UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV

FACULTATEA:ALIMENTATIE SI TURISM
SECTIA:INGINERIE SI MANAGEMENT

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

SI A SERVICIILOR

Student: Raluca Maria OPREA

Indrumator: Conf. Dr. Ing. Walter THIERHEIMER
 Grupa16175,Anul II

LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

SI A SERVICIILOR

2
 CUPRINS

I. Libera circulatie a persoanelor..............................................................................................4

I.1. Reglementări comunitare privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE............4
I.1.1 Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam şi Actului Unic Europea ........7
I.2. Politica în domeniul vizelor............................................................................................7
I.2.1 Cerinţe esenţiale privind intrarea pe teritoriul părţilor contractante în vedere unei
şederi care nu depăşeşte 3 luni...............................................................................9
I.2.2 Poziţia României faţă de politica în domeniul vizelor.............................................9
I.3. Probleme privind cererea de azil şi libera circulaţie a lucrătorilor...............................10
I.4. Priorităţile României în această materie.......................................................................12

II. Libera circulatie a serviciilor.............................................................................................14

II.1. Reglementari privind libera circulatie a serviciilor – notiuni si reglementari...............14
II.2. Libertatea de furnizare a serviciilor...............................................................................19
II.2.1 Regimul juridic al liberei circulatii a serviciilor....................................................21
II.2.2 Beneficiarii liberei circulatii a serviciilor..............................................................23

III. CONCLUZII....................................................................................................................24

IV. BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................27

3
V. Act de constituire al unei Societati Comerciale ...............................................................28

I. Libera circulatie a persoanelor

1. Reglementări comunitare privind libera circulaţie a persoanelor în

cadrul UE

1.1 Prevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam şi Actului Unic

European

1. „Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii

Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi
stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor
membre“.
2. „Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie
acordata, în conformitate cu Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, cetăţenilor unor ţări terţe
care domiciliază legal pe teritoriul unui stat
membru.’’
(Carta Uniunii Europene privind drepturile
fundamentale - Articolul 45)

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost

definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi
fundamentale ale Pieţei Interne.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele
interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu
poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării
circulaţiei indivizilor Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor

4
între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară
activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul
acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare,
munca, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim
nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la
liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu
depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).
Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin
Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi
de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale
Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al
statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor
externe şi politica referitoare la imigraţie.1
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte
în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de
libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul
în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone
europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul
persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se
desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce
priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi
imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul
Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul
măsurilor referitoare la politica de vize.
După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una
dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la
1
Titlul VI al Tratatului de la Maastricht - cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub
numele de al Treilea Pilon al UE

5
nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie
a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a
se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de
circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi
justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma
înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Abolirea
controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii.
Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de
Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare
la 26 martie 1995).
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE,
Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor
Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice,
economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi
naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o
deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document
unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii
Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul oricărui
cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a
lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul
European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene.
Elementul-cheie al strategiei de aderare îl constituie Parteneriatul de
Aderare, semnat de România, enunţând principiile, obiectivele şi priorităţile de
acţionare şi mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistenţă comunitară.
În 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale României
la Uniunea Europeana. Capitolul referitor la libera circulaţie a persoanelor a

6
început să fie negociat abia în 2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferinţe de
Aderare.
România acceptă în întregime acquis-ul comunitar al Capitolului II – Libera
circulaţie a persoanelor, intrat în vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitând o
perioadă de tranziţie sau o derogare şi declară că va fi în măsură să aplice în
întregime, la data aderării, acest acquis.2
Constituţia României în art. 25 stabileşte că „Dreptul la liberă circulaţie, în
ţară şi în străinătate, este garantat”.

2. Politica în domeniul vizelor

2.1 Cerinţe esenţiale privind intrarea pe teritoriul părţilor contractante în

vedere unei şederi care nu depăşeşte 3 luni

La 7 decembrie 2001 s-a anunţat oficial libera circulaţie. La Bruxelles,

Consiliul Miniştrilor de Justiţie şi Afaceri interne al Uniunii a decis în unanimitate,
ca începând cu 1 ianuarie 2002 să se renunţe la regimul vizelor pentru cetăţenii
români care călătoresc în spaţiul Schengen. Această dispoziţie a intrat în vigoare
după publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
În momentul încheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un
Protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul UE, „menit să includă
anumite acorduri şi reguli menţionate în cadrul UE”.
Conform art. 73 j Consiliul va adopta:
„(1) Măsuri care, în conformitate cu art. 7a, să asigure absenţa
oricărui control al persoanelor, indiferent dacă aceştia sunt cetăţeni ai
Uniunii sau ai unor terţe state, atunci când traversează frontierele interioare;

2
Conferinţa interguvernamentală pentru aderarea la Uniune Europeană, www.infoeurolider.ro;

7
 (2) Măsuri privind traversaea frontierelor exterioare, care să
stabilească:
a) standarde şi proceduri care să fie aplicate statelor membre
privind efectuarea controlului persoanelor la respectivele frontiere;
b) reguli de acordare a vizei pentru şederi de cel mult trei luni,
cuprinzând:
i) lista statelor terţe ai căror cetăţeni trebuie să fie în
posesia vizei de traversare a frontierelor exterioare, şi ale acelora ai căror
cetăţeni sunt scutiţi de această cerinţă;
ii) procedurile şi condiţiile de acordare a vizei de către
statele membre;
iii) un format unitar pentru vize;
iv) reguli pentru o viză unitară.”

Articolul 2 din acest Protocol menţionează că „de la data intrării în vigoare a

Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului
Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea acestei
date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre menţionate în articolul 1, fără
a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la această dată, Consiliul
se înlocuieşte prin Comitetul Executiv menţionat”.
Mai mult paragraful următor afirmă clar că „atât timp cât măsurile
referitoare la cele de mai sus nu au fost luate şi fără încălcarea art. 5(2), prevederile
şi deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate
pe Titlul VI al Tratatului UE”.
Aceasta înseamnă că atât timp cât UE, pe baza deciziilor Consiliului, va
avea propriile reguli şi proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor
aplica.

8
 Câtă vreme libera circulaţie este pusă în discuţie, referirea la dimensiunile
drepturilor omului nu poate fi evitată, căci art. 13 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libera circulaţie şi la rezidenţă în
interiorul frontierelor fiecărui stat.
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa
proprie, şi să se întoracă în ţara sa.”
La rândul său, art. 12 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice stabileşte că:
„1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea pe
acel teritoriu, dreptul la libera circulaţie şi libertatea de a-şi alege reşedinţa.
2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a
sa.”
Singurele restricţii admise în exercitarea acestui drept se referă la protejarea
securiţăţii naţionale, la ordinea publică, la sănătatea şi morala publică, la drepturile
altor persoane.
Este evident că atunci când este vorba despre libertatea de circulaţie, aceste
documente plasează responsabilitatea respectării acestui drept pe umerii statului în
care persoana trăieşte deja sau în care îşi are reşedinţa.
De aceea este foarte dificil a se invoca dimensiunea drepturilor omului
atunci când i se cere unei ţări să accepte intrarea fără nici o restricţie a unei
persoane care nu este cetăţean al acelei ţări sau nu-şi are reşedinţa pe acel teritoriu.
Desigur, că restricţiile trebuie să fie rezonabile, în caz contrar fiind limitată nu
numai exercitarea dreptului, ci dreptul ca atare fiind ameninţat.
În acelaşi timp, există o tendinţă generală, mai ales în rândul ţărilor
prospere, de a limita pe cât posibil, şansa unor persoane din terţe state de a intra pe
teritoriul lor, iar mulţi consideră că nu este exagerat să se afirme că spaţiul
Schengen trădează tendinţa de a deveni o fortăreaţă Schengen.

9
2.2 Poziţia României faţă de politica în domeniul vizelor

România a făcut progrese semnificative în alinierea la politica de vize a UE.

Condiţiile şi criteriile de obţinere a vizei au fost specificate în normele
metodologice de implementare a Legii privind regimul străinilor în România nr.
123/ 2001 (Hotărârea Guvernului nr. 476/ 2001) şi în instrucţiunile comune ale
Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicate în 29 mai 2001.
Recomandările pe termen scurt şi mediu în alinierea la politica de vize a UE,
către România, sunt că aceasta trebuie să continue acţiunile în special în vederea
introducerii obligativităţii vizei pentru ţările cu un înalt potenţial de migraţie.
„Deşi, de facto, Instrucţiunile Consulare române, concordă cu Instrucţiunile
Consulare comune, implementarea de iure a acestora se va face în momentul
aderării”.
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă de implementare a politicii în
domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Toate cererile de viză sunt trimise de misiunile diplomatice Centrului
Naţional pentru Vize care ia decizia finală asupra eliberării vizei, cererile
cetăţenilor ţărilor cu tendinţe de migrare fiind trimise pentru o verificare
suplimentară Direcţiei pentru Străini şi Probleme de Migraţie din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor.

3. Probleme privind cererea de azil şi libera circulaţie a lucrătorilor

Părţile Contractante (semnatarii Convenţiei Schengen) se obligă să asigure

examinarea fiecărei cereri de azil depuse de un străin pe teritoriul uneia din ele:

10
 a) dacă o Parte Contractantă a eliberat solicitantului de azil o viză de orice
natură sau un permis de şedere, ea este responsabilă pentru examinarea cererii;
dacă viza a fost eliberată cu autorizarea altei Părţi Contractante, este responsabilă
cea care a acordat autorizaţia;
b) dacă mai multe Părţi au eliberat solicitantului de azil o viză de orice
natură sau un permis de şedere, Partea responsabilă este cea care a eliberat viza sau
permisul de şedere care expiră ultimul;
c) dacă solicitantul de azil este scutit de Părţile Contractante de obligaţia
de a obţine viză, este responsabilă Partea prin a cărei frontieră externă a intrat
solicitantul de azil;
d) dacă un străin a cărui cerere de azil este deja în curs de examinare la
una din Părţile Contractante introduce o nouă cerere, este responsabilă Partea la
care cererea sa află în curs de examinare (art. 30 din Convenţia Schengen).
Fiecare Parte transmite celorlalte, la cererea acestora, datele deţinute cu
privire la un solicitant de azil, care sunt necesare pentru:
- determinarea Părţii responsabile pentru examinarea cererii de azil;
- examinarea cererii de azil.
Aceste date se referă la:
 identitate;
 documente de identitate şi de călătorie;
 locurile de şedere şi itinerariile călătoriilor;
 permisele de şedere sau vizele eliberate de o Parte Contractantă;
 locul depunerii cererii de azil (art. 38 din Convenţia Schengen).
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă de implementare a politicii în
domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Ea este reglementată prin Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 5
octombrie 1968 privind libertatea de circulaţie pentru lucrători în cadrul

11
Comunităţii şi prin Directiva nr. 68/360 din 15 octombrie 1968 a Consiliului
privind abolirea restricţiilor asupra circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii
pentru lucrătorii din statele membre şi familiile lor.
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă de implementare a politicii în
domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor. Libertatea de circulaţie a lucrătorilor
implică, sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică sau
sănătate publică, patru coordonate, potrivit art. 39:
- acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr facute;
- deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest scop;
- şederea într-un stat membru în scopul angajării potrivit prevederilor de
angajare a cetăţenilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune
administrativă;
- rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost
angajată în acest stat.
Pentru ca membrii de familie să aibă drept de şedere în alt stat, este necesar
ca unul dintre soţi să-şi fi exercitat dreptul său la libera circulaţie, dreptul acestor
membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat.

4. Priorităţile României în această materie

În ultimii ani, în domeniul liberei circulaţii a persoanelor, România a adoptat

acte normative care transpun prevederi comunitare referitoare la regimul străinilor.
Au fost aprobate norme metodologice de aplicare a Acordurilor încheiate între
Guvernul României şi guvernele altor state privind schimbul de lucrători sezonieri
şi stagiari şi şederea temporară în scopul angajării lucrătorilor români pe teritoriul
altor state.

12
 Este de reţinut, totodată, că în spiritul Legii nr. 216/1998 (art. 2 alin. 2), în
străinatate paşaportul dă dreptul titularului la asistenţă şi protecţie din partea
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în străinatate
asigură asistenţa necesară cetăţenilor români aflaţi în dificultate, însă posibilităţile
acestora sunt limitate. Competenţele consulilor sunt stabilite de acordurile
internaţionale la care România este parte, de reglementările interne ale fiecărui stat
şi de legislaţia română în materie.
În vederea alinierii legislaţiei române la cea comunitară pe termen scurt
România are ca priorităţi:
 participarea deplină la sistemul de informaţii Schengen;
 alinierea progresivă la legislaţia şi practica UE în materie de vize;
 continuarea aliniereii la legislaţia şi practica UE în materie de stabilire
a persoanelor;
 continuarea aliniereii la legislaţia şi practica UE în domeniul
iniţiativei private;
 continuarea aliniereii la legislaţia şi practica UE în domeniul liberei
circulaţii a lucrătorilor şi a regulilor de coordonare a sistemelor de securitate
socială;
 dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor de cooperare cu alte state
privind mobilitatea forţei de muncă.

România a adoptat o serie de acte normative ce vizează alinierea legislaţiei

noastre la cea comunitară:
 Legea nr. 123/ 2001 privind regimul străinilor în România;
 Ordonanţa Guvernului nr. 35/ 2001 pentru ratificarea Acordului dintre
Guvernul României şi Guvernul Republicii Portugheze privind şederea

13
 temporară, în scopul angajării lucrătorilor români pe teritoriul acestui stat,
semnat la Lisabona la 19 iulie 2001;
 Ordonanţa Guvernului nr. 36/ 2001 pentru ratificarea Acordului dintre
Guvernul României şi Guvernul Marelui Ducat de Luxemburg privind
schimbul de stagiari, semnat la Luxemburg la 20 iulie 2001;
 Legea nr. 396/ 2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene asupra
cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997;

II. Libera circulatie a serviciilor

1. Reglementari privind libera circulatie a serviciilor – notiuni si reglementari

În ceea ce priveşte capacitatea administrativă de implementare a politicii în

domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În dreptul comunitar prin noţiunea de „servicii“ se înţelege ansamblul
prestaţiilor care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, asadar, un caracter „rezidual“ sau
„subsidiar“, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenţa
CJCE de la Luxemburg:
a) Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al
Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestaţiei astfel
încât să existe o trecere a unei frontiere interioare UE .
b) Prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice europene.
c) Prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.

14
 Aplicarea art.52 şi a art. 59 din Tratatul de la Roma (CEE).

Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau unei profesii

poate fi considerată ca o componentă a libertăţii de circulaţie a persoanelor în
cadrul Comunităţilor. Dar ea trebuie să fie solicitată, în acelaşi timp, şi libertăţii de
furnizare a serviciilor, acest fapt având ca fundament necesitatea asigurării unei
repartizări optime tuturor factorilor de producţie la nivel comunitar, astfel încât
mobilitatea acestora să permită exercitarea activităţilor productive şi comerciale în
cele mai favorabile medii sociale, economice şi comerciale.
Libertatea de stabilire include, conform art.52, alin. 2, dreptul de a începe şi
continua activităţi ca persoane nesalariate ( independente ), ceea ce înseamnă
dreptul de acces la asemenea activităţi şi dreptul de a înfiinţa şi administra
întreprinderi, în special companii şi firme, în înţelesul art.58, adică acelea care au
sediul lor statuar, administraţia lor centrală sau principalul lor stabilament pe
teritoriul comunitar şi care au fost constituite potrivit dreptului civil sau comercial,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice cârmuite de dreptul public
sau privat, afară de acelea care nu sunt producătoare de profit.
Libertatea de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept
criteriu de referinţă condiţiile stabilite pentru proprii resortisanţi de legea ţării unde
se efectuează acea stabilire. Această interdicţie este o aplicare a principiului
nediscriminării aşa cum este formulat la art.6 din Tratat.
Art.52, par.1, a impus ca orice restricţie la libertatea de stabilire a
resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru să fie înlăturată în
etape progresive în cursul perioadei de tranziţie. Această înlăturare progresivă
priveşte, de asemenea, restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, filiale sau sucursale
pe teritoriul oricărui stat membru. Prin art.53, ale cărui prevederi sunt direct
aplicabile, statele membre se obligă să nu introducă nici o nouă restricţie, privind
dreptul de stabilire pe teritoriile lor a resortisanţilor altor state membre,afară dacă

15
în Tratat nu se dispune astfel. Această reglementare constituie o regulă de drept
comunitar susceptibilă de a crea drepturi individuale pe care tribunalele naţionale
trebuie să le protejeze.
Art.52 şi 59 – a arătat Curtea de Justiţie – împiedică un stat membru să
limiteze activităţile de intermediere, din domeniul valorilor mobiliare transferabile,
la companii sau firme al căror sediu înregistrat se află pe teritoriul său, punându-I
pe distribuitorii intermediari din alte state membre care doresc să exercite o
activitate pe teritoriul respectiv în imposibilitatea de a folosi anumite forme de
stabilire, precum o filieră sau o agenţie, astfel încât ei sunt obligaţi să suporte
cheltuieli suplimentare comparate cu cele ale propriilor naţionali şi, cu desăvâşire,
de a face uz de libertatea lor de a furniza servicii ; procedând astfel, statul aplică o
diferenţă de tratament care nu este obiectiv justificată.
Libertatea de stabilire nu poate fi pe deplin înfătuită dacă statele membre pot
să refuze beneficiul dreptului comunitar acelora dintre resortisanţii lor care s-au
prevalat ei înşişi de libertatea de circulaţie şi de dreptul de stabilire şi care au
obţinut, prin aceasta, calificările profesionale menţionate în legislaţia comunitară,
într-un alt stat decât statul al cărui resortisant este. Directiva Consiliului Nr.75/362
din 16 iunie 1975 permitea expres statelor membre să pretindă în completare o
perioadă prealabilă de pregătire într-o perioadă prealabilă de pregătire într-o
perioadă de tranziţie de cinci ani la sfârşitul căreia un stat membru nu mai era
îndreptăţit să impună o astfel de condiţie sau să ceară altă pregătire profesională a
medicilor care se stabilesc ei înşişi pe teritoriul acelui stat membru ca medici de
medicină generală practicanţi şi care sunt deţinători de diplome obţinute într-un alt
stat membru şi recunoscute în baza acelei Directive.1 Curtea de justiţie a hotărât, în
interpretarea acestei Directive, că orice discriminare în acest sens din partea
organismelor profesionale nu este admisibilă, chiar dacă statul membru în cauză
face practicarea acelei profesii de către posesorii diplomele obţinute pe teritoriul
său dependentă de cerinţe.

16
 Implementarea dispoziţiilor privind libertatea de stabilire aşa cum sunt
prevăzute la art.52 este de competenţa instituţiilor comunitare, prin elaborarea de
către Consiliu, conform art. 54, a unui program general de înlăturare a
restricţiilor existente în această privinţă care să cuprindă condiţiile generale
potrivit cărora această libertate urma să fie realizată în cazul fiecărui tip de
activitate şi, în special, etapele necesare, iar în aplicarea acestui program sau, în
absenţa lui, prin emiterea unor directive, acţionând în prezent potrivit art. 189 B. În
consecinţă, Consiliul a adoptat în anul 1962 două programe generale de
1
liberalizare pentru persoane, respectiv pentru servicii , precum şi mai multe
directive între care menţionăm Directiva Nr.73/148 din 21 mai 1973 pentru
suprimarea restricţiilor la suprimarea restricţiilor la deplasarea şi şederea
resortisanţilor statelor membre în interiorul Comunităţii în materie de stabilire de
servicii şi Directiva Nr.75/34 din 17 decembrie 1974 relativă la dreptul
resortisanţilor statelor membre de a rămâne pe teritoriul statului membru după ce
au exercitat aici o activitate nesalariată (independentă). 2
În cele două programe de liberalizare au fost prevăzute nelimitativ măsurile
pe care Consiliul şi Comisia trebuie să le ia în realizarea obligaţiilor ce le incumbă.
Între altele:
- se va acorda tratament prioritar activităţilor în care libertatea de stabilire
aduce în special o contribuţie apreciabilă la dezvoltarea producţiei şi comerţului
- se vor înlătura acele proceduri şi practici, indiferent că rezultă din legislaţia
naţională ori din acorduri încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere
ar constitui un obstacol la libertatea de stabilire
- se va asigura că lucrătorii dintr-un stat membru care au lucrat pe teritoriul
altui stat membru, pot să rămână în acel teritoriu în scopul de a întreprinde
activităţi ca persoane nesalariate
- să se dea posibilitatea unui resortisant al unui stat membru să dobândească
proprietate funciară şi clădiri situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în
care aceasta nu contravine art.39,par.2

17
 - se vor înlătura progresiv restricţiile privind condiţiile de înfiinţare de
agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul altui stat membru şi condiţiile de intrare a
personalului stabilimentului principal în posturi de gestiune ori de supraveghere,
din aceste agenţii, filiale sau sucursale
- se vor coordona, în măsura necesară, garanţiile care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora ( creditori şi angajaţi ), sunt cerute de statele
membre companiilor şi firmelor, cu scopul de a face aceste garanţii echivalente în
întreaga Comunitate
- să se asigure că nu sunt denaturate condiţiile de stabilire prin ajutoarele
acordate de statele membre.
Pe de altă parte, este recunoscut faptul că în diverse state au existat şi există
unele diferenţe privind exercitarea unui comerţ sau a unei profesii. De aceea s-a
impus armonizarea legislaţiilor naţionale divergente.
În primul rând ,în cele mai multe profesiuni şi ocupaţii accesul este
subordonat obţinerii de diplome sau unor condiţii specifice, al căror mod de
dobândire, respectiv îndeplinire, sunt diferite, ceea ce ar contribui la menţinerea
unor restricţii la libertatea de stabilire. Această situaţie justifică acţiunea
Consiliului aşa cum este prevăzută la art.57 prin care prevederile nediscriminatorii
ale art. 52 sunt extinse în vederea garantării liberei exercitări a unui comerţ sau a
unei profesii în spaţiul intracomunitar în înfăptuirea obiectivelor esenţiale ale
comunităţii ( dispoziţia nu are aplicabilitate directă ).
În aplicarea art. 57 Consiliul a stabilit măsuri specifice prin unele directive
în domeniul comerţului cu ridicata, al comerţului cu amănuntul şi al industriei şi
artizanatului, înlăturându-se, cu efect temporar, obstacolele privind libertatea de
stabilire a străinilor rezultând din cerinţele de calificare profesională şi de
cunoştinţe comerciale, ce pot să fie probate de activităţi asemănătoare în alte state
membre timp de trei ani. Spre exemplu, prin Directiva Nr.64/427 din 7 iulie 1964
s-au fixat prevederi specifice, detaliate, privind măsuri tranzitorii cu privire la
activităţile persoanelor nesalariate în industriile prelucrătoare aparţinând ISIC

18
( industrie mică şi industrie artizanală ), ea fiind destinată să faciliteze realizarea
libertăţii de stabilire şi de furnizare a serviciilor în acest larg grup de activităţi
comerciale până când se vor fi armonizat condiţiile de acces la comerţul în cauză
în diferitele statele membre.
În sfârşit, mai menţionăm că prin Rezoluţia din 18 februarie 1994 a
Parlamentului asupra situaţiei şi organizării notariatului în cele 12 state membre se
cere Comisiei, statelor membre şi instituţiilor notariale să elaboreze reforme care
să permită suprimarea condiţiei de naţionalitate pentru accesul la profesie ca şi
extinderea recunoaşterii reciproce actelor notariale.

2. Libertatea de furnizare a serviciilor

În practică au fost constatate situaţii în care o obligaţie de stabilire impusă

de legislaţia naţională nega complet libertatea de prestare a serviciilor, mai ales pe
anumite pieţe ale serviciilor, care printr-o reglementare deosebită erau protejate
contra concurenţei şi în interesul beneficiarilor. Asfel, piaţa germană a serviciilor
era închisă pentru serviciile altor resortisanţi decât cei naţionali în legătură cu
asigurările. Curtea de justiţie a arătat că dacă acest fapt a părut posibil, în ce
priveşte persoanele fizice, cât priveşte marile riscuri,reglementarea internă nu se
justifică.
Libera circulaţie a serviciilor nu conduce prin sine însăşi precum dreptul la
liberă stabilire, la o integrare durabilă a întreprinderilor pe piaţa ţării de primire a
serviciilor, nu de puţine ori întreprinderile şi beneficiarii serviciilor rămânând
stabiliţi în statele sediilor lor. Aceasta face ca întreprinderile ofertante să fie
autorizate, când furnizează astfel de servicii, să se orienteze, în primul rând, după
piaţa lor de provenienţă şi după cadrul lor juridic, lucru admisibil din motive de

19
nediscriminare sau de înlăturare a unor cerinţe care ar duce la interzicerea sau
afectarea activităţii prestatorilor de servicii.
Sunt considerate “servicii” ( art.60 ) acele servicii care sunt în mod normal
furnizate contra unei remunerări, în măsura în care ele nu sunt cârmuite de
prevederile privind libertatea de circulaţie a mărfurilor, capitalului şi persoanelor,
şi ele include, în special, activităţile cu caracter industrial, comercial sau
meşteşugăreşti ( artizanale ), ori activităţilor profesionale ( liberale ). Spre
exemplu, a fost defunit ca fiind “servicii” faptul unei întreprinderi, nefiind încheiat
cu beneficiarul vreunui contract de angajare, activitatea în sine a întreprinderii
constituind o profesie care satisface condiţiile par. 1 al art. 60 din Tratat.
Transmiterea de semnale de televiziune, inclusiv cele de natură publicitară, a
fost considerată că intră, ca atare, în sfera regulilor Tratatului privind serviciile
( având în vedere caracterul ei ), dar comerţul cu mărfuri, înregistrări sonore, filme,
aparate şi alte produse folosite pentru difuzare este supus regulilor privind libera
circulaţie a mărfurilor. Asociind aceste două libertăţi, s-a statuat că drepturile
excusive de care beneficiază o întreprindere de a transmite publicitate prin
televiziune nu sunt compatibile cu libera circulaţie a produselor, a căror desfacere
această publicitate este destinată să o promoveze.
Situaţia ar fi diferită atunci drepturile exclusive ar fi destinate să favorizeze
în cadrul Comunităţii anumite canale comerciale ori anumite relaţii economice în
raport cu alţii.
După cum rezultă din art.60 alin. 3, regulile privind libertatea de a furniza
servicii cuprind, - cel puţin când furnizorul se deplasează în scopul de a presta
serviciile sale -, situaţia în care o persoană se deplasează, dintr-un stat membru în
alt stat membru, nu pentru scopuri de stabilire aici, ci pentru a continua în acest loc
activitatea sa bază temporară. Această natură temporară a activităţilor în discuţie
trebuie să fie determinată în lumina duratei lor, a regularităţii, periodicităţii şi
continuităţii, dar aceasta nu înseamnă că furnizorul de servicii în înţelesul
Tratatului nu se poate dota el însuşi cu o anumită formă de suprastructură în statul-

20
gazdă ( incluzând un birou, cabinete sau camere de consultere ) în măsura necesară
pentru scopul executării serviciilor în discuţie.
Libertatea de a furniza servicii fiind, aşadar, unul dintre principiile
fundamentale ale Tratatului, el nu poate fi restrâns, în consecinţă, decât numai prin
prevederi care sunt justificate de interesul public general. Curtea de justiţie a
considerat că aceste prevederi trebuie să fie impuse, spre a avea efectul restrictiv,
tuturor persoanelor sau întreprinderilor care funcţionează în statul membru în care
serviciul urmează să fie furnizat, în măsura în care acest interes nu este salvgardat
prin prevederile cărora le este supus furnizorul de servicii în statul membru al
stabilimentului său . În acelaşi timp, unui stat membru nu i se poate nega dreptul de
a lua măsuri spre a împiedica exercitarea de către o persoană care furnizează
servicii, a cărei activitate este complet sau în principal îndreptată spre teritoriul
său, a libertăţii garantate de Tratat, în scopul de a evita regulile care ar fi aplicabile
dacă ea s-ar fi stabilit în cadrul acelui stat.
Curtea a mai decis în legătură cu aplicarea art.59 că, atât timp cât această
dispoziţie interzice restricţiile la libertatea de a furniza servicii, ea nu cuprinde,
prin urmare, limite privind exercitarea unor activităţi aconomice care îşi au
originea lor în aplicarea legislaţiei naţionale pentru protecţia proprietăţii
intelectuale, afară de cazul când această aplicare constituie un mijloc de
discriminare arbitrară ori o restricţie disimulată asupra comerţului între statele
membre.
Art. 59 nu poate fi invocat când situaţia nu prezintă nici un factor de legătură
cu aspectul comunitar al liberei prestări a serviciilor, adică faptul că prestatorul şi
destinatarul lor să fie stabiliţi în două state diferite, aşa cum s-a întâmplat în cazul
unui contract de recrutare de personal încheiat între resortisanţi ai unui stat
membru ( Germania, în speţă ) privind, de asemenea, muncitorii resortisanţi ai
aceluiaşi stat şi care se încadrează în întreprinderi ele însele stabilite în acelaşi stat
membru.

21
 2.1 Regimul juridic al liberei circulaţii a serviciilor active

Legislaţia naţională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să

beneficieze de libera circulatie a serviciilor, pentru ca numai astfel se poate realiza
efectul util al Tratatului de la Roma (CEE) .
- Interdicţia discriminării în funcţie de criteriul naţionalităţii sau al
rezidenţei prestatorului
Cu excepţia activităţilor menţionate în articolul 45 (ex-55) al Tratatului de la
Roma (CEE) respectiv exercitarea autoritatii publice, nu pot fi admise discriminări
directe, indirecte sau deghizate - pe baza nationalitatii prestatorului sau a sediului
acestuia. Sunt de asemenea interzise masurile prin care prestatorul de servicii ar fi
supus unor sarcini sau cotizatii pe care acesta le suporta deja în tara de origine,
ceea ce are ca efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul le-ar
putea avea din faptul ca este stabilit într-un alt stat membru.
- Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod
nediscriminatoriu
Există o gamă largă de măsuri naţionale care reglementează accesul la
exercitarea cotidiană (ex.: controale administrative, contabilitate, declaraţii la
organele administrative) a anumitor activitati şi care , aplicate nediscriminatoriu,
pot conduce la limitari ale liberei circulaţii a serviciilor .
Un prim set de măsuri se refera la faptul ca accesul la unele profesii este
condiţionat de detinerea unor titluri, diplome sau calificari profesionale sau de
deţinerea unor autorizaţii administrative prealabile. În absenţa unei armonizări
statele membre sunt libere sa fixeze un nivel minim al calificării necesare pentru
exercitarea unei profesii astfel încât sa fie garantată calitatea prestatiilor furnizate
pe teritoriul lor. Acest lucru poate însa conduce la aplicarea „tratamentului
national“ al statului unde se prestează serviciul astfel îngreunând libera circulatie a

22
serviciilor. Desigur, exista principiul recunoasterii reciproce a diplomelor
certificatelor sau atestatelor profesionale în virtutea caruia autoritatile statelor
membre trebuie sa aprecieze cunostintele sau diplomele obtinute în statele de
origine ale prestatorilor si sa organizeze examene, probe sau stagii de adaptare.
Jurisprudenţa CJCE a stabilit si unele criterii generale pentru identificarea
măsurilor naţionale restrictive fata de libera circulatie a serviciilor, măsuri care
aplicate în mod uniform pot conduce la dificultati mai mari pentru un prestator de
servicii transfrontaliere decât pentru un prestator national, desi ambii furnizeaza în
mod legal servicii similare în respectivul stat.

2.2 Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor

Tratatul de la Roma (CEE) stabileste ca beneficiarii liberei circulatii a

serviciilor sunt persoane fizice si persoane juridice care prin specificul sau
activităţile lor se plaseaza în câmpul de aplicare al dreptului comunitar. Faţă de
oricare alte subiecte de drept, libera circulatie a serviciilor nu se aplică:
- persoanele fizice. Este rezident comunitar orice persoană care are cetatenia
unui stat membru al UE;
- persoanele juridice. În dreptul comunitar nu exista un sistem general de
recunoastere a societatilor si a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor
membre ale UE sunt foarte diferite, totusi, în articolul 48 (ex-58) al Tratatului de la
Roma (CEE) au fost instituite anumite reguli ce asigura recunoaşterea reciproca a
societatilor în domeniul libertatii de stabilire si a liberei circulatii a serviciilor.

23
 III. CONCLUZII

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost

definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi
fundamentale ale Pieţei Interne.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele
interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu
poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării
circulaţiei indivizilor.
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte
în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de
libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul
în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii. După cum am
mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru
libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii

24
Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi
libera circulaţie a capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a
se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de
circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi
justiţie
La 7 decembrie 2001 s-a anunţat oficial libera circulaţie. La Bruxelles,
Consiliul Miniştrilor de Justiţie şi Afaceri interne al Uniunii a decis în unanimitate,
ca începând cu 1 ianuarie 2002 să se renunţe la regimul vizelor pentru cetăţenii
români care călătoresc în spaţiul Schengen. Această dispoziţie a intrat în vigoare
după publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene Câtă vreme libera
circulaţie este pusă în discuţie, referirea la dimensiunile drepturilor omului nu
poate fi evitată, căci art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libera circulaţie şi la rezidenţă în
interiorul frontierelor fiecărui stat.
2. Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa
proprie, şi să se întoracă în ţara sa.”
La rândul său, art. 12 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice stabileşte că:
„1. Orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat va avea pe
acel teritoriu, dreptul la libera circulaţie şi libertatea de a-şi alege reşedinţa.
2. Orice persoană va fi liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a
sa.”
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă de implementare a politicii în
domeniul vizelor, în România, este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe şi
Ministerul Administraţiei şi Internelor .
Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau unei profesii
poate fi considerată ca o componentă a libertăţii de circulaţie a persoanelor în

25
cadrul Comunităţilor. Dar ea trebuie să fie solicitată, în acelaşi timp, şi libertăţii de
furnizare a serviciilor, acest fapt având ca fundament necesitatea asigurării unei
repartizări optime tuturor factorilor de producţie la nivel comunitar, astfel încât
mobilitatea acestora să permită exercitarea activităţilor productive şi comerciale în
cele mai favorabile medii sociale, economice şi comerciale. Libera circulaţie a
serviciilor nu conduce prin sine însăşi precum dreptul la liberă stabilire, la o
integrare durabilă a întreprinderilor pe piaţa ţării de primire a serviciilor, nu de
puţine ori întreprinderile şi beneficiarii serviciilor rămânând stabiliţi în statele
sediilor lor. Aceasta face ca întreprinderile ofertante să fie autorizate, când
furnizează astfel de servicii, să se orienteze, în primul rând, după piaţa lor de
provenienţă şi după cadrul lor juridic, lucru admisibil din motive de nediscriminare
sau de înlăturare a unor cerinţe care ar duce la interzicerea sau afectarea activităţii
prestatorilor de servicii.
Sunt considerate “servicii” ( art.60 ) acele servicii care sunt în mod normal
furnizate contra unei remunerări, în măsura în care ele nu sunt cârmuite de
prevederile privind libertatea de circulaţie a mărfurilor, capitalului şi persoanelor,
şi ele include, în special, activităţile cu caracter industrial, comercial sau
meşteşugăreşti ( artizanale ), ori activităţilor profesionale ( liberale ).
Tratatul de la Roma (CEE) stabileste ca beneficiarii liberei circulatii a
serviciilor sunt persoane fizice si persoane juridice care prin specificul sau
activităţile lor se plaseaza în câmpul de aplicare al dreptului comunitar. Faţă de
oricare alte subiecte de drept, libera circulatie a serviciilor nu se aplică:
- persoanele fizice. Este rezident comunitar orice persoană care are cetatenia
unui stat membru al UE;
- persoanele juridice. În dreptul comunitar nu exista un sistem general de
recunoastere a societatilor si a persoanelor juridice. Sistemele juridice ale statelor
membre ale UE sunt foarte diferite, totusi, în articolul 48 (ex-58) al Tratatului de la
Roma (CEE) au fost instituite anumite reguli ce asigura recunoaşterea reciproca a
societatilor în domeniul libertatii de stabilire si a liberei circulatii a serviciilor.

26
IV. BIBLIOGRAFIE

Tratate şi cursuri:
[1]. Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian, Libera
circulaţie a persoanelor, Centrul de Resurse Juridice, Bucuresti, 2002
[2]. Ileana Pascal, Stefan Deaconu, Libera circulatie a serviciilor, Centrul de
Resurse Juridice, Bucuresti, 2002

Alte surse:
[3]. Conferinţa interguvernamentală pentru aderarea la Uniune Europeană,
www.infoeurolider.ro;
[4]. Spaţiul Schengen, www.infotravelromania.ro;
[5]. Web-site Uniunea Europeana europa.eu
[6]. www.uniuneaeuropeana.ro
[7]. www.wikipedia.org

27
 ACTUL CONSTITUTIV
al Societăţii Comerciale ”TOTIMEX” S.A.

CAPITOLUL 1. DENUMIREA, FORMA JURIDICĂ, SEDIUL, OBIECTUL, DURATA

Articolul 1. Denumirea şi forma juridică a societăţii

Denumirea societăţii comerciale este “TOTIMEX S.A.”, având forma juridică de
societate comercială pe acţiuni. Aceasta îşi desfăşoară activitatea în conformitate
cu legile române şi prezentul act constitutiv.
Societatea se înfiinţează de către :
d-l POPESCU ION, născut la data de 23 aprilie 1953 în municipiul Piatra Neamţ,
judeţul Neamţ, cu domiciliul în municipiul Piatra Neamţ, Str. Uranus nr. 7, judeţul
Neamţ, de cetăţenie română ;
d-l IONESCU MARIN, născut la data de 23 februarie 1934 în municipiul Piatra Neamţ,
judeţul Neamţ, cu domiciliul în municipiul Piatra Neamţ, P-ţa 22 Decembrie nr. 18, sc.D,
ap.43, judeţul Neamţ, de cetăţenie română ;
d-na ŞTEFAN I. ELENA, născută la data de 26 iulie 1956, în municipiul Piatra Neamţ,
judeţul Neamţ, cu domiciliul în municipiul Piatra Neamţ, Str. Chimiei nr. 53, sc.A, ap.16,
judeţul Neamţ, de cetăţenie română.
d-l MUNTEANU I. ANA, născută la data de 29 februarie 1952 în comuna Războieni,
judeţul Neamţ, cu domiciliul în municipiul Piatra Neamţ, Str. Vasile Conta, bl.O15, ap.1,
judeţul Neamţ, de cetăţenie română ;
d-l PETRESCU PETRE ANDREI, născut la data de 17 aprilie 1976 în comuna
Războieni, judeţul Neamţ, cu domiciliul în municipiul Piatra Neamţ, Str. Vasile Conta,
bl.O15, ap.1, judeţul Neamţ, de cetăţenie română ;
d-na CHAUMONT CORNELIA, născută la data de 23 iunie 1982, în municipiul Piatra
Neamţ, judeţul Neamţ, cu domiciliul în municipiul Piatra Neamţ, Str. Vasile Conta,
bl.O15, ap.1, judeţul Neamţ, de cetăţenie română.

În toate actele, facturile, anunţurile, publicaţiile şi alte acte emanând de la societate,

trebuie să se menţioneze : denumirea, forma juridică, sediul social, codul unic de
înregistrare al societăţii.

Articolul 2. Sediul societăţii

Părţile contractante au stabilit ca sediul societăţii să fie în România, municipiul Piatra-
Neamţ, Str. Ingusta nr. 9, judeţul Neamţ.

28
Sediul societăţii poate fi schimbat în altă localitate din România prin decizia adunării
generale a acţionarilor. Societatea poate avea sucursale, filiale, puncte de desfacere în
magazine, locuri stradale, oboare, reprezentanţe, agenţii, etc., situate şi în alte localităţi
din România.

Articolul 3. Obiectul de activitate al societăţii

Domeniul principal: 521 Comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate;
A. Activitatea principală : 5211 Comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu
vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi şi tutun;
B. Activităţi secundare:
013 Activităţi în ferme mixte (cultura vegetală combinată cu creşterea
animalelor)
0130 Activităţi în ferme mixte (cultura vegetală combinată cu creşterea
Obiectul de activitate se interpretează conform Hotărârii Guvernului nr. 656 din data de
06 octombrie 1997 privind aprobarea Clasificării activităţilor din economia naţională –
CAEN, publicată în Monitorul Oficial nr. 301 bis din data de 05 noiembrie 1997 şi
Ordinului nr. 601/26 noiembrie 2002 privind actualizarea clasificării activităţilor din
economia naţională – CAEN, publicată în Monitorul Oficial nr. 908 din 13 decembrie
2002.

Articolul 4. Durata societăţii

Durata societăţii este nelimitată, începând de la data înregistrării ei la Oficiul Registrului
Comerţului.

CAPITOLUL 2. CAPITALUL SOCIAL Şi ACŢIUNILE

Articolul 5. Capitalul social

Capitalul social subscris constă în numerar şi este în valoare de 25.000.000 lei,
vărsat integral la data constituirii societăţii.
Capitalul social subscris este divizat în acţiuni nominative, în valoare egală de
100.000 lei fiecare.
Aportul la capitalul social pentru fiecare acţionar se cifrează după cum urmează :
- d-l POPESCU ION - 12.300.000 lei, reprezentând 123 acţiuni;
- d-l IONESCU MARIN - 100.000 lei, reprezentând 1 acţiune ;
- d-l ŞTEFAN I. ELENA - 100.000 lei, reprezentând 1 acţiune ;
- d-l MUNTEANU I. ANA - 12.300.000 lei, reprezentând 123 acţiuni ;
- d-l PETRESCU PETRE ANDREI - 100.000 lei, reprezentând 1 acţiune ;
- d-l CHAUMONT CORNELIA - 100.000 lei, reprezentând 1 acţiune,

29
Articolul 6. Certificatele de acţionar
Certificatele pentru dovedirea acţiunilor se emit de societate prin reprezentanţii săi legali,
corespunzător numărului de acţiuni al fiecărui acţionari.
După constituire, societatea va emite acţiuni care vor conţine următoarele date : numele,
prenumele şi domiciliul acţionarului, codul unic de înregistrare în Registrul Comerţului
sub care este înregistrată societatea şi numărul Monitorului Oficial în care s-a făcut
publicarea, capitalul social, numărul acţiunilor deţinute, numărul de ordine şi valoarea
nominală a acestora, vărsămintele efectuate.
Societatea va ţine evidenţa acţiunilor într-un registru al acţionarilor care se păstrează la
sediul societăţii.

Articolul 7. Dreptul de vot şi obligaţiile sociale

Fiecare acţiune subscrisă şi vărsată de acţionari conferă acestora dreptul la un vot în
adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de
conducere, dreptul de a participa la distribuirea beneficiilor, potrivit prevederilor actului
constitutiv, precum şi alte drepturi înscrise în actul constitutiv.
Deţinerea acţiunii implică adeziunea de drept la prezentul act constitutiv.
Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul acesteia, iar acţionarii sunt obligaţi la
plata acţiunilor subscrise.
Patrimoniul societăţii nu poate fi grevat de datorii sau alte obligaţii personale ale
acţionarilor. Un creditor al unui acţionar poate formula pretenţii asupra părţii din
beneficiul care i se va repartiza de către adunarea generală a acţionarilor sau a cotei-părţi
cuvenite acestuia la lichidarea societăţii efectuată potrivit prezentului act constitutiv.

Articolul 8. Acţiunile
Acţiunile sunt indivizibile cu privire la societate, care nu recunoaşte decât un proprietar
pentru fiecare acţiune. Cesiunea parţială sau totală a acţiunilor între acţionari sau terţi se
poate face în condiţiile şi cu procedura prevăzută de lege.
În cazul pierderii unor acţiuni, proprietarul va trebui să anunţe Administratorul societăţii
şi să facă public faptul prin presă. După o durată de şase luni va putea obţine un duplicat
al acţiunii.

Articolul 9. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor

Fiecare acţiune, subscrisă şi vărsată de acţionarii-fondatori, conferă titularului
următoarele drepturi principale:
- de a participa, delibera şi vota în cadrul adunării generale a acţionarilor, fiecare
acţiune conferindu-i acestuia dreptul la un vot ;
- de a participa la repartizarea profitului societăţii, precum şi la împărţirea
patrimoniului acesteia în caz de lichidare, proporţional cu cota de capital social subscrisă
şi vărsată ;
- de a controla, împreună sau separat, activitatea şi situaţia economico-financiară a
societăţii, personal sau prin reprezentanţii lor ;

30
- dreptul de preferinţă la subscrierea de noi acţiuni, în cazul majorării capitalului
social, precum şi în alte situaţii ;
- de cedare totală sau parţială a acţiunilor în condiţiile stabilite de Adunarea
generală a acţionarilor sau printr-un act autentificat între aceştia ;
- de asemenea, beneficiază de orice alte drepturi prevăzute în actul constitutiv al
societăţii, precum şi în legislaţia română în vigoare ;
Acţionarii sunt obligaţi :
- să efectueze în termenul stabilit vărsămintele cotelor sociale subscrise ;
- să sprijine activitatea societăţii în vederea realizării scopului şi obiectului ei de
activitate ;
- să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile contractuale ce le revin din
contractele încheiate de societate cu terţii ;
- să nu divulge secrete cu privire la activitatea şi starea economico-financiară a
societăţii.
Răspunderea acţionarilor, sub aspect material şi în legătură cu activitatea gestionară a
societăţii, este limitată la valoarea acţiunilor deţinute.

Articolul 10. Majorarea sau micşorarea capitalului social

Capitalul social poate fi majorat prin emisiunea de noi acţiuni sau prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor existente, în schimbul unor aporturi în numerar şi / sau în natură.
Mărirea capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor poate fi hotărâtă
numai cu votul tuturor acţionarilor, în afara cazului când este realizată prin încorporarea
rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Capitalul poate fi însă redus numai până la limita minimă prevăzută de lege pentru acest
tip de societate.

CAPITOLUL 3. CONDUCEREA, ADMINISTRAREA ŞI REPREZENTAREA

SOCIETĂŢII

Articolul 11. Adunarea generală a acţionarilor

Adunarea generală a acţionarilor este organul de conducere al societăţii comerciale care
decide asupra activităţii acesteia şi asigură politica ei economică şi comercială.
Administrarea şi reprezentarea societăţii este asigurată de Administrator, numit manager.
Managerul angajează astfel o activitate de conducere şi control, de supraveghere atentă a
activităţii societăţii, putând acorda împuternicire altor persoane pentru a angaja societatea
faţă de terţi – persoane fizice sau juridice.

Articolul 12. Atribuţiile Adunării Generale a Acţionarilor

Adunarea generală a acţionarilor are următoarele atribuţii principale:
- aprobă structura organizatorică a societăţii comerciale şi numărul de posturi,
precum şi normativul de constituire a compartimentelor funcţionale şi de producţie;
- alege Administratorul şi membri Comisiei de cenzori, inclusiv cenzorii supleanţi,
le stabileşte remunerarea, îi descarcă de activitate şi îi revocă;

31
- alege directorul general şi adjuncţii acestuia, le stabileşte remunerarea, îi descarcă
de activitate şi îi revocă;
- stabileşte competenţele şi răspunderile Administratorului şi ale Comisiei de
cenzori;
- stabileşte nivelul de salarizare a personalului angajat la societatea comercială, în
funcţie de studii, munca efectiv prestată, cu respectarea limitei maxime de salarizare
prevăzută de lege;
- aprobă şi modifică programele de activitate şi bugetul societăţii comerciale;
- hotărăşte cu privire la contractarea de împrumuturi bancare şi la acordarea de
garanţii;
- examinează, aprobă sau modifică bilanţulşi contul de beneficii şi pierderi după
analizarea raportului Administratorului şi al Comisiei de cenzori, aprobă repartizarea
beneficiilor între acţionari;
- hotărăşte cu privire la înfiinţarea şi desfiinţarea de filiale, sucursale, agenţii;
- hotărăşte cu privire la mărirea sau reducerea capitalului socia, la modificarea
numărului de acţiuni şi asupra valorii acestora, precum şi la cesiunea acţiunilor;
- hotărăşte cu privire la modificarea actului constitutiv, precum şi la transformarea
formei juridice a societăţii;
- hotărăşte cu privire la comasarea, divizarea sau dizolvarea sau lichidarea societăţii
comerciale;
Atribuţiile adunării generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor se diferenţiază
potrivit legii.

Articolul 13 Convocarea adunării generale a acţionarilor

Adunarea generală a acţionarilor se convoacă de Administratorul societăţii.
Adunările generale ordinare au loc o dată pe an, în termen de două luni de la încheierea
exerciţiului economico-financiar, pentru examinarea bilanţului şi a contului de beneficii
şi pierderi pe anul precedent şi pentru stabilirea programului de activitate şi a bugetului
pe anul în curs.
Adunările generale extraordinare se convoacă la cererea acţionarilor reprezentând cel
puţin o treime din deţinătorii capitalului social,la cererea Comisiei de cenzori, precum şi
în cazul în care capitalul social s-a diminuat cu mai mult de 10%, timp de doi ani
consecutiv, cu excepţia primilor doi ani de la înfiinţarea societăţii.
Adunarea generală va fi convocată de Administrator ori de cîte ori va fi nevoie, în
conformitate cu dispoziţiile din actul constitutiv, cu cel puţin 15 zile înainte de data
stabilită.
Convocarea va fi publicată într-unul dintre ziarele de largă circulaţie în localitatea unde
se află sediul societăţii comerciale şi va cuprinde: locul şi data adunării, ordinea de zi,
precum şi orice alte date necesare.

Articolul 14. Cvorumul legal

32
Adunarea generală ordinară este constituită valabil şi poate lua hotărâri dacă la prima
convocare acţionarii prezenţi sau reprezentaţi deţin cel puţin 2/3 din capitalul social, iar
la a doua convocare dacă deţin cel puţin ½ din capitalul social.
Adunarea generală extraordinară este constituită şi poate lua hotărâri dacă la prima
convocare acţionarii prezenţi sau reprezentaţi deţin cel puţin ¾ din capitalul social.

Articolul 15. Administrarea societăţii

Administrarea societăţii se va realiza de către Administratorul unic, domnul
POPESCU ION.
La nevoie, Adunarea geneală a acţionarilor poate numi un alt administrator care are
drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi prezentul act constitutiv, şi anume :
- administrează patrimoniul societăţii şi răspunde pentru păstrarea integrităţii acestuia;
- încheie operaţii economice şi financiare în contul societăţii pentru realizarea obiectului
de activitate;
- asigură aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor şi celorlalte produse, care fac obiectul
activităţii societăţii;
- negociază cu furnizorii preţurile de cumpărare a mărfurilor şi stabileşte, în limitele
legale, preţurile de desfacere cu ridicata şi amănuntul;
- organizează, în conformitate cu legea contabilităţii, evidenţa tehnico-operativă şi
contabilă a societăţii, ţinerea corectă a registrelor contabile şi întocmirea bilanţului şi a
contului de profit şi pierderi;
- prezintă adunării generale a acţionarilor spre aprobare, bilanţul şi contul de profit şi
pierderi, urmând ca după aprobarea acestuia să le depună în termenele legale, la
administraţia financiară, registrul comerţului şi să le publice în Monitorul Oficial;
- aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a acţionarilor, prevederile prezentului
act constitutiv şi dispoziţiile legale;
- Administratorul este răspunzător de îndeplinirea tuturor obligaţiilor aferente
prevederilor Legii nr. 31 din 1990 cu modificările şi completările ulterioare;

CAPITOLUL 4. CONTROLUL SOCIETĂŢII

Articolul 16. Despre cenzori

Gestiunea societăţii este controlată de o Comisie de cenzori compusă din trei membri.
Pentru a putea exercita dreptul de control, acţionarilor li se va prezenta, la cerere, date cu
privire la activitate, situaţia patrimoniului, a profitului şi a pierderilor.
Cenzorii au următoarele atribuţii:
- în cursul exerciţiului financiar verifică casa şi registrele de evidenţă contabilă şi
prezintă comitetului de direcţie rapoarte de activitate;
- la încheierea exerciţiului financiar controlează exactitatea inventarului, a
documentelor şi a informaţiilor prezentate de Administrator asupra conturilor societăţii, a
bilanţului şi a contului de profituri şi pierderi, prezentând adunării generale a acţionarilor
un raport scris prin care se propune aprobarea sau modificarea bilanţului şi contului de
profituri şi pierderi;

33
- la lichidarea societăţii controlează operaţiunile de lichidare;
- prezintă adunării generale a acţionarilor punctul lor de vedere cu privire la
reducerea capitalului social sau la modificarea actului constitutiv.
Remunerarea cenzorilor se fixează de către adunarea generală a acţionarilor. Cenzorii se
întâlnesc la sediul societăţii şi iau decizii cu unanimitate de voturi.
Dacă nu se realizează unanimitatea, raportul de divergenţe se înaintează serviciului
central pentru expertize din Ministerul Finanţelor, care va verifica temeinicia
divergenţelor. Rezultatul expertizei va fi supus deciziei adunării generale a acţionarilor.
Cenzorii sunt responsabili faţă de societate pentru prejudiciile cauzate acesteia prin
neîndeplinirea sau îndeplinirea cu rea credinţă a atribuţiilor ce le revin conform
prezentului act constitutiv.
Cenzorii pot provoca adunarea generală a acţionarilor în cazul în care capitalul social s-a
diminuat cu mai mult de 10%, cu excepţia primilor doi ani de la constituirea societăţii
sau ori de câte ori consideră necesar pentru alte situaţii.
Cenzorii se numesc pentru o perioadă de doi ani.
Prima Comisie de cenzori este alcătuită din următoarele persoane:
1. MUNTEANU AGLAIA
2. MUNTEANU I. ANA
3. MUNTEANU DORIN ANDREI

CAPITOLUL 5. ACTIVITATEA FINANCIARĂ A SOCIETĂŢII

Articolul 17. Exerciţiul economico-financiar

Exerciţiul economico-financiar începe de la 01 ianuarie şi se va încheia la 31 decembrie
al fiecărui an. Primul exerciţiu începe la data constituirii societăţii.

Articolul 18. Evidenţa contabilă, bilanţul contabil, contul de beneficii şi pierderi,

participarea la beneficii şi pierderi şi controlul gestiunii

Societatea va ţine evidenţa contabilă a activităţii economico-financiare, va întocmi

bilanţul şi contul de beneficii şi pierderi, în conformitate cu Normele Metodologice
elaborate de Ministerul Finanţelor.
Beneficiul societăţii se stabileşte pe baza bilanţului contabil. Din beneficiul prevăzut în
bilanţul contabil se scade impozitul legal, rezultând beneficiul cuvenit societăţii, care se
repartizează de Administrator pe destinaţiile hotărâte de acesta.
Acţionarii pot încasa de la casieria societăţii, sume de bani în contul viitoarelor
dividende.
Participarea la beneficii şi pierderi se face proporţional cu capitalul social deţinut de
fiecare acţionar.
Societatea ţine registrele prevăzute de lege.

34
 CAPITOLUL 6. MODIFICAREA FORMEI JURIDICE. DIZOLVAREA. LICHIDAREA.
LITIGII

Articolul 19. Modificarea formei juridice

Societatea va putea fi transformată în altă formă de societate prin hotărârea adunării
generale a acţionarilor.
Pentru constituire, noua societate va îndeplini formalităţile legale de înregistrare şi
publicitate cerute la modificarea societăţilor.

Articolul 20. Dizolvarea societăţii

Următoarele situaţii duc la dizolvarea societăţii:
- imposibilitatea realizării obiectivului social;
- declararea nulităţii societăţii;
- hotărâre judecătorească, în caz de neînţelegeri grave între acţionari;
- hotărârea adunării generale;
- numărul acţionarilor va fi redus sub minimul legal.
- în caz de deces, dacă moştenitorii legali nu continuă activitatea.
Dizolvarea societăţii trebuie înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial.

Articolul 21. Lichidarea societăţii

În caz de dizolvare, societatea va fi lichidată.
Lichidarea societăţii şi repartizarea patrimoniului se face în condiţiile şi cu respectarea
procedurii prevăzute de lege.

Articolul 22. Litigii

Litigiile societăţii cu persoane fizice sau juridice române sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti.
Litigiile născute din raporturile contractuale dintre societate şi persoane juridice române
pot fi soluţionate şi prin arbitraj potrivit legii.

CAPITOLUL 7. DISPOZIŢII FINALE

Articolul 23 Formalităţile de constituire a societăţii

Prevederile prezentului act constitutiv se completează cu dispoziţiile legale referitoare la
societăţile comerciale.

Redactat de parte în 4(patru) exemplare.

35
Acţionari – Fondatori

……………………………….
POPESCU ION

……………………………….
IONESCU MARIN

……………………………….
ŞTEFAN I. ELENA

……………………………….
MUNTEANU I. ANA

……………………………….
CHAUMONT CORNELIA

……………………………….
PETRESCU PETRE ANDREI

36