CURS I. FUNDAMENTE METODOLOGICE DE ORGANIZARE A FABRICAŢIEI 1.1.

Esenţa organizării fabricaţiei

1.1. Esenţa organizării fabricaţiei Orice societate, în general, ca şi fiecare individ, în particular pentru dezvoltarea sa are
1.2. Fabricaţia-obiectiv al sistemului de producţie. Abordare sistemică nevoie de bunuri şi servicii.
1.2.1. Esenţe ale abordării sistemice Acestea pot fi asigurate prin producţia proprie sau prin cumpărare.
1.2.2. întreprinderea - sistem de producţie. Esenţe şi tipologie Specializarea în producerea anumitor bunuri şi servicii determină, în mod logic, apariţia
1.2.3. Legităţi şi principii de organizare întreprinderii. în care are loc interacţiunea dintre mijloacele de fabricaţie, materii prime şi factorul
1.2.4. Structura de producţie a întreprinderii uman în vederea obţinerii produsului finit.
1.2.4.1. Proces de producţie-noţiuni şi structură Motivaţia activităţii unei întreprinderi este asigurată de piaţă, de cererea de produse şi
1.2.4.2. Clasificarea proceselor de producţie servicii - ca volum şi structură - care se manifestă pe piaţa internă şi externă. Cele menţionate
1.2.4.3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile determină nu numai profilul de activitate a fiecărei unităţi economice, dar şi eficienţa acestei
componente activităţi. Funcţionalitatea întreprinderii necesită şi asigurarea bazei materiale şi de echipamente
1.2.4.4. Tipuri de structuri de producţie tehnice în concordanţă cu dimensiunea volumului de activitate pe care acesta şi-l planifică.
1.3. Obiectul şi conţinutul structurii de producţie Activitatea unei întreprinderi de producţie se desfăşoară în 3 etape:
1.3.1. Analiza relaţiilor interstructurale de producţie 1. aprovizionarea tehnico-materială a activităţi de producţie;
1.3.2. Asigurarea organizării producerii 2. realizarea produselor;
1.4. Organizarea producţiei ca branşă a domeniului de cercetare ştiinţifică şi a domeniului de 3. desfacerea (vânzarea) produselor.
aplicare
1.4.1. Organizarea producţiei - direcţie a cercetării ştiinţifice Resursele materiale, financiare, echipamentul tehnic se află cu preponderenţă în mediul
1.4.2. Organizarea producţiei - direcţie de activitate aplicativ exterior al întreprinderii, asigurarea lor necesitând interacţiunea, colaborarea şi conlucrarea dintre
unităţile economice şi financiar-bancare. în acest context, deciziile privind dimensiunea
volumului de activitate vor depinde direct de intercorelaţiile cu piaţa produselor şi serviciilor, cu
piaţa de materii prime şi energie, cu piaţa forţei de muncă. Pentru echilibrarea factorilor care
condiţionează activitatea întreprinderii, este necesară coordonarea subsistemelor acesteia
(aprovizionarea, producţia, desfacere, financiar, etc.) a căror acţiune se desfăşoară în paralel.
Din punct de vedere al rezultatelor şi al existenţei întreprinderii, activitatea de producţie
este principală.
în plan organizatoric şi psihosocialeconomic, problemele producţiei nu sunt în exclusivitate
tehnice sau tehnologice, ele fiind în acelaşi timp umane şi economice.
Prin activitatea de producţie se realizează mişcarea, transformarea sau prelucrarea materiei
prime, informaţii şi altele până la obţinerea unui produs finit, efectuarea unei lucrări sau prestarea
unui serviciu, precum şi activităţile auxiliare.
Intercorelaţiile dintre subsisteme numite corelaţii de producţie sunt constituite din relaţii de
producţie tehnice şi relaţii de producţie economice.
Relaţiile de producţie tehnice sunt relaţiile umane promovate în vederea realizării
obiectivului muncii. Acestea au Ia bază dimensionarea sarcinilor de muncă între factorul uman şi
procesul de producţie.
Relaţiile de producţie tehnice sunt determinate de evoluţia şi performanţa elementelor
materiale implicate în producţie ce prin intermediul sarcinilor de muncă determină conţinutul
funcţional al muncii şi cerinţele către elementul personalităţii în producţie.
Implicarea în fabricaţie a mijloacelor de fabricaţie performante, automatizate şi a
tehnologiilor avansate în esenţă nu modifică rolul operaţional funcţional al factorului uman în
sfera fabricaţiei materiale.
Se produce doar modificarea eforturilor fizice şi psihologice în procesul îndeplinirii
funcţiilor operaţionale.
Spre deosebire de relaţiile de producţie tehnice, relaţiile de producţie economice reprezintă
relaţiile dintre operatori după dimensionarea şi consumarea bunurilor materiale prin intermediul
formei de proprietate şi condiţionată de schimbul de formă.
Esenţa organizării fabricaţiei vizează cum se menţionase anterior coordonarea
subsistemelor ce determină sistemul de producţie - ca elemente componente.
Obiectivele organizării fabricaţiei sunt direcţionate spre:
- asigurarea intercorelaţiilor între elementele materiale ale producţiei;

1 2
 asigurarea intercorelaţiilor între elementele materiale şi cele ce ţin de
personalitate elementelor de producţie;
asigurarea intercorelaţiilor între angajaţii implicaţi în procesul de fabricaţie. Dacă
obiectivul fabricaţiei ţine de lansarea produselor finite, realizarea lucrărilor, oferirea serviciilor,
atunci obiectivul organizării fabricaţiei ţine de asigurarea procesului de realizare şi lansare a
fabricaţiei.
Organizarea fabricaţiei este orientată spre crearea condiţiilor pentru utilizarea efectivă a
elementelor de producţie în scopul obţinerii unor rezultate înalte cu eforturi şi cheltuieli minime.
1.2. Fabricaţia - obiectiv al sistemului de producţie. Abordare sistemică 1.2.1.
Esenţe ale abordării sistemice
întreprinderea industrială constituie mediul în care are loc organizarea fabricaţiei şi formă
de funcţionare a fabricaţiei.
Conceptul de întreprindere este tratat de mulţi dintre autori [1,2] în mod diferit.
Cert este faptul că aceasta reprezintă mediul în care interacţiunea dintre factorul muncă,
capital şi material fac posibilă obţinerea unui produs finit competitiv, asigurându-i şansa lansării
şi concurării pe piaţă.
Fig. 1.1. Relaţiile dintre factorii de producţie şi piaţă
Reieşind din acestea, întreprinderea industrială [1] se defineşte drept unitate de bază în
cadrul industriei, în care personalul, prin utilizarea factorilor de producţie obţine materii prime,
produce bunuri materiale, anumite servicii în condiţiile realizării unui anumit profit.
în studiile ştiinţifice tehnice şi economice întreprinse privind fenomenele şi procesele ce au
loc la întreprindere este extinsă pe larg abordarea nu numai ca organizaţie ci şi abordare
sistemică. adică abordarea întreprinderii ca un sistem.
Esenţa abordării sistemice presupune abordarea unei probleme ca sistem integral,
considerând funcţionalitatea şi corelaţiile între elementele (componentele) ce determină sistemul
la nivel macrostructural şi microstructural. Abordarea sistemică constituie o formă desăvârşită a
metodei dialectice de identificare a realităţii în care sistemul reprezentat de o întreprindere se
abordează ca integritate a relaţiilor elementelor interdependente în spaţiu şi timp. întreprinderea,
exclusiv cea industrială din acest punct de vedere, reprezintă un tot unitar al mai multor
subsisteme, ce se află într-o strânsă interacţiune: sistemul productiv, sistemul uman, sistemul
social, sistemul socio-economic.
1.2.2. întreprinderea - sistem de producţie. Esenţe şi tipologie
Abordată ca un sistem, întreprinderea prezintă mai multe caracteristici: a) întreprinderea este un
sistem complex, deoarece include resurse umane, materiale şi financiare, fiecare dintre acestea
fiind alcătuite dintr-o varietate de elemente. Resursele umane sunt compuse din personalul
întreprinderii, care prezintă caracteristici din punct de vedere al nivelului pregătirii, specialităţii,
postului ocupat, vârstei, vechimii în unitate etc. Disponibilităţile băneşti în numerar şi la bancă,
aflate la dispoziţia întreprinderii formează resursele sale financiare.
3 4
b) întreprinderea este un sistem socio-economic, în sensul că în cadrul său colectivele de
lucrători desfăşoară procese de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare. Calitatea
resurselor umane de a fi singurele producătoare de noi valori le conferă o poziţie centrală în
cadrul întreprinderii industriale.
c) întreprinderea industrială este şi un sistem planificat. Esenţa acestei trăsături o
reprezintă fundamentarea şi desfăşurarea tuturor activităţilor întreprinderii pe baza planului său,
al cărui conţinut este diferit în întreprinderea de stat faţă de cea privată.
d)Întreprinderea este un sistem deschis. Aceasta se exprimă prin fluxul de intrări - utilaje,
materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, informaţii destinate sistemelor din care
face parte.
e) întreprinderea este un sistem organic adaptiv, adică se schimbă permanent, sub influenţa
factorilor endogeni şi exogeni, adaptându-se atât la evoluţia macrosistemelor din care fac parte,
cât şi la cerinţele generale de dinamică susţinută a resurselor încorporate. însă întreprinderea nu
este un sistem pasiv şi, la rândul său, influenţează ieşirile sale, unele dintre caracteristicile
sistemelor care intră în contact.
f) întreprinderea este un sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă,
materii prime şi materiale utilizate în cadrul său există anumite legături, care se manifestă prin
dependenţa tehnologică dintre subdiviziunile sale.
g) întreprinderea este un sistem organizat. Se manifestă în descompunerea întreprinderii în
elemente componente cu scopul recompunerii lor în elemente componente după anumite criterii
tehnice, economice şi de personal.
Astfel, în carul unei unităţi economice poate fi evidenţiat un ansamblu de activităţi de bază:
aprovizionare, producţie, vânzare, transport etc.
Este deosebit de important să se cunoască diferite tipuri de întreprinderi, ale căror
particularităţi reclamă abordări diferenţiate din anumite puncte de vedere.
Necesitatea clasificării întreprinderilor este determinată de mai mulţi factori:
pe această bază se pot efectua analize complexe şi aprofundate privind
dezechilibrele şi disfuncţionalităţile existente Ia un anumit moment în
economie:
se identifică caracteristicile şi modalităţile de exercitare a conducerii în
întreprindere. Din mulţimea de clasificări ale întreprinderilor ne
rezumăm la următoarele: 1. In funcţie de forma de proprietate, deosebim
întreprinderi:
- de stat;
- private;
cu proprietate mixtă, întreprinderile de stat au drept trăsătură definitorie posedarea
întregului lor patrimoniu de către statul pe teritoriul căreia se află. înfiinţarea şi funcţionarea
întreprinderilor de stat depinde în exclusivitate de voinţa factorilor decizionali etatici, potrivit
reglementărilor existente în fiecare ţară.
întreprinderile private se caracterizează prin faptul că patrimoniul lor aparţine unei persoane
sau unui grup de persoane. Este primul tip de întreprindere care a apărut încă în sclavagism.
Numărul, diversitatea şi mărimea întreprinderilor private au crescut o dată cu dezvoltarea
societăţii.
Trăsăturile economice esenţiale ale întreprinderilor private:
iniţiativa constituirii şi funcţionării lor aparţine integral întreprinzătorului
respectiv;
posedarea uni capital minim este obligatorie;
independenţa deplină în ceea ce priveşte direcţionarea activităţilor
întreprinderilor;
asumarea integrală a riscurilor economice şi sociale implicate de operaţiunile
întreprinderii etc.
 în funcţie de numărul posesorilor de capital, întreprinderile private pot fi individuale sau de -
cu producţie în serie mare (mijloacele de muncă sunt organizate în funcţie de
grup. întreprinderea individuală aparţine unei singure persoane şi este, de regulă, de dimensiuni structura produselor);
mici sau mijlocii. - cu producţie în masă (mijloacele de muncă sunt organizate pentru un produs).
întreprinderea de grup prezintă drept caracteristică posesiunea asupra patrimoniului său din 10. în funcţie de metoda de organizare a producţiei, deosebim întreprinderi:
partea a cel puţin două persoane, şi poate fi de diverse forme: familială şi asociativă. cu producţia organizată în flux; cu
întreprindere familială - al cărei patrimoniu se află în proprietatea membrilor unei familii. producţia organizata pe obiecte;
De regulă, aceste întreprinderi sunt mici, membrii familiei posedând integral competenţele privind - cu producţia organizată în unicate.
conducerea tuturor activităţilor implicate. Adesea membrii familiei nu sunt numai proprietari, ci şi 11. în funcţie de numărul personalului încadrat în întreprindere (în conformitate cu
lucrători efectivi în cadrul acesteia. legislaţia Republicii Moldova), deosebim:
întreprindere asociativă - care este înfiinţată prin dorinţa şi participarea în condiţii egale a - microîntreprindcri (cu numărul personalului de la 1 la 9 oameni);
mai multor persoane, care desfăşurau înainte activităţi similare în calitate de mici producători. - întreprinderi mici (cu numărul personalului între 10 şi 50 oameni);
Specific este dreptul de proprietate asupra patrimoniului a mai multor persoane - toţi sau o parte întreprinderi mari.
dintre cei ce lucrează efectiv, care prin actul de constituire devin, sub anumite forme, 12. In funcţie de forma organizaforico-juridică, acceptată de întreprindere, deosebim:
coparticipanţi la conducerea sa. Fiecare membru are dreptul, pe lângă salariu, şi la o parte din - întreprinderi individuale (ÎI);
venitul final corespunzător cotei-părţi din capital şi muncii depuse, potrivit unor proceduri - societăţi cu răspundere nelimitată (societate în nume colectiv) (SNC);
stabilite la înfiinţarea sa. societăţi în comandită;
întreprindere cu proprietate mixtă - întreprinderea al cărei patrimoniu aparţine parţial - societăţi cu răspundere limitată (SRL);
statului, parţial persoanelor fizice sau juridice private. societăţi pe acţiuni (SA); cooperative de
2. Un alt criteriu de clasificare impune divizarea tuturor întreprinderilor în felul următor: producţie; întreprinderi de arendă;
sectorul primar (întreprinderi agricole). Pentru acest sector este caracteristic întreprinderi de stat; întreprinderi
nivelul mediu al progresului tehnic; municipale.
- sectorul secundar (întreprinderi industriale). în acest sector progresul tehnic Conform formei organizatorico-juridice, legislaţia fiecărei ţări are anumite particularităţi,
este ridicat; dar şi forme unanim recunoscute (tabelul 1.1). Din tabelul I putem constata.
sectorul terţ (întreprinderi de servicii şi de distribuţie) - se dezvoltă în strânsă statele Europei Occidentale au o componenţă similară şi concisă a formelor
legătură cu cel secundar şi atrage din ce în ce mai mulţi lucrători. juridice;
3. După natura activităţii se evidenţiază întreprinderi: noile state independente, la componenţa europeană mai adaugă un şir de forme
- agricole; specifice, cum ar fi întreprinderea colectivă, de arendă;
- industriale; - sistemul nord-american şi cel britanic diferă atât între ele. cât şi cel european.
- de servicii (bănci, asigurări, transport); de
distribuţie. Tabelul 1.1.
Rolul lor este de a pune la dispoziţie consumatorilor diferite bunuri de consum.
Formele organizatorico-juridice ale activităţii de antreprenoriat în diferite ţări
4. în funcţie de caracterul obiectului muncii supus prelucrării, întreprinderile se împart în
extractive şi prelucrătoare. Cele extractive se ocupă cu extracţia obiectelor muncii din natură Moldova România Rusia Japonia SUA Germania,
(carbonifere, petrolifere etc.), iar cele prelucrătoare - cu transformarea materiilor prime în produs Franţa, Italia
finit. Primele se caracterizează printr-o dependenţă pronunţată de factorul natură. I. întreprinderi 1. Asociaţii 1. întreprinderi de I Societăţi în 1. întreprinderi I, întreprinderi
5. în raport cu destinaţia economică şi caracterul producţiei finite, întreprinderile pot fi: individuale familiale stat nume colectiv individuale individuale
producătoare de mijloace de producţie (grupa A); 2. Societăţi în 2. Asociaţii in 2. întreprinderi 2. întovărăşiri cu 2. întovărăşiri cu 2. Societăţi în
producătoare de bunuri de consum (grupa B). nume colectiv scop lucrativ municipale răspundere răspundere nume colectiv
limitată nelimitată
6. In raport cu continuitatea procesului tehnologic, deosebim întreprinderi:
3, Societăţi în 3. Societăţi în 3. întreprinderi 3. Societăţi pe 3. întovărăşiri în 3. Societăţi în
cu procese tehnologice continue; cu comandită nume colectiv private individuale acţiuni comandită comandită
procese tehnologice discontinue. (familiale)
7. în funcţie de timpul de lucru în cadrul anului calendaristic, există:
întreprinderi ce funcţionează anul împrejur; 4. Societăţi pe 4. Societăţi în 4. Societăţi în 4. Societăţi cu 4. Corporaţii 4, Societăţi în
- întreprinderi sezoniere. acţiuni comandită comandită răspundere comandită
simplă limitată
8. în raport cu nivelul de specializare, deosebim întreprinderi:
5. Societăţi cu 5. Societăţi în 5. Societăţi în 5. întreprinderi 5. Societăţi cu
- specializate; răspundere comandită pe nume colectiv individuale răspundere
- universale; limitată acţiuni limitată
- mixte. 6. Cooperative de 6. Societăţi cu 6. Societăţi cu 6. Societăţi pe
9. în funcţie de tipul producţiei, sunt întreprinderi. producţie răspundere răspundere acţiuni
- cu producţie individuală (echipamente polivalente); limitată limitată
- cu producţie în serie mică (utilaje polivalente regrupate tehnologic); 7. întreprinderi de 7. Societăţi pe
acţiuni
7. Societăţi pe
acţiuni
arendă
8. întreprinderi

5 6
de stat şi | •
municipale
1.2.3. Legităţi şi principii de organizare
Funcţionalitatea organizaţiilor sociale se subordonează unor legităţi şi principii universale.
Către acestea se referă [2].
1. Legea sinergiei: pentru fiecare sistem există un aşa complex de elemente, a cărui
potenţial va fi cu mult mai mare decât suma potenţialilor elemente componente separat sau cu
mult mai mică.
Efectul sinergetic este obţinut în baza interacţiunii elementelor componente ale sistemului.
Legea are implicaţii anumite pentru funcţionarea şi dezvoltarea sistemului.
2. Legea automenţinerii: sistemul tinde să se menţină şi pentru aceasta utilizează tot
potenţialul său. Direcţiile principale de sporire a resurselor sistemului drept răspuns la influenţele
externe şi interne sunt: filosofia şi principiile de funcţionare a sistemului; utilizarea efectivă a
resurselor şi tehnologiilor, calitatea şi nivelul de realizare a marketingului. Pentru un anumit nivel
de menţinere a sistemului acesta este determinat de asigurare riscurilor şi resurselor.
3. Legea dezvoltării: sistemul tinde să atingă potenţialul sumar maximal la evoluţia prin
toate etapele ciclului de viaţă: geneză, evoluţie, declin. Suport de implementare eficientă a
legităţii o reprezintă business-planul.
4. Legea inforinativităţii-sistematizării; cu cât sistemul dispune de informaţii mai multe, cu
atât mai mare este posbilitatea rezistenţei funcţionalităţii sistemului.
5. Legea unităţii analizei şi sintezei: fiecare sistem tinde să funcţioneze în regim
economprin intermediu modificării continue a structurii şi funcţiilor sale. Aceste modificări
ciclice sunt realizate cu ajutorul metodei de apropiere treptată.
6. Legea compoziţiei şi proporţionaltăţii: fiecare sistem tinde să păstreze în structura sa
toate elementele necesare, aflate într-o anumită subordonare sau în raport cu ceva. Transpunerea
legii impune ca fiecare sistem să posede un plan de activitate şi de dezvoltare. Sistemul trebuie să
îndeplinească toate funcţiile de producere şi gestionare a activităţilor.
Legea informativităţii-sistematizârii, legea automenţinerii şi dezvoltării sunt legi funcţinale,
care au corelaţii cu sistemul ca proces.
Legea sinergiei, unităţii analizei şi sintezei, legea compoziţiei şi a proporţionalităţii prezintă
legi structurale, interacţiunile cu sistemul manifestate fiind ca fenomene.
Legile sistemului costituie fundamente metofologice pentru toate ştiinţele economice
funcţionale, întâi în calitate de principii de organizare, ce intră în mecanismul de realizare a
acestor legi.
Printre principiile de organizare se deosebesc:
- principiile de priopritate;
principiile de conformitate;
- principiile de optimizare.
Aceste integrate sunt abordate ca principii generale de organizare.
Către principiile de prioritate se referă:
• principiul priorităţii scopului (în sistem scopul - obiectivul - funcţia, cea mai mare
prioritate revine scopului, apoi obiectivului după care funcţiei);
• principiul priorităţii funcţiei asupra structurii la crearea sistemului (crearea noilor
sisteme are ca obiectiv organizarea unui complex de obiective);
• principiul priorităţii structurii asupra funcţiilor în sistemele în acţiune;
• principiul priorităţii subiectului asupra obiectului la crearea subsistemelor
structurale;
• principiul priorităţii obiectului asupra subiectului pentru sistemele în acţiune.
Principiile de conformitate includ:
• principiul conformităţii scopurilor impuse cu resursele acordate;
7 8
principiul dispoziţiilor gestionării şi a subordonării;
• principiul conformităţii efectivităţii şi economicităţii.
Principiile de optimizare vizează:
• principiul de corelare optimală a producerii şi gestionării centralizate şi
descentralizate;
• principiul exactităţii directe;
• principiul ritmicităţii;
• principiul proporţionalităţii;
• principiul sincronizării.
1.2.4. Structura de producţie a întreprinderii
1.2.4.1. Proces de producţie - noţiuni şi structură
Funcţia de bază a întreprinderii industriale constă în fabricarea bunurilor materiale, care se
realizează prin desfăşurarea procesului de producţie.
Activitatea de producţie constă în obţinerea de către om a unor bunuri din natură sau în
prelucrarea acestora şi a materiilor prime din agricultură în vederea realizării unor produse utile
societăţii, folosind în acest scop un sistem de mijloace de muncă.
Activitatea de producţie se realizează prin intermediul procesului de producţie.
Definirea completă a procesului de producţie necesită caracterizarea lui sub raport atât social-
economic, cât şi telinico-material. Aceasta este determinat de faptul că în procesul de producţie
oamenii nu acţionează numai asupra obiectului muncii, ci şi unii asupra altora. Ei produc
cooperând într-un fel anumit şi schimbând între ei activităţile lor.
Sub raport tehnico-material, procesul de producţie reprezintă un proces de unire a muncii
vii cu mijloacele de producţie.
O trăsătură esenţiala a procesului de producţie o constituie caracterul conştient al activităţii
omului. Pornind de la elementele caracteristice susnumite, procesul de producţie poate fi
determinat prin totalitatea acţiunilor conştiente ale oamenilor îndreptate, cu ajutorul mijloacelor
de muncă, asupra obiectelor muncii şi asupra proceselor naturale în vederea transformării lor în
bunuri materiale necesare societăţii.
Procesul de producţie reprezintă unitatea organică a două procese: procesul tehnologic şi
procesul de muncă. Conţinutul principal al procesului de producţie îl formează procesele de
muncă, adică acţiunea executantulu, cu ajutorul uneltelor de muncă, asupra obiectelor muncii în
vederea transformării lor în bunuri materiale sau îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii
în produse finite.
în anumite ramuri industriale procesul de producţie mai include şi acţiunea unor procese
naturale, în cadrul cărora obiectele muncii sunt supuse unor transformări fizice sau chimice sub
acţiunea factorilor naturali, procesele de muncă oprindu-se complet sau parţial.
Astfel, procesul de producţie include trei componente: obiecte de muncă (materia primă),
mijloace de muncă şi însăşi munca.
1.2.4.2. Clasificarea proceselor de producţie. Criterii de evaluare a performanţei.
Multitudinea proceselor de producţie determină necesitatea unei clasificări. Clasificarea
proceselor de producţie poate fi efectuată după diferite criterii:
1. In raport cu modul cum se participă la obţinerea produsului finit:
procese de bază; procese auxiliare; - procese de servire.
 Procese de producţie de bază constituie conţinutul principal al procesului de producţie şi
includ acele procese ce au ca scop transformarea materiei prime în produse finite care constituie
obiectul activităţii de bază a întreprinderii (procesele de filat, ţesut ş.a.).
Aceste procese, la rândul lor. pot tî grupate în trei categorii:
1) procese de bază pregătitoare - procese care presupun executarea unor operaţii ce au drept
scop pregătirea materialelor sau asigurarea pieselor sau semifabricatelor necesare în vederea
prelucrării propriu-zise;
2) procese de bază prelucrătoare - procese care asigură efectuarea operaţiilor de prelucrare
propriu-zisă a materiilor prime şi a materiilor în vederea obţinerii produselor finite;
3) procese de bază de finisare sau montaj. Aici se includ toate procesele care asigură
obţinerea produselor sub formă finală, cum sunt procesele de asamblare a pieselor şi
subansamblurilor în produsele de finisare din industria textilă (vopsit, călcat etc.)
Procesele auxiliare sunt acele procese care nu contribuie în mod nemijlocit la
transformarea materiilor prime în produse finite, dar cu ajutorul lor se creează condiţiile tehnico-
materiale necesare desfăşurării normale a proceselor de bază (de exmplu, procesele de obţinere a
sculelor, de producere a energiei, de executare a reparaţiilor).
Procesele de servire sunt acele procese care asigură condiţiile necesare derulării
corespunzătoare a proceselor de bază şi auxiliare din cadrul întreprinderii (de exemplu, procesele
de transport inern, de depozitare).
2. în raport cu modul în care se execută procesele de producţie, se disting:
a) procese manuale - la care muncitorul acţionează direct sau cu ajutorul sculelor asupra
obiectelor muncii pentru a le transforma în produse finite;
b) procese manual-mecanice - se carcterizează prin faptul că o parte din procese se execută
manual, iar o altă parte mecanizat;
c) procese mecanice - se caracterizează prin faptul că operaţiile prin care se concretizează
procesele se efectuează mecanizat. Muncitorul conduce în mod direct diferite maşini şi utilaje (de
exemplu, procesele de aşchiere, de filare, de ţesut);
d) procese automate - acea categorie de procese de producţie care se efectuează cu ajutorul
unor maşini, utilaje sau instalaţii automatizate, muncitorii având doar rolul de a urmări şi
supraveghea funcţionarea acestora;
e) procese de aparatură - acele procese care se efectuează în vase şi alte instalaţii
capsulate prevăzute cu anumite mecanisme care formează aparatura de măsură şi control.
In cadrul proceselor de aparatură pot avea loc reacţii chimice (oxidare, sulfonare), procese
fizice (evaporarea, cristalizarea, uscarea), procese termocliimice şi electrochimice.
3. în raport cu modul de obţinere a produselor finite din materia primă, avem procese de
producţie:
a) directe. Se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca urmare a efectuării
unor operaţii succesive asupra aceleiaşi materii prime (de exmplu, din sfecla de zahăr se obţine
zahărul).
b) sintetice. Se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca urmare a folosirii
mai multor feluri de materii prime, care după diferite prelucrări succesive necesită operaţii de
asamblare sau montaj (de exemplu, în idustria constructoare de maşini).
c) analitice. Se caracterizează prin faptul că dintr-un singur fel de materie primă se obţine o
gamă variată de produse (de exmplu, cele din industria chimică, petrochimică).
4. în raport cu gradul de periodicitate al desfăşurării în timp a proceselor de producţie,
deosebim:
a) procese ciclice - au un caracter repetitiv, ciclic după anumite intervale de timp regulate;
b) procese neciclicc - se efectuează o singură dată, repetarea lor putându-se eefetua numai
cu caracter întâmplător în producţia de unicate ş.a.
5. în raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate, se disting:
a) procese chimice - se efectuează în instalaţii capsulate, procesele de transformare din materii
prime în produse finite având loc prin efectuarea unor reacţii chimice, termocliimice sau
electrochimice;
9 10
b) procese de schimbare a formei - se folosesc unele maşini sau agregate pentru schimbarea
configuraţiei sau a formei (de exemplu, procesele de strunjire, găurire, frezare);
c) procese de asamblare - asigură reunirea diferitelor materiale, piese etc. (de exemplu,
procesele de sudură, lipire);
d) procese de transport - asigură deplasarea diferitelor materiale sau produse dintr-un loc în
altul în interiorul întreprinderii.
6. în raport cu felul materiei prime:
a) procese de producţie extractive - nu au materii prime, ci numai obiecte ale muncii (cărbune,
lemn etc). Ele nu au valoare, pentru că în starea în care se află în natură nu s-a cheltuit muncă
omenească pentru producerea lor, nici valoare de întrebuinţare, deoarece în forma în care se află în
natură ele nu pot fi folosite de om.
b)procese de producţie prelucrătoare - au ca obiect prelucrarea materiei prime provenite din
industria extractivă şi din prelucrarea industrială a produselor agricole.
1.2.4.3. Structura de producţie: definire, noţiuni, verigile componente
Structura de producţie exprimă forma organizatorică de desfăşurare a procesului de producţie şi
reprezintă numărul şi componenţa verigilor de producţie, control şi cercetare, modul de construire şi
organizare internă şi legăturile de cooperare dintre acestea la realizarea procesului de producţie.
Verigi ale structurii de producţie sunt considerate:
- locul de muncă;
- sectoare de producţie;
- ateliere de producţie;
- secţii de producţie;
- laboratoare de analiză, control şi cercetare;
- uzine, fabrici şi alte unităţi similare fără personalitate juridică.
In cadrul organizării unităţilor de producţie veriga structurală de bază o constituie locul de muncă.
Locul de muncă este acea parte a suprafeţei de producţie a unui atelier, sector sau a unei secţii,
dotate cu utilaj şi echipament tehnic corespunzător, destinată executării anumitor operaţii în vederea
obţinerii producţiei sau a deservirii procesului de producţie.
Un loc de muncă poate fi universal, când în cadrul lui se execută un tip de operaţie la o mare
varietate de produse, sau specializat, când se execută o operaţie la un fel de produs sau piesă în mod
repetat.
în cadrul secţiilor de producţie sau atelierelor se pot constitui sectoare de producţie, care reprezintă
acea subunitate delimitată sub raport teritorial unde se execută un anumit tip de operaţie tehnologică sau
o succesiune de operaţii legate de fabricaţia unei piese sau părţi de produs.
Atelierul de producţie poate fi constituit ca verigă independentă sau ca parte componentă a unei
secţii. Ca verigă independentă, caracteristicile tefmico-productive şi cele organizatorico-administrative
sunt similare secţiei, fiind diferit volumul de muncă.
Atelierul ca verigă componentă a secţiei reprezintă acea verigă structurală în cadrul căreia se
execută fie aceeaşi activitate sub raport tehnologic, fie anumite operaţii succesive necesitate de
executarea unui produs 'sau a unei piese.
Prin secţia de producţie se înţelege o verigă structurală determinată tehnic-productiv şi
organizatoric-administrativ, în cadrul căreia se execută un produs sau o parte a acestuia ori se
desfăşoară un anumit stadiu al procesului tehnologic.
Se creează pentru conducerea unitară a activităţilor legate tehnologic, când volumul de muncă
necesită cel puţin trei ateliere de producţie.
După rolul pe care îl au în procesul de fabricaţie a produselor finite, într-o întreprindere,
verigile de producţie pot fi:
- de bază;
- auxiliare;
- deservire.
Verigile de bază sunt acelea în cadrul cărora se desfăşoară procesul de producţie din care
rezultă produse şi lucrări ce formează obiectul specific de activitate a unei întreprinderi.
 în verigile auxiliare se desfăşoară procese de producţie finalizate în produse şi lucrări care nu
constituie obiectul activităţii specializate a întreprinderii, dar sunt indispensabile desfăşurării activităţii
în verigile de bază: producţia sculelor, diferitelor forme de energie ş.a.
In unităţile de servire se desfăşoară procese ce au ca obiect prestarea unor servicii necesare
desfăşurării producţiei de bază şi auxiliare, transportul ş.a.
Alături de aceste verigi de producţie, în unele întreprinderi sunt organizate secţii sau ateliere
anexe, scopul lor fiind prelucrarea şi valorificarea deşeurilor.
fn structura de producţie a unor întreprinderi se constituie şi laboratoare de control şi cercetare,
dacă volumul de muncă al acestora necesită cel puţin cinci persoane.
în cadrul acestor unităţi structurale se execută analize, probe, măsurători pentru determinarea
calităţii materiilor prime, a produselor sau diferite lucrări cu caracter de studiu sau cercetare.
3) creează condiţiile necesare pentru introducerea tehnicii noi prin folosirea unor tehnologii
perfecţionate, pentru introducerea mecanizării şi automatizării;
4) permite specializarea cadrelor şi creşterea calificării lor;
asigură creşterea productivităţii muncii, reducerea ciclului de producţie şi a costurilor de producţie.
Dezavantaje:
a) are o flexibilitate redusă, schimbarea structurii sortimentului necesitând reorganizarea secţiilor
de producţie, ceea ce determină întreruperi în folosirea utilajelor, a forţei de muncă ş.a.;
b) schimbarea structurii sortimentului poale duce la folosirea unor utilaje în mod incomplet.
întreprindere
constructoare de maşini

1.2.4.4. Tipuri de structuri de producţie

Funcţionarea unei întreprinderi industriale în condiţii de eficienţă economică maximă Secţia
Secţiapentru
pentrufabricarea
fabricarea Secţia pentru fabricarea ia pent
necesită adaptarea tipului optim de structură de producţie la particularităţile pe care le prezintă. produsului
produsuluiAС produsului В
în funcţie de principiul adoptat de organizare a verigilor de producţie de bază ale unei TA Тс ' FFc
A TB FB
întreprinderi, se cunosc 3 tipuri de structură de producţie: PMPMc
A MMcA PM B M8
a) tehnologic;
b) pe obiecte; Fig. 5. Tip de structură pe obiect
c) mixt. (unde: T- secţia de turnătorie, F - secţia de forjă, PM - secţia de prelucrări mecanice, M - secţia
Structura tehnologică, având la baza organizării verigilor structurale principiul tehnologic, se montaj. A, B. C- tipuri de produs)
caracterizează prin specializarea secţiilor şi întreprinderilor în executarea unor faze ale procesului
tehnologic (a se vedea fig. 4). Produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării succesive în mai multe
secţii de producţie. Se foloseşte la întreprinderile cu producţie individuală şi de serie mică. Structura de producţie de tip mixt se caracterizează prin faptul că organizarea secţiilor de
producţie se face după principiul mixt, o parte a unităţilor de producţie organizându-se după principiul
pe obiecte, iar altă parte - după principiul tehnologic (a se vedea fig. 6).
Acest tip de structură este folosit în mod eficient la întreprinderile care fabrică o producţie de
serie mică, şi mijlocie.
Avantaje:
a) permite fabricarea unei nomenclaturi variate de produse, în condiţiile folosirii organizării
producţiei în flux;
b) asigură o flexibilitate sporită a întreprinderilor în trecerea la fabricarea unor noi produse;
c) creează condiţii pentru specializarea unor secţii în fabricarea anumitor produse, asigurând
Fig. 4. Tip de structură tehnologică astfel creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor de producţie.
Dezavantaje: datorită organizării secţiilor de producţie după principiul tehnologic, volumul
Avantaje: transportului în aceste secţii se menţine ridicat, având loc întreruperi în fabricaţia produselor şi mărind
a) asigură fabricarea unei nomenclaturi variate de produse; astfel durata ciclului de producţie.
b) permite o folosire raţională a utilajelor printr-o încărcare completă;
c) creează condiţii pentru folosirea optimă a muncitorilor care au o astfel de calificare, încât să întreprindere constructoare
poată executa un tip de operaţie la o diversitate de produse. ________d^magini________
Dezavantaje:
a) necesită un volum sporit de transporturi interne ca urmare a amplasării utilajelor pe grupe
omogene de maşini;
__LZZ zzrzr ;
Secţia de Secţia de
I ; ; л
Secţia pentru
; ~zi____
Secţia pentru Secţia pentru
b) cresc întreruperile în funcţionarea utilajelor pe seama timpilor de reglare şi a necesităţii turnătorie forjă fabricarea fabricarea fabricarea
trecerii de la fabricarea unui produs Ia fabricarea altui produs; (produsele (produsele produsului A jy^djjsuhţrBl produsului С
c) nu permite organizarea producţiei în flux.
Structura pe obiect este caracteristică întreprinderilor ale căror secţii şi ateliere de producţie А , В , С )I I А , В , С I) Г Р МА I MA [ H ^MT Ţ VI ÎBI ГШГГМСГ
sunt specializate în executarea unor produse, părţi componente sau grupe de produse în totalitatea
operaţiilor de fabricare a acestora, organizarea lor fiind realizată după principiul pe obiect sau pe
produs (a se vedea fig. 5). 1.3. Obiectul şi conţinutul structurii de producţie
Acest tip de structură este caracteristic întreprinderilor cu producţie de serie mare şi de masă.
Avantaje: 1.3.1. Analiza relaţiilor interstructurale de producţie
1) asigură organizarea producţiei în flux în cadrul secţiilor de producţie; Obiectul organizării producerii constituie ansamblu de măsuri cu caracter variabil ale
2) permite o adâncire continuă a specializării producţiei; sistemului de producţie. Integritatea organizării sistemului de producere ca sistem este
11 12
fundamentată de faptul că, fiecare element component asigură realizarea a două tipuri de legături
(relaţii).
Primul tip sunt legăturile interstructurale ale elementului. Relaţiile de tipul doi sunt relaţii între
aparte elemente, extrastructurale. în raport cu predestinaţia funcţională totalitatea legăturilor din
sistemul de producţie pot fi divizate în legături:
tehnologice:
de muncă;
de deservire;
economice, în funcţie de caracterul legăturilor pot fi
deosebite legături;
tehnologice;
- de cooperare;
economice;
- sociale.
Legăturile de deservire la fel ca ţi cele de gestionare pot fi abordate ca un complex de legături
ce includ în sine totalitatea legăturilor susnumite. Unitatea structurala şi funcţională a abordării
necesită analiza corelaţiilor la toate nivelurile.
Legăturile tehnologice în sistemul de producţie - ansamblu de legături între mijloacele şi
obiectele muncii, fundamentate de tehnologia de fabricaţie.
Legăturile tehnologice determină mişcarea obiectelor muncii după operaţii, faze şi niveluri de
fabricaţie.
La legăturile tehnologice se pot atribui şi legătura dintre resursele umane cu mijloacele şi
obiectele muncii. Ele delimitează conţinutul sarcinilor de muncă, determină nivelul de calificare a
angajaţilor.
Legăturile de cooperare sunt determinate de specializarea mijloacelor de fabricaţie şi
dimensionarea sarcinilor de muncă. Ele ţin de amplasarea utilajelor în spaţiu şi interacţiunea lor în
timp, pot avea diferite forme de manifestare.
Legăturile economice în sfera de producţie prezintă integritatea relaţiilor materializate prin
costul muncii, la fel sistemul de relaţii economice interprocesuale în dimensiunea structurii de
producere.
Legăturile sociale - ansamblu de relaţii sociale dintre oameni şi grupe aparte ce determină
activităţile muncii, climatul socio-psihologic, procesele de autoreglare.
Legăturile de producţie sunt caracterizate de anumiţi parametri, la fel şi de modalităţile lor de
realizare. Dintre acestea fac parte:
• subiectul şi obiectul legăturii, caracterul dependenţelor între ei;
• conţinutul, compoziţia legăturii, ceea ce constituie obiectul transmiterii de la un obiect la
altul;
• volumul (norma) legăturilor, cât din cantitatea din acest obiect al legăturii trebuie să se
transmită de la un obiect de legătură la altul;
• timpul, continuitatea sau durata decurgerii procesului de legătură întru anumite obiecte;
• spaţiul, locul şi direcţia legăturilor.
Modalitatea de legătură reflectă mijloacele cu ajutorul cărora sunt realizate legăturile. într-un
mediu de fabricaţie (producţie) obiectul şi subiectul relaţiilor, la fel şi a conţinutului sunt
determinate de caracterul legăturilor.
Modificarea caracteristicilor legăturilor este determinată de modificarea caracteristicilor
tehnice de producţie a produselor realizate şi de compoziţia (conţinutul (calitativ şi cantitativ))
material-substanţială a elementelor de producţie. Mărimea acestor oscilaţii determină nivelul de
rezistenţă a relaţiilor.
Analizând caracteristicile legăturilor din punct de vedere a rezistenţei, relativ rezistente
poate fi considerat volumul (norma) legăturilor. Spre exemplu, în legăturile tehnologice, drept
caracteristică de rezistenţă a acesteia va servi criteriul de stabilitate tehnologică într-un interval
scurt de timp.
13
1.3.2. Conţinutul organizării fabricaţiei
Conţinutul organizării fabricaţiei implică metodele şi modalităţile de asigurare a corelaţiilor
în sistemul de producţie a întreprinderii. Prin asigurarea corelaţiilor se înţelege realizarea,
întreţinerea şi îmbunătăţirea continuă a lor.
Metodele de asigurare a corelaţiilor reprezintă ansamblu de măsuri şi metode aplicate în
vederea stabilirii parametrilor corelaţiei.
Metodele de stabilire a corelaţiilor se deosebesc prin tipul legăturilor. Legăturile
tehnologice sunt legături dure fundamentate de tehnologii, utilaje şi posturi de muncă
specializate. Ele sunt stabilite în baza reglementărilor stipulate de instrucţiuni tehnologice,
standarde şi alte acte normative.
Evaluarea cuantificată a relaţiilor tehnologice poate fi realizată prin metode de calcul,
stabilind numărul de mijloace de fabricaţie şi numărul de angajaţi necesar utilizând normativele
privind organizarea muncii: norme de deservire, norme de timp de fabricaţie, etc.
Dat fiind că fiecare din legăturile prezentate în p. 1.3.1 sunt caracterizate de dimensiuni
principale şi dimensiuni secundare, dimensiunile secundare ale legăturilor tehnologice (mişcarea
obiectelor muncii de la o operaţie tehnologică la alta sau trecerea de la un nivel tehnologic la alt
nivel) sunt stabilite în baza metodelor de îmbinare a fazelor thl după timp, iar cele speciale - prin
modalităţi de amplasare a mijloacelor de fabricaţie (utilaje).
Modalităţile tradiţionale de realizare a legăturilor tehnologice sunt fişele tehnologice pe
operaţii tehnologice, fişele tehnologice de primire a comenzilor, fişe tehnologice normate.
Legăturile de cooperare a elementelor material-substanliale ale fabricaţiei sunt determinate
de mişcarea obiectelor muncii după operaţii la posturile de muncă ce formează fluxurile de
fabricaţie.
Dimensiunile auxiliare provizorii ale legăturilor de cooperare în fluxurile tehnologice sunt
determinate prin metodele de planificare calendaristică operativă, modalităţile de asigurare a
acestor legături sunt asigurate de graficele de încărcare a utilajelor, lansarea producţiei,
încărcarea zilei de muncă. Utilizarea acestor metode oferă posibilitatea nu numai a asigurării
fabricării continue a produselor, ci şi a utilizării raţionale mijloacelor de fabricaţie.
Volumul legăturilor de cooperare între angajaţi este determinat în baza formei colective de
organizare existentă la întreprindere, cu considerarea deservirii mijloacelor de fabricaţie,
extinderea zonelor de deservire; îmbinarea meseriilor, etc.
Mijloace de asigurare a legăturilor de cooperare o constituie fişele de organizare a muncii
de alocare sarcinilor de muncă posturilor de muncă, ce determină mijloacele şi metodele de
muncă în baza formelor progresive de alocare a sarcinilor de muncă.
Metodele de stabilire a legăturilor economice se bazează pe aplicarea legilor economice. La
baza acestor metode stau documente normative de reglementare cu caracter economic şi
interramural.
Modalităţile de realizare a legăturilor economice sunt create la unităţile economice sub
formă de dispoziţii (privind remunerarea şi motivarea muncii; dezvoltarea elementelor
interproductive a relaţiilor economice).
Legăturile sociale a angajaţilor se formează şi au loc în baza legilor de formare a diferitor
grupe de personal şi a sistemelor de relaţii social-psihologice cu considerarea particularităţilor
specifice fiecărui colectiv.
O situaţie generală privind caracterul şi rezistenţa legăturilor într-un anumit mediu de
producţie poate fi obţinut în baza caracteristicilor elementelor poate fi obţinut în baza
caracteristicilor elementelor personale şi a celor substanţial materiale. Particularităţile legăturilor
de producţie pot fi identificate clasificând sistemele de fabricaţie după tipul de producţie.
Tipul organizational de fabricaţie prezintă integritatea caracteristicilor tehnice şi economice
a elementelor de producţie ce generează particularităţile lor de îmbinare în spaţiu şi timp şi a
metodelor de stabilire a dimensiunilor legăturilor şi modalităţilor lor de asigurare.
Procesul de asigurare a legăturilor de producţie au avut permanent un caracter sigur şi au
depins de nivelul ierarhic al sistemului.
Astfel, în sistemul nul o semnificaţie deosebită o au stabilirea legăturilor tehnologice. La
nivelul sectoarelor de producţie se măreşte numărul şi semnificaţia legăturilor de cooperare. La
nivele ierarhice mai superioare într-o măsură cu mult mai mare se manifestă legăturile
14
economice şi sociale.
1.4. Organizarea producţiei ca branşă a domeniului de cercetare ştiinţifică şi a domeniului
de aplicare
1.4.1. Organizarea producţiei - direcţie a cercetării ştiinţifice
Organizarea fabricaţiei ca domeniu de cercetare ştiinţifică este caracterizat de interesul faţă
de propriul obiect de studiu.
Principalele principii de organizare a fabricaţiei vizează:
• conformitatea organizării fabricaţiei cu obiectivele acesteia;
• conformitatea formelor şi metodelor de organizare a fabricaţiei cu nivelul bazie
tehnico-materiale;
• complexitate;
• conformitatea organizării fabricaţiei cu condiţiile tehnice de fabricaţie concrete;
• argumentaţia ştiinţifică;
• îmbunătăţirea continuă a organizării fabricaţiei.
Conţinutul organizării fabricaţiei constituie metode şi modalităţi de asigurare a legăturilor de
producţie în baza legităţilor de creare şi funcţionare a sistemului de producţie a întreprinderii.
Conţinutul organizării producţiei ca domeniu de cercetare ştiinţifică formează concepţia ce
reflectă specificul unităţilor economice.
Locul organizării fabricaţiei în sistemul de cercetare este motivat de faptul că aceasta se
atribuie ştiinţelor economice aplicate cu studiere a legităţilor principale a mecanismului de
funcţionare a fabricaţiei.
Aspectul aplicativ al organizării fabricaţiei este motivat de faptul că metodele ştiinţifice de
argumentare şi modalităţile de creare a legăturilor de producţie sunt aplicate în practica gestionării
cu considerarea particularităţilor de ramură şi a condiţiilor concrete de fabricaţie în cadrul
unităţilor economice.
Metodă de organizare a fabricaţiei constituie metoda general-metodologică dialectică, ceea ce
asigură în abordarea sistemică o trecere mai bună de la obiectul de studiu. Organizarea fabricaţiei
se bazează nemijlocit pe teoriile economice (teorii de fabricaţie), teorii de organizare şi teorii ale
managementului. In raport cu natura legăturilor de producţie organizarea fabricaţiei este incertabil
legată de tehnologia de fabricaţie, la fel şi cu fiziologia, psihologia şi sociologia muncii, utilizând
propriile metode de cercetare şi principii ale acestei ştiinţe.
Organizarea fabricaţiei ca direcţie aplicativă a ştiinţelor economice implică pe larg metode de
cercetare, specifice ştiinţelor economice. Printre aceste metode se pot specifica: metodele de
studiu statistic şi analiză comparativă, ce oferă posibilitatea acumulării şi verificării datelor
empirice, analiza dinamicii organizării proceselor, metodele probabilistice şi pronosticale aplicate
în procesul de argumentare a soluţiilor de organizare: modele matematice, metode grafice de
analiză etc.
1.4.2. Organizarea producţiei - direcţie de activitate aplicativă
Aspectul aplicativ al organizării producţiei este legat nemijlocit de perceperea organizării
producţiei ca proces complex de activităţi orientate spre crearea şi îmbunătăţirea continuă a
sistemului de producţie. Organizarea ca proces constituie esenţa activităţii de organizare a omului.
In acest context organizarea fabricaţiei este abordată ca funcţie de management alături de alte
funcţii cum ar fi planificarea, menţinere sub control, controlul, reglarea (motivarea). Conţinutul
activităţii de organizare ca modalitatea de gestionare a activităţilor vizează luarea deciziilor
manageriale în baza formelor şi metodelor de organizare a fabricaţiei existente. Organizarea
fabricaţiei constituie un element al organizării activităţii realizate în unităţile economice.
Conform legii de dezvoltare, activitatea de organizare se desfăşoară în următoarele direcţii:
organizarea proiectării; - asigurarea funcţionalităţii fabricaţiei;
15
organizarea îmbunătăţirii continue (raţionalizarea).
Fiecare din aceste direcţii are câteva particularităţi de abordare şi utilizare a metodelor şi
modalităţilor de asigurare.
Organizarea fabricaţiei ca funcţie de gestionare creează un subsistem funcţional
corespunzător în sistemul de management al unităţii economice.
Formarea sistemelor de organizare a fabricaţiei poate fi realizat în baza abordării structurale şi
funcţionale. La formarea sistemelor de organizare în baza abordării structurale se deosebesc
următoarele subsisteme:
- organizarea funcţionalităţii mijloacelor de muncă;
- organizarea obiectelor muncii;
- organizarea activităţii resurselor umane (angajaţi); Abordarea
funcţională se realizează în cadrul următoarelor subsisteme:
organizarea fluxurilor de fabricaţie;
organizarea deservirii fabricaţiei;
organizarea asigurării tehnico-materiale a fabricaţiei;
organizarea livrării produselor fabricate;
organizarea proceselor economice interproductive;
organizarea proceselor sociale. Formarea subsistemelor organizării de fabricaţie în
sistemul de management se realizează în conformitate cu obiectivele şi strategiile organizării
fabricaţiei în baza îmbinării abordării structurale şi funcţionale.
întrebări de autocontrol
1. Explicaţi esenţa şi conţinutul fabricaţiei materiale.
2. Principalele elemente ale procesului de muncă.
3. Esenţa organizării fabricaţiei.
4. Obiectivul fabricaţiei şi obiectivul organizării fabricaţiei.
5. Caracteristica obiectului organizării fabricaţiei.
6. Definiţi „organizarea". Care sunt caracteristicile ei ca sistem social?
7. Ce este sistem de producţie? Caracteristicile lui.
8. Esenţa abordării structurale şi funcţionale a obiectului organizare. Cum se realizează
ele în formarea sistemului organizării fabricaţiei?
9. Care este obiectul organizării fabricaţiei?
10. Definiţi noţiunea de „legătură" şi definiţi tipurile lor în sistemul de producţie.
11. Ce dimensiuni caracterizează legăturile de producţie şi cum se formează ele
Ia diferite nivele structurale de fabricaţie?
12. Care ar fi conţinutul organizării fabricaţiei ca domeniu de cercetare ştiinţifică?
13. Prin ce se manifestă caracterul aplicativ al organizării fabricaţiei?
14. Conţinutul organizării fabricaţiei ca modalitate de conducere a activităţii.
Bibliografie
1. A. Cotelnic. Managementul activităţii de producţie. Chişinău, Evrica, 2003
2. Миронова Г.В. и др. Организация полиграфического производства. Изд-во МГУП,
Москва, 2002
16
 Mărimea lotului de producţie influenţează durată ciclului de producţie
şi perioadele de repetare a loturilor.
Mărimea lotului de producţie este influenţată de factori endogeni şi
exogeni. Din rândul factorilor endogeni fac parte:
a) factorii tehnici, printre care complexitatea produselor fabricate,
tehnologiile utilizate, gradul de standardizare;
b) factorii organizatorici - metodele de organizare a producţiei şi a
muncii;
c) factorii financiari - mărimea capitalului circulant imobilizat în sto-
curi.
Factorii exogeni sunt reprezentaţi prin:
- termenele de livrare;
- cantităţile comandate;
- cooperările în producţie.
Lotul optim de produse este cel pentru care costul unităţii de produs
este minim.
Costul unităţii de produs poate fi determinat cu ajutorul următoarei
formule:
b d) ridicarea nivelului de organizare a producţiei şi a muncii (organizarea
y=—.
n aprovizionarea tehnico-materială, folosirea schimburilor rielu-crătoare pentru
în care: b - cheltuielile legate de pregătirea lansării şi de încheierea lucrărilor
de lansare în fabricaţie a lotului; n - numărul de produse din lot. Grafic
această relaţie se reprezintă sub formă de hiperbolă (fig. 12).
Lei/buc.
Щ n-,
Fig. 12. Reprezentarea grafică a costului unităţilor de produs
44
Din acest grafic se observă că cu cât este mai mare lotul de produse
fabricat, cu atât este mai mic costul unei unităţi de produs.
3.9. Căi de reducere a duratei ciclului de producţie
Prin reducerea ciclului de producţie se poate mări numărul de cicluri
care se pot efectua în aceeaşi perioadă de timp, ceea ce asigură creşterea
volumului de producţie folosind aceleaşi CP (capacităţi de producţie) şi
acelaşi număr de muncitori.
Pentru reducerea ciclului de producţie poate fi folosit un ansamblu de
căi, şi anume:
a) introducerea (renovarea) tehnicii noi şi perfecţionarea tehnologiilor
de fabricaţie existente;
b) înlocuirea proceselor naturale cu procese artificiale;
c) mecanizarea şi automatizarea proceselor de transport şi de control şi
organizarea executării lor în aşa fel, încât să se desfăşoare în paralel cu
procesele tehnologice de bază; _j
producţiei în flux, folosirea îmbinării în timp paralel şi paralel-succesivă,
reparaţia utilajului ş.a.), instruirea muncitorilor, întărirea disciplinei. '"
45
 Ca dezavantaj, se consideră apariţia unor întreruperi în funcţionarea Metoda de îmbinare mixtă se foloseşte în cadrul întreprinderilor cu
utilajului şi în folosirea forţei de muncă, cu excepţia operaţiei principale, din producţia de serie şi în masă. Ea combină avantajele îmbinării succesive şi
cauza inegalităţii duratelor operaţiilor tehnologice. paralele, adică durata ciclului tehnologic este mai mică decât la îmbinarea
- Tipul de îmbinare mixt (paralel-succesiv). îmbinarea mixtă se ca- paralelă, lipsesc întreruperile în funcţionarea utilajului.
racterizează prin faptul că transmiterea pieselor de la o operaţie la alta se face
individual numai când operaţia anterioară are o durată mai mică sau egală cu
operaţia următoare. în celelalte cazuri, trecând de la o operaţie cu o durată
mai mare la una cu o durată mai redusă, transmiterea pieselor nu se face
individual, ci în loturi de transport de o anumită mărime. Astfel este asigurată
o activitate neîntreruptă la următoarea operaţie tehnologică. Pot fi trei cazuri:
a) când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o durată
mai mare decât cea anterioară;
b) când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o durată
egală cu operaţia anterioară;
c) când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o durată
mai mică decât operaţia anterioară.
în primele două cazuri, prelucrarea la operaţia următoare poate începe
imediat ce primul produs sau prima piesă a fost prelucrată la operaţia ante-
rioară, în al treilea caz, prelucrarea poate începe numai după ce la operaţia
anterioară a fost prelucrată o astfel de cantitate de produse, încât procesul de
producţie să se desfăşoare fără întreruperi.
Grafic îmbinarea mixtă este prezentată în figura 11.
Analitic, durata ciclului pentru îmbinarea mixtă se determină cu aju-
torul următoarei relaţii:

îmbinare mixtă
m f /TI—1 f

n n
/=1 i i'=l i mic

în caz particular, pentru p = 1 şi N = 1 relaţia capătă următoarea formă:

m m-1
Topm=n'Zt,-(n-l)litlim,
/=1 ;=i

în care r, - durata cea mai scurtă dintre fiecare două operaţii înveci-nate.
Pentru cazul nostru:
Topm = 3(2 + 4 +1 + 3)- (3 -1)(2 +1 + l) = 22 min.
---- ---------------^->,. Un parametru foarte important ce caracterizează un sistem de producţie
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20 22 timp este mărimea economică a lotului de producţie.
Lotul de fabricaţie reprezintă cantitatea de obiecte ale muncii, identice
Fig. 11. Graficul îmbinării mixte a executării operaţiilor sau asemănătoare (piese, subansambluri), lansate simultan sau" succesiv în
fabricaţie, prelucrate pe un anumit loc de muncă şi executate cu un singur
3.8. Lotul de fabricaţie: noţiune, caracteristici consum de timp de pregătire-încheiere a lucrărilor.

42 43
 Pentru un lot format din n piese şi un proces tehnologic cu m operaţii Pentru cazul nostru avem:
formula generală de calcul este următoarea:
Topp = (2 + 4 + 1 + 3);+ (3 -1)• 4 = 18 min.
m
Tops = n£'i' 1=1 Grafic îmbinarea paralelă este prezentată în figura 10. Pentru îmbinarea
în care: n - mărimea lotului de fabricaţie; paralelă este caracteristică posibilitatea deplasării pieselor pe loturi de
transport.
m - numărul de operaţii;
Lotul de transport prezintă cantitatea de piese din lotul de fabricaţie, ca-
/,• - durata operaţiilor tehnologice (min, ore);
re se deplasează de la o operaţie la alta. Atunci când în lotul de''fabricaţie
/ - numărul de ordine al operaţiilor tehnologice, în cazul în care la fiecare
sunt puţine piese (cum este în exemplul prezentat, n = 3), deplasarea pieselor
loc de muncă se foloseşte un număr diferit de utilaje, formula prezentată mai
are loc câte o bucată, adică mărimea lotului de transport este egala cu unu. -
sus se modifică în felul următor:
în cazul general, formula se modifică:
m t. Tops
= nZ-£-, m
t■ Top p
max,
N;
+
în care Nj - numărul de utilaje ce lucrează la operaţia respectivă. =Р^~ ( -Р)
П

i=i
Durata ciclului de producţie (fabricaţie) se determină după formula:
în care p - mărimea lotului de transport.
Tpr = Tops + Tintr + Tnat, Avantajul îmbinării paralele a operaţiilor tehnologice în timp constă în
în care: Tops - durata ciclului operativ (min); Tnat - durata proceselor reducerea ciclului operativ.
naturale (min); Tîntr - timpul întreruperilor specifice pentru
producţia dată (min).
îmbinarea succesivă este caracteristică tipului de producţie individual şi
de serie mică.
Tipul de îmbinare paralel. în cazul acestui tip, fiecare unitate de
producţie din lot trece la operaţia următoare imediat ce s-a terminat prelu-
crarea sa la operaţia anterioară, operaţiile tehnologice efectuându-se paralel.
Condiţia esenţială este ca la operaţia principală (cu durata cea mai mare) să
se asigure continuitatea executării tuturor produselor sau pieselor.
Topp=tl+t1+tl+ti+tttax-(n-\)\
m
T +
°Pp =Z'|- 'max { n ~ \ ) , i=l

în care: Topp - durata ciclului operativ pentru îmbinarea paralelă; 'max ~

durata operaţiei mai lungi.

Fig. JO. Graficul îmbinării paralele a executării operaţiilor

(PI, P2, P3 -piesele 1, 2, 3)

40 41
gistrarea lansării obiectelor muncii, timpul pentru aprovizionarea locului de - paralel;
muncă cu cele necesare, timpul pentru instruirea muncitorilor pe baza - mixt sau paralel-succesiv.
documentaţiei tehnologice, timpul pentru reglarea utilajului pe care urmează Durata ciclului operativ poate fi stabilită atât grafic, cât şi analitic.
să se execute produsul ş.a. Tipul de îmbinare succesiv. Pentru acest tip este caracteristic faptul că
Durata proceselor naturale - perioada de timp de-a lungul căreia, sub produsele sau piesele dintr-un lot se execută toate la o anumită operaţie,
influenţa condiţiilor naturale, procesul de producţie continuă, deşi procesul trecerea la operaţia următoare realizându-se după terminarea întregului lot la
de muncă încetează, şi când, din cauza factorilor naturali, au loc anumite operaţia anterioară.
modificări ale proprietăţilor obiectelor muncii. Activităţile de servire asigură De exemplu, fie un lot din 3 piese şi un proces tehnologic cu 4 operaţii,
condiţii normale de lucru pentru desfăşurarea operaţiilor de transformare durata cărora este următoare:
nemijlocită a obiectelor muncii în produse finite. La ele se referă transportul t\ = 2 min; t2 = 4 min; /3 = 1 min; tx = 3 min.
obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul şi controlul tehnic de Atunci durata timpului operativ de îmbinare (Tops) se determina ast-
calitate. fel:
A doua parte a ciclului de producţie cuprinde întreruperile care au loc în
Tops = Г[ -3 + t2 -3 + r3 -3 + t4 -3 = 3(r, +r2 +r3 +f4) = = 3(2 + 4 + l +
procesul de producţie şi numai acelea care se normează.
întreruperile sunt: 3) = 30min. Grafic acest tip de îmbinare este prezentat în figura 9.
1) din cauza lotului. în acest caz, fiecare piesă trebuie să aştepte la locul
de muncă până când îi vine rândul la prelucrare şi apoi, după prelucrare, îmbinare succesivă
până când toate piesele sau produsul din lotul respectiv au fost prelucrate;
2) de aşteptare - pentru eliberarea locului de muncă ocupat cu prelu-
crarea altor piese, din cauza asincronizării duratei operaţiilor;
3) de completare - provocate de faptul că unele piese care formează un
anumit complet trebuie să aştepte până când vor fi gata toate piesele din
complet;
4) între schimburi - cauzate de regimul de lucru adoptat pentru locurile
de muncă unde se execută produsul:
- din cauza duminicilor şi sărbătorilor legale;
- din cauza schimburilor nelucrătoare;
- întreruperile pentru masă.
Durata ciclului de producţie depinde de:
- mărimea lotului de fabricaţie;
- tipul de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice.

Г 3.7. Tipurile de îmbinare în timp a executării

JQ operaţiilor de producţie Fig. 9. Metoda succesivă de îmbinare tehnologică în timp a operaţii-^
lor (PI, P2, P3 - piesele 1, 2, 3)
Se cunosc trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:
- succesiv;

38 39
 3. Numărul de maşini sau de locuri de muncă Nmt care trebuie să Prin structura ciclului de fabricaţie se înţelege totalitatea elementelor
execute o operaţie: componente, precum şi ponderea duratei acestora faţă de durata totală a
ciclului de producţie. Durata totală a ciclului de producţie este formată din
două părţi: perioada de lucru şi perioada de întreruperi (a se vedea fig. 8).
T'
în care D0 - durata totală a operaţiilor.
4. Numărul total de locuri de muncă în cadrul liniei în flux:

*-> mt' i=l

în care / - numărul de ordine a operaţiei, care poate varia de la 1 la n.
Raportul menţionat se rotunjeşte la număr întreg. Ca rezultat, poate fi
calculat gradul de încărcare a locului de muncă (Gm ):

în care: Nc- numărul de locuri de muncă ce rezultă din calcul; Nr -

numărul rotunjit.
5. Lungimea liniei de producţie în flux (L) se determină ca un pro
dus între distanţa dintre centrul a două locuri de muncă alăturate (d - pasul
liniei) şi numărul de locuri de muncă pe linie:
L= d - N .
6. Viteza de deplasare (v) a mijlocului de transport care efectuează
deplasarea obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul se calculează
după formula:
d v = —.
T
Fig. 8. Structura ciclului de producţie
3.6. Ciclul de producţie: noţiune, structura
Perioada de lucru cuprinde: durata ciclului operativ, durata proceselor
Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse - perioada naturale şi durata activităţilor de servire. —-
de timp din momentul lansării în fabricaţie sub formă de materii prime a Ciclul operativ are ponderea cea mai mare în structura ciclului de
acestora şi până în momentul ieşirii lor din fabricaţie sub formă de produse producţie şi cuprinde atât duratele operaţiilor tehnologice, când obiectele
finite. Durata poate fi exprimată în minute, ore, zile lucrătoare şi zile muncii sunt supuse direct prelucrării, cât şi durata operaţiilor de pregătire-
calendaristice, luni. încheiere. Timpul de pregătire-încheiere cuprinde: timpul pentru înre-

36
37
 2. Amplasarea locurilor de muncă acolo unde se vor executa diferite
operaţii în lanţ, în ordinea impusă de succesiunea operaţiilor procesului
tehnologic dat sub forma liniilor de producţie în flux. Astfel se asigură tre-
cerea pe traseul cel mai scurt a obiectului muncii de prelucrat de la un loc de
muncă la altul.
3. Executarea în mod concomitent a operaţiilor pe toate locurile de
muncă din cadrul liniei de producţie în flux.
4. Deplasarea obiectelor muncii sau a produselor de la un loc de muncă
la altul prin folosirea unor mijloace de transport adecvate, se folosesc
mijloace mecanizate sau automatizate de transport.
5. Executarea unui fel de produs sau piese ori a mai multor feluri de
produse sau piese apropiate între ele sub raport constructiv, al procesului
tehnologic şi al gabaritelor.
O analiză complexă a organizării producţiei în flux necesită clasificarea
liniilor în flux după diferite criterii.
1. După gradul de mecanizare şi automatizare:.
a) linii de producţie influx unde predomină munca manuală. Se utili-
zează la montajul a diferite aparate sau maşini în industria constructoare de
maşini, în electrotehnică.
b) cu producţia semnificată. Este utilizată îndeosebi în industria de
confecţii.
c) cu producţia automatizată sau mecanizată. Se foloseşte la prelu-
crarea lemnului, în industria uşoară ş.a.
2. După gradul de continuitate:
a) linii cu producţia influx continuu - la producţia de masă sau în serie
mare. In acest caz, asigurarea continuităţii lucrului se realizează ca urmare a
sincronizării în timp a operaţiilor de producţie. Conform acestei sincronizări,
produsele trec spre prelucrare la diferite operaţii, pe locuri de muncă, la
intervale de timp precise, fără a se aştepta nici un moment lansarea în
fabricaţie a produselor pe linie.
b) linii de producţii în flux intermitent. Sunt utilizabile pentru producţia
în serie. Se caracterizează prin existenţa sau lipsa de sincronizare a executării
în timp a operaţiilor, prin funcţionarea liniei fără a avea un tact bine stabilit.
3. După nomenclatura producţiei fabricate:
a) linii de producţie influx cu nomenclatura constantă. în cadrul acestor
linii se fabrică în mod constant un singur fel de produs, în cantităţi mari,
folosindu-se acelaşi proces tehnologic. Se foloseşte la producţia de masă.
32
b) cu nomenclatura variabilă. în cadrul lor se fabrică mai multe feluri
de produse de acelaşi tip, care au un proces tehnologic asemănător. Se
utilizează la producţia în serie.
c) cu nomenclatura de grup. în cadrul lor se fabrică o nomenclatură
largă de produse, care sunt asemănătoare sub raportul procesului tehnologic
şi al configuraţiei constructive.
4. După gradul de ritmicitate:
a) linii de producţie în flux cu ritm reglementat. Se caracterizează-prin
faptul că liniile trebuie să livreze pe unitate de timp (oră, zi) o anumită
cantitate de producţie egală cu mărimea stabilită a ritmului. în acest caz,
trebuie să existe o sincronizare a executării în timp a operaţiilor de producţie,
mijloacele de transport folosite pentru deplasarea obiectului muncii sau a
produsului având o viteză de mişcare corelată în mod strict cu ritmul de
funcţionare adaptat.
b) linii de producţie în flux cu ritm liber. Nu necesită sincronizarea
executării operaţiilor, livrarea produselor fiind la intervale neregulate de
timp.
5. După poziţia obiectului de prelucrat:
a) linii de producţie în flux cu obiect mobil. Este cea mai răspândită, în
acest caz, produsul sau piesa se deplasează cu mijloace de transport de la un
loc de muncă la altul după executarea operaţiei.
b) linii de producţie influx cu obiect fix. în acest caz obiectul muncii
este fix, iar muncitorii cu instrumente portative se deplasează în jurul obi-
ectului. Se utilizează în industria de maşini grele, la realizarea vaselor ma-
ritime, a turbinelor etc.
6. După modul de trecere a produselor sau pieselor de Ia un loc
de muncă la altul:
a) linii de producţie în flux bucată cu bucată - în cazul liniilor de-
producţie în flux continuu;
b) linii de producţie în flux în loturi - în cazul liniilor de producţie în
flux discontinuu.
7. După configuraţia liniei de producţie în flux:
a) instalaţii sub formă de linie dreaptă,
b) instalaţii sub formă de linie curbă;
c) instalaţii sub formă de zigzag;
d) instalaţii sub formă de careu;
e) instalaţii sub formă de cerc ş.a.
 Pentru stabilirea tipului de producţie, în literatura de specialitate au fost
formulate mai multe metode, care, în general, pot fi grupate în metode
cantitative şi metode cantitativ-calitative.
Una dintre metodele cantitative de apreciere a tipului de producţie se
bazează pe indicatorul număr „obiect-operaţie" (N0). în mod experimental s-a
demonstrat că:
• pentru NQ=l, avem tipul de producţie în masă;
• pentru 2 < N0 < 6, avem tipul de producţie în serie mijlocie;
• pentru 6< N0 < 10, avem tipul de producţie în serie mare;
• pentru 10 < N0 < 20, avem tipul de producţie în serie mijlocie;
• pentru N0 > 20, avem tipul de producţie individuală.
Un astfel de indicator măsoară exact tipul de producţie numai în două
cazuri:
a) când la un loc de muncă se execută continuu un singur obiect-
operaţie;
b) când la un loc de muncă se execută mai multe obiecte-operaţie ale
căror volume de muncă sunt repartizate uniform în fondul său de timp dis-
ponibil.
In alte cazuri, acest indicator nu permite o apreciere exactă a tipului de
producţie.
O altă metodă de apreciere a tipului de producţie constă în calcularea
coeficientului tipului de producţie (K), care reprezintă raportul dintre ritmul
de producţie (r) şi timpul necesar executării unui proces sau unei operaţii (t)
t - lipsa unei proporţionalităţi spaţiale;
Atunci:
•dacă K>1, avem tipul de producţie în masă;
•dacă 1 < К < 10, avem tipul de producţie de serie mare;
•dacă 10 < К < 20. avem tipul de producţie de serie mijlocie;
•dacă 20 < К < 40, avem tipul de producţie de serie mică; -
_• dacă K>40, avem tipul de producţie individuală.
în alte surse acest coeficient se determină drept coeficient de întărire a
normelor, care se calculează ca raportul dintre numărul operaţiilor tehno-
30
logice executate timp de o lună şi numărul locurilor de muncă. Mărimea
acestui coeficient este identică cu cel prezentat.
3.3. Metode de organizare a producţiei de bază
Metodele de organizare a procesului tehnologic de bază şi a desfă-
şurării lui se grupează în funcţie de cele trei tipuri de producţie menţionate
mai sus.
1. Metoda de organizare a producţiei în flux - pentru întreprinderile
cu producţie de masă şi în scrie mare. Are următoarele caracteristici:
- proporţionalitatea deplină în spaţiu şi în timp, sincronizarea înde-
pl i n ir ii operaţiilor;
- se lucrează cu un ritm reglementat sau nereglementat;
- mişcarea în continuu a obiectului muncii şi încărcarea continuă a
utilajului.
2. Metoda de organizare a producţiei pe grupe sau pe comenzi -
pentru întreprinderile cu producţie în serie. Această metodă se caracte
rizează prin:
- proporţionalitatea parţială a subdiviziunilor întreprinderii;
- îndeplinirea unui volum asemănător de lucrări ce se repetă periodic;
- faptul că mişcarea obiectului muncii are loc ciclic, trecerea de la un
lot la altul e însoţită de necesitatea reglării utilajului.
3. Metoda de organizare a producţiei pe unicate. Este caracteristică
pentru întreprinderile cu producţie individuală. Caracteristicile principale:
- îndeplinirea aceluiaşi volum de lucru, dar diferit după conţinut;
- încărcarea ciclică a utilajului şi stocările obiectului muncii,
3.4. Organizarea producţiei în flux: definire,
clasificare, eficienţă economică
Organizarea producţiei în flux reprezintă o formă superioară de orga-
nizare a procesului de producţie. Organizarea producţiei în flux are urmă-
toarele caracteristici:
1. Divizarea procesului tehnologic pe operaţii egale sau multiple sub
raportul volumului de muncă necesar executării lor. Acest lucru se realizează
prin descompunerea procesului tehnologic în operaţii simple, precum şi prin
agregarea lor.
31
mari. Aceasta determină marea constanţă a producţiei fabricate, aceleaşi Tipul de producţie în serie se caracterizează prin următoarele tră-
produse fabricându-se pe perioade foarte mari de timp (întreprinderea pro- sături:
ducătoare de ciment, zahăr, chibrituri ş.a.). 1) constanta fabricării unei producţii de o nomenclatură relativ redusa;
2) posibilitatea fixării unor operaţii asemănătoare pe fiecare loc de
Tabelul 3 muncă, ceea ce permite de a introduce unele utilaje cu un oarecare grad de
Principalele caracteristici ale tipurilor de producţie
3) lipsii unei specializări depline a tuturor locurilor de muncă (ca în
Caracteristici Tipuri de producţie producţia în serie); . .
Individuală în serie în masă 4)' mişcarea pieselor de la o operaţie la alta se face in lotun de fabricaţie
1. Nomenclatoml Foarte larg Larg Restrâns în scopul reducerii duratei de pregătire şi de încheiere pe fiecare piesa.
de fabricaţie ' însăşi scria reprezintă cantitatea de produse de acelaş. fel din nomen-
2. Proiectarea pro- După catalog clatura de producţie a întreprinderii, care trebuie fabricată într-o perioada
După nevoia
dusului clientului determinată ş. ale cărei cheltuieli de muncă necesare fabricam nu solicita
decât o pane din timpul disponibil al perioadei.
3. Amplasarea ma- Pe grupe de Mixtă în linie
în raport cu fabricarea unei nomenclaturi reduse, largi sau foarte largi
şinilor şi utilajelor acelaşi fel (pe grupe şi tehnologică
linie) producţia în serie se împarte în: serie mare, mijlocie şi mică.
'Producţia de serie mică are caracteristici apropiate de producţia indi
4. Organizarea Pe unicate Pe loturi în flux
viduală deoarece se organizează pentru fabricarea unei nomenclaturi rela
producţiei
tiv mari de produse, fiecare executându-se în cantităţi mici. Schimbarea
5. Aprovizionarea în calităţi mici la Programată De la furni- frecventă a operaţiilor pe un loc de muncă duce la o scădere a gradului de -
intervale scurte zori stabili
folosire a utilajului şi a forţei de muncă. _
6. Controlul Final, la recepţia Pe faze, Continuu, Producţia de serie mijlocie caracterizează tipul de producţie in sene şi
calităţii produsului statistic automat
se organizează pentru o nomenclatură relativ redusă de produse.
7. Stocarea ■ Stocarea de Stocuri de Stocuri de Tipul de producţie individual se caracterizează prin fabricarea unei
materii prime semifabricate produse Unite nomenclaturi foarte larei de produse în cantităţi reduse, uneori în unicate.
8. Clienţii Cunoscuţi Necunoscuţi Necunoscuţi Atât întreprinderea, cât şi diferitele sale unităţi de producţie sub raportul
produselor (piaţa) (piaţa) specializării au un caracter universal, dispunând de maşini şi utilaje cu ca-
racter universal, folosind un personal cu o calificare ridicată pentru a face
Se caracterizează printr-o specializare îngustă atât la nivelul între- posibilă fabricarea'unei varietăţi de produse. Produsele sau piesele sunt
prinderii, cât şi la cel al secţiilor de producţie şi al locului de muncă. deplasate de la un loc de muncă la altul bucată cu bucată sau în loturi de
Ca urmare a fabricării neîntrerupte a aceluiaşi fel de produs, mişcarea câteva bucăţi, mişcarea lor efectuându-se în mod discontinuu.
produselor sau a pieselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu Tipul de producţie individual determină un nivel tehnic şi organizatoric
bucată sau în flux continuu (adică dispare necesitatea prelucrării pe loturi). mai scăzut decât la tipul de producţie în masă.
Acest fapt asigură o încărcare completă a locurilor de muncă şi o folosire în unele cazuri, este deosebit de greu de raportat careva producţie la un
raţională a timpului disponibil. anumit tip, de exemplu: este vorba de producţia în masă sau în sene mare.

28 29
 practic, acest lucru nu se poate realiza întotdeauna, de aceea vor exista şi
unele locuri de muncă mai puţin încărcate.
Sincronizarea operaţiilor presupune echilibrarea încărcării locurilor de
muncă. Se face cu ajutorul unui grafic tip Gannt (fig. 7).
t (timpul) A
ritmull i n i e i
Fig. 7. Grafic tip Gannt 3.2.
triale din Anglia. Conform acestei clasificări, rezultă următoarele tipuri de
producţie (tab. 2):
• individuală - produsul este complex şi trebuie fabricat într-un singur
exemplar sau într-un număr foarte mic de exemplare, de exemplu, construcţia
unui imobil, a unei nave. în consecinţă, trebuie să fie pusă în aplicare o
organizare specifică a producţiei, pe o durată limitată.
• în scrie - sistemul de organizare a producţiei trebuie să fie foarte
f l e x i b i l pentru a răspunde cererilor formulate de clienţi (de exemplu, con-
fecţiile).
• în masă - se folosesc procesele care combină elemente standardizate.
Sistemul de organizare a producţiei este deosebit de rigid şi orice schimbare
necesită intervale mari de timp (de exemplu, liniile de fabricaţie a
automobilelor).
• de proces - un singur produs de.mare serie, printr-un proces unic.
Sistemul de organizare nu admite nici o flexibilitate (de exemplu, producţia
de îngrăşăminte la combinatele chimice).
Tabelul 2
Clasificarea tipurilor de producţie
Produs

Tipurile de producţie
Pentru a organiza în cadrul unei întreprinderi industriale activităţile
de producţie şi a le dirija cu success, o importanţă deosebită o are tipul de
producţie acceptat.
Tipul de producţie reprezintă totalitatea factorilor cu caracter tehnic şi
organizatoric ce caracterizează nomenclatura producţiei fabricate, gradul ei
de stabilitate, volumul producţiei, gradul de specializare a întreprinderii
luate în ansamblu] ei. cât şi a subunităţilor sale de producţie, până la locul de
muncă, precum şi modul de deplasare a obiectelor muncii de la un loc de
muncă la altul în procesul de fabricaţie.
Tipul de producţie influenţează şi determină metodele de organizare a Din punctul de vedere al gradului de continuitate, producţia de proces
producţiei şi a muncii, structura de producţie a întreprinderii şi a secţiilor, nu se deosebeşte de producţia de masă, din care cauză deseori se asimilează
gradul de înzestrare tehnică a producţiei ş.a.
acesteia din urmă. De aceea mai des se vorbeşte de trei tipuri de producţie:
Una dintre clasificările tipurilor de producţie a fost realizată în urma
individuală, în serie şi de masă.
unei anchetări desfăşurate în anul 1958 pe două sute de întreprinderi indus-
Tipul de producţie în masă se caracterizează prin fabricarea unei
nomenclaturi foarte reduse de produse, ce se execută în cantităţi foarte
26
27