You are on page 1of 8

EVALUAREA ACTIVELOR INTANGIBILE

1. Particularităţi ale evaluării activelor intangibile

Activele intangibile sunt active pe termen lung utilizate în producerea de bunuri şi servicii şi se
diferenţiază de activele fixe sau tangibile prin lipsa proprietăţilor fizice. Ele întruchipează anumite
drepturi legale pe termen lung sau avantaje competitive create sau achiziţionate de o întreprindere.
O definire a activelor intangibile poate fi formulată în felul următor. Activele intangibile apar,
în general, ca rezultat al unor evenimente trecute şi prezintă trei atribute principale: nu au substanţă
materială, pot să contribuie la obţinerea unor beneficii economice nete de către deţinător, sunt protejate
legal sau prin intermediul unui drept de facto. Definiţia unui activ intangibil include, de asemenea,
cerinţele ca activul respectiv să fie identificabil, controlabil, înstrăinabil separat în raport cu afacerea
respectivă.
În condiţiile în care activul respectiv poate fi înstrăinat doar ca parte a activităţii generatoare de
profit, la obţinerea căruia participă, se consideră că el nu poate fi disociat de goodwill-ul aferent acelei
activităţi, fiind contabilizat în acest fel.
Din perspectiva economică a evaluării, există două probleme esenţiale care trebuie clarificate,
legate de activele intangibile, şi anume:
1) ce fenomen economic este calificat ca activ intangibil?
2) ce fenomen economic este un indicator al valorii unui activ intangibil?
Distincţia între existenţa economică şi valoarea economică a unui activ intangibil este esenţială în
vederea evaluării acestuia.
Condiţiile necesare existenţei unui activ intangibil, dintr-o perspectivă economică, sunt următoarele:
- să poată fi identificat printr-o denumire specifică;
- să fie subiectul unei protecţii şi existenţe legale;
- să fie subiectul unui drept de proprietate privată şi acesta să poată fi transferat în
mod legal;
- să existe o manifestare sau o evidenţă tangibilă e existenţei
intangibilului(contract, patent, etc.);
- să fi apărut la un anumit moment identificabil sau ca rezultat al unui fapt
identificabil;
- să aibă o durată de viaţă limitată, putând să dispară la un moment de timp
identificabil sau ca rezultat al unui fapt identificabil.
Pentru ca un activ intangibil să aibă o valoare cuantificabilă din perspectiva analizei economice, este
necesar ca acesta să posede anumite atribute adiţionale:
- să genereze proprietarului /utilizatorului o anumită cantitate măsurabilă de beneficii
economice; acestea pot să rezulte fie în urma unei creşteri a veniturilor, fie ca rezultat a
reducerii costurilor; asemenea beneficii uneori, sunt măsurate prin comparaţie cu mărimea
rezultatelor disponibile în condiţiile absenţei activului intangibil respectiv putând fi măsurate în
câteva moduri: profit net, profitul net de exploatare, cash-flow net;
- să fie capabil să majoreze valoarea altor active cu care el este asociat; asemenea active ar
putea cuprinde toate activele din cadrul întreprinderii.

1
Simpla existenţă economică nu conferă intangibilelor şi valoare economică. De exemplu, o
marcă înregistrată care nu este exploatată în scopul producerii unui venit, are existenţă economică
de-a lungul perioadei de protecţie dar nu şi valoare economică şi, în consecinţă, nu poate fi
înregistrată ca activ intangibil. În vederea dobândirii unei valori economice ea ar trebui să genereze
efecte.
Totuşi, o marcă înregistrată care nu contribuie la obţinerea vre-unui venit dar care este utilizată
ca o barieră de intrare ar putea avea atât existenţă economică cât şi valoare economică. Astfel, o
definire a activelor intangibile ar trebui să afirme că ele au o natură intangibilă, sunt specifice unei
afaceri, au atât existenţă economică cât şi valoare economică, chiar dacă este indirectă.
Fenomenele economice care nu întrunesc atributele specifice descrise anterior ar putea să nu fie
calificate ca active intangibile distincte. Este cazul unor fenomene descriptive ca:
- o cotă înaltă de piaţă a proprietarului / utilizatorului;
- o profitabilitate înaltă a proprietarului / utilizatorului;
- o reputaţie generală pozitivă a proprietarului / utilizatorului;
- poziţia de monopol a proprietarului / utilizatorului;
- alte fenomene economice.
Cu toate că aceste condiţii “descriptive” nu sunt calificate ca active intangibile, ele ar putea
indica existenţa unor intangibile distincte care au valoare economică.
Controlul, în contextul definirii activelor intangibile, înseamnă capacitatea întreprinderii de
a obţine beneficii economice în urma deţinerii şi exploatării activului respectiv şi de a restricţiona
accesul altora la aceste beneficii.
În cazul unui activ intangibil, controlul este, în mod normal, asigurat prin lege: o franchiză sau o
licenţă permite întreprinderii accesul la beneficii de-a lungul unei perioade fixe; un patent sau o
marcă restricţionează accesul altora la beneficiile respective.
În absenţa unor drepturi legale, controlul este, însă, mai dificil de demonstrat. Oricum, controlul
ar putea fi obţinut şi prin intermediul unei custodii fizice. Acesta ar fi cazul în care, de exemplu,
cunoştinţe tehnice sau de altă natură obţinute în urma unei activităţi de cercetare sunt menţinute
secrete.
În situaţia în care se estimează că o întreprindere va putea obţine beneficii economice în viitor,
dar acestea nu sunt controlate prin drepturi legale sau custodie fizică, se consideră că aceasta nu are
un control suficient asupra rezultatelor respective, în vederea recunoaşterii activului intangibil
generator.
De exemplu, o întreprindere ar putea beneficia de un portofoliu de clienţi sau de o echipă de
personal calificat. Cu toate că se poate aprecia că există o probabilitate mare ca clienţii din cadrul
portofoliului să continue să solicite servicii profesionale întreprinderii respective sau că trupa de
specialişti să continue să-şi ofere serviciile acesteia, în absenţa unei custodii legale sau fizice a
clienţilor sau personalului, întreprinderea are un control insuficient asupra beneficiilor viitoare
estimate determinate de prezenţa acestora, ne-fiind întrunite condiţiile necesare recunoaşterii lor ca
active.
Unui produs îi pot fi asociate unul sau mai multe active intangibile. De exemplu, unui anumit
medicament i se pot asocia câteva drepturi legale:
- dreptul unic de producţie, asigurat prin existenţa unui patent;
- dreptul de comercializare sub o anumită marcă, asigurat prin deţinerea proprietăţii asupra mărcii
respective;

2
- dreptul de protecţie asupra ambalajului utilizat în distribuirea produsului.
Fiecare drept legal, nu reprezintă, în mod necesar, un activ intangibil separat. Pentru a putea fi
considerate active intangibile separate, drepturile legale implicate în vânzarea produsului şi
obţinerea venitului, trebuie să fie independente unele de altele ceea ce înseamnă că ele trebuie să
satisfacă următoarele condiţii:
- valorile lor de obţinere să poată fi măsurate separat;
- cash-flow-urile asociate fiecăruia să poată fi evaluate separat;
- să existe posibilitatea înstrăinării lor separate.
Dacă există posibilitatea ca drepturile de producţie şi distribuţie să fie evaluate şi negociate
separat, atunci ele se pot fi înregistrate ca active intangibile separate.
Oricum ar putea fi improbabil ca procesul de distribuţie să poată fi divizat suplimentar. Numele
de marcă şi protecţia asupra ambalajului ar putea reprezenta părţi ale aceluiaşi activ intangibil.
În general, analiştii clasifică activele intangibile în câteva categorii. Activele din fiecare
categorie sunt similare ca natură şi funcţie.

O grupare uzuală a activelor intangibile este următoarea:


1. Intangibile legate de tehnologie(tehnologii aflate în proprietate, know-how, sisteme şi proceduri,
manuale şi documentaţie cu caracter tehnic etc.).
2. Intangibile legate de clienţi ( liste ale clienţilor, contracte cu clienţii, etc.).
3. Intangibile legate de contracte( contracte cu furnizorii, contracte de licenţă, etc.).
4. Intangibile legate de prelucrarea datelor( programe de calculator, baze de date, etc.).
5. Intangibile legate de capitalul uman.
6. Intangibile legate de marketing(marca de întreprindere, marca de produs, etc.).
7. Intangibile legate de amplasare.
8. Intangibile constituite sub formă de goodwill.

Goodwill-ul este o noţiune largă, şi vizează capacitatea întreprinderii de a realiza profituri


suplimentare. El grupează toate elementele indisociabile acesteia:
a) Elemente legate de clientelă:
- numărul şi calitatea clienţilor;
- fidelitatea şi atitudinea clienţilor în raport cu întreprinderea;
- posibilităţi de dezvoltare a clientelei;
- bunele relaţii cu clienţii.
b) Elemente referitoare la furnizori:
- posibilitatea de alegere a furnizorilor;
- calitatea serviciilor oferite de furnizori;
- posibilitatea de a-i pune în concurenţă după discutarea condiţiilor de aprovizionare.
c) Elemente legate de personalul întreprinderii:
- competenţa personalului;
- relaţiile dintre personal şi conducere.
a) Relaţiile cu băncile:
- calitatea şi stabilitatea relaţiilor cu banca;
- liniile de creditare;
- capacitatea de împrumut pe termen lung.

3
b) Relaţiile cu terţe persoane:
- achitarea obligaţiilor faţă de diferite organisme sociale, fiscale.
c) Elemente legate de patrimoniul întreprinderii:
- calitatea activelor productive;
- calitatea localurilor (unităţilor de alimentaţie publică, unităţilor comerciale);
- cantitatea şi calitatea aparaturii informatice.
d) Elemente legate de producţia întreprinderii:
- calitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate;
- notorietatea produselor şi serviciilor;
- preţurile concurenţiale practicate.
e) Elemente privind managementul firmei:
- calitatea persoanelor din conducere;
- calitatea metodelor de conducere (metodele de conducere practicate).

2. Metode de evaluare a activelor intangibile bazate pe costuri

Sunt abordări clasice utilizate în vederea evaluării activelor intangibile.


Abordarea evaluării pe baza costurilor include câteva metode de evaluare înrudite, diferenţiate
prin tipul de cost utilizat. Există două categorii fundamentale de costuri care pot fi luate în considerare
în evaluare: costul de reproducţie(reproduction cost) şi costul de înlocuire(replacement cost).
Există diferenţe subtile, dar importante în definiţiile acestor tipuri de costuri.
Costul de reproducţie consideră recrearea unui activ intangibil identic celui evaluat. El
reprezintă costul estimat necesar construirii, la preţurile curente existente la data evaluării, a unui activ
intangibil identic celui evaluat, utilizând aceleaşi materiale, standarde de producţie, design şi calitate a
forţei de muncă, ca în cazul activului intangibil analizat.
În contrast, costul de înlocuire consideră costul necesar recreării funcţionalităţii sau utilităţii
activului intangibil respectiv dar, într-o formă sau înfăţişare care poate fi diferită de cea a activului
intangibil evaluat. El reprezintă costul necesar recreării, la preţurile curente, a unui activ având o
utilitate egală activului intangibil subiect al evaluării. Oricum activul intangibil cu care s-ar realiza
înlocuirea ar fi creat cu metode moderne, în concordanţă cu standardele curente, apelându-se la un
design modern şi o forţă de muncă de înaltă calificare. În consecinţă, activul intangibil înlocuitor ar
putea avea o utilitate mai mare în raport cu intangibilul evaluat.
O altă categorie de cost care poate fi utilizată este costul istoric care, implică identificarea
costurilor efectuate de-a lungul timpului cu dezvoltarea activului intangibil respectiv şi, actualizarea lor
la data evaluării, prin intermediul unui factor de actualizare, calculat prin luarea în considerare a unui
indice corespunzător al inflaţiei.
Categoriile de costuri menţionate oferă o măsură rezonabilă a valorii intangibilelor în cazul în
care sunt întrunite două condiţii. Prima, constă în includerea tuturor componentelor costurilor
intangibilelor şi a doua, în corectarea valorii acestora în funcţie de toate formele de uzură.
Indiferent de tipul de cost care trebuie estimat(cost de reproducţie, cost de înlocuire, cost
istoric), în general, în analiză sunt incluse următoarele patru componente ale costului:

4
1) costurile materiale care includ cheltuielile legate de elementele tangibile ale procesului de
dezvoltare a intangibilelor; ele, de obicei, sunt nesemnificative în raport cu costul global al
dezvoltării unui activ intangibil.
2) costurile cu forţa de muncă deţin, de regulă, o pondere semnificativă în costul implicat de
dezvoltarea unui activ intangibil; ele includ, în mod obişnuit, salariile şi primele angajaţilor şi
tuturor persoanelor angajate în dezvoltarea intangibilului; chiar dacă înregistrările istorice pot fi
utilizate ca o bază pentru estimarea costurilor cu forţa de muncă, ele trebuie actualizate, astfel
încât să reflecte costurile curente la data evaluării.
3) costurile fixe includ cheltuielile cu utilităţile, costuri secretariale, costuri implicate de
coordonarea activităţii respective de către management, etc.
4)profitul care ar fi solicitat de creatorul activului intangibil respectiv, în vederea remunerării
muncii lui; acest element de cost reflectă valoarea, în sensul că, în cazul în care un activ
intangibil ar fi dezvoltat extern întreprinderii, creatorul lui ar amplifica costurile în vederea
includerii elementului profit.
Evaluatorul trebuie să considere, în vederea evaluării, conceptele de funcţionalitate şi utilitate.
Funcţionalitatea este un concept de inginerie care desemnează capacitatea activului intangibil
de a-şi îndeplini funcţia pentru care a fost proiectat iniţial.
Utilitatea este un concept economic care desemnează capacitatea activului intangibil de a
asigura o cantitate de satisfacţie echivalentă.
Cu toate că activul intangibil considerat ca bază de evaluare realizează aceeaşi sarcină ca şi
activul intangibil evaluat, el, poate fi mai performant, decât activul în cauză oferind, astfel, o satisfacţie
mai mare. Costul de înlocuire stabileşte mărimea maximă pe care un investitor prudent ar plăti-o pentru
un activ intangibil. În măsura în care se consideră că activul intangibil evaluat este mai puţin util în
raport cu un activ înlocuitor ideal, valoarea sa ar trebui ajustată în mod corespunzător. Evaluatorul
trebuie să fie atent pentru a ajusta în funcţie de acest factor, în estimarea pe care o realizează uzurii.
Costul şi valoarea nu sunt identice. Costurile de reproducţie sau de înlocuire, aproape
întotdeauna, vor depăşi valoarea deoarece, în scopul obţinerii acesteia din urmă, se ia în considerare şi
gradul de uzură. În vederea determinării valorii, costul unui activ intangibil(de înlocuire, de
reproducţie, istoric) trebuie ajustat în funcţie de gradul de uzură.
Deoarece activul intangibil evaluat nu este perfect nou, el, în mod teoretic(cu toate că nu
întotdeauna), este inferior unui activ în stare nouă care reprezintă baza de evaluare în cazul abordărilor
fundamentate pe costuri.
Formele de uzură care sunt considerate, în general, în cadrul evaluărilor pe bază de costuri ale
activelor intangibile sunt următoarele:
- uzura funcţională, reducerea în valoare datorată incapacităţii activului intangibil de a realiza
sarcinile sau de a asigura utilitatea economică pentru care a fost conceput iniţial;
- uzura tehnologică (formă a uzurii funcţionale), micşorarea în valoarea activului intangibil
datorată îmbunătăţirilor în tehnologie care fac un activ intangibil inferior idealului său de înlocuire;
această formă de uzură apare în cazul în care, în urma îmbunătăţirilor în design sau în tehnologia de
producţie, un alt activ intangibil este apreciat a fi mai performant în raport cu activul intangibil evaluat;
adesea, uzura tehnologică este considerată, o formă specifică a uzurii funcţionale.
- uzura externă sau economică reprezintă reducerea în valoare datorată efectelor, evenimentelor
şi condiţiilor externe activului intangibil şi care nu sunt controlate prin utilizarea curentă sau condiţia
unui activ intangibil; impactul uzurii economice este, de obicei, în afara controlului deţinătorului
activului intangibil, şi, astfel, în general, este considerată nerecuperabilă.

5
În ceea ce priveşte măsurarea uzurii, o grijă deosebită trebuie avută în vederea diferenţierii
uzurii aferentă intangibilelor de cea asociată activelor tangibile implicate în activitate.
Metode calitative cum sunt “Analiza ciclului de viaţă” şi “Analiza duratei de viaţă rămase “ pot
fi utile în aprecierea gradului de uzură a unui activ intangibil. În estimarea mărimii uzurii funcţionale,
tehnologice şi economice a unui activ intangibil, considerarea vârstei curente a acestuia şi a duratei de
viaţă rămase estimate, este esenţială în vederea aplicării corespunzătoare a metodelor bazate pe costuri.
Abordarea pe bază de costuri reprezintă, adesea, o metodă foarte utilă în determinarea valorii
unui activ intangibil. Este vorba despre active în cazul cărora, beneficiul economic viitor nu este
evident imediat, valoarea fiind cel mai bine captată de metodele bazate de costuri.
O formulă care poate fi utilizată în vederea cuantificării costului de înlocuire a unui activ
intangibil este următoarea:
Costul de reproducţie a activului - uzura tehnologică şi funcţională recuperabilă = Costul de
înlocuire (1)
Deficienţele unui activ intangibil sunt considerate recuperabile în cazul în care beneficiile
economice estimate în situaţia modificării lui, depăşesc costurile materiale şi cu forţa de muncă
implicate de modificare.
În continuare, în vederea determinării valorii activului intangibil, ar putea fi utilizată următoarea
formulă:
Costul de înlocuire - uzura economică - uzura tehnologică şi funcţională
nerecuperabilă=valoare (2)
Deficienţele unui activ intangibil sunt considerate nerecuperabile dacă costul modificării în
vederea îmbunătăţirii lui depăşesc beneficiile economice estimate.
Principala limită a metodelor de evaluare bazate pe costuri, constă în presupunerea lor
fundamentală şi explicită că cheltuielile ar trebui, întotdeauna, să creeze valoare. Această presupunere
ar putea fi pusă sub semnul întrebării fiind dat succesul variabil a unor active intangibile noi aduse pe
piaţă(de exemplu, mărci).

3. Metode de evaluare a activelor intangibile bazate pe randament

Esenţa acestor metode constă în determinarea valorii activelor necorporale pornind de la


profiturile suplimentare estimate a fi obţinute de către întreprindere în urma deţinerii şi exploatării
activului respectiv.
Aplicarea acestei metode presupune o succesiune de etape:
a) Determinarea (estimarea) cash-flow-urilor suplimentare, estimate a fi obţinute cu
credibilitate de întreprindere în urma exploatării activului respectiv;
b) Determinarea duratei de previzionare explicită (durata de viaţă economică rămasă probabilă,
durată în care se estimează că activul respectiv va genera cash-flow-urile suplimentare);
c) Stabilirea nivelului ratei utilizată în actualizarea (capitalizarea) cash-flow-urilor suplimentare
estimate..
Trebuie făcută precizarea că, în cazul evaluării activelor necorporale, se utilizează rate de actualizare
(capitalizare) mai ridicate, datorită riscurilor mai mari de nerealizare a previziunilor referitoare la
obţinerea cash-flow-urilor estimate..
Valoarea activului necorporal = valoarea actualizată sau capitalizată a cash-flow-urilor suplimentare
estimate a fi obţinute în viitor.

6
Actualizarea implică o perioadă de timp limitată (finită). Capitalizarea presupune o perioadă infinită.
Efectele respective vor fi generate la infinit.
Profiturile nete suplimentare estimate a fi generate de activele intangibile pot proveni din impactul
exploatării acestora fie asupra veniturilor realizate de întreprindere, fie asupra costurilor.
Din punctul de vedere al creşterii veniturilor, un intangibil poate duce la:
1) creşterea volumului vânzărilor;
2) obţinerea unui preţ mai mare;
3) câştigarea unor noi pieţe;
4) obţinerea unei poziţii dominante (monopoliste) pe piaţă;
5) asigurarea unor surse de afaceri în viitor;
6) dezvoltarea de noi produse şi noi pieţe.

Din punctul de vedere al reducerii costurilor un intangibil poate conduce la:


1) reducerea costurilor salariale;
2) reducerea consumului de utilităţi;
3) reducerea rebuturilor şi pierderilor;
4) reducerea costurilor comerciale (de promovare);
5) asigurarea unor surse de finanţare ieftine şi sigure (reducerea costurilor de
finanţare).

3. Metoda comparaţiei cu preţurile pieţei


Metoda presupune analiza tranzacţiilor cu elemente intangibile care sunt comparabile cu activele
intangibile evaluate. Valoarea activului aflat în gestiune se determină pornind de la valoarea de
piaţă (fair market value sau exchange value) a unor active necorporale similare sau, eventual,
comparabile (pe baza unor criterii), care au făcut obiectul unor vânzări în condiţii normale de piaţă.
Metoda este considerată deosebit de bună dar utilizarea ei poate fi limitată de insuficienţa de
informaţii necesare pentru asigurarea comparabilităţii.

7
8

You might also like