţ de exercitare de 3.500

şi prima de 100 u.m./acţiune. Cursul acţiunii este de 2.700 la momentul încheierii
contractului. La scadenţă, cursul poate înregistra următoarele valori: a) 3.200;
b) 3.560; c) 3.700.
Care este rezultatul financiar al investitorului?

Rezolvare:

Notăm: pe – preţ de exercitare

p – prima CALL
PM – punct mort
PM = pe + p în cazul unei opţiuni CALL.

Grafic, evoluţia câştigului sau a pierderii în raport cu evoluţia cursului

bursier se prezintă astfel:

pe =3500

3 200 3 560 PM = 3 600

PM = 3.500 + 100 = 3.600

Dacă pp < pe ⇒ contractul nu se execută iar pierderea este limitată la

nivelul primei.
Dacă pe < pp < PM ⇒ contractul se execută în pierdere. Valoarea
pierderii este egală cu PM – pp
 Dacă pp > PM ⇒ contractul se execută în profit, valoarea acestuia fiind
egală cu pp – PM.

În cazul problemei noastre, avem următoarele variante:

a) pp = 3.200 < pe = 3.500 ⇒ nu se execută, peridere egală cu prima,
100 u.m.;
b) pp = 3.560 > pe = 3.500; C < PM = 3.600 ⇒ se execută contractul în
pierdere. Pierderea este egală cu 3.600 – 3.560 = 40 u.m.
c) pp = 3.700 > PM = 3.600 ⇒ contractul se exercită în câştig, profitul
înregistrat este de 3.700 – 3.600 = 100 u.m.

2) Se vinde o opţiune CALL la un preţ de exercitiu de 5.400 u.m. La

momentul încheierii contractului, cursul activului suport era de 5.000 u.m. iar
prima aferentă de 200 u.m.

Determinaţi rezultatul obţinut de operator, dacă la scadenţă cursul poate

lua urmatoărele valori:
a) 5.200; b) 5.500; c) 5.900.

Rezolvare:

5 500 PM = 5 600

5 200 pe = 5 400

pe = 5.400, p = 200 ⇒ PM = 5.600

Dacă pp < pe ⇒ contractul a fost abandonat de către cumpărător,

vânzătorul înregistrând un câştig egal cu valoarea primei.
Dacă pe < pp < PM ⇒ contractul se exercită de cumpărător, vânzătorul
înregistrează un câştig egal cu PM – pp.
Dacă pe > PM ⇒ contractul se execută de cumpărător, vânzătorul
înregistrează o pierdere de pp – PM.

În situaţia în care cursul la scadenţă este de 5.200, atunci contractul nu se

execută iar vânzătorul câştigă valoarea primei, adiăa 200 u.m.
 Dacă pp = 5.500 contractul este executat de către cumpărător, vânzătorul
obţinând un câştig de 5.600 – 5.500 = 100 u.m.
Situaţia nefavorabilă pentru vânzător este atunci când cursul ia valoarea
de 5.900 u.m. iar vânzătorul înregistrează o pierdere de
5.900 – 5.600 = 300 u.m.

3) O opţiune PUT este cumpărată la un preţ de exerciţiu de 1.500 u.m.,

iar prima este de 150 u.m. Dacă la scadenţa cursul activului suport este de:
a) 1.200; b) 1.400; c) 1.700
atunci analizaţi rezultatul pe care îl poate înregistra operatorul.

Rezolvare:

PM = 1 350 pe = 1 500

1 200 1 400 1 700

P – prima PUT
PM = pe – P

Dacă pp < PM ⇒ contractul se execută, cumpărătorul înregistrează un

profit egal cu PM – pp.
Dacă PM < pp < pe ⇒ contractul se execută, cumpărătorul obţine un
profit de pp – PM.
Dacă pp > pe ⇒ se renunţă la contract, pierderea suferită de cumpărător
este egală cu prima.
Revenind la datele problemei avem:
a) pp = 1.200 < PM = 1.350; PM = pe – P = 1.500 – 150 = 1.350
⇒ se execută contractul în câştig pentru cumpărător. Profitul
obţinut de acesta este egal cu 1.350 – 1.200 = 150 u.m.
 b) Dacă pp = 1.400 atunci pe < pp < PM şi contractul se execută în
pierdere pentru cumpărător. Pierderea este egală cu 1.400 – 1.350 =
50 u.m.
c) În cazul în care cursul atinge valoarea de 1.700 u.m., atunci
cumpărătorul renunţă la contract, pierderea suferită de acesta fiind
egală cu valoarea primei.

4) Se vinde o opţiune PUT la un preţ de exerciţiu de 2.700 u.m. şi o

primă de 300 u.m. Cursul iniţial este de 2.500 u.m. iar la scadenţă înregistrează una
dintre următoarele varinate posibile:
a) 2.330; b) 2.500; c) 2.950.
Determinaţi de fiecare dată rezultatul operaţiunii pentru vânzător.

Rezolvare:

2 330 2 500

PM = 2 400 pe = 2 700 2 950

PM = pe – P = 2.400

Dacă pp > pe atunci contractul este abandonat de cumpărător, vânzătorul

obţine un profit egal cu prima PUT.
Dacă P < pp < pe contractul se exercită, vânzătorul obţine un profit egal
cu C – PM.
În cazul în care pp < PM contractul este executat de cumpărător,
vânzătorul înregistrează o pierdere de PM – pp.
 Dacă cursul este de 2.330 contractul este executat de cumpărător,
vânzătorul obţine un rezultat negativ de 2.400 – 2.330 = 70 u.m.
Dacă pp = 2.500, cumpărătorul execută contractul iar vânzătorul obţine
un câştig egal cu 2.500 – 2.400 = 100 u.m.
Dacă pp = 2.950 atunci cumpărătorul renunţă la contract, caz în care
vânzătorul obţine un profit maxim egal cu prima contractului, 300 u.m.

6.3.4 Aplicaţii propuse

1) O opţiune de tip CALL se vinde la un preţ de exerciţiu de 5.900

u.m./acţiune şi prima de 300 u.m. La scadenţă cursul este de:
a) 5.500; b) 5.970; c) 6.400 u.m
Determinaţi rezultatul pentru cumpărător.

2) Se vând 3 opţiuni de tip CALL cu preţ de exercitare de 15.000 u.m. şi

prima 250 u.m. La scadenţă, cursul activului suport este de:
a) 14.900; b) 15.200; c) 15.600
Ce efect are pentru vânzător fiecare din cursurile de mai sus?

3) Se cumpără o opţiune de tip PUT cu un preţ de exerciţiu de 19.300 şi

prima de 500. Cursul activului suport înregistrează la scadenţă următoarele valori
posibile:
a) 18.600; b) 19.200; c) 20.000
Care este rezultatul pentru cumpărător?

4) O opţiune de tip PUT se vinde la un preţ de exerciţiu de 16.100 şi

prima de 200. La momentul iniţial cursul este de 15.900 iar la scadenţa ia
următoarele valori:
a) 15.600; b) 16.000; c) 16.400.
Să se determine profitul sau pierderea în fiecare din cazurile de mai sus
pentru vânzător.
 6.4 Indici bursieri

Indicii bursieri sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate prin care
se determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă de un
moment ales ca referinţă în trecut. Pentru momentul de referinţă, şi apoi pentru
fiecare zi de bursă, se calculează un nivel mediu al tuturor cotaţiilor
(indice compozit) sau doar al celor mai reprezentative titluri. Cotaţia curentă a
fiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de importanţă, de pildă ponderea pe
care titlul în cauză o deţine în capitalizarea bursieră a zilei, urmând ca valorile
rezultate să se însumeze pentru a obţine cotaţia medie a zilei, care apoi este
exprimată procentual în raport cu cotaţia medie a momentului (zilei) de referinţă.
Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un număr de puncte: de
obicei 1000 sau 10 000. Cotaţia medie a unei zile oarecare reprezintă un număr de
puncte sub sau peste nivelul celei de referinţă. De exemplu, dacă cotaţia medie de
referinţă a fost punctată 10 000, iar cea a zilei curente este 9612, rezultă că, în
medie, cotaţiile curente ale titlurilor de referinţă (cele luate în calculul cotaţiei
medii) sunt cu 388 de puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluat
defavorabil.
Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită
piaţă, adică raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă. Stricto
sensu evoluţia se referă la titlurile de referinţă, adică la cele ce au fost incluse în
„coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei titlurile cele mai
reprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă, titlurile cele
mai tranzacţionate. Lato sensu, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei,
întrucât titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le
„trag” şi pe celelalte după ele.
După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii: clasici
şi moderni.

Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de titluri şi

sunt specializaţi pe ramuri: industrie, transporturi, asigurări, utilităţi etc. Titlurile
incluse în „coşul” de referinţă capătă notorietate şi consacrare, amplificată faţă de
cea deja avută când au fost selecţionate. Ele se numesc valori sigure (blue chip). În
raport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu altele, ajunse în timp
în fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul tranzacţiilor.

Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:

a) Dow Jones Industrial (DJ) la Bursa din New York, introdus în 1884
de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones, şi care include 30 de
titluri de referinţă ale unor societăţi industriale americane; în paralel
funcţionează un indice pentru transporturi (20 de titluri), unul pentru
utilităţi (15 titluri) şi unul compozit pe cele trei ramuri (65 de titluri);
 b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de
titluri de referinţă, ale unor societăţi din diverse ramuri ale economiei
Marii Britanii;
c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referinţă ale
unor societăţi din diverse ramuri economice, cotate la această bursă,
indiferent de faptul că sunt sau nu japoneze.

Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare de

titluri, luând în calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de rezidenţa lor.
Dintre cei mai cunoscuţi sunt NYSE (1500 de titluri) şi „Standard & Poor”
(500 de titluri) la bursa din New York, Financial Times 100 (190 de titluri) la bursa
din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa din Tokio.
În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în sprijinul
contractelor pe indici, multe din bursele lumii afişază calculul indicilor cu mare
frecvenţă, uneori la intervale sub un minut.
Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţa
opţiunilor, reprezentând tranzacţii cu portofolii de titluri de structura „coşului” de
referinţă.
 Finanţarea investiţiilor
şi a activelor circulante

Finanţarea investiţiilor şi a activelor circulante acoperă, în mare măsură,

sfera cerinţelor de finanţare la nivelul unei firme şi are în vedere atât sursele proprii
şi pe cele împrumutate, cât şi sursele permanente şi temporare.

7.1 Politica de investiţii

Crearea surselor de finanţare pentru imobilizările fixe constituie prima

problemă financiară pentru proiectele de fondare a unei firme, ca şi pentru cele
vizând extinderea acesteia sau participaţiile la capitalul altei/altor firme.
Participaţiile sunt de două categorii: investiţii de portofoliu şi speculative.
¾ Investiţiile de portofoliu au în vedere procurarea de acţiuni de la o altă
firmă, cu intenţia de a extinde interesele firmei participante asupra unui concurent
sau într-un alt domeniu de activitate; urmăresc, de asemenea, procurarea de
obligaţiuni (publice sau nu) cu intenţia unei valorificări avantajoase, pe termen
lung, a unor disponibilităţi consolidate pentru care nu sunt încă create condiţii
pentru o utilizare în interiorul firmei.

¾ Participaţiile speculative sau plasamentele speculative au în vedere

valorificarea unor informaţii sau estimări privind conjunctura pieţei, adică evoluţia
ei pe termen scurt, ceea ce presupune angrenarea în „jocul” bursei prin
cumpărarea/vânzarea de titluri de valoare în scop speculativ. În categoria
plasamentelor se include, de asemenea, fără a avea de data aceasta, în mod necesar,
caracter speculativ, crearea de depozite bancare la termen, cu intenţia valorificării
unor resurse disponibile în limita unei anumite perioade de timp.
Termenul de „investiţii” semnifică, stricto sensu, utilizarea unor resurse
financiare pentru intrarea în patrimoniul firmei a unor mijloace de producţie fixe
(clădiri, construcţii, maşini, instalaţii, echipamente, utilaje etc.) fie prin achiziţie,
fie prin construirea lor propriu-zisă. Am delimitat în acest fel sfera şi obiectul
investiţiilor în cadrul sferei mai largi a plasamentelor şi participaţiilor.

Politica de investiţii reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea

mijloacelor de producţie fixe, adică inclusiv a formării şi a utilizării
resurselor de finanţare.

Din punct de vedere strict financiar, investiţia este o imobilizare de

capital pe termen lung în scopul obţinerii unei rentabilităţi viitoare mai mari.
Efectul investiţiei, în forma sa cea mai generală, este creşterea volumului şi calităţii
activităţii unei firme. Decizia de a investi presupune elaborarea unor studii
comerciale, tehnice şi financiare care să caracterizeze atât piaţa căreia i se
adresează investiţia, cât şi obiectul investiţiei în sine şi rezultatele scontate a se
obţine. De aceea, o investiţie presupune proiecte alternative, variante pe multiplele
aspecte vizate de o astfel de iniţiativă: evoluţia pieţei (preţuri, grad de saturare,
apariţia unor produse înlocuitoare sau noi), soluţiile tehnice, soluţiile de
amplasament, finanţarea, costurile de investiţie, costurile de exploatare, dinamica
pieţelor adiacente (materii prime, utilizări etc.), dinamica pieţei muncii etc.
Politica de investiţii este una din componentele politicii financiare atât la
nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic.
¾ La nivel macroeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politica
cheltuielilor publice, în politica fiscală, în politica monetară.
În cadrul cheltuielilor efectuate de stat prin buget se regăsesc cheltuieli cu
caracter economic, între care apar şi cheltuieli pentru investiţii. Acestea pot viza
infrastructura economiei (reţelele de comunicaţii şi utilităţile generale), obiective
economice sau obiective social-culturale. În oricare din aceste forme s-ar efectua
investiţii de către stat, efectul general este ameliorarea mediului economic, ceea ce
stimulează ansamblul activităţii economice şi, implicit, pe întreprinzătorii
particulari. Stimulul este direct, adică este generat de o cerere suplimentară,
consecutivă alocării de resurse financiare. Stimulul este însă şi indirect, prin
facilităţile suplimentare de care se pot bucura întreprinzătorii în mediul economic
ameliorat prin investiţia efectuată din resurse bugetare: căi de comunicaţie noi sau
mai bune, dotări edilitare, condiţii sociale mai bune pentru populaţie etc.
Prin politica fiscală investiţiile pot fi stimulate prin diminuarea impunerii:
neimpunerea profitului reinvestit, cote de impunere mai mici pentru profitul obţinut
din investiţi efectuate în anumite zone sau în anumite ramuri sau pentru anumite
tipuri de activităţi, taxe locale preferenţiale, scutirea temporară de anumite
impozite etc.
Prin politica monetară investiţiile pot fi stimulate, în principal, prin
diminuarea dobânzii la creditele pentru investiţii (credite pe termen mediu şi lung),
dar şi prin alte măsuri favorizante cum este, de exemplu, garantarea împrumutului
de către stat.
 ¾ La nivel microeconomic, politica de investiţii se regăseşte în politica
de distribuire a profitului şi în cea privind structura financiară. La acest nivel pot fi
identificate câteva tipuri majore de decizii care definesc politica de investiţii.
Decizia de distribuire a profitului are în vedere raportul între capitalizare
şi dividend.
Decizia de finanţare vizează structura surselor de finanţare, adică raportul
între autofinanţare şi apel la credite. Această decizie este determinată de cea
precedentă.
Decizia privind tipul de investiţie poate fi:
• de înnoire, care vizează sortimentul de fabricaţie şi introducerea de
produse noi;
• de modernizare, care se referă la tehnică şi tehnologie, respectiv la
parametrii funcţionali (randament, întreţinere, fiabilitate, ergonomie);
• de extindere, care vizează creşterea dimensiunii activităţii.
Decizia de alegere a unei variante, din mulţimea celor ce sunt posibile
pentru realizarea obiectivului avut în vedere, presupune existenţa unor criterii pe
baza cărora să se poată face o ierarhizare a respectivelor variante. Decizia este
multicriterială, în sensul că la determinarea ei sunt luate în considerare mai multe
criterii, fiecare cu o pondere de importanţă dată. Această pondere prezintă caracter
subiectiv, rezultat din scopurile şi interesele întreprinzătorului, din comportamentul
său de agent economic.

7.2 Evaluarea rentabilităţii investiţiilor

Rentabilitatea investiţiei este unul din criteriile de bază pe care se
întemeiază decizia de alegere a unei variante de investiţie. Evaluarea acestei
rentabilităţi se poate face prin două metode:
a) metoda contabilă, potrivit căreia:
t
∑ BN j
j =1
ri t = t
(1)
∑ VNI j
j =1

VNI = VI − Ac, (1.1)

unde:
ri = rentabilitatea investiţiei,
BN = beneficiul net rezultat din exploatarea investiţiei în
anul j,
VNI = volumul net al investiţiei în anul j,
VI = valoarea iniţială a investiţiei,
Ac = amortizarea cumulată „la zi”,
t = anul pentru care se calculează rentabilitatea.
 Rentabilitatea astfel determinată arată câte unităţi monetare de beneficiu
revin la o unitate monetară din valoarea rămasă a investiţiei; este o rată de
rentabilitate de tipul „rata profitului în raport cu capitalul”. Această rată se
calculează anual pe baza datelor de bilanţ corectate cu fiscalitatea, ca şi pe baza
deciziei privind politica amortizării activelor fixe. În acest fel se poate determina
contribuţia investiţiei la rentabilitatea totală a firmei: dacă rentabilitatea investiţiei
este mai mare decât rentabilitatea pe ansamblul firmei, înseamnă că investiţia îşi
păstrează caracterul ei de „antrenare”. Dificultatea metodei rezidă în faptul că sunt
necesare operaţiuni financiar-contabile laborioase şi relativ complexe pentru a
separa din beneficiul net al unei firme partea ce revine respectivei investiţii.
Metoda este criticată pentru că generează rate anuale crescătoare, determinate mai
ales de diminuarea de la un an la altul a valorii rămase; or, de la un anumit moment
din durata de viaţă a investiţiei, creşterea rentabilităţii ei pe măsura „îmbătrânirii”
este o anormalitate, cel puţin teoretică.
b) metoda financiară, conform căreia:

FFP
ri = (2)
VI

FFP = A + BN , (2.1)

unde:
FFP = fluxurile financiare anuale pozitive,
A = amortizarea anuală.
Această metodă introduce două concepte specifice: flux financiar şi
durata de viaţă economică, precum şi chestiunea de principiu a modului în care se
introduce factorul timp. Spre deosebire de metoda precedentă, aceasta are un
caracter pronunţat predictiv, ceea ce presupune dificultăţi de „întrezărire” a
viitorului, ca şi incertitudini mai pronunţate privind informaţiile.
Fluxul financiar este un transfer monetar al firmei, cu caracter definitiv,
spre sau dinspre mediul economic. În raport cu sensul său, fluxul financiar poate fi
negativ sau pozitiv.
Fluxul financiar negativ reprezintă cheltuieli, în cazul investiţiilor –
cheltuieli pentru realizarea investiţiei, pentru darea ei în funcţiune. Sunt fluxuri de
imobilizare şi sunt calculate prin devizul general al investiţiei.
Fluxul financiar pozitiv reprezintă venituri din exploatarea investiţiei,
respectiv amortizarea anuală şi beneficiul net, estimate pe baza politicii de
amortizare (rapidă, lentă) şi a normelor legale privind amortizarea, ca şi pe baza
studiilor comerciale, a politicii cheltuielilor de exploatare şi funcţionare a
investiţiei, a politicii de preţuri ş.a.
Durata de viaţă economică este intervalul de timp în care investiţia
generează o rentabilitate cel puţin acceptabilă. Această durată este estimată pe baza
informaţiilor folosite la determinarea fluxurilor financiare pozitive, dar şi a
caietelor tehnice care descriu investiţia, a predicţiilor privind progresul tehnic şi
inovaţia vizând obiectul investiţiei în cauză, a normelor legale în vigoare privind
durata de amortizare a activelor fixe.
În cazul unei durate de viaţă relativ lungi, în calculele financiare este
luată în considerare o viaţă economică mai scurtă, astfel încât rezultatele eventual
obţinute dincolo de această „viaţă mai scrută” sunt considerate, global, ca valoare
reziduală. Procedeul este acceptat deoarece factorul timp face ca rezultatele
obţinute la mare distanţă în timp faţă de momentul intrării în funcţiune a
investiţiilor să fie, în termeni comparabili, quasiinsignifiante faţă de cele obţinute
imediat sau la mică distanţă în timp faţă de acest moment.
Factorul timp introduce diferenţierea în termeni reali şi de utilitate a două
bunuri absolut identice, dar disponibile pentru uz la momente de timp diferite. În
sensul obiectului de studiu al finanţelor, acest bun este considerat, în principiu, ca
fiind o sumă de bani.
Diferenţierea în termeni reali se referă la faptul că aceiaşi sumă de bani
are puteri de cumpărare diferite la momente de timp diferite, din cauza ratei
inflaţiei.
Diferenţierea în termeni de utilitate se referă la faptul că, în mod natural,
omul acordă o importanţă mai mare prezentului decât viitorului, tocmai datorită
incertitudinii celui din urmă. De aceea, pentru a accepta amânarea utilizării unei
sume de bani (în principiu a oricărui bun) se va pretinde întotdeauna o
„recompensă”; această recompensă apare ca un supliment de „uz”.
Pentru echivalarea a două sume disponibile la momente diferite în timp se
utilizează:
• procedeul actualizării, care permite determinarea, în termenii de azi ai
puterii de cumpărare a banilor şi ai utilităţii pentru posesor, a unei
sume oarecare disponibile în viitor:

S n = S 0 ∗ (1 + ra ) ,
−n
(3)

unde:
Sn = suma S disponibilă la un moment viitor n (n > 0),
S0 = valoarea actuală a sumei S,
ra = rata de actualizare;

• procedeul fructificării, care permite determinarea, în termenii puterii

de cumpărare şi a utilităţii pentru posesor într-un moment viitor
neprecizat, a unei sume oarecare disponibile azi:

S n = S 0 ∗ (1 + ra ) ,
n
(4)

unde:
S0 = suma disponibilă azi,
S n = valoarea viitoare a sumei S0 la momentul n (n > 0).
 Introducerea factorului timp aduce acurateţe şi realism în estimarea
rentabilităţii după metoda financiară. Ca urmare, fluxurile financiare pozitive
generate de investiţie pe durata ei de viaţă economică sunt:
dve
FFP = ∑ FFP t ∗ (1 + ra )
−t
, (5.1)
t =1

iar valoarea iniţială a investiţiei va fi:

dri
VI = ∑I t ∗ (1 + ra ) ,
t
(5.2)
t =1

unde:
t = indice pentru identificarea timpului,
dve = durata de viaţă economică a investiţiei,
dri = durata realizării investiţiei şi a punerii ei în funcţiune,
It = valoarea investiţiei efectuată în anul t.
Este evident că momentele de timp ce ţin de „dri” sunt toate precedente
oricăruia din cele ce ţin de „dve” şi că, pe o axă a timpului, momentul „zero”
reprezintă momentul dării în funcţiune a investiţiei.

7.3 Criterii de alegere a variatelor de investitie

Un criteriu important care permite clasificarea investiţiilor după gradul de
rentabilitate este criteriul RRI sau criteriul ratei rentabilităţii interne.
Aceasta presupune determinarea ratei rentabilităţii capitalului investit
care echivalează cu rentabilitatea ce ar fi obţinută de investitor dacă şi-ar plasa
valoarea investiţiei, pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă a proiectului, în
sistem de dobândă compusă la o bancă. Practic această rentabilitate internă se
obţine prin egalarea valorii investiţiei cu suma tuturor fluxurilor financiare viitoare
actualizate cu rata respectivă care se degajă pe parcursul duratei de viaţă a
investiţiei. Astfel:

n CFt V
C= ∑ t
+ (6)
t =1(1 + i) (1 + i) n

unde: C – valoarea investiţiei

CFt – cash-flow-ul degajat în anul t
V – valoarea reziduală
i – rata de actualizare
 În cazul particular când valoarea cash-flow-rilor degajate este constantă
iar valoarea reziduală este 0 atunci rata rentabilităţii interne soluţia ecuaţiei în i
rezultată mai jos, astfel:

1 − (1 + i ) − n
n
CF 0
C= ∑ (1 + i)
t =1
t
+
(1 + i ) n
sau C = CF ⋅
i
(7)

Problemă rezolvată
Dacă considerăm valoarea iniţială a investiţiei C = 160 000, iar fluxul
financiar care se degajă anual din proiectul respectiv CF = 50 000 iar durata de
viaţă a investiţiei de 6 ani atunci vom avea:
1 − (1 + i ) −6 160000 1 − (1 + i ) −6 1 − (1 + i ) −6
160000 = 50000 ⋅ = ⇒ 3.2 = (1)
i 50000 i i
1 − (1 + i) −6
notăm f (i) =
i
f este o funcţie descrescătoare(se poate demonstra prin compararea
derivatei cu zero).
Ecuaţia (1) se poate rezolva prin încercări succesive de a găsi intervalul
în care variază soluţia respectivă. Cu cât intervalul are o lungime mai mică cu atât
aproximaţia soluţiei cu ajutorul formulei de interpolare matematică este mai bună.
Pentru i = 0,10 f(0,10) = 4,35 > 3,2 = f(i)
F fiind descrescătoare ⇒ i > 0,10
Pentru i = 0,12 ⇒ f(0,12) = 4,11 > 3,2 = f(i) ⇒ i > 0,12
Dăm valori lui i mai mari decât 0,12 pentru a găsi şi marginea superioară
a intervalului:
Pentru i = 0,16 ⇒ f(0,16) = 3,68 > 3.2 ) = f(i) ⇒ i > 0,16
Pentru i = 0,20 ⇒ f(0,20) = 3,32 > 3,2 = f(i) ⇒ i > 0,20
i = 0,22 ⇒ f(0,22) = 3,16 < 3,2 = f(i) ⇒ i < 0,22
i = 0,21 ⇒ f(0,21) = 3,24 < 3,2 = f(i) ⇒ i < 0,21
Deci intervalul căutat este (0,21; 0,22). Forma formulei de interpolare
matematică este următoarea:
f (Vmin ) − f (i )
RRI = Vmin + (Vmax − Vmin ) unde Vmin şi Vmax sunt capetele
f (Vmin ) − f (Vmax )
intervalului. Aplicând această formulă avem că:
f (0,21) − 3,2
RRI = 0,21 + (0,22 − 0,21)
f (0,21) − f (0,22)
3,24 − 3,2
RRI = 0,21 + 0,01
3,24 − 3,16
RRI = 0,215 ⇒ RRI = 21,5%
 Aplicarea criteriului RIR este limitată. Dacă întreprinderea are la
dispoziţie mai multe proiecte de investire atunci aceasta va alege acel proiect care
are rata rentabilităţii interne cea mai mare. Caracterul limitat al acestui criteriu
constă în faptul că nu dă nici o referire dacă proiectul este acceptat sau nu.
Pentru acceptabilitatea unui proiect de investiţii în practica financiară se
utilizează criteriul VAN (valorii actualizate nete)
Criteriul VAN permite determinarea profitului actuarial care se degajă
din proiectul de investiţii ca diferenţă între suma tuturor fluxurilor viitoare
actualizate şi valoarea iniţială a investiţiei.
Astfel formula de calcul are următoarea formă:

n Ft V
VAN = −C + ∑ t
+ (8)
t =1 (1 + i ) (1 + i) n

unde C – valoarea investiţiei

Ft = Fluxul financiar degajat în anul t
V – valoarea reziduală
i – rata actuarială a dobânzii
n – durata de viaţă a investiţiei

Dacă fluxurile financiare viitoare sunt constante în timp atunci formula

pentru calcularea VAN-ului este următoarea:

1 − (1 + i) − n V
VAN = −C + F + (9)
i (1 + i) n

Dacă VAN < 0 atunci proiectul se respinge deoarece rata rentabilităţii

proiectului de investiţii este mai mică decât costul capitalului.
Dacă VAN = 0 proiectul poate fi acceptat sau nu întrucât capitalul
investit este renumerat la nivelul dobânzii compuse practicate de băncile
comerciale.
În cazul în care VAN > 0 proiectul se acceptă pentru că rentabilitatea
investiţiei este superioară ratei dobânzii sau costului capitalului.
Din mulţimea de proiecte pe care întreprinderea le are la dispoziţie prin
aplicarea criteriului VAN se poate identifica mulţimea proiectelor acceptabile.
Criteriul indicele de profitabilitate este utilizat cu prudenţă pentru
investiţii nonexclusive.
 Indicele de profitabilitate se calulează ca raport între câştigul actuarial şi
valoarea investiţiei:

n Ft V
∑ t
+
t =1 (1 + i) (1 + i) n
IP = (10)
C

Dacă IP > 1 atunci investiţia este acceptată deoarece avem un randament

favorabil pe unitatea monetară.
Un alt criteriu utilizat în teoria financiară este termenul de
recuperare(TR). Acesta reprezintă numărul de ani în care investiţia iniţială este
recuperată pe baza cash-flow-urilor anuale degajate de proiectul respectiv.
Calculul termenului de recuperare se realizează prin raportul dintre
cash-flow-urile medii anuale actualizate şi captalul investit conform relaţiei:

C
TR = (11)
CF / an

unde:

n CFt V
∑ t
+
t =1 (1 + i ) (1 + i) n
CF an = (12)
n

Criteriul termenul de recuperare reprezintă o modalitate de alegere a

variantelor de investire în funcţie de durata recuperării investiţiei iniţiale.
Termenul de recuperare se poate determina şi prin însumarea fluxurilor
anuale pe care le degajă investiţia până se ajunge la valoarea iniţială fără a o depăşi
rezultând astfel numărul de ani de recuperare a proiectului iar pentru calcularea
fracţiunilor din an se utilizează formula de interpolare matematică.
 Problemă rezolvată
O societate comercială are la dispoziţie două proiecte de investire
caracterizate astfel:

Costul Fluxuri
investiţiei
I II II IV V VI

Proiectul A 500 000 150 000 200 000 100 000 400 000

Proiectul B 900 000 200 000 170 000 130 000 150 000 150 000 2 000 000

−(150000 + 200000 + 100000) + 500000

TR A = 3 ani + ⋅ 360 =
400000
900000 − (200000 + 170000 + 130000 + 150000 + 150000
TRB = 5 ani + ⋅ 360
2000000
TRA = 3 ani şi 45 zile
TRB = 5 ani şi 18 zile

Utilizarea termenului de recuperare în selectarea proiectului de investiţii

trebuie completat cu luarea în considerare a rentabilităţii suplimentare degajată de
fiecare investiţie.
Rentabilitatea suplimentară a primului proiect este
150000 + 200000 + 100000 + 400000 + 0 − 500000
RA =
500000
RA = 70%
Pentru proiectul B avem o rentabilitate suplimentară de:
200000 + 170000 + 130000 + 150000 + 150000 + 2000000 − 500000
RB =
900000

RB = 211%
Cel de-al doilea proiect aduce o rentabilitate suplimentară de 211% faţă
de primul proiect care degajă o rentabilitate de doar 70%. Astfel în funcţie de
obiectivul pe care îl are în vedere întreprinderea de a-şi recupera investiţia într-un
interval de timp cât mai scurt sau de a obţine o rentabilitate suplimentară mai mare.
Dacă întreprinderea doreşte recuperarea cât mai rapidă a investiţeiei atunci va alege
primul proiect pentru că se recuperează în 3 ani şi 45 de zile. În schimb dacă
obiectivul întreprinderii este de a-şi maximiza profitul suplimentar atunci va alege
cel de-al doilea proiect întrucât rentabilitatea suplimentară a acestuia după
recuperarea investiţiei este superioară primului.
 7.3.1 Aplicaţii propuse

1. Pe baza criteriului valorii actualizate nete să se selecteze proiectul

optim din următoarele două variante de investire:
Proiect Cost Fluxuri
An I An II An III An IV An V
A 500 000 100 000 200 000 300 000 - -
B 800 000 150 000 400 000 900 000 200 000 100 000

Rata de actualizare este de 10%.

2. Să se determine valoarea actualizată netă pentru un proiect de investiţii
care se caracterizează prin:
Costul proiectului(C) = 1 500 000
Rata de actualizare(i) = 12%
Fluxul anual constant(F) = 610 000
Valoarea reziduală = 200 000
3. Să se calculeze rata rentabilităţii interne pentru un proiect de investiţii
caracterizat prin:
Costul proiectului(C) = 810 000
Fluxul financiar constant = 240 000
Valoarea reziduală = 0
Durata proiectului(n) = 4 ani
4. Să se calculeze termenul de recuperare a investiţiei prin cele două
metode pentru următorul proiect:
costul investiţiei(C) = 1 200 000
Fluxurile anuale(Fi): F1 = 200 000
F2 = 300 000
F3 = 150 000
F4 = 600 000
F5 = 700 000
F6 = 500 000
Să se calculeze şi rentabilitatea suplimentară a proiectului.

7.4 Resursele de finanţare a investiţiei

Investiţia este o acţiune de durată şi de aceea nu este raţional ca întreaga

finanţare să fie mobilizată chiar de la debutul ei; este mai economic să se asigure
disponibilizarea resurselor în cuantumul şi la momentul utilizării lor, adică eşalonat
pe etape. În cazul unei „suprafinanţări”, apar costuri suplimentare (în principal din
dobânzi), ca şi posibilitatea folosirii neeconomice (risipă, depăşirea unor cheltuieli).
În cazul unei „subfinanţări” apar, de asemenea, costuri suplimentare legate de
neplata la timp a furnizorilor şi antreprenorilor, pierderi datorate prelungirii
termenului de intrare în funcţiune ş.a.
Finanţarea investiţiei se poate face din surse proprii (capitalul social,
fondul de amortizare, profitul, fondurile de rezervă, suplimentarea de capital,
veniturile din plasamente), din surse atrase (mobilizarea resurselor interne) şi din
surse împrumutate (credite).
A. Capitalul social este sursa de finanţare a investiţiei prin care se
constituie o societate comercială nouă. Dimensiunea lui este stabilită de grupul de
iniţiativă, cel ce propune deţinătorilor de capital „afacerea” pe care o reprezintă
viitoarea societate comercială. Capitalul social se împarte în acţiuni, astfel încât
mărimea lui este:

KS = n ∗ VN, (13)
unde:
n = numărul de acţiuni emise,
VN = valoarea nominală a unei acţiuni.

Capitalul social apare înscris în prospectul de societate (prin care se face

publicitatea emisiunii de acţiuni în vederea subscrierii), este menţionat pe acţiune
alături de alte elemente şi se regăseşte în bilanţul anual al firmei (prima poziţie din
pasiv).
Pentru societăţile cotate la bursă, el are o reflectare de piaţă în
capitalizarea bursieră a acestora:
KB = n ∗ C, (14)
unde C reprezintă cursul bursier, adică preţul de piaţă al acţiunii respectivei
societăţi.
B. Fondul de amortizare are ca destinaţie de bază înlocuirea activelor
fixe la data ieşirii lor din funcţiune. Deoarece constituirea fondului se face treptat,
pe seama vânzărilor, acesta este disponibil între momentul constituirii şi momentul
utilizării, astfel încât, pe acest interval de timp, poate fi folosit pentru finanţarea
investiţiilor. Destinaţia lui complementară este deci extinderea volumului activelor
fixe şi, cu acest prilej, ameliorarea tehnică a acestora (progresul tehnic).
C. Profitul, ca sursă de finanţare a investiţiilor, are ca destinaţie de bază
creşterea stocului de capital (formarea netă a capitalului fix al firmei) şi ca
destinaţie complementară înlocuirea activelor fixe scoase din funcţiune. Partea de
profit cu această destinaţie este inclusă în componenta de autofinanţare a funcţiilor
profitului şi se determină anual prin hotărârea consiliului de administraţie în strânsă
legătură cu politica de dividend, dar şi cu alţi factori, cum sunt: efortul
investiţional, nevoia finanţării şi a altor activităţi/operaţiuni, atragerea altor surse,
mărimea profitului ş.a.
 D. Fondurile de rezervă sunt constituite din profit, anual, prin cote
prevăzute fie în normele legale (care conduc la formarea rezervelor legale), fie în
statutul de constituire al firmei sau în hotărâri ale consiliului de administraţie. Din
punctul de vedere al bilanţului, aceste fonduri au regim de capital propriu.
Formarea acestor fonduri are în vedere asigurarea existenţei unor resurse
suplimentare proprii rezervate unor riscuri cu implicaţii financiare majore.
Caracterul permanent al colectării în aceste fonduri face ca la un moment dat
cuantumul lor să devină important. Legea prevede o cotă, în raport cu capitalul
social, începând de la care se poate considera că dimensiunea fondurilor este
asiguratorie, astfel încât colectările suplimentare pot fi folosite pentru finanţarea
investiţiilor. Consiliul de administraţie poate lua hotărâri similare în legătură cu
componentele fondurilor de rezervă. Asemenea prevederi se pot găsi şi în statutul
de asociere (statutul de înfiinţare a societăţii comerciale) în legătură cu rezervele
instituite prin acesta.
Decizia de a utiliza pentru investiţii partea din rezerva legală ce depăşeşte
cota stabilită de lege se ia sub forma unei decizii de suplimentare a capitalului
social. În acest sens se produce o emisiune suplimentară de acţiuni „noi”, de regulă
cu aceiaşi valoare nominală ca cele deja existente („vechi”). Pentru că acţionarii
„vechi” au drept preferenţial de subscriere, ei sunt cei ce beneficiază în mod gratuit
de acţiunile emise în plus. Ca posesori ai acestui drept, ei îl pot vinde în propriul
beneficiu, caz în care vor apărea noi acţionari.
Noile acţiuni reprezintă pentru piaţa financiară o ofertă suplimentară, fapt
ce va determina o diminuare a cursului acţiunilor respectivei firme. De aceea,
procedura este practicată numai în cazul în care cursul este relativ ridicat şi relativ
consolidat, astfel încât diminuarea lui prin suplimentarea ofertei să nu antreneze o
tendinţă descendentă.
Societăţile comerciale pot deţine la un moment dat disponibilităţi pe
termen lung, sume de bani degajate din circuitul economic în contextul unei
conjuncturi favorabile. Aceste sume pot fi plasate în investiţii de portofoliu, în
cazul în care consiliul de administraţie nu are în vedere proiecte de investiţie la
însăşi societatea în cauză. Investiţiile de portofoliu reprezintă achiziţii de pachete
de acţiuni la alte societăţi, cu intenţia de a participa la profitul acestora (socotit a fi
avantajos în raport cu propria activitate) sau cu intenţia de a obţine controlul asupra
lor. Sumele respective pot fi utilizate şi pentru achiziţionarea de titluri de stat,
considerate a oferi un produs financiar avantajos. Separat de investiţiile de
portofoliu, disponibilităţile pot fi folosite şi în jocul de bursă, sub forma
cumpărării/vânzării de titluri financiare cu scopul speculării lor pe termen scurt.
Societatea poate obţine venituri din plasamente sub forma dividendelor,
dobânzilor şi diferenţelor de curs. Aceste venituri „rotunjesc” disponibilităţile
existente şi pot fi utilizate pentru finanţarea propriilor investiţii în momentul în care
devine actual unul din proiectele de extindere, modernizare, înnoire inclus în
strategia pe termen lung a societăţii.
 E. Mobilizarea resurselor interne este o altă sursă de finanţare a
investiţiilor. Această sursă are caracter temporar şi reprezintă de aceea doar o
„punte” utilizabilă pentru un interval relativ scurt (3 luni, de regulă), adică până
apare posibilitatea constituirii unor surse de durată. Spre deosebire de toate celelalte
surse de investiţie, care sunt evidenţiate în conturi distincte, aceasta nu se
evidenţiază în nici un cont.
Resursele interne reprezintă doar o degajare temporară de resurse
rezultată din evoluţia, într-un interval de timp dat (o lună, un trimestru), a soldurilor
conturilor de utilizări şi obligaţii care reflectă activitatea de investiţii.
Între începutul şi sfârşitul intervalului considerat (o lună, un trimestru)
soldul unui cont poate creşte sau se poate diminua. Aceste variaţii reprezintă
mobilizări (M) sau imobilizări (-M) de resurse, după cum contul este de activ
(utilizări) sau de pasiv (surse):
Contul de activ:
SI – SF < 0 rezultă imobilizare (-M)

SI – SF > 0 rezultă mobilizare (M)

Contul de pasiv:
SF – SI < 0 rezultă imobilizare (-M)

SF – SI > 0 rezultă mobilizare (M)

Calculul mobilizărilor/imobilizărilor se face pentru fiecare cont în parte,
după care, prin însumare, se determină totalul care poate reprezenta resurse
suplimentare (dacă suma mobilizărilor este mai mare în valoare absolută decât a
imobilizărilor) sau necesar de resurse (dacă suma mobilizărilor este mai mică în
valoare absolută decât a imobilizărilor). Să presupunem că identificăm prin indicele
i (i = 1, n) conturile reflectând activitatea de investiţie. Pentru intervalul de timp dat
să considerăm că primele m conturi (m ≤ n) generează mobilizări (M1), iar
ultimele n − m generează imobilizări (−M2), astfel încât rezultatul total este RI:
m

∑M i = M1 (15.1)
i =1

∑M i = −M 2 (15.2)
i = n − m +1

RI = M 1 + ( − M 2 ) (15.3)

RI > 0 dacă M 1 > − M 2 (15.4)

RI < 0 dacă M 1 < M 2 (15.5)

 Presupunând că nevoia de finanţare (totală sau brută) pe intervalul
considerat este NBF, ea va fi ajustată cu valoarea mobilizării de resurse interne (RI)
şi rezultă o nevoie efectivă de finanţare (NEF):
NEF = NBF + RI (15.6)
Această nevoie efectivă de finanţare se compară cu resursele alocate
pentru investiţii în perioada dată (I) şi se determină nevoia de credite (NC):
NC = NEF – I (15.7)

Dacă pe perioada de calcul NC > 0, firma trebuie să-şi completeze sursa

de finanţare a investiţiilor pentru un credit; dacă NC < 0, rezultă că firma are surse
peste necesarul de finanţare a investiţiilor şi poate diminua alocarea făcută
iniţial (I).
F. Creditele constituie o altă sursă importantă pentru finanţarea
investiţiilor. Apelul la credite se poate face:

• pe termen scurt (sub un an) pentru acoperirea decalajelor lunare sau

trimestriale între necesarul de finanţare a investiţiei (cheltuieli
prevăzute a se face pentru investiţia în curs sau care abia debutează) şi
sursele proprii disponibile pentru respectiva investiţie – cazul NC > 0
în relaţia (15.7);
• pe termen mediu sau lung (peste un an) pentru completarea resurselor
proprii.
În cel de-al doilea caz apelul la credit este, de regulă, stabilit încă din
proiectul de investiţie. Rambursarea creditului şi a cheltuielilor aferente se face din
rezultatele curente viitoare ale firmei, precum şi din fluxurile financiare nete
degajate de investiţie după intrarea ei în exploatare. Pentru creditele pe termen
scurt, rambursarea se face din sursele proprii, pe măsura disponibilizării lor în
perioadele imediat următoare, conform graficelor de finanţare existente, aprobate
prin proiectul de investiţie.
Obţinerea creditelor se face prin organisme specializate (bănci, instituţii
financiare, fonduri de investiţii etc.) fie din resursele proprii ale acestora, fie prin
mijlocirea de către ele a accesului la resursele disponibile ale altor agenţi
economici. Formulele de finanţare a investiţiilor prin credite sunt foarte variate.
a) Emiterea de obligaţiuni simple generează un împrumut obligatar, prin
care se face apel la economiile publice. Procedeul este la îndemâna firmelor mari,
solide, cu o imagine favorabilă pe piaţa de capital, firme în care posesorii de capital
doresc să facă plasamente. Emisiunea este plasată, de regulă, prin intermediul unei
bănci. Emitentul oferă o dobândă anuală fixă, atractivă în raport cu piaţa monetară,
precum şi garanţia rambursării după o procedură descrisă amănunţit în prospectul
de emisiune.
 b) Emiterea de obligaţiuni convertibile în acţiuni prezintă premise
similare celei precedente. Avantajul suplimentar îl constituie posibilitatea ce se
oferă deţinătorului de obligaţiuni de a şi le putea schimba, în caz că o doreşte, la o
dată (un interval de timp) menţionată în mod expres şi la o rată de conversie de
asemenea anunţată. Rata de conversie arată câte acţiuni se vor da în schimbul unei
obligaţiuni. Procedura dă rezultate deoarece posesorii de obligaţiuni au speranţa să
acceadă la dividend. Tentaţia este cu atât mai mare cu cât firma a distribuit
dividende atractive şi se aşteaptă să-şi îmbunătăţească performanţele.
Avantajele pentru emitent se concretizează în faptul că poate oferi o
dobândă mai mică în virtutea viitorului acces la dividend şi că îşi poate spori
capitalul în limita valorii nominale a emisiunii în raport cu numărul de obligaţiuni
ce vor fi convertite.
c) Emisiunea de euroobligaţiuni se face de regulă de către grupurile
bancare, cu interese multinaţionale, cu scopul de a face investiţii într-o zonă de
interes fără a exporta capital. Euroobligaţiunile se emit într-o valută atractivă
(EURO, marcă, dolar) pe piaţa ţării unde se doreşte a se face investiţia şi pot fi
procurate pe acesta piaţă inclusiv în moneda naţională. Procedura este agreabilă
pentru ţara/ţările de reşedinţă a/ale emitentului/emitenţilor deoarece nu-i afectează
balanţa de plăţi externe. Procedura este agreabilă şi pentru ţara de destinaţie
deoarece susţine sau revigorează ritmul investiţiilor cu efecte favorabile în planul
cererii de bunuri de investiţie, în planul ocupării forţei de muncă, în planul
veniturilor bugetare (prin impozitele pe profit, prin taxele locale).
d) Împrumuturile la instituţiile financiare au la bază resursele mobilizate
de acestea din economie sub forma fondurilor de investiţii sau a societăţilor de
asigurări. Procedura este agreată de deţinătorii de economii pentru că diminuează
riscul pe care îl incumbă, de regulă, opţiunile individuale şi pentru că mecanismul
finanţării se bucură de asistenţa unor instituţii publice, cum sunt, de pildă, în
România Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare, Banca Naţională, Ministerul
Finanţelor ş.a., care normează cadrul general al desfăşurării unor astfel de activităţi.
Puterea publică stimulează, în diferite forme, apelul la astfel de împrumuturi
pentru investiţii: diminuarea fiscalităţii, exonerarea de anumite taxe a importurilor
de echipamente, subvenţii de zonă, compensarea parţială a costului împrumutului,
garantarea împrumutului ş.a.
e) Creditul bancar este obţinut de la bănci (comerciale, de investiţii,
ipotecare etc.) în baza unui contract de credit în care sunt menţionate condiţiile de
creditare şi de rambursare, precum şi garanţiile pe care trebuie să le constituie
debitorul.
f) În cazul creditului- contract de închiriere, numit leasing sau credit-
bail, întreprinzătorul are poziţia de beneficiar al creditului, realizator al investiţiei şi
uzufructier al obiectului ce rezultă din investiţia respectivă. Cel ce pune la
dispoziţie suma pentru investiţie (o bancă, o societate de leasing etc.) este
proprietarul obiectului de investiţie.
În contractul de leasing, partea ce oferă banii se angajează să închirieze
întreprinzătorului, pentru exploatare, pe o durată determinată, obiectul investiţiei.
Întreprinzătorul se obligă să realizeze obiectul de investiţie, să-l exploateze şi să
plătească anual o sumă de bani în beneficiul părţii care i-a pus la dispoziţie
capitalul pentru finanţarea investiţiei. Contractul de leasing se încheie pentru o
perioadă egală cu cea necesară pentru amortizarea integrală a investiţiei şi nu poate
fi reziliat în acest timp de nici una dintre părţi. La scadenţă contractul se poate
încheia în trei variante:
• cedarea obiectului către proprietarul lui;
• vânzarea obiectului la valoarea rămasă, cu drept de preempţiune
pentru întreprinzător;
• reînnoirea contractului între cele două părţi.
Cheltuielile de exploatare a obiectului de investiţie cad în sarcina
întreprinzătorului. Rezultatul anual al exploatării, în caz că este nefavorabil, nu
exonerează pe întreprinzător de plată convenită prin contract în beneficiul celui ce a
oferit capitalul. Această sumă include amortizarea anuală a investiţiei, costul
împrumutului şi o eventuală rentă (chirie sau redevenţă), toate convenite prin
contract. Întreprinzătorul are câteva avantaje:
¾ îşi acoperă nevoile de capital pentru investiţii dintr-o sursă sigură;
¾ deduce suma anuală de plată din profit înainte de impozitarea acestuia;
¾ realizează un câştig fără a angaja resurse băneşti proprii pentru
iniţierea „afacerii”;
¾ poate obţine, la scadenţă, obiectul investiţiei la valoarea rămasă.
Obiectul investiţiei apare în bilanţul anual numai la proprietar; la
întreprinzător sunt incluse extrabilanţier numai angajamentele financiare asumate
prin contract.

7.5 Amortizarea: conţinut, metode, norme

Amortizarea activelor fixe este un proces financiar de recuperare a

valorii unui activ fix şi de formare a unui fond de finanţare destinat înlocuirii
acestuia atunci când este scos din funcţiune.

Amortizarea reflectă recuperarea valorii activului fix pe măsura uzurii lui,

adică a pierderii în timp a parametrilor/caracteristicilor lui tehnico-economice. Ca
urmare, amortizarea se derulează în timp din momentul intrării în funcţiune până în
momentul scoaterii din funcţiune a respectivului activ fix.
Pentru întreprindere, amortizarea este un cost care se include în
cheltuielile de producţie şi se recuperează prin preţ, prin vânzarea produsului la a
cărui fabricaţie a contribuit activul fix în cauză. Cuantumul amortizării se
determină printr-o cotă de amortizare stabilită de firmă în limita prevederilor legale.
Amortizarea este reglementată prin Legea nr. 15/1994.
Prevederile legale privind amortizarea au în vedere stabilirea unui cadru
care să evite transferul exagerat al cheltuielilor de amortizare în profit şi
diminuarea, pe această bază, a impozitului pe profit datorat statului.
Amortizarea are rolul de a asigura înlocuirea activului fix la momentul
scoaterii lui din funcţiune, adică aşa-numita formare brută a capitalului fix.
Până la acest moment, fondul constituit din amortizările anuale este disponibil,
astfel încât el poate fi utilizat pentru finanţarea investiţiilor, respectiv formarea netă
a capitalului fix (conform subcapitolului 7. 4).
Pentru îndeplinirea acestui rol este necesar a fi respectate următoarele
condiţii:
• evaluarea corectă a activelor fixe;
• determinarea corectă a cotelor de amortizare;
• recuperarea prin fondul de amortizare a tuturor cheltuielilor necesare
pentru punerea şi scoaterea din funcţie a activelor fixe.
În cazul în care activul fix este supraevaluat sau cotele de amortizare sunt
prea mari, costurile de fabricaţie vor fi majorate şi rezultatele financiare (profitul)
vor fi mai mici. De asemenea, formarea fondului de amortizare este necorelată cu
uzura efectivă a activului fix, ceea ce generează dificultăţi financiare pe parcursul
exploatării şi cheltuieli suplimentare spre finalul duratei de viaţă pentru o eventuală
menţinere în exploatare a unui activ fix aflat în situaţia scriptică de a fi scos din
funcţiune.
În cazul în care activul fix este subevaluat sau cotele de amortizare sunt
prea mici, apare imposibilitatea financiară a înlocuirii lui la momentul scoaterii din
funcţiune şi se produce o pierdere de capital. Pe parcursul exploatării indicatorii de
eficienţă sunt „umflaţi” artificial, ceea ce poate duce la decizii curente sau
strategice eronate cu efecte financiare defavorabile.
Pentru recuperarea corectă a cheltuielilor ocazionate de punerea şi
scoaterea din funcţiune a unui activ fix, este necesar ca valoarea de achiziţie a
acestuia să fie corectată, prin adăugare, cu cheltuielile de transport, montare, punere
în funcţiune, rodaj, scoatere din funcţiune, demolare şi, prin scădere, cu veniturile
obţinute din vânzarea materialelor/pieselor de schimb etc. rezultate în urma
demolării/dezmembrării.
Cota de amortizare include, în principiu, efectele de uzură, determinată de
folosirea activului fix în fabricaţie. Astfel, efectele uzurii datorate nefolosirii sau
progresului tehnic (uzura morală) nu sunt incluse în costuri şi generează pierderi
„pure”.
Pârghiile şi mecanismele economico-financiare care întreţin un astfel de
comportament al producătorului sunt de două resorturi:
• cererea: includerea în costuri a pierderilor „pure” măreşte cheltuielile
de producţie şi, pentru a păstra nivelul profitului, ar trebui majorat preţul de
vânzare; dar acesta descurajează cererea şi poate determina nevânzarea producţiei
fabricate;
• concurenţa: majorarea preţului de vânzare (în condiţiile mai sus
menţionate) erodează poziţia firmei în raport cu ceilalţi concurenţi; păstrarea
preţului pieţei are ca efect (în condiţiile deja menţionate) diminuarea profitului, fapt
ce conduce la acelaşi efect de erodare faţă de ceilalţi concurenţi.
Deoarece amortizarea este un proces care se derulează în timp, valoarea
recuperată a activului fix creşte, iar valoarea rămasă nerecuperată se reduce.
Din acest motiv, gestiunea activelor fixe se face la mai multe tipuri de valori pentru
acelaşi activ fix:
¾ valoare de inventar, în sensul de valoare de achiziţie, inclusiv
cheltuielile cu transportul, montarea, punerea în funcţiune, rodajul; în anumite
împrejurări (de pildă, o rată mare a inflaţiei pe mai mulţi ani), activele fixe sunt
reevaluate majorându-se valoarea lor prin indexare;
¾ valoare de înlocuire, în sensul de cheltuieli necesare, la un moment
dat, pentru a putea înlocui (de regulă ipotetic) activul fix în cauză; este o valoare
curentă de piaţă; decalajul mare între aceasta şi valoarea de inventar este un semnal
pentru reevaluare;
¾ valoare rămasă este diferenţa dintre valoarea de inventar şi cuantumul
la zi al amortizării:
t
VR t = VI − ∑ A i , (16.1)
i =1

unde:
VRt = valoarea rămasă la finele anului t,
t = anul de calcul t ∈ [1; T],
T = anul scoaterii din funcţiune a activului fix,
i = indice pentru identificarea anilor de serviciu scurşi din momentul intrării
în funcţiune şi până la zi,
VI = valoarea de inventar,
Ai = amortizarea aferentă anului i.

Pentru calculul valorii rămase poate fi utilizată şi relaţia:

VI ∗ dr
VR t = (16.2)
ds
dr = T – t , (16.3)
unde:
dr = durata de serviciu rămasă până la scoaterea din funcţiune a activului fix,
ds = durata totală de serviciu a activului fix (durata de viaţă economică).
 ¾ valoarea medie a activelor fixe ale unei firme este o valoare
determinată ca balanţă intrări/ieşiri în vederea calculului amortizării. Determinarea
valorii medii a activelor fixe se poate face după mai multe relaţii:

a) V = V0 + Vi − Ve , (17)

unde:
V = valoarea medie a activelor fixe în anul de calcul al amortizării,
V0 = valoarea activelor fixe la începutul anului,
Vi = valoarea activelor fixe intrate în cursul anului de calcul,
Ve = valoarea activelor fixe ieşite în cursul anului de calcul.

b) V = V0 + Vi − Ve (18.1)

J
∑ Vi j ∗ df j
j=1
Vi = (18.2)
12

∗ (12 − df k )
K
∑ Ve k
k =1
Ve = , (18.3)
12
unde:
V i = valoarea medie a activelor fixe intrate în cursul anului de calcul al
amortizării,
Ve = valoarea medie a activelor fixe ieşite în cursul anului de calcul al
amortizării,
j = indice pentru identificarea activului fix intrat în cursul anului, j ∈ [1, J],
J = numărul total al activelor fixe intrate în cursul anului,
df j = durata de funcţionare (în luni) a activului fix j,
k = indice pentru identificarea activului fix ieşit în cursul anului, k ∈ [1, K],
K = numărul total al activelor fixe ieşite în cursul anului,
df k = durata de funcţionare (în luni) a activului fix k.

c) V = V0 (1 + α ) (19.1)

K
∑ Vj ∗
j=1
[df j ( ) ]
∗ p − 12 − df j ∗ (1 − p )
α= , (19.2)
12 ∗ V0

⎧⎪1 pentru j ∈ [1, J ]

p=⎨ , (19.3)
⎪⎩0 pentru j ∈ [J + 1, K ]
unde:
α = cotă subunitară, pozitivă sau negativă, exprimând corecţia indusă, în
valoarea activelor fixe, „mişcării” acestora pe parcursul anului de calcul al
amortizării („mişcarea” activelor fixe înseamnă intrarea/ieşirea lor în anul
respectiv),
j = indice prin care se identifică activul fix care s-a mişcat, j ∈ [1, K],
K = numărul total al activelor fixe care s-au mişcat,
J = numărul total al activelor fixe intrate,
Vj = valoarea de inventar a activului fix care s-a mişcat,
dfj = durata de funcţionare (în luni) a activului fix j.
Amortizarea se calculează de către toţi agenţii economici pentru toate
activele fixe din patrimoniu, productive sau nu, care funcţionează sau nu. De la
această regulă există unele excepţii, dintre care cele mai importante sunt:
• unităţile bugetare, care nu calculează amortizarea;
• activele fixe în conservare, în condiţiile stipulate de lege.
Amortizarea se calculează pe toată durata de funcţionare a activului fix,
dar nu mai mult decât durata legală de serviciu. În cazul în care un activ fix este
amortizat complet, dar mai poate fi utilizat, nu se mai calculează amortizare. În
cazul în care un activ fix este scos din uz fără a fi complet amortizat, legea prevede
recuperarea valorii rămase după casare şi valorificarea eventualelor bunuri rezultate
din aceasta, din profitul anului de casare sau din profitul anilor următori, dar nu mai
târziu decât anul expirării duratei legale de serviciu.
În categoria activelor fixe amortizabile se includ şi cele rezultate din
investiţii, chiar dacă au fost puse în funcţiune numai parţial şi chiar dacă nu au fost
încă înregistrate în contabilitatea activelor fixe.
Amortizarea se calculează pe baza cotei de amortizare, prevăzută de lege
pentru grupa de active fixe în care se încadrează acela pentru care se face calculul,
precum şi pe baza principiului/metodei de amortizare agreate de agentul economic,
în condiţiile prevăzute de lege.
Metodele de amortizare sunt diferenţiate după ritmul amortizării: metoda
amortizării proporţionale, metoda amortizării regresive şi metoda amortizării
progresive.
Metoda amortizării proporţionale sau constante presupune calculul
amortizării cu o aceeaşi cotă pe toată durata de funcţionare a activului fix:

VI
A= (20.1)
df

A 100
a= ∗ 100 = , (20.2)
VI df
unde:
A = cuantumul anual al amortizării,
VI = valoarea de inventar a activului fix,
df = durata legală de serviciu a activului fix,
a = cota procentuală a amortizării.
Cota procentuală de amortizare este stabilită prin lege pe grupe de active
fixe, aşa încât amortizarea anuală a unui activ fix la un agent economic se
determină după relaţia:

A = a ∗ VI (20.3)
În limitele prevăzute de lege, această cotă poate fi modificată pentru a
realiza o amortizare accelerată. Modificarea este raţională numai în condiţiile
utilizării intensive a activului fix, adică a creşterii producţiei, respectiv a creşterii
randamentului de exploatare a acestui activ fix. Altfel, se majorează cheltuiala cu
amortizarea pe unitatea de produs şi ponderea amortizării în cheltuielile de
fabricaţie:

A
AM = (21.1)
Q

A
A% = , (21.2)
CT
unde:
AM = amortizarea pe unitatea de produs,
Q = volumul fizic al producţiei,
A% = ponderea amortizării în costurile de fabricaţie,
CT = cheltuielile totale de producţie.
Avantajul metodei, în afară de faptul că este comodă, constă în aceea că
generează o componentă de cost fixă, astfel încât sporirea producţiei are ca efect
diminuarea costului mediu de fabricaţie.
Dezavantajul metodei constă în faptul că nu corelează în suficientă
măsură procesul utilizării cu recuperarea valorii activului fix. În prima parte a
duratei de serviciu uzura este mai lentă (activul fix fiind nou), iar spre sfârşitul
acestei durate uzura este mai accentuată (activul fix fiind „îmbătrânit”).
Metoda amortizării regresive presupune calculul amortizării cu o cotă
scăzătoare pe măsura scurgerii duratei de serviciu, motivată prin transferul tot mai
redus de valoare nouă pe măsura „îmbătrânirii” activului fix.
Avantajul metodei rezidă în corelarea evoluţiei randamentului activului
fix (mai mare în prima parte a duratei serviciului şi mai redusă spre final) cu
mărimea amortizării calculate şi incluse în costuri (mai mare la început şi mai mică
spre final). De asemenea, prezintă o acoperire mai bună faţă de riscul uzurii morale.
Să presupunem că un activ fix are o durată de serviciu de 8 ani, astfel încât cota de
amortizare conform metodei proporţionale este 12,5%. Să presupunem că după
6 ani de funcţionare se produce riscul uzurii morale. Activul fix este amortizat
75% şi valoarea rămasă este de 25% faţă de cea de inventar. Activul fix trebuie
înlocuit pentru că este uzat moral; altfel, producătorul îşi asumă riscul, deloc de
neglijat, de a-şi diminua capacitatea de competiţie. Valoarea rămasă devine o
pierdere, care trebuie asumată şi acoperită. Dacă producătorul ar fi adoptat metoda
regresivă cu cote de amortizare, de exemplu de 17% în primii 3 ani, 15% în
următorii doi şi apoi, respectiv, 10%, 6% şi 3%, atunci, în anul producerii uzurii
morale, valoarea rămasă ar fi fost de numai 9%, ceea ce înseamnă o reducere a
pierderii de peste 2,5 ori.
Metoda amortizării progresive presupune calculul amortizării cu o cotă
crescătoare pe măsura scurgerii duratei de serviciu, motivată prin corelarea mai
bună a procesului de uzură cu recuperarea valorii activului fix. Acesta este de fapt
chiar avantajul conferit de metodă.
Dezavantajul metodei constă în faptul că oferă acoperire scăzută faţă de
riscul uzurii morale şi, în plus, generează eforturi financiare mai mari în legătură cu
cheltuielile de amortizare tocmai în perioada în care activul fix este „îmbătrânit” şi
randamentul său este mai scăzut.

7.6 Activele circulante: conţinut, determinarea necesarului şi a nevoii

de finanţare
Activele circulante constituie a doua componentă importantă a activelor
unei firme, alături de cele fixe.
Activele circulante reprezintă forma materială a utilizărilor pe termen
scurt a resurselor financiare ale firmei.
¾ Ele se pot clasifica, după natura lor, în:
• stocuri materiale: de materii prime, de materiale, de ambalaje, de
producţie în curs de fabricaţie, de produse finite, de mărfuri, de obiecte de
inventar, de echipamente şi materiale de protecţie;
• mijloace în decontare: creanţe, efecte de încasat, avansuri, produse şi
mărfuri expediate şi neîncasate;
• mijloace băneşti: în casă, în contul de la bancă, titluri pe termen scurt,
carnete de CEC cu limită de sumă ş.a.
Pentru a caracteriza structura activelor circulante sunt utilizate şi alte
criterii de clasificare, din care reţinem trei uzuale:
¾ clasificarea după faza circuitului economic, în care se regăsesc:
• active circulante în sfera aprovizionării, în care se includ stocurile
materiale din magazie în aşteptarea trecerii lor în fluxul de fabricaţie, iar
dintre mijloacele de decontare – avansurile;
 • active circulante în sfera producţiei, în care se includ stocurile materiale
pe fluxul de fabricaţie (scoase din magazie) şi producţia în curs de
fabricaţie;
• active circulante în sfera comercializării, în care se includ stocurile
materiale din magazie în aşteptarea comercializării (produse finite,
mărfurile), mijloacele în decontare şi băneşti.
¾ clasificarea după criteriul sferei de exploatare, în care se regăsesc:
• active circulante în exploatare, în care se includ, în principal, stocurile
materiale;
• active circulante în sfera exploatării, în care se includ, în principal,
mijloacele de decontare şi mijloacele băneşti.
¾ clasificarea după criteriul apartenenţei sursei de finanţare, în care se
regăsesc:
• active circulante proprii, finanţate de surse proprii, adică din fondul de
rulment;
• active circulante atrase, finanţate din surse atrase, adică din pasivele
stabile;
• active circulante împrumutate, finanţate din alte surse decât cele proprii
sau atrase, adică din credite bancare, obligaţii faţă de terţi ş.a.
Ponderea diferitelor categorii de active circulante în total este determinată
de obiectul de activitate al firmei, dar şi de caracteristicile ciclului economic şi ale
conjuncturii. Stocurile materiale, în special cele din sfera producţiei, respectiv „în
exploatare”, sunt poate cele mai importante deoarece constituie suportul
desfăşurării activităţii, fiind imediat utilizabile în cadrul acesteia. Mijloacele în
decontare şi mijloacele băneşti favorizează capacitatea de lichiditate, dar, în
condiţii de instabilitate financiară (inflaţie), ponderea lor trebuie diminuată.
Raportul active circulante proprii – active circulante împrumutate trebuie stabilit în
contextul strategiei de structură financiară. O pondere mare a celor proprii
înseamnă un efort mai mare de autofinanţare, adică utilizarea capacităţii de
autofinanţare în mai mică măsură pentru dezvoltare (extindere, modernizarea
activelor fixe etc.). În condiţiile de inflaţie sau de dobânzi uşor suportabile din
rezultate (subcapitolul 1.10, relaţia (24)) este recomandabilă o creştere a ponderii
celor împrumutate.
Pentru desfăşurarea normală a activităţii, pentru creşterea eficienţei
acesteia şi pentru a putea asigura sursele de finanţare a activelor circulante este
nevoie să se determine necesarul de active circulante.
Determinarea necesarului de active circulante este o operaţiune de
dimensionare a acestora pentru un anumit interval de timp, în scopul desfăşurării
eficiente a activităţii. Supraevaluarea necesarului generează costuri suplimentare
pentru derularea activităţii, concretizate în dobânzi, comisioane, speze bancare, dar
şi un circuit mai lent (viteza de rotaţie mai scăzută) cu implicaţii în diminuarea
rezultatelor financiare finale (profitul). Subevaluarea necesarului determină
pierderi din întreruperea activităţii cauzată de lipsa activelor circulante, dar şi
costuri suplimentare rezultate din aprovizionarea în condiţii de urgenţă.
Necesarul se determină pe categorii de active circulante:
a) necesarul de materii prime poate fi determinat după un procedeu
normativ sau tehnologic sau după un procedeu predictiv sau
conjunctural:

N = cs ∗ Q ∗ p (22.1)

N1 = (N0 ± ∆p) ∗ IQ, (22.2)

unde:
N = necesarul de aprovizionat (procedeu normativ sau tehnologic),
cs = consumul specific,
Q = volumul producţiei fizice,
p = preţul unitar de achiziţie a materiei prime,
N1 = necesarul de aprovizionat pentru anul următor (procedeul predictiv sau
conjunctural),
N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,
∆p = variaţia preţurilor între cei doi ani,
IQ = indicele volumului producţiei fizice.

b) necesarul de materiale:

Nm = Nmp ∗ c, (23)

unde:
Nm = necesarul de materiale,
Nmp = necesarul de materii prime,
c = cota de materiale la o unitate de materie primă.
c) necesarul de ambalaje se poate determina după unul din cele două
procedee menţionate la necesarul de materii prime:

N = VQ ∗ a sau N = CA ∗ a (24.1)

N1 = N0 ∗ IVQ sau N1 = N0 ∗ ICA , (24.2)

unde:
N = necesarul de ambalaje (procedeul normativ sau tehnologic),
VQ = valoarea producţiei finite,
CA = cifra de afaceri (valoarea desfacerii),
a = cota ambalajelor în valoarea producţiei finite, respectiv în cifra de
afaceri (valoarea desfacerii),
N1 = necesarul de ambalaje în anul următor (procedeul predictiv sau
 conjunctural),
N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,
IVQ = indicele valorii producţiei finite,
ICA = indicele cifrei de afaceri (volumului desfacerii).
d) necesarul de piese de schimb:

N1 = N0 ∗ (Iu + c), (25)

unde:
N1 = necesarul pentru anul următor,
N0 = necesarul efectiv pentru anul curent,
Iu = indicele volumului fizic al activelor fixe care necesită piese de schimb,
c = coeficientul de corecţie reflectând consumul suplimentar de piese de
schimb ca rezultat al „îmbătrânirii” activelor fixe.

e) necesarul de obiecte de inventar:

N 1 = N 0 ∗ (1 + c ) ∗ I Q , (26)

unde:
N1 = necesarul pentru anul următor,
N0 = necesarul pentru anul curent,
c = coeficientul de corecţie reflectând creşterea de necesar de obiecte de
inventar ca rezultat al scoaterii din uz a unora din cele existente în anul
curent.

f) necesarul de echipamente şi materiale de protecţie:

N 1 = N 0 ∗ (1 + c ) ∗ I F , (27)

unde:
N1 = necesarul pentru anul următor,
N0 = necesarul pentru anul în curs,
c = coeficientul de corecţie cu acelaşi conţinut ca şi pentru obiectele de
inventar,
IF = indicele numărului de personal.

Pentru raţiuni de asigurare materială operativă, de evitare a imobilizărilor

inutile şi de eficienţă, în afara necesarului anual se calculează şi nivelul curent al
stocului. Acesta se poate determina:
Ø în unităţi valorice:

Nv ∗ T
Sv = (28.1)
Z
 Ø în unităţi fizice:

Nf ∗ T
Sf = (28.2)
Z

Ø în zile:

VQ VQ ∗ d
S= = , (28.3)
n Z

unde:
Sv = valoarea stocului,
Nv = necesarul de activ circulant, exprimat valoric,
T = timpul de imobilizare, adică pentru care există stoc, exprimat în zile,
Z = numărul de zile din perioada de referinţă; dacă necesarul este calculat
pentru un an, atunci Z = 365,
Sf = stocul în expresie fizică,
Nf = necesarul de activ circulant, exprimat fizic,
VQ = valoarea producţiei,
n = numărul de rotaţii în perioada de referinţă,
d = durata (în zile) a unei rotaţii.

Pentru materiile prime timpul de imobilizare include componente

specifice: timpul pentru stoc curent (Tsc), timp pentru stocul de condiţionare (Tc),
timp pentru stocul de siguranţă (Ts):

T = Tsc + Tc +Ts (29)

astfel încât pot fi identificate trei categorii de stocuri în ceea ce mai sus am numit
nivelul curent al stocului:
• stocul curent este cel ce permite continuarea activităţii între două
aprovizionări succesive;
• stocul de condiţionare este cel ce permite continuarea activităţii pe
perioada cât durează condiţionarea materiei prime sau materialelor;
• stocul de siguranţă este cel ce permite continuarea activităţii în cazul
producerii riscului de întrerupere a aprovizionării.

Fiecare din timpii de imobilizare se calculează ca medii aritmetice

ponderate ale duratelor specifice cu cantităţile aferente:

∑ Ci ∗ d i
Tsc = (29.1)
∑ Ci
 ∑ Cj ∗dj
Tc = (29.2)
∑ Cj

∑ Ck ∗ dk
Ts = , (29.3)
∑ Ck

unde însumările se fac pe mulţimile pentru care au fost definiţi indicii în cauză, iar:

Ci = cantitatea de materie primă/material intrată la momentul i, conform fişei

de magazie,
i = indice pentru identificarea momentului unei aprovizionări, i ∈ [1, I],
di = durata în zile de la intrarea precedentă,
Cj = cantitatea de materie primă/material supusă operaţiunii j de condiţionare,
j = indice pentru identificarea operaţiunii de condiţionare, j ∈ [1, J],
respectiv: sortare, redimensionare, uscare, debitare, analiză, maturare
etc.,
dj = durata în zile a operaţiunii j de condiţionare,
Ck = cantitatea de materie primă/material întârziată la aprovizionarea k,
k = indice pentru identificarea aprovizionării întârziate, k ∈ [1, K],
dk = durata în zile a întârzierii aprovizionării k.

Utilizând una din componentele timpului de imobilizare în relaţiile

(28.1) – (28.2) se poate determina structura pe aceste componente a nivelului curent
al stocului şi, implicit, efortul financiar pentru asigurarea lui.
Una din problemele de eficienţă în finanţarea necesarului de active
circulante, în particular a finanţării nivelului curent al stocului, este formulată sub
forma unei probleme de minimizare a costurilor legate de asigurarea necesarului, în
particular a nivelului curent al stocului. Parametrii daţi ai problemei sunt: perioada
de referinţă, a cărei durată în zile o notăm Z; necesarul de materii prime, materiale
în perioada de referinţă, notat N; costul unitar de stocare, notat b; cheltuielile
presupuse de aprovizionarea unei partide (lot) de materii prime, materiale etc. în
limitele necesarului calculat, notate a. Nivelul curent al stocului depinde de
necesarul calculat şi de numărul de partide (loturi), notat l, prin care se face
aprovizionarea:

S=N/l (30.1)

Expresia costurilor de aprovizionare (Ca), presupunând un consum

constant al stocului pe intervalul dintre două aprovizionări succesive, este:

S
Ca = a ∗ l + ∗b (30.2)
2
care, ţinând seama de (56.1), este o funcţie de forma:

Ca = f ( l ) (30.3)

pentru care condiţia de minim este:

Ca′l = 0 (30.4)
din care se obţine numărul optim de reaprovizionări, fie l*, cu care se obţin valorile
optime pentru S*, Ca* şi intervalul dintre aprovizionări (d), adică:

d* = Z / l* (30.5)

În cazul produselor finite, durata unei rotaţii, conform (54.3), se poate

obţine tot printr-o medie ponderată:

∑ Cl ∗ d l
d= , (31)
∑ Cl

unde:
Cl = cantitatea de produse finite ieşită din magazie cu ocazia livrării l, conform
fişei de magazie,
l = indice pentru identificarea livrărilor, l ∈ [1, L],
dl = durata în zile până la livrarea următoare.
În cazul pieselor de schimb, nivelul stocului curent se poate determina şi
pe baza unei relaţii specifice:

do
S= ∗ n ∗ p ∗ k, (32)
ds

unde:
do = timpul necesar pentru procurarea unei piese de schimb,
ds = durata de serviciu a unei piese de schimb,
n = numărul de utilaje care necesită tipul de piesă de schimb pentru care se
calculează stocul,
p = numărul de piese de schimb din tipul menţionat necesare pentru un utilaj,
k = coeficientul de corecţie determinat pe baza statisticilor din anii precedenţi.

În ce priveşte producţia în curs de fabricaţie, dimensiunea ei se determină

pe baza cheltuielilor incluse în costurile de producţie până în momentul efectuării
calculului. Însumarea cheltuielilor din conturi este însă greoaie şi incomodă; de
aceea, pentru evaluarea acestui tip de stoc, se foloseşte relaţia de forma (28.3), în
care valoarea producţiei se calculează la costul de uzină (adică fără cheltuielile
generale ale firmei şi fără cheltuielile comerciale). Pentru a îmbunătăţii evaluarea
se adaugă un coeficient multiplicativ k, exprimând gradul de continuitate a
procesului tehnologic:
¾ un proces tehnologic continuu este cel în care fabricaţia se derulează
simultan în toate secţiile / atelierele / compartimentele firmei;
¾ un proces tehnologic discontinuu este cel în care fabricaţia se
derulează secvenţial, neîncepând o nouă producţie până nu se termină
cea în curs.
Continuitatea proceselor tehnologice determină efectuarea cheltuielilor
uniform sau nu, punctual sau continuu, astfel încât valoarea producţiei în curs de
fabricaţie este diferită în raport cu modul în care decurge efectuarea cheltuielilor.
Coeficientul de corecţie k este diferenţiat de la caz la caz:
Ø pentru un proces în care costurile cresc uniform:

C
k= (33.1)
Cf

Ci + Cf
C= , (33.2)
2

unde:
Ci = costul producţiei la începutul ciclului,
Cf = costul producţiei la finele ciclului,
C = costul mediu pe ciclu;

Ø pentru un proces în care costurile nu cresc uniform:

∑Cj ∗ dj
k= , (33.3)
Cf ∗ d

unde:
j = indice pentru identificarea fazei din procesul tehnologic, j ∈ [1, J],
Cj = costul mediu pentru faza j,
dj = durata în zile a fazei j,
d = durata ciclului de fabricaţie;
Ø pentru un proces în care produsele finite se vând pe parcurs, adică
imediat după finisarea lor (aceasta presupune că a fost comandat un lot, din care
livrările se fac succesiv către beneficiar pe măsura finisării produselor, astfel încât
încasările din vânzări se fac chiar pe parcursul derulării fabricaţiei):

∑ Cj ∗dj − ∑ Vi ∗ t i
k= , (33.4)
Cf ∗ d
unde:
i = indice pentru identificarea livrărilor, i ∈ [1, I],
Vi = valoarea produselor vândute prin livrarea i,
ti = timpul scurs din momentul efectuării livrării i şi până la finele procesului
de fabricaţie;

Ø pentru un proces în care materia primă intră toată în fabricaţie de la

început:

Mp + A
k= , (33.5)
Cf

unde:
Mp = valoarea materiei prime,
A = cuantumul altor cheltuieli efectuate până în momentul evaluării
producţiei în curs de fabricaţie.

Nevoia de finanţare a activelor circulante se determină pornind de la

necesarul de active circulante şi de la sursele care sunt mobilizate în mod natural pe
parcursul derulării activităţii (datorii către furnizori, decontări cu terţii etc.):

Nfac = AC − D , (34)

unde:
Nfac = nevoia de finanţare a activelor circulante, numită şi nevoia de fond de
rulment,
AC = active circulante,
D = decontări.

Pentru finanţarea strict a fabricaţiei, adică a exploatării, se determină

necesarul pentru finanţarea exploatării:

Nfe = Ae − Pe (35.1)

Ae = S + C (35.2)

Pe = F, (53.3)

unde:
Nfe = necesar pentru finanţarea exploatării,
Ae = active de exploatare,
Pe = pasive de exploatare,
S = stocuri,
C = creanţe şi asimilate,
F = furnizori şi asimilate.

În mod similar se poate determina nevoia de finanţare în afara exploatării.

Ca active în afara exploatării se iau cele din sfera comercializării (vezi clasificarea
activelor circulante după criteriul sferei de exploatare), iar ca pasive în afara
exploatării se iau decontările cu terţii. Suma acestor două nevoi de finanţare
(în exploatare şi în afara exploatării) conduce la nevoia de finanţare a activelor
circulante.
Nevoia de finanţare a activelor circulante şi, mai cu seamă, nevoia de
finanţare a exploatării cresc de regulă odată cu cifra de afaceri. De aceea, predicţia
anuală a acestei nevoi se poate face după relaţia:

Nfac1 = Nfac 0 ∗ I CA (36.1)

Nfe1 = Nfe 0 ∗ I CA , (36.2)

unde: ICA reprezintă indicele cifrei de afaceri.

Nevoia de finanţare a activelor circulante se poate exprima nu numai
valoric (aşa cum rezultă din relaţiile (34) şi (35)), dar şi procentual sau în zile:

AC
N% = ∗ 100 (37.1)
CA

AC
Nz = ∗ 365, (37.2)
CA

unde:
N% = nevoia de finanţare exprimată procentual,
AC = valoarea activelor circulante,
CA = cifra de afaceri,
Nz = nevoia de finanţare exprimată în zile.
În aceste relaţii variabila AC poate fi înlocuită cu oricare din elementele
ei componente. Astfel, dacă luăm în considerare valoarea stocului de materii prime
ca nevoie de finanţare, atunci din relaţia (37.1) se obţine expresia procentuală a
acestei nevoi, iar din relaţia (37.2) rezultă expresia în zile. În cazul creanţelor se
obţine durata în zile a acestora:

C
Cz = ∗ 365 (38)
CA

cu notaţiile utilizate mai sus, exprimând, în mare, durata în zile a creditului

comercial acordat de firmă.
 În cazul datoriilor către furnizori, se obţine durata în zile a acestora:

F
Fz = ∗ 365, (39)
VA
unde VA = valoarea achiziţiilor.
Indicatorul Fz exprimă, în mare, durata în zile a creditului comercial primit de
firmă.
Potrivit relaţiilor (34) şi (35), necesarul de finanţare poate fi negativ.
Acest lucru înseamnă că sursele degajate temporar din activitatea normală a firmei
sunt mai mari decât necesarul de active circulante (respectiv necesarul de active de
exploatare). Situaţia este favorabilă deoarece reflectă existenţa unor surse de
finanţare disponibile. Practica financiară arată că o astfel de situaţie este normală
dacă volumul disponibilului de surse este în limita a 5% din valoarea activului. Se
consideră că depăşirea acestei limite atestă o tendinţă de neplată a datoriilor.
Diminuarea nevoii de finanţare a activelor circulante (respectiv a nevoii
de finanţare a exploatării) este un obiectiv de tactică financiară pe care firmele şi-l
propun în mod constant şi firesc pentru diminuarea costurilor presupuse de aceasta.
Una din practicile curente folosite în acest scop este acordarea unui rabat clienţilor
care achită pe loc contravaloarea livrărilor. Rabatul trebuie astfel stabilit încât să fie
cel mult la nivelul dobânzii pe care firma furnizoare ar trebui să o plătească unei
bănci comerciale pentru a obţine un credit de mărimea valorii livrării făcute
clientului ei, în cazul că acesta nu ar plăti pe loc. În cazul unei livrări de valoare V,
a unei amânări a plăţii de n zile şi a unei rate de dobândă i, solicitată de banca
creditoare, mărimea rabatului r rezultă din relaţia de echilibru:

n
V∗r = V∗ ∗i (40.1)
365

n
r≤ ∗i (40.2)
365
În măsura în care cuantumul rabatului este mai mare decât dobânda care
ar fi plătită băncii, firma furnizoare iese în pierdere când acceptă plata pe loc în
schimbul unui rabat. Dacă firma ar accepta amânarea plăţii, completându-şi sursa
de finanţare prin creditul bancar, costul constituirii sursei ar fi mai mic.

7.7 Surse de finanţare a activelor circulante

Nevoia de finanţare a activelor circulante poate fi satisfăcută din două
surse principale: fondul de rulment şi creditele de trezorerie. Fondul de rulment
(FR) este o sursă proprie, parte a capitalului permanent (subcapitolul 1.10 relaţia
(18)), iar creditele de trezorerie sunt surse împrumutate de la bănci sub forma
creditelor pe termen scurt (Cts).
 Nevoia de finanţare a activelor circulante trebuie să fie valoric egală cu
suma celor două surse:
Nfac = FR + Cts (41)

În caz contrar fie există surse în exces (Nfac < FR + Cts), fie nu se poate
face finanţarea activelor circulante (Nfac > FR + Cts). În primul caz, vor trebui
suportate costuri suplimentare, majorate, pentru asigurarea finanţării, astfel că se
vor diminua rezultatele finale. În al doilea caz, nu vor putea fi asigurate mijloacele
(activele circulante) necesare desfăşurării activităţii, astfel că se vor înregistra
pierderi din diminuarea acestora şi, eventual, din nerespectarea contractelor de
livrare (penalizări, daune, despăgubiri).
Nevoia pentru finanţarea activelor circulante şi fondul de rulment se
calculează distinct (vezi subcapitolul 1.10, relaţia (18), respectiv subcapitolul 7.6,
relaţiile (33) şi (35)). Astfel, din relaţia (41) se determină creditele de trezorerie
necesare completării surselor de finanţare a activelor circulante.
A. Fondul de rulment se determină valoric din relaţia menţionată, dar
poate fi exprimat şi procentual (FR%) sau în zile (FRz):

FR
FR % = ∗ 100 (42.1)
CA

FR
FRz = ∗ 365 (42.2)
CA
În expresie temporală, fondul de rulment arată numărul de zile pentru care
este asigurată finanţarea activelor circulante din resurse proprii.
O chestiune de decizie financiară privind fondul de rulment este stabilirea
nivelului său. Această problemă este conţinută în politica de structură financiară
prezentată în subcapitolul 1.10.
Determinarea nevoii de finanţare a activelor circulante şi a fondului de
rulment se face nu numai pentru perioada de gestiune (de obicei – anul), ci şi pe
subperioade de gestiune (lună, trimestru) pentru a putea corela nevoile cu resursele
pentru fiecare dintre acestea.
Stabilirea unui fond de rulment la nivel minim generează pentru n – 1
subperioade de gestiune nevoia de credite de trezorerie. Eficienţa unei asemenea
decizii de finanţare este determinată de raportul între rentabilitatea asigurată de
activitatea firmei (rentabilitatea economică, re) şi rata de dobândă aferentă
creditelor de trezorerie (d):

Ø re > d asigură un plus efectiv de profit deoarece creditul folosit

în „afacerea” firmei produce un rezultat mai mare decât costul
utilizării lui;
Ø re < d produce o pierdere efectivă de profit.
 Decizia de stabilire a unui fond de rulment la nivel maxim face ca în n – 1
subperioade de gestiune să existe resurse de finanţare disponibile, adică apare o
nevoie de plasamente pe termen scurt. Eficienţa unei asemenea decizii de finanţare
depinde de raportul între rentabilitatea economică a firmei şi rata plasamentelor (p):

Ø re > p produce o pierdere prezumtivă de profit; pierderea apare pentru că

utilizarea disponibilului se face într-o „afacere” care dă un câştig
sub cel asigurat de propria firmă; pierderea este prezumtivă pentru
că, din cauza deciziei de finanţare la nivel maxim, resursa proprie
este în exces faţă de nevoia efectivă, deci ea nu era, oricum,
folosită în propria „afacere”; pentru a nu deveni o resursă total
nefolosită, respectivul disponibil este folosit aducând un profit
efectiv p şi o pierdere prezumtivă r – p.
Ø re < p se produce un câştig efectiv de profit.
Decizia cel mai des întâlnită în practica financiară este cea care prevede
finanţarea prin fondul de rulment la un nivel mediu (vezi şi subcapitolul 1.10).
Decizia este inclusă în politica financiară a firmei şi se referă la aspectele de
structură financiară. Obiectul ei este de a preciza dacă firma foloseşte sau nu capital
împrumutat şi, dacă da, în ce măsură. Parametrii ce condiţionează această decizie
sunt rata rentabilităţii economice a firmei, rata plasamentelor şi rata dobânzii pe
piaţa monetară.
În analiza economico-financiară şi în aprecierea calităţii activităţii
financiare a unei firme, fondul de rulment este puternic legat de caracteristica de
lichiditate, adică de capacitatea firmei de a-şi putea transforma, rapid şi fără
pierdere de valoare, mijloacele materiale, creanţele, titlurile comerciale, monetare
sau financiare pe care le posedă în monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentru
a face plăţi.
Pentru caracterizarea lichidităţii sunt utilizaţi mai frecvent următorii
indicatori:
a) rata lichidităţii generale:

AC
rlg= , (43)
Dts

unde:
AC = active circulante,
Dts = datorii pe termen scurt.

Acest indicator arată în ce măsură împrumuturile pe termen scurt,

creditele de trezorerie sunt acoperite, garantate, prin mijloace existente în firmă.
Dacă rlg < 1, înseamnă că firma nu are garanţie materială suficientă pentru masa
creditelor de trezorerie pe care a angajat-o. Situaţia este nefavorabilă pentru firmă,
deoarece creditorii recepţionează lipsa de garanţie materială şi îşi atenuează
înclinaţia de a acorda credite sau înăspresc condiţiile de creditare. Pe de altă parte,
corelaţia nefavorabilă între resursele şi utilizările pe termen scurt înseamnă
încălcarea „regulii de aur” a relaţiei temporale între acestea (subcapitolul 1.5).
b) rata de finanţare a activelor circulante:

FR
rfac = (44)
AC
Acest indicator arată în ce măsură activele circulante sunt finanţate din
fondul de rulment, adică din sursele cu caracter permanent. Complementara faţă de
unitate a acestui indicator arată măsura în care activele circulante sunt finanţate din
surse împrumutate pe termen scurt. Structura finanţării activelor circulante include
două componente: surse permanente şi surse pe termen scurt, iar raportul între ele
se calculează astfel:

rfac
sfac = (44.1)
1 − rfac
c) rata de acoperire a stocurilor:

FR
ras = , (45)
S

unde S = valoarea stocurilor.

Acest indicator arată în ce măsură stocurile sunt finanţate din surse
permanente. Stocurile reprezintă, în mod normal, componenta cea mai importantă a
activelor circulante: materii prime, materiale, producţie în curs de fabricaţie,
ambalaje, produse finite. Practica financiară a selectat în timp, ca valoare uzuală,
normală a acestui indicator, valoarea de 0,65 – 0,7, ceea ce înseamnă că finanţarea
stocurilor este bine să se facă în proporţie de 65 – 70% din surse permanente.
Sub această valoare stocurile ar fi finanţate în prea mare măsură din surse
pe termen scurt; în situaţia în care circuitul economic ar fi perturbat, firma s-ar
confrunta cu împrejurarea că nu ar putea returna la scadenţă creditele luate pentru
a-şi finanţa activele circulante. Perturbarea circuitului economic are în vedere
amânarea momentului la care sunt realizate (vândute şi încasate) produsele finite
rezultate din acest circuit. Or, amânarea acestui moment înseamnă lipsa, la data
scontată, a încasărilor prezumate prin vânzări, ceea ce implică imposibilitatea
rambursării cel puţin a unei părţi din creditele de trezorerie. Valori sub 65 – 70%
măresc riscul de insolvabilitate.
Peste valoarea considerată normală, stocurile ar fi finanţate în prea mare
măsură din sursele permanente, cu efectele negative pe care le presupune încălcarea
„regulii de aur”.
 B. Creditele sunt o altă sursă importantă pentru finanţarea activelor
circulante. Determinarea cuantumului lor se face pe întreaga perioadă de gestiune şi
pe subperioade de gestiune, de regulă conform relaţiei (41). În măsura în care se iau
în considerare pasivele stabile (sursele atrase), necesarul pentru finanţarea activelor
circulante se diminuează cu dimensiunea acestora, astfel încât şi cuantumul
creditelor necesare se va diminua corespunzător.
Sursele pentru acoperirea necesarului finanţării activelor circulante, peste
nivelul asigurat prin fondul de rulment, sunt în cea mai mare parte împrumutate de
la bănci sub forma creditelor. Durata mobilizării lor este de regulă 30 – 90 de zile,
putând ajunge până la un an. Rambursarea acestor credite se face din rezultatele
obţinute la încheierea operaţiunilor de exploatare (vânzarea unor mărfuri, lichidarea
unui stoc, livrarea unui lot de produse finite etc.) pentru care au fost solicitate
respectivele credite. De exemplu: vânzarea unor mărfuri, lichidarea unui stoc,
livrarea unui lot de produse finite etc. Dobânzile aferente sunt incluse în costul
bunurilor respective şi sunt astfel recuperate prin însăşi operaţiunea de vânzare şi
încasare. În cazul creditelor pe termen lung rambursarea, incluzând şi dobânzile
aferente, se face din rezultatele financiare finale ale fiecărui an de gestiune, adică
din profit.
În categoria creditelor este inclus şi creditul comercial, dar în general
acesta are o pondere redusă şi este în contrapartidă cu creanţele pe care le acceptă
agentul economic în relaţia cu clienţii săi (acceptarea unei livrări cu plata
ulterioară), respectiv cu furnizorii (vărsarea unui avans în contul unei viitoare
livrări).
Creditele bancare pe termen scurt rămân baza surselor împrumutate.
Aceste credite sunt diversificate ca durată, obiect, garanţie etc.
Pentru completarea disponibilităţilor băneşti care lipsesc temporar sau
sunt insuficiente se apelează la aşa-numitele credite generale. Obiectul lor este
îmbunătăţirea situaţiei de casă (a trezoreriei) şi nu se dau, în general, cu garanţie, ci
numai pe baza calităţii lichidităţii pe termen scurt, respectiv a calităţii activităţii
financiare a firmei. Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre care
mai uzuale sunt:
• credite pentru facilităţi de casă, cu durata de 1 – 5 zile, pentru ca
firma să nu intre în lipsă de lichidităţi;

• credite pentru descoperire, cu durata de 30 – 60 zile, pentru ca firma

să nu intre în lipsă de disponibil în contul de la bancă;

• credite releu, acordate pentru a crea disponibilităţi de plată în contul

unor intrări sigure, dar mai târzii; de exemplu, încasări din vânzarea unor titluri
financiare.
Pentru completarea surselor necesare derulării activităţii curente se
apelează la creditele pentru activitatea de exploatare. Obiectul lor este refacerea
surselor de finanţare şi se acordă fie în baza unor efecte comerciale deţinute de
solicitatorul de credit, fie în baza unor stocuri materiale pe care acesta le are.
Efectele comerciale sunt documente care atestă o datorie a unui terţ faţă de
solicitatorul de credit: bilet de ordin, trată, cambie, scrisoare de schimb, poliţă etc.
Sunt practicate mai multe forme ale acestor credite, dintre care uzuale sunt:
• creditul de scont, prin care solicitatorul cedează băncii un efect
comercial, înainte de scadenţă, primind în schimb contravaloarea efectului,
diminuată cu o sumă (numită scont) reprezentând interesul băncii pentru intervalul
în care creditul îi este în sarcină; la scadenţă banca îşi recuperează banii de la
emitentul efectului, iar în caz de nesolvabilitate a acestuia se poate „întoarce”
asupra celui căruia i-a scontat efectul; o variantă particulară a acestei forme de
credit este scontarea unui efect comercial cumulativ emis de un agent economic ce
deţine mai multe efecte comerciale primare; banca preia efectul cumulativ şi oferă
un credit în baza existenţei garanţiei că emitentul acestuia are de făcut încasări
viitoare certificate de portofoliul de efecte mobilizat în efectul cumulativ; la
scadenţă banca pretinde rambursarea de la emitentul respectivului efect cumulativ
şi nu se poate „întoarce” către emitenţii efectelor primare;
• creditul pe stocuri, prin care solicitatorul de credit dispune de un stoc
de marfă în care şi-a imobilizat propriile resurse, astfel încât la un moment dat are
nevoie de disponibilităţi pe care nu şi le poate regenera sau nu doreşte încă să le
degajeze din respectivul stoc; documentul specific acestui tip de credit se numeşte
warant; stocul se poate afla într-un depozit propriu al solicitatorului de credit sau
într-un depozit specializat agreat de bancă; condiţia esenţială este ca stocul să poată
fi verificat oricând de către bancă şi orice mişcare a acestuia să fie făcută numai cu
acordul băncii.

Pentru alte tipuri de operaţiuni completarea resurselor financiare se poate

face apelând la credite pentru operaţii speciale, dintre care uzuale sunt:
• creditul documentar pentru operaţiuni de comerţ internaţional, în care
exportatorul solicită plata pe loc la livrarea mărfii; importatorul solicită de la banca
sa un credit, pe care aceasta îl face disponibil la banca exportatorului; aceasta din
urmă virează banii în contul exportatorului în baza prezentării de către acesta a
documentelor de expediere a mărfii; când marfa ajunge la importator, acesta stinge
creditul;
• creditul pentru nevoi sezoniere, care este solicitat pentru aprovizionări
care nu pot fi făcute decât într-un anumit interval de timp, pentru nevoi care se
întind pe o perioadă mult mai lungă (de exemplu aprovizionarea cu seminţe de
floarea soarelui, la recoltarea acestora, pentru producerea de ulei pe tot parcursul
anului) sau pentru producerea unui bun pe parcursul unei perioade mai lungi de
timp, urmând ca vânzarea să se facă sezonier; creditul se eliberează în baza
documentelor ce atestă aprovizionarea sau finalizarea unui lot de producţie;
rambursarea se face pe măsura valorificării producţiei fabricate cu materii
prime/materiale aprovizionate prin credit, respectiv a vânzării în sezon a producţiei
stocate;
• creditul pentru nevoi pasagere, de durată maximă de 90 zile, rezultate
independent de voinţa debitorului, ca urmare a apariţiei unei obligaţii de plată peste
cele prevăzute în planul de casă lunar sau trimestrial; de exemplu, o marfă
comandată cu termen de livrare fixat şi expediată de furnizor în avans, în alt(ă)
trimestru (lună) decât cel (cea) convenit(ă) cu clientul; rambursarea creditului se
face la data prevăzută în planul de casă pentru efectuarea plăţii în cauză.

C. Acoperirea nevoii de finanţare a activelor circulante se poate face şi

din surse atrase, alături de cele proprii (fondul de rulment) şi cele împrumutate
(creditele). Aceste surse, numite pasive stabile, sunt reprezentate de datoria
minimă pe care o are o firmă, pe un interval de timp dat, ca rezultat al decalajului în
timp între data creării unei obligaţii şi data stingerii acesteia. Astfel de obligaţii
apar în legătură cu plata salariilor, plata impozitelor şi taxelor la buget, plata unor
furnizori etc.
În legătură cu salariile, plata acestora se face, de regulă, chenzinal.
Obligaţia firmei faţă de salariaţi se constituie zilnic, ca urmare a faptului că aceştia
„produc” în fiecare zi. Salariul datorat de firmă pentru activitatea prestată de
salariaţii săi în ziua z, între două chenzine, rămâne la dispoziţia firmei până la data
chenzinei, fie c, adică un număr de c – z zile şi poate fi folosit pentru finanţarea
unor nevoi temporare pe tot acest interval.
În legătură cu plăţile fiscale, datele de plată sunt stabilite prin lege şi,
până la scadenţă, firma poate utiliza sumele respective pentru finanţarea activităţii
ei curente. De pildă, impozitul pe profit trebuie vărsat lunar, la finele lunii. Firma
vinde produse zilnic şi încasează zilnic profit pentru care ar trebui să plătească
impozit, dar face acest lucru doar o singură dată, la finele lunii; astfel, pentru
vânzările din ziua z a unei luni impozitul datorat pe profit rămâne la dispoziţia
firmei un timp de 30 – z zile.
În legătură cu plata unor furnizori, pasivele stabile apar în cazul
furnizorilor de utilităţi (energie, telefon, abur, apă industrială, apă caldă, gaze etc.).
Prestarea acestor servicii se face zilnic, dar firma plăteşte lunar, la o dată stabilită
prin contractul de prestare. Contravaloarea prestaţiilor zilnice rămâne la dispoziţia
firmei până la data scadentă de plată a facturii.
Definirea pasivelor stabile la nivelul datoriei minime este motivată de
faptul că aceasta şi numai aceasta poate fi luată în considerare ca sursă de finanţare
cu caracter stabil pe parcursul unei perioade / subperioade de gestiune
(an, trimestru, lună). Sumele ce depăşesc minimul nu sunt disponibile decât pe
fracţiuni ale unei astfel de perioade; or, determinarea necesarului de finanţare nu se
face pe fracţiuni ale acesteia şi, de aceea, sumele care nu sunt disponibile pe
întregul ei nu pot fi folosite pentru acoperirea respectivului necesar.
Calculul pasivelor stabile se poate face după mai multe procedee, din care
vom aminti două mai uzuale: procedeul numărului de zile şi procedeul soldurilor
zilnice.
 Procedeul numărului de zile presupune cunoaşterea mărimii obligaţiei
de plată (O) şi a numărului de zile (t) ce trec între momentul creării acestei obligaţii
şi data plăţii. Valoarea pasivului stabil este:

t
PS = ∗O , (46)
z
unde z = numărul de zile din perioada de gestiune (30 sau 90 sau 365).
Un astfel de procedeu este direct pentru cazul în care obligaţia de plată
(suma şi data limită) se notifică firmei printr-un act emis de beneficiarul încasării: o
factură a societăţii de energie electrică, o înştiinţare de plată a unui impozit pe
clădiri etc. În alte cazuri, ca de exemplu obligaţiile de plată a salariilor, aplicarea
procedeului trebuie să ţină seama că pasivul stabil este datoria minimă. În fiecare
din zilele unei chenzine obligaţia de plată este alta, ca şi timpul în care firma poate
folosi sumele datorate. Astfel, în ziua imediat următoare chenzinei, obligaţia de
plată este fondul de salarii zilnic (fsz), iar disponibilitatea lui este de 14 zile. Pe zi
ce trece obligaţia se amplifică (2∗ fsz; 3 ∗ fsz etc.), iar disponibilitatea se reduce
(13 zile, 12 zile etc.). Potrivit relaţiei (46) minimul obligaţiei este cel din prima zi
de după chenzină şi numai acesta trebuie considerat în cuantumul pasivelor stabile
ale firmei. Într-adevăr,
14 13 12 14
min [ fsz ∗ ; 2 fsz ∗ ; 3 fsz ∗ ; …] = fsz ∗
15 15 15 15
La nivelul firmei, pentru un interval de gestiune dat (lună, trimestru, an),
pasivele stabile se determină prin însumarea valorilor determinate distinct pentru
fiecare din obligaţiile de plată ce apar pe parcursul respectivului interval. În
practica financiară pasivele stabile se determină pentru fiecare lună şi sunt luate ca
sursă de finanţare pentru luna pentru care au fost calculate. Pentru un trimestru se
consideră drept cuantum trimestrial al pasivelor stabile nivelul lor minim între cele
trei luni ce formează trimestrul, iar pentru un an se consideră drept cuantum anual
al lor nivelul minim între cele patru trimestre ce formează anul.
Procedeul soldurilor zilnice este mai elaborat şi mai exact. Calculul se
efectuează pentru trimestrul cu activitate minimă, acceptându-se ipoteza că
obligaţiile de plată sunt minime în acest trimestru. Se determină tipurile de
obligaţii, identificabile prin indicele j (j = 1, 2, …, J), cuantumul lor trimestrial, fie
OTj, şi obligaţia medie zilnică, fie Oj:

OTj
Oj = (47)
90
Pentru fiecare zi z (z = 1, 2, …, 90) din trimestru pot fi definite două
grupe de obligaţii:
• cele care sunt scadente în ziua z, identificabile prin indicele j ∈ Jzs;
• cele care nu sunt scadente în ziua z, identificabile prin indicele j ∈ Jzn,
între cele două mulţimi existând relaţia:

Jzs U Jzn = M J ,

unde M J este mulţimea în care indicele j poate lua valori şi al cărei cardinal este J.
Întrucât zilnic se modifică obligaţiile scadente, structura mulţimilor Jz se modifică
în mod corespunzător de la o zi la alta.
Pentru fiecare zi din lună se determină cuantumul obligaţiilor care sunt
disponibile în respectiva zi:

Oz = ∑O j ∗ nj − ∑O j ∗ nj , (48)
j∈ J zn j∈ J zs

unde:
Oz = cuantumul obligaţiilor în ziua z, z = 1, 2,…, 30,
nj = numărul de zile scurse de la data ultimei plăţi pentru obligaţia de tip j.

Să observăm că pentru obligaţiile scadente în ziua z (j ∈ Jzs) numărul de

zile nj este durata în zile a intervalului între două scadenţe; pentru obligaţiile
nescadente în ziua z (j ∈ Jzn) numărul de zile nj este durata în zile a intervalului
scurs între ultima scadenţă şi data curentă (adică ziua z).
Pasivele stabile aferente lunii l (l = 1, 2, 3) din trimestru se determină
după relaţia:

PSl = min Oz (48.1)

iar pasivele stabile aferente trimestrului (să ne reamintim că este trimestrul cu

activitate minimă) se determină după relaţia:

PSt = min PSl (48.2)

şi reprezintă pasivele stabile anuale.

 Sistemul bancar

Sistemul bancar al unei ţări este definit prin reţeaua instituţiilor de credit
rezidente în ţara respectivă şi a relaţiilor economice în care componentele acesteia
sunt parte. Reţeaua instituţiilor de credit este exprimată de tipurile de bănci care
funcţionează într-o ţară, iar relaţiile economice în care acestea sunt parte – prin
funcţiile pe care le îndeplinesc în economie.
Constituirea sistemului bancar este rezultatul unui lung proces istoric de
dezvoltare a economiei şi a relaţiilor în care intră agenţii economici. Apariţia
băncilor în lumea modernă este considerată a fi rezultatul dezvoltării comerţului în
Evul Mediu, în special prin contribuţia oraşelor autonome. Prima bancă este datată
1171 în Veneţia; azi, în cele peste 190 de state, funcţionează circa 50.000 de
societăţi bancare.

8.1 Componentele sistemului bancar şi funcţiile sale

Componentele sistemului bancar pot fi individualizate după mai multe

criterii, dar cel al funcţiilor băncilor este poate cel mai reprezentativ. Din acest
punct de vedere sunt identificate următoarele trei tipuri de bănci:
¾ bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizării lor de
către stat, de regulă una în fiecare ţară; ca excepţie, în SUA sunt
autorizate 12 astfel de bănci;
¾ bănci comerciale sau de depozit, care efectuează multiple operaţiuni
bancare, dar cu predilecţie constituirea de depozite, operaţii în conturi
curente ale agenţilor economici şi creditarea acestora;
¾ bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operaţiuni,
limitându-şi astfel funcţionalitatea; în cadrul lor se includ: instituţii de
depozit, instituţii de creditare specializate, societăţi financiare,
companii de investiţii, bănci cooperatiste, case de economii, fonduri
de pensii, fonduri de plasamente, case de titluri, bănci de afaceri ş.a.
 Alte criterii utilizate pentru clasificarea băncilor sunt:
• raza de implantare (teritorial, ramură economică);
• nivelul de distribuţie (en gros – care efectuează operaţii de anvergură
şi cu amănuntul – care au drept clientelă întreprinderi mici şi mijlocii
şi persoane fizice);
• statutul juridic (publice, private, cooperatiste, de ajutor reciproc).
Sistemul bancar în sine şi fiecare din componentele lui îndeplinesc funcţii
specifice în mecanismul economic:
a) colectarea depunerilor;
b) gestiunea mijloacelor de plată;
c) acordarea de credite;
d) consultanţă şi diferite alte servicii.
Particularităţile economiilor naţionale au condus în epoca modernă la
specificitatea sistemelor bancare din diferite ţări. Într-o caracterizare succintă din
1984, agreată de oficialităţile franceze, sunt sintetizate trăsăturile dominante ale
sistemelor bancare din cele mai dezvoltate ţări.
În Marea Britanie sistemul bancar este puternic specializat şi concentrat.
Specializarea se exprimă în existenţa, în principal, a două tipuri de bănci:
• bănci de afaceri (discount houses sau accepting houses), care vând
servicii: aranjamente financiare de fuziune sau dizolvare, asistarea de
emisiuni de titluri, evaluări de risc ş.a.;
• bănci comerciale (commercial banks sau clearing banks), care
colectează disponibilităţi, gestionează mijloace de plată şi acordă
credite.
Concentrarea sistemului se exprimă în dominarea pieţei monetare de către
patru mari bănci (Midland Bank, Barclays Bank, National Westminster Bank şi
Lloyd’s Bank), ce au tendinţa să-şi subordoneze băncile de afaceri. Băncile sunt,
prin excelenţă, în serviciul comerţului.
În Germania sistemul bancar este caracterizat prin universalitatea
profilului componentelor diferenţiate pe nivel de distribuţie: cele en gros, de tip
bănci comerciale, orientate spre activităţi industriale şi cele cu amănuntul, de tip
bănci cooperatiste (Raiffeisenkasser) şi de tip popular (Volksbanken), orientate
spre activităţi rurale şi de susţinere a activităţii economice la nivelul comunităţilor
locale. Băncile sunt, prin excelenţă, în serviciul industriei/agriculturii/activităţilor
de producere de bunuri/servicii.
Concentrarea bancară este, de asemenea, foarte pronunţată, piaţa fiind
dominată de trei mari bănci (Deutsche Bank, Dresdner Bank, Commerzbank).
În SUA sistemul bancar este descentralizat şi specializat, ca rezultat al
departajării clare a atribuţiilor şi competenţelor monetare între nivelul federal şi cel
al statelor.
 Descentralizarea se materializează într-un mare număr de bănci (peste
15.000 de firme bancare în 1980), din care numai două (Bank of America şi
Citibank) de talie mondială.
Specializarea se exprimă în existenţa, în principal, a două categorii de
bănci:
• comerciale, în care se includ şi aşa-zisele „aproape bănci”
(near banks); obiectul lor este mobilizarea disponibilităţilor şi
acordarea de credite; „aproape băncile” sunt instituţii nesupuse
reglementărilor bancare şi au ca obiect principal gestionarea
mijloacelor de plată introduse de ele, ca de pildă, cartelele sau cărţile
de credit pe care au reuşit să le facă acceptate de mari reţele
comerciale, asigurându-le un uz extrem de extins;
• de investiţii, care se ocupă în principal de plasamente de valori
mobiliare, cum este, de pildă, foarte cunoscuta Merill Lynch.
În Franţa sistemul bancar este concentrat, mai puternic apropiat de stat
decât de economie şi mai formal (predomină caracterul juridic şi administrativ în
funcţionare, în detrimentul celui economic). Sistemul bancar este reglementat
puternic prin lege, care distinge:
• bănci, tratate diferenţiat după cum sunt membre ale Asociaţiei
franceze a băncilor, bănci de ajutor reciproc sau bănci cooperatiste;
acestea pot efectua orice operaţiune bancară;
• alte instituţii de credit, care, cu excepţia caselor de economii şi de
depuneri, nu pot mobiliza disponibilităţi pe termen scurt, dar pot
efectua operaţiuni de creditare (leasing, credit pentru consum etc.) şi
de gestiune a titlurilor de valoare; ele îşi pot procura resursele de pe
piaţa financiară (emisiuni de titluri obligatare) sau din plasamente ale
disponibilităţilor pe termen scurt ale unor instituţii de credit (bănci de
ajutor reciproc sau cooperatiste).
Concentrarea rezidă în dominarea pieţei monetare de către trei bănci
(Banque National de Paris, Crédit Lyonnais şi Société Générale).
Băncile de ajutor reciproc sau cooperatiste sunt instituţii de mică
anvergură de tip bănci populare, Crédit mutuel şi Crédit agricole.
În România sistemul bancar actual s-a constituit pornind de la patru
bănci, având reţele proprii: Banca Naţională, Banca de Investiţii, Banca Română de
Comerţ Exterior şi Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară. Aceste bănci
aveau specializare strictă şi deţineau monopolul operaţiunilor bancare cu persoane
juridice. Persoanele fizice puteau efectua operaţiuni bancare numai prin CEC,
instituţie care era o quasibancă, deoarece: avea atribuţii de mobilizare a
disponibilităţilor băneşti de la populaţie, nu credita activitatea economică, putea
oferi credite de consum (construcţii de locuinţe, unele cumpărări în rate ş.a.).
După 1989 sistemul bancar românesc s-a diversificat ca număr de
participanţi, în anul 1998 funcţionând peste 40 de firme de tipul societăţi bancare,
cu circa 55.000 de angajaţi. Astfel, a început un profund proces de restructurare
şi privatizare care este încă în derulare. Restructurarea a debutat în 1990 cu legea
privind societăţile comerciale, pr in care erau astfel definite inclusiv instituţiile
bancare. Apoi, în 1991, s-au adoptat legi privind activitatea bancară (Legea 33/1991) şi
Legea privind statutul Băncii Naţionale (Legea 34/1991), prin care se face
redefinirea atribuţiilor Băncii Naţionale a României ca bancă centrală. Se creează
apoi BCR, ca bancă pentru deservirea agenţilor economici persoane juridice pentru
operaţiunile lor băneşti. Privatizarea a însemnat crearea unor societăţi bancare
private şi începerea procedurilor pentru vânzarea cotei de capital pe care statul o
deţine la băncile existente în sistem dinainte de 1989.
Sistemul bancar continuă să păstreze un caracter de stat. De pildă, una
din cele mai puternice unităţi din sistem, Banca Comercială Română (BCR), este
încă sub controlul statului, care încearcă să creeze condiţiile pentru privatizare;
statul păstrează participaţii însemnate la alte două bănci intrate deja în procesul de
privatizare: Banca Română de Dezvoltare (BRD) şi Banc-Post (BP); în ce priveşte
CEC-ul, instituţie încă de stat, se depun eforturi de reformare ca bancă. Sistemul
bancar a conservat situaţia de monopol a BCR, care, preluând în 1990 de la Banca
Naţională operaţiunile agenţilor economici persoane juridice, concentrează
conturile marii majorităţi a acestora Sistemul bancar a pierdut din caracterul
specializat deoarece băncile au tendinţe universaliste, adică de a se extinde spre
orice fel de operaţiuni bancare. Sistemul bancar denotă o anumită fragilitate prin
volumul mare al unor operaţiuni neperformante, dar şi o anumită insuficienţă de
dimensiune şi reţea. Din acest ultim punct de vedere este de remarcat că în 1938
sistemul bancar însuma peste 100 de firme, iar reţeaua lor teritorială (sucursale,
agenţii, oficii) avea de 7 ori mai multe unităţi ca în prezent.
În sistemul bancar românesc se regăsesc acum Banca Naţională a
României, băncile comerciale şi alte instituţii cu atribuţii în domeniul bancar.
Între băncile comerciale, în afara celor deja menţionate, funcţionează şi
alte bănci cu capital de stat (cum este Eximbank – Banca de Export-Import a
României, fondată în 1992 prin hotărâre de guvern şi având ca obiect asigurarea
creditelor de export), bănci private, multe în expansiune (Banca „Ion Ţiriac”,
Banca Transilvania), bănci fondate de grupuri de afaceri din străinătate (Group
Socièté Gènèral, Reiffeisen Bank, ING Bank) şi bănci comerciale de însemnătate
locală rezultate prin reorganizarea aşa-ziselor bănci populare.
Dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul bancar menţionăm: Fondul
român pentru garantarea creditelor pentru întreprinzătorii privaţi (FRGC), Agenţia
pentru valorificarea activelor bancare (AVAB), Institutul Bancar Român (IBR),
Asociaţia Română a Băncilor (ARB) ş.a.
FRGC, fondat prin hotărâre de guvern în 1992, cu capital rezultat prin
participarea Agenţiei Naţionale de Privatizare şi a unor bănci (BCR, BRD,
Banca Agricolă şi Banca Română de Comerţ Exterior, absorbită în 1999 de BCR ca
urmare a iminenţei falimentului) este o instituţie care are ca obiect de activitate
garantarea creditelor pe termen mediu şi lung (până la 10 ani), în exclusivitate
pentru firme private solicitatoare de credite, susţinute sau nu cu proiecte de
investiţii. Scopul acestei activităţi, susţinut şi printr-un credit nerambursabil de un
milion USD acordat de Banca Federală de Rezervă a Canadei, este de a asigura
distribuirea riscului bancar pentru acele bănci care acceptă credite importante
pentru agenţii privaţi, mai ales pentru proiecte de dezvoltare.
AVAB, fondată prin hotărâre de guvern în 1998, este o instituţie care
preia active incerte de la băncile comerciale, în schimbul unor titluri de stat, cu
scopul de a recupera datoriile debitorilor neperformanţi şi de a reface astfel
capacitatea băncilor de a credita economia.
IBR este o instituţie fondată de BNR şi ARB în 1991, care are ca obiect
de activitate formarea de personal calificat în domeniul bancar.
ARB este o asociaţie cu caracter profesional care promovează nu numai
interesele băncilor ca participanţi specializaţi la activitatea economică, dar
contribuie la formarea şi consolidarea unui comportament social adecvat prin
conştientizarea şi respectarea deontologiei profesionale în lumea băncilor.
În sistemul bancar rolul băncilor comerciale este deosebit deoarece ele
constituie partea cea mai activă a interfeţei între întreprinzători, pe de o parte, şi
procesul de economisire, pe de altă parte, proces în urma căruia se constituie
sursele neproprii de finanţare a activităţii economice a acestora. Operaţiunile
pasive şi active ale băncilor comerciale constituie esenţa acestui rol.

8.2 Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale

Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de mobilizare

a resurselor băneşti şi de constituire a surselor de creditare. Dintre aceste operaţiuni
cele mai frecvente sunt depozitele, rescontul şi capitalul propriu.

8.2.1 Depozitele

Depozitele sunt o operaţiune prin care banca primeşte în păstrare, pentru

un anumit termen şi, eventual, în anumite condiţii, o sumă de bani de la un
depunător. Banca poate utiliza aceste sume, în general, cu condiţia de a le face
disponibile la data convenită şi de a le remunera. Prin aceasta banca dispune de
surse cu care poate să răspundă cererilor de creditare pe care i le adresează cei ce
au temporar lipsă/nevoie de lichidităţi. Depozitele reprezintă o formă de mobilizare
a capitalurilor şi economiilor temporar disponibile şi, totodată, o formă de existenţă
a monedei scripturale. După natura şi termenul lor depozitele pot fi la termen şi la
vedere.
Depozitele la vedere sunt acele depozite de care depunătorii pot dispune
în orice moment pentru a efectua din ele plăţi sau retrageri. Riscul băncii de a
folosi aceste depozite este mai mare, motiv pentru care sunt retribuite cu dobânzi
mai mici sau chiar deloc.
Utilizarea lor ca sursă de creditare se bazează pe „soldul mediu
permanent”, adică pe suma de bani care în mod obişnuit există în bancă sub forma
soldurilor rămase în chiar conturile deponenţilor. Astfel, băncile cunosc zilnic
soldul rămas neutilizat în contul fiecărui client. Într-un orizont de timp dat,
t ∈ [1, T ] , soldul zilnic al tuturor conturilor deschise în bancă este St. Soldul
permanent SP al acestor conturi pe orizontul dat este:

SP = min St (1)
t

aşa că, dacă T=30, rezultă că banca poate acorda, pe seama depozitelor la vedere,
credite pe o lună de mărime SP. Astfel de date se cunosc aposteriori, deoarece
banca nu ştie dinainte ce operaţiuni se vor derula în aceste conturi. Înregistrarea
datelor pe perioade mai lungi de timp dă însă posibilitatea de a determina
probabilitatea cu care poate exista un sold permanent pe o perioadă dată (7 zile,
30 de zile, 90 de zile etc.).
Depozitele la vedere există, în principal, sub forma conturilor curente, a
conturilor de depozit şi a certificatelor de depozit.
¾ Conturile curente sunt produse bancare prin care persoanele fizice şi
juridice derulează operaţiuni de încasări şi plăţi, adică operaţiuni de casă.
Deschiderea şi închiderea lor, ca şi operaţiunile derulate prin ele (uneori numai cele
de plată) sunt remunerate prin comision, deoarece presupun cheltuieli pe care le
face banca privind evidenţa lor, efectuarea operaţiunilor, informarea clientului,
legăturile cu băncile partenerilor de afaceri ai clienţilor etc.
¾ Conturile de depozit sunt produse bancare destinate fructificării unor
economii pe termene mai bine precizate, cu condiţii mai restrictive de derulare a
unor operaţiuni şi, de aceea, ceva mai bine remunerate. Băncile au în schimb o
certitudine mai mare privind utilizarea pentru creditare a sumelor depuse în aceste
conturi.

¾ Certificatul de depozit este un produs bancar prin care deponentul

poate constitui un depozit, cu termene standard destul de diversificate, al cărui titlu
(act doveditor al existenţei) poate fi negociat pe piaţa monetară în interiorul
termenului de scadenţă. Băncile române utilizează larg acest produs cu termene de
1-3-6 luni. În SUA acest produs este preponderent destinat firmelor şi se întâlneşte
în trei variante: small (valori sub 100 000 USD), large (valori peste 100 000 USD)
şi jumbo (valori peste 1 000 000 USD).

Depozitele la termen sunt acele depozite constituite pe un termen

precizat, convenit între deponent şi bancă, beneficiind de o remunerare mai bună
datorită certitudinii mai ridicate pe care o are banca în utilizarea pentru creditare a
sumelor astfel depuse. În mod curent aceste depozite se întâlnesc sub forma
conturilor de depozit pentru investiţii şi a conturilor de economii.
 8.2.2 Rescontul

Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează alteia o parte din
portofoliul de active, în vederea obţinerii unor disponibilităţi pe care să le poată
folosi pentru a acorda noi credite. Portofoliul de active este format din titluri ce
atestă datorii pe care un terţ le are faţă de bancă sau plasamente pe care aceasta le-a
făcut în titluri de stat sau pur şi simplu credite pe care banca le-a acordat unor
clienţi ai ei. Unele dintre aceste titluri sunt recreditabile, altele nu. Cele
recreditabile sunt oferite de banca deţinătoare altor bănci, în schimbul sumei pe
care ele le reprezintă, dar diminuată cu un comision de cedare/preluare, numit,
după caz, taxă de scont sau taxă de lombard. Între titlurile recreditabile se includ
efectele comerciale (cambii) şi efectele publice (obligaţiuni şi bonuri de tezaur).
Pentru această recreditare (numită şi refinanţare) băncile apelează la o altă bancă
interesată şi cu disponibilităţi, la băncile specializate în astfel de operaţiuni
(numite bănci de scont) şi la banca centrală. Recreditarea pe seama cedării din
portofoliu a unor efecte publice se numeşte lombardare.

8.2.3 Capitalul propriu

Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului prin emisiunea

de acţiuni şi prin acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de acţiuni
formează capitalul social folosit, de regulă, pentru finanţarea dotării băncii
(imobile, mobilier, echipamente electronice, active fixe diverse). Sumele acumulate
din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea unor riscuri prin
existenţa unei acoperiri asiguratorii. Capitalul propriu are o cotă redusă în totalul
resurselor băncii şi nu participă decât, eventual, simbolic la crearea surselor de
creditare.

8.3 Operaţiunile active ale băncilor comerciale

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de creditare a

activităţii economice, adică de utilizare a resurselor mobilizate prin operaţiunile
pasive. Operaţiunile active, mai diversificate decât cele pasive, sunt clasificate
după obiect în: creditarea firmelor, creditarea persoanelor particulare şi plasamente.

Creditarea firmelor are în vedere asigurarea acestora cu disponibilităţi

pentru a-şi continua activitatea: credite pentru activele fixe şi credite pentru
cheltuielile de exploatare.
¾ Creditele pentru activele fixe au în vedere construirea sau
achiziţionarea de imobile, terenuri, echipamente, utilaje, instalaţii, mijloace de
transport ş.a. şi se dau, de regulă, cu garanţii, în principal de către bănci
specializate.
 ¾ Creditele pentru cheltuielile de exploatare au în vedere reconstituirea
surselor băneşti imobilizate de întreprinzător în circuitul economic obişnuit:
achiziţie – producţie – livrare. Băncile creditează creanţele comerciale ale
întreprinzătorului, adică preiau în sarcina lor datoriile pe care terţii le au faţă de
acesta, sau acordă credite de trezorerie, adică formează sau completează
disponibilităţile de plată ale debitorului în cazul în care acesta întrevede
posibilitatea unor plăţi pe care le-ar avea de făcut la un moment dat sau într-un
interval scurt de timp, concomitent cu lipsa sau insuficienţa unor disponibilităţi
proprii.
Creditarea persoanelor particulare are în vedere acordarea de credite
indivizilor sau familiilor pentru construcţii/achiziţii de locuinţe, pentru achiziţii de
bunuri de folosinţă îndelungată sau pentru acoperirea unor cheltuieli curente.
Plasamentele reprezintă achiziţia de efecte publice şi acţiuni în vederea
utilizării eficiente a resurselor disponibile în condiţiile asigurării unei lichidităţi
suficient de mari a acestor utilizări. Această condiţie este reglementată în cele mai
multe ţări ca măsură de diminuare a riscului de lichiditate. Plasamentul în acţiuni
este interzis în unele ţări, inclusiv în România, pentru a evita conflictul de interese.
Plasamentul în efecte publice este stimulat prin riscul lor mic, adesea minim, şi
prin raportul atrăgător risc/câştig.
În cadrul acestor clase de operaţiuni active, cele mai frecvent întâlnite
sunt scontarea, pensiunea, împrumutul cu gaj în efecte, avansurile în cont şi
creditele specializate.

8.3.1 Scontarea

Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în sarcină un credit

atestat printr-un efect comercial emis de un agent economic debitor în beneficiul
altui agent economic creditor.
Agentul economic creditor a acceptat la un moment dat (momentul t0) să
livreze agentului economic debitor o partidă de marfă plătibilă la un moment
ulterior (t1), numit scadenţă. Suma de plată la scadenţă se înscrie în actul ce
consfinţeşte înţelegerea (adică într-un efect comercial, de regulă o formă de
cambie) şi se numeşte valoare nominală a efectului comercial. La un moment
t2∈ (t0, t1), agentul economic creditor doreşte să-şi recupereze banii. El scontează
respectivul titlu la o bancă, adică îl cedează/cesionează, primind în schimb o sumă
de bani numită valoare actuală a respectivului titlu. Din momentul scontării (t2)
şi până la scadenţă (t1), adică pe un interval de timp de z zile, creditul este în
sarcina băncii, care pretinde, în mod justificat, o remunerare pentru imobilizarea
resurselor sale. Această remunerare exprimată în unităţi monetare se numeşte
scont, iar atunci când este exprimată procentual se numeşte taxă de scont.
Mărimea taxei de scont este stabilită de către fiecare bancă în parte, în raport cu
strategia şi politica ei de creditare, cu elementele conjuncturale care o determină să
amplifice sau să diminueze oferta de credit, ca şi cu taxa oficială de scont,
practicată de Banca Centrală în refinanţarea băncilor comerciale prin operaţiunea
de rescont, efectuată de acestea în legătură cu portofoliile lor de active. În
România, de pildă, taxa de scont a BNR de la 1 ianuarie 2004 a fost stabilită la
25%.
Mărimea scontului şi a valorii actuale a titlului scontat se determină după
relaţia:

z∗s
S = VN ∗ (2)
365
VA=VN – S, (3)
unde:
S = scontul,
s = taxa de scont,
VA = valoarea actuală a titlului scontat,
VN = valoarea nominală a titlului scontat.
Scontarea este o operaţiune prin care creditul comercial se transformă în
credit bancar.

8.3.2 Pensiunea

Pensiunea este operaţiunea prin care agentul ce a scontat un efect

comercial se angajează să-l răscumpere el însuşi la scadenţă sau înainte de aceasta.
Riscul cambiei este preluat astfel doar temporar de către bancă.

8.3.3 Împrumutul cu gaj în efecte

Împrumutul cu gaj în efecte este operaţiunea prin care banca acordă un

credit primind în schimb un gaj în efecte comerciale sau publice sau în acţiuni.
Mărimea creditului este sub nivelul valorilor nominale ale efectelor gajate.
În ce priveşte gajarea efectelor comerciale, recurgerea la această formă de
recreditare se face atunci când banca are dubii în ceea ce priveşte capacitatea de
plată a celorlalţi semnatari ai titlului, alţii decât beneficiarul acestuia. De aceea,
banca nu scontează şi, în plus, acordă un credit sub valoarea nominală a efectului.
În ce priveşte gajarea efectelor publice şi a acţiunilor, banca acordă
credite sub valoarea nominală a acestora, ca rezultat al riscului de diminuare a
valorii lor de piaţă (scăderea cursului lor).
 Solicitatorii unor credite cu gaj în efecte publice sau acţiuni recurg adesea
la această operaţiune, în scopuri speculative, în vederea achiziţionării repetate a
unor astfel de titluri. Pe seama unui capital iniţial K agentul în cauză procură titluri
de aceeaşi valoare, fie VT1=K, pe care le gajează obţinând un credit de valoare

C1 = a ∗ VT1 , (4.1)

unde:
a = cota, exprimată procentual, din valoarea titlurilor achiziţionate şi gajate.
Cu acest credit respectivul agent poate cumpăra noi titluri de valoare,
VT2=C1, pe care le poate din nou gaja, obţinând un nou credit

C 2 = a ∗ VT2 , (4.2)

cu care procedează în mod similar.

Presupunând că agentul efectuează n astfel de operaţiuni, atunci valoarea

titlurilor achiziţionate în total, TVT, este:

1 − a n +1
TVT = K ∗ , (5.1)
1− a

creditul total, CT, primit de el de la bancă este:

CT = K ∗
(1 − a )∗ a ,
n
(5.2)
1− a

iar capitalul imobilizat în total, KI, adică suma cheltuită de el pentru achiziţionarea
titlurilor este:

KI = TVT − CT = K ∗ 1 − a n( ) (5.3)

Eficienţa (calitatea financiară) a unui astfel de procedeu poate fi

evidenţiată prin câteva rate:

• rata capitalului imobilizat în valorea totală a titlurilor achiziţionate

este:

r1 = KI / TVT = 1 − a , (6.1)

adică este constantă indiferent de numărul operaţiunilor de achiziţie – creditare pe

care el le realizează;
 • marja de acoperire a creditului prin totalul valorii titlurilor
achiziţionate este:

1 − a n +1
r2 = TVT / CT =
(
a ∗ 1− an ) , (6.2)

adică în scădere cu fiecare nouă operaţiune achiziţie – creditare, reflectând

creşterea capitalului imobilizat şi conducând la formularea unor concluzii
importante atât pentru agent, cât şi pentru bancă:
Ó repetarea operaţiunii de împrumut cu gaj în efecte publice sau acţiuni,
de către un acelaşi agent, măreşte riscul său de pierdere prin scăderea
cursului titlurilor, deoarece imobilizarea sa de capital este tot mai
mare;
Ó menţionata repetare diminuează capacitatea de garanţie a gajului,
deoarece marja de acoperire a creditului scade, ceea ce pentru bancă
înseamnă creşterea riscului de creditare;

• coeficientul de multiplicare a capitalului iniţial prin valoarea titlurilor

achiziţionate este:

n
r3 = TVT / K 0 = ∑ a j−1 , (6.3)
j=1
unde:
j = indice pentru identificarea numărului de ordine al operaţiunii repetate achiziţie
creditare.

8.3.4 Avansurile în cont

Avansurile în cont sunt o operaţiune prin care banca efectuează plăţi din
contul unui client, pe baza cecurilor emise de el, chiar în cazul în care acesta nu are
disponibil. Pentru a putea face plata, banca acordă un credit „în avans”, adică fără a
aştepta o solicitare expresă din partea clientului său. Acest credit se numeşte
overdraft. Deoarece nu uzează de înscrisuri bancare pentru confirmarea lor, aceste
credite sunt netransferabile, adică banca nu poate să se recrediteze pe seama lor.
Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe
care, eventual, îl poate sconta, recreditându-se.
 8.3.5 Creditele specializate

Creditele specializate sunt operaţiuni de creditare intervenite în legătură

cu situaţii specifice, de o anumită natură. Astfel de operaţiuni se realizează prin
produse bancare cum sunt:
• creditul sezonier sau de campanie (vezi subcapitolul 9.3.3);
• creditul pentru stoc (vezi subcapitolul 9.3.3) garantat prin warant
(vezi subcapitolul 9.3.4);
• creditul de prefinanţare, acordat de bancă unui furnizor pentru livrări
făcute unui beneficiar extern sau în cadrul unei licitaţii publice
(livrări pentru instituţii publice). Banca va recupera creditul în
momentul apariţiei în contul furnizorului a plăţii efectuate de
beneficiarul său extern sau de către instituţia publică achizitoare.

8.4 Aprecierea calităţii activităţii bancare

La fel ca în cazul oricărei societăţi comerciale, sinteza calităţii activităţii

bancare este dată de rentabilitate, calculată:
¾ în valoare absolută, ca masă a profitului:

П=DÎ – DP – CF (7.1)

DÎ = da ∗ C (7.2)

DP = dp ∗ M , (7.3)

unde:
П = profitul băncii,
DÎ = dobânzi încasate,
DP = dobânzi plătite,
CF = cheltuieli de funcţionare a băncii,
da = rata dobânzii la operaţiunile active,
C = mărimea creditelor acordate,
dp = rata dobânzii la operaţiunile pasive,
M = masa mobilizărilor de resurse băneşti (depozite, rescont);
¾ în valoare relativă, ca rată a profitului:

Π
rp = , (7.4)
K

unde:
rp = rata profitului bancar,
K = capitalul propriu al băncii.
 În plus, se are în vedere ecuaţia de bilanţ a băncii, din care rezultă
existenţa pe total al echilibrului dintre utilizarea resurselor (A = active) şi
provenienţa acestora (P = pasive şi K = capital propriu):

A=P+K (8)

În legătură cu rezultatele financiare ale băncii sunt uzuali mai mulţi

indicatori de performanţă sintetizaţi în tabelul 3.

Tabelul 3
Indicator Mod de calcul
1.Rata veniturilor Dobânzi încasate – Dobânzi plătite
(din dobânzi) Active valorificate
Profit net
2.Rata profitului
Dobânzi încasate
Dobânzi încasate
3. Rata utilizării activelor
Total activ
Profit net
4. Rata rentabilităţii economice
Total activ
Total activ
5. Efectul de pârghie
Capital propriu
Profit net
6. Rata rentabilităţii financiare
Capital propriu
Sursa: Cezar Bayno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – „Monedă, credit, bănci”,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994

Dintre indicatorii utilizaţi în calcul, „Total activ” reprezintă activul de

bilanţ al băncii, „Active valorificate” reprezintă activul de bilanţ mai puţin „Casa”
şi „Active fixe” (corporale şi necorporale, altele decât cele financiare), iar „Profit
net” este profitul brut mai puţin impozitul pe profit. În ce priveşte profitul brut,
acesta se determină din venitul bancar net (dobânzi încasate minus dobânzi plătite)
mai puţin alte cheltuieli ale băncii (cheltuieli de funcţionare).
Atât utilizarea resurselor, cât şi provenienţa acestora sunt însă puternic
diversificate după durata şi preţul lor. De aceea, cu toate că pe total echilibrul se
regăseşte întotdeauna, tot astfel el nu se regăseşte pe componente structurale.
DURATA clasifică activele şi pasivele după scadenţa de recuperare
(pentru active), respectiv de exigibilitate (pentru pasive). Într-un echilibru perfect,
evident doar teoretic, ar însemna nu doar că se verifică relaţia (8), ci şi că

A j = Pj j = 1÷ n , (9)

unde j este un indice pentru identificarea lungimii intervalelor de scadenţă

(o zi, între 2 şi 7 zile, între 8 şi 30 de zile, între 1 şi 3 luni, între 1 şi 5 ani, peste
5 ani ş.a.m.d.), iar n este numărul claselor de scadenţe considerate în clasificarea
după durată a activelor şi pasivelor.
Pentru a pune în evidenţă gradul de corelare între active şi pasive se
calculează indicele de lichiditate:
n
∑ Pj ∗ α j
j =1
IL = n
, (10)
∑Aj ∗αj
j =1

unde:
Aj = valoarea activelor din clasa j de scadenţe de recuperare,
Pj = valoarea pasivelor din clasa j de exigibilitate,
αj = ponderea acordată clasei j de scadenţe de recuperare, respectiv de exigibilitate.

Ponderile αj sunt atribuite crescător, de la valori mici pentru scadenţele

foarte apropiate, la valori tot mai mari pentru cele din ce în ce mai îndepărtate.
O valoare IL ≈ 1 semnifică o corelaţie mulţumitoare între clasele de
active şi pasive, adică o acoperire, cu aproximaţie, a activelor din pasive de aceeaşi
durată.
O valoare IL < 1 semnifică durate relativ mai scurte ale pasivelor decât
ale activelor, adică, în principiu, acoperirea activelor pe termen lung din pasive pe
termen scurt. Această situaţie denotă o lichiditate redusă a băncii, adică un risc
crescut de a nu putea onora la scadenţă solicitările de rambursare a depozitelor
deoarece creditele acordate pe seama lor au scadenţe mai lungi.
O valoare IL > 1 semnifică o situaţie opusă.
În ambele cazuri, însă, calificarea băncii este nesatisfăcătoare, accentuată în
cazul „<” şi mai estompată în cazul „>”, deoarece în primul caz este posibil riscul
de lichiditate, iar în cel de-al doilea resursele sunt subutilizate din punct de vedere
al capacităţii lor temporale.
Măsura cantitativă a lichidităţii pe clase de scadenţe se determină cu
indicatorul poziţia lichidităţii exprimat prin pasivele nete:

PN j = Pj − A j j =1÷ n , (11)

în care PNj sunt pasivele nete de clasă j.

În cazul în care PNj > 0, rezultă că pasivele din clasa respectivă sunt în
exces faţă de activele de clasă corespunzătoare şi, în consecinţă, sunt folosite fie
pentru a finanţa utilizări din clase „mai mici” (situaţie socotită neeficientă,
deoarece dobânzile încasate la astfel de clase sunt mai mici decât cele plătite pentru
pasivele de clasă „mai mare”), fie pentru a finanţa utilizări din clase „mai mari”
(situaţie agreată, dar cu risc de lichiditate).
În cazul în care PNj < 0, rezultă că pasivele din clasa respectivă sunt în
deficit faţă de activele de clasă corespunzătoare, deci au fost completate fie cu
pasive din clase „mai mici” (situaţie de risc), fie cu pasive din clase „mai mari”
(situaţie ineficientă).
Un alt indicator de calitate legat de durată este rata lichidităţii, care se
poate calcula fie predictiv, fie post factum, pe clase de scadenţă. Această rată
exprimă măsura angajării băncii pe piaţa creditului şi compară resursele noi
mobilizabile, respectiv mobilizate, într-o perioadă de timp dată (o săptămână, o
lună, un trimestru, un an) viitoare, respectiv trecută, cu resursele existente, dar
scadente, respectiv lichidate în perioada de timp menţionată.

Pn
rl = , (12)
Pl

unde:
rl = rata lichidităţii,
Pn = pasive noi,
Pl = pasive lichidate.
Să presupunem, de exemplu, că la 8 iunie banca doreşte să cunoască
situaţia ratei lichidităţii pentru luna iulie (calcul predictiv) şi pentru luna mai
(calcul post factum) pentru resursele cu scadenţă pe trei luni.
În cazul calculului predictiv, banca ştie care sunt depozitele pe trei luni pe
care le deţine şi care trebuie lichidate în luna iulie, fie Pl.3.VII. Din propriile
informaţii privind evoluţia deschiderii la respectiva bancă a unor depozite pe trei
luni, ca şi din evoluţia generală a pieţei depozitelor, banca estimează resursele noi
din această clasă, posibile pentru luna iulie, fie Pn.3.VII. Prin relaţia (12) se
calculează rata lichidităţii lunii iulie pentru astfel de depozite.
Dacă rl > 1, rezultă că vor fi mobilizabile resurse noi mai mari decât cele
deja existente, dar lichidabile, astfel încât este posibilă o extindere a operaţiunilor
ce pot fi finanţate din astfel de resurse.
Dacă rl < 1, rezultă că se diminuează capacitatea de creditare pe seama
acestor resurse. În funcţie de eventualele solicitări de credite anunţate pentru luna
iulie, cu scadenţe posibil de acoperit din astfel de depozite, şi în funcţie de propriile
predicţii privind astfel de solicitări, banca va trebui să-şi ajusteze respectiva
capacitate de creditare, căutând resurse noi, suplimentare.
În cazul calculului post factum, toate datele sunt cunoscute, rata
lichidităţii calculată este „statistică”, iar banca descifrează astfel tendinţa de
evoluţie a respectivului tip de resurse, putând stabili măsuri operative de ajustare:
modificarea ratelor de dobândă, iniţierea unor produse bancare noi, înăsprirea sau
relaxarea creditării, modificarea ponderilor sau limitelor indicatorilor de bonitate în
estimarea calităţii noilor debitori etc.
PREŢUL CREDITULUI clasifică activele şi pasivele după rata
dobânzii încasate/plătite. În condiţiile în care acestea sunt fixe, problemele de
predicţie a rezultatului bancar şi de corelare a claselor de utilizări şi provenienţe
sunt mai simple. Complexitatea activităţii economice a determinat însă, în ultimii
20 de ani, extinderea variabilităţii dobânzii şi, în consecinţă, nevoia de a clasifica
activele şi pasivele bancare în funcţie de intensitatea variaţiilor.
Dobânzile care sunt în mod evident influenţate de variaţia pieţei
creditului sunt numite dobânzi sensibile, iar activele şi pasivele în legătură cu care
sunt practicate se numesc active sensibile şi pasive sensibile. Cele ce nu intră în
această clasă sunt denumite nesensibile.
Un indicator de calitate a activităţii bancare, legat de preţul creditului,
este rata gradului de sensibilitate:

As
gs = , (13)
Ps

unde:
gs = rata gradului de sensibilitate,
As = active sensibile,
Ps = pasive sensibile.

Rata se poate calcula pe total sau pe clase de durată şi arată marja de

acoperire a activelor sensibile din pasive de acelaşi fel.
Dacă gs > 1, înseamnă că finanţarea activelor sensibile se face şi din
pasive nesensibile. În cazul în care dobânzile sensibile înregistrează o tendinţă de
creştere, creşte diferenţa între remunerarea produsă de active şi costul resurselor
din care au fost finanţate, deoarece la finanţare au contribuit şi pasivele nesensibile
a căror dobândă nu va creşte. În cazul în care dobânzile sensibile înregistrează o
tendinţă de scădere, scade diferenţa între remunerarea produsă de active şi costul
resurselor din care au fost finanţate, deoarece dobânda pasivelor nesensibile
(participante la finanţare) nu se modifică.
Dacă gs < 1, înseamnă că pasivele sensibile sunt folosite pentru a finanţa
şi active nesensibile. În cazul în care dobânzile sensibile înregistrează o tendinţă de
creştere, rezultatul pentru bancă va fi nefavorabil, iar în cazul în care dobânzile
sensibile înregistrează o tendinţă de scădere, rezultatul pentru bancă va fi favorabil.

Comparaţiile pe clase (de durată sau preţ) ale activelor şi pasivelor pot
evidenţia insuficienţa resurselor pentru clasa respectivă, motiv pentru care, în
vederea ameliorării echilibrului, ar fi necesară atragerea de noi pasive de clasa
respectivă. În vederea aprecierii limitei de preţ pentru astfel de resurse, se
determină rata de acoperire a breşei, adică pragul maxim ce poate fi acceptat ca
rată de dobândă pentru acestea:

DÎ − DP
rab = , (14)
A−P
unde:
rab = rata de acoperire a breşei,
DÎ = dobânda încasată de la activele clasei analizate,
DP = dobânda plătită pentru pasivele clasei analizate,
A = cuantumul activelor din clasa analizată,
P = cuantumul pasivelor din clasa analizată.
Performanţele băncilor sunt folosite de agenţiile de evaluare (rating)
pentru a califica activitatea acestora. Evaluările făcute de diferite agenţii pot diferi,
cu toate că, în general, metodologia este aceeaşi:
a) se stabilesc tipurile de atribute/caracteristici/însuşiri/proprietăţi care
vor fi evaluate;
b) se stabilesc indicatorii de performanţă care caracterizează respectivele
însuşiri;
c) sunt stabilite niveluri de calificare pentru fiecare însuşire.

Agenţia „Moody’s” evaluează patru categorii de însuşiri: forţa financiară,

datoria principală, depozitele pe termen lung şi depozite pe termen scurt.

¾ Forţa financiară este calificată pe cinci niveluri: A, B, C, D şi E,

ordonate descrescător, astfel încât nivelul A este atribuit băncilor ce au forţă
financiară adecvată, iar nivelul E celor cu forţă financiară foarte scăzută, ceea ce
arată că banca ar avea nevoie periodic de ajutor şi de o eventuală asistenţă. În
interiorul nivelurilor sunt făcute nuanţări prin adăugarea semnelor „+” şi „–”. În
România, potrivit asociaţiei Finantz AG Zürich, în februarie-martie 1999 nivelul D
a fost atribuit BRD şi BCR, iar nivelul E + pentru BANCOREX şi BA.

¾ Datoria principală este calificată pe trei niveluri: A, B şi C, distinct

pentru datoria pe termen lung şi pentru cea pe termen scurt. În interiorul nivelurilor
se fac nuanţări prin adăugarea literei mici „a” (o dată sau de două ori) şi, mai în
detaliu, a cifrelor 1, 2 şi 3. Indicatorul de referinţă este riscul pe care îl prezintă
creditorii băncii, care, cu cât este mai ridicat, exprimă o vulnerabilitate tot mai
mare a resurselor de care dispune banca. De pildă:

• B3 → risc relativ mare;

• Caa → riscul creditorilor este mare, vulnerabilitatea băncii este sporită;
• Caa1 → securitate financiară foarte scăzută, există posiblitatea apariţiei
unor elemente de pericol în privinţa capacităţii financiare;
• Ca → siguranţă financiară extrem de slabă, banca are dificultăţi în a-şi
respecta obligaţiile de plată.

Pentru România, potrivit aceleiaşi asociaţii, s-a atribuit calificativul B3

pentru datoria pe termen lung (la fel ca pentru Rusia şi Ucraina), iar, în acest
context, BCR a fost calificată cu B3 pentru datoria principală şi cu Caa1 pentru
datoria pe termen scurt.

¾ Depozitele pe termen lung sunt calificate pe trei niveluri: A, B şi C, în

cadrul cărora se fac nuanţări similare celor pentru datoria principală. Calificativele,
acordate de aceeaşi asociaţie, sunt Caa1 pentru ţară (Rusia – Ca, Ucraina – Caa3) şi
Caa1 pentru BCR şi BRD.

Dependenţa calificativelor acordate unei bănci de cele acordate ţării de

reşedinţă este evidentă: „nici-o entitate bancară nu poate primi un rating superior
calificativului de ţară” (Ion Ghica, preşedintele BCR, preşedintele ARB, într-un
comentariu din mai 2000 pe marginea calificativelor acordate de Finantz AG
Zürich). Calificativul ţării şi implicit al băncii depinde de mediul economic
naţional, de starea care îl caracterizează la un moment dat: recesiunea economică
duce la diminuarea calificativelor, după cum relansarea şi creşterea economică duc
la creşterea acestora. Pe piaţa monetară internaţională calificativele influenţează
rata dobânzii pentru creditele solicitate de o ţară sau bancă. Astfel, debitorii cotaţi
cu A pot lua credite la nivelul LIBOR (rata interbancară a dobânzii pe piaţa
Londrei), iar cei cu calificative sub A la nivelul LIBOR plus câteva puncte
procentuale corective. De pildă, în legătură cu evaluarea făcută de Finantz AG
Zürich, Credit Suisse First Boston anunţa disponibilitatea de a acorda credite pe
4 ani pentru România cu LIBOR+4,25%, pentru Polonia cu LIBOR+2,5%, iar
pentru ţările Uniunii Europene şi alte ţări din Europa Occidentală cu
LIBOR+1,25%.

8.5 Aprecierea calităţii activităţii financiare a agenţilor economici

nefinanciari

În consens cu normele prudenţiale pentru activitatea bancară, băncile sunt

interesate de caracteristicile activităţii financiare a agenţilor economici care
apelează la serviciile acestora şi, în primul rând, a celor ce solicită credite. Interesul
este justificat pentru a putea asigura o certitudine cât mai mare relativ la
rambursare şi, implicit, la revenirea în bancă a sumelor creditate, care în mare sunt
ale deponenţilor ei, şi, de asemenea, pentru a avea o certitudine similară relativ la
plata dobânzilor şi respectarea scadenţelor.
Termenul ce desemnează suma calităţilor activităţii desfăşurate de un
agent economic este bonitatea. În bonitate se includ nu numai calităţile activităţii
financiare, ci şi cele numite generic goodwill, în care se subsumează
comportamentul general al unui agent economic relativ la cei cu care intră în relaţii
de afaceri (clienţi, furnizori, creditori, debitori), poziţia de piaţă, amplasamentul
etc.
Capacitatea de plată a unui agent economic este una din caracteristicile
de calitate ale activităţii lui financiare. Aceasta defineşte posibilitatea unui agent
economic de a face faţă plăţilor scadente de orice fel: achitarea furnizorilor, plata
salariilor, rambursarea creditelor, plata datoriilor şi obligaţiilor către stat etc.: Se
zice că există capacitate de plată atunci când disponibilităţile proprii, atrase şi
împrumutate ale unui agent economic, acoperă plăţile exigibile. Această capacitate
se formează prin corelarea termenelor de încasări şi plăţi şi reprezintă o formă de
echilibru financiar al agentului economic potrivit căreia activele lichide acoperă
plăţile scadente. Acest echilibru reflectă o corelare parţială a activului şi pasivului
de bilanţ al agentului în cauză.
Capacitatea de plată se poate calcula static (la un moment dat) şi dinamic
(pe un interval de timp dat).
Măsura capacităţii de plată este dată prin relaţiile:
CP = AL − PS (15.1)

AL
rcp = , (15.2)
PS

unde:
CP = capacitatea de plată,
AL= active lichide,
PS = plăţi scadente,
rcp = rata capacităţii de plată.

Indicatorul CP dă măsura absolută a capacităţii de plată şi arată surplusul

de lichidităţi (CP > 0) sau deficitul de lichidităţi (CP < 0). Managerul financiar ştie
astfel ce posibilităţi are de a face plăţi suplimentare sau plasamente pe termen scurt
sau, dimpotrivă, ce nevoie suplimentară are de lichidităţi.
Indicatorul rcp dă mărimea relativă a capacităţii de plată şi arată amploarea
relativă a capacităţii de plată, respectiv marja de acoperire a plăţilor scadente.
Lichiditatea financiară a unui agent economic este o altă caracteristică a
calităţii activităţii financiare şi arată capacitatea unui agent economic de a
transforma în bani activele de care dispune, în vederea asigurării unui circuit
financiar normal. Lichiditatea este generată de fluxurile materiale şi băneşti pe care
le ocazionează activitatea agentului economic:
• imobilizarea unor lichidităţi în alte elemente de activ: debitori, stocuri,
producţie neterminată;
• transformarea în lichidităţi a unor elemente de activ, de genul celor
mai sus menţionate.
Din punctul de vedere al lichidităţii, elementele de activ se clasifică în:
(i) lichidităţi primare (perfecte): bani în casă sau în cont, plafoane de
credit disponibile, sold în carnete de cec ş.a.;
(ii) lichidităţi secundare: mărfuri vandabile, produse cu desfacere asigurată,
creanţe sigur mobilizabile, titluri financiare ş.a.;
 (iii) lichidităţi terţiare: producţie neterminată, stocuri pentru producţie,
semifabricate, creanţe greu mobilizabile, mărfuri greu vandabile ş.a.;
(iv) active fără caracteristici de lichiditate: active fixe de producţie, imobile,
terenuri, mărfuri nevandabile ş.a.
Lichiditatea este o condiţie a capacităţii de plată. Insuficienţa lichidităţii
financiare generează plăţi restante, care pot pune firma în stare de faliment chiar
dacă ea este rentabilă.
Măsura lichidităţii financiare poate fi exprimată prin mai mulţi indicatori,
dintre care lichiditatea patrimonială este relativ frecvent invocată:

D+S+T +A Al
LP = sau , (16)
C Ps

unde:
LP = lichiditatea patrimonială exprimată ca rată de acoperire a datoriilor din
lichidităţile primare şi secundare,
D = disponibilităţi băneşti şi alte lichidităţi perfecte,
S = sume de încasat,
T = titluri de credit negociabile: acţiuni, obligaţiuni, efecte comerciale
scontabile,
A = alte lichidităţi: stocuri de marfă vandabile sau cu desfacere asigurată,
C = datorii pe termen scurt (bancare şi nebancare).
Al = active patrimoniale transformabile pe termen scurt în lichidităţi perfecte,
Ps = pasive patrimoniale exigibile pe termen scurt.

Solvabilitatea este o altă caracteristică a calităţii activităţii financiare a unui

agent economic şi exprimă capacitatea lui de a-şi achita toate obligaţiile asumate
atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Solvabilitatea reprezintă şi ea o formă a
echilibrului financiar al agentului economic:

AF + ACP + CS + MB ≥ O , (17)

unde:
AF = active fixe,
ACP = active circulante de producţie,
CS = creanţe sigure,
MB = mijloace băneşti,
O = obligaţii (furnizori, bănci, creditori, stat, personal, acţionari etc.)
 Măsura solvabilităţii este dată de rata capitalului propriu în totalul
resurselor financiare ale agentului economic:

KP KP
rkp = sau , (18)
KP + C TP

unde:
rkp = rata capitalului propriu,
KP = capital propriu,
C = credite (total: bancare şi nebancare, pe termen lung şi scurt etc.),
TP = total pasiv.

În situaţia în care rkp∈ (0,5;1) gradul de solvabilitate se numeşte „bun”.

Fiecare bancă îşi elaborează o metodologie de evaluare a bonităţii
agenţilor economici care li se adresează cu cereri de credite, metodologii numite
curent „de creditare a agenţilor economici”. În principiu: sunt stabilite criterii de
evaluare (unele cuantificabile, altele nu), care sunt eventual detaliate prin mai mulţi
indicatori; se precizează limite sau caracteristici de departajare pe calificative sau
puncte; se calculează punctajul total, eventual cu ponderi diferenţiate pe indicatori
sau criterii; se acordă un calificativ global pe seama încadrării punctajului total în
limite predeterminate.
O imagine a unei astfel de evaluări o prezentăm în continuare pornind de
la una din formele de metodologie propuse de BCR (tabelul 4). Totalul punctajului
este calificat pe o scară valorică (tabelul 5).
 Tabelul 4
Nr. Total
Relaţia de calcul
Nr. Criteriu Variante de puncte Ponderea puncte
a indicatorului
crt. Subcriteriu Limite al sub criteriului pe criteriu
măsurabil
criteriului Pi

0 1 2 3 4 5=3x4 6
1 Forma
1
de organizare
regie autonomă 3
societate
2
comercială
alţi agenţi
1
economici
2 Sectorul
1
de activitate
producţie
3
industrială
şi agricolă
transporturi,
telecomunicaţii,
aprovizionare-
2
desfacere,
comerţ-turism,
prestări servicii
alte sectoare 1
3 Poziţia în ramură/
1,5
subramură
loc primordial 3
poziţie medie 2
poziţie minoră 1
4 Lichiditate
patrimonială 2 cf. (16)
imediată (relativă)
sub 100% 0
între 100% şi 150% 2
peste 150% 4
0 1 2 3 4 5=3x4 6

5 Solvabilitate 2 cf. (18)

sub 30% 0
între 30% şi 70% 2
peste 70% 4
6 Situaţia
economico-
financiară
6.1 Cifra de afaceri
2
medie lunară
peste 500 mil. lei 1
între 50 şi
2
500 mi/lei
sub 50 mil. lei 1
6.2 Profitul brut lunar 2
peste 75 mil. lei 1
între 7,5 şi
2
75 mil.lei
sub 7,5 mil. lei 1
6.3 Rata rentabilităţii rf = PN/KP
financiare PN = profit net
2
KP = capital
propriu
peste 30% 1
între 10% şi 30% 2
sub 10% 1
6.4 Pierdere declasificare de la creditare
7 Rotaţia activelor n = CA/AC
circulante CA = cifra de
2 afaceri
AC = active
circulante
peste 10 rotaţii 3
între 5 şi 10 rotaţii 2
sub 5 rotaţii 1
0 1 2 3 4 5=3x4 6
8 Garanţii 1,5
active mobile şi
imobile care pot fi
3
rapid transformate în
lichidităţi
bunuri achiziţio-nate
2
din credite
cesionarea creanţelor 3
gajuri, ipoteci şi alte
2
garanţii reale
depozite în lei şi
valută, acreditive 4
deschise
lipsa garanţiilor descalificare de la creditare
9 Gradul de g = PE/A
îndatorare 1,5 PE = plăţi exigibile
A = total activ
sub 30% 3
între 30% şi 70% 2
peste 70% 1
10 Dependenţa de
pieţele de apro-
1,5
vizionare (a) şi
desfacere (d)
a din ţară şi d la
4
export
a din import şi d la
3
export
a din ţară şi d în ţară 2
a din import şi d în
1
ţară
11 Sprijin guverna-
mental şi 1
subvenţionare
da 4
nu 2
 0 1 2 3 4 5=3x4 6
12 Calitatea
1,5
conducerii
foarte bună 3
bună 2
satisfăcătoare 1
13 Perspective 1,5

are şi aplică cu bune

rezultate programe de
3
restructurare şi
retehnologizare
are, dar nu aplică sau
aplică cu rezultate
2
slabe astfel de
programe
nu are şi nu aplică
1
astfel de programe
13
14
TOTAL
PUNCTAJ
* * * TP = ∑ pi
i =1

Tabelul 5
TOTAL PUNCTAJ CALIFICATIV
sub 25,0 E
între 25,0 şi 37,0 D
între 37,1 şi 49,0 C
între 49,1 şi 61,0 B
peste 61,0 A
Calificativele se traduc în caracterizări succinte ale solicitatorilor de credite,
după cum urmează:
A = activitate rentabilă; întruneşte integral condiţiile de aprovizionare-desfacere,
tehnologice, organizatorice şi de personal pentru a fi solvabili; predicţia pentru
perioada următoare este favorabilă din punctul de vedere al performanţelor
financiare;
B = situaţia economico-financiară prezentă este bună; predicţia pentru perioada
următoare este de diminuare a performanţelor financiare datorită unor
neajunsuri organizatorice, tehnologice sau de personal sau datorită naturii şi
obiectului activităţii;
C = situaţia eonomico-financiară este satisfăcătoare; este manifestă tendinţa de
înrăutăţire a indicatorilor de performanţă (producţie, eficienţă, organizare,
probleme de personal);
D = situaţie economico-financiară oscilantă pe intervale scurte între nesatisfăcător
şi satisfăcător; perspectivă incertă;
E = activitate nerentabilă, cu perspectiva lipsei de solvabilitate.
 Separat de această evaluare cu caracter general, se face o evaluare a
serviciului datoriei solicitantului de credite. Aceasta are în vedere trei indicatori:

10 Rata de acoperire a dobânzii, care arată măsura în care profitul brut

acoperă dobânzile:

PB
rad = , (19)
D
unde:
PB = profitul brut,
D = suma dobânzilor plătite şi datorate dar neachitate pe intervalul între începutul
perioadei de gestiune şi data evaluării;

20 Creditele restante, înregistrate la data evaluării; analiza se face în

valori absolute, ca pondere a acestora în totalul creditelor angajate de solicitant
până la data evaluării şi în dinamică pe o perioadă de 1-3 ani în urmă;

30 Plăţile restante, înregistrate la data evaluării, incluzând orice fel de

obligaţii de plată restante; dintre acestea se analizează distinct restanţele de plată
faţă de furnizori şi antreprenori, în valori absolute şi ca pondere faţă de plăţile
efective făcute acestora de la începutul perioadei de gestiune până la data evaluării.

Calificarea serviciului datoriei poate fi: bună, slabă, sau

necorespunzătoare, potrivit unor indicatori şi limite menţionate în tabelul 6.

Tabelul 6
Ponderea
Calificativul Vechimea
Rambursarea creditelor
serviciului Plata dobânzilor creditelor
creditelor restante în total
datoriei restante
credite angajate
în general la
bun la termen sub 20% sub 30 de zile
termen
în mod repetat în mod repetat
slab peste 20% sub 30 de zile
după termen după termen
există dobânzi există credite cel puţin unele
necorespunzător peste 20%
neplătite nerambursate peste 30 de zile

Prin conjugarea celor două tipuri de evaluare (bonitatea şi serviciul

datoriei) banca poate determina categoria de risc în care se include creditul solicitat
(tabelul 7).
 Tabelul 7
Serviciul datoriei
BUN SLAB NECORESPUNZĂTOR
Bonitatea
credit cu risc
A credit în observaţie credit substandard
minim
credit în
B credit substandard credit incert
observaţie
credit sub
C credit incert credit cu risc major
standard
D credit incert credit cu risc major credit cu risc major
credit cu risc
E credit cu risc major credit cu risc major
major

Caracterizarea succintă a riscului se face după cum urmează:

(i) credit cu risc minim - presupune administrarea lui conform contractului de

creditare; solicitatorul este solvabil; afacerea pentru care s-a solicitat creditul
este bună;

(ii) credit în observaţie - solicitator cu performanţe foarte bune, dar care, pentru
scurte perioade de timp, are probleme de solvabilitate; solicitator cu
perspective în declin datorită unor neajunsuri interne (aprovizionarea
defectuoasă cel puţin uneori, unele utilaje/instalaţii/echipamente uzate fizic
sau moral, neajunsuri organizatorice şi/sau de persoane) sau a unora externe
(piaţa în declin);

(iii) credit substandar - solicitator cu solvabilitate nesigură datorată garanţiei

insuficiente (valoare netă a capitalului mică) şi/sau capacităţii de plată reduse;
probabilitate de nerecuperare a creditului;

(iv) credit incert - solicitator cu solvabilitate precară în condiţiile stipulate de

contractul de creditare; garanţie deloc sau incert valorificabilă la valoarea
declarată;

(v) credit cu risc major - rambursarea este puţin sau deloc probabilă, astfel că
înregistrarea sau menţinerea lui ca activ bancar nu este garantată.

În afara societăţilor comerciale cu activitate lucrativă, băncile acordă un

volum însemnat de credite şi populaţiei. Pentru debitorii provenind din acest sector
instituţional specific (menajele) este necesară, de asemenea, o evaluare a stării lor
financiare, a capacităţii lor de plată, pentru ca banca să aibă măsura posibilităţii de
recuperare a sumelor acordate acestora sub formă de credite, precum şi de încasare
a dobânzilor aferente, la scadenţele convenite în contractele de creditare.
 Datorită specificului acestor debitori, caracteristicile de calitate de
„bun platnic”, în principiu aceleaşi ca şi ale altor debitori (capacitate de plată,
solvabilitate, lichiditate), sunt identificate prin indicatori specifici: avere, stabilitate
profesională, situaţia de bancă, venituri, alte obligaţii financiare ş.a.
Procedura de evaluare este similară celei pentru debitorii „înteprinderi”:
detalierea pe niveluri a fiecărui indicator, notarea nivelurilor (punctaj), atribuirea
unor ponderi de importanţă fiecărui indicator, determinarea punctajului total,
stabilirea unui calificativ global definit între anumite limite de punctaj total.
Pentru exemplificare prezentăm în tabelul 8 indicatori şi punctaje folosite
în astfel de evaluări în SUA în preajma anilor ’90.
Sistemul de evaluare de către bănci a solicitatorilor de credite
(agenţi economici nefinanciari) este cunoscut sub numele de credit-scoring. O
astfel de metodologie de evaluare, completată cu alte informaţii şi cu metode de
prelucrare statistică (regresie multiplă, analiză factorială, coeficienţi de veridicitate
a estimărilor ş.a.) constituie baza pentru crearea unor instrumente foarte elaborate
şi informatizate de tipul sistemelor expert.

Tabelul 8
Indicator-nivel de relizare Punctaj Indicator-nivel de realizare Punctaj
1. Poziţia faţă de locuinţa 6. Posedă carte de credit
de domiciliu - majoră şi de magazin 40
- proprie 40 - numai majoră 40
- cu chirie 8 - numai de magazin 30
- nu răspunde 8 - nu răspunde 10
- alte situaţii 25
2. Durata domiciliului actual 7. Referinţe de la companii
- sub 6 luni 12 financiare
- 6 luni până la 2 ani 15 - una 15
- 2 ani până la 6,5 ani 22 - două sau mai multe 10
- peste 6,5 ani 35 - nu are 5
- nu răspunde 12 - nu răspunde 10
3. Durata ocupaţiei actuale 8.Venituri anuale
- sub 1,5 ani 12 - sub 10 000 USD 5
- 1,5 ani până la 3 ani 15 - 10 000 până la 15 000 USD 15
- 3 ani până la 5,5 ani 25 - 15 000 până la 30 000 USD 30
- peste 5,5 ani 48 - peste 30 000 USD 50
- retras din activitate 48
- asistenţă publică sau prin 25
hotărâre judecătorească
- casnic 25
- şomer 12
- nu răspunde 12
 Indicator-nivel de relizare Punctaj Indicator-nivel de realizare Punctaj
4. Vârsta solicitantului 9. Obligaţii financiare lunare
- sub 45 de ani 4 de plată deja angajate
- peste 45 de ani 20 - sub 100 USD 35
- nu răspunde 4 - 100 până la 300 USD 25
- peste 300 USD 10
- nu are 40
- nu răspunde 10
5. Referinţe bancare 10. Evaluări anterioare
- cont curent şi de economii 60 nefavorabile
- cont curent 40 - nu au fost cercetate 0
- cont de economii 40 - nu sunt evidenţiate 0
- are împrumut angajat şi cont 30 - două sau mai multe 10
curent şi de economii - una 0
- are numai împrumut 10 - toate sunt favorabile 15
- a solicitat împrumut dar încă nu 10
l-a primit
- nu răspunde 10
Sursa: C. Basno, N. Dardac, C. Floricel „Monedă, credit, bănci”, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică 1994, citat după o sursă americană.

8.6 Aplicaţii rezolvate

1. Dobânda postcalculată – în această situaţie dobânda se plăteşte la

scadenţa depozitului. Astfel, valoarea finală a depozitului sau a creditului va fi
egală cu valoarea iniţială a depozitului sau creditului plus dobânda aferentă.

Dacă avem un capital K = 26.000u.m. plasat la o dobândă de r d = 10% pe

o perioadă de t = 60 de zile, atunci:
K ∗ rd ∗ t
- dobânda postcalculată este egală cu D = =
360 ∗100
26.000 ∗10 ∗ 60
= = = 433,33
360 ∗100
- capitalul la scadenţă este egal cu K s = K + D = 26.000 + 433,33 =
= 26.433,33

2. Dobânda antecalculată – se calculează şi se acordă investitorului în

momentul formării depozitului sau achiziţionării unui activ financiar de acest gen
astfel încat preţul plătit este egal cu diferenţa dintre valoarea nominală a activului
şi dobânda aferentă.

La scadenţă, investitorul încasează valoarea nominală a activului

financiar.
Pentru un capital de K = 26.000 u.m. plasat în aceleaşi condiţii de
dobândă şi durată ca mai sus avem:
- capitalul încasat sau plasat în funcţie de natura activului financiar este
egal cu K i = K – D = 26.000 – 433,33 = 25.566,67
- la scadenţă, investitorul este remunerat cu valoarea nominală a
activului de 26.000 u.m.

3. Randamentul unui plasament efectuat în condiţii de dobândă

antecalculată este mai mare decât rata nominală a dobânzii utilizată deoarece
investitorul foloseşte un capital mai mic decât valoarea nominală a activului iar
dobânda cu care este remunerat este calculată la valoarea nominală.

Astfel, dobânda reală este egală cu:

rd
rr=
r ∗t
1− d
360 ∗100

10 10
rr= = = 10,16
10 ∗ 60 0,98333
1−
360 ∗100

r r = 10,16% > r d = 10%

8.7 Aplicaţii propuse

1. Să se determine dobânda la care a fost plasat un depozit de 780 000

u.m. pentru o perioadă de 80 de zile ştiind că la scadenţă valoarea acestuia este de
820 000 u.m.

2. Să se determine procentul mediu de dobândă pentru 4 capitaluri

împrumutate în următoarele condiţii:

C1 = 20 000 u.m. t1 = 60 zile r1 = 14% pe an

C2 = 40 000 u.m. t2 = 38 zile r2 = 10% pe an
C3 = 50 000 u.m. t3 = 50 zile r3 = 11% pe an
C4 = 80 000 u.m. t4 = 80 zile r4 = 15% pe an
 3. O cambie cu valoarea nominală de 100 000 u.m. emisă la 10 martie cu
scadenţa la 20 iunie a fost prezentată la scontare la 10 mai. Dacă taxa scontului este
de 12% să se determine valoarea actuală a cambiei şi scontul aferent.

4. O trată cu o valoare nominală de 500 000 u.m. a cărei scadenţă se

prelungeşte cu 30 de zile are taxa scontului de 9 %. Să se determine valoarea
actuală a noului efect.

5) Un plasament se caracterizează prin: r d = 11%

K = 16.000
t = 15 zile
Utilizând dobânda antecalculată deteminaţi valoarea absolută a acesteia.

6) Un investitor plasează în sistem la dobânda postcalculată următorul

capital: K = 38.000
r d = 15%
t = 60 zile
Determinaţi dobânda aferentă plasamentului.

7) Un operator are la dispoziţie următoarele oportunităţi de investire:

a) un capital K = 50.000 u.m., r d = 16% pe o perioadă de t = 90 zile în
sistem de dobânda antecalculata;
b) K = 50.000 u.m., r d = 17%, t = 90 zile cu dobânda postcalculată.
Care este cel mai avantajos plasament?
 Monedă, credit
şi echilibru monetar

În esenţa lor, banii sunt o marfă ce mijloceşte schimbul şi are rol de

etalon pentru toate celelalte mărfuri prezente la schimb. Banii au existat şi există în
forme diferite, ce au evoluat în decursul timpului de la mărfuri de o anumită speţă,
la metale preţioase, monedă, bancnote, bani de hârtie, monedă scripturală şi
monedă electronică. Specific oricărei forme de bani este că are o largă recunoaştere
în lumea participanţilor la activitatea economică şi o acceptare extinsă în spaţiu şi
timp.
Caracteristica esenţială a banilor, în oricare din formele sale, este că
reprezintă un instrument de măsură, schimb, plată, rezervă şi putere economică.
Metalele preţioase (aurul şi argintul) au jucat multă vreme rolul de bani fie în
formă naturală (pepite, praf), fie în formă prelucrată (lingouri), fie în formă
„bătută” (monedă). În zilele noastre aceste metale, în orice formă a lor, au încetat
să joace acest rol. Atributele mai sus menţionate ale instrumentului economic
„bani” reprezintă în acelaşi timp funcţiile economice ale acestora.

9.1 Moneda şi sistemul monetar

MONEDA este o formă instituţionalizată a banilor, care capătă o definire

formală printr-un act de voinţă al unei autorităţi: statul (în lumea modernă),
suveranul (în evul mediu şi chiar în antichitate), o comunitate locală (oraşul antic
sau chiar medieval). Definirea formală are în vedere suportul fizic (materialul din
care se confecţionează, forma, însemnele, greutatea, puritatea ş.a.). Moneda poate
fi marfă (în măsura în care are însuşiri intrinseci care îi conferă valoare în sine) sau
poate fi creanţă (un angajament pe care şi-l asumă emitentul, adică un act de voinţă
al acestuia). În sensul posibilităţilor cognitive, moneda este o informaţie privind
dimensiunea cantitativă a valorii pe care ea însăşi o reprezintă, valoare ce poate fi
reală/intrinsecă sau impusă prin actul de voinţă al emitentului şi puterea sa
coercitivă. Fiind o formă a banilor, îndeplineşte acelaşi rol şi are aceleaşi funcţii ca
şi banii.
 Din punctul de vedere al patrimoniului unui agent economic posesor de
monedă, aceasta reprezintă un activ, un mijloc şi nu o sursă. Sunt recunoscute patru
categorii mari de active:
- monetare (bani în casă şi în conturile curente de la bancă, cecuri şi
alte instrumente cu care se pot onora direct plăţi);
- quasimonetare (depozite pe termen la bănci şi titluri pe termen scurt);
- financiare (acţiuni şi obligaţiuni);
- reale (bunuri mobile sau imobile şi terenuri).
Dintre toate acestea, moneda este lichiditate prin excelenţă: cu ajutorul ei
se pot face plăţi direct şi cu cel mai mic risc de pierdere de valoare. Toate celelalte
categorii de active prezintă lichiditate din ce în ce mai scăzută şi variabilă pe
componente.

SISTEMUL MONETAR reprezintă mulţimea normelor şi instituţiilor

definite de stat pentru reglementarea, organizarea şi supravegherea tuturor
problemelor legate de existenţa şi circulaţia monedei.
Fiecare stat îşi elaborează un sistem monetar propriu, naţional, ca
expresie a suveranităţii sale. În România, de pildă, sistemul monetar naţional a fost
iniţiat în anul 1880 ca rezultat al dobândirii şi recunoaşterii internaţionale a
suveranităţii de stat.
Sistemul monetar este definit în principal prin următoarele componente:
• unitate monetară;
• etalonul monetar;
• emisiunea monetară;
• circulaţia banilor.

Unitatea monetară este de fapt moneda naţională care are o anumită

denumire şi conferă o anumită putere de cumpărare. În legătură cu unitatea
monetară sunt introduse trei elemente caracteristice de definire şi de raport cu alte
unităţi monetare:
(i) valoarea paritară, care stabileşte echivalenţa monedei naţionale cu
alte valori considerate reprezentative: aur, argint, unitatea monetară a unei alte ţări,
un coş de devize sau DST (drepturi speciale de tragere – monedă de cont iniţiată de
FMI în 1969, prin definire în raport cu aurul, reformulată în 1978, prin redefinire în
raport cu un coş valutar de 16 devize, şi în 1980, prin redefinire în raport cu un coş
valutar de 5 devize liber convertibile);

(ii) paritatea monetară, care stabileşte raportul valoric între două unităţi
monetare:

vpA
pmA / B = , (1)
vpB
unde:
pm A/B = paritatea monetară între monedele A şi B,
vp A = valoarea paritară a monedei A,
vp B = valoarea paritară a monedei B;

(iii) cursul de schimb, care stabileşte numărul de unităţi monetare

străine care se schimbă cu o unitate monetară naţională; pentru raţiuni de
comoditate se poate accepta şi exprimarea inversă. În condiţiile definirii monedelor
naţionale prin puterea lor de cumpărare, singurul element activ rămâne cursul de
schimb, care, în cazul în care este oficial, este sinonim parităţii.

Etalonul monetar este bunul prin care se defineşte unitatea monetară: o

marfă oarecare, un metal preţios sau ambele, puterea de cumpărare sau o altă
monedă naţională. Din acest punct de vedere, sistemul monetar în statele moderne
poate fi: monometalist, bimetalist, aur-devize, putere de cumpărare, acesta din
urmă fiind, în zilele noastre, quasigeneralizat.

Emisiunea monetară are în vedere confecţionarea banilor în vederea

punerii lor în circulaţie. Emisiunea de monedă cu sau fără valoare intrinsecă, de
bancnote sau de bani de hârtie este rezervată statului sau Băncii Centrale, numită şi
de Emisiune. În zilele noastre baterea de monedă se referă, cu mici excepţii, la cea
divizionară; rareori, cu valoare de simbol şi cu circulaţie strict numismatică, se mai
bate şi monedă de aur sau argint.
Tipărirea banilor de hârtie, ca şi baterea monedei divizionare se face prin
grija Trezoreriei Statului. În acest scop, sunt prestabilite de comun acord cu Banca
Centrală cupiurile caracteristice. În România, la finele anului 2004 existau în
circulaţie 5 cupiuri (10.000, 50.000, 100.000, 500.000 şi 1.000.000) şi 3 monede
divizionare (500, 1000 şi 5.000).
Emisiunea de monedă scripturală şi de monedă electronică se poate face
de către orice bancă în limita unor reguli impuse de Banca Centrală, dintre care cea
a rezervei obligatorii este, poate, cea mai importantă: dintr-un disponibil existent se
poate emite masă scripturală numai în limita unui plafon cu cel puţin x% mai mic,
unde x% este cota de rezervă obligatorie. Aceasta face ca multiplicarea masei
monetare să se facă controlat, până la un nivel maxim, determinat de un coeficient
de multiplicare k, cu valoarea

k = 1 / x% (2)

Circulaţia banilor are în vedere utilizarea lor în activitatea economică

internă şi externă. În interiorul ţării banii circulă prin actul de voinţă al statului,
care impune oricărui agent economic ce acţionează în ţară să accepte şi să utilizeze
în activitatea sa internă strict moneda naţională; de asemenea, pedepseşte
distrugerea cu intenţie şi falsificarea banilor.
 În relaţia cu alte monede naţionale, circulaţia banilor ridică problema
convertibilităţii monedei, adică a însuşirii ei legale de a se preschimba în alte
monede la un preţ dat de condiţiile pieţei (curs de schimb curent) sau la un preţ
stabilit de stat (curs de schimb oficial, aplicat în operaţiuni precizate prin lege).
Convertibilitatea este o măsură de sprijinire a dezvoltării economice,
deoarece stimulează schimburile externe şi libera circulaţie a capitalurilor.
Convertibilitatea, la rândul ei, se bazează pe eficienţa economiei, pe
competitivitatea bunurilor naţionale în raport cu cele străine, dar şi pe susţinerea ei
de către stat prin politici monetare şi valutare. Acest ultim aspect este reglementat
şi prin unele acorduri internaţionale, la care statele aderă în mod benevol, acorduri
ce prevăd un anumit sprijin al comunităţii internaţionale şi al cărui preţ îl constituie
angajamentele de susţinere a monedei proprii, inclusiv prin stimularea dezvoltării
economice în condiţii de eficienţă. Intervenţiile de susţinere a monedei sunt
efectuate în modalităţi diferite, inclusiv prin vânzarea/cumpărarea de monedă
naţională de către Banca Centrală, dar mai ales prin mecanismul ratei dobânzii
(taxa oficială a scontului).

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL, din punct de vedere

cronologic, este ulterior sistemelor monetare naţionale şi a fost creat din necesitatea
statelor de a sprijini, facilita, favoriza şi stimula legăturile economice între ţări.
Iniţial a apărut sub forma unor grupe de state legate prin interese comune sau prin
relaţii comerciale tradiţionale:
• Uniunea Monetară Latină (1865 – 1914)
• Uniunea Monetară Germană (1875 – 1918)
• blocuri monetare: al lirei sterline (1931 – 1939), al francului francez
(1932 – 1945), al dolarului (1933 – 1944).

Ulterior, în 1944, prin înţelegerile intervenite în Conferinţa Monetară şi

Financiară de la Bretton Woods (SUA) s-a constituit actualul sistem monetar
internaţional cu o participare statală quasicuprinzătoare. În paralel funcţionează un
sistem monetar european convenit în 1979 de ţările participante la Comunitatea
Economică Europeană (cu excepţia Marii Britanii) şi completat în 1991 prin
acordul de la Maastricht (Olanda), care a condus la introducerea de la 1 ianuarie
1999 a monedei europene EURO, ca monedă cotabilă pe piaţa valutară; moneda
EURO a devenit monedă efectivă la 1 ianuarie 2002.
Sistemul monetar internaţional se defineşte prin organizarea pieţei
valutare internaţionale şi prin producerea activelor pentru rezervele valutare
naţionale ale diferitelor state, dar şi pentru rezervele valutare ale instituţiilor
monetare internaţionale.
Acordul de la Bretton Woods stabileşte constituirea unor instituţii
internaţionale care să sprijine ţările ce se confruntă cu dificultăţi financiare
(variaţia cu consecinţe negative a cursului valutar, dezechilibrul balanţei de plăţi,
insuficienţa resurselor financiare ca efect al dificultăţilor economice), aşa cum este
Fondul Monetar Internaţional (FMI), precum şi instituţii care să stimuleze şi să
susţină eforturile naţionale de reconstrucţie şi dezvoltare, aşa cum este Banca Mondială
(BM). De asemenea, acordul prevedea crearea unei monede de rezervă – DST.

FMI are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţei

de plăţi a diferitelor state membre. Disponibilităţile FMI provin din aportul statelor
membre şi din dobânzile nete rezultate din alocarea către şi deţinerea de către
fiecare ţară a unor cantităţi de DST. De asemenea, din creditele pe care FMI le
poate obţine în baza acordurilor încheiate cu 11 ţări industrializate plus Arabia
Saudită, precum şi cu bănci centrale din ţări europene, Japonia şi Arabia Saudită.
Aportul membrilor se stabileşte în cotă procentuală din totalul resurselor
FMI şi în raport cu potenţialul economic al respectivei ţări. Aportul se depune 25%
într-una sau în mai multe din devizele ce definesc DST şi 75% în monedă
naţională.
Alocarea de DST unei ţări se face în raport cu cota sa de participare la
fond, este nerambursabilă şi se face în baza unei solicitări şi a unei evaluări a stării
economico-financiare a ţării respective. În aceiaşi manieră, ţările membre pot
solicita trageri de DST, cu rolul de credite, a căror valoare nerambursată la un
moment dat nu poate depăşi de 6 ori cota de participare.
Tragerea de DST înseamnă că „trăgătorul” cumpără de la FMI devize de
un anumit fel, numite în mod expres de către „trăgător”, sau DST depunând în
schimb echivalentul în monedă naţională. Returnarea se face printr-un procedeu
invers în termen de 3-5 ani (excepţional 7 sau 10 ani).
Fondul de cote părţi al FMI este în prezent de 100 miliarde DST, a cărei
structură pe ţări este cu aproximaţie următoarea: 20% SUA, câte 6-6,5% Anglia şi
Germania, câte 4,5-5% Franţa şi Japonia, câte 3-3,5% Arabia Saudită, Canada şi
Italia şi 49% alte circa 150 de ţări (în 1980 FMI avea 137 de ţări membre). Fiecare
membru are drept de vot în legătură cu deciziile majore şi dispune de un număr de
voturi calculat astfel:

ci ∗ F
vi = 250 + , (3)
100.000

unde:
vi = numărul de voturi de care dispune ţara i,
ci = cota ţării i de participare la fondul comun,
F = cuantumul fondului comun, exprimat în DST.

Alocările şi tragerile de DST au efectul unor intrări de devize în ţara

beneficiară, ceea ce permite acesteia:

• să-şi majoreze rezerva valutară oficială;

• să cumpere monedă convertibilă de la o ţară membră FMI;
• să-şi acopere deficitele balanţei de plăţi;
• să plătească datorii, dobânzi, comisioane altor ţări;
 • să acorde credite internaţionale altor ţări;
• să emită valori mobiliare pe termen lung;
• să garanteze obligaţii financiare.

Finanţarea ce are ca obiectiv deficitul balanţei de plăţi se face sub forma

unor tranşe de credit eliberate în cadrul a trei posibile modalităţi: STAND-BY,
mecanismul lărgit de creditare şi politica de acces lărgit la credit. FMI
finanţează/creditează, de asemenea: programe de ajustare macroeconomică sub
forma unor facilităţi de ajustare structurală sau structurală consolidată; importuri de
cereale în situaţii excepţionale sub forma facilităţilor de finanţare compensatorie;
programe specifice unor situaţii limită.
BM are ca principală funcţie acordarea unor credite (folosind resursele
ţărilor dezvoltate) pentru investiţii de reconstrucţie şi dezvoltare, în scopul creşterii
standardului de viaţă în ţările în curs de dezvoltare. Cele mai frecvente obiective de
investiţii sunt cele infrastructurale: căi ferate şi rutiere, amenajări portuare,
telecomunicaţii, obiective energetice, reţele de transport al energiei ş.a. În structura
BM se regăsesc trei instituţii autonome, cu funcţiuni diferite, conlucrând pentru
realizarea scopului comun, mai sus menţionat:
¾ Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD),
fondată în 1945 şi având peste 150 de membrii. Sursele ei provin din aportul
membrilor şi mai ales din împrumuturile de pe piaţa internaţională de capital.
BIRD acordă credite pentru investiţii şi alte acţiuni de dezvoltare, rambursabile în
cel mult 20 de ani şi cu perioadă de graţie de 5 ani, condiţionate de utilizarea lor
pentru crearea de obiective sau structuri care să contribuie la creşterea produsului
final al ţării creditate, implicit la crearea unor surse eficiente de rambursare a
creditului.
¾ Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), cu acelaşi obiectiv
de creditare a investiţiilor de dezvoltare, ca şi BIRD, dar circumscris numai
categoriei ţărilor celor mai sărace, motiv pentru care perioada de graţie este de 10
ani, iar creditele nu sunt purtătoare de dobândă. Periodic, în anumite circumstanţe
internaţionale, BIRD şi mai ales AID procedează la anularea unor datorii ale
debitorilor lor.

¾ Corporaţia Financiară Internaţională (IFC), al cărei obiectiv este

asistarea promovării şi încurajării sectorului privat în cele mai sărace ţări prin
consultanţă, instruire, participare a unor specialişti, mobilizare de fonduri (capital
autohton sau străin) ş.a.
DST este o monedă de cont impusă de FMI cu funcţie de etalon monetar,
rezervă, mijloc de plată între ţări şi mijloc de procurare de devize străine. După
1980 DST a fost definit în raport cu dolarul american (USD), lira sterlină (GBP),
marca germană (DEM), francul francez (FRF) şi yenul japonez (JAY), iar după
31 decembrie 2001 a fost reintrodus EURO. Cursul DST se exprimă în raport cu
fiecare din cele patru monede din „coş” şi se stabileşte după următoarea relaţie:
4
c DST / i = ∑ a j ∗ c j / i i = 1, 2, 3, 4, (4)
j =1

unde:
c DST / i = cursul DST exprimat în moneda i,
aj = aportul la DST al monedei i,
c j / i = cursul curent de schimb al monedei j în raport cu i.

Aportul monedelor din „coş” la definirea DST se stabileşte periodic de

către FMI, cu ajustări, de regulă, la cinci ani. Toate celelalte ţări, ale căror monede
nu participă la „coş”, stabilesc şi afişează prin Banca Centrală un curs propriu
zilnic al DST.

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN este o consecinţă îndelung şi

profund elaborată a Uniunii Economice Europene, la care participă în prezent 12
din cele 15 state ale Uniunii, la care aspiră şi alte state europene, dintre care 10 în
diferite faze de preaderare. Sistemul este definit ca o uniune monetară prin crearea
unei pieţe monetare unice, cu o monedă unică EURO cu putere circulatorie şi cu o
Bancă Centrală Europeană care va răspunde şi de elaborarea politicii monetare
unice şi de intervenţiile pe piaţa valutară privind raportul de schimb cu alte
monede.

Euro este o monedă cu toate atributele şi funcţiile unei monede naţionale,

definită ca un „coş” valutar la care participă toate monedele naţionale ale ţărilor
membre ale Uniunii şi al cărei curs se stabileşte conform relaţiei (4) în care, în
prezent, i şi j = 1, 2, ..., 12, urmând ca valoarea superioară să se modifice o dată cu
aderarea unui nou membru.
 Condiţiile de aderare, privind starea financiar-monetară a ţării aspirante,
se referă la:
¾ rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2%
media acestora în cele trei ţări membre cu cea mai mică rată a inflaţiei
înregistrată în momentul în care noul aspirant formulează cererea de aderare;
¾ rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media acestora
în cele trei ţări membre cu cea mai mică rată a inflaţiei înregistrată în
momentul în care noul aspirant formulează cererea de aderare;
¾ devalorizarea monedei proprii nu a fost practicată în ţara aspirantă
în cei doi ani anteriori celui în care a fost formulată cererea de aderare;
¾ deficitul bugetar nu depăşeşte 3% din produsul intern brut;
¾ datoria publică nu depăşeşte 60% din produsul intern brut.

Avantajele aderării rezidă în stabilizarea şi consolidarea economică

(prin însăşi îndeplinirea condiţiilor de aderare), reducerea costurilor de conversie a
monedei naţionale în alte valute, eliminarea fluxurilor speculative de capital,
diminuarea costurilor de constituire a rezervelor valutare, diminuarea riscurilor
aferente eventualelor variaţii nefavorabile ale cursului de schimb, avantaje al căror
preţ este pierderea autonomiei monetare şi valutare şi posibila creştere a şomajului.
La nivelul actualei componenţe a Uniunii Economice Europene, numai reducerea
costurilor operaţiunilor de conversie a monedelor naţionale ale ţărilor membre în
monede ale altor ţări membre a însemnat pentru anul 2002 circa 15 miliarde euro,
reprezentând circa 0,5% din produsul intern brut al Uniunii şi circa 5% din
veniturile băncilor din ţările membre ale acesteia.

9.2 Masa monetară

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente la un

moment dat în economie, adică al acelor active care pot fi utilizate în operaţiuni
atât de achiziţie, cât şi de stingere a obligaţiilor financiare.
Masa monetară cuprinde următoarele patru categorii de active cu
lichiditate ridicată sau foarte ridicată:
• numerarul;
• moneda de cont, adică disponibilul din conturile curente şi depunerile
la vedere;
• depozitele la termen şi în vederea economisirii;
• alte active, respectiv plasamentele în titluri: cambii, bonuri de tezaur,
certificate de tezaur, poliţe, ipoteci, obligaţiuni, acţiuni.
 Caracterizarea dinamicii masei monetare (dimensiune, ritm, structură), ca
şi evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi cele economice se face cu
ajutorul indicatorilor monetari. Aceştia sunt grupaţi, potrivit conţinutului lor în:
¾ indicatori ce exprimă caracterul politicii monetare (expansionistă sau
restrictivă) şi caracterizează dinamica masei monetare; cel mai important este rata
dobânzii;
¾ indicatori ce exprimă obiectivele politicii monetare, adică evaluează
conexiunile monetar-economice şi evidenţiază coerenţa politicii monetare şi
compatibilitatea ei cu cea economică; în această categorie se includ agregatele
monetare.
A. RATA DOBÂNZII este un indicator monetar ce caracterizează
raportul între activităţile economice reale şi evoluţia masei monetare. Indicatorul
ratei dobânzii influenţează cererea de credite, procesul economisirii şi, implicit,
oferta de credite, activitatea de investire, atractivitatea pieţei interne pentru
capitalurile străine, cursul de schimb etc. Acest indicator este definit ca uzufructul
produs de utilizarea pe durata unui an a unui capital de 100 unităţi monetare Din
acest motiv rata dobânzii este interpretată întotdeauna ca fiind anuală. Excepţiile de
la această regulă sunt stabilite în mod expres menţionându-se perioada de referinţă:
zi, săptămână, lună. Teoria financiară acceptă şi dobânda instantanee, adică cea
presupusă a se datora pentru o câtime infinitezimală de timp.
Mărimea ratei dobânzii se calculează ca raport procentual între dobândă
(ca uzufruct al capitalului) şi capitalul folosit (suma dată/luată cu împrumut).
Dobânda are sensul preţului plătit pentru utilizarea capitalului pe o
perioadă determinată, precum şi de remunerare pentru riscul pe care îl presupune
utilizarea respectivului capital. Nivelul dobânzii este determinat de productivitatea
capitalului, de raportul între cererea şi oferta de credit, de stabilitatea economică şi
politică, de nivelul mediu al veniturilor agenţilor economici, de înclinaţia lor pentru
consum şi economisire, de nevoile de disponibilităţi băneşti (lichidităţi) ale statului,
investitorilor, producătorilor şi menajelor.
În structura ratei dobânzii se regăsesc două componente:
¾ rata dobânzii la plasamentele fără risc, adică la împrumuturile de stat
pe termen scurt;
¾ cota aferentă riscului presupus de operaţiunea specifică de utilizare a
capitalului şi care este diferenţiată spaţial geografic (ţară, regiune), spaţial
economic (tip de activitate, ramură economică, tip/categorie de debitor) şi temporal
(lungimea duratei de rambursare).
Practica pieţei monetare a condus la elaborarea unor instrumente de
analiză cu mare valoare cognitivă – curbele de randament. Acestea sunt expresia
grafică temporală a relaţiei funcţionale între randamentul unui plasament la data
scadenţei şi preţul său de achiziţie:
η j = f (pa j , rjt ) t = 1, 2,..., Tj ′ j <0
f pa (5)
 j = 1, 2,…, n f r′jt > 0 ,
unde:
j = indice pentru identificarea plasamentului,
ηj = randamentul plasamentului j,
pa j = preţul de achiziţie plasamentului j,
rjt = venitul conferit de plasamentul j,
Tj = durata plasamentului j, exprimată în unităţi de timp,
n = numărul de plasamente supuse analizei.
Preţul de achiziţie al plasamentului este o funcţie de raportul
cerere/ofertă, respectiv cererea de titlu j(C j ) şi oferta de titlu j(O j )

pa j = g(C j / O j ) g′ > 0 dacă Cj / Oj > 1 (6)

g′ < 0 dacă Cj / Oj < 1
g′ = 0 dacă lim (C j / O j ) =1
O j →C j
C j →O j

Să presupunem ordonarea plasamentelor după durata lor, adică după

lungimea intervalului de timp dintre momentul de achiziţie şi momentul scadenţei.
Să presupunem, de asemenea, că un număr de n1 < n plasamente rezultă a fi pe
termen scurt şi restul de n – n1 pe termen lung.
Dacă C j / O j >1, cu j = 1, 2, ..., n1, rezultă că preţurile de achiziţie paj
sunt în creştere şi, totodată, mai mari decât cele de echilibru. Funcţia de randament
f (•) este în scădere şi, totodată, cu valori sub cele date de preţul de echilibru, ceea
ce se numeşte „cu randamentul mic”.
Reprezentarea acestei dependenţe într-un plan, în care abscisa este durata
plasamentului, iar ordonata randamentul acesteia, va genera un „nor” de puncte
concentrate în „zona de sud-eest” a graficului.
Dacă simultan C j / O j <1, cu j = n1+1, n1 + 2,..., n, rezultă că preţurile de
achiziţie paj sunt în scădere şi, totodată, mai mici decât cele de echilibru. Funcţia
f (•) este în creştere şi, totodată, cu valori peste cele date de preţul de echilibru,
ceea ce se numeşte „cu randament mare”.
Reprezentarea acestei dependenţe în acelaşi plan ca mai sus va genera un
„nor” de puncte concentrate în „zona de nord-est” a graficului.
Imaginea generală este o curbă orientată crescător (figura 15A).
În cazul în care rapoartele C j / O j au sensul de ordine faţă de unitate
invers decât în presupunerile de mai sus, atunci dispunerea în grafic a norilor de
puncte este inversată: „zona de nord-vest” pentru titlurile cu durată scurtă şi „zona
de sud-est” pentru titlurile cu durată lungă.
 Imaginea generală este o curbă orientată descrescător (figura 15B).

η η
A B

T T

η
C

T
Figura 15 Curbe de randament

În cazul în care rapoartele C j / O j au valori în jurul unităţii atât pentru

plasamentele cu durată scurtă, cât şi pentru cele cu durată lungă, rezultă o curbă a
cărei imagine generală este staţionară (figura 15C).
Alura curbelor de randament şi tendinţa evoluţiei lor îi orientează pe
plasatori asupra tipurilor de plasamente/titluri în care să-şi angajeze
disponibilităţile. Băncile, la rândul lor, se orientează asupra tipurilor de produse
bancare pe care să le ofere celor ce au disponibilităţi, dar şi asupra structurii
creditelor pe care să accepte să le dea investitorilor. De asemenea, societăţile
comerciale în funcţiune se pot orienta asupra tipurilor de titluri ce ar fi avantajos să
le ofere pieţei prin emisiuni noi.
Rata dobânzii este influenţată puternic de intensitatea procesului
inflaţionist, ca rezultat al reacţiei de apărare a creditorilor faţă de riscul eroziunii
capitalului lor, adică a pierderii puterii lui de cumpărare în momentul rambursării
faţă de momentul acordării creditului. În consecinţă, în rata dobânzii curente este
inclusă şi rata inflaţiei (ri). Pentru a face disjuncţie între rata curentă a dobânzii şi
cea deflatată se utilizează noţiunile de rată nominală a dobânzii (dn) şi rată
reală a dobânzii (dr), între care se stabileşte următoarea relaţie cantitativă:

1 + dn
dr = −1, (7)
1 + ri
care, în cazul unei inflaţii mici, se acceptă în forma simplificată:

dr = dn − ri (8)

deoarece termenul de gradul doi, rezultat prin aducerea expresiei 7 la acelaşi

numitor, are un ordin de mărime mai mic decât ceilalţi termeni şi poate fi neglijat.

B. AGREGATELE MONETARE sunt indicatori monetari ce

selectează tipurile de mijloace de plată deţinute de agenţii economici nefinanciari.

După conţinutul lor, agregatele monetare se clasifică în trei categorii:

(i) moneda primară este masa monetară emisă şi controlată de Banca
Centrală: numerar în rezervă şi scriptural (credite acordate agenţilor economici
financiari şi tezaurului, rescontarea efectelor comerciale şi publice); acest agregat
se mai numeşte şi bază monetară sau monedă de rezervă;
(ii) moneda ca mijloc de plată este masa monetară reprezentând
mijloacele de plată create nu numai de Banca Centrală, ci şi de către toţi ceilalţi
agenţi economici financiari care pot crea monedă; acest agregat se mai numeşte şi
masă monetară în sens restrâns;
(iii) moneda ca avuţie netă este masa monetară ce include nu doar
mijloacele de plată create de toţi agenţii economici financiari, dar şi orice alt activ
ce nu este folosit în mod obişnuit ca mijloc de plată, dar care are o anumită
lichiditate, adică se poate transforma relativ uşor în lichiditate.
În practica bancară agregatele monetare sunt uzual clasificate, după
lichiditatea lor, în patru categorii:
(iv) agregatul M1 sau lichiditatea primară, în care se includ
numerarul şi depunerile în conturi curente nepurtătoare de dobândă;
(v) agregatul M2 sau lichiditatea secundară, în care se includ M1,
plasamentele la termen şi plasamentele pentru economisire lichidabile prin
cecuri cu preaviz; datorită lichidităţii sale ridicate acest agregat se mai
numeşte quasimonedă;
(vi) agregatul M3, în care se includ M2, certificatele de depozit,
bonurile de casă, conturile de economii pe termen scurt şi mediu şi alte
titluri emise de agenţii economici (financiari sau nu) pentru piaţa financiară
(monetară şi de capital);
(vii) agregatul L, în care se includ M3 şi titlurile emise pe termen
mediu şi lung negociabile şi transformabile relativ uşor în lichiditate.
 9.3 Creditul

Creditul este o operaţiune economică prin care debitorul obţine de la

creditor resurse băneşti imediat utilizabile în schimbul promisiunii ca, la date
convenite, să facă rambursarea şi să plătească dobânda. Creditul apare ca o relaţie
între doi agenţi economici, al cărei obiect îl constituie transferurile monetare legate
de utilizarea unor sume împrumutate. Acestei relaţii îi sunt specifice următoarele
trăsături:
1. Subiecţii raportului de credit sunt creditorul – cel care dă bani cu
împrumut şi debitorul – cel care ia banii cu împrumut. În oricare din cele două
calităţi se poate afla orice agent economic, inclusiv statul. Dintre sectoarele
instituţionalizate existente în economie, cel al menajelor este considerat prin
excelenţă creditor, celelalte putându-se afla temporar în oricare dintre cele două
ipostaze. Sectorul administraţiilor publice este de regulă în ipostaza de debitor.
2. Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a
returna suma împrumutată la data/datele convenite cu creditorul. Rambursarea se
poate face integral la o anumită dată sau se poate face eşalonat la date convenite.
Fiind o promisiune, rambursarea presupune riscuri pentru creditor, fie că acesta
este o bancă, fie că este un depunător care şi-a constituit depozite la o bancă.
Diminuarea riscului de acest gen (de nerambursare, respectiv de imobilizare) se
face prin proceduri specifice: diagnosticul financiar şi solicitarea de garanţii.

3. Termenul de rambursare sau scadenţa este data la care se convine

între subiecţi returnarea sumei împrumutate. Scadenţa poate fi unică sau multiplă.
De regulă, la scadenţă se restituie împrumutul sau o parte a lui şi se achită dobânda
aferentă. În unele cazuri creditele se acordă cu perioadă de graţie, adică un număr
de perioade de timp standard (săptămână, lună, an) în care debitorul este scutit de a
face rambursări şi chiar plăţi de dobândă, dar aceasta se calculează inclusiv pe
perioada de graţie şi se varsă ulterior la scadenţele convenite. Este posibil, de
asemenea, ca pe o perioadă de timp standard, de pildă un an, debitorul să plătească
trimestrial dobândă, iar rambursarea creditului sau a unei părţi din el să se facă
anual.
Termenele pot fi foarte scurte (o noapte, o zi), scurte (una sau câteva
săptămâni sau luni), medii (1-5 ani), lungi (5-10-15 ani) sau foarte lungi (20-30 de
ani şi chiar până la 100 de ani). Termenele uzuale la o bancă sunt în funcţie de
specificul ei. De pildă, la o bancă comercială termenul scurt este de până la 30 de
zile, cel mediu până la 1 an şi cel lung peste 1 an. În schimb, la o bancă de investiţii
termenul scurt este de 1-3 ani, cel mediu 3-5 ani şi cel lung 5-10 ani.

Structura plăţii efectuate de debitor la scadenţă include două componente:

¾ amortizarea, respectiv suma ce rambursează împrumutul sau o parte
a lui; această sumă apare în terminologia engleză şi americană sub numele de
„principal”, iar în terminologia tradiţională românească sub numele de „capete”;
 ¾ dobânda.

Suma plătită de debitor la scadenţă se numeşte, în cazul termenelor

anuale, anuitate şi avem:
A = Am + D (9)
unde:
A = anuitate,
Am = amortizare,
D = dobândă.

Plăţile făcute în contul creditului pot fi: amânate (credite cu perioadă de

graţie) sau imediate (în prima perioadă standard de rambursare); anticipate (plata
efectuată la începutul perioadei standard de rambursare) sau posticipate (plata
efectuată la finele perioadei standard de rambursare); în rate egale (amortismente
egale) sau cu anuităţi egale.

În cazul amortismentelor egale, cuantumul acestora se stabileşte după

relaţia:
C
Am = , (10.1)
n

unde:
C = creditul acordat/preluat,
n = numărul perioadelor standard până la scadenţă,
iar suma de rambursat (SRt) este:

SR t = Am + D t (10.2)
Dt = [C − (t − 1) ∗ Am] ∗ d , (10.3)
unde:
t = indice pentru identificarea scadenţei, cu sensul de numărul de ordine al
perioadei standard de scadenţă,
d = rata dobânzii,
D = dobânda de plată, pentru perioada standard t.

Paranteza mare din relaţia (10.3) semnifică volumul/cuantumul creditului

cu care debitorul mai este dator în intervalul dintre cele două scadenţe succesive
t – 1 şi t.
 În cazul constanţei sumelor de rambursat, se face mai întâi calculul
acestora. În cazul perioadei standard „anul”, mărimea lor se determină după relaţia:
n
C= ∑ A(1 + d )− t (11.1)
t =1

Se determină apoi dobânda după relaţia:

⎛ t −1 ⎞
Dt = ⎜ C −
⎜ ∑ Am ⎟⎟ ∗ d
j (11.2)
⎝ j =1 ⎠

şi, în final, amortizarea plătită în anul t în contul datoriei:

Am t = A − D t , (11.3)

unde:
j = indice cu acelaşi sens ca şi t,
Amj = amortizarea plătită în perioada standard j (adică în perioadele anterioare celei
curente pentru care urmează să se facă plata),
Amt = amortizarea de plată pentru perioada standard t.
Paranteza din relaţia (11.2) semnifică cuantumul creditului cu care
debitorul mai este dator în intervalul dintre scadenţa curentă t şi cea precedentă.
4. Dobânda (pentru definiţie şi sens vezi subcapitolul 9.2.A). În practica
bancară sunt cunoscute două modalităţi de calcul al acesteia:
¾ dobânda simplă, uzuală pentru creditele pe termen scurt, care, în acest
context, este înţeles strict un an sau sub un an:

z
D = C∗d∗ , (12)
T
în care:
z = numărul de subperioade anuale ce exprimă durata scadenţei (de regulă zile),
T = numărul de diviziuni în care se partajează anul (365 în practica bancară
română, franceză, italiană ş.a. sau 360 în practica bancară germană, elveţiană
ş.a., în caz că diviziunea subanuală este ziua, sau 12, în caz că diviziunea
anuală este luna etc.).

¾ dobânda compusă, uzuală pentru creditele peste un an şi pentru care

dobânda se capitalizează, adică se adaugă la capital, fiind plătită o singură dată
(integral) la scadenţa multianuală:

C t = C(1 + d )t (13.1)
 [( ) ]
D = Ct − C = C 1 + d t − 1 (13.2)

unde:
Ct = suma ce trebuie rambursată la scadenţă, în situaţia în care scadenţa este unică,
t = durata scadenţei, exprimată în ani.

Pentru cazurile de rambursări prezentate în paragraful anterior (relaţiile

(10.1) şi (11.1)), dobânda totală datorată de debitor pe toată durata utilizării
creditului se determină după relaţia:

n
D= ∑ Dt , (14)
t =1

unde Dt este determinată fie conform relaţiei (10.3), fie conform relaţiei (11.2).
Din modul de calcul al dobânzii rezultă evident că aceasta se determină
întotdeauna în raport cu creditul în folosinţă la debitor în perioada pentru care se
calculează dobânda şi nu în raport cu volumul/cuantumul creditului preluat.
În calculul dobânzii este prezentă rata dobânzii, pe care, în argumentările
făcute mai sus, am considerat-o fixă. Este o ipoteză foarte frecventă în practica
bancară. Datorită fenomenului inflaţionist, accentuat în ultimii ani în multe ţări, a
apărut însă şi practica ratei de dobândă variabilă. Potrivit acestei practici,
contractul de creditare prevede opţiunea creditorului de a modifica periodic rata
dobânzii în funcţie de inflaţie sau de evoluţia pieţei monetare interne sau
internaţionale.

5. Consimţirea tranzacţiei, adică devenirea efectivă a creditului,

înseamnă că suma de bani reprezentând creditul a intrat în posesia debitorului:
creditul a fost înregistrat în contul debitorului ca disponibilitate bănească a
acestuia, emitentul unei obligaţiuni a vândut-o şi a încasat contravaloarea ei de
piaţă, un investitor a depus banii în depozitul pe care şi l-a deschis la o bancă etc.
Consimţirea tranzacţiei poate fi de tip unic atunci când, în raportul de
credit, ea intervine o singură dată sau de tip credit deschis atunci când creditorul
oferă un credit de un volum convenit cu debitorul, iar acesta ia în folosinţă părţi ale
acestui credit, la diferite intervale de timp, în funcţie de nevoi.

6. Consemnarea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit căreia

respectivul raport este obiect al unui înscris care îl atestă în ceea ce are el esenţial:
identificarea creditorului şi debitorului, suma, data emiterii, scadenţa ş.a.
Emiterea înscrisului (titlu de credit) poate fi făcută fie de debitor, fie de
creditor. Cele mai cunoscute înscrisuri sunt: cambia, biletul la ordin, poliţa,
cecul, certificatul de depozit şi, pentru cazul în care debitor este statul/o
administraţie publică, bonul de tezaur şi obligaţiunea (vezi şi subcapitolul 4.2).
 7. Transferabilitatea este acea trăsătură a raportului de credit potrivit
căreia un creditor poate transfera/vinde drepturile sale decurgând dintr-un astfel de
raport.
Această caracteristică generează operaţii bancare specifice: scontul (legat
de titluri în care statul/administraţia publică nu este debitor) şi lombardarea (legat
de titluri în care statul/administraţia publică este debitor).

9.3.1 Riscurile creditului

Creditul este o relaţie între doi parteneri (subiecţi) caracterizat, aşa cum
am văzut, printr-o promisiune, care este generatoare de riscuri. În legătură cu
rambursarea apar două categorii de riscuri:

A. RISCUL DE RAMBURSARE pe care şi-l asumă creditorul şi care

constă fie în întârzierea rambursării peste scadenţă, fie în imposibilitatea
debitorului de a rambursa.
Întârzierea peste scadenţă se penalizează prin majorarea dobânzii pe
durata întâzierii şi prin consemnarea evenimentului ca incident. În multe ţări
băncile cooperează, sub supravegherea Băncii Centrale, pentru evidenţa detaliată şi
precisă a incidentelor. Astfel există informaţii despre orice debitor relativ la
incidentele al căror subiect a fost şi despre modul de soluţionre a incidentelor
respective. Eventualii viitori creditori vor fi în cunoştinţă de cauză despre calitatea
promisiunii de rambursare angajată de un debitor şi îşi pot lua măsuri preventive.
În anumite cazuri, când debitorul anunţă anticipat posibilitatea întârzierii,
creditorul poate accepta, în condiţii negociate cu respectivul debitor, reeşalonarea
rambursării.
Imposibilitatea de rambursare poate interveni din incapacitatea de plată a
debitorului (faliment), din dispariţia lui cu rea credinţă sau din dispariţia fizică.
Imposibilitatea de rambursare este tratată, de asemenea, ca incident.
Creditele aflate în astfel de situaţii se numesc neperformante:
• cele întârziate – restante,
• iar celelalte – nerecuperabile.
Evidenţa incidentelor la o bancă sau pe ansamblul sistemului bancar
creează posibilitatea calculării riscului de nerambursare. Acest risc se poate calcula
pe un debitor oarecare, dar, de regulă, se calculează pe mulţimi de cazuri de aceeaşi
speţă. De pildă, pentru un anumit tip de credit, pentru debitori desfăşurând un
anumit fel de activitate, pentru operaţiuni de creditare circumscrise unei anumite
zone geografice etc. Într-o primă aproximare, riscul poate fi determinat
de probabilitatea de producere a incidentului în mulţimea cazurilor de creditare
(totală sau de o anumită speţă):

n
rn = , (15)
N
unde:
rn = riscul de nerambursare,
n = numărul cazurilor de incidente,
N = numărul total al operaţiunilor de creditare (pe ansamblu sau pe o anumită
speţă de creditare).
Într-o analiză mai elaborată, riscul se poate determina ca dispersie a
rezultatului creditării (profit sau pierdere).
Rezultatul creditării se determină în formă absolută ca diferenţă între
încasările băncii pe seama respectivului credit şi cheltuielile făcute de bancă pentru
derularea creditului şi recuperarea acestuia. Expresia procentuală a rezultatului se
obţine prin raportarea acestuia la cuantumul creditului.
În cazul creditelor neperformante cheltuielile includ, pe lângă cele
normale privind funcţionarea băncii, şi cheltuieli legate de urmărirea debitorului,
cheltuieli de judecată, cheltuieli pentru valorificarea gajurilor, sume nerecuperate
din creditul însuşi, dobânzi neîncasate, decapitalizarea sumelor creditate în
intervalul dintre acordare/scadenţă şi momentul eventualei lor recuperări ş.a. În
aceste cazuri, de multe ori, rezultatul creditării este negativ.
Rezultatul creditării se consideră a fi determinat de starea economiei, a
ramurii economice, a zonei geografice unde se derulează activitatea debitorului. Pe
baza unor informaţii statistice privind variaţia acestei stări în trecut şi a unor
predicţii privind evoluţia unor indicatori economici/sociali/politici specifici se pot
determina probabilităţi de producere a diferitelor stări economice. În condiţiile unei
stări date este posibil un anume rezultat al creditării, iar acestuia i se afectează ca
probabilitate aceea caracteristică respectivei stări.
Riscul se calculează pe baza relaţiei:

rn = ∑
J

j =1
(r − r )
j
2
∗ pj, (16.1)

unde:
j = indice pentru identificarea stării economiei,
J = numărul de stări ale economiei luate în considerare,
rj = rezultatul creditării în condiţiile producerii stării j a economiei
r = rezultatul mediu al unei operaţiuni de creditare (pe ansamblul acestora sau pe
mulţimea celor de o anumită speţă),
pj = probabilitatea producerii stării j a economiei;

Vj − Ch j
rj = , (16.2)
C

unde:
Vj = venitul obţinut de bănci în urma acordării unui credit (în general sau de
o anumită speţă) în cazul producerii în economie a stării j,
Chj = cheltuielile ocazionate băncii de derularea şi recuperarea unui credit
(în general sau de o anumită speţă) în cazul producerii în economie a stării j,
C = cuantumul creditului acordat;

J
r = ∑ rj ∗ p j (16.3)
j =1

B. RISCUL DE IMOBILIZARE pe care şi-l asumă deponentul unei

bănci şi care constă în imposibilitatea băncii de a rambursa acestuia, la cerere,
parţial sau integral, suma depusă.
Cauzele acestui risc se găsesc, în principiu, în conjunctura economică
nefavorabilă ce poate conduce la dificultăţi financiare pentru agenţii economici:
refluxul procesului de economisire, lipsa mijloacelor de plată la debitori ş.a. În
afară de aceasta, în chiar condiţiile unei conjuncturi economice favorabile, riscul se
poate produce datorită unor cauze ce ţin de managementul financiar
necorespunzător fie la nivelul băncii, fie la nivelul debitorilor acesteia.
La nivelul băncii, managementul financiar necorespunzător înseamnă,
printre altele, acceptarea unor operaţiuni riscante de creditare care generează
credite neperformante, insuficienta cunoaştere a situaţiei financiare a debitorilor,
diagnosticul financiar defectuos al debitorului, aprecierea incorectă a raporturilor
de scadenţe între operaţiunile active (acordări de credite) şi cele pasive
(mobilizarea de resurse) ş.a.
La nivelul debitorilor, managementul financiar necorespunzător
înseamnă, printre altele, utilizarea neeficientă a creditelor, derularea activităţii
proprii în condiţii de eficienţă scăzută, utilizarea creditelor în activităţi
neaducătoare de profit sau în jocuri de bursă ş.a.

În afară de riscurile de rambursare, în activitatea băncilor apar şi alte

riscuri generate de împrejurări diferite.

a) Riscul insolvabilităţii sau al pierderii de capital, care apare din cauza

creditelor neperformante (în primul rând a celor nerecuperabile) şi a creşterii ratei
dobânzii. Aceasta din urmă măreşte efortul de rambursare al debitorilor şi restrânge
sfera utilizărilor eficiente ale creditului. Esenţial pentru utilizarea eficientă a
creditului este ca debitorul să întreprindă activităţi a căror profitabilitate netă să fie
pozitivă: rezultatul activităţii diminuat cu impozitele să acopere costul resurselor cu
care s-a finanţat activitatea. Dacă rata fiscalităţii şi rata dobânzii sunt ridicate,
atunci sfera utilizării eficiente a creditului se restrânge, iar riscul de insolvabilitate
creşte:

ri = f (t , d ) f t′ > 0 şi f d′ > 0 (17.1)

unde:
ri = riscul de insolvabilitate,
t = rata fiscalităţii,
d = rata dobânzii.

Mulţi autori, în special francezi şi americani, între care Modigliani,

laureat Nobel pentru economie, arată că riscul insolvabilităţii depinde direct de
masa creditelor acordate de o bancă, după relaţia:

ri = f (C, t , d ) , f c′ > 0 (17.2)

unde: C este masa totală a creditelor acordate, dependenţa riscului faţă de t şi d se

păstrează ca mai sus, iar f (•) este, evident, o altă funcţie decât cea precedentă.

Prevenirea şi diminuarea acestui risc se face pe baza unor norme

prudenţiale, dintre care unele impuse în mod expres de Banca Centrală. Dintre
aceste norme, cele mai uzuale sunt:
¾ obligaţia unui capital minim propriu al băncii;
¾ norma lui Coke

KP
nC = n
≤ 8% , (18)
∑ C j ∗ rj
j =1

unde:
nC = coeficientul lui Cooke,
KP = capitalul propriu al băncii,
j = indice pentru indentificarea tipului de credit acordat,
n = numărul de tipuri de credite acordate,
rj = riscul specific tipului j de credit;
Cj = volumul creditelor de tip j acordate de bancă;

¾ cota maximă pe care creditele acordate unui anumit client, efective la

un moment dat, o poate avea în capitalul propriu al băncii, cotă care de regulă este
de 5%;
¾ cota maximă pe care creditele acordate debitorilor desfăşurând un
anumit gen de activitate, efective la un moment dat, o poate avea în totalul
creditelor în derulare la acel moment (de regulă 20%) sau în capitalul propriu al
băncii.
Ultimele două norme au în vedere diminuarea riscului de insolvabilitate
prin diversificarea portofoliului de active al băncii.
 b) Riscul lipsei de lichiditate apare în situaţia în care banca nu dispune
de resurse din care să acopere plăţile scadente la un moment dat, cum sunt: plăţi
ordonate de clienţii ei a fi făcute din conturile pe care aceştia le au deschise la chiar
banca în cauză, cheltuieli proprii de funcţionare a băncii, cererile de închidere de
conturi sau lichidări de depozite.
Sistemul bancar, şi în primul rând Banca Centrală, precum şi piaţa
monetară în sine oferă o varietate de posibilităţi pentru depăşirea unei astfel de
dificultăţi: scontarea sau rescontarea portofoliului de efecte comerciale, angajarea
unor debite conjunctuale (de scurtă durată) pe piaţa interbancară, lombardarea
titlurilor de stat, refinanţarea de scurtă durată de la Banca Centrală. De aceea riscul
de lichiditate este în mod obişnuit nu un risc de intrare în incapacitate de plată, ci
un risc al costurilor suplimentare presupuse de procurarea mijloacelor de plată,
insuficiente la un moment dat.
Costul disponibilităţilor, rezultate în mod firesc din soldul pozitiv
depuneri/încasări curente faţă de retrageri/plăţi curente, este în general mic, fiindcă
rata dobânzii la depuneri este mai mică decât rata dobânzii la creditele bancare.
Costul disponibilităţilor procurate ad-hoc, într-o situaţie de lipsă de
lichiditate, este mai mare şi rezultă ca fiind suplimentar costurilor curente ordinare.
Acest cost diminuează profitul băncii sau îl poate face negativ, cu repercusiuni
defavorabile provenite din comportamentul de respingere apărut la acţionarii
băncii.
Diminuarea riscului de lichiditate se face prin politica de atrageri de
depuneri (dobânzi atractive, produse bancare noi), prin politica judicioasă de
creditare, prin alegerea plasamentelor corecte şi, mai ales, printr-o bună corelare a
duratei depozitelor cu cea a creditelor acordate.

c) Riscul de dobândă apare în situaţia în care evoluţia ratei dobânzii se

produce într-un sens nefavorabil băncii. Astfel, în cazul în care banca a acceptat
depozite remunerate cu d1%, iar în timp pe piaţa monetară această rată s-a diminuat
la d2%, diferenţa dintre cele două rate de dobândă reprezintă pentru bancă un cost
suplimentar al disponibilităţilor sale. În mod similar, în cazul în care rata dobânzii
la depozite este d1% şi rămâne nemodificată, iar rata dobânzii la credite era de
d2% > d1%, dar s-a diminuat în timp la d3%, diferenţa d2% - d3% se constituie în
costuri suplimentare sau chiar în pierderi dacă d1% < d3 %. Acest risc apare, în
principiu, tot ca un risc de costuri suplimentare.
Diminuarea acestui risc se face prin măsuri preventive, incluzând în
dobânda la credite o cotă reflectând acest risc sau acceptând scadenţa la credite, dar
şi la depozite, în limita orizontului de predicţie care indică o eventuală modificare
nefavorabilă a ratei de dobândă cu cea mai mare probabilitate. De asemenea, se
poate face prin clauza variabilităţii ratei dobânzii.

d) Riscul eroziunii capitalului apare în situaţia în care inflaţia afectează

rata dobânzii făcând-o real negativă (vezi relaţia (7)). Acest lucru se produce, de
regulă, atunci când evoluţia efectivă a procesului inflaţionist depăşeşte predicţiile
cele mai pesimiste pe care banca le-a avut în vedere la momentul stabilirii ratei
dobânzii.

e) Riscul valutar este legat de evoluţia cursurilor de schimb ale

diverselor monede naţionale, în primul rând a celor cu care o bancă lucrează în
mod curent. Acest risc este generat de starea economiilor naţionale străine, care
determină în mod esenţial paritatea monedelor lor cu moneda ţării de reşedinţă a
băncii sau cu monedele altor ţări. Riscul devine efectiv atunci când o bancă deţine
depozite, are rezerve sau a făcut plasamente într-o valută străină, de pildă EURO,
iar aceasta se depreciază în raport cu o alta, de pildă dolarul american sau yenul
japonez. Disponibilităţile valutare ale băncii în cauză au în acest fel o putere de
cumpărare mai mică în dolari sau yeni decât aveau în momentul constituirii
depozitelor şi rezervelor sau al efectuării plasamentelor.
Diminuarea acestui risc se face prin diversificarea valutelor cu care
lucrează o bancă, prin acurateţea efectuării predicţiilor privind piaţa valutară, prin
promovarea operaţiunilor de sens invers, prin consultarea agenţiilor de rating,
(evaluare) a riscurilor de ţară sau de bancă.

f) Riscul de ţară este legat de performanţele economice ale unei ţări, de

evoluţia conjuncturii economice şi politice dintr-o ţară, de stabilitatea mediului
economic şi politic al acesteia.
Diminuarea acestui risc se face prin informarea continuă, corectă şi obiectivă
asupra evoluţiei cadrului juridico-legislativ al ţării în cauză şi consultarea
agenţiilor de rating.

9.3.2 Garantarea creditului

Existenţa riscului în operaţiunile de credit a condus în mod raţional la

preocuparea creditorilor pentru diminuarea acestuia şi pentru acoperirea lui în cazul
în care s-a produs. Garantarea creditului este legată de ambele probleme
menţionate, dar este direcţionată în final pentru acoperire, adică pentru crearea unei
posibilităţi certe de recuperare a pierderii (total sau măcar parţial) în cazul în care
riscul s-a produs.
Practica bancară a instituit mai multe forme de garantare a unui credit,
dintre care unele virtuale (garanţia personală, garanţia unui terţ, garanţia statului) şi
altele reale (reţinere, gaj, ipotecă, privilegiu).

Garanţia personală se întemeiază pe calitatea de partener corect a

debitorului, cunoscută în timp de către creditor şi presupusă pe baza concluziilor
unei analize financiare privind capacitatea de plată a debitorului şi fezabilitatea
activităţii a cărei creditare o solicită.
 Garanţia unui terţ se întemeiază pe angajamentul scris asumat de către
terţ că va plăti datoria în caz că debitorul este în imposibilitate de a o face. Terţul,
numit garant, se poate angaja strict pentru datoria pe care o garantează şi numai
după o eventuală executare patrimonială a debitorului (garanţia simplă) sau fără
condiţiile menţionate (garanţia solidară).

Garanţia statului apare de regulă în cazul în care creditorul are

apartenenţă la altă ţară, iar debitorul la statul garant. Garanţia statului poate fi
individualizată (pentru un anumit debitor) sau nu (pentru un anumit gen de
activitate economică, o anumită zonă geografică, o anumită categorie de debitori).
Garanţia statului se instituie de regulă prin lege.

Reţinerea presupune că un creditor poate reţine un bun corporal

proprietate a debitorului până când acesta îşi stinge complet datoria. Reţinerea se
poate face numai condiţionat:
• bunul respectiv să aibă legătură cu datoria;
• datoria să fie certă şi exigibilă.

Gajul presupune că debitorul îşi garantează datoria cu un bun al său pe

care îl remite sau nu în mod efectiv creditorului. Prima soluţie este gaj cu
deposedare (în care caz creditorul poate solicita un titlu de gajare), iar a doua gaj
fără deposedare. Atât creditorul, cât şi debitorul au drepturi şi obligaţii în raport cu
gajul.
¾ Creditorul trebuie să conserve gajul în starea în care l-a primit şi nu-l
poate înstrăina în nici un fel, nici gaja sau ipoteca pe perioada până la scadenţa
creditului generator. În schimb, are drept de preferinţă (de a fi plătit înaintea altor
creditori în cazul în care debitorul este executat patrimonial prin vinderea gajului),
drept de urmărire (dacă proprietarul bunului gajat se schimbă), drept de reţinere şi
drept de vânzare (să solicite în justiţie vânzarea bunului în cazul imposibilităţii
debitorului de a-şi stinge datoria).
¾ Debitorul are dreptul de a-şi pretinde gajul în cazul stingerii datoriei în
condiţiile angajate la gajare şi are obligaţia de a nu schimba cu rea credinţă situaţia
juridică a gajului.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra
unui bun imobil (teren, construcţie) fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca se
poate institui prin lege (ipotecă legală), prin consimţire (ipotecă convenită) şi prin
justiţie (ipotecă judiciară).
¾ Creditorul îşi păstrează, în acest caz, doar dreptul de preferinţă şi
dreptul de urmărire, dar nu are nici o obligaţie legată de bunul ipotecat.
¾ Debitorul îşi păstrează obligaţia de bună credinţă şi are dreptul de a fi
în deplină şi absolută posesie a bunului său ipotecat odată cu stingerea obligaţiei
generatoare.
 Privilegiul este dreptul legal conferit unor creditori de a avea prioritate în
recuperarea creditului acordat în cazul în care debitorul este executat patrimonial.
Legea instituie privilegii generale sau speciale, precum şi totale, mobiliare sau
imobiliare.

Într-un context mai larg referitor nu numai la garantarea creditelor, ci şi la

lichiditatea şi solvabilitatea unei instituţii bancare, sunt practicate fondul de rezervă
şi asigurarea.

Fondul/fondurile de rezervă se constituie din profitul băncii şi sunt

consemnate în conturi speciale, cu posibilitatea de utilizare în condiţii stabilite în
prealabil, în funcţie de capacitatea de plată a băncii la un moment dat. În mod
similar funcţionează ca o măsură preventivă, dar şi de politică monetară, rezerva
obligatorie instituită de Banca Centrală. Această măsură se referă la obligaţia unei
bănci de a nu acorda credite pe măsura disponibilităţilor existente la un moment
dat, ci numai în limita unei cote subunitare:
CA = D ∗ cc (19.1)
cc = 1 − cro , (19.2)

unde:
CA = creditul acordat pe baza disponibilităţilor existente,
D = disponibilităţile existente,
cc = cota de creditare,
cro = cota de rezervă obligatorie.

În ţara noastră, cota de rezervă obligatorie a crescut de la circa 10%

înainte de 1 ianuarie 1998 la 12,5% începând cu această dată. Pentru alte ţări cota
de rezervă obligatorie este de circa 14% în SUA şi de 15-18% în ţările Uniunii
Europene.
Variaţia cotei are un efect de pârghie monetară, deoarece determină
variaţia masei monetare (scripturale) pe care o bancă o poate emite. Ţinând seama
de mecanismul constituirii disponibilităţilor de creditare şi de fluxurile monetare
generatoare de disponibilităţi în contextul sistemului bancar al economiei naţionale,
se poate determina coeficientul de multiplicare a masei monetare:

1
R= (20)
cro

Asigurarea este o altă modalitate de garantare, în sensul larg menţionat

mai sus, care constă în preluarea riscului unei operaţiuni majore de creditare în
condiţiile constituirii unui sindicat sau consorţiu bancar, adică de preluare solidară
a creditării de către mai multe bănci.
 Asigurarea este practicată şi într-un context mai restrâns, acela al
garanţiilor reale (cu excepţia privilegiului), în legătură cu care creditorul poate
solicita debitorului său existenţa unei asigurări de bunuri contractată la o societate
de asigurări. Aceasta presupune că, în cazul distrugerii bunului din motive
independente de creditor şi de debitor, societatea de asigurări despăgubeşte pe
debitor, iar creditorul, la rândul său, îşi poate redobândi contravaloarea creditului în
cazul în care debitorul este în imposibilitate de plată.

9.3.3 Sfere de creditare

Larga diversificare a situaţiilor de creditare a impus, din necesităţi

practice, clasificarea creditelor, criteriile utilizate fiind la rândul lor relativ
numeroase: persoana creditorului şi, respectiv, a debitorului, obiectul creditului,
sursa de creditare, modalitatea de constituire a disponibilităţilor, durata creditării
ş.a. O clasificare de largă acoperire este cea după sfera creditării, în interiorul
căreia, pe componentele definite, se utilizează pe verticală alte criterii de clasificare
în raport cu nevoile de evidenţă, statistică şi analiză.
După sfera de creditare se identifică cinci categorii de credit, numite la
rândul lor „sfere de creditare”: credit comercial, credit bancar, credit obligatar,
credit ipotecar şi credit de consum.
A. CREDITUL COMERCIAL este acel credit acordat între societăţile
comerciale nefinanciare. Acesta este consemnat în înscrisuri speciale, numite efecte
comerciale, (cambia, poliţa ş.a.) sau în contractul de vânzare-cumpărare intervenit
între părţi. Creditul comercial are caractaristica de transferabilitate (vezi trăsăturile
raportului de credit prezentate în debutul subcapitolului 9.3).
Între două astfel de societăţi care intră în relaţii de schimb de mărfuri
(vânzare-cumpărare), una se poate găsi în postura de creditor, iar cealaltă de
debitor, în cazul în care se convine ca momentul plăţii să fie distinct de cel al
livrării mărfii.
Creditor poate fi furnizorul, în cazul în care livrează marfa şi acceptă
plata ulterioară a ei, sau cumpărătorul, în cazul în care acceptă plata în avans a
mărfii. Debitor este în fiecare caz în parte partenerul creditorului din cadrul
respectivului raport de schimb: cumpărătorul, care plăteşte ulterior livrării,
respectiv furnizorul, care livrează ulterior plăţii.
Pentru creditor marfa livrată, respectiv plata făcută în avans reprezintă o
creanţă, adică o sumă de bani care îi este datorată şi care pentru el înseamnă o
imobilizare de mijloace, adică o utilizare a surselor sale de finanţare.
Pentru debitor marfa primită, respectiv suma încasată în avans constituie
o datorie, adică o sumă de bani pe care va trebui să o plătească şi care pentru el
reprezintă o mobilizare de mijloace, adică o sursă de finanţare suplimentară, peste
cele proprii.
 Atât creanţele, cât şi datoriile existente la momentul încheierii unui bilanţ
sunt evidenţiate corespunzător în structura acestuia: primele în activ, celelalte în
pasiv.
Furnizorul poate diminua tendinţa cumpărătorului spre solicitarea de
creanţe uzând de oferta cu rabat (subcapitolul 7.6, relaţiile (40)). Aceasta
accelerează rotaţia activelor sale circulante, diminuându-i imobilizările financiare.
Creditorul îşi poate reconstitui disponibilităţile băneşti uzând de
transferabilitatea creditului prin operaţiunea de scontare (subcapitolul 8.3).

B. CREDITUL BANCAR este acel credit în care unul dintre parteneri

este o bancă. Sensul acestui credit este dublu: constituirea disponibilităţilor bancare
prin depuneri pe care cei ce economisesc le fac la bănci (depozite, depuneri în cont
curent) şi acordarea de credite de către bănci pentru cei care au lipsă de
disponibilităţi: fără un suport material bine determinat (avansul în cont curent, linia
de credit), numite credite implicite şi cu suport material precizat (credite pentru
stocuri, credite de campanie), numite credite explicite.

Depozitele sunt depuneri făcute la bănci cu precizarea caracteristicilor

temporale: la vedere, când depozitarul poate cere lichidarea depozitului în orice
moment, cu un eventual preaviz convenit la constituirea acestuia şi pe termen, când
din chiar momentul constituirii se stabileşte durata depozitului.

Depunerile în cont curent apar de regulă pentru persoanele (fizice sau

juridice) care îşi deschid un cont prin care îşi rulează încasările şi plăţile curente.
Soldul zilnic al acestui cont este o disponibilitate pe care banca o poate folosi ca
sursă de acordare a unor credite.

Avansurile în cont curent, numite şi credite de casă sau credite de

trezorerie, sunt practicate pentru clienţii ce au deschis la bancă un cont prin care îşi
rulează în mod obişnuit încasările şi plăţile. Garanţia debitorului o reprezintă
calitatea financiară a activităţii sale, cunoscută în timp de către bancă, precum şi
certitudinea rulării încasărilor sale prin respectivul cont.
Acordarea unor astfel de avansuri se face în condiţiile în care clientul nu
are disponibilităţi în contul său sau în casă şi este în situaţia de a face o plată
imprevizibilă. Astfel de credite nu presupun înscrisuri şi de aceea sunt
netransferabile, adică băncile nu-şi pot reconstitui disponibilităţile prin scontare.
Pentru acest motiv aceste credite sunt mai scumpe.

Linia de credit este modalitatea cea mai răspândită pentru acordarea

unui credit, caracterizată prin faptul că stabileşte un plafon maxim al creditului
acordat. Sunt practicate trei variante de linie de credit:
• obişnuită, care nu stabileşte durata creditului, astfel încât banca poate
oricând solicita rambursarea;
• confirmată, care stabileşte durata creditului;
 • revolving, care reînnoieşte posibilitatea de creditare la nivelul
plafonului cu fiecare rambursare efectuată de debitor. Posibilitatea de creditare la
momentul t este PC, determinată astfel:

PC t = PM − C t , (21.1)

unde:
PM = plafonul de creditare,
Ct = creditul în uz la debitor la momentul t (Ct ≤ PM ) .

Pe perioada (t, t + 1) debitorul apelează la un alt credit de mărime C şi

face o rambursare de mărime R. Posibilitatea de creditare la momentul t + 1 este:

PC t +1 = PM − (C t + C − R ) (21.2)

Creditul pentru stocuri este o formă de credit destinată acoperirii unei

părţi din activele circulante ale unei firme, în completarea resurselor financiare
proprii şi a altor surse temporar mobilizabile (creditul comercial, pasivele stabile).
Creditul poate fi solicitat anterior sau ulterior constituirii stocului (materii prime,
materiale, semifabricate, combustibil, ambalaje, produse finite livrate, produse
finite în stoc ş.a.).
¾ Solicitarea în avans presupune o anumită stringenţă sau oportunitate a
creării stocului, intervenită într-un moment de lipsă de lichidităţi la solicitator.
Viitorul debitor (solicitatorul) trebuie să probeze cu un document (o factură,
o comandă / un contract) iminenţa constituirii stocului.
Stringenţa poate interveni, de exemplu, în cazul unei iminente rupturi de
stoc şi pe fondul unei lipse de lichidităţi. Întreprinderea solicită un credit pentru
achiziţionarea de bunuri, ce fac obiectul respectivului stoc, în vederea recreării
acestuia la nivelul normal, curent.
Oportunitatea poate interveni, de exemplu, în cazul existenţei unei
împrejurări de achiziţie în condiţii avantajoase a unei partizi de bunuri necesare în
activitatea întreprinderii. Este vorba de o împrejurare conjuncturală, achiziţia
nefiind planificată, ci devenită oportună datorită condiţiilor de livrare: preţ
avantajos, raport favorabil preţ-calitate, rabat interesant ş.a.
¾ Solicitarea ulterioară presupune existenţa stocului finanţat până la zi
din resursele solicitatorului şi, pe care acesta doreşte să şi le recupereze chiar
atunci. Documentele uzuale ce probează imobilizarea resurselor sale şi existenţa
stocului sunt efectele comerciale (cambia, warant, poliţă ş.a.). Solicitatorul cedează
băncii efectele respective în schimbul reconstituirii propriilor resurse, adică
transferă băncii creditul ce i-a fost în sarcină până la momentul respectiv. Banca
preia nu numai creditul, dar şi uzufructul acestuia pe perioada în care creditul îi va
fi în sarcină.
 Creditul de campanie sau creditul pentru nevoi sezoniere este o formă
de credit pentru acoperirea unor nevoi sezoniere de aprovizionare sau producţie.
¾ Creditul pentru nevoi sezoniere de aprovizionare are similitudini cu
creditul pentru stocuri în cazul solicitării în avans, însă nu este determinat de o
împrejurare conjuncturală, ci este predictibil şi, în consecinţă, este planificat ca
rezultat al faptului că posibilitatea de a găsi mărfuri de speţa necesară este incertă
în alte perioade (în alte sezoane). Este, în special, cazul mai ales al materiilor prime
agricole vegetale, dar şi al unor mărfuri al căror transport este condiţionat sezonier.
În sezonul de aprovizionare debitorul trebuie, de regulă, să-şi creeze stoc la nivelul
nevoilor însumate pe întreaga perioadă dintre două sezoane consecutive. Efortul
financiar este mare şi concentrat temporal, ceea ce ar însemna, în cazul folosirii
resurselor financiare proprii, o imobilizare mare şi de durată. Pentru a evita acest
lucru, debitorul solicită un credit, protejându-şi propriile resurse.
¾ Creditul pentru nevoi sezoniere de producţie este similar celui de
aprovizionare, doar că obiectul său îl reprezintă producţia ce trebuie făcută în
extrasezon pentru a putea răspunde prompt cererilor mari formulate în sezon.
Motivaţia de protecţie a propriilor resurse financiare ale debitorului se păstrează şi
în acest caz.

C. CREDITUL OBLIGATAR este cel în care debitor este, de regulă,

statul. Această poziţie poate fi deţinută şi de o administraţie publică sau de un
agent economic „de primă mână” pe piaţa respectivă.
Creditul obligatar de stat a fost prezentat pe larg în subcapitolul 4.2.
Înscrisul specific al acestui credit este obligaţiunea (în cazul termenelor
medii şi lungi) şi bonul de tezaur (în cazul termenului sub un an).
Debitorul este cel ce emite înscrisuri pe care le plasează pe piaţa de
capital şi obţine în locul lor resurse financiare pe care le poate utiliza în activitatea
sa. Astfel, emisiunea de obligaţiuni de către un agent economic este o sursă de
capital. Din punctul de vedere al acţionarilor unei societăţi comerciale (actualii
finanţatori ai acesteia), emisiunea de obligaţiuni are avantajul că nu modifică
raportul de forţe între acţionari, aşa cum s-ar putea întâmpla în cazul completării
surselor de finanţare printr-o creştere de capital social, adică printr-o emisiune
suplimentară de acţiuni. Principalele destinaţii ale resurselor obţinute prin creditul
obligatar al agenţilor economici este formarea brută de capital (fix şi circulant) şi
plasamente la alte firme (participaţie sau preluarea pachetului de control).
Din punctul de vedere al societăţii comerciale emitente, creditul obligatar
are avantajul de a fi mai ieftin decât capitalul propriu, deoarece rata dobânzii
(preţul capitalului împrumutat) este, de regulă, mai mică decât cea a dividendului
(preţul capitalului propriu).
În ultimii 20 de ani, creditul obligatar a cunoscut o extensie a formelor pe
termen scurt, pentru care sunt utilizate ca înscrisuri bonurile de depozit sau
certificatele de depozit emise de agenţi economici privaţi (în terminologia
americană „commercial papers”). În România, această practică nu este uzuală în
legătură cu agenţii economici nefinanciari, dar este utilizată pe scară largă de bănci,
mai ales pe termene de 30 şi 90 de zile.
Multiplicarea posibilităţilor de plasament sub forma creditului obligatar,
practicat de agenţii economici privaţi, dar şi de stat sau administraţii publice,
precum şi posibilităţile reduse ale plasatorilor de a evalua singuri riscurile pe care
le incumbă diversele plasamente, au făcut să prolifereze agenţiile de evaluare a
riscurilor plasamentelor, care oferă consultanţă în acest sens, numite agenţii de
rating.

D. CREDITUL IPOTECAR este acel credit al cărui obiect îl reprezintă

materia proprietăţii imobiliare: construcţii şi terenuri. Între creditor şi debitor
intervine un contract potrivit căruia primul pune la dispoziţia celui de-al doilea o
sumă prin care acesta din urmă să-şi constituie sau să-şi extindă proprietatea
imobiliară. Contractul, având în vedere obiectul specific al creditului, conţine unele
prevederi caracteristice:
¾ menţionarea proprietăţii cu care se garantează împrumutul;
¾ obligaţiile ce decurg în cazul rambursării anticipate;
¾ condiţiile în care debitorul poate pierde proprietatea.

Creditul ipotecar are mai multe forme:

a) împrumutul pe ipotecă cu dobândă fixă;

b) împrumutul pe ipotecă cu dobândă variabilă, în care caz variaţia

dobânzii este determinată pe baza unui indicator specific al pieţei financiare,
menţionat expres în contractul de credit;

c) împrumutul pe ipotecă cu rambursare progresivă, prin care debitorul

plăteşte băncii, în prima perioadă a duratei de împrumut, doar o cotă din
rata/amortismentul obişnuit; diminuarea ratei scadente poate fi modică (10-25%)
sau forte (până la 95%), în care caz rambursarea capătă, în respectiva perioadă, un
caracter quasisimbolic; este o formă de credit ce încurajează pe acei întreprinzători
cu disponibilităţi modeste, dar care au reale perspective de creştere în timp a
capacităţii lor de plată;
d) creditul ipotecar inversat este o formă prin care debitorul încearcă să-
şi diminueze pierderile probabile rezultate din imobilizarea propriilor resurse într-o
proprietate imobiliară. După achiziţia obiectului imobil din propriile sale resurse,
proprietarul ipotechează acest obiect obţinând, cel puţin parţial, resurse financiare
la nivelul celor investite în respectiva achiziţie. Aceste resurse sunt plasate pe
termen lung, iar din anuităţile rezultate rambursează creditul ipotecar pe care l-a
preluat.

E. CREDITUL DE CONSUM este creditul al cărui obiect îl formează

consumul personal. Debitorul este, de regulă, o persoană fizică, un consumator care
doreşte să consume, deci să achiziţioneze, dar nu are suficiente resurse. Creditorul
poate fi un furnizor oarecare de bunuri de consum sau banca. Debitorul poate apela
creditul fie la furnizor, fie la bancă (forma creditului iniţial), după cum şi
furnizorul poate să transfere (prin scont) spre bancă cel puţin o parte din creditele
acordate iniţial chiar de către el (forma creditului ulterior).
Creditul de consum cunoaşte două forme mai răspândite:
a) credit deschis, numit şi cu rambursare neeşalonată, în care creditorul
este dispus să acorde oricând un credit fără a stabili scadenţa de rambursare,
urmând ca debitorul să aibă iniţiativa plăţii împrumutului; este o formă de credit
fără înscris, practicată pentru clienţii fideli şi despre care se ştie că au capacitate de
plată; în caz de creştere alarmantă a datoriei nerambursate, de regulă, creditorul
încetează acordarea de noi credite;
b) credit eşalonat, în care părţile stabilesc de comun acord, încă de la
atribuirea creditului, scadenţele şi cuantumul rambursărilor.

9.3.4 Instrumente de credit

Instrumentele de credit sunt înscrisuri care atestă existenţa unei relaţii de

credit. Aceste instrumente nu au valoare în sine (proprie sau intrinsecă), ci sunt
doar un simbol acceptat pentru a face plăţi. Ele se mai numesc titluri de credit.
Formele acestor titluri sunt legate, în principal, de sfera de creditare, dar şi de
iniţiativa de plată a titularilor de disponibilităţi deţinute în bănci sau a furnizorilor
pe credit, în vederea încasării sumelor pe care le datorează clienţii lor.
Legat de sfera de creditare, sunt uzuale cambia şi formele ei bilet la ordin,
poliţă, trată şi warant (în cazul creditului comercial), bilet de bancă şi cec (în cazul
creditului bancar), obligaţiune, bon de tezaur, certificat de depozit (în cazul
creditului obligatar).
Legat de iniţiativa de plată a titularilor de disponibilităţi deţinute în bănci
(adică posesorii de depozite sau conturi curente), sunt uzuale ordinul de plată şi
viramentul.
Legat de iniţiativa de plată a furnizorilor pe credit (cei ce au livrat bunuri
unor clienţi, urmând ca plata să se facă ulterior), sunt uzuale avizul de plată şi
dispoziţia de plată.

Cambia este un titlu de credit ce atestă obligaţia de a se plăti sau de a

face să se plătească la scadenţa menţionată suma înscrisă în titlu.

Biletul de ordin este cambia cu doi participanţi:

• trasul, cel ce îşi asumă obligaţia de plată; el este emitentul, adică
subscriitorul biletului, respectiv cel care îşi creează o obligaţie, adică are o datorie
faţă de beneficiar, pe care chiar el o va plăti;
 • beneficiarul, cel care va încasa la scadenţă suma menţionată în bilet,
adică cel ce şi-a asumat o creanţă, a fost de acord ca partenerul său de afaceri să-i
rămână dator.
În circuitul biletului la ordin (figura 16) intervin, în afară de cele două părţi,
şi băncile prin care părţile îşi derulează încasările/plăţile. Circuitul pune în evidenţă
atât fluxurile reale generatoare de obligaţii/creanţe, cât şi fluxurile monetare.

1
TRAS BENEFICIAR
2

7 3 4

5
BANCA BANCA
EMITENTULUI 6 BENEFICIARULUI

flux real
circuit de documente
flux monetar
Figura 16 Circuitul biletului la ordin

În baza unei înţelegeri reciproce (contract, convenţie etc.) beneficiarul

(în calitate de furnizor) livrează/prestează clientului său o partidă de marfă/un
serviciu (în figura 16, circuitul 1), a cărei plată clientul nu o poate face pe loc,
astfel încât, cu acceptul furnizorului, îi emite acestuia un bilet la ordin (2). În acesta
se menţionează numele emitentului (adresă, cont bancar, banca la care este deschis
contul şi alte date de identificare), suma datorată, data şi locul emiterii, scadenţa,
locul plăţii, numele beneficiarului plăţii. Beneficiarul remite biletul băncii sale (3),
care îi varsă suma în cont (4) sub forma unui credit şi contra unei remunerări
(comision). Banca beneficiarului prezintă biletul la plată băncii emitentului (5),
care achită biletul la ordin (6), iar la scadenţă reţine suma plus comision şi dobânzi
(7) din contul emitentului.
Biletul la ordin mai conţine un element de confirmare şi unul de
garantare.
Confirmarea este făcută prin semnătura emitentului, datată şi însoţită de
menţiunea „văzut”.
Garantarea este făcută de un terţ (numit avalist), care îşi asumă obligaţia
de a plăti la scadenţă, în caz că emitentul este în imposibilitate de plată. Avalistul
garantează prin semnătură, specificând pentru cine a semnat (respectiv pentru
emitent) cu menţiunea „avalizat”.
 Trata sau poliţa este o cambie cu trei participanţi:
• trasul, cu aceeaşi poziţie ca în cazul biletului la ordin, dar care nu-şi
mai asumă singur obligaţia de plată, ci este pus/chemat să plătească de către cineva
faţă de care are o datorie bănească;
• beneficiarul, cu aceeaşi poziţie ca în cazul biletului la ordin, dar care
nu a avut o relaţie de afaceri directă cu trasul, ci cu persoana căruia acesta îi este
dator;
• trăgătorul este simultan datornic faţă de beneficiar şi creanţier faţă de
tras, având cu amândoi relaţii directe de afaceri; el plăteşte datoria faţă de
beneficiar cu datoria pe care trasul o are faţă de el; este emitentul poliţei.
În circuitul tratei (figura 17) participă, în afara celor trei părţi, şi băncile
trasului şi beneficiarului.

1 TRĂGĂTOR 2
3

TRAS BENEFICIAR
4 5
8

6
BANCA BANCA
TRASULUI 7 BENEFICIARULUIUI

Figura 17 Circuitul poliţei

(cu aceleaşi semnificaţii grafice ca în figura 16)

În baza unei înţelegeri reciproce între tras şi trăgător, primul îi este dator
sau îi va fi dator celuilalt pentru o livrare/prestare pe care acesta i-a făcut-o/i-o va
face (în figura 17, circuitul 1). Se convine, de asemenea, ca stingerea datoriei să se
realizeze printr-o plată pe care trasul să o facă în favoarea beneficiarului indicat de
trăgător. Trăgătorul a primit/va primi o livrare/prestaţie de la beneficiar (2), căruia
îi va oferi ca plată poliţa (3). Beneficiarul o prezintă băncii sale (4), care îi
creditează contul din bancă (5), completându-i disponibilităţile pe care ar fi trebuit
să le primească (dar nu le-a primit) de la trăgător. Banca beneficiarului trimite
poliţa către banca trasului (6), care virează suma (7) şi apoi şi-o recuperează prin
debitarea contului trasului (8).
În poliţă se menţionează suma de plată, data emiterii, scadenţa şi locul
plăţii, datele de identificare ale trasului (nume, adresă, număr de cont, banca unde
este deschis contul ş.a.), numele beneficiarului plăţii. Mai există, de asemenea, un
element de confirmare, unul de acceptare şi unul de garantare.
Confirmarea o face trăgătorul prin semnătură şi prin precizarea unor date
de identificare (nume, adresă ş.a.).
Acceptarea o face trasul prin semnătură, precizarea numelui şi menţiunea
„acceptat”.
Garantarea se face similar biletului la ordin.

Warantul este un document cu rol de efect comercial, care atestă

existenţa unui stoc de marfă într-un depozit (eventual chiar pe un mijloc de
transport aflat în cursă) şi în baza căruia banca poate oferi un credit pentru stoc.
Din momentul în care warantul se andosează, adică se inscripţionează de către
bancă pe recipisa warant (parte detaşabilă a warantului) creditul ce l-a oferit pentru
stocul dovedit prin warantul respectiv, acest document devine titlu de credit şi intră
în circuitul acestora (se include în portofoliul de active al băncii, poate fi scontat).

Biletul de bancă este emis de banca de emisiune, în cupiuri diferite, ca

titlu la purtător, fără termen de rambursare şi cu putere circulatorie. Este numit şi
bancnotă.

Cecul este o dispoziţie de plată, dată de titularul unui cont/depozit bancar

către respectiva bancă, de a plăti o sumă de bani beneficiarului menţionat (cec
nominal) sau celui ce se prezintă cu respectivul cec (cec la purtător). În cazul în
care în cec se menţionează un cont în care trebuie făcută plata (cec virament),
banca emitentului va face transferul de bani sub formă scripturală. În anumite
cazuri banca emitentului confirmă existenţa disponibilului în contul clientului său
(cec confirmat), dând astfel o garanţie beneficiarului cecului privind capacitatea de
plată a emitentului. Pentru a evita folosirea ilegală a unor cecuri se foloseşte
convenţia de barare a acestora (cec barat), prin care plata nu poate fi efectuată
decât către o instituţie bancară.
În ultimii 20 de ani s-a extins mult un instrument similar cecului, cartea
de credit, instrument informatizat de plată prin care confirmarea capacităţii de
plată se face în timp real, la fel plata şi, în plus, banca titularului poate acorda şi
credit, în cazul în care disponibilul în contul acestuia ar putea fi insuficient.
 3
EMITENT BENEFICIAR

4
5 6
1 2 9

7
BANCA BANCA
EMITENTULUI BENEFICIARULUI

Figura 18 Circuitul cecului

(cu aceeaşi semnificaţii grafice ca în figura 16)

Emitentul şi-a deschis un cont/depozit la banca lui (în figura 18, circuitul
1) şi solicită acesteia să-i elibereze un carnet de cecuri (2). Emitentul se bucură de
o prestaţie a beneficiarului (3) pe care o achită cu un cec (4). Beneficiarul prezintă
cecul băncii sale (5) care i-l onorează (6) şi apoi îl remite băncii emitentului (7),
care, la rândul ei, îl achită, după care îşi reconstituie disponibilităţile prin debitarea
contului emitentului (9).

9.4 Modelarea echilibrului monetar

Şcolile economice au acceptat, în principiu, până la marea criză

economică din 1929-1933, ideea neutralităţii monedei în raport cu economia reală,
motiv pentru care, în contextul lor, nu se poate vorbi de politici monetare, aşa cum
le-au definit şcolile postclasice. Integrarea monedei în modelul economic a fost
practicată însă atât de şcoala mercantilă, sub forma dependenţelor credit-monedă
etc. (vezi subcapitolul 1.9, relaţiile (4.1.) – (4.3), cât şi de liberalismul clasic, sub
forma relaţiei lui Fisher (vezi subcapitolul 1.9, relaţia (6) sau a transformatei
propuse de Alfred Marshal (vezi subcapitolul 1.9, relaţia (7.7)).
Critica acestor abordări, inclusiv propunerea de reformare a lor, a fost
făcută de J. M. Keynes sub forma modelului IS-LM, adică a triplului echilibru:
investiţii – economii (IS), cerere – ofertă de monedă (LM) şi piaţa bunurilor
şi serviciilor – piaţa monetară (IS-LM).
Modelul lui Keynes cuprinde două module: unul privind piaţa bunurilor
şi serviciilor, inclusiv echilibrul său (IS); celălalt privind piaţa monetară, inclusiv
echilibrul său (LM).
 A. MODULUL PIEŢEI BUNURILOR ŞI SERVICIILOR cuprinde
trei funcţii de comportament şi o ecuaţie de echilibru:

a) funcţia de consum

C = C(Y, Tn , Co ) (22)

cu proprietăţile: C′Y > 0 C′Tn < 0 C′C0 > 0

b) funcţia fiscală, exprimată prin impozitele nete (Tn), adică prin

diferenţa dintre impozitele brute (T) (determinate ca o funcţie de rata de impozitare
(t) şi venitul social (Y)) şi subvenţiile de stat (R):

Tn = Tn * ( t , Y, R ) (23)

cu proprietăţile: Tn′t > 0 Tn ′Y > 0 Tn′R < 0

c) funcţia de investiţii

I = I(r, Y, I 0 ) , (24)

cu proprietăţile: I′r < 0 I′Y > 0 I′I 0 > 0

d) ecuaţia de echilibru
Y =C+I+G, (25)
unde:
C = consumul,
C0 = consumul autonom,
I = investiţiile,
r = rata dobânzii,
I0 = investiţiile autonome,
G = cheltuielile guvernamentale.
Substituind funcţiile de comportament în ecuaţia de echilibru, se obţine o
dependenţă între rata dobânzii şi celelalte variabile ale modelului. Această
dependenţă este caracterizată prin parametrii rezultaţi din transformatele
parametrilor funcţiilor de comportament. În această dependenţă variabilele de stare,
dar şi de analiză, sunt rata dobânzii şi venitul, celelalte fiind variabile de comandă,
pe care le vom identifica prin indexare cu „0”. Aceste variabile de comandă
reprezintă pârghii de intervenţie în echilibrul pieţei şi definesc, astfel, politici de
intervenţie: de consum (C0), de investiţii (I0), fiscale (t0), de consum guvernamental
(G0, R0). În funcţionarea modelului acestea apar cu valori date exogen, exprimând
soluţii de corectare a echilibrului pieţei pe seama intervenţiilor prin politici
guvernamentale de susţinere / stimulare / încurajare / sau de frânare /descurajare.
Dependenţa între cele două variabile de stare / analiză este dată, sintetic,
de relaţia:

r = r1(Y ) , (26)

cu proprietăţile: r1′Y < 0 r1′t 0 < 0

r1′C 0 > 0 r1′G 0 > 0 r1′I 0 > 0 r1′R 0 > 0

Variaţia variabilelor de comandă, faţă de o situaţie iniţială, determină

variaţia ratei dobânzii:
(i) creşteri ale valorilor exogene iniţiale ale lui C0, G0, I0 şi R0, precum şi
reduceri ale valorilor exogene iniţiale a lui T0 determină creşteri ale ratei dobânzii;
(ii) diminuări ale valorilor exogene iniţiale ale lui C0, G0, I0 şi R0, precum
şi creşteri ale valorii exogene iniţiale a lui T0 determină reduceri ale ratei dobânzii.
Presupunând reprezentarea funcţiei r1 într-un plan de două coordonate
(venit, rata dobânzii), variaţiile mai sus menţionate determină deplasarea graficului
funcţiei r1, faţă de situaţia iniţială, spre dreapta pentru variaţiile (i) şi spre stânga
pentru variaţiile (ii), reprezentând, respectiv, graficele r1a şi r1b (figura 19).
r

r1 D

r2 B

G A
r0 C

r4 E r1a

r3 F
r1

r1b

Y3 Y4 Y0 Y2 Y1 Y

Figura 19 Deplasarea curbei IS în funcţie de modificarea mărimilor

variabilelor de comandă
Situaţia iniţială este reprezentată în figura 19 de curba r1, în care o stare
iniţială a echilibrului economic, fie A, este caracterizată prin valorile (Y0, r0) ale
variabilelor de stare/analiază.
 Pe seama unor politici expansioniste (tip (i)) se pot accede stări ale
echilibrului economic aşa sunt B (Y2, r2) sau C (Y1, r0) sau D (Y0, r1).
Echilibrele C şi D sunt unilaterale, presupunând constanţa uneia din
variabilele de stare: r0, respective Y0. Efectul pentru variabila de stare neconstantă
este mai amplu: Y1 > Y2 > Y0, respectiv r 1 > r 2 > r 0.
Echilibrul B este bilateral, dar mai moderat, deoarece cresc nivelurile
iniţiale atât pentru rata dobânzii (r2 > r0, dar r2 < r1), cât şi pentru venit
(Y2 > Y0, dar Y2 < Y1). Cu cât creşterea de rată a dobânzii este mai mică, cu atât
creşterea venitului este mai mare. Ajustarea creşterii ratei dobânzii nu poate fi
realizată în cadrul acestui echilibru, deoarece este o problemă de piaţă monetară,
ceea ce presupune utilizarea unor pârghii monetare, exprimând politici monetare pe
care le pune în practică Banca Centrală. Din punct de vedere al „preţului” social,
interesantă este starea de echilibru C, în care venitul creşte, fără să crească rata
dobânzii.
Pe seama unor politici restricţioniste (tip (ii)) se pot accede stări ale
echilibrului economic aşa cum sunt E (Y4, r4), F (Y0,r3) sau G (Y3, r0).
Echilibrele F şi G sunt unilaterale, presupunând constanţa uneia din
variabilele de stare: Y0, respectiv r0. Efectul pentru variabila de stare
neconstantă este mai amplu: r3 < r4 < r0, respectiv Y3 < Y4 < Y0.
Echilibrul E este bilateral, dar mai moderat, deoarece scad nivelurile
iniţiale atât pentru rata dobânzii (r4 < r0), cât şi pentru venit (Y4 < Y0), dar în mai
mică măsură decât în cazurile F (pentru care r3 < r4) şi G (pentru care
Y3 < Y4). Pentru conservarea nivelului venitului social este necesară o
reducere/creştere drastică a ratei dobânzii. Ajustarea dobânzii este, aşa cum am
menţionat, o chestiune de politică monetară a Băncii Centrale. Din punctul de
vedere al „preţului” social, interesantă este starea de echilibru F, care păstrează
nivelul venitului social pe seama ajustării ratei dobânzii.
În cazurile de „supraîncălzire” sau „lâncezire accentuată” a economiei pot
deveni oportune şi interesante şi alte stări decât C şi F, accesul la ele (inclusiv la
cele două menţionate) fiind o problemă de combinare a politicilor de consum/de
investiţii/fiscale/bugetare cu cele monetare.
B. MODULUL PIEŢEI MONETARE cuprinde două funcţii de
comportament şi o ecuaţie de echilibru:
a) ecuaţia de echilibru
L=M (27)
b) funcţia de ofertă de bani
M = M0 (28)

c) funcţia de cerere de bani

L = L (Y, r, L0), (29)
cu proprietăţile: L′Y > 0 L′r < 0 L′L 0 > 0

unde:
L = cererea de bani,
M = oferta de bani,
L0 = cererea autonomă de bani.

În legătură cu indicele „0” se păstrează convenţia făcută mai sus la

modulul IS.
Substituind funcţiile de comportament în ecuaţia de echilibru se obţine o
dependenţă între rata dobânzii şi celelalte variabile ale modelului, caracterizată prin
parametrii rezultaţi din transformatele parametrilor funcţiilor de comportament. În
această dependenţă păstrăm aceleaşi variabile de stare/analiză ca şi la modulul IS,
celelalte fiind variabile de comandă, care apar cu valori date exogen, exprimând, de
asemenea, soluţii de corectare a echilibrului pieţei pe seama intervenţiilor prin
politici ale Băncii Centrale, adică prin politici monetare, de stimulare sau de
frânare a tendinţelor pieţei.
Dependenţa dintre cele două variabile de stare/analiză este dată, sintetic,
de relaţia:

r = r2 (Y) (30)

cu proprietăţile: r 2′Y > 0 r 2′L 0 > 0 r 2′M 0 < 0

Variaţia variabilelor de comandă, faţă de o situaţie iniţială, determină

variaţia ratei dobânzii:
(i) creşterea valorii exogene iniţiale a lui M0, precum şi reducerea valorii
exogene iniţiale a lui L0 determină reduceri ale ratei dobânzii;
(ii) diminuarea valorii exogene iniţiale a lui Mo, precum şi creşterea
valorii exogene iniţiale a lui Lo determină creşteri ale ratei dobânzii.

Presupunând reprezentarea funcţiei r2 într-un plan de aceleaşi coordonate

(venit, rata dobânzii) ca şi în cazul modulului IS, variaţiile mai sus menţionate
determină deplasarea graficului funcţiei r2, faţă de situaţia iniţială, spre dreapta
pentru variaţiile (i) şi spre stânga pentru variaţiile (ii), reprezentând, respectiv,
graficele r2a şi r2b (figura 20).
Situaţia iniţială este reprezentată în figura 20 de curba r2, în care o stare
iniţială a echilibrului economic, fie A, este caracterizată prin valorile (Y0, r0) ale
variabilelor de stare/analiză.
Pe seama unor politici de diminuare a raportului cerere/ofertă de bani (tip
(i)) se pot accede stări ale echilibrului economic aşa cum sunt B (Y2, r2), C (Y1, r0)
sau D (Y0, r1).
 Echilibrele C şi D sunt unilaterale, presupunând constanţa uneia din
variabilele de stare: r0, respectiv Y0. Efectul pentru variabila de stare neconstantă
este mai amplu: Y1 > Y2 > Y0, respectiv r1 < r2 < r0.
Echilibrul B este bilateral, dar mai moderat, deoarece scad nivelurile
iniţiale pentru rata dobânzii (r2, < r0, dar r2 > r1) şi cresc pentru venit (Y2 > Y0, dar
Y2 < Y1). Cu cât diminuarea ratei dobânzii este mai pronunţată, cu atât creşterea
venitului este mai mare. Acesta este rezultatul ieftinirii banilor, care stimulează
relansarea activităţii economice.

r
F
r4

E r2
r3 r2a
G C
r0
A

r2
B

r1
D

Y4 Y3 Y0 Y2 Y1 Y

Figura 20 Deplasarea curbei LM în funcţie de modificarea

mărimilor variabilelor de comandă

Pe seama unor politici de creştere a raportului cerere/ofertă de bani (tip

ii)) se pot accede stări ale echilibrului economic aşa cum sunt E (Y3, r3) sau F (Y0,
r4) sau G (Y4, r0).
Echilibrele F şi G sunt unilaterale, presupunând constanţa uneia din
variabilele de stare: Y0, respectiv r0. Efectul pentru variabila de stare neconstantă
este mai amplu r4 > r3 > r0, respectiv Y4 < Y3 < Y0.
Echilibrul E este bilateral, dar mai moderat, deoarece se modifică
nivelurile iniţiale atât pentru rata dobânzii (r3 > r0), cât şi pentru venit
(Y3 < Y0), dar în mai mică măsură decât în cazurile F (pentru care r4 > r3) şi G
(pentru care Y4 < Y3). Pentru conservarea nivelului ratei dobânzii şi, implicit, a
echilibrului pieţei monetare este necesară o creştere/diminuare puternică a nivelului
venitului.
 C. ANALIZA COMBINATĂ a celor două module, IS şi LM, relevă
două ecuaţii, (26) şi (30), în care cele două variabile de stare/analiză, r şi Y, pot fi
determinate în mod unic. Soluţia celor două ecuaţii este r ∗ şi Y ∗ şi reprezintă
punctul de echilibru al celor două pieţe, adică un echilibru general al economiei
(figura 21).

Faţă de echilibrul economic general iniţial (A) se pot formula:

a) politici de conservare a nivelului venitului (B şi C), stimulând

procesul de economisire sau descurajând investiţiile (C), respectiv descurajând
economisirea sau stimulând investiţiile (B);

b) politici de echilibru al pieţei monetare (D şi E), descurajând, creşterea

economică (D), respectiv stimulând-o (E);

c) politici mixte de stimulare a creşterii economice (F şi G), stimulând

procesul de economisire sau descurajând investiţiile (F), respectiv descurajând
economisirea sau stimulând investiţiile (G);

d) politici mixte de descurajare a creşterii economice (H şi I), stimulând

procesul economisirii sau descurajând investiţiile (I), respectiv descurajând
economisirea sau stimulând investiţiile (H).

Caracteristica eventualelor noi stări de echilibru poate fi formulată astfel,

în cele 8 cazuri (B – I) puse în evidenţă de modelul IS-LM:

B : relansare monetară;
C : frână monetară;
D : frână bugetară;
E : relansare bugetară;
F : relansare bugetară şi frână monetară;
G : relansare monetară şi frână bugetară;
H : frână bugetară şi relansare monetară;
I : frână monetară şi bugetară.
 r

r2
C
I
r2a
F

A E
D

H G
r1a

B
r1
r1b
Y

Figura 21 Echilibrul general al economiei în modelul IS – LM şi deplasarea

punctului de echilibru în funcţie de politicile intervenţioniste

Relansarea monetară este o politică de relaxare a pieţei monetare prin

diminuarea ratei dobânzii sau prin reducerea raportului cerere/ofertă de bani. La
aceasta contribuie reducerea taxei oficiale a scontului, diminuarea rezervei
obligatorii a băncilor comerciale, emisiunea de monedă a Băncii Centrale fie prin
numerar suplimentar, fie prin refinanţarea băncilor comerciale. Diminuarea ratei
dobânzii amplifică procesul investiţional, deoarece banii/creditul sunt mai ieftini.
Pe de altă parte, aceasta descurajează procesul de economisire (dobânda la
plasamente bancare este mai mică), ceea ce stimulează consumul, adică cererea,
creând piaţa de desfacere şi stimulând producţia.
Frâna monetară este o politică de înăsprire a condiţiilor pieţei monetare
prin modificări în sens opus ale pârghiilor (indicatorilor economici) menţionate mai
sus şi, evident, cu efecte de sens opus.
 9.5 Aplicatii rezolvate

1) Se dau următoarele date referitoare la evoluţia masei monetare în

România:

Numerar în afara Disponibilităţi Depozite Depozite

Depozite lei
Anul sistemului bancar la vedere ale populatiei valută
(mld. lei)
(mld. lei) (mld. lei) (mld. lei) (mld. lei)
1995 3760,5 3322,7 5136,4 1926,5 4132
1996 5382,7 5790,7 8808,1 3267,5 7085,6
1997 9200,1 9531 20165,5 5567,5 17676,3
1998 11525 10584,7 30966,7 9252 30201,5

Să se calculeze:

a) masa monetară în sens restrâns (M1)

b) cvasibanii
c) masa monetară în sens larg (M2)

a) masa monetară în sens restrâns (M1) este compusă din:

- numerar în afara sistemului bancar
- disponibilităţi la vedere.
Valorile corespunzătoare agregatului monetar M1 în cei patru ani de
analiză sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Numerar în afara Disponibilitati M1 masa monetară

Anul sistemului bancar la vedere în sens restrâns
(mld. lei) (mld. lei) (mld. lei)
1995 3760,5 3322,7 7083,2
1996 5382,7 5790,7 11173,4
1997 9200,1 9531 18731,1
1998 11525 10584,7 22109,7

b) cvasibanii sunt constituiţi din:

- economii ale populaţiei (depozitele populaţiei)
- depozite în lei la termen ale agenţilor economici (inclusiv certificatele
de depozit)
- depozite în valută ale agenţilor economici şi ale populaţiei (la vedere
şi la termen).
 În tabelul de mai jos sunt prezentate valorile înregistrate de agregatul
monetar cvasibani:

Depozite
Depozite lei Depozite valuta Cvasibanii
Anul ale populaţiei
(mld.lei) (mld.lei) (mld.lei)
(mld.lei)
1995 5136,4 1926,5 4132 11194,9
1996 8808,1 3267,5 7085,6 19161,2
1997 20165,5 5567,5 17686,3 43419,3
1998 30966,7 9252 30201,5 70420,2

c) masa monetară în sens larg (M2) se compune din:

- masa monetară în sens restrâns (M1)
- cvasibani

Masa monetară în Masa monetară în

Cvasibanii
Anul sens restrâns (M1) sens larg (M2)
(mld.lei)
(mld.lei) (mld.lei)
1995 7083,2 11194,9 18278,1
1996 11173,4 19161,2 30334,6
1997 18731,1 43419,3 62150,4
1998 22109,7 70420,2 92529,9

2) Se cunosc urmatoarele date referitoare la Romania:

Numerar Numerar Masa monetară

Disponibilităţi
în casieriile în afara sistemului în sens larg
Anul la BNR
băncilor bancar (M2)
(mld.lei)
(mld.lei) (mld lei) (mld.lei)
1995 190,9 3760,5 739,4 18278,1
1996 519,7 5382,7 1974,9 30334,6
1997 426,8 9200,1 960,1 62150,4
1998 771,7 11525 6793,4 92529,9

Să se determine:

a) baza monetara (BM)

b) multiplicatorul bazei monetare (m)
Rezolvare
Baza monetară se determină prin însumarea următoarelor elemente:
- numerar in casieriile bancilor;
- numerar in afara sistemului bancar;
- disponibil la BNR.
 Multiplicatorul masei monetare se determină astfel:

m = Masa monetara in sens larg (M2)

Baza monetara (BM)

Baza monetară Multiplicatorul bazei monetare

Anul
(mld.lei) (mld.lei)
1995 4690,8 3,89
1996 7877,3 3,85
1997 10587 5,87
1998 19090,1 4,85

9.6 Aplicaţii propuse

1) Pe baza datelor din tabelul următor să se determine viteza de rotaţie a

banilor:

Masa monetară în sens larg (M2) PIB

Anul
(mld.lei) (mld.lei)
1995 18278,1 72135,5
1996 30334,6 108919,6
1997 62150,4 250480,2
1998 92529,9 338670

2) Să se determine structura masei monetare în anul 1998 în România pe

baza următoarelor date:

Numerar în afara sistemului bancar (mld.lei) 11525

Disponibilităţi la vedere (mld.lei) 10584
Depozite ale populaţiei (mld.lei) 30966,7
Depozite lei (mld.lei) 9252
Depozite valută (mld.lei) 30201,5