You are on page 1of 2

Adevărul despre minciună

„Omului i s-a dat o limbă cu care să poată


vorbi și cuvinte cu care să poată să își ascundă
gândurile.” Proverb unguresc

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă şi


succesivă de inserţie optimală a individului în complicata reţea socială. Aceasta îi asigură atât
neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea
inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit major când crede sau dorește, de cuviinţă. În
acelaşi timp, prezenţa minciunii arată calitatea relaţiilor care reglementează societatea și profilul
comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali.
Că o definim sau nu, o tratăm din punct de vedere sociologic, psihosociologic…sau nu,
minciuna este o prezență cotidiană; o întâlnim pretutindeni, pentru că în fiecare dintre noi ea nu ține
cont de definiții, obiecții, reguli juridice sau morale... Ne ,,urmărește” atât în viața personală cât și
în cea publică. Încă de mici învățăm că minciuna ne salvează de la veșnica ,,bătaie ruptă din Rai”
sau bine știuta muștruluială care ne mai lua și din ,,dreptul” nostru aparte, de copil, la bomboane,
ciocolată sau ieșitul regulat, afară cu amicii de joacă.
Sociabilitatea, fără de care ar însemna să trăim în întuneric, practic, să nu existăm, este
principalul motiv pentru care uneori, suntem puși în situația de a nu comunica pe deplin sincer.
Dacă nu am fi ființe sociabile, nu am mai fi mânați de incapacitatea de a spune adevărul. Totul
pleacă de la construirea relațiilor cu cei din jur; de la familie, până la colegii de școală, lucru,
funcționari din diferite domenii, cu fiecare dintre aceste persoane cu care suntem în continuă
interacțiune de-a lungul vieții, avem un soi de relație, impersonală, mai mult sau mai puțin sinceră
la un moment dat. Cu toate că ar trebui să acționăm sincer, și fără inhibiții, suntem de multe ori,
,,constrânși’’ de anumite împrejurări, ce ne fac să reinventăm adevărul și să acționăm într-un mod
diform.
Omul minte pentru că ceva nu îi este pe plac, este nemulțumit de ceea ce este sau ceea ce
are. Mințim pentru că ne dorim succes, mințim pentru a obține anumite avantaje sau pentru a fi
acceptați într-un anumit mediu. Oricum am lua-o, minciuna își lasă amprenta mai tot timpul, asupra
noastră, conștienți fiind sau nu.
Minciuni albe, mici și aparent nevinovate, adevărul ascuns sub un văl mai degrabă
mătăsos…sau minciuni care te pot face la un moment dat, să suferi mai mult decât te-ar face
adevărul. Un soi mai mult sau mai puțin amănunțit de ,,adevăruri false” ne înconjoară pretutindeni,
fie că-l simțim sau nu.
Exagerăm, adăugăm, inventăm…omitem, diminuăm sau pur si simplu păstrăm tăcerea,
pentru că trăim într-o societate în care interesele materiale ne învăluie...că vrem sau nu. Am învățat
să ne ascundem în spatele acestor mici sau nu, înflorituri, unii dintre noi creându-și adevărate
scheme mintale de ,,cucerire” a asistenței.
Am învățat să mințim cu sârg și inocență, încărcându-ne, dar de cele mai multe ori nu…
conștiința.
De-a lungul vieții, începând chiar cu perioada copilăriei, ne-am format un comportament
strategic în baza minciunii.
Nu cunoaștem și niciodată nu vom cunoaște gradul de diminuare a calității adevărului din
afirmațiile celor alături de care viețuim.
Minţim pentru că ne e frică de consecinţele adevărului, minţim pentru a ne ascunde, pentru
că suntem egoişti și ne este mai ușor să ,,înflorim” adevărul, decât să-l servim pe tavă ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ne gândim că dacă vom minţi vom scăpa de consecinţele a ceea ce ascundem sau că
protejăm pe ceilalţi prin aceasta. Dar minciuna în sine nu există, ci există cel care o izvorăşte. Acela
va fi în cele din urmă cel mai păgubit. A minţi înseamnă a-ţi pune încrederea în minciună, înseamnă
a crede că minciuna te poate ajuta. Comoditatea minciunii este una de moment căci apoi urmează
consecinţele grave şi răsplata.
În cuvintele pe care le rostim zi de zi se află toată experienţa noastră de viaţă, toate trăirile,
bucuriile şi suferinţele noastre; prin cuvinte de arătăm pe noi înșine. Dar ce se întâmplă când
denaturăm o parte din toate acestea? Nu ne denaturăm și pe noi înșine? Nu ne creăm o parte
distinctă de ceea ce suntem? Ne-am putea trezi într-o dimineață realizând că nu mai suntem ceea ce
am fost, că ne-am schimbat subit…făcând loc absurdului negării.
Poate că UNEORI, în subconștientul nostru…nu ne mai recunoaștem de ceea ce am fost, și
cu toate acestea, continuăm să ne mințim singuri...

CROITORU SIMONA-GABRIELA
SOCIOLOGIE, AN II

You might also like