Mihail Sadoveanu

„Prin gura sa vorbeste un singur om , simbolizand o societate arhaica, dar spre deosebire de Eminescu, societatea
acesta este analizata in toate institutiile ei.” (George Calinescu)

Opera lui Sadoveanu nu poate fi incadadrata unui curent artistic anume, intrucat in operele sale se imbina elemente
ale romantismului, ale realismului, ale umanismului, ale naturalismului si nu in ultimul rand ale samanatorismului.

Lumea de altadata, din vechimea poporului roman, cu asezarile si sufletul ei, e reconstituita din negura departarilor in
volumul de povestiri „Hanu Ancutei”(1928), „capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare”.(George Calinescu).

Ca in „Decameronul” lui Boccacio, in „Povestirile din Cantenbury” de Chaucer sau poate „O mie si una de nopti” ,
avem de-a face cu opera construita pe modelul „relatarii in serie”(Ion Vlad).

Hanul, ca motiv literar, nu a fost descoperire a lui Sadoveanu, el fiind intalnit inainte la Caragiale si Slavici. Spre
deosebire de hanul acestora din urma, unde se petrec lucruri bizare, ciudate, aflate la interferenta realului cu
imaginarul, la hanul sadovenian se petrec lucruri reale. Timpul in acre se petrec faptele nu este acel „a fost odata”
specifica basmelor, ci acel „illo tempore” adica acel timp mitic, care include in sine prezentul, trecutul si viitorul.

Hanul Ancutei este asezat pe valea Moldovei, la intretaierea drumurilor care duc spre Suceava si Iasi, fiind loc de
popas si adapost pentru oameni si animalele lor:„hanul acela nu era han, era cetate, avea niste ziduri groase, de ici
pana acolo si niste porti ferecate, cum n-am vazut de zilele mele”. Hngitele, mama si fiica, au si ele un rol important
in crearea atmosferei poetice.

Cele noua povestiri se petrec intr-o ambianta a ospetiei si a belsugului, prin fata cadrului perindandu-se personaje
pitoresti inzestrate cu harul povestirii, care readuc in memorie fapte si intamplari de demult: Ionita comisul, din
Draganesti, calugarul Gherman de la Durau, mos Leonte zodierul, capitanul Neculai Isac, Ienache Coropcarul,
ciobanul Constantin Motoc, un negustor lipscan, un cersetor orb si Zaharia fantanarul.

Hangitele, mama si fiica, au si ele un rol important in crearea atmosferei poetice. Mai ales „cealalta Ancuta”, partcipa
activ la desfasurarea intamplarilor de demult, imprejurare care il determina pe autor sa-i foloseasca numele drept
titlu pentru una din povestirile sale.

Astfel, hanul este un loc unde se depana amintiri de petrecere, dar nu de dragul vinului proaspat din Tara de Jos,
adus de catre Ancuta in cofael plin cu ulcica mereu noua, ci de dragul crearii unei atmosfere ambiante naratiunii,
unde oricine putea sa sa povesteasca anumite intamplari, criteriul de apreciere constituindu-l darul de a povesti, ceea
ce formeaza in acelasi timp cadrul care-i uneste pe cei noua naratori.

Actul povestirii este unul din modurile de a supravietui. Odata cu inceperea istorisirii, o vraja cuprinde si leaga prin
fire nevazute pe ascultator si pe povestitor. Povestitorul practic devine actor, si prin forta cuvantului si a teatrului
monologat cucereste si copleseste pe ascultator. Fiecare povestire se anuntat printr-o determinare temporala
evocatoare de intamplari extraordinare, uneori marcate de semne emblematice: „ Dar asta s-a intamplat intr-o
departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Santilie ploi naprasnice si apuneau oamenii ca ar fi vazut balaur
negru in nori, deaupra puhoaielor Moldovei”. Este necesar aceasta raportare la un timp fabulos, hiperbolizat pentru
ca povestirea sa calce la inceput in spatiul epopeii.

In povestirile inspirate din viata satului, taranul pastrator al unei lumi vechi, arhaice si patriarhale, este in conflict cu
elementul civilizatiei moderne, cu oficialitatile statului la tara. Eroii sadovenieni sunt oameni cu o anumita structura
sufleteasca, oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al libertatii si al dreptatii, aparatori ai unor principii etice
fundamentale statornicite din vremuri imemoriale.

Desi nu sunt complexe, descrierile facute in mod direct de catre autor fac posibila intiparirea exacta a imaginii fiecarui
personaj in memoria cititorului: „Era un taran de pe al noi, de pe Moldova, ras si cu mustata alba, plin la obraz,
voinic si c-oleaca de pantece. Si cand graia si radea, i se vedeau maselele ca niste bucati de crita”(descrierea lui
mos Leonte Zodierul).Cu toate acestea, parcurgand povestirile, observam o umbra de mister asupra fiecaruia
 dintre personaje, o latura necunoscuta a vietii si personalitatii lor. Practic, in reactiile sufletesti, in gesturi si priviri,
oamenii par a ascunde ceva din existenta lor intima.

Povestirea se caracterizeaza prin oralitatea stilului, fapt care ne trimite cu gandul la Creanga, opera fiind conceputa
pentru a fi narata, spusa, iar nu citita, de unde si formulele: „sa stiti dumneavoastra, capitane Neculai si comise
Ionita ca si verile erau mai imbelsugate”, „s-a intamplat in targul nostru la Iesi mare bocluc”, „s-apoi sa va
spun...” , etc.

Lumea satului si in general viata taranului de rand sunt prezente cel mai adesea in operele sadoveniene, limbajul
autentic, cat se poate de concret, cu multa miscare al taranilor sprijinind universul creat de acesta.

Foloseste numeroase regionalisme : „clean si mreana”, „ciubota”, „nagaica”, arhaisme, fara a face insa abuz :
„jidov”, „carboava”, „buiestru”, „sleah”, „neostoit”, „ibovnica”, „becisnica”, expresii de nuanta populara: „se trase
deoparte in tohoarca lui si statu iarasi inchis in mahnire ca si mai inainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile
muntelui” , „cel mai mare peste ceruri s-a milostivit si ne-a invatat sa facem suvac”, dar si cuvinte de provenienta
turca sau greaca care atesta perioada petrecerii evenimentelor, si anume perioada domniilor fanariote din secolele
al optsprezecelea si al nouasprezecelea: „muscali”, „suvac”, „carvasara”,„dulama”, „susanea” , „hurmuzuri” etc.

Totusi eroii de la tara ai lui Sadoveanu, vorbesc foarte natural si in limitele exigentelor pe care le implica dialogul
artistic.

Metafora, alegoria si simbolul sunt folosite in „Hanu Ancutei”, ori de cate ori relatarea simpla a a faptelor nu este
destul de pregnanta pentru a-si preciza semnificatia. Ele imbogatesc si clarifica mesajul povestirilor. Sadoveanu nu
cultiva in sine nici epitetul nici metafora. El alege adjectivele caracterizante si le repeta atunci cand simte nevoia de
a accentua o particularitate a personajului, dar nu recurge la epitete formale numai pentru a incarca fraza cu
podoabe inutile.

De cele mai multe ori, istorisirea are un fond grav sau respira melancolie, naratorul inca asociaza elemente ale naturii
destinate sa creeze un decor, unduirile vantului, ca niste suspine din trecut, ecourile de bronz ale clopotelor
devenind anexe regizorale

„Hanu Ancutei” „este echivalentul, prin coordonate interioare al epopeii, istorie si mit univers esential al unei lumi ce-
si rememoreaza propriul destin. Caci este opera unei mari desfatari a rostirii, si a comunicarii, a cugetarii unei lumi
ce se contempla prin naratiune”(Ion Vlad).

 Registrele stilistice nu sunt rietati marginale sau speciale ale limbii, ci ele acopera intreaga sfera "a activitatii de
comunicare verbala. in registrele stilistice se manifesta nuante teritoriale (dialecte, graiuri), temporale (arhaice,
contemporane), sociale (argou, jargon) sau situationale ale limbajelor:
• Registrul popular este o rianta a limbii romane si se deosebeste de limba litefara prin diferente fonetice sau semantice in
functie de regiune, and ca particularitati: simplitatea sintaxei, multitudinea de locutiuni si expresii. Graiurile sunt riante
regionale ale limbii romane si se deosebesc intre ele fonetic sau lexical: moldovenesc, muntenesc, ardelenesc, oltenesc,
dobrogean, crisean, maramuresean etc.
Unele neologisme capata, adesea, etimologie populara si sunt folosite deformat, prin receptare fonetica gresita:
lacramatie (reclamatie), renumeratie (remuneratie).
Exemplu: "Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Putini suie, multi coboara,/ Unul macina la moara." (Ion
Creanga)
• Registrul cult - se caracterizeaza printr-o fraza elaborata, cu mai multe niveluri de subordonare, in care se utilizeaza
numeroase neologisme, cuvinte livresti, imprumuturi si calcuri lingvistice. Din punct de vedere al continutului, textul poate
fi politic, filozofic, intelectual ori un discurs oratoric pe teme grave.
• Limbajul colocvial (familiar) - rianta lingvistica specifica pentru comunicarea verbala intr-o sfera sociala restransa: in
familie, intre prieteni/rude sau colegi; formele de exprimare tipice suni monologul scris (jurnal, insemnari, note) si oral
(relatari, urari, felicitari, toasturi, anecdotica), precum si dialogul scris (scrisori) si oral (conversatie spontana). Principalele
caracteristici ale limbajului colocvial sunt: oralitate, riatie stilistica, registru popular, expresivitate, cuvinte peiorative,
interjectii, formule de adresare, ironie, umor etc.

• Argoul - limbaj folosit de anumite grupuri sociale/rsta (elevi, studenti, delincventi), cu scopul de a nu fi intelesi cti usurinta
de cei din jur. Limbajul popular sta la baza argoului, dar cuvintele argotice pot fi si imprumuturi din alte limbi. Adesea,
argourile intra in limba comuna, fiind folosite in mediul familiar sau amical, dobandind astfel expresivitate.

Exemplu: curcan, gabor, sticlele - pentru politist; naspa, ghena, nasol pentru neplacut, urat;
• Jargonul este un limbaj specializat, o rianta a limbii nationale in care se abuzeaza de cuvinte straine, fie din snobism, fie
din pretiozitate lingvistica: bonjour, madam', O.K., weekend, look. Elementele de jargon au fost adesea satirizate de
Alecsandri si Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor.
Exemplu: Chirita vorbeste o limba franceza ridicola, traducand din romaneste cuvintele care compun expresiile frantuzesti.
Astfel, pentru toba de sectiune, ea spune "un tambour d'instruction", sau pentru flori de cuc, "fleurs de coucou", pentru a
spala putina, "laver le baril" ori pentru a vorbi ca apa, "parler cornme l'eau" etc. (Vasile Alecsandri)
• Regionalismele sunt cuvintele specifice graiului dintr-o anumita zona geografica a tarii sau o anumita regiune. Dupa
specificul manifestarii lingvistice, regionalismele pot fi:
- regionalisme fonetice, care au forme specifice pronuntiei intr-o anumita zona: hier (fier), hire (fire), chiatra (piatra), ghine
(bine);
- regionalisme morfologice, a caror forma sau flexiune este specifica unei zone geografice: el lucra (el lucreaza); el manca
(el mananca); el mere (el merge); s-o dus (s-a dus);
- regionalisme lexicale, care inseamna cuvinte cu un sens raspandit, dar cu forma specifica unei regiuni: omat (zapada),
papusoi (porumb), colb (praf), nitel (putin), pacla (ceata), insaratura (muratura), naaz (natarau);
Exemplu: "[] era un om paclisit (negru la suflet) si rautacios la culme"; "[] care de care mai chipos si mai imbracat, de se
taraiau atele si curgeau oghelele (zdrentele) dupa dansii"
• Arhaismele sunt cuvintele vechi care au disparut din vorbirea curenta sau care si-au modificat complet intelesurile. In
functie de specificul manifestat, arhaismele pot fi:
- arhaismele lexicale, tin de vocabular si denumesc cuvinte iesite din limba din cauza disparitiei obiectului, meseriei,
obiceiului etc: gramatic, parcalab, copist, stolnic;
- arhaismele fonetice se refera la pronuntia veche a cuvintelor, desi ele nu au disparut din limba: a imbla (a umbla), a imple
(a umple), a rumpe (a rupe), sama (seama);
- arhaismele morfologice se refera la forma veche a partilor de vorbire, la flexiunea acestora: inime (inimi), greseale
(greseli), aripe (aripi), ruinuri (ruine);
- arhaismele semantice cuprind acele sensuri care au disparut din limbajul curent, desi cuvintele ca atare continua sa existe
Cu alte intelesuri: prost = om simplu; nemernic = strain, pribeag; rost = gura; cunt = motiv.
In operele literare, arhaismele, regionalismele si cuvintele populare sunt elemente stilistice, artistice, deoarece au rolul de a
evoca atmosfera, culoarea epocii conturate in creatia respecti sau sunt mijloace de caracterizare pentru personajele literare,
care ilustreaza . prin limbaj, o anumita tipologie.
• Registrul limbajului scris se caracterizeaza printr-un limbaj ingrijit, in care exprimarea este atent controlata prin cuvinte
proprii textului scris.
• Registrul limbajului oral se defineste prin expresii si cuvinte specifice vorbirii, conversatiei, in care sintagmele, proverbele,
maximele ori pildele sunt frecvente.
• Principalele modalitati de realizare a registrelor stilistice sunt: incarcatura emotionala, pauze si izolari sintactice, inversiuni,
elipse, formulari tautologice, digresiuni, clisee lingvistice, repetitii, pleonasme, deformari ale cuvintelor, ticuri verbale,
cuvinte la moda, perifraze, expresii paremiologice, diminutive, augmentative, cuvinte peiorative, superlative sintagmatice,
interjectii, forme de vocativ si de imperativ, apelative populare, porecle, stridente lexicale, paradoxuri lingvistice, jocuri de
cuvinte, eufemisme (cunt/expresie care inlocuieste o exprimare neplacuta, jignitoare, vulgara, respectand paralelismul de
sens), imprecatii (blestem, injurie, ocara), umor, ironie, sarcasm. Acestor modalitati lingvistice li se adauga elemente
paraverbale (tonul, intonatia, pauzele in vorbire, accentul in fraza) si nonverbale (mimica, gestica, atitudinea corpului)

Harap Alb
Caracteristicile limbajului sunt evidente in acest basm,oralitatea fiind realizata prin dramatizarea naratiunii: “Mai, da’al
dracului om e si acesta”. Limbajul popular existent da o nota de naturalete: termeni regionali: “hobot”, “desant”.
Filosofia de baza a basmului este de sorginte profund populara: experienta, viata practica, este cea care instruieste,
care-l formeaza pe om, propulsandu-l pe scara valorilor, iar nu apartenenta sociala ( nu faptul ca e fiu de crai il face
sa ajunga urmas la tronul unchiului sau, ci cunoasterea, distingerea binelui de rau).

Formulele tipice
În basm, sunt prezente clişeele compozitionale/ formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică
era odată!” Şi formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se
duce acolo be şi mănâncă, Iar pe la noi? cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită
şi rabdă." sunt convenţii care marcheaza intrarea şi ieşirea din fabulos. Însă naratorul
inovează formula iniţiala, punând povestea pe seama spuselor altcuiva: cică, adică se
spune, fără a nega ca în basmul popular (a fast odată ca niciodată), iar formula finală
include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât în lumea basmului.
Formulele mediane, „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă", „şi mai
merge el cât mai merge", „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai
este", realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul/ curiozitatea
cititorului.

Specific basmului cult este modul în care se individualizeaza personajele. Cu exceptia

eroului al carui caracter evolueaza pe parcurs, celelalte personaje reprezinta tipologii umane
reductibile la o trasatura dominanta. Prin portretele fizice ale celor cinci tovaraşi ai eroului,
se ironizeaza defecte umane (frigurosul, mancaciosul etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde
bunatatea şi prietenia. Imparatul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este
înţeleaptă.
Personajele se individualizeaza prin limbaj. „Spânul trăieşte cu adevărat în replici (actele
sale sunt convenţionale). [...]Foarte vii sunt fabuloşii tovarăşi de drum ai eroului şi câteva
scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. [..] Personajele nu ies nici o
clipă din schematismul lors insă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viată”.
( N.Manolescu – Recitind poveştile lui Creangă)
Modalităţile narării sunt povestirea şi reprezentarea. Povestirea faptelor este uneori însţită
de reflectiile/ comentariile naratorului şi este dublata de un plan al semnificatiilor simbolice.
Registrele stilistice popular, oral şi regional confera originalitate limbajului, care difera de al
nara¬torului popular prin specificul integrarii termenilor, al modului de exprimare. „Prin
astfel de mijloace, Creangă restituie povestirea funcţiunei ei estetice primitive, care este de
a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de
sugestie ale graiului viu". (Tudor Vianu – Arta prozatorilor români).
Limbajul cuprinde: termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri
tipice/ eruditia paremiologica (frecventa proverbelor, a zicatorilor introduse in text prin
expresia vorba ceea). Citatul paremiologic are o serie de efecte artistice: da rapiditate
povestirii, anuland alte explicatii, produce haz, confera perspectiva umanismului popular
asupra intamplarilor. Economia de mijloace artistice consta în absenţa metaforei,
generalizarea comparaţiei (expresii consecrate din uz): “stăluceşte ca un soare”. În schimb,
fregvenţa epitetului de caracterizare confer expresivitatea şi umorul.

UMORUL
Placerea zicerii, verva, jovialitatea se reflecta in mijloacele lingvistice de realizare a
umorului:
-     exprimarea mucalită: „sa trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri
-     ironia: „Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui
cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită";
-     porecle şi apelative caricaturale: Buzilă, mangosiţi, farfasiţi;
-     diminutive cu valoare augumentativa: buzişoare, băuturică;
-     caracterizari pitoreşti (portretul lui Gerila, Ochila etc.);
-     scene cornice: cearta dintre Gerila şi ceilalţi, în casuta de arama;
-     expresii: „Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea"

Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin:

-     expresii onomatopeice [„şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap!"), verbe imitative şi
interjecţii („Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după luna, zise Ochila...");
-     expresii narative tipice (şi atunci, şi apoi, în sfârşit, dupd aceea); şi narativ;
-     exprimarea afectiva (implicarea subiectiva a nara¬torului): propoziţii interogative (“Că
altă, ce pot să zic?”) şi exclamative (“Mă  rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult!”),
dativul etic („şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap");
-     inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochila), versuri populare („De-ar şti omul ce-ar
păţii/ Dinainte s-ar păzi!”) sau versuri construite dupa model popular („Lumea de pe lume s-
a strâns de privea,/ Soarele şi luna din cer le râdea");.
-     exprimarea locuţionala: locuţiuni şi proverbe/ expresii idiomatice („Până l-am dat la
brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: «Frica păzeşte
bostănăria»").