SCHMIDT MIHAELA CAMELIA

CALITATEA VIEŢII
- note de curs –

PETROŞANI
- 2008 -
 CUPRINS

Pag.

Cap. I. Conceptul de calitatea vieţii 4

1.1. Geneza conceptului de calitate a vieţii 4
1.2. Definirea conceptelor fundamentale 5
1.3. Conceptul de calitatea vieţii 7
1.4. Cercetarea calităţii vieţii 10

Cap. II. Indicatori ai calităţii vieţii 12

2.1. Indicatori absoluţi şi relativi 12
2.2. Indicatori obiectivi şi subiectivi ai stării vieţii 14
2.3. Indicatori obiectivi şi subiectivi ai criteriilor de evaluare 15
2.4. Indicatorii calităţii vieţii 15
2.5. Sistemul de indicatori 16
2.5.1. Indicatori sociali 16
2.5.2. Indicatori sociali utilizaţi în diferite domenii 19
2.5.3. Dimensiunile calităţii vieţii 20
2.5.4. Schema descriptivă de cercetare a calităţii vieţii în România 22

Cap. III. Standardul economic – componentă a calităţii vieţii 24

3.1. Indicatori ai standardului economic 24
3.2. Indicele costului vieţii 25
3.3. Veniturile şi consumul populaţiei – componente ale calităţii vieţii 27

Cap. IV: Dezvoltarea umană – componentă de bază a calităţii vieţii 30

4.1. Caracteristici ale dezvoltării umane 30
4.2. Sistemul de indicatori care caracterizează dezvoltarea umană 31
4.3. Indicatori sintetici ai dezvoltării umane – Indicele Dezvoltării Umane 34

Cap. V: Starea de sănătate a populaţiei – componentă de bază a calităţii vieţii 36

5.1. Morbiditatea şi mortalitatea populaţiei 36
5.2. Mediul social şi factorii de risc 38
5.3. Calitatea vieţii în medicină 39

Cap. VI. Surse de date utilizate pentru analiza calităţii vieţii 40

6.1. Surse de date administrative 41
6.2. Recensământul populaţiei – cea mai complexă formă de investigare socială 42
6.3. Anchetele statistice 43

Bibliografie 44

2
 Cap. I: CONCEPTUL DE CALITATE A VIEŢII

1.1. Geneza conceptului de calitatea vieţii

Conceptul de calitatea vieţii reprezintă o etapă calitativ nouă în evoluţia concepţiilor

sociologice şi economice a reprezentărilor despre bunăstare. Ideea de bunăstare într-o economie
de piaţă îşi are originea în lucrările lui Adam Smith, care, cu două secole în urmă, afirma că în
virtutea principiului „mâinii invizibile” a economiei de piaţă, cei ce îşi urmăresc propriul interes
într-o economie competitivă promovează, de fapt, bunăstarea populaţiei. (Mihăilescu, 2000).
Conceptul de calitatea vieţii se află în legătură organică cu bunăstarea. Polii de referinţă ai
bunăstării sunt societatea şi individul. Ideea de bunăstare a fost întotdeauna în atenţia
cercetătorilor. De-a lungul timpului, bunăstarea a fost definită de pe poziţii diferite:
- bunăstarea economică, este definită de Niţă Dobrotă (1997) ca fiind parte a bunăstării
umane care rezultă din consumarea de bunuri şi servicii. Aceasta poate fi privită ca
bunăstare a indivizilor (familiilor) şi ca bunăstare a grupurilor, inclusiv popoarelor;
- bunăstareai ce nuanţează condiţiile social-istorice este definită ca fiind ansamblul
posibilităţilor oferite individului de către societate spre a-şi desfăşura existenţa în condiţii
optime, spre a dispune de produsele societăţii şi spre a-i utiliza serviciile în concordanţă
cu trebuinţele şi dorinţele proprii.
Geneza conceptului calitatea vieţii a pornit de la constatarea faptului că abundenţa
materială, a resurselor, nu reprezintă singura condiţie pentru ca oamenii să fie mulţumiţi de viaţa
lor şi că dezvoltarea industrială are şi consecinţe negative. La baza preocupărilor au stat şi
premisele unei evaluări globale a problemelor de viaţă ale oamenilor. Deşi un concept nou,
calitatea vieţii a fost conturată de la început destul de clar în mintea oamenilor, întrucât relua o
idee veche şi extrem de populară, aceea a fericirii.
Paradigma calităţii vieţii nu a fost şi nu este una exclusiv sociologică, ci este mai curând
interdisciplinară. Deşi sociologii au avut contribuţii importante în realizarea studiilor de
calitatea vieţii (prin definirea conceptului şi a paradigmei de abordare şi prin realizarea de
cercetări empirice în domeniu), ei nu sunt singurii. Pe lângă sociologi sunt interesaţi de domeniul
calităţii vieţii psihologii, demografii, antropologii, economiştii, ecologiştii, medicii etc.

3
 Conceptul de calitatea vieţii a fost lansat în anii ’60 de către o societate nord americană.
Apărut iniţial în SUA, el a fost preluat cu rapiditate de către europeni. Constituirea noii
paradigme a calităţii vieţii a presupus contribuţia multor discipline, în special a economiei. S-a
pornit de la faptul că, orice creştere economică nu trebuie să constituie un scop în sine ci, în
primul rând, trebuie să fie un mijloc pentru a crea condiţii mai bune de trai şi pentru a satisface
nevoile unei colectivităţi (Andrei, 2003). Galbraith J. considera că „ceea ce contează nu este
cantitatea bunurilor noastre, ci calitatea vieţii”. Meritul lui şi a altor economişti este acela că au
promovat ideea de eliminare a dominaţiei economicului asupra vieţii omului.
Conceptul evalutiv de calitate a vieţii s-a conturat pe deplin în anii ’60. Treptat a crescut
interesul sociologilor pentru studierea calităţii vieţii (Tudor, 2004). Începuturile propriu-zise de
cercetare a calităţii vieţii din anii ’70 au pornit de la definirea obiectivelor naţionale şi măsurarea
gradului de realizare a acestora prin intermediul indicatorilor sociali (indicatori sociali obiectivi-
de stare, şi indicatori sociali subiectivi-de percepţie şi evaluare a stărilor obiective). Tocmai
completarea indicatorilor economici cu indicatorii sociali reprezintă începutul propriu-zis al
cercetărilor de calitate a vieţii (Mărginean, Bălaşa, 2002). Ioan Mărginean, într-un capitol
special dedicat începuturilor şi semnificaţiei cercetărilor de calitate a vieţii, argumentează că prin
conceptul de calitate a vieţii se intră într-o nouă sferă de cercetare, fiind vorba despre ceva nou,
nu atât prin obiectul de cercetare, cât prin conţinutul relevat printr-o paradigmă specifică de
abordare. Această paradigmă implică evaluarea (autoevaluarea) de către populaţie a propriei sale
vieţi, prin marcarea unor diferenţe de grad, de ordin şi de mărime. Aceasta permite efectuarea
unor comparaţii între calitatea vieţii unor comunităţi, sau calitatea vieţii aceleaşi comunităţi la
momente diferite de timp (Mărginean, 1991).

1.2. Definirea conceptelor fundamentale

În cercetarea conceptului de calitatea vieţii din punct de vedere al metodologiei

sociologice nu poate fi omisă relaţia existentă între nivelul de trai, modul de viaţă, standardul
de viaţă, stilul de viaţă şi calitatea vieţii. Deseori de face chiar confuzie între calitatea vieţii şi
celelalte concepte (noţiuni) amintite mai sus: aceste concepte, deşi la prima vedere par a se
confunda, sunt totuşi diferite datorită sferei de cuprindere. Pentru a surprinde diferenţa dintre ele
vom încerca să le analizăm succint din punct de vedere teoretico – metodologic:
Nivelul de trai.
Prin nivel de trai se înţelege gradul de satisfacere a necesităţilor de viaţă ale populaţiei
unei ţări, ale unui grup social sau ale unei persoane, expresie a volumului de bunuri şi servicii de

4
care dispune populaţia pe baza veniturilor obţinute. Astfel, nivelul de trai reprezintă ansamblul
condiţiilor materiale, culturale şi sociale pe care societatea le pune la dispoziţia întregii
colectivităţi. Limitele nivelului de trai depind de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări,
de gradul de participare la procesul muncii, de capacităţile, aptitudinile şi calitatea activităţilor
desfăşurate, ca şi de poziţia fiecărei persoane faţă de sursele de venit.
Caracterizarea nivelului de trai al unei societăţi presupune a avea în vedere următoarele
elemente: nivelul şi evoluţia veniturilor; nivelul, evoluţia şi structura consumului; condiţiile de
muncă; condiţiile de locuit; starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire al populaţiei etc.
Modul de viaţă
Conceptul sociologic de mod de viaţă se referă la viaţa oamenilor ca un fapt social. Prin
mod de viaţă se înţelege organizarea vieţii membrilor unui grup social sau colectivităţi, adică
ceea ce fac indivizii şi modul în care se desfăşoară viaţa lor în condiţii sociale date. Altfel spus
modul de viaţă reprezintă modul în care oamenii îşi organizează viaţa cotidiană în activitatea de
muncă, în familie în viaţa civică şi timpul liber, adică modul de a se hrăni, de a se îmbrăca, de a
locui şi a-şi realiza aspiraţiile personale în raport cu sistemul de valori şi norme dominante în
comunitatea respectivă.
Acest concept se utilizează în două perspective metodologice distincte (Zamfir şi
Vlăsceanu (coord.) 1993):
1. perspectiva descriptivă care presupune modul de viaţă al unui grup social sau
colectivitate la un moment dat. De ex. modul de viaţă al românilor în general, sau modul
de viaţă al ţăranilor români mai particular. Descrierea modului de viaţă al acestora
presupune elaborarea unor indicatori care descriu sistematic, cu posibilităţi de comparare:
modul de petrecere al timpului liber, viaţa de muncă, relaţiile familiale, relaţiile cu
vecinii, consumurile culturale etc.
2. perspectiva explicativ-predictivă prin care se încearcă a se determina influenţa unor
factori (condiţii) asupra modului de viaţă al unui grup social sau colectivitate. De ex.
analiza modului de viaţă al orăşenilor are în vedere influenţa condiţiilor de la oraş asupra
modului de viaţă al locuitorilor. Astfel, caracteristicile vieţii urbane au asupra vieţii
locuitorilor consecinţe ca: segmentarea relaţiilor umane, rezervă, indiferenţă în relaţiile
interpersonale mai ales cu vecinătatea, contacte impersonale, superficiale, tranzitorii şi ca
efect global, singurătatea şi izolarea orăşeanului.
Un loc special îl are modul de viaţă în cadrul tematicii calităţii vieţii, deoarece calitatea
vieţii reprezintă o evaluare nu numai a condiţiilor de viaţă, ci şi a ceea ce fac oamenii.

5
 Stilul de viaţă
Stilul de viaţă se referă la totalitatea activităţilor care compun viaţa unei persoane, grup,
colectivitate, dar dintr-o perspectivă nu descriptivă sau explicativă, ci intern-structurală şi
normativă. Stilul de viaţă poate fi definit ca fiind o configuraţie valorică a preferinţelor şi
opţiunilor, ce se manifestă ca proiect şi concepţie de viaţă, ce acordă acesteia sens şi unitate, ca
modalitate în care indivizii sau grupurile îşi trăiesc viaţa socială în dubla lor calitate: de
proprietari şi producători. (Czobor, 1991). Stilul de viaţă mai poate fi definit ca fiind:
- un mod de a folosi diferite bunuri, lucruri şi timpul, care este caracteristic unui grup;
- un set de practici şi atitudini care au sens într-un context particular.
Deoarece stilul de viaţă este un concept foarte utilizat în ştiinţele sociale, el a cunoscut o
extindere permanentă a conţinutului, dobândind o multitudine de valenţe care îi conferă o
anumită ambiguitate, fiind folosit deseori ca sinonim pentru concepte înrudite ca: mod de viaţă,
clasă socială, status grup.

Distincţia între mod de viaţă şi stil de viaţă nu a fost întotdeauna foarte clară, mulţi autori
considerând cei doi termeni ca fiind interşanjabili. Concret, modul de viaţă se referă la felul în
care se desfăşoară viaţa unor grupuri sociale la un moment dat, la ce strategii de viaţă, ce
comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat un grup social într-un context socio-
economic particular. Pe când stilul de viaţă se referă la opţiunea individuală, adică, la ce
strategie de viaţă, ce comportamente şi atitudini dezvoltă la un moment dat individul.

1.3. Conceptul de calitatea vieţii

Domeniul calităţii vieţii poate fi definit prin ansamblul elementelor care se referă la
situaţiile: fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc. în care trăiesc oamenii,
conţinutul şi natura activităţilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile
la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea
împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei, precum
şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare etc. (Mărginean, 2002)
Calitatea vieţii este un concept complex şi greu de definit. Conceptul de calitate a vieţii
are o sferă mai largă de cuprindere decât nivelul de trai, cuprinzând şi starea de spirit, stilul de
viaţă, modul de viaţă, orientările valorice, condiţiile de trai, condiţiile de muncă şi odihnă,
calitatea mediului înconjurător, evoluţiile demografice, starea de sănătate, instruirea şi nivelul de
educaţie şi cultură, nivelul şi structura veniturilor, consumului, calitatea condiţiilor de locuit etc.

6
– factori care caracterizează evoluţia şi dinamica schimbărilor în societate. Condiţiile de viaţă
sunt elementul central pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, deoarece de ele depinde posibilitatea
oamenilor de a-şi realiza scopurile.
Calitatea vieţii este indisolubil legată de procesele subiective, dar şi de procese obiective.
Un accent deosebit în operaţionalizarea conceptului de calitatea vieţii se pune pe indicatorii de
tip subiectiv, ce indică în principal stările de satisfacţie şi fericire individuală. Calitatea vieţii
este dată de percepţiile indivizilor asupra situaţiilor lor sociale, în contextul sistemelor de valori
culturale în care trăiesc şi în dependenţă de propriile trebuinţe, standarde şi aspiraţii. Acestea pot
fi atinse în condiţiile impuse de dezvoltarea economică şi de respectarea drepturilor şi nevoile
celorlalţi, într-un anumit mediu instituţional şi de politici, un anumit context comunitar şi
societal.

Cătălin Zamfir sublinia că „denumirea de „calitate a vieţii” sugerează prezenţa unui

concept evalutiv. Acest concept nu se referă la o clasă oarecare de obiecte, cum fac conceptele
descriptive, ci la evaluarea acestora: cât de bune sau rele sunt ele, care este calitatea, pentru om,
a lor. Structura conceptului de calitate a vieţii este formată din două elemente distincte:
1. o stare (starea vieţii)– viaţa oamenilor aşa cum este ea la un moment dat;
2. un set de criterii de evaluare (valori) în raport cu care starea vieţii este evaluată ca fiind
bună sau nu.” (Zamfir, 1984)
Pentru construirea conceptului de calitate a vieţii trebuie luate în considerare atât ambele
elemente, cât şi modul în care ele sunt combinate: cum are loc procesul de evaluare, de aplicare a
criteriilor de evaluare la starea componentelor vieţii.

1. Starea vieţii. Viaţa poate reprezenta totalitatea activităţilor realizate de o persoană. În cadrul
vieţii se disting o serie de sfere sau domenii mari: familia, timpul liber, munca, participarea la
viaţa social-politică şi culturală a comunităţii. Fiecare dintre aceste sfere este alcătuită din mai
multe componente simple ale vieţii umane. Pe de altă parte, viaţa umană se constituie dintr-o
serie de premise grupate în două mari categorii: condiţii şi iniţiative.
- Condiţii. Orice activitate umană se desfăşoară în anumite condiţii naturale, sociale,
culturale şi umane. Acestea sunt condiţiile vieţii, care se împart în două categorii: cadre
şi resurse.
a. cadrele vieţii se referă la condiţiile date care determină viaţa fiecăruia, generând
probleme, impunând limite şi restricţii, oferind posibilităţi: cadrul natural (surprinde
condiţiile naturale); cadrul macrosocial (surprinde condiţiile macrosociale – starea
societăţii globale, situaţia internaţională etc.); cadrul uman individual (condiţiile umane –

7
 totalitatea componentelor biofizice şi psihologice ale individului); cadrul uman colectiv
(cei cu care intră indivizii în contact: rude, prieteni, colegi de muncă, vecini, oameni de
pe stradă, ceilalţi membrii ai colectivităţii); cadrul cultural (totalitatea bunurilor culturale
existente). Prostituţia , de exemplu, reprezintă un cadru de tip negativ, iar atitudinea
pozitivă, suportivă a unor oameni, un cadru pozitiv.
b. resursele vieţii sunt materia primă, instrumentele şi bunurile pe care persoana le are la
dispoziţie din mediul său de viaţă şi le poate utiliza pentru crearea propriei sale vieţi:
resurse economice (mijloace financiare şi bunuri economice existente); resurse sociale şi
culturale; resurse naturale; resurse personale (capacităţile fizice şi psihice ale
individului). Resurse ale vieţii pot fi: bunurile artistice disponibile, informaţiile,
mijloacele de asistenţă sanitară, mijloacele de educaţie în masă, cunoştinţele ştiinţifice,
resursele naturale ale unei zone, capacitatea de adaptare la stres a unei persoane etc.
Condiţiile reprezintă un element esenţial în analiza calităţii vieţii.
- Iniţiative. Iniţiativa se referă la opţiunile valorice pe care fiecare persoană le face, la
modalităţile şi direcţiile în care îşi organizează viaţa. Fiecare persoană îşi construieşte
propria viaţă pornind de la totalitatea condiţiilor (cadre şi resurse), dar importante sunt şi
iniţiativele acesteia, activităţile propriu-zise din care se compune viaţa sa. Capacitatea
fiecăruia de iniţiativă, de intervenţie activă în construirea propriei sale vieţi este
înţelepciunea. De exemplu, numărul de cărţi din bibliotecă sau din librărie reprezintă o
condiţie, dar activitatea propriu-zisă de lecturare a acestor cărţi este o iniţiativă.
Activitatea umană este rezultatul combinării iniţiativelor şi a condiţiilor. Între condiţii şi
iniţiativă există o intensă interacţiune. Condiţiile sunt puternic afectate de iniţiativa personală,
dar şi iniţiativele sunt luate în funcţie de condiţiile obiective. Luăm de exemplu o sferă a vieţii –
instruirea (educaţia în şcoli). Aceasta depinde de condiţii fizice (săli de clasă, manuale, cărţi
etc.), condiţii tehnice (dotări), condiţii sociale şi umane. Dar depinde şi de iniţiativa personală:
frecventarea şcolii şi învăţarea cu pasiune, din dorinţa de a însuşi cât mai multe cunoştinţe etc.
Acelaşi lucru este valabil pentru toate sferele vieţii – familie, muncă, timp liber etc.
Deoarece structura vieţii umane este complexă şi indicatorii stării vieţii sunt de tipuri
diferite:
- indicatori ai cadrelor vieţii (mediul natural, starea relaţiilor internaţionale, caracteristicile
mediului social şi uman, starea de sănătate etc.);
- indicatori ai resurselor disponibile (venit pe cap de locuitor, bunuri materiale disponibile,
bunuri culturale, ştiinţifice, grad de şcolarizare etc.);
- indicatori ai iniţiativei (orientări de valoare, capacitatea de organizare a diferitelor aspecte ale
vieţii, atitudini faţă de alţii faţă de activitate sau faţă de sine etc.);

8
- indicatori descriptivi ai diferitelor activităţi care compun viaţa (tipul de profesii, activităţi
culturale, sportive, mod de petrecere a timpului liber etc.)
De regulă, condiţiile vieţii sunt mai uşor de măsurat deoarece sunt vizibile. Pe când
iniţiativele sau activităţile, având o natură mai dinamică şi mai individualizată, sunt mai greu de
determinat. Pentru descrierea activităţilor există o serie de indicatori sociali, ca de exemplu:
frecvenţa divorţurilor, frecvenţa absenteismului şcolar, frecvenţa diferitelor activităţi sportive sau
culturale etc.

2. Criteriile de evaluare – necesităţile umane

Exigenţele omului care dau sens vieţii sunt valorile sau necesităţile, adică criteriile de
evaluare: trebuinţele sau nevoile, aspiraţiile, aşteptările, interesele, motivaţiile, idealurile,
normele şi valorile omului. Indicatorii de stare a vieţii nu spun prea multe despre cât de bună este
viaţa. Pentru aceasta ei trebuie raportaţi la criteriile de evaluare. Aceste criterii (necesităţi) sunt
mereu prezente în determinarea calităţii vieţii. De exemplu: dacă spunem că 90% dintre
locuinţele unei zone sunt racordate la canalizare, nu mai este nevoie să explicităm nici un criteriu
de evaluare, deoarece se ştie că, într-o societate modernă, a avea canalizare este o necesitate.
Dar, dacă spunem că în acea zonă majoritatea locuinţelor sunt tip garsonieră, cu o singură
cameră este insuficient. Pentru a şti dacă acest lucru este bun sau nu trebuie să-l raportăm la o
normă care indică condiţiile optime de locuit (suprafaţa optimă de locuit). În acest caz
indicatorul de stare nu ne spune nimic despre calitatea acestei componente a vieţii. De aceea
trebuie să ne raportăm la un criteriu de evaluare. Adică, dacă acea zonă sau comunitate este
alcătuită în principal din tineri căsătoriţi care nu au copii, atunci garsoniera este suficientă pentru
ei; dacă nu este aşa atunci garsoniera este total insuficientă.
Important pentru abordarea calităţii vieţii este să se ţină cont de variaţia criteriilor de
evaluare. Pentru fiecare societate, cultură, tip de poziţie socială (clasă, grup social) sau pentru
fiecare mod sau stil de viaţă este nevoie să se specifice criteriile de evaluare proprii. Diferenţele
sensibile privind criteriile de evaluare apar atât între colectivităţi, cât şi în cadrul aceleiaşi
colectivităţi. Adică, ceea ce este satisfăcător pentru un grup sau colectivitate nu este neapărat
satisfăcător şi pentru altă colectivitate. Sau, ceea ce este satisfăcător pentru un individ dintr-o
colectivitate nu este satisfăcător pentru alt/alţi indivizi din aceeaşi colectivitate. Aceasta în
funcţie de profesia indivizilor, nivelul de şcolarizare, de cultură, stilul de viaţă cât şi nivelul de
aspiraţii1.
Analiza variaţiei calităţii vieţii trebuie să se desfăşoare pe două planuri:

1
Nivelul de aspiraţie este rezultatul pe care o persoană doreşte să-l obţină într-o anumită activitate. Nivelul de
aspiraţie este în legătură cu trebuinţa de realizare, de performanţă.

9
 - în plan cantitativ – gradul în care starea vieţii corespunde cu necesităţile umane;
- în plan calitativ – evaluarea modului de viaţă, cu sistemul specific de necesităţi.
Analiza structurii conceptului de calitate a vieţii evidenţiază faptul că principalele dificultăţi
teoretice apar în sfera criteriilor de evaluare

1.4. Cercetarea calităţii vieţii

După cum am mai amintit, calitatea vieţii se referă la toate aspectele bunăstării
indivizilor în societate. De aici, necesitatea elaborării unui set relevant de indicatori obiectivi şi
subiectivi pentru cercetare, monitorizare şi raportare a calităţii vieţii.
Prin cercetarea calităţii vieţii se au în vedere resursele şi oportunităţile existente în
societate, precum şi condiţiile de viaţă necesare pentru a avea acces la resurse şi
oportunităţi. Este vorba, deopotrivă, de resurse individuale şi colective (educaţie, îngrijirea
sănătăţii, locuire şi servicii sociale - considerente fundamentale pentru calitatea vieţii), de
oportunităţile deschise populaţiei, cât şi de alegerile făcute şi rezultatele obţinute, măsurate în
indicatori obiectivi şi subiectivi. Prin această abordare, tema calităţii vieţii este conectată la
multe arii de mare interes, cum ar fi cele ale bunăstării, dezvoltării umane, capital social,
calitatea societăţii, excluziune/incluziune socială etc. Nu este vorba numai de rezultate, deoarece
ele sunt afectate de diferitele opţiuni ale oamenilor, ci şi de capacitatea de a le obţine, de
oportunităţile existente. Totuşi, este sesizată o dificultate majoră căreia cercetarea trebuie să îi
facă faţă. Este vorba de conectarea resurselor la rezultate. În acord cu această poziţie,
urmărirea monitorizării calităţii vieţii presupune concentrarea nu doar pe rezultate şi aprecieri
subiective, ci şi pe resurse şi alte constrângeri din diferite domenii în care oamenii operează.
Această abordare are importanţă (potenţialitate) pentru surprinderea schimbărilor în societate, a
proceselor cauzale, cât şi a tendinţelor şi prefacerilor viitoare.
Premisa teoretică a modului de abordare a problematicii calităţii vieţii se bazează pe
următoarele considerente:
1. oamenii se deosebesc fundamental între ei din punct de vedere al nevoilor şi priorităţilor;
2. oamenii nu trec în mod obligatoriu la nevoi superioare atunci când cele inferioare sunt
deja satisfăcute;
3. numărul celor pentru care forţa fizică este mult mai importantă decât forţa minţii este
mult mai mare;
Dacă la aceste considerente se mai adaugă şi modul de implicare a indivizilor în luarea
deciziilor la nivel de societate, climatul tensionat sau relaxat al raporturilor sociale se poate
obţine o altă imagine a calităţii vieţii – aceea a egalităţii şanselor în cadrul societăţii.

10
 Pentru a avea o imagine asupra calităţii vieţii, orice cercetare şi, implicit, orice cercetător
ar trebui să respecte următoarele principii (Andrei, 2003):
1. calitatea vieţii nu trebuie apreciată doar plecând de la măsurarea veniturilor, cheltuielilor
unui individ în cadrul societăţii, de la dimensionarea bunurilor de capital, ci trebuie să
surprindă şi să ia în considerare acele componente ce nu pot fi măsurate în bani;
2. pentru obţinerea unei imagini cât mai clare a calităţii vieţii trebuie comparate condiţiile
de viaţă ale diferitelor grupuri sociale;
3. calitatea vieţii trebuie descrisă ca un tot unitar, cu specificarea diferitelor sale
componente ce caracterizează domenii specifice; aceasta înseamnă că pentru analiza
calităţii vieţii utilizarea unor indicatori sintetici trebuie completată cu indicatori specifici
unor domenii concrete ale calităţii vieţii.

11
 Cap. II: INDICATORI AI CALITĂŢII VIEŢII

2.1. Indicatori absoluţi şi relativi

Din definirea structurii conceptului de calitate a vieţii (ca şi concept evalutiv), prezentată
în Cap. I, se desprinde ideea că orice indicator al calităţii vieţii trebuie să reprezinte sinteza a doi
indicatori: un indicator de stare (al stării vieţii în general sa a unei componente a vieţii) şi un
indicator al criteriilor de evaluare, al necesităţilor umane. În funcţie de tipul criteriilor de
evaluare există:
- indicatori ai calităţii vieţii absoluţi: folosiţi atunci când sunt utilizate criterii de evaluare
universale;
- indicatori ai calităţii vieţii relativi: folosiţi atunci când sunt utilizate criterii de evaluare
particulare, variabile.
Distincţia dintre cele două tipuri de indicatori ai calităţii vieţii este foarte importantă, mai
ales atunci când se compară calitatea vieţii diferitelor colectivităţi, grupuri sociale sau chiar
persoane.
Structura indicatorilor de calitate a vieţii poate fi exprimată astfel:
Icv = Is / Iv unde: Icv – indicatorul calităţii vieţii
Is - indicatorul stării vieţii
Iv - indicatorul criteriului de evaluare
Dacă se doreşte măsurarea calităţii vieţii în mai multe colectivităţi umane, se utilizează
criterii de evaluare universale. Din măsurătorile efectuate rezultă mai mulţi indicatori ai calităţii
vieţii:
Is1 / Ivu , Is2 / Ivu , …, Isn / Ivu unde: Ivu – indicatorii criteriilor de evaluare universale
1, 2, … , n – indicii colectivităţilor cercetate
După cum se observă, numitorul raportului (Ivu – indicatorul criteriilor de evaluare
universală) nu variază (este invariabil). Ceea ce variază este numărătorul, adică starea vieţii (Is1,
Is2, …, Isn). Din această cauză, indicatorii absoluţi ai calităţii vieţii, indiferent de tipul
colectivităţii la care se referă, pot fi comparaţi. Utilizând asemenea indicatori putem ordona
colectivităţile umane de la cele cu nivel foarte scăzut al calităţii vieţii până la cele cu un nivel

12
foarte ridicat. Deoarece numitorul raportului (indicatorul criteriilor de evaluare) este acelaşi (deci
nu variază), se poate considera că indicatorul de stare (numărătorul) coincide cu indicatorul de
calitate a vieţii. Astfel, colectivităţile umane pot fi comparate între ele utilizând doar indicatorul
de stare, întrucât cel al criteriilor de evaluare este constant. Fiind utilizate criterii de evaluare
universale, este vorba despre indicatorul de calitate a vieţii absolut. De exemplu, pentru durata
medie a vieţii, criteriul de evaluare – o viaţă lungă – este un criteriu universal. În consecinţă,
colectivităţile pot fi comparate între ele utilizând media de viaţă.
Indicatorii relativi au în compoziţia lor criterii de evaluare particulare (Ivp). Structura lor
poate fi exprimată astfel:
Is1 / Ivp1, Is2 / Ivp2, … , Isn / Ivpn, unde Ivp1, … ,n sunt indicatorii criteriilor de evaluare
specifice colectivităţilor 1, …, n. Pentru obţinerea unor asemenea indicatori, înregistrarea doar a
stării vieţii este puţin relevantă. Starea vieţii trebuie raportată la criteriile de evaluare particulare
ale respectivelor colectivităţi, grup social sau chiar persoană. Luăm ca exemplu indicatorul
privitor la suprafaţa de locuit pe cap de locuitor. În acest caz nu se poate indica o suprafaţă
optimă, valabilă pentru toate condiţiile de locuit. Spaţiul de locuit poate varia în funcţie de mai
multe criterii: în funcţie de climă, de organizarea vieţii, de organizarea activităţilor productive,
de stilul de viaţă. Astfel, ceea ce pentru o colectivitate pare a fi prea mult, pentru alta prea puţin.
În aceste condiţii, suprafaţa de locuit nu spune nimic despre calitatea vieţii, ci doar despre
limitele ei extreme – un spaţiu prea mare sau un spaţiu prea mic. Să presupunem că în
colectivitatea A, media suprafeţei locuibile pe persoană este de 15 mp, iar în colectivitatea B de
30 mp. Din punct de vedere al calităţii vieţii, aceste date nu sunt comparabile atâta timp cât nu se
ştie necesarul de spaţiu locuibil specific celor două colectivităţi. Dacă se cunoaşte şi necesarul de
spaţiu locuibil (30 mp pentru colectivitatea A şi 30 mp pentru colectivitatea B), atunci se pot
calcula indicatorii relativi ai calităţii vieţii în cele două colectivităţi, indicatori care ne indică
gradul de satisfacere al necesarului de locuit. Situaţiile din cele două colectivităţi devin
comparabile doar prin raportarea suprafeţei de locui la necesarul de suprafaţă. Indicatorii relativi
se calculează astfel:
- pentru colectivitatea A = 15 / 30 = 0,5;
- pentru colectivitatea B = 30 / 30 = 1
adică, colectivitatea B deţine un spaţiu locuibil pe persoană suficient (în concordanţă cu
necesităţile colectivităţii), faţă de colectivitatea A pentru care spaţiul de locuit este insuficient.
Un alt exemplu se poate referi la numărul de paturi din secţiile de chirurgie de la două
spitale diferite. Doar numărul de paturi nu spune nimic despre calitatea vieţii bolnavilor din acele
secţii. Acesta trebuie raportat la necesarul real de paturi. Acest necesar depinde, de exemplu, de
mijloacele medicale (sau tehnologiile medicale) utilizate în cele două secţii. Dacă, una dintre

13
secţii realizează majoritatea operaţiilor în stil clasic (prin chirurgia clasică), perioada de
recuperare a bolnavului după astfel de operaţie este mai mare. Ca urmare numărul de paturi
trebuie să fie mai mare. Iar dacă în cealaltă secţie majoritatea operaţiilor se realizează
laparoscopic (cu laser), perioada de recuperare este mai mică (uneori 1-2 zile) şi, deci şi
necesarul de paturi este mai mic.
Indicatorii relativi ai calităţii vieţii ne indică deci gradul în care sunt satisfăcute
necesităţile specifice ale unei colectivităţi, grup sau persoane.
Printre cei mai utilizaţi indicatori relativi în cercetările asupra calităţii vieţii sunt
indicatorii de satisfacţie a vieţii. Aceştia reflectă tocmai gradul de plinătate (de satisfacţie) a
vieţii. Satisfacţia cu o componentă sau alta a vieţii exprimă gradul în care respectiva componentă
satisface necesităţile particulare ale subiectului.

2.2. Indicatori obiectivi şi subiectivi ai stării vieţii

Indicatorii de stare sunt utilizaţi în măsurarea stării vieţii, a stării componentelor vieţii.
Există o serie de indicatori sociali care pot fi utilizaţi drept indicatori ai stării vieţii: indicatori
demografici, ai stării de sănătate a populaţiei, ai gradului de instruire, indicatori economici,
sociali şi culturali, indicatori ai condiţiilor de locuit, ai consumului etc. Există însă dificultăţi în
utilizarea lor pentru măsurarea calităţii vieţii. Dintre aceste dificultăţi, cele mai importante sunt:
Indicatorii sociali oferă de regulă doar o imagine parţială, adesea nespecificată, a stării
vieţii. Un exemplu clasic se referă la PIB (produsul intern brut). Se ştie că starea vieţii
unei colectivităţi este determinată de cantitatea de produse (bunuri şi servicii)
disponibile. Cu cât sunt produse mai multe bunuri economice, cu atât ne aşteptăm să fie
mai ridicată calitatea vieţii (există o corelaţie pozitivă între PIB şi calitatea vieţii). Însă,
există elemente ale PIB care corelează negativ cu calitatea vieţii. Adică, doar numărul de
bunuri nu este suficient pentru creşterea calităţii vieţii, ci şi calitatea acestora. Cu cât
bunurile produse sunt de mai proastă calitate, mai puţin fiabile, se vor strica mei repede,
cu atât costul reparaţiilor va fi mai ridicat.
Indicatorii sociali se referă de regulă la activităţi sociale sau la produse ale acestora şi
prea puţin la eficienţa lor pentru satisfacerea necesităţilor colectivităţii, pentru calitatea
vieţii. Reluăm exemplul cu numărul de paturi din secţiile de chirurgie. Un număr de
paturi ridicat poate exprima ineficienţa metodelor chirurgicale utilizate (mai multe zile de
spitalizare şi tratament postoperator), mai costisitoare, atât economic cât şi uman;

14
 A treia dificultate se referă la numărul indicatorilor sociali, insuficient pentru a acoperi
diversitatea componentelor vieţii. Este dificil de întocmit o listă a tuturor componentelor
vieţii relevante pentru evaluarea calităţii vieţii. Multe dintre componentele vieţii nu sunt
măsurabile şi nu sunt relevate prin nici un fel de informaţie statistică la nivelul
colectivităţii. Aproximativ 75% dintre componentele vieţii nu au nici o acoperire în
indicatori sociali, ca de exemplu: bunăvoinţa unor oameni faţă de alţii, sinceritatea,
interesul faţă de cei din jur, dragostea în familie, calitatea relaţiilor interpersonale la locul
de muncă etc.

Legat de cea de a treia dificultate prezentată anterior, putem conchide că: înregistrarea
directă a diferitelor componente ale vieţii nu este, în cea mai mare parte a cazurilor, posibilă, nici
din punct de vedere tehnic, nici economic. Înregistrarea directă a diferitelor componente ale
vieţii se realizează prin indicatori obiectivi. Pentru celelalte aspecte ale vieţii, care nu pot fi
măsurate direct se utilizează indicatori subiectivi, obţinuţi prin tehnica utilizării observatorului
natural. Oamenii percep, nu cu instrumente ştiinţifice elaborate, ci cu instrumente constituite la
nivelul conştiinţei comune, toate componentele relevante ale vieţii lor. Ei îşi fac o imagine
despre afecţiunea din familie, despre calitatea relaţiilor cu colegii, despre sinceritatea,
bunăvoinţa sau răutatea celor din jur etc. În lipsa unor măsurători adecvate, se pot utiliza, în
evaluarea unor componente ale stării vieţii, informaţiile stocate în mintea oamenilor. Astfel se
obţin indicatorii subiectivi ai stării vieţii.
În cazul înregistrării informaţiilor cu indicatori obiectivi riscul erorilor este mic. Se pot
vedea sau se pot indica clar de către subiecţi, de exemplu, sexul, vârsta, numărul de copii din
familie, numărul de camere etc. Înregistrarea acestor date se face de către oameni de ştiinţă cu
instrumente elaborate special (cu un grad de validitate ridicat), prin proceduri social-
instituţionalizate – recensăminte rapoarte anuale, trimestriale, situaţii statistice etc.
Culegerea informaţiilor cu indicatorii subiectivi se realizează nu de către observatori
specializaţi care utilizează grile de înregistrare elaborate ştiinţific, ci de către observatori naturali
care folosesc scheme observaţionale preexistente la nivelul conştiinţei comune. Utilizarea
indicatorilor subiectivi de stare prezintă dezavantajul că, imaginea pe care şi-o face fiecare
individ despre viaţa sa are un caracter difuz, fluctuant, distorsionat. Avantajele acestor indicatori
sunt: costul redus al măsurării; posibilitatea de a măsura practic toate componentele vieţii

15
 2.3. Indicatori obiectivi şi subiectivi ai criteriilor de evaluare

În evaluarea vieţii, sau a componentelor vieţii oamenii utilizează o serie de criterii, în

funcţie de necesităţi. Astfel, şi în legătură cu aceste criterii de evaluare (necesităţi) există
indicatori obiectivi şi indicatori subiectivi. Indicatorii obiectivi se constituie pe baza analizei cu
mijloacele puse la dispoziţie de ştiinţă. De exemplu: cantitatea de calorii necesară pentru un
anumit tip de activitate, care poate fi stabilită în mod obiectiv pe baza analizei stării
organismului uman şi funcţionării sale în diferite condiţii. Sau stabilirea necesarului de spaţiu
locuibil în funcţie de anumite criterii cum ar fi: tipul de familie (nr. de membrii); tipul de
activitate socială şi profesională ale membrilor acesteia; stilul lor de viaţă etc.
Majoritatea criteriilor de evaluare implicate în estimarea calităţii vieţii nu pot fi
determinate cu mijloacele obiective ale ştiinţei. De aceea este necesar să se recurgă la procedeul
„observatorului natural”. Fiecare persoană are o anumită imagine asupra necesităţilor, aspiraţiilor
sale. De aceea este necesară utilizarea indicatorilor subiectivi ai criteriilor de evaluare.

2.4. Indicatorii calităţii vieţii

În prezentarea indicatorilor calităţii vieţii se identifică două categorii de indicatori:

- indicatori parţiali ai calităţii vieţii, care se referă la calitatea diferitelor componente sau
domenii ale vieţii;
- indicatori globali ai calităţii vieţii, care se referă la calitatea în general a vieţii
Pe de altă parte, indicatorii de calitate a vieţii reprezintă sinteza a celor două tipuri de
indicatori prezentaţi în subcapitolele anterioare: indicatorii de stare a vieţi şi indicatori ai
criteriilor de evaluare. Indicatorii calităţii vieţii sunt rezultatul raportării stării vieţii la criteriile
de evaluare, la necesităţile umane.

În literatura de specialitate există o mare varietate de indicatori ai calităţii vieţii. În

funcţie de modalitatea de constituire a lor sunt identificate următoarele categorii mari de
indicatori:
1. Indicatori obiectivi ai calităţii vieţii, alcătuiţi din indicatorii obiectivi de stare şi
indicatorii obiectivi ai criteriilor de evaluare. În general sunt indicatorii care se referă la
aspectele fizice ale vieţii: structura hranei, aspecte ale mediului natural etc.;
2. Indicatori ai calităţii vieţii în care una sau ambele componente sunt de tip subiectiv, cum
ar fi situaţiile în care starea vieţii exprimată printr-un indicator obiectiv este raportată la

16
 un criteriu subiectiv de evaluare. De exemplu venitul mediu lunar obţinut de o familie
(indicator obiectiv de stare) şi venitul mediu lunar considerat de fiecare persoană a fi
satisfăcător (indicator subiectiv de evaluare) formează împreună un indicator de calitate a
vieţii ( o componentă obiectivă şi una subiectivă). Sau numărul de camere din care se
compune locuinţa (indicator obiectiv de stare) şi numărul de camere considerat
satisfăcător (indicator subiectiv al criteriilor de evaluare);
3. Indicatori subiectivi sintetici de calitate a vieţii (de evaluare): sunt constituiţi pe baza
evaluării de către fiecare persoană a calităţii vieţii sale. De exemplu: întrebări de genul
„cum evaluaţi venitul familiei dvs. în raport cu necesităţile”, sau „cât de satisfăcut sunteţi
de calitatea serviciilor medicale din oraşul dvs.” Acestea indică indicatori de satisfacţie,
de mulţumire. Oamenii raportează în mod natural starea vieţii la criteriile sale de
evaluare, la propriile necesităţi, aspiraţii şi idealuri elaborând o evaluare proprie.
Cercetătorul doar înregistrează evaluările subiecţilor, pe când în cazul indicatorilor din
categoriilor anterioare, raportarea stării la criteriile de evaluare este făcută de cercetător
nu de către „observatorul natural”, de către omul care trăieşte respectiva situaţie.

2.5. Sistemul de indicatori

2.5.1. Indicatori sociali (Tudor, 2004; Andrei, 2003)

Pe măsura evoluţiei conceptelor economice şi sociale comunitatea internaţională a fost

nevoită să recunoască că progresul social nu poate fi redus doar la indicatorii măsurării
veniturilor băneşti sau a acumulărilor materiale. De aceea, indicatori macroeconomici cum ar fi
PIB, bogăţia naţională acumulată, veniturile pe cap de locuitor nu reflectă în totalitate tendinţa şi
calitatea creşterii economice şi dezvoltării societăţii. Aceşti indicatori macroeconomici trebuie
completaţi cu elemente care descriu condiţiile de viaţă ale indivizilor, familiilor şi grupurilor
sociale, ceea ce permite determinarea calităţii vieţii.

Indicatorii sociali reflectă anumite trăsături ale fenomenelor şi proceselor sociale fiind
totodată elemente ale acţiunii practice. Din punct de vedere obiectiv, indicatorii sociali
caracterizează calitatea vieţii din perspectiva resurselor individuale disponibile, iar din punct de
vedere subiectiv caracterizează calitatea vieţii din perspectiva satisfacţiilor, necesităţilor şi
dorinţelor individuale.
În stadiul actual al cunoaşterii nu este încă posibilă realizarea unui indicator unic al
calităţii vieţii. De aceea se recurge la un pachet de indicatori, fiecare dintre aceştia surprinzând

17
aspectul de măsurat dintr-o perspectivă proprie. În funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei
ţări, la nivel naţional se urmăreşte obţinerea unor seturi de indicatori instituţionalizaţi care să fie
produşi periodic. În cei peste 40 ani de la utilizarea pentru prima dată a termenului calitatea
vieţii s-au depus multe eforturi de a întocmi o ierarhie a indicatorilor sociali.
Pe plan internaţional au fost identificate patru coordonate esenţiale ale dezvoltării
indicatorilor sociali:
- asigurarea unei imagini cât mai clare asupra condiţiei umane: indicatorii sociali nu se
rezumă la evaluarea calităţii vieţii doar prin prisma satisfacerii nevoilor fundamentale
(alimente, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), ci prioritatea este abordarea calitativă a
componentelor de bază ale calităţii vieţii;
- asigurarea unor date şi informaţii care să caracterizeze anumite segmente defavorizate ale
populaţiei;
- indicatorii sociali trebuie să constituie suportul politicilor şi programelor guvernamentale
din domeniul social;
- identificarea unor noi instrumente de analiză şi perfecţionarea indicatorilor dezvoltării
umane.
La nivel mondial au fost iniţiate ample lucrări consacrate indicatorilor sociali. Una dintre
acestea este Manualul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care îşi propune să fie un ghid pentru toate
ţările ce încearcă să-şi definească un sistem coerent de indicatori sociali, incluzând lista
domeniilor considerate prioritare (Mărgineanu, Bălaşa, 2002):
• populaţia: mişcarea naturală, migraţia internaţională, structura demografică, grupuri etnice;
• aşezările şi locuinţa: distribuţia geografică a populaţiei, arii urbane şi rurale, număr de
locuinţe şi construcţia de noi locuinţe, apa şi instalaţiile sanitare, chiriile şi cheltuielile cu
locuinţa;
• gospodăria: mărimea gospodăriei, consumul în gospodărie;
• familia: căsătorii, divorţuri, fertilitate;
• sănătatea şi serviciile sanitare: mortalitate şi morbiditate, durata medie a vieţii, nutriţie, boli,

persoane cu handicap, consumul de alcool şi tutun;

• cultura, învăţământul şi educaţia: analfabetismul, gradul de şcolarizare, pregătirea
profesională, costurile educaţiei;
• venitul şi consumul populaţiei, averea: nivelul şi dinamica venitului unei gospodării,
distribuţia venitului şi consumului, structura consumului, nivelul şi distribuţia averii;
• forţa de muncă: populaţia activă, populaţia inactivă, populaţia ocupată; şomajul, beneficiile
muncii, condiţiile de muncă, nivelul de calificare;

18
• securitate şi protecţie socială: protecţia împotriva pierderii veniturilor, utilizarea şi importanţa

protecţiei;
• timpul liber: timpul liber disponibil şi utilizarea timpului liber;
• ordinea publică şi securitatea individului: frecvenţa şi gravitatea delictelor, victimizarea,
caracteristicile şi tratamentul aplicat delincvenţilor, instituţiile juridice.
Pe lângă aceste domenii, se recomandă şi altele, ce trebuie avute în vedere în analiza
calităţii vieţii, cum ar fi:
• mediul natural;
• relaţiile sociale;
• activităţile politice.
De asemenea, se recomandă să fie avute în vedere patru categorii speciale ale populaţiei:
femei, bătrâni, tineri şi handicapaţi.
Sistemul de indicatori ai calităţii vieţii nu este un sistem static, ci unul perfectibil, el
putându-se modifica în funcţie de fenomenele ce se manifestă la un moment dat în cadrul
societăţii în ansamblul său, sau în cadrul unor grupuri sociale.
O altă caracteristică importantă a sistemului de indicatori ai calităţii vieţii este aceea că,
elementele sale componente (indicatorii) au o anumită independenţă. Adică, o valoare mare
(pozitivă) a unui indicator nu poate compensa valorile negative ale altor indicatori din sistem. De
exemplu, un venit mare nu poate compensa starea negativă a sănătăţii sau sporul negativ al
populaţiei. Din punct de vedere teoretic însă, între anumiţi indicatori aparţinând aceluiaşi
domeniu se pot stabili anumite corelaţii.

2.5.2. Dimensiunile calităţii vieţii

Dimensiunile calităţii vieţii intră în componenţa diagnozei calităţii vieţii. Realizarea unei
diagnoze sociale presupune deopotrivă descrierea sistematică şi determinarea caracteristicilor
fenomenelor, acţiunilor şi proceselor sociale avute în vedere într-o cercetare sau alta. Pentru
diagnoza calităţii vieţii s-a elaborat un set cuprinzător de componente (variabile sociale),
dimensiuni şi indicatori obiectivi şi subiectivi de descriere, percepţie şi evaluare.
Pentru cercetarea calităţii vieţii s-a încercat elaborarea unui sistem de indicatori relativ
uşor de acoperit cu date şi comprehensibil. Din aceste motive, selecţia s-a limitat la un număr de
100 indicatori, consideraţi suficienţi pentru cercetarea calităţii vieţii. Pentru o dimensiune a
calităţii vieţii sunt specificaţi, de regulă, până la 5 indicatori. Fiecare dimensiune are o relevanţă
proprie semnificativă. Unele dimensiuni se pot raporta la un domeniu mai general al calităţii

19
vieţii (cum ar fi cele referitoare la nivelul de trai sau standardul economic), iar altele la domenii
mai specifice (cum ar fi cele referitoare la cheltuielile de întreţinere a locuinţei).
Ioan Mărginean descrie principalele dimensiuni utilizate în cercetarea calităţii vieţii:
1. Persoana. Individul a constituit şi va constitui întotdeauna obiectul analizelor şi cercetărilor
de orice fel. În societatea modernă, individul se află în plin plan. Este analizat individul cu
propria-i personalitate, cu nevoile, dorinţele, aspiraţiile, gândurile şi activităţile sale;
2. Familia, reprezintă un punct central de referinţă pentru cele mai diverse cercetări. Pentru
calitatea vieţii deosebit de relevante sunt aspecte precum: situaţia familiei; solidaritatea şi
coeziunea acesteia, succesul sau insuccesul membrilor săi, starea lor de sănătate;
3. Populaţia. La fel ca individul şi familia, şi populaţia constituie subiectul oricărei analize sau
cercetări sociale. Ea reprezintă un scop în sine pentru cercetători. Interesul cercetătorilor se
îndreaptă fie spre modul în care trăieşte populaţia, fie spre structurile sale, activităţile
desfăşurate, apartenenţa la diferite grupuri, opiniile şi stările de spirit, credinţele, nevoile,
trebuinţele etc.
4. Aşezările umane. În analiza modului în care trăiesc oamenii, este necesară evaluarea
facilităţilor de care dispun, calitatea mediului în care se află aşezările, echiparea cu mijloace
tehnice. Sunt importante percepţiile şi evaluările oamenilor, unele persoane preferând viaţa la
ţară alţii la oraş.
5. Locuinţa. Există o serie de indicatori prin care se exprimă calitatea şi confortul locuinţei,
gradul de echipare cu mijloace tehnice, materialele de construcţii utilizate, izolarea fonică şi
tehnică, protecţia faţă de înfiltraţiile cu apă, suprafaţa construită şi cea utilă, suprafaţa locuibilă
pentru fiecare persoană, racordarea la reţeaua electrică, termică, apă şi canalizare, instalaţii
sanitare, poziţionarea în cadrul localităţii etc.
6. Gospodăria. Condiţiile materiale ale unei gospodării se exprimă prin veniturile curente,
economiile realizate, averea, bunurile de folosinţă îndelungată.
7. Veniturile. Această dimensiune face referire la sursele de venit (câştiguri salariale,
proprietatea, asigurări, alocaţii bugetare, donaţii) şi distribuirea lor, punând un accent deosebit pe
determinarea minimului necesar pentru un trai decent, sub pragul căruia se identifică sărăcia. De
aici necesitatea de a raporta veniturile la gospodărie, şi în cadrul acesteia, la persoană, luându-se
în considerare particularităţile pentru stabilirea venitului minim.
8. Consumul. Această dimensiune exprimă în unităţi fizice, valoric sau procentual, consumul de
produse sau servicii al populaţiei. Se pune accent pe respectarea unui regim alimentar echilibrat,
cu evitarea produselor dăunătoare, în special abuzul de alcool şi tutun.
9. Serviciile pentru populaţie. Serviciile acordate populaţiei reprezintă un indicator pentru
aprecierea modernizării economiei şi o sursă de îmbunătăţire a calităţii vieţii. Indicatorii

20
relevanţi pentru această dimensiune sunt: calitatea şi diversitatea serviciilor disponibile, accesul
populaţiei la servicii, timpul de aşteptare etc.
10. Resursele macroeconomice pentru nivelul de trai. Nivelul de trai a unei populaţii poate fi
exprimat sintetic prin indicatori economici de tipul Produsului Intern Brut (PIB). Pentru a afla
care sunt resursele macroeconomice de evaluare a nivelului de trai, indicatorii economici vor
trebui completaţi cu statistici referitoare la gospodării şi indivizi.
11. Ocuparea. Interesul pentru acest domeniu porneşte de la faptul că, munca este cea care
determină volumul, structura şi calitatea bunurilor materiale şi a serviciilor. Ea reprezintă un
mod de asigurare a existenţei şi un scop pentru om. Orice om trebuie să contribuie, într-un
anumit fel şi pe măsura capacităţii lui, la sporirea bunăstării societăţii din care face parte. El nu
poate fi un simplu consumator, chiar dacă dispune de resurse proprii. Indicatorii relevanţi în
acest sens sunt: gradul de ocupare şi dependenţă, disponibilitatea locului de muncă, structura
ocupaţională, rata şi durata şomajului etc.
12. Calitatea vieţii de muncă. Pentru această dimensiune sunt relevanţi indicatorii referitori la
condiţiile de muncă, natura şi conţinutul muncii, timpul de lucru, relaţiile de muncă, organizarea,
conducerea, recompensele materiale şi alte beneficii, rezultatele muncii şi satisfacţia etc.
13. Mediul natural. Indiferent dacă este unanim considerat o componentă sau o premisă a
calităţii vieţii, mediul natural este inclus în toate cercetările şi analizele acestui domeniu. El
include indicatori care relevă diferiţi factori agresivi (zgomot, radiaţii, substanţe nocive în aer,
calitatea apei, a solului, a alimentelor) şi efectele lor asupra organismului uman, proporţia
populaţiei afectate şi percepţia condiţiilor naturale de viaţă.
14. Mediul social. Mediul social interesează din punct de vedere al calităţii relaţiilor sociale.
Acesta poate fi măsurat prin indicatori de coeziune (solidaritate, întrajutorare, moralitate,
responsabilitate, toleranţă, cât şi prin prezenţa (chiar la nivel redus) a unor factori de patologie
socială, precum: delincvenţă, alcoolism, toxicomanie, prostituţie, vagabondaj etc. Referirea se
face, în aceste cazuri, nu doar la indivizi sau grupuri şi colectivităţi de diferite mărimi, ci şi la
societate în ansamblul său.
15. Mediul politic. Este unul dintre cele mai dezbătute domenii la ora actuală. Gradul de
participare a mediului politic, nivelul de implicare a cetăţeanului în actul conducerii, respectarea
regulilor democratice ale jocului politic întregesc setul de indicatori prin care se determină
calitatea vieţii populaţiei.
16. Învăţământul. Dată fiind complexitatea învăţământului (socializare, educare, integrare,
pregătire profesională) este necesară o atenţie sporită asupra acestui domeniu. În cadrul studiilor
de calitate a vieţii, învăţământul este abordat din următoarele perspective: determinarea şanselor

21
de acces la diferite niveluri ale acestuia, gradul de cuprindere, de promovabilitate şi abandon,
nivelul de educaţie al populaţiei.
17. Asistenţa sanitară. Indicatorii relevanţi ai acestei dimensiuni sunt: serviciile de sănătate
oferite populaţiei, accesul la îngrijirea sănătăţii şi costurile acesteia, bolile de care suferă
populaţia, morbiditatea, cauzele de deces, personalul de specialitate din unităţile sanitare, dotarea
unităţilor sanitare, prestaţiile medicale, calitatea relaţiilor medic-pacient etc.
18. Asigurările şi asistenţa socială (protecţia socială). Relevanţi pentru protecţia socială sunt
indicatori referitori la protecţia tuturor categoriilor de populaţie, atât populaţie activă cât şi
grupuri defavorizate: copii orfani, abandonaţi, persoane cu handicap, persoane vârstnice,
persoane cu boli cronice, persoane dependente de drog şi alcool etc.
19. Timpul liber. Se au în vedere indicatori de genul: numărul orelor de timp liber pe
săptămână, cheltuieli de la buget de stat pentru odihnă şi tratament, bazele sportive existente,
numărul locurilor de cazare turistică etc.
20. Instituţiile de stat şi ordinea publică. Se referă la: cadrul legal, respectarea drepturilor şi
libertăţilor umane, protecţia cetăţenilor faţă de eventualele abuzuri ale funcţionarilor publici,
performanţa instituţiilor publice. Acestea se exprimă prin indicatori care relevă procentual
cazurile rezolvate din totalul cazurilor sesizate, durata medie de rezolvare, costul mediu pe caz.
La rândul lor percepţiile oamenilor exprimă încrederea oamenilor în instituţii, popularitatea
instituţiilor, imaginea publică etc.
21. Cultura. Din perspectiva calităţii vieţii, interesează accesul populaţiei la cultură, serviciile
de răspândire a culturii şi prestaţiile de ordin cultural oferite de acestea.

2.5.3. Schema descriptivă de cercetare a calităţii vieţii în România

Schema descriptivă de cercetare a calităţii vieţii aplicabilă în România în perioada de

tranziţie, elaborată de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, cuprinde 9 domenii (notate cu I, II,
III, IV…), structurate în 13 dimensiuni (notate cu 2.1, 2.2, …, 3.1, 3.2 …), fiecare dintre acestea
conţinând mai mulţi indicatori (marcaţi cu puncte):
I. Variabile factuale. - ocupaţia soţului (soţiei);
- sex; - ocupaţia tatălui;
- vârsta; - tipul familiei
- ocupaţia; (organizată/dezorganizată);
- domeniul de activitate; - număr de copii;
- pregătirea şcolară; - număr de membrii în familie;
- funcţia; - numărul membrilor care lucrează;
- mediul rezidenţial;
- starea matrimonială;
- pregătirea soţului (soţiei);
22
II. Standardul economic al gospodăriei. - disponibilitatea locurilor de muncă;
2.1 Veniturile; - calitatea activităţilor profesionale;
- sursele de venit; - relaţiile la locul de muncă;
- venitul lunar al persoanelor ocupate; - cariera profesională.
- venitul pe o persoană în gospodărie. 3.4. Timpul liber;
2.2 Consumul; - volumul de timp liber;
- cheltuieli de consum; - organizarea timpului liber;
- structura cheltuielilor de consum; - posibilităţi de petrecere.
- economisirea; 3.5. Mediul social;
- consumul din resurse proprii - organizarea;
(autoconsumul). - corectitudinea celor din jur;
2.3 Locuinţa; - securitatea personală;
- felul proprietăţii (particulară, cu - funcţionarea instituţiilor publice;
chirie ) - respectarea drepturilor fiecăruia.
- dimensiunea locuinţei; 3.6. Serviciile economice;
- confortul; - mijloace de transport;
- echiparea. - accesul la apă potabilă.
2.4 Utilarea gospodăriei; 3.7. Serviciile sociale;
- aparatură de uz casnic; - asistenţă medicală;
- aparatură electronică; - accesibilitatea şi calitatea
- mijloace de transport; învăţământului;
- bibliotecă; - rezolvarea problemelor sociale.
2.5 Averea, proprietatea; 3.8. Participarea socială şi politică.
- casă; - calitatea informaţiilor primite;
- pământ; - posibilităţi de influenţare a
- animale; deciziilor;
- ateliere; - nivelurile de participare.
- mijloace de producţie. IV. Perceperea schimbării.
III. Calitatea percepută a schimbării. - imaginea despre viitor în raport cu
3.1. Condiţii de viaţă; prezentul;
3.1.1. Personale; - imaginea despre prezent în raport cu
- sănătatea; trecutul;
- capacitatea de a rezolva problemele - decizia schimbărilor;
de viaţă; - grupuri favorizate/defavorizate de
- capacitatea de a munci. schimbări.
3.1.2. Familie; V. Munca
- sănătatea familiei; - programul de muncă;
- relaţiile din familie; - ansamblul de activităţi.
- situaţia copiilor. VI. Comportament de timp liber.
3.1.3. Habitat. - Tipuri de activităţi;
- locuinţa; VII. Mediul uman.
- mediul înconjurător; - Relaţiile cu cei din jur;
- cartierul; - Încrederea în semeni.
- oraşul. VIII. Îngrijorări (temeri)
3.2. Evaluarea resurselor economice; XIX. Satisfacţia faţă de viaţă şi de anumite
3.3. Condiţiile de muncă; componente ale acesteia

23
 Cap. III: STANDARDUL ECONOMIC – COMPONENTĂ A CALITĂŢII
VIEŢII

3.1. Indicatori ai standardului economic

Deşi calitatea vieţii nu se rezumă la standardul economic, acesta reprezintă o componentă

de bază a ei. Standardul economic reprezintă baza economică a vieţii individuale. Pentru a
determina standardul economic se pot utiliza mai mulţi indicatori care relevă baza economică a
vieţii din perspective diferite (Zamfir C., 1984):
• Veniturile totale ale familiei (venituri băneşti), care reprezintă suma salariilor, pensiilor,
alocaţiilor, veniturilor suplimentare de care întreaga familie dispune lunar. O problemă
referitoare la venit este dificultatea de a obţine informaţii corecte asupra lui de la subiecţii
incluşi în cercetarea calităţii vieţii. Se întâmplă ca subiectul să aibă tendinţa de a
subevalua venitul total al familiei. Subevaluarea poate fi detectată atunci când se
constată, în funcţie de celelalte răspunsuri ale subiectului, că media venitului pe
gospodărie este mai mică decât media cheltuielilor pe gospodărie. În general salariile sunt
raportate de către subiecţi relativ corect, dar subestimări frecvente sunt în legătură cu
veniturile obţinute din munca neînregistrată, cu veniturile în natură, cu veniturile din
investiţii:
• Utilarea gospodăriei, se referă la baza materială a gospodăriei, la obiectele posedate de
familie: TV, frigider, computer, maşină de spălat, autoturism etc.;
• Standardul economic estimat, este stabilit pe baza estimărilor individuale ale nivelului
economic al propriei vieţi. Se poate determina pe baza unor întrebări de genul „Cum
estimaţi veniturile totale ale familiei dvs. în raport cu necesităţile?” (ajung numai pentru
strictul necesar; reuşim să cheltuim şi peste strictul necesar, dar cu privaţiuni; sunt
suficiente pentru viaţa de zi cu zi şi pentru cheltuielile peste strictul necesar, fără mari
privaţiuni etc.). Acest indicator relevă măsura în care resursele economice satisfac
necesităţile, cerinţele economice specifice persoanei, grupului (familiei) sau comunităţii.
Există estimări asupra „nivelului minim decent de viaţă”, „pragul absolut sau relativ al
sărăciei”. Fiecare persoană poate face o estimare a nivelului său de viaţă. Nivelul minim
de viaţă acceptabil, conform definiţiei Consiliului Europei, poate fi fixat în termeni de

24
 variabile monetare sau variabile fizice. În cazul variabilelor monetare poate fi stabilit un
anumit nivel al venitului şi bunăstării şi orice individ sau grup ce se află sub acest nivel
poate fi considerat ca fiind sărac. În cazul variabilelor fizice, sărăcia înseamnă lipsa unor
bunuri sau servicii necesare individului sau grupului, considerate drept indicatori. Cei
mai utilizaţi sunt: înzestrarea gospodăriei, accesul la educaţie, la serviciile medicale etc.
În general variabilele monetare sunt mai uşor de folosit decât cele fizice. Însă accepţiunea
conform căreia venitul reprezintă cea mai potrivită variabilă de măsurare a sărăciei
trebuie priviră cu oarecare reţinere, deoarece, pe de o parte venitul anual poate varia de la
un an la altul, iar, pe de altă parte resursele economice ale unei persoane sau familii nu
depind numai de venitul pe care îl câştigă anual, ci şi de stocurile de venit pe care le
posedă (ex. depozite bancare);
• Echilibrul financiar al familiei este important pentru multe studii ale nivelului de trai şi
ale comportamentului economic. Echilibrul financiar indică un echilibru între necesităţi şi
posibilităţi, un mod de viaţă, în ansamblul său, echilibrat. Unii cercetători consideră că
dezechilibrul financiar al familiei poate fi un indicator al sărăciei relative: mijloace
economice sensibil mai reduse decât necesităţile de consum active, exprimate prin
cheltuieli. Pentru acest indicator se pot utiliza întrebări de genul „În ultimele luni, cum aţi
reuşit să vă planificaţi utilizarea salariului(lor)?” (înainte de salariu a trebuit să ne
împrumutăm; a trebuit să reducem substanţial din cheltuieli, fără însă a ne împrumuta;
uneori ne-a ajuns exact, alteori nu; ne-a ajuns exact pentru toate cheltuielile; ne-a ajuns şi
ne-a mai rămas o anumită sumă);
• Estimarea raportului venituri/necesităţi. Acest indicator exprimă o evaluare globală,
făcută de fiecare persoană, a veniturilor sale din perspectiva necesităţilor. Pentru acest
indicator se poate folosi întrebarea „ Renumeraţia obţinută de dvs. (de familia dvs.) în
raport cu necesităţile este:” (pentru variante de răspuns se utilizează o scală în 3, 5 sau 7
trepte de la „foarte scăzută” la „foarte ridicată”.
Primii doi indicatori ai standardului economic – veniturile medii ale familiei şi utilarea
gospodăriei – sunt indicatori strict obiectivi. Ceilalţi trei indicatori evaluează resursele
economice prin raportare la necesităţile proprii

3.2. Indicele costului vieţii

Indicele costului vieţii este un indicator economic important, care reflectă un aspect
esenţial al calităţii vieţii şi al stării economice al unei ţări. Cel mai adesea indicele costului vieţii
se prezintă ca un indice al preţurilor, în special al preţurilor de consum. Noţiunea de cost al vieţii

25
este o noţiune complexă ce poate fi definită din mai multe puncte de vedere. În sensul cel mai
larg, ea se referă la costul unui buget invariabil, universal şi general valabil de bunuri şi servicii
necesare. Deseori acestui buget îi corespunde noţiunea de utilitate care, deşi corespunde unei
cantităţi de bunuri şi servicii, are un sens mai larg, referindu-se la satisfacerea integrală în timp a
unor necesităţi de consum, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.
Indicele costului vieţii (P) se exprimă prin relaţia:
P = C1 / C0 unde: P – indicele costului vieţii în perioada curentă;
C1 – costul vieţii în perioada curentă 1;
C0 – costul vieţii în perioada de bază 0.
Indicele costului vieţii reprezintă raportul între costul vieţii în perioada curentă faţă de
costul vieţii în perioada de bază, în condiţiile în care utilităţile se păstrează la nivel constant,
adică necesităţile din perioada de bază sunt integral acoperite şi în perioada curentă. Problema
care se pune este modul în care poate fi exprimat, cuantificat nivelul utilităţilor. Cel mai frecvent
nivelul utilităţilor este rezumat la cantităţile de bunuri şi servicii care acoperă doar o parte, cea
materială, cuantificabilă a utilităţilor. Astfel se pot calcula o serie de indici ai costului vieţii,
indici care devin indici ai preţurilor de consum. Paleta acestora este foarte largă, în funcţie de:
cantităţile folosite pentru exprimarea utilităţilor (din perioada de bază, din perioada curentă
etc.); în funcţie de tipul bunurilor şi serviciilor luate în considerare (cele efectiv consumate la un
moment dat, cele considerate ideale sau strict necesare etc.) şi de forma concretă de exprimare a
funcţiei costului vieţii.
Trebuie avute în vedere următoarele limite:
- rămân alte aspecte nemateriale ce nu pot fi cuprinse în categoria utilităţilor, iar
imposibilitatea cuantificării lor face ca orice relaţie de calcul să fie incompletă;
- necesităţile, preferinţele, gusturile, într-un cuvânt nivelul utilităţilor unei persoane, se
schimbă în timp, datorită evoluţiei societăţii, a evoluţiei preţurilor bunurilor şi serviciilor.
Această evoluţie este greu de cuprins într-o relaţie strict matematică, care să surprindă
evoluţia în timp a indicelui costului vieţii;
- deoarece preţurile se modifică în timp, consumatorii îşi modifică cantităţile şi structura
produselor pe care le cumpără. Ei se orientează spre acele produse ale căror preţuri au
crescut mai puţin. Adică, consumatorii îşi adaptează cheltuielile în funcţie de evoluţia
preţurilor, astfel încât să obţină utilitatea sau satisfacţia maximă dintr-o sumă (S0)
consacrată cheltuielilor de consum în perioada de bază. Dacă în perioada curentă 1
preţurile au crescut, consumatorii trebuie să cheltuiască o sumă mai mare (S1) pentru a
obţine aceeaşi utilitate ca în perioada de bază. Din punct de vedere economic, raportul S1
/ S0 reprezintă indicele costului vieţii şi indică de câte ori trebuie să crească cheltuielile

26
 de consum când preţurile cresc şi consumatorii îşi adaptează necesităţile la noile preţuri,
astfel încât utilitatea să rămână identică cu cea din perioada de bază.
Utilitatea nefiind o noţiune complet măsurabilă, cuantificabilă, operaţională, indicele
adevărat al costului vieţii nu poate fi calculat, ci doar aproximat, estimat. După alţi autori
noţiunea de utilitate este înlocuită cu cea de standard de viaţă, înţelesul fiind acelaşi.
De exemplu, indicele costului vieţii pentru luna curentă poate fi estimat cu ajutorul
întrebării „Care este costul, în preţurile de piaţă ale acestei luni, pentru a obţine un standard de
viaţă identic cu cel avut în perioada de bază?”. Acest cost este o cheltuială ipotetică şi se referă la
cel mai scăzut nivel al cheltuielilor necesare pentru ca în luna curentă să se obţină un standard de
viaţă ca cel din perioada de bază. Raportul dintre acest cost ipotetic şi costul din perioada de
bază exprimă indicele costului vieţii.
În esenţă, indicele costului vieţii măsoară o schimbare a preţurilor bunurilor de consum şi
serviciilor din perioada curentă faţă de perioada de bază.

3.3. Veniturile şi consumul populaţiei – componente ale calităţii vieţii

Veniturile, cheltuielile şi consumul populaţiei sunt considerate de către specialiştii în

domeniu ca fiind componentele cele mai importante deoarece, prin mărimea şi dinamica lor,
oferă o viziune de ansamblu asupra calităţii vieţii. Veniturile reprezintă unul din factorii-cheie
care influenţează în mod direct nivelul de trai al populaţiei.
Dacă se pleacă de la ipoteza că veniturile populaţiei se concretizează în consum (iar
excedentul în economii), că orice creştere a venitului atrage după sine şi o creştere a consumului,
atunci se impune o analiză paralelă a veniturilor şi consumului populaţiei.
Aproape toate cercetările privind calitatea vieţii pornesc de la ipoteza existenţei unei
legături directe între nivelul veniturilor şi calitatea vieţii populaţiei. Ideea este susţinută de faptul
că, în general, venituri mai mari înseamnă de fapt posibilitatea satisfacerii mai multor necesităţi.
Nivelul veniturilor influenţează în mod direct nivelul şi calitatea consumului de produse
alimentare, nealimentare şi servicii. Volumul cheltuielilor dintr-o anumită perioadă depinde de
nivelul veniturilor din aceeaşi perioadă, de acumulările de venit din perioadele anterioare cât şi
de utilizarea veniturilor anticipate (credite cu rambursări din veniturile viitoare).
Analiza veniturilor populaţiei se realizează cu ajutorul unor indicatori sintetici şi analitici,
care permit caracterizarea nivelului, structurii şi dinamicii veniturilor populaţiei. Principalii
indicatori sintetici cu ajutorul cărora se pot caracteriza veniturile sunt: produsul intern brut
(PIB); veniturile totale; veniturile băneşti; veniturile disponibile.

27
 Principalele componente ale veniturilor totale ale populaţiei sunt: veniturile salariale,
veniturile din agricultură, veniturile din activităţi independente, veniturile din proprietăţi,
veniturile din prestaţii sociale şi alte venituri. Veniturile populaţiei nu se rezumă doar la
încasările băneşti, ci ele includ, în egală măsură, contravaloarea bunurilor şi serviciilor obţinute
şi primite de populaţie ca urmare a prestării unor activităţi utile din punct de vedere social sau ca
drepturi. De exemplu, dacă pentru salariaţi şi pensionari veniturile se concretizează în special sub
forma încasărilor în bani (venituri băneşti), pentru agricultori cea mai mare parte a veniturilor
este sub forma contravalorii produselor agricole, a animalelor şi păsărilor din gospodăria
personală. Pe de altă parte populaţia primeşte servicii gratuite în domeniul învăţământului şi
ocrotirii sănătăţii, compensaţii şi gratuităţi în transportul C.F.R. şi alte facilităţi care constituie
parte din venitul total al populaţiei. Însumarea veniturilor băneşti, a veniturilor sub formă de
bunuri, precum şi a serviciilor primite în mod gratuit şi care nu au formă materializată, înseamnă
de fapt veniturile totale ale populaţiei.
Pentru caracterizarea calităţii vieţii cele mai importante venituri sunt veniturile
disponibile, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de venituri nete. Acestea se
determină prin scăderea din veniturile totale ale gospodăriilor a impozitelor asupra veniturilor şi
a contribuţiilor sociale, precum şi a unor cheltuieli legate de producţia gospodăriei. Cu alte
cuvinte, veniturile nete reprezintă acea parte a veniturilor care rămân la dispoziţia gospodăriilor
pentru acoperirea cheltuielilor pe care şi le poate permite o gospodărie. În general, nivelul relativ
ridicat al impozitelor, al contribuţiilor sociale (în special în acele gospodării care realizează
venituri salariale), precum şi al cheltuielilor pentru producţia din gospodăria proprie determină
diferenţe destul de mari între veniturile totale şi cele disponibile (nete). Toate acestea constituie
un argument pentru utilizarea în analiza calităţii vieţii a veniturilor disponibile. De mărimea
veniturilor disponibile depinde în mod direct volumul cheltuielilor pe care şi le poate permite o
gospodărie (raportul venituri / cheltuieli)

Consumul populaţiei reprezintă totalitatea produselor alimentare şi nealimentare

consumate şi a serviciilor folosite de populaţie în scopuri neproductive într-o anumită perioadă
de timp. Cheltuielile de consum ale populaţiei depind în egală măsură atât de nivelul veniturilor,
cât şi de evoluţia preţurilor produselor şi serviciilor.
Într-un mod simplist, consumul populaţiei prezintă 5 particularităţi importante:
1. Consumul populaţiei evoluează odată cu dezvoltarea societăţii umane şi îmbracă
elemente specifice acesteia, de la o etapă la alta. Dezvoltarea economică atrage după sine
modificări cantitative şi calitative ale nevoilor de consum;

28
 2. Necesităţile (nevoile) populaţiei cunosc o anumită ierarhizare, iar satisfacerea acestora
ţine seama de caracterul mai mult sau mai puţin presant al nevoilor de consum.
Psihologul A. Maslow structurează trebuinţele (nevoile) umane sub formă de piramidă în
7 trepte, denumită „Piramida lui Maslow”:

Trebuinţe de autoactualizare

Trebuinţe estetice

Trebuinţe cognitive

Trebuinţe de apreciere, stimă

Trebuinţe sociale

Trebuinţe de securitate (siguranţă) individuală

Trebuinţe elementare (fiziologice)

Fig. 1: Piramida trebuinţelor după Abraham Maslow

Plecând de la consumul populaţiei, economistul Engel defineşte 5 legi cunoscute sub

denumirea de „Legile lui Engel”, conform cărora: cheltuielile elimentare deţin cea mai mare
parte în cheltuielile bugetului oricărei familii; proporţia cheltuielilor destinate alimentelor scade
pe măsură ce nivelul de trai al familiei creşte; proporţia cheltuielilor pentru chirie şi
îmbrăcăminte este aproximativ constantă, iar cea pentru „articole de lux” creşte odată cu nivelul
de trai.
3. Consumul populaţiei, prin natura sa, este elastic; elasticitatea cererii de consum reflectă
schimbările intervenite în nivelul consumului unui bun. În practică s-a constatat că
elasticitatea cererii de consum este mai pronunţată în cazul mărfurilor nealimentare şi a
serviciilor;
4. Sporirea consumului unui produs atrage după sine creşterea consumului altor produse. De
exemplu, creşterea cheltuielilor pentru achiziţionarea de produse electrocasnice conduce
la un consum de electricitate;
5. Caracterul sezonier al unor produse duce la variaţia consumului populaţiei

29
 Cap. IV: DEZVOLTAREA UMANĂ – COMPONENTĂ DE BAZĂ A
CALITĂŢII VIEŢII

4.1. Caracteristici ale dezvoltării umane

La nivel mondial, pentru a asigura o dezvoltare globală echilibrată, de-a lungul timpului
au fost elaborate o serie de strategii şi concepte care puneau accentul pe procesul creşterii
economice, proces considerat ca fiind baza progresului în toate domeniile. Aceste modele
tradiţionale de creştere economică se bazau pe creşterea avuţiei, adică aveau o orientare
predominant cantitativă. Noile abordări ale creşterii trebuie să fie predominant calitative, ceea ce
înseamnă că procesul de creştere trebuie să se centreze pe dimensiunile umane, sociale şi cele
referitoare la mediul înconjurător. Dezvoltarea trebuie să conducă la îmbunătăţirea calităţii vieţii
oamenilor şi la dezvoltarea abilităţilor acestora de a-şi modela propriul viitor.
Pornind de la acestea a fost definit conceptul de „dezvoltare umană” în primul Raport
Mondial asupra Dezvoltării Umane, din anul 1990, raport elaborat sub egida Programului
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Prin acest raport s-a încercat o abordare nouă, prin
care să se acopere toate aspectele vieţii umane.
Anul 1990 este anul schimbărilor profunde la nivel mondial. Schimbările politice, ca
urmare a căderii blocului comunist, impuneau cu şi mai multă necesitate o nouă abordare a
dezvoltării, care să promoveze în primul rând condiţia umană şi care să acorde o atenţie mult mai
mare individului. Acest concept a evoluat de la an la an, ajungând astăzi să contureze clar
necesitatea de a situa oamenii, nevoile şi aspiraţiile acestora în centrul oricărui efort de
dezvoltare. Politicile sociale şi economice trebuie să fie orientate în special spre individ.
Dezvoltarea umană presupune asigurarea acelor mijloace prin care oamenii să se poată
bucura de o viaţă sănătoasă, participând activ la deciziile care le influenţează viaţa. Prin
dezvoltare umană se subînţelege nu numai creşterea veniturilor oamenilor, ci şi sănătatea lor,
instruirea, asigurarea libertăţilor de exprimare şi acţiune, menţinerea mediului natural etc.
În condiţiile în care România este membră a Uniunii Europene, se impune ca în analiza
dezvoltării umane să se pună accent pe comparaţiile cu ţările membre UE. În acest scop pot fi

30
utilizate diferite procedee de comparaţii, iar pe baza datelor disponibile pot fi evidenţiate metode
de analiză pentru a ilustra poziţia României în raport cu celelalte ţări.
Literatura de specialitate cu caracter metodologic şi studiile practice din acest domeniu
evidenţiază două metode de măsurare şi analiză a dezvoltării umane: metode analitice şi metode
sintetice. Metodele sintetice de determinare a nivelului dezvoltării umane sunt cele mai utilizate
în practica internaţională

4.2. Sistemul de indicatori care caracterizează dezvoltarea umană

Sistemul de indicatori cu care este caracterizată dezvoltarea umană poate fi structurat

astfel (Andrei, 2003):
1. Indicele dezvoltării umane (IDU) şi Indicele disparităţii între sexe în dezvoltarea umană (IDS)
utilizează următoarele elemente de bază:
• Gradul de alfabetizare a populaţiei adulte (%);
• Rata brută de cuprindere şcolară în toate nivelele din învăţământ (%);
• Ponderea veniturilor salariale realizate (%);
• Speranţa de viaţă la naştere (ani).
2. Indicele participării femeilor la viaţa economică şi socială (IPF):
• Proporţia femeilor în populaţia totală (%);
• Proporţia femeilor în populaţia totală activă civilă (%);
• Participarea femeilor la luarea deciziilor politice (parlamentare) (%);
• Ponderea femeilor aflate în posturi de conducere, a femeilor funcţionari superiori din
administraţia publică şi din unităţile economico-sociale (%);
• Ponderea femeilor specialişti, cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice (%);
• Ponderea veniturilor medii ale femeilor faţă de veniturile medii salariale din sectorul
neagricol (%);
3. Indicatorii profilului dezvoltării umane
• Consumul mediu zilnic pe locuitor;
• Populaţia ce revine la un medic (%);
• Salariaţii din activitatea de cercetare – dezvoltare;
• Televizoare la 1.000 de locuitori;
4. Indicatorii privaţiunii în dezvoltarea umană:
• Copii de 7-14 ani cuprinşi în învăţământ (%);

31
 • Ponderea populaţiei adulte analfabete (%);
• Mortalitatea:
- Mortalitatea infantilă (la 1.000 de născuţi-vii);
- Mortalitatea maternă (la 100.000 născuţi);
• Ponderea născuţilor-vii subponderali;
• Şomeri înregistraţi;
• Inflaţia.
5. Indicatorii sănătăţii:
• Rata mortalităţii (la 100.000 locuitori), pe cauze;
• Rata mortalităţii infantile (la 1.000 născuţi-vii);
• Rata mortalităţii materne (la 100.000 născuţi);
• Procentul persoanelor de 5 ani şi peste care nu au şansa să supravieţuiască până la
împlinirea vârstei de 60 ani;
• Cazuri noi de îmbolnăviri prin boli infecţioase şi parazitare (la 100.000 de locuitori);
• Incidenţa cazurilor de SIDA;
• Populaţia ce revine la un medic (%);
• Numărul de paturi în spitale (la 1.000 locuitori);
• Consultaţii pe locuitor în dispensare;
• Numărul unităţilor sanitare private;
• Cheltuieli publice pentru sănătate (% din PIB);
• Consumul mediu anual de alcool (litri/locuitor).
6. Indicatorii educaţiei:
• Rata brută de cuprindere şcolară (%);
• Gradul de cuprindere în învăţământul preşcolar (%);
• Rata de trecere în învăţământul secundar (%);
• Numărul
• Numărul de elevi şi studenţi ce revin la:
- 100 persoane cu vârste între 6-23 ani;
- 1.000 locuitori.
• Ponderea elevilor din învăţământul secundar tehnic în totalul elevilor din ciclul II al
învăţământului secundar (%);
• Ponderea studenţilor din învăţământul particular în total studenţi (%);
• Elevi înscrişi în învăţământul special pentru copii cu deficienţe;

32
 • Ponderea elevilor înscrişi în unităţile de învăţământ cu predare în altă limbă decât limba
română (învăţământ primar şi secundar) (%);
• Cheltuieli publice pentru învăţământ (% din PIB);
• Ponderea cheltuielilor pentru învăţământul superior în totalul cheltuielilor publice pentru
învăţământ (%).
7. Cultură şi comunicare:
• Titluri de cărţi particulare (la 100.000 locuitori);
• Cititori înscrişi la biblioteci (la 1.000 locuitori);
• Volume eliberate de biblioteci (la 1.000 locuitori);
• Vizitatori la muzee (la 1.000 locuitori);
• Spectatori la teatre, concerte, cinematografe (la 1.000 locuitori).
8. Violenţă şi criminalitate:
• Persoane condamnate definitiv;
• Ponderea persoanelor condamnate în totalul populaţiei (%);
• Număr de crime (la 100.000 locuitori);
• Număr de violuri (la 100.000 locuitori);
• Furturi şi tâlhării (la 100.000 locuitori);
• Infracţiuni economice (la 100.000 locuitori);
• Sinucideri (la 100.000 locuitori).
9. Ocuparea forţei de muncă:
• Populaţia civilă ocupată (mii persoane);
• Ponderea populaţiei civile ocupate în sectorul privat (%);
• Ponderea populaţiei civile ocupate în serviciile publice (%);
• Număr de salariaţi;
• Rata de ocupare a resurselor de muncă (%);
• Rata de înlocuire a forţei de muncă (%);
• Indicele câştigului salarial real.
10. Profilul demografic:
• Populaţia la 1 iulie (mii persoane);
• Rata medie anuală de creştere a populaţiei (%);
• Rata sporului natural (la 1.000 locuitori);
• Migraţia internă (plecări) (mii persoane);
• Numărul emigranţilor (mii persoane);
• Ponderea persoanelor de 26-40 ani în total emigranţi (%);

33
11. Disparităţi între femei şi bărbaţi:
• Speranţa de viaţă la naştere (pentru femei şi bărbaţi) (ani);
• Rata de ocupare a resurselor de muncă (F şi B) (%);
• Ponderea salariaţilor (F şi B) în populaţia activă (%);
• Incidenţa şomajului de lungă durată (peste 12 luni) pentru femei (F) şi bărbaţi (B);
• Rata şomajului (F şi B) (%);
12. Venituri, consumuri, cheltuieli sociale:
• PIB pe locuitor (în lei, preţuri curente);
• Ponderea în PIB a venitului disponibil brut al gospodăriilor (%);
• Câştigul salarial mediu lunar net (lei),
• Ponderea cheltuielilor de securitate socială (%);
• Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ (%);
• Ponderea cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii (%);
• Consumul mediu anual pe locuitor;
• Cheltuieli de consum pe categorii de gospodării;
• Consumul mediu zilnic de calorii;
• Ponderea persoanelor aflate sub pragul sărăciei pe total şi pe categorii de gospodării (%);
• Crearea şi utilizarea PIB.
13. Indicatorii urbanizării şi a disparităţii între mediul urban şi rural:
• Ponderea populaţiei urbane şi rurale (%);
• Rata anuală de creştere a populaţiei urbane şi rurale (%);
• Raportul de dependenţă demografică;
• Suprafaţa medie locuibilă pe un locuitor(m²) – total;
• Consumurile de energie, apă, gaz etc. pe cele două medii.
14. Indicatorii resurselor naturale şi ai mediului înconjurător:
• Suprafaţa totală (mii ha);
• Ponderea suprafeţei ocupate de păduri (%);
• Ponderea suprafeţei arabile (%);
• Ponderea suprafeţei amenajate pentru irigat în suprafaţa arabilă (%);
• Ponderea suprafeţei aflate în proprietatea statului (%);
• Poluarea aerului;
• Calitatea apei potabile;
• Suprafaţa forestieră afectată de uscare (%);
• Cheltuieli pentru protecţia mediului (milioane lei preţuri curente);

34
 • Ponderea în total cheltuieli pentru protecţia mediului pentru prevenirea şi combaterea
poluării (%)

4.3. Indicatori sintetici ai dezvoltării umane – Indicele Dezvoltării Umane

(IDU)

Indicatorii sintetici de determinare a nivelului dezvoltării umane sunt cel mai des utilizaţi
atât pe plan mondial cât şi în ţara noastră. Dintre aceştia, cel mai important este Indicele
Dezvoltării Umane (IDU). Măsurarea dezvoltării umane cu ajutorul indicatorilor sintetici are la
bază trei elemente esenţiale:
- longevitatea;
- nivelul de educaţie;
- standardul de viaţă.
Longevitatea este măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care reflectă sintetic durata
medie a vieţii sub influenţa unor factori cum ar fi alimentaţia, starea de sănătate, condiţiile de
locuit etc.
Nivelul de educaţie reflectă gradul de instruire şi accesul la un învăţământ de calitate,
care sunt indispensabile unei vieţi productive în societatea modernă. Nivelul de educaţie se
calculează ca o medie aritmetică ponderată între gradul de alfabetizare a populaţiei adulte (cu o
pondere de două treimi) şi rata brută de cuprindere în învăţământul de la toate nivelurile (o
treime).
Accesul la resursele necesare pentru un standard de viaţă convenabil se poate evalua prin
produsul intern brut (PIB) pe locuitor, calculat la paritatea puterii de cumpărare, în dolari.
Principalele elemente (componente) de bază pe care le utilizează indicele dezvoltării
umane (IDU) sunt: speranţa de viaţă la naştere; gradul de alfabetizare a populaţiei adulte; rata
brută de cuprindere în toate nivelele de învăţământ; PIB pe locuitor. Fiecare dintre aceste
componente a IDU este comparată cu valori minime şi maxime fixe, stabilite de PNUD, acestea
fiind:
1. pentru speranţa de viaţă valorile sunt cuprinse între 25 ani (min.)–85 ani (max.);
2. pentru gradul de alfabetizare a populaţiei adulte, valorile sunt cuprinse între 0%-100%;
3. pentru rata brută de cuprindere în învăţământ, între 0%-100%;
4. pentru PIB pe locuitor, valorile sunt cuprinse între 100 $ SUA-40.000 $ SUA.
Pentru primele 3 componente ale IDU, diferenţa dintre valoarea efectivă şi cea minimă
raportată la diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă se constituie în indici specifici
acestora. Pentru cea de a patra componentă, indicele specific este reprezentat de diferenţa dintre

35
valoarea efectivă logaritmică şi cea minimă logaritmică, raportată la diferenţa dintre valoarea
maximă logaritmică şi valoarea minimă logaritmică.
Indicele dezvoltării umane indică media realizărilor, mascând astfel diferenţele dintre
femei şi bărbaţi în privinţa dezvoltării umane. Astfel de inegalităţi de gen sunt surprinse de
indicele dezvoltării raportat la gen (IDG), dezvoltat de PNUG în 1995, ca măsură de calcul al
IDU în concordanţă cu inegalităţile dintre femei şi bărbaţi.

36
Cap. V. STAREA DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI – componentă de bază a
calităţii vieţii

5.1. Morbiditatea şi mortalitatea populaţiei.

Starea de sănătate a populaţiei este o componentă importantă în orice analiză a calităţii

vieţii. Tranziţia demografică, începută în a doua jumătate a secolului XX , cuprinde pe lângă alte
componente de bază şi procesul de tranziţie a morbidităţii. Acesta înseamnă de fapt interpretarea
structurii morbidităţii pe cauze de deces. În esenţă aceasta constă în scăderea semnificativă şi
continuă a incidenţei bolilor acute infecţioase şi neinfecţioase, concomitent cu creşterea
incidenţei bolilor cronice. Astfel de mutaţii nu sunt caracteristice doar ţării noastre ci, este un
proces ce caracterizează toate ţările dezvoltate, fiind de fapt o consecinţă a progresului ştiinţei în
planul cercetării medicale.
Bolile infecţioase reprezentau la mijlocul secolului trecut o problemă destul de serioasă a
întregii omeniri şi, evident şi a societăţii noastre. Ca urmare a luptei (în focare) pentru prevenirea
bolilor infecţioase, s-a înregistrat o scădere accentuată a morbidităţii şi a mortalităţii, datorate
bolilor infecţioase. De exemplu, începând cu 1990 au dispărut cazurile de difterie, iar din anul
2000 cazurile de poliomelită. Au dispărut de asemenea rabia, febra tifoidă, tetanusul, rujeola,
toate acestea datorită în special campaniilor de vaccinare în masă, campanii derulate cu succes în
scopul prevenirii apariţiei unor astfel de boli infecţioase.
Însă, în zilele noastre nu trebuie omise bolile sexuale a căror incidenţă a crescut simţitor,
generând o rată crescută a morbidităţii. În România, în ultimii ani, numărul cazurilor de sifilis a
crescut în proporţii alarmante, ajungând de la 19 cazuri la 100.000 de locuitori în 1990, la 35
cazuri la 100.000 de locuitori în anul 2000. Cele mai multe dintre aceste cazuri sunt înregistrate
în marile oraşe, cu precădere în Bucureşti.
Conform statisticilor Programului Naţiunilor Unite HIV/SIDA (UNAIDS) şi ale
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la nivel mondial numărul persoanelor infectate cu HIV sau
bolnave de SIDA aflate în viaţă era de 40,3 milioane, dintre care 38 milioane adulţi şi 2,3
milioane copii sub 15 ani. Doar în anul 2005 s-au infectat 4,9 milioane de persoane, dintre care
700.000 copii sub 15 ani (90% dintre aceştia fiind infectaţi pe cale verticală – din mame
seropozitive);

37
 Însă, principala cauza a morbidităţii, în ultimul timp, o reprezintă bolile cronice. Despre
cauzele bolilor cronice medicina contemporană cunoaşte încă foarte puţin. Aceasta datorită
faptului că bolile cronice ( ca de exemplu: boli endocrine şi de nutriţie, cancerul, afecţiunile
cardio-vasculare, bolile aparatului respirator şi circulator, bolile aparatului genito-urinar,
reumatismul, artrozele, malformaţiile congenitale), nu au o singură cauză ci numeroase cauze,
determinate atât de mediul fizic, cât şi de cel social. În numeroase ţări, inclusiv în ţări dezvoltate,
bolile cronice se află pe primul loc în ierarhia morbidităţii la diferite categorii de vârstă. În
România, bolile cronice care constituie principala cauză de deces sunt tumorile (cancerul) şi
bolile aparatului circulator.
În majoritatea cazurilor bolile cronice sunt un efect direct al procesului de îmbătrânire.
Principalii factori care favorizează răspândirea bolilor cronice sunt:
- creşterea duratei medii de viaţă: prin prelungirea vieţii mai mulţi oameni ating vârste
înaintate, vârste la care, în principal, îşi fac apariţia şi evoluează bolile cronice;
- regimul alimentar modificat, hipercaloric şi cu multe lipide (=grăsimi insolubile în apă),
supraalimentaţia care generează obezitate mai ales în condiţiile sedentarismului asociate
uneori şi cu fumatul, consumul excesiv de cafea, alcool sau groguri conduc la dezvoltarea
bolilor cronice;
- procesul de urbanizare care are efecte adverse asupra sănătăţii prin viaţa trepidantă,
suprasolicitările emoţionale, stres, poluare, sedentarism etc.;
- progresele înregistrate în tratamentul diferitelor boli acute au făcut ca, pe de o parte,
bolile acute să devină mai puţin grave, cu şanse mai mari de supravieţuire ale bolnavului,
dar, pe de altă parte, nefiind vorba întotdeauna de vindecare ci de ameliorare a unui puseu
acut, sunt favorizate repetarea puseelor şi cronicizarea bolii.
Principalele consecinţe ale bolilor cronice sunt:
1. Bolile cronice au nevoie de un tratament foarte îndelungat care necesită cheltuieli mari şi nu
pot fi vindecate, ci doar uşor ameliorate.
2. Boala cronică a unui membru al familiei influenţează întreaga familie, rolurile familiale fiind
tulburate (perturbate) din cauza incapacităţii celui bolnav. Fiind specifice vârstei a treia, prezenţa
unui bătrân bolnav în familia nucleară, dependent de adulţi, împiedică desfăşurarea normală a
vieţii de familie. Deoarece speranţa de viaţă este în creştere, numărul bătrânilor sporeşte şi deci
şi nr. bolnavilor cronic. Din aceste considerente şi societatea contemporană se confruntă cu
probleme datorate bolilor cronice.
3. La bolnavul cronic se constată modificări ale comportamentului social, dependenţa sporită faţă
de alţii şi discriminarea. Se constată o serie de factori şi reacţii sociale negative faţă de

38
invaliditatea sau handicapul fizic al celor afectaţi de boli cronice (aşa cum sunt incapacitatea2
funcţională, devalorizarea rolului lor social şi a poziţiei lor în societate). Aceste reacţii îi
transformă pe bolnavi în fiinţe inadaptate sau marginale, împinse la periferia societăţii.
Devalorizarea socială, inadaptarea şi insecuritatea psihică sunt trăsături principale ale celor
discriminaţi, care ajung să creadă ei înşişi că reprezintă o povară pentru familie şi societate.
Rata morbidităţii generale se referă la incidenţa îmbolnăvirilor depistate de medicii de
familie la care se adresează marea majoritate a populaţiei.
Mortalitatea populaţiei este fenomenul demografic care exprimă, în esenţă, intensitatea
deceselor în totalul unei populaţii sau în anumite straturi ale acesteia. Cel mai cunoscut indicator
global de mortalitate este rata brută de mortalitate, ce se obţine raportând numărul decedaţilor
dintr-un an la populaţia medie şi înmulţind cu 1.000. Tendinţele înregistrate în ultimul deceniu în
evoluţia mortalităţii nu sunt deloc încurajatoare, rata mortalităţii din mediul rural fiind mai mare
decât cea din mediul urban.
Mortalitatea ridicată poate fi pusă în legătură cu deprecierea condiţiilor socio-economice
din perioada de tranziţie. Pe de altă parte, stresul este recunoscut ca factor principal, cu acţiune
directă sau indirectă în creşterea numărului de decese datorate bolilor de inimă, ulcerului,
cirozei, psihozei alcoolice, şi sinuciderilor. Stresul este datorat unor factori cu evoluţie
ascendentă în perioada de tranziţie, cum ar fi: instabilitatea şi conflictele din familie; scăderea
veniturilor reale; insecuritatea locurilor de muncă şi ameninţarea cu şomajul; creşterea
inegalităţii sociale etc.

5.2. Mediul social şi factorii de risc

Preocupările şi influenţele pe care le are mediul economic şi social asupra stării de

sănătate sunt foarte vechi. Conform noilor concepţii, medicina trebuie să înţeleagă prin mediul
înconjurător nu numai cadrul natural sau mediul fizic, ci şi ceea ce numim astăzi „tehnosfera” şi
„sociosfera”.
Adaptarea indivizilor la presiunea mediului reprezintă un ansamblu de eforturi
fiziologice, comportamentale şi psihice menite să dirijeze, să atenueze sau minimalizeze nevoile
şi conflictele interne, în raport cu solicitările externe ale mediului, care pot epuiza resursele
genetice ale indivizilor. Starea de sănătate a individului depinde atât de toleranţa genetică cât şi
de mediul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Astfel, bolile amintite anterior, care duc la

2
Deosebirea dintre incapacitatea fizică şi handicapul fizic este că, în timp ce handicapul este o stare subiectivă şi
un rezultat al obstacolelor interpuse între individ şi adaptarea satisfăcătoare, incapacitatea este o stare obiectivă în
care individul şi-a pierdut funcţia unui organ sau a unui element funcţional. Incapacitatea poate fi temporară sau
permanentă.

39
creşterea morbidităţii şi a mortalităţii, sunt determinate plurifactorial, de mai mulţi factori
denumiţi „factori de risc”, care măresc susceptibilitatea organismului la îmbolnăvire, ca de
exemplu:
- factori genetici;
- factori comportamentali;
- unele obiceiuri nesănătoase: fumat, consum de alcool, sedentarismul;
- mediul ambiant: poluarea mediului cu substanţe chimice, poluarea apei, a alimentelor.
Poluarea mediului nu este numai un efect al procesului de urbanizare, industrializare etc.,
ci depinde în principal de relaţiile care se stabilesc între om şi mediul său ambiant, natural şi
social.
La deteriorarea stării de sănătate a populaţiei ţării noastre au contribuit şi modificările
structurale sesizate în consumul populaţiei. Cea mai importantă modificare s-a sesizat în ceea ce
priveşte consumul de tutun şi alcool, acestea făcând parte din categoria consumurilor dăunătoare,
care afectează negativ atât veniturile cât şi starea de sănătate a populaţiei. În România datele
statistice arată că, aproximativ 20% dintre persoane fumează, frecvenţă mai mare înregistrându-
se în rândul bărbaţilor şi în mediul urban. Îngrijorătoare este ponderea tinerilor sub 25 ani (14%)
care fumează. Consumul de alcool are un efect la fel de dăunător asupra stării de sănătate a
populaţiei.
Toţi factorii menţionaţi pornesc de la prioritatea redusă a problemelor sociale, inclusiv a
problemelor de sănătate şi de la subfinanţarea cronică a sectorului de sănătate. Fondurile absolut
insuficiente alocate pentru sănătate combinată cu utilizarea neraţională a puţinelor resurse
disponibile au dus la criza acută de medicamente, uzarea echipamentului medical, deteriorarea
infrastructurii, demotivarea personalului medical şi, în consecinţă incapacitatea sistemului
medical de a răspunde adecvat nevoilor de sănătate ale populaţiei.

5.3. Calitatea vieţii în sănătate (medicină)

Prin calitatea vieţii în medicină se înţelege bunăstarea fizică, psihică şi socială, precum
şi capacitatea pacienţilor (bolnavilor) de a-şi îndeplini sarcinile obişnuite, în existenţa lor
cotidiană.
Analizele consacrate calităţii vieţii sunt deosebit de utile pentru practica medicală:
- în evaluarea efectelor fizice, psihice şi sociale ale îmbolnăvirilor şi tratamentelor
medicale asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor;
- în analiza efectelor tratamentelor sau bolii, din punct de vedere al pacientului;

40
 - în determinarea nevoilor pacientului de suport fizic, psihic şi social pe durata
îmbolnăvirii.
Evaluarea calităţii vieţii pacienţilor ajută personalul medical să aleagă între diferite
tratamente alternative, să informeze pacienţii asupra posibilelor efecte ale procedurilor medicale,
să monitorizeze progresul tratamentelor aplicate şi să stabilească cele mai eficiente metode de
îngrijiri medicale.
Interesul manifestat în lumea medicală pentru calitatea vieţii pacienţilor a crescut în
ultimii ani, iar accentul se pune pe următoarele dimensiuni ale calităţii vieţii:
1. Bunăstarea emoţională sau psihică, ilustrată prin indicatori precum: fericirea,
mulţumirea de sine, sentimentul identităţii personale, evitarea stresului excesiv, stima de
sine, bogăţia vieţii spirituale, sentimentul de siguranţă;
2. Relaţiile interpersonale, ilustrate prin indicatori precum: intimitatea, afecţiunea, prietenia
(bucuria de a avea prieteni), contacte sociale, suport social (dimensiunile suportului
social);
3. Bunăstarea materială, ilustrată prin indicatori precum: proprietatea, siguranţa locului de
muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, status social, posesia de bunuri (mobile –
imobile), locuinţe;
4. Afirmarea personală ilustrată prin indicatori precum: competenţă profesională,
promovare profesională, împlinire profesională, nivel de educaţie adecvat profesiei,
activităţi intelectuale captivante;
5. Bunăstarea fizică concretizată în sănătate, mobilitate fizică, formă fizică optimă
(concretizată prin forţă fizică, vigoare sau rezistenţă fizică, supleţe fizică şi îndemânare
sau abilitate fizică), alimentaţie adecvată, disponibilitatea timpului liber, asigurarea
asistenţei medicale de bună calitate, asigurări de sănătate, activităţi preferate interesante
în timpul liber (hobby-uri şi satisfacerea lor);
6. Independenţa care înseamnă autonomie în viaţă, posibilitatea de a face alegeri personale,
de a lua decizii, autocontrolul personal, prezenţa unor valori şi scopuri clar definite,
autoconducer în viaţă;
7. Integrarea socială se referă la deţinerea unui status şi rol social, acceptarea în diferite
grupuri sociale, existenţa unui suport social, climat de muncă stimulativ, participarea la
activităţi comunitare, activitatea în organizaţii nonguvernamentale, apartenenţa la o
comunitate spiritual-religioasă;
8. Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului cum sunt: dreptul la vot, dreptul la
proprietate, la intimitate, accesul la învăţătură şi cultură, dreptul la echitate etc.

41
 Cap. VI: SURSE DE DATE UTILIZATE PENTRU ANALIZA CALITĂŢII
VIEŢII

Cea mai importantă problemă pe care o ridică analiza calităţii vieţii este problema
asigurării datelor. Aceasta deoarece, oricât de performante ar fi metodele de măsurare sau
modelele de analiză folosite, calitatea necorespunzătoare a datelor utilizate poate anula complet
efectele pozitive ale performanţelor acestora.

indici

indicatori de calitate

indicatori sectoriali

date agregate

date individuale controlate

date brute primare

Fig. 1: Piramida informaţiei statistice

După cum se observă în fig. 1, baza piramidei informaţiei statistice o reprezintă datele
primare obţinute din cercetări totale (recensăminte) sau cercetări parţiale (anchete), din reţeaua
de măsurare şi supraveghere sau din surse administrative.

6.1. Surse de date administrative

Calitatea surselor de date utilizate influenţează foarte mult calitatea analizei şi mai ales
concluziile desprinse în urma acestei analize. Alegerea unei anumite surse de date se face, de
regulă, după aflarea răspunsului la întrebări de genul „Cât de precise sunt aceste date?”, „Cât de
actuale sunt aceste date şi care sunt costurile”. Dacă datele obţinute dintr-o anumită sursă sunt
precise, sunt actuale şi se obţin cu sume relativ mici, atunci sursa de date avută în vedere este
relativ bună. Administraţia publică gestionează un volum mare de date care pot servi în analiza
diferitelor segmente ale domeniului social.

42
 Unii cercetători au ajuns la concluzia că, utilizarea datelor din sursele administrative în
studiile privind calitatea vieţii populaţiei prezintă următoarele avantaje:
- datele nu sunt afectate de erorile specifice cercetărilor selective;
- datele au un caracter exhaustiv, putând fi folosite pentru a caracteriza entităţi teritoriale
foarte mici;
- datele pot fi actualizate foarte rapid, tocmai prin funcţionarea componentelor
administraţiei publice centrale şi locale;
- costurile preluării şi prelucrării acestor date sunt mici în comparaţie cu costurile
cercetărilor statistice specifice.
Singurul dezavantaj al utilizării datelor din sursele administrative este faptul că se pot
obţine date pentru un număr limitat de variabile şi astfel fenomenele mai complexe (cum ar fi
sărăcia) nu pot fi studiate utilizând doar date din sursele administrative. Pentru evaluarea
sărăciei, în general ţările dezvoltate folosesc astfel de surse, deoarece fenomenul sărăciei nu este
un fenomen de bază al acestor ţări.
Pentru ţara noastră, ca de altfel pentru toate ţările aflate în tranziţie, utilizarea datelor din
surse administrative nu este o soluţie prea bună deoarece, de cele mai multe ori datele existente
în sistemul administraţiei publice sunt date agregate. Totuşi, România a făcut paşi importanţi în
ceea ce priveşte utilizarea unor nomenclatoare şi a unor clasificări de interes general, dar cei mai
importanţi paşi i-a făcut în informatizarea activităţii administraţiei publice.
Domeniile cele mai uzuale în care datele sunt furnizate prin sistemul administraţiei
publice sunt: şomerii înregistraţi; naşterile: decesele; dotarea edilitară a localităţii; numărul de
paturi din spitale; numărul de medici, de şcoli etc.

6.2. Recensământul populaţiei – cea mai complexă formă de investigare

socială

Recensământul populaţiei reprezintă cea mai complexă formă a cercetării statistice

exhaustive (complete). Acesta este utilizat pentru analiza fenomenelor demografice, cum ar fi
numărul, structura şi repartiţia spaţială a populaţiei la un moment dat.
În România primele recensăminte datează din secolul al XVI-lea. Primele documente în
care se înregistrau date referitoare la populaţie erau cunoscute sub denumirea de catastife,
acestea fiind înlocuite, începând cu secolul al XVIII-lea de cartografii.

43
 Primul recensământ modern, bazat pe înregistrarea nominală, directă şi universală a
populaţiei, pe baza unui formular unic şi într-o perioadă relativ scurtă de timp a fost efectuat în
anul 1838. Ultimul recensământ realizat în ţara noastră este cel din anul 2002.
Teoria statistică şi practica recensămintelor moderne recomandă mai multe metode şi
tehnici de culegere a informaţiilor. De exemplu, la recensământul din 1912 s-a hotărât ca datele
să fie obţinute prin autoînregistrare de la ştiutorii de carte şi prin tehnica interviului de la restul
populaţiei, folosind ca operatori de interviu recenzori speciali instruiţi în problemele
metodologice ale recensământului. La toate recensămintele postbelice înregistrarea răspunsurilor
la întrebările din formular sa făcut de către recenzori, prin vizita la reşedinţa persoanelor
intervievate.
Pentru cunoaşterea numărului şi structurii demografice, sociale şi economice a populaţiei
dar şi a gospodăriilor, în tematica recensământului populaţiei sunt cuprinse diferite caracteristici,
dintre care cele mai importante sunt: repartiţia geografică a populaţiei; structura populaţiei pe
sexe şi vârstă; migraţia teritorială; fertilitatea populaţiei; nivelul de instruire; structura
gospodăriilor etc. În funcţie de complexitatea şi calitatea chestionarului utilizat, datele obţinute
sunt o foarte bună sursă pentru caracterizarea gradului de confort a locuinţei.
Ca elemente de noutate ale Recensământului Populaţiei şi Locuinţelor din 2002 faţă de
cel din 1992, au fost introduse întrebări cu privire la :
- tipul locuinţei, instalaţiile de alimentare cu apă din reţeaua publică şi din sistem propriu;
- încălzirea locuinţei, precum şi la răcirea ei pe timp de vară prin instalaţii de aer
condiţionat;
- întrebări care permit o mai bună caracterizare a situaţiei economice a persoanei;
- întrebări referitoare la timpul efectiv lucrat în activitatea principală;
- durata şomajului pentru persoanele care s-au declarat şomere; formele de protecţie
socială de care beneficiază şomerii;
- situaţia economică obişnuită a persoanei în anul anterior recensământului;
- statutul profesional obişnuit în anul anterior;
- camere utilizate numai în scopuri profesionale şi comerciale

6.3. Anchetele statistice

Ancheta statistică este principala metodă de cercetare a unei colectivităţi. Realizarea unei
anchete statistice presupune parcurgerea mai multo etape:
1. Definirea obiectivelor anchetei. În această etapă trebuie să se specifice foarte clar ce se
urmăreşte a se studia, care este câmpul anchetei, adică populaţia asupra căreia se aplică

44
 rezultatele. Trebuie precizat clar costul anchetei, deoarece elementele de cost sunt
elemente restrictive şi pot influenţa foarte mult desfăşurarea anchetei. Tot în această
etapă trebuie să se strângă întreaga informaţie auxiliară care ar putea ajuta pe parcursul
desfăşurării anchetei. Este etapa în care ar trebui să se precizeze dacă există anumite
constrângeri sau restricţii.;
2. Alegerea bazei de sondaj ce va fi utilizată. Pentru a răspunde condiţiilor de calitate a
datelor se poate opta pentru utilizarea mai multor baze de sondaj, astfel încât, utilizarea
acestora să conducă spre o calitate cât mai bună a bazei de sondaj;
3. Extragerea eşantionului care trebuie să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie
supusă analizei;
4. Elaborarea chestionarului. Reuşita anchetei depinde în mare măsură de corectitudinea
chestionarului şi de tipul întrebărilor cuprinse în el. Întrebările trebuie astfel puse încât să
se obţină maximul de informaţie;
5. Colectarea datelor. În funcţie de specificul fiecărei anchete se poate opta pentru
următoarele moduri de culegere a datelor: interviu; anchetă telefonică; anchetă prin
internet etc.;
6. Codificarea răspunsurilor din chestionar şi prelucrarea electronică a acestora;
7. Publicarea rezultatelor anchetei.

45
 BIBLIOGRAFIE

1) Andrei L., Metode şi tehnici statistice de analiză a calităţii vieţii – teză de doctorat,
Bucureşti, 2003.
2) Barbu G., Calitatea vieţii, în Revista Calitatea Vieţii, nr. 3-4, 1991.
3) Bălaşa A., Contribuţia sectorului neguvernamental la realizarea unor obiective ale
politicilor sociale şi la ameliorarea calităţii vieţii populaţiei, în Revista Calitatea Vieţii,
XV nr.1-2, 2004.
4) Bălţătescu S., Modele ale percepţiei calităţii vieţii, în Revista Calitatea Vieţii, XI, nr.1-4,
2000.
5) Carr A.J., Higginson I.J., Measuring quality of life: Are quality of life measures patient
centered?, „British Medical Journal”, 322:1357-1360, 2001.
6) Czobor M., Nivelul de trai şi stilurile de viaţă, Bucureşti, INCE, 1991.
7) Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
8) Lazăr F., Statul bunăstării în România în căutarea identităţii, Revista Calitatea Vieţii
nr.1–4, 2000.
9) Lupu I., Calitatea vieţii în sănătate. Definiţii şi instrumente de evaluare, în Revista
Calitatea Vieţii, XVII, nr.1-2, 2006.
10) Mărginean I., Calitatea vieţii, nr. 3-4, Academia Română, Institutul de Cercetare a
Calităţii Vieţii, Bucureşti, 1991.
11) Mărginean I., Politica socială şi economia de piaţă în România, Editura CIDE, Bucureşti,
1994.
12) Mărginean I., Bălaşa A., Calitatea vieţii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
13) Mărginean I., Calitatea vieţii percepute în România, în Mărginean I., Bălaşa A., Calitatea
vieţii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
14) Mărginean I., Cercetarea şi monitorizarea calităţii vieţii în ţările UE şi în ţările candidate,
în Revista Calitatea Vieţii, XIV, nr. 3-4, 2003.
15) Mărginean I., Precupeţu I., Preoteasa A.M., Puncte de suport şi elemente critice în
evoluţia calităţii vieţii în România, în Revista Calitatea Vieţii, XV, nr. 1-2, 2004.
16) Mihăilescu A., Aspecte ale standardului de viaţă în România ultimilor zece ani, în
Revista Calitatea Vieţii, XII, nr. 1-4, 2000.
17) Preda M., Politica socială românească: între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi,
2002.

46
18) Tudor D., Calitatea vieţii populaţiei Republicii Moldova în perioada de tranziţie:
probleme şi tendinţe sociale (analiză şi evaluare sociologică) – teză de doctorat, Chişinău,
2004.
19) Zamfir C. (coord.), Indicatori şi surse de variaţie a calităţii vieţii, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1984.
20) Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie urmat de indicatori
demografici, economici, sociali şi sociologici, Ed. Babel, Bucureşti, 1993.
21) Zamfir C. (coord.), Politica socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
22) *** Raport Naţional al Dezvoltării Umane, PNUD, Bucureşti, 2001.

47