AN II, SEM I.

PSIHOLOGIE

PSIHOLOGIA ÎNVĂŢĂRII

Curs. 1. Obiectul şi problematica Psihologiei Învăţării

        
    

        

Este acea ramura a psihologiei (componentă a sistemului ştiinţelor psihologice) care studiază
adaptarea la mediu şi dezvoltarea psiho-comportamentală a fiinţelor vii prin învăţare.

Obiectul de studiu este . Ea este una din problemele centrale ale psihologiei. A fost

    

abordată de-a lungul timpului din diverse perspective, a fost definită şi explicată în modalităţi
variate încât deseori, pe deplin justificat, apar dubii în privinţa aplicabilităţii în practică.
Cert este faptul că învăţarea, capacitatea de a învăţa – atât a omului cât şi a animalului –
este una dintre cele mai remarcabile acte naturale alături de ereditate şi reproducere (Negovan,
2007).
        

(P.P. Neveanu, 1978, 393) prezintă î ca o asimilare

          
       
    

de informaţie (retenţie mnezică), însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi deprinderi.

   


Se disting astfel două laturi ale învăţării: cea informaţională şi cea operaţională (formativă).
Învăţarea este de altfel o activitate de însemnătate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi
dezvoltarea psiho-comportamentală.
defineşte, , învăţarea ca “proces evolutiv de esenţă informativ-
     

  

formativă, constând în dobândirea (recepţionarea, stocarea şi valorificarea internă) de către

fiinţa vie – într-o manieră activă, explorativă – a experienţei proprii de viaţă şi pe această
bază, în modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, în ameliorarea şi perfecţionarea ei
controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale mediului ambiant”.
În autorul dă conceptului de învăţare semnificaţia învăţării şcolare (Golu,



 

2003, 80).


              
    

un efort permanent şi voluntar de a rezolva probleme;

modificare sistematică, relativ permanentă în conduită, în modul de a răspunde la
o situaţie, ca rezultat al practicii, al îndeplinirii aceleiaşi sarcini;

însuşirea şi generalizarea modelelor de performanţă, însuşirea şi generalizarea
modelelor de comportament;

un proces al cărui rezultat constă într-o schimbare comportamentală;

tot ceea ce nu este înnăscut este învăţat;

este instrumentul potenţial al progresului social;

se realizează de-a lungul întregii vieţi şi permite transferul prin generaţii a achiziţiilor

1
 efectuate de societate etc.

In ceea ce priveşte identificăm următoarele aspecte caracteristice:


         

- se desfăşoară într-un cadru organizat - în instituţii specializate de instruire şi

educaţie;
- este orientată în direcţia asimilării sistemelor de cunoştinţe şi deprinderi elaborate
social-istoric, în vederea formării, dezvoltării şi consolidării structurilor psihice
particulare (cognitive, afective, motivaţionale, volitive) ale personalităţii angajate social.

          
     
                                    
      

                                                                

 
              
                                      

Invăţarea, ca activitate organizată şi dirijată relevă dubla ei caracteristică: pe de o parte

este un proces social, iar pe de altă parte este un proces individual.
Este un datorită următoarelor argumente:
   

    

• reprezintă acumularea valorilor culturale ale umanităţii, a unei experienţe sociale;

• în stabilirea obiectivelor şi funcţiilor, ea ţine seama de nevoile sociale concrete;
• transmiterea valorilor culturale ale umanităţii se realizează într-un cadru organizat,
instituţionalizat;

Învăţarea este un pentru că:

   
  
    

 presupune asimilarea de către indivizi a unui sistem de cunoştinţe, culturi,

deprinderi, priceperi, comportamente;
 reprezintă rezultatul unui efort personal de integrare, organizare în propriul sistem
de cunoştinţe şi deprinderi al noilor achiziţii. Ceea ce rezultă din acest proces de
asimilare sunt achiziţii care-i aparţin individului, care îl caracterizează şi care-i atribuie
acestuia o anumită valoare în societate;
 rezultatele învăţării depind de interesele, tendinţele, preocupările, înclinaţiile,
aspiraţiile individului.

De asemenea, este evidenţiat dublul efect al învăţării ca proces instructiv-educativ: orice

acumulare de informaţii determină restructurări în planul gândirii, dar şi în planul
caracteristicilor personalităţii şi al comportamentului.

Dintr-un proces iniţial relativ impus din exterior, învăţarea devine ulterior un proces conştient
şi voluntar. Dezvoltarea cognitivă este valorificată la maximum atunci când individul
dobândeşte priceperile şi deprinderile de învăţare. Aceasta va asigura, după terminarea şcolii,
realizarea auto-instruirii, a învăţării permanente.

2
 Curs 2. Procese fundamentale în învăţarea elementară

Percepţia
Definiţii: Percepţiile

     

            
                          

                      
  
                                         

” (Creţu, 1993).
                
   
             

„Percepţia

                                                      

(Cosmovici, 1999).
         
        
      

Fazele procesului perceptiv:

Detecţia – sesizarea şi conştientizarea doar a prezenţei stimulului în câmpul perceptiv,
 

fără să se poată spune ceva despre caracteristicile lui. Cel care pecepe se orientează spre
stimul, îşi fixează privirea şi devine atent.
       

  


  

  

b) Discriminarea – detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-l

deosebesc de ceilalţi asemănători
     

  


    

    

c) Identificarea – cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiilor obţinute şi raportarea

acesteia la modelul perceptiv corespunzător. Dacă acel obiect a mai fost perceput se
produce o recunoaştere a lui
      

  


       

  

d) Interpretarea – este faza finală ce depăşeşte procesul perceptiv propriu-zis şi constă în

integrarea verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului perceput, a posibilităţii utilizării lui
în activitate. Intervin mecanismele înţelegerii, confruntarea cu planul de desfăşurare a
activităţii.
Memoria
Definiţie:
  

             
                           
     
 

(Zlate, 1993).
          

După durata memorării există trei forme de memorie:Memoria de foarte scurtă durată: 0,25 –
0,50 dintr-o secundă, Memoria de scurtă durată: 18 sec., Memoria de lungă durată: zile – ani
Optimizarea memoriei şi a învăţării
- fixarea conştientă a scopului activităţii (nu general, ci scopuri cât mai diferenţiate)
- intensificarea interacţiunii dintre subiect şi materialul de memorat
- stabilirea unor repere, puncte de sprijin, a unor mediatori (SINELG)
- sistematizarea cunoştinţelor, informaţiilor
- cunaşterea efectelor, a rezultatelor învăţării
- sistemul motivaţional şi atitudinal.
- Repetiţia: repetiţiile suplimentare nu trebuie să depăşească 50 % din numărul iniţial de
repetiţii necesare însuşirii materialului; repetiţia eşalonată, bazată pe separarea în timp a
repetiţiilor este mai productivă decât ce acomasată, deoarece înlătură monotonia şi
oboseala dată de repetarea comasată. I se dă memoriei răgazul de a se organiza,
sistematiza şi chiar reelabora informaţiile respective; productivă este repetiţia care se
efectuează la anumite intervale de timp: (optim între 5 şi 20 min sau între 1-2 zile după
memorare); repetiţia „în fus” – atunci când se memorează materiale mai ample (pt.
examene), se memorează prima parte, iar a doua zi nu se trece mai departe până nu s-a
repetat materialul învăţăt înainte cu o zi ş.a.m.d.; repetiţia activă bazată pe redarea „pe
dinafară”, cu cuvintele proprii este superioară repetiţiei pasive (simpla recitire a
textului); repetiţia este mai productivă dacă materialul se repetă în diferite forme şi
combinaţii
- Acţiuni cognitive care intervin vor influenţa în mod diferit capacitatea de memorare:

3
 REŢINEM DIN CEEA CE:
10 % Citim
20 % Auzim
30 % Vedem
50 % Vedem şi auzim
80 % Spunem
90 % Spunem şi facem în acelaşi timp

Model de învăţare a unui material amplu (după A. Cosmovici)

1. familiarizarea cu textul – o lectură rapidă a întregului material, pentru orientare
2. aprofundarea ideilor – se fregmentează textul în teme principale şi se urmăreşte
înţelegerea şi sistematizarea temelor luate pe rând (se consultă materialul bibliografic, se
fac fişe, se poartă discuţii cu colegii, profesorul). Se impune o muncă specială pentru a
reţine definiţii, date, clasificări – se fac scheme, grafice
3. in a treia fază se impune reluarea fiecărui fragment în vederea unei memorări analitice
(revedem fişele)
4. in acesată etapă se urmăreşte o fixare în ansamblu, când recapitularea întregului material
este însoţită de întocmirea unei scheme cu ideile principale (pe caiet), sintetizând esenţa
fiecărei lecţii.
5. în ajun de examen – recapitularea acestor scheme ceea ce permite abordarea unor
subiecte de sinteză, presupunând cunoştinţe din diferite lecţii.

Atenţia
Definiţie:

         
         
 
     
                      


   
 
 
      
                
      
          
        
  

” (Creţu, 1993).

             


Formele atenţiei
– poate apărea sub influenţa a două categorii de factori externi şi interni:

  

   

 

- externi: intensitatea deosebită a stimulilor; noutatea şi neobişnuitul stimulator; apariţia sau

dispariţia bruscă a stimulului; mobilitatea unui stimul printre alţii ficşi; gradul de
complexitate – simplu 1-2 min; complex – pe măsură ce este explorat ne pota trezi
interesul
- interni:interesul ; actualzarea unor motive şi trăirea pozitivă a relaţiei cu obiectele
Voluntară: este intenţionată şi autoreglată conştient
Favorizată de câteva condiţii: Scoaterea în evidenţă a semnificaţiei activităţii; Stabilirea
momentelor activităţii şi identificarea celor mai dificile (autopremieri); Ambianţă favorabilă;
Eliminarea factorilor perturbatori.

Postvoluntară – ansamblul de deprinderi de a fi atent; e un nivel superior de manifestare a

atenţieipentru că e la fel de bine organoizată ca şi cea voluntară, dar în virtutea automatismelor
implicate nu necesită încordare voluntară, obositoare.

4
 Curs 3. Conţinuturi şi forme ale învăţarii

a) După modul de organizare a procesului de învăţare sunt diferenţiate următoarele

forme: (indusă, interînvăţarea);

               
       
          

(autoînvăţarea).

            
     

b) După conţinuturile însuşite sunt diferenţiate următoarele forme de învăţare:

      

          


•
Un conţinut ştiinţific, un set de noţiuni se consideră accesibil atunci când beneficiul, sporul de
cunoştinţe datorită învăţării este proporţional cu investiţia de efort/exerciţiu depus.
modalităţi de realizare a acţiunilor, operaţiilor, gesturilor etc.
               


modalităţi de manifestare a sentimentelor, stărilor afective;

     
                  

                  
             
             
     

c) După modul de operare cu stimulii sunt diferenţiate următoarele forme de învăţare:-

modalităţi de diferenţiere a unui stimul de altul (profesii tehnice);
 
          

bazată pe activarea cursantului, înţelegerea informaţiei;

 
     

efectuarea operaţiei de mai multe ori

                       
    

legarea unui stimul sau o reacţie de alta; aplicarea cunoştinţelor, deprinderilor,

   
 

unui comportament într-un alt domeniu sau situaţie – se accentuează formarea la copii a cât
mai multor deprinderi transferabile – comunicare;
           

d) După modul de organizare a informaţiei sunt diferenţiate următoarele forme de învăţare

:
 


 
 
 
 
   
     
    
   
  

Formele învăţării se pot desfăşura la diferite niveluri ale personalităţi:

a) prin înţelegere, prin anticipare, prin rezolvare de probleme;

         

b) (prin imitaţie); (fără un


                
            
          

scop deliberat); ; (hipnopedia).

         
 

Rezultatele învăţării spontane, latente nu trebuie neglijate, dar nici

supraapreciate, deoarece procesul s-ar desfăşura la întâmplare, iar timpul s-ar lungi foarte
mult.
Forme ale învăţării care s-au impus şi au fost amplu cercetate sunt ;
   

      

   

    

      


   

   

      

  

Este definită ca
                          

     
     
     


        

                               

      
      
        

             

                                 

  
    
 
          
        

      

(Negovan, 2007)
 

      

Bandura arată că în cadrul interacţiunilor interpersonale în care are loc expunerea la

modelul de comportament au loc:procese de atenţionare (observatorul identifică anumite
comportamente ale modelului în vederea învăţării);procese de stocare (codificarea
comportamentului sub forma reprezentărilor sau a semnificaţiilor);reproducerea
psihomotorie a comportamentelor (întărirea celor recompensate şi eliminarea celor
sancţionate, importante fiind facilitările).

       

5
 Mc Dollard identifică drept principiu de bază al învăţării sociale: impulsul de a imita
conduita altuia.
Important este rolul întăririi conduitei sociale elementare prin schimbul reciproc de
recompense şi pedepse în cadrul interacţiunilor.
Factorii care favorizează imitarea unui model sunt:întărirea comportamentului (prin
statutul superior sau prin competenţa modelului);interacţiunea afectuoasă cu modelul,
similitudinea, recompensele financiare.

    

      

  

Principalele caracteristici ale învăţării autonome sunt (P. H. Winne, 1995):

- elevul caută informaţii şi îşi activează deprinderi prin care realizează achiziţii;
- elevul este conştient de cât ştie;
- elevul este conştient de efectele propriilor acţiuni;
- elevul deliberează asupra tacticilor şi strategiilor, le selectează pentru atingerea
scopurilor;
- elevul are abilitatea de a-şi impune scopuri realiste;
- el are atribute ale monitorizării: recunoaşte dacă informaţia a fost înţeleasă,
caracterizează stadiul înţelegerii şi învăţării, dacă scopul a fost atins, identifică erorile, îşi
reaminteşte căile corecte care au dus la progres într-o sarcină anterioară, evaluează
performanţele.
Un obiectiv major al activităţii didactice, în condiţiile în care informaţiile se învechesc în
mai puţin de 10 ani, este conducerea elevului către învăţarea autonomă. Dependenţa de controlul
extern va scădea pe măsură ce sunt acumulate deprinderi de studiu, de autoinstruire, de asumarea
propriului mod de a învăţa şi automonitorizare.

Factori generali şi specifici ai învăţării

Principalii factori interni implicaţi în procesul de învăţare sunt:

- potenţialul genetic, dezvoltarea fizică generală, echilibrul
              

fiziologic, particularităţile organelor de simţ, starea generală de sănătate;

organizarea perceptiv-motorie; particularităţile spiritului de
      
     
     

observaţie; nivelul inteligenţei; calitatea atenţiei, memoriei, voinţei; capacitatea de a învăţa;

scopurile, motivele şi aspiraţiile; cantitatea şi calitatea cunoştinţelor şi experienţei; sesizarea
relaţiilor dintre trăsături; gradul de coordonare sau directivitate, inserţia socioafectivă;
gestionarea timpului etc.

6
 Curs 4. Teorii ale învăţării

Teori behavioriste ale învăţării

- Teoria Conditionarii Clasice, Teoria Conexionista,Teoria asociatiei prin Contiguitate, Teoria
învăţării sociale
• Teoria condiţionării clasice (I.P. Pavlov)
Premisa de la care porneşte Pavlov este că între stimulii din mediu şi reacţiile organismului
există o legătură. Următorul pas este de a crea legături între anumite semnale din exterior şi
reacţiile organismului, printr-o substituire de stimuli.
• Teoria conexionistă (E.L. Thorndike)
Acesată teorie a fost iniţiată de Edward Lee Thorndike (1874-1949), care subliniază faptul că
o asociaţie este întărită când este urmată de succes. In centrul concepţiei sale stă ideea de
conexiune, astfel încât întreg conţinutul învăţării poate fi explicat în termeni de „situaţii" şi
„conexiuni" (sau legături asociative), ce unifică aceste situaţii şi răspunsuri.Teoria lui E.L.
Thorndike este cunoscută şi sub denumirea de teoria conexionistă.
•Teoria asociaţiei prin contiguitate (E. Gutnrie)
Potrivit teoriei asociaţiei prin contiguitate a cercetătorului american Edwin Guthrie, în învăţare
nu este nevoie de întărire, deoarece simpla asociere prin contiguitate (prin alăturare) este
suficientă. Astfel, E. Guthrie a criticat teoria clasică a lui E. Thorndike şi a eliminat tot ceea ce
i se părea că imprimă subiectivitate în modificarea comportamentului.
• Teoria condiţionării operante (B.F. Skinner)
Principalul teoretizator al condiţionării operante este Burrhus Frederic Skinner, care a făcut
distincţia între comportamentul de răspuns (respondend behaviour) şi comportamentul operant
(operant behaviour). Acestora le corespund condiţionările de tip S (stimul) - pentru răspunsuri
provocate şi de tip R (întărire) pentru răspunsuri emise. Condiţionarea de tip S se realizează la
stimuli cunoscuţi, întărirea este condiţionată de stimuli.
• Teoria învăţării sociale (A. Bandura)
Teoria învăţării sociale a lui Albert Bandura se ocupă într-o formă mai concretă de
evidenţierea interacţiunii factorilor interni şi externi în determinarea comportamentului
persoanei. Bandura afirmă că învăţarea are loc deoarece oamenii sunt conştienţi de
consecinţele răspunsurilor lor ca urmare a capacităţii de gândire. Cunoaşterea este mijlocul
prin care oamenii învaţă de la oameni, chiar dacă nu primesc în mod direct o răsplată.
Observarea modelului oferit de o persoană al cărei comportament este răsplătit este suficientă
pentru ca învăţarea socială să aibă loc.

Teorii Cognitive
• Teoria gestaltului (M. Wertheimer, K. Koffka, W. Kofaler)
Psihologia gestaltistă sau psihologia configuraţiei a apărut în Austria şi în Germania, la
începutul secolului al XX-lea. Legea fundamentală este legea pregnanţei, iar acesteia i se
subsumează legea proximităţii (a celei mai mici distanţe); legea similarităţii (a asemănării);
legea tendinţei spre ansamblu; legea formei bune (formele determinante sunt mai stabile decât
cele nedelimitate); legea continuităţii perfecte; legea formelor închise.
•Teoria învăţării latente (E. Tolman)
Această teorie aparţine lui Edward Tolman şi a apărut ca un răspuns la behaviorism. El susţine

7
că învăţarea se produce şi fără o modificare vizibilă a comportamentului.
E. Tolman a demosntrat că învăţăm prin explorarea lumii înconjurătoare. Astfel, se
configurează o hartă cognitivă, o imagine mentală a realităţii, care rămâne în stare latentă,
până când anumite condiţii din mediu ne solicită să facem apel la aceste cunoştinţe.
• Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale (J. Piaget)
a) Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale aparţine psihologului elveţian
Jean Piaget (1896-1980), considerat fondatorul psihologiei genetice. Această teorie se
concentrează asupra stadiilor dezvoltării parcurse de copil de la naştere până la maturitate, iar
învăţarea presupune elaborarea treptată şi consolidarea operaţiilor intelectuale şi se constituie
ca un sistem plurinivelar de activităţi cognitive şi aplicative care se materializează în variate
forme şi produse comportamentale.
• Teoria socio-culturală (L.S. Vîgotsky)
Teoria socio-culturală promovată de Vîgotsky, plasează originea proceselor psihice superioare
în matricea socio-culturală a individului. Conform acestei teorii, instrumentele cognitive ale
copilului sunt prefigurate, elaborate în cadrul interacţiunii copil - adult, pentru a fi apoi
integrate, interiorizate de copilul însuşi.
Teoria formării pe etape a acţiunilor mintale (P.I. Galperin)
Teoria formării pe etape a acţiunilor mintale a fost elaborată de psihologul rus Piotr
lakovlevici Galperin. în concepţia lui Galperin activitatea mintală reprezintă forma
transformată a activităţii externe, practice. Acţiunea mintală este rezultatul unui proces de
interiorizare ce parcurge mai multe etape de trecere treptată din exterior în interior.
Teoria genetic-cognitivă şi structurală (J. Bruner)
Autorul acestei teorii este Jerome Bruner, psiholog american, în elaborarea teoriei sale, Bruner
a valorificat atât concepţiile filosofilor antici (Socrate, Platon) cât şi teoriile moderne ale
învăţării (teoria gestaltului, teoria lui J. Piaget, a lui P.I. Galperin). în concepţia lui J. Bruner
învăţarea este strâns legată de dezvoltare şi instruire. Deşi acceptă psihologia etapelor
dezvoltării lui J. Piaget,
Teoria organizatorilor cognitivi şi anticipativi de progres (D.P. Ausubel)
David P. Ansubel şi colaboratorul său F. Robinson au realizat o sinteză a teoriei cognitive a
învăţării. Teoria organizatorilor cognitivi şi anticipativi de progres poate fi considerată mai
mult o teorie a instruirii, ca rezultat al transpunerii în plan educaţional a unui punct de vedere
psihologic elaborat asupra învăţării.
Teoria învăţării cumulativ-ierarhice (R. Gagne)
Teoria învăţării cumulativ-ierarhice a lui Robert Gagne valorifică multe din teoriile anterioare
asupra învăţării şi anume: teoria conexionistă a lui Thorndike, teoria condiţionării operante a
lui Skinner, teoria constructivistă a lui Piaget, teoriile cognitiviste ale lui J. Bruner, D.
Ausubel, F. Robinson.
Teoria holodinamică a învăţării (R. Titone) Această teorie a fost elaborată de italianul
Renzo Titone, care propune o interpretare holistă şi dinamică a învăţării. Valoarea
constructivă a teoriei holodinamice constă în efortul de reclasificare a tipurilor de învăţare,
astfel încât celor opt tipuri identificate de Gagne, pedagogul italian le-a mai adăugat şase.
Teorii metacognitive - Teoria gandirii Laterale, Teoria Învăţării Mediate, Teoria
gandirii Critice
Teoria gândirii laterale (E. De Bono)
Edward De Bono introduce conceptul de gândire laterală care implică faptul că pentru
rezolvarea cu succes a unei probleme, aceasta trebuie abordată din perspective diferite. E. De

8
Bono identifică patru factori esenţiali care pot fi asociaţi gândirii laterale: recunoaşterea
ideilor determinate care polarizează percepţia unei probleme; căutarea unor moduri diferite de
a privi lucrurile; relaxarea controlului rigid al gândirii; folosirea ocaziei de a încuraja alte
idei.
Teoria învăţării mediate (R. Feuerstein)
învăţarea mediată reprezintă modalitatea de învăţare propusă de Reuven Feuerstein, prin care
acesta dezvoltă formula învăţării directe S-0-R a lui Jean Piaget, interpunând un mediator
uman (H) între universul stimulilor, organismul şi răspunsurile acestuia. Noua formulă a
învăţării mediate S-H-O-H-R include mediatorul uman care prin intervenţia sa asigură
realizarea unei învăţări eficiente.
Teoria gândirii critice (C. Temple, J. Steele, K. Meredith)
Gândirea critică este gândirea care are capacitatea de a se autoanaliza în timp ce elaborează
raţionamente pornind de la evaluarea alternativelor, cu scopul de a emite opinii justificabile şi
de a acţiona. Gândirea critică este gândirea centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile
într-o situaţie-problemă, pe alegerea soluţiei adecvate şi respingerea argumentată a celor mai
puţin adecvate. Gândirea critică presupune raportarea activă, în cunoştinţă de cauză şi bine
fundamentată logic a subiectului, la datele problemei şi opţiunea lui pentru modalitatea de
rezolvare considerată ca fiind optimă.

9
 CURS 5. STILURILE DE ÎNVĂŢARE

Condiţii ale învăţării prin cooperare.

Pentru ca o lecţie să fie organizată în mod real ca o activitate de învăţare prin cooperare
este necesară îndeplinirea a 4 condiţii fundamentale: Crearea unei interdependenţe pozitive între
membrii grupului ; Asigurarea condiţiilor pentru ca între elevi să se stabilească o comunicare
directă, de tip “faţă-n faţă” ;Atribuirea unei responsabilităţi individuale fiecarui membru al
grupului ; Asigurarea condiţiilor pentru ca grupul să reflecteze asupra modului în care a lucrat,
asupra relaţiilor stabilite între membrii grupului şi modului în care aceste relaţii au influenţat
nivelul de performanţă atins.

STILURILE DE ÎNVĂŢARE.
Conceptul de „stil” se referă la modalitatea proprie unei persoane de a acţiona, de a se
manifesta în diverse împrejurări. Stilul poartă amprenta întregii personalităţi a unui individ, este
expresia unicităţii manifestărilor acestuia.
ORIGINEA STILURILOR
Cercetările privesc aceste diferenţe individuale stabile fie ca:
a) rezultate ale tipului de funcţionare a creierului;
b) produse ale experienţei, ale exersării sau antrenamentului intelectual.
Activitatea mentală, activitatea de învăţare nu se bazează, însă, pe utilizarea exclusivă a
uneia sau a alteia dintre emisfere. Există o interacţiune şi o unitate funcţională între cele două
emisfere, care fac posibilă achiziţia de cunoştinţe, transformarea şi organizarea lor. Diferenţele în
activitatea emisferelor şi supremaţia uneia sau alteia, constituie doar unul dintre numeroşii
factori care influenţeată modul nostru de a gândi, de a învăţa, de a lucra.

CERCUL ÎNVĂŢĂRII ÎN TEORIA LUI KOLB

10
 Ca profesor, Kolb şi-a dat seama de diferenţele la nivelul participării elevilor la cursuri,
diferenţe care depind de modul în care este tratat conţinutul lecţiei la clasă. Când oferea, de
exemplu, un curs mai teoretic, un grup de elevi se arătau foarte interesaţi în timp ce un alt grup
părea total dezinteresat vis-a-vis de ceea ce se petrecea în clasă. În mod contrar, când acest al
doilea grup avea de executat o sarcină cu caracter practic, membrii grupului deveneau mult mai
motivaţi şi interesaţi de subiectul cursului. Kolb a hotărât să întreprindă studii de cercetare în
această privinţă şi şi-a adus o contribuţie fundamentală la formarea unui model al procesului
stilurilor de învăţare. În acest model, el pune în evidenţă modul în care însuşirea de cunoştinţe
formale (teoria) interacţionează cu experienţa concretă (practica). Procesul de învăţare orientat pe
achiziţia de competenţe poate fi divizat în diferite activităţi de învăţare existente la diferite nivele
şi în faze diferite. Cele mai importante două componente ale procesului de învăţare sunt deci
experienţa concretă şi teoria care rezultă din aceasta şi care dă de asemenea informaţii şi
explicaţii privitoare la această experienţă. Cel mai important este să ştim modul în care aceste
momente ale procesului de învăţare se raportează unul la celălalt.

11
 Curs 6. Aspecte motivaţionale ale învăţării

Motivaţia pentru învăţare

Elevii experimentează diferite probleme motivationale legate de invăţare. Astfel, unii invata
deoarece sunt preocupati de evitarea a eşcului, altii consideră că nimic din ceea ce fac nu are
valoare, şi prin urmare nu merită să învete, alti elevi sunt atat de anxioşi incat nu se pot concentra
in rezolvarea sarcinilor, iar alţii işi limitează participarea la activitatile din clasă, deoarece
consideră normele şi interactiunile din cadrul mediului şcolar diferite de experienţele lor sociale
şi culturale.

Elevii care manifestă motivaţie pentru invăţare se disting prin:

interesul pentru asimilarea cunoştinţelor;

dorinta de a-şi asuma riscuri;

preferinta pentru provocarile şcolare;

convingerea ca erorile fac parte din procesul de invatare şi ca abilitatile de

care dispun pot fi imbunătăţite prin manifestarea unui efort sustinut.

Factori motivaţionali

Motivatia pentru invatare este rezultanta unui complex de factori cultural, contextuali şi
individuali.

(1) Factori culturali

Factorii culturali sunt reprezentati de normele şi valorile referitoare la învatare care adesea
influentează implicit atitudinea şi comportamentele elevului.

12
(2) Factori contextuali (legaţi in special de mediul educaţional)

Dimensiunile mediului educational care influenteaza motivatia elevilor pentru învăţare pot fi
sintetizate in acronimul TARGET: Tipul de sarcina, Autonomia, Recunoaşterea, munca în Grup,
Evaluarea, Timpul.

(3) Factori individuali

Elevii işi construiesc anumite teorii despre şcoală care influenţează comportamentul lor din clasă
sub aspectul motivaţiei, al stilurilor de învăţare şi al strategiilor de studiu utilizate. Factorii
individuali se referă la:
- Valoarea acordată sarcinii de invatare de catre elev.
- Expectanţele vis a vis de rezultatele învăţării
- Reacţiile emoţionale legate de sarcinile de învăţare (Zsolt, Subţirică şi Lemeni , 2004,
113-117).

13
 Curs 7. STRATEGII DE PREDARE – ÎNVĂŢARE

Formele de organizarea a activităţii de predare- învăţare la clasa sunt. frontale, individuale,

grupale
Avantajele activităţii frontale sunt: se asigură conducerea concomitenta a tuturor elevilor,
dirijarea activa a perceperii informatiei transmise, receptarea sistematica si consolidarea
cunostintelor de catre toti elevii
Limite ale activităţii individuale la clasa sunt: posibilitati de aplicare limitate deoarece
organizarea necesita mult timp si mari eforturi din partea profesorului
Avantajele activităţii grupale: sunt asigura o mai buna luare in considerare a cerintelor abordarii
diferentiate deschizand largi posibilitati de cooperare si control reciproc
Dicţionarul de termeni pedagogici ( EDP, Bucureşti 1998) defineste strategia didactica astfel:


        
                                 
                     

  
       
             
    
                       
            

      
                    
                      
        

Strategiile de învăţare sunt definite de S. Derry ca planuri generale de abordare a sarcinilor de

învăţare (apud Negovan, 2007, 186).
Printre caracteristicile definitorii ale strategiilor de predare – învăţare se numără





       
                    
            
             
      

   
             
                    
               


   
        
                          
                



            
        
     
      
    
  
                   

 
              

Printre tipuri de strategii didactice se numara si:expozitive;euristice şi algoritmice.strategiile de

manifestare a personalitatii elevilor;
STRATEGII EXPOZITIVE DE PREDARE – ÎNVĂŢARE
Se recurge la expuneri nu numai pentru a transmite un volum mare de cunoştinţe ci şi pentru
:a îndruma elevii, a lămuri elevul asupra modalităţilor de a trata o temă,a introduce sau repeta
puncte de vedere noi,a prezenta modele necesare dezvoltării şi perfecţionării elevului,a arăta
tehnici şi metode de gândire şi acţiune,a lămuri pe fiecare asupra drumului pe care îl va parcurge
dezvoltarea temei,a ajuta elevul să-şi organizeze cunoştinţele pe un plan superior de sinteză, a
oferi mijloace de expresie adecvate,a sensibiliza elevi pentru activitate

     
  
      

    

Învăţarea prin receptare presupune mai mult decât o simplă înregistrare a unor noţiuni gata
aşezate în structura cognitivă existentă şi anume:aprecierea relevanţei,reconciliere între ideile noi
şi cele însuşite anterior,reformulare a noilor propoziţii, conform vocabularului şi structurii de idei
a celui care învaţă
O lecţie în care sunt utilizate strategii expozitive pentru predarea noilor cunoştinţe se
desfăşoară de regulă după următorul scenariu:Profesorul prezintă elevilor subiectul lecţiei şi
încearcă să-i sensibilizeze pentru activitate, Profesorul caută ca împreună cu elevii să
reactualizeze cunoştinţele predate anterior, necesare pentru înţelegerea noului conţinut;
Profesorul prezintă noul conţinut; După terminarea expunerii se procedează la o fixare a

14
cunoştinţelor printr-o recapitulare sistematică sau efectuarea de exerciţii şi aplicaţii; Profesorul
indică teme de efectuat acasă şi încurajează continuarea studiului; Verificarea conţinutului predat
se face la proxima lecţie când se şi notează elevii.
PROCEDEE DISCURSIVE UTILIZATE: explicaţia, demonstraţia, argumentarea.
Printre disfuncţiile înregistrate de strategiile expozitive se numară si imposibilitatea de a
personaliza instruirea .
 
              
          

         


 

-elevii pot descoperi în expunere un model -conduce la superficialitate şi formalism, elevii

coerent de gândire, de abordare raţională a putând reproduce ceea ce s-a comunicat fără o
unei teme şi de organizare a cunoştinţelor la cunoaştere adecvată a semnificaţiei conceptelor şi
un nivel superior de abstractizare fără posibilităţi de operare cu informaţiile
-elevii pot veni în contact cu modalităţi de -transmite cunoştinţele într-o formă elaborată de-a
comunicare elevate şi expresive gata şi în mod autoritar, elevii urmând să le accepte
-produce o incitare la noi căutări personale în mod dogmatic, să le memorez şi să le reproducă
stârnind curiozitatea epistemică atunci când li se cere
-asigură o deschidere spre cunoaştere prin -se bazează pe receptivitatea elevilor aflaţi în
efort propriu postura de simpli spectatori fără să pună în joc prea
-furnizează suportul conceptual necesar multe operaţii mintale, fără să exerseze gândirea şi
studiului individual de profunzime spiritul critic
-dă posibilitatea profesorului să se adapteze -nu se respectă ritmul de învăţare al fiecăruia
cu uşurinţă specificului temei, nivelului -nu este posibilă tratarea diferenţiată
intelectual al auditoriului, disponibilităţilor de -are valenţe mai mult informative decât formative
timp şi condiţiilor materiale -relaţia profesor – elev rămâne unilaterală; puţine
-datorită faptului că se adresează unui interacţiuni personale şi posibilităţi de realizare a
auditoriu colectiv, se crează o ambianţă feed-back-ului
socială care favorizează fenomenul de -elevul nu poate influenţa prin conexiune inversă
„contagiune” sau de „sugestie colectivă”, cursul expunerii
adică aderarea participanţilor la aceleaşi idei, -profesorul nu poate constata imediat efectele
opinii, atitudini expunerii sale.
-fiecare participant se simte stimulat de
atenţia şi adeziunea cu care ceilalţi urmăresc.

STRATEGII ALGORITMICE ŞI EURISTICE DE PREDARE – ÎNVĂŢARE

Algoritmizarea presupune:construirea unor modele de acţiune care să conducă în mod sigur la
rezolvarea anumitor probleme de instruire;Forme sub care se prezintă algoritmii:reguli de
calcul,scheme de rezolvare a unei probleme,instructaj riguros, care indică ordinea acţiunilor ce
trebuie executate.
Exerciţiul
a. după funcţia pe care o îndeplinesc, exerciţiile pot fi:reproductive,creative,procedeul sinectic
b. ţinând seama de etapa formării deprinderilor, exerciţiile sunt: - de iniţiere,- curente -
recapitulative sau de verificare
Strategia euristică presupune ca profesorul sa predea elevilor adresând întrebări succesive şi
cooptându-i ca factor activ la realizarea activităţii didactice

15
Tipurile de întrebări din cadrul strategiei euristice sunt:întrebări limitate sau închise, întebări
deschise, întrebări stimulative. După scopul urmărit, întrebările pot fi:reproductive, reproductiv –
cognitive, ipotetice, de evaluare etc.
Dezbaterile şi discuţiile colective oferă elevilor prilejul de a-şi exersa unele abilităţi de bază cum
ar fi: deprinderi şi competenţe de dialog, capacitatea de a formula argumente şi contrargumente,
precum şi de a le structura într-un sistem logic; capacitatea de a identifica şi utiliza eficient
dovezi
STRATEGII CARE ÎNCURAJEAZĂ EXPRIMAREA PERSONALITĂŢII ELEVULUI
Eseul este o lucrare de factură liberă, unde se trateaza un subiect pe care autorul nu-l epuizeaza
deoaece este doar o „incercare” de a interpreata datele unei probleme din punct de vedere
personal.
Fazele elaborării unui eseu şi exigenţele metodologice presupuse:Clarificarea enunţului temei de
tratat;Pregătirea abordării. 3. Stabilirea planului eseului
           
             

Tema de cercetare - elevii pot elabora sub indrumarea profesorului lucrari cu caracter stiinţific pe
o temă prestabilită, lucrări care urmează sa fie prezentate in cadrul activitatilor didactice curente,
cercuri sesiuni de comunicări ştiinţifice pentru elevi.
Studiul de caz constă în analizarea si dezbaterea unui caz, reprezentat de o situaţie particulară
problematică în care se află un individ, un grup social sau o instituţie.
Jocul de rol presupune ca doua sau mai multe persoane joaca parti ale unui scenariu in
legatura cu o anumita tema.
Brainstorming-ul are doua principii de baza amanarea judecatii si cantitatea creste calitatea.
Metoda Philips „6X6” funcţioneaza ca un autentic „blitz-brainstorming”
Metoda „6-3-5” opereaza in cadrul unui grup de 6 persoane.

16
 Curs 8. Strategii, metode şi tehnici de învăţare independentă

a) Strategia lecturii active contextuale ( SLAC )

Concepţia cu privire la valorile conceptual-metodologice ale SLAC se întemeiază pe cel puţin
trei repere de analiză:
a) existenţa unor modele de lectură activă, participativă potrivit cărora performanţa în lectură
poate fi ameliorată şi realizată efectiv - viteză, decodare, înţelegere, prin creşterea gradului de
activism, autonomie şi interactivitate din partea celui care învaţă; controlul/monitorizarea tehnicii
explicite de lectură; concentrarea atenţiei asupra diverselor forme de context; micşorarea distanţei
epistemologice între diferite discipline academice ;
b) valorificarea mecanismelor procedurale din teoriile învăţării aplicabile la lectură;
c) cunoaşterea şi valorizarea principalelor criterii de eficienţă în didactica organizării lecturii,
precum viteza de lectură, grad de înţelegere contextuală, valori stimulative, de motivaţie pentru
lectură ş.a.

b) Metoda lecturii performante (MLP)

MLP evidenţiază prezenţa unor modele eficiente de înţelegere profundă a textului, cu orientare
evaluativ critică şi creativă.
Mecanismele de autodirijarea desfăşurării MLP constau în acumulări de deprinderi şi abilităţi
discrete sau evidente: recunoaşterea rapidă a cuvintelor cheie, înţelegerea profundă a relaţiilor
între semnificaţii şi sensuri, operativitatea structurilor narative, interogative, inferenţiale şi
holistice. Nucleul competenţei de lectură performantă este constituit din triada:
(i) text – organizare, claritatea semnificaţiilor şi sensurilor cuvintelor, propoziţiilor, paragrafelor
şi textului integral ;
(ii) lector – conştiinţa de receptor activ, stăpânirea modelului de lectură top-down (sus – jos),
calitatea analizelor perceptive, simbolice, mentale, a schemelor de decodificare, de construcţie a
reţelelor conceptuale în jurul unor repere categoriale de lectură – şcoli, autori, personaje,
evenimente, ipoteze, interpretări, interactivitate lector-text (Rumelhart, Haris, Sipay, 1990) ;
(iii) situaţia de învăţare independentă, destinată lecturii performante – autoconstrucţie, orientată
de manuale, ghiduri, profesor sau aleasă de lector, prezenţa criteriilor de evaluare a stăpânirii
conţinutului (Burns et al, 1996).

c) Tehnica RICAR
Traseul metodologic:
(1) Pregătirea psihologică şi organizatorică pentru lectură;
(2) Căutarea şi identificarea temei, cu respectarea axei: text-temă-enunţuri structurale de
bază – lansare de întrebări cheie ( Plan ? Cine ? Unde ? Când ? Soluţii ? Consecinţe);
(3) Abordarea specifică şi corectă a organizării textului, dată de natura unghiurilor de abordare a
acestuia – istorică, geografică, juridică, lingvistică, filosofică, educaţională, teologică, metaforică,
jurnalistică, persuasivă, ştiinţifică ş.a ;
(4) Evaluarea analitică a conţinutului textului (structură, părţi componente; introducere –
dezbatere – finalitate ş.a. );
(5) Focalizări speciale pe a) analiza modurilor temporale ale acţiunii (trecut-prezentviitor); b)
determinarea valorilor spaţiale (interior-exterior; local, regional, natural, internaţional); c)
surprinderea stilului/modul particular de tratare (teoretic-practic, comparativ, cantitativ – calitativ
ş.a.) ;

17
(6) Cercetarea lanţului de explicaţii posibile (cauze: fapte – consecinţe; explicaţii cauzale,
teleologice, istorice ;
(7) Identificarea cu claritate a punctelor de vere, orientărilor şi mesajelor ascunse ale
autorului/textului ;
(8) Evaluarea critică a poziţiei/nivelului la care ne situăm ca lector/cititor avizat ;
(9) Elaborarea/formularea judecăţilor, obiective pe cât posibil, privind valoarea textului în
contextul literaturii de referinţă, disciplinei, domeniului.

Tehnica RICAR semnifică un mod raţional de lectură, urmărindu-se atingerea unui optim al
rezultatelor/performanţelor studiului aplicat mai multor tipuri de texte/unităţi de învăţare,
orientate ştiinţific şi prelucrate didactic.

Fazele pe care le parcurge lectorul sunt :

(1) Răsfoire (R) - se formează o opinie generală asupra conţinutului, pe baza planului de
organizare a ideilor în raport de economia generală a textului (se recomandă 5-8% din timpul
alocat) ;
(2) Întrebări (I) – se formulează un set de întrebări cheie asupra textului privind: utilitatea lui,
semnificaţiile, relevanţa ş.a. (se recomandă alocarea a 10-12% din timp).
(3) Citirea propriu-zisă (C) - are loc lectura atentă a textelor, identificarea tezei şi ideilor
principale, cu ierarhizarea lor posibilă după importanţă (se recomandă alocarea a 15% din timp) ;
(4) Aprofundarea mesajului (A) – se reţin ideile/valorile prioritare, prin depăşirea obstacolelor de
înţelegere, fixarea şi corelarea nodurilor cognitive, consemnarea ideilor de bază (se recomandă
alocarea a 45% din timp) ;
(5) Recapitulare (R) - se revede, verifică şi se sintetizează cele reţinute, se stabilesc noi corelaţii,
se fac evaluări şi unele transferuri (timp mediu alocat cca 15% din total).

d) Tehnica SPIR

Reprezintă, în esenţă, un mod de abordare a lecturii prin exerciţii de învăţare selectivă, dar
profundă a ideilor sinteză din textul lecturat.
Esenţiale, în desfăşurare, sunt următoarele etape:
(1) S (Survey) – survolare perceptiv-mentală, cu abordarea generală a textului ;
(2) P (Preview) – preselecţionare anticipativă a ceea ce interesează ;
(3) I (Inview) – privire aprofundată în interiorul textului, cu reflectare examinatoare asupra
esenţialului lecturii;
(4) R (Review) – recapitularea, revederea conţinutului din perspectiva elementelor aprofundate,
urmate de structurarea şi notarea a ceea ce s-a reţinut/învăţat din lectura efectuată.

e) Tehnica PQRST

Reprezintă un model didactic de abordare evaluativă a lecturii textului, configurat de parcurgerea

următoarelor faze:
(1) P (Preview) – realizarea unei viziuni/perspective perceptive şi/sau mentale asupra textului ;
(2) Q (Questions) – scurtă chestionare sau o interogaţie explicită asupra valorilor textului lecturat;

18
(3) R (Reading) – citirea atentă a textului în întregime, cu fixări esenţiale ;
(4) S (Summary) – rezumarea mentală sau scrisă a ideilor de bază într-un plan operaţional;
(5) T (Test) – testarea/controlul/verificarea/evaluarea ordonată, prin itemi şi probe a ceea ce s-a
învăţat (reţinut).

f) Tehnica SQ3R
Tehnică didactică operaţională reprezentând un mod de lectură sintetică, prioritară fiind aici
orientarea ştiinţifică de incitare investigativă.
Configurată prin simplificare, tehnica SQ3R implică parcurgerea a trei etape:
(1) S (Survwey) – survolare globală a textului prin răsfoire ;
(2) Q (Questions) – chestionarea prin interogaţie nedirijată asupra esenţialului din textul lecturat ;
(3) 3 R (Read, Recit, Revise) – citirea completă, repetarea cu relatarea a ceea ce s-a reţinut şi
revizuirea globală, corectă a celor reţinute din lectura sintetică a textului.

g) Tehnica APASE

Cunoscută şi ca tehnica analitică a diviziunii activităţii de lectură (Dubreuil, 1977), structura ei

operaţională cunoaşte următoarea desfăşurare procedurală :

(1) Antrenamentul iniţial (A) – încălzirea pregătitoare pentru lectură ;

(2) Planificarea (P) – se proiectează un plan de lectură, cu stabilirea obiectivelor prioritare, a
timpului alocat şi a procedeelor de bază în realizarea lecturii prin spicuire, picaj sau abordare
integrală ;
(3) Adaptarea (A) – focalizarea pe discernerea mesajului de bază şi a celor subiacente, elaborarea
planului de idei, evidenţierea argumentelor de susţinere, articularea ideilor esenţiale în contextul
mesajelor colaterale, dar semnificative ;
(4) Studiul activ (S) – se notează/se conspectează, prin prelucrare condensată, teza, tema, ideile,
pasajele importante din text ;
(5) Evaluare (E) – se reconstituie planul, se controlează calitatea viziunii formate, se evidenţiază
originalitatea experienţei şi a interpretării personale.

h) Tehnica MURDER
Ca extensie a Tehnicii SQ3R, propusă de o echipă condusă de Danserau (1979), tehnica
MURDER conţine valori adăugate rezultate dintr-o specificare mai bună şi mai explicită a
procedeelor de lectură, precum şi din includerea componentei conativafective pe fondul asigurării
unei mai bune focalizări pe axa înţelegere - reţinere.
Etapele aplicării ei practice sunt :
(1) M (Mood) – realizarea unei dispoziţii mentale şi afective, orientate spre crearea unui mediu
intern pozitiv, uşor relaxant, dar favorizant pentru o temeinică lectură ;
(2) U (Understand) – asigurarea înţelegerii textului prin identificarea componentelor
semnificative ale acestuia, rezultate dintr-o procesare atentă, calitativă, profundă, necesară
atingerii esenţei lecturii ;

19
(3) R (Recall) – căutarea şi (re)găsirea activă a datelor lecturii, pe baza unor procedee specifice
(de ex. utilizarea reţelelor conceptuale, în cazul filosofiei, educaţiei, dreptului, teologiei, istoriei,
lingvisticii ş.a. ) ;
(4) D (Digest) – sintetizare şi rezumare selectivă, metodică, însoţite de expuneri sistematice,
ordonate ale ideilor reţinute ;
(5) E (Expand) – lărgirea, dezvoltarea spaţiului de referinţă al lecturii, prin procesarea şi reţinerea
de date semnificative, utilizabile, transferabile ;
(6) R (Review) – revederea, revizuirea datelor lecturii prin explorarea globală şi articulată a ceea
ce s-a reţinut din/prin lectură..

l). Metoda HĂRŢII MENTALE (MHM)

MHM explorează zona potenţialului simbolic, metafizic şi constructiv al mentalului uman,

acceptat fiind că există reprezentări mentale, imagini fixe sau fluide (A. Gardner, 2005), care lasă
urme, transmit mesaje, comunică esenţe ale gândirii noastre printr-un limbaj condensat, frecvent
sub formă iconică (M. Joly, 1998). Esenţial, MHM reprezintă o unitate funcţională de imagine
mentală + o schemă generativă, un model formal pe care îl putem învăţa şi forma prin studiu, prin
interiorizare sau internalizare şi care, prin evocare, se (re)construieşte, se îmbogăţeşte, se
rafinează, devenind mai eficient, mai inovativ, mai apt de a produce noi asociaţii mentale
sistematice. MHM creează o nouă semiotică în limbajul învăţării academice de bază, o socializare
maturizată, capabilă să (re)interpreteze şi să multiplice reţeaua de cuvinte generative. Creând
senzaţia de textură, de compoziţie, de structură mentală predictibilă, utilă înţelegerii prin analogie
a lucrurilor înseşi, MHM porneşte de la scheme (frame-uri) coerente, bazate pe „celule”, noduri,
reţele, legături între idei, imagini şi cuvinte simboluri. Prin MHM producem modele armonizate
ale activităţilor de învăţare academică, evidenţiem anumite componente ale stilurilor de învăţare,
precum şi forme/tipuri de învăţare specifice anumitor specializări/discipline universitare.

Nucleul central al MHM îl reprezintă,de regulă, setul de valori arborescente reflectând: o temă,
un câmp conceptual sau elementele unei hărţi conceptuale (3; 28; 30); reprezentările diagramatice
cu organizare radială, ierarhică, nonlineară; modelul asociativ coerent, ramificat de idei, subiecte,
concepte, teme formulate verbal/scris, simbolistic sau text, imagine cu vizualizare frecvent
colorată, devenind astfel o „arhitectură” integrativă uşor de reţinut/memorat şi de utilizat. Astfel
gândită şi aplicată, MHM potenţează funcţiile lingvistice/comunicative ale mesajului pedagogic
vizat de învăţarea academică independentă: denotativă, referenţială, expresivă, poetică, conativă
(implicativă), metalingvistică (de cod) (Neacşu, 2006, 24-57).

20
 Curs 9. Managementul informaţiilor şi al învăţării

Managementul informaţiilor se referă la identificarea, evaluarea şi utilizarea

adecvată a informaţiilor pe care le avem la dispoziţie la un moment dat, pentru a rezolva
probleme şi a lua decizii optime. Un management eficient al informaţiilor este un element
esenţial al functionării şi adaptării persoanei la mediul social şi economic aflat în
permanenţă schimbare.
Fie că este vorba despre informaţie orală, scrisă sau în format electronic, principalele
abilităţi care permit exploatarea eficientă a informaţiilor vizează:

 identificarea surselor utile de informaţie şi descoperirea in cadrul acestora a

informatiilor relevante pentru o sarcina dată - abilitati de identificare şi căutare a
informatiilor;
 evaluarea calităţii informaţiilor şi identificarea surselor de distorsiune - abilităţi de
evaluare şi prelucrare a informaţiei;
 utilizarea informaţiei în rezolvarea de probleme şi in luarea de decizii - abilităţi de
utilizare eficientă a informaţiei.

Abilităţile de management al informatiei oferă suportul pentru o învăţare eficientă.

Asimilarea cunoştintelor şi realizarea produselor invăţării presupune aplicarea
contextualizată şi creativă a acestor abilităţi (Miclea, 2004, 97).

Căutarea informaţiilor

Aceasta presupune identificarea surselor utile de informaţie şi descoperirea in

cadrul acestora a informatiilor relevante pentru o sarcina dată. Strategiile de căutare a
informatiilor sunt cu atât mai importante cu cat sursele de informaţie disponibile se
diversifică, iar deciziile implica in general combinarea informaţiilor provenind din aceste
surse. Deşi strategiile de căutare sunt particularizate pentru un anumit scop al căutarii,
profesorul poate stimula formarea unor strategii mai generate de identificare a

21
informaţiei, care pot fi transferate la situaţii noi de căutare. Strategiile de căutare a
informaţiei se diferentiază în funcţie de tipul de informaţie: pe suport scris, orală, în
format electronic.

Modalităţi de prelucrare a informaţiei

Atunci când individul are abilităţile şi motivatia necesară pentru a prelucra

informatia primită, el va urma ruta centrală de prelucrare a informaţiei, adică se va gândi
critic la mesaj, îl va evalua raţional şi se va lăsa convins de puterea argumentelor.
Când oamenii nu au aceste abilitati, ei vor urma ruta periferică de prelucrare a
informatiei, nu se vor gandi cu grija la cele receptionate şi se vor lăsa convinşi de alte
elemente decât puterea argumentelor.
Aspectele care influentează prelucrarea informaţiei ţin de: (1) sursa din care
provine informaţia; (2) forma mesajului; (3) caracteristicile persoanei.

Utilizarea informaţiilor

Pornind de la premisa ca am reuşit să identificăm şi să extragem dintr-o mulţime

de informaţii pe cele mai relevante şi am evaluat în ce măsura ele corespund nevoilor
noastre, pasul următor este utilizarea cât mai adecvată a lor.

22
 CURS 10. IGIENA ŞCOLARĂ

În cursul unei zile şcolare cea mai mică capacitate de efort intelectual şi fizic este
în primele 1-2 ore după servirea mesei de prânz (când sângele se deplasează preponderent
în organele digestive, pentru digerarea hranei).
Creierul pentru a funcţiona la parametri optimi are nevoie de două elemente chimice
esenţiale: oxigen şi glucoză. De aceea la fiecare 50 minute (atât acasă cât şi la şcoală)
timp de 10 min. Se recomandă aerisirea încăperii.
Glucoza este furnizată de alimentaţie. Ea se caracterizează printr-un anumit nivel în
sânge (glicemie). Când glicemia scade sub o anumită valoare nu numai capacitatea de
muncă intelectuală se micşorează, ci se produc şi o serie de fenomene neplăcute
(ameţeală, transpiraţii, tare de rău până la leşin). De aici importanţa gustării care trebuie
servită în recreaţia mare la şcoală sau - la pregătirea lecţiilor acasă - după 2 ore de
activitate (recomandabil sub forma fructelor şi mai puţin dulciuri concentrate - ciocolată,
bomboane, prăjituri).
Pentru o corectă igienă a muncii intelectuale e bine ca elevii să respecte câteva reguli:
a) Să înceapă pregătirea lecţiilor după 1,5-2 ore de la servirea mesei de prânz (la copiii
din clasele I şi II este recomandabil şi un somn de 1 oră după-amiaza, dar nu imediat
după servirea mesei, ci la circa 1 oră distanţă).
b) Să înceapă cu disciplinele considerate mai uşoare, trecând treptat la lecţiile mai dificile
pentru ca în final să termine cu teme de asemeni mai puţin solicitante psihic.
c) La fiecare 50 min. de activitate se ia o pauză de 10 min.(în care timp camera va fi
aerisită), în acest răstimp recomandându-se câteva mişcări de înviorare.
d) Atunci când lecţiile pentru a doua zi sunt mai numeroase şi mai grele se recomandă
după 2 ore de activitate o pauză mai mare, de circa 20 min. destinată chiar unor mici
plimbări.
e) Pe cât posibil locul de pregătire al lecţiilor este bine să fie o încăpere izolată de
prezenţa restului familiei. Ideal este ca elevul să aibă un birou sau măcar o măsuţă a sa,

23
proprie, pentru pregătit lecţiile. Dacă nu se poate asigura o cameră separată, atunci măcar
să i se creeze un "colţ" al său.
f) O problemă controversată o constituie permiterea sau nu a ascultării unei muzici (la
radio sau casetofon) în timpul pregătirii lecţiilor. Cu toate părerile pro (o muzică pe
gustul elevului, de o intensitate moderată) sau contra (asigurarea unei linişti desăvârşite,
care să nu supună atenţia elevului la nici cea mai mică distragere), un punct de vedere
categoric nu poate fi afirmat mai ales dacă avem în vedere şi teoria inteligenţelor multiple
(H. Gardner).
g) Pentru a nu începe săptămâna şcolară obosit este recomandabil ca lecţiile de luni să fie
pregătite în cursul zilei de sâmbătă şi nu duminică. Bineînţeles că este de dorit ca
volumul acestora să fie redus, un rol determinant în acest sens avându-l cadrele didactice
care trebuie să ceară mai puţine lecţii de pregătit pentru prima zi a săptămânii şcolare. În
nici un caz nu se vor planifica teze luni, ca de altfel nici vineri când elevul este în mod
fiziologic obosit.
h) Atenţie mare la activităţile extraşcolare suprapuse peste cele şcolare. Orele în exces
pot duce la apariţia oboselii cronice şi în cele din urmă la surmenaj, dar şi lipsa totală a
acestora (practicarea unui sport) poate afecta starea de sănătate a copilului (de ex.
obezitate).
j) Specialiştii în igienă şcolară recomandă pentru somnul nocturn următoarele durate:
• 11 ore la copiii de 7-8 ani,
• 10,5 ore la 9-10 ani,
• 10 ore la 11-13 ani,
• 9,5 ore la 14-15 ani,
• 9 ore la 16-18 ani.

Se recomandă respectarea orei de culcare şi trezire, copilul e bine să doarmă într-o

cameră aerisită, cu un aşternut curat. Între masa de seară şi ora de culcare este bine să
treacă 30-60 minute. Înainte de culcare nu se recomandă vizionarea de spectacole
impresionante la TV. (dr. Elena Arbore şi dr. Gheorghe Eugeniu Bucur sursa
www.didactic.ro)

24
 CURS 11. CREATIVITATE ŞI ÎNVĂŢARE

După Anca Munteanu, dacă vrem sa adoptam o atitudine cu adevarat constructiva fata de
creativitate „
      
  
                         
        
   
  

                       
       

                       

Una dintre cele mai vechi tipologii pentru blocajele creativitatii este oferită de A.I.Osborn
în 1957 care are drept criteriu al clasificarii sursa blocajului (originea internă sau externă)
a blocajului. În funcţie de acesta se conturează trei tipuri de obstacole în creaţie:
 Perceptuale (greutatea de a identificas problema de rezolvat).
 Emoţionale (teama de a greşi).
 Culturale (conformismul, perfecţionismul).

Printre metodele de educaţie a creativităţii se numară:

a. metodele psihoterapiei

metodele bazate pe discuţia individuală

       
          

                   
 

psihoterapiile de grup
 
                       

metodele de valorificare a calităţilor ambianţei fizice şi interpersonale

(
                                                     

).

                

metode de relaxare
               

b. metodele sugestive

sugetopedia

controlul mental Silva

hipnoterapia

25
 c. metode destinate produsului creator

metode imaginative
   
     
            
  

metode raţionale (analitice)

        
                    

Din dorinta de a exercita un control cat mai rezonabil asupra inflatiei de metode destinate
educarii personalităţii creatoare, trebuie sa acceptam un principiu simplu (dupa Anca
Munteanu): realizarea unei ecologii psihologice si evadarea din carcasa realitatii
cotidiene.

26
 Curs 12. Particularităţi ale învăţării la adulţi

Caracteristici ale învăţării la adulţi (Malcom Knowles, apud Negovan, 2007, 78-79):

- sunt autonomi şi direcţionaţi către sine;

- au o bază de experienţe de viaţă şi cunoştinţe (au nevoie să facă legătura dintre
noua învăţare şi această bază de cunoştinţe, experienţe);
- sunt orientaţi către scopuri;
- sunt orientaţi către relevanţă;
- sunt practici;
- au ani de experienţă ce trebuie utilizată drept sursă de îmbogăţire a experienţei
actuale (leagă noile cunoştinţe de informaţiile învăţate anterior);
- au valori, credinţe, opinii bine stabilite care trebuie respectate;
- sunt oameni al căror stil şi ritm de învăţare este stabilizat;
- respectul de sine al adultului stă sub semnul riscului într-un mediu şcolar care nu
este perceput ca fiind sigur;
- au o nevoie profundă de a se auto-direcţiona;
- au o orientare centrată asupra problemei;
- interesul şi beneficiul propriu sunt cei mai buni motivatori pentru adultul care
învăţă;

Concepţii despre învăţare şi modalităţi de realizare a învăţării la vârsta adultă

(Roger Saljo apud Dumitru, 2007, 126)
1. învăţarea ca acumulare de cunoştinţe.
2. învăţarea ca memorare de informaţii.
3. învăţarea ca achiziţionare de cunoştinţe şi abilităţi folositoare;
4. învăţarea ca înţelegere a unor conţinuturi.
5. învăţarea ca interpretare personală a cunoştinţelor.

Bariere în învăţarea la vârsta adultă (Paloş, 2007,137)

Bariere culturale:aparteneţa la o anumită clasă socială;statutul economic;aparteneţa
sexuală (studiile arată că ponderea femeilor este mai redusă datorită
responsabilităţilor familiale asumate);vârsta;
Bariere structurale:
- banii;timpul;accesul la locaţii;necunoaştrea oportunităţilor de învăţare disponibile;
standardele trainingurilor;pregătirea formatorilor;
Bariere personale:
- familia;lipsa de interes faţă de orice activitate educaţională;motivaţia scăzută;
- stima de sine scăzută;atitudini de genul „şcoala este pentru cei tineri” sau „cea
mai bună şcoală este şcoala vieţii”;probleme de sănătate.
Factori cu impact asupra deciziei de a paricipa la formare (Cross, Merriam şi
Cafarella, după Paloş, 2007, 137-140):
- situaţionali (probleme familiale, de sănătate, lipsa banilor sau a timpului necesar);
- instituţionali (recunoaşterea diplomelor, a competenţelor dobândite);
- dispoziţionali (atitudini şi comportamente în şi faţă de activitatea de învăţare);

27
 - informaţionali (grad de informare şi conştientizare a aportunităţilor educaţionale
disponibile la un moment dat);

Modelul CAL (caracteristicile elevilor adulţi) elaborate de Cross (1981, apud Negonav,
2007, 81) evidenţiază două clase de variabile în învăţarea adulţilor:
- caracteristicile personale (fazele vieţii);
- caracteristicile situaţionale:
 învăţarea part-time / învăţarea full/time
 învăţarea obligatorie / învăţarea voluntară
Învăţarea autodirijată – formă specifică de învăţare la vârsta adultă

Def: un process în care iniţiativa o deţin indivizii, cu sau fără ajutorul altora, referitor la
diagnosticarea propriilor nevoi de învăţare, formularea scopurilor învăţării, identificarea
resurselor umane şi materiale ale învăţării, alegerea şi implementarea unor strategii de
învăţare adecvate, evaluarea rezultatelor învăţării (Knowles).

Specificul învăţării autodirijate după Horst Siebert (apud Dumitru, 2007,120-122):

1. Conceperea învăţării autodirijate este diferită de cea a pedagogiei normative;
2. Învăţărea autodirijată pune accentul pe însuşirea, nu pe transmiterea cunoştinţelor;
3. Învăţărea autodirijată are o determinare biografică;
4. Învăţărea autodirijată este o activitate bazată pe autoresponsabilizare;
5. În procesul învăţării, autoorganizarea presupune constructivism;
6. Învăţărea autodirijată necesită contexte sociale.
7. Autodirijarea se referă nu numai la modele, ci şi la conţinutul învăţării.
8. Autodirijarea este un proces cognitiv şi emoţional;

Învăţarea permanentă
Mesaje – cheie menite să asigure o strategie coerentă în favoarea învăţării permanente:
1. noi competenţe de bază pentru toţi;
2. investiţii superioare în resursele umane (în educaţie);
3. încurajarea inovaţiei în predare şi învăţare;
4. valorificarea învăţării;
5. regândirea orientării şi consilierii;
6. apropierea învăţării de domiciliu (intrenet);

Necesitatea prelungirii duratei învăţării pe tot parcursul vieţii a produs schimbări în

abordarea învăţării, a înţelesului şi modalităţilor de realizare a acesteia. Cele mai
semnificative schimbări de accent sunt: (Siebert, apud Dumitru, 2007, 122):
a) extinderea considerabilă a sferei conceptului de învăţare;
b) transformarea instruirii periodice în „învăţare permanentă”;
c) conceptul de clarificare este înlocuit cu dezvoltarea competenţelor;
d) deplasarea de accent, în procesul învăţării, dinspre predare către consiliere
(facilitarea învăţării).

Surse de motivare pentru adult în activitate de învăţare: relaţiile

sociale;aşteptările externe;avansarea personală;„evadare” / stimulare;interes cognitiv.

28
     

  

Abric, Jean-Claude. (2002). . Iaşi: Editura



                            

Polirom.

Adler, A. (1995). . Bucureşti: Editura Iri.

                          

Allport, G.W. (1981). . Bucureşti: Editura

         
       
        

Didactică şi Pedagogică.
Andronic, Răzvan şi Andronic, Anca. (2006). Sibiu:
        
                 

Editura Psihomedia.
Antonesei, Liviu. (1996). Iaşi: Editura
                                     

Polirom.
Atkinson, R. (2006). Iaşi: Editura Polirom


  
        
   

Ausubel, D.P., Robinson, G.F. (1981).

                     
       

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

          

Băban, A. (2001). . Suport de curs pentru învăţământul la distanţă.


         

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

Cerghit, Ioan. (2002).

      
          
                    
    

 

Bucureşti: Editura Aramis.


       

Chelcea, Septimiu. (1988). . Bucureşti: Editura Militară.

      
     
  

Chelcea, Septimiu (coord.). (1990). .

  
                              

Bucureşti: Editura Militară.

Chelcea, Septimiu. (1994). . Bucureşti: Editura


        
               

Ştiinţă şi Tehnică S.A..

Chelcea, Septimiu. [2000] (2003). .

 
                      
       

Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Cocoradă, E. (2006). în A. Clinciu şi colab. Psihologie

        
           

Educaţională. Braşov: Editura Universităţii „Transilvania” Braşov.

Cocan, Cornelia. (1999). . Braşov: Editura „Dealul Melcilor”.

            

29
Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa (coord.) (1999). . Iaşi: Editura

            

Polirom.

Cristea, Sorin. (2003). . Bucureşti: Editura Didactică

                        

şi Pedagogică.

Dafinoiu, I. (1991) Rolul expectanţelor în dezvoltarea personalităţii. În




   

, tom 37, nr. 1-2 / 1991.

       

Dumitriu Gh. şi Dumitriu C. (1997). . Bucureşti:

           
      
     

Editura Didactică şi Pedagogică.

Gliga, L. şi Spiro, J. (2001).

                                           

Seria Calitate în formare. Ministeul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul

            

naţional pentru pregătirea profesorilor. Bucureşti,

Gliga, L. şi Spiro, J. (2001). Seria .

        
                  

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul naţional pentru pregătirea profesorilor.

Bucureşti.
Goleman. D. (2001). . Bucureşti: Editura Curtea Veche.
                 

Golu, Pantelimon şi Golu, Ioana (2003). Bucureşti: Editura

                   

Miron.

Hargie, Owen, Saunders, Christine şi Dickson, David. [1981](1994).

    
  


. London, New York: Routledge.

    
             

Hudiţeanu, Alexandru (2002). Sibiu: Editura

         
                 

Psihomedia.
Iacob, Dumitru şi Cismaru, Diana-Maria. (2005).
                         

Bucureşti: Şcoala Naţională de Studii Politice şi

       
          

Administrative, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy”.

Iluţ, Petru. (1997) . Iaşi:

             
 
                        

Editura Polirom.

Iluţ, Petru. (2004).


                        
                  

. Iaşi: Editura Polirom.


  
        

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi UNICEF (2004).


    
 
      
     

Bucureşti: Editura MarLink.

           

30
 Ionescu, Miron şi Radu, Ion. (coord.) (1995). . Cluj-Napoca: Editura
            

Dacia.

Jigău, Mihai. (1994). . Bucureşti: Societatea Ştiinţă &Tehnică.

    
        

Jigău, Mihai. (2001). . Bucureşti: Editura Sigma.


           

Jigău, Mihai. (coord.) (2005). Bucureşti:


          
           

Ministerul Educaţiei şi Cercetării; Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei; Consiliul

Naţional pentru Curriculum; Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului
Profesional şi Tehnic.

Jinga, Ioan. (1993). .

       
                          
       

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A..

Kolb, David A. (1984).

           
      
              

  

. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall Inc.


      

Lemeni, Gabriela şi Miclea, Mircea. (coord.). (2004).


                 

. Cluj-Napoca: Editura ASCR.

                

Lepădatu, I. (2006). . Universitatea Spiru Haret - suport de curs

        
    

nepublicat.

Luca, Marcela Rodica. (1998). . În Trepte

                 
         

spre succesul în carieră (Proiectul Tempus CME-96 02011). Braşov, Iaşi, Sibiu, 14
septembrie - 2 octombrie 1998.

Monteil, Jean-Marc. [1989] (1997). Iaşi:

              
    
 
  
      

Editura Polirom.

Munteanu, A. (1994). Timişoara: Editura Augusta.

  
              

Neacşu, I. (1999). . Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.


     
   

Neacşu, I. (2006). Curs

                                       

universitar. Universitatea din Bucureşti: Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele

Educaţiei.
Neculau, Adrian şi Cozma, Teodor (coord.). (1995).

                
      

. Iaşi: Editura Spiru Haret.

      
                 

31
Negovan, Valeria. (2007). Bucureşti: Editura Universitară.

        
     

Niculescu, Rodica Mariana. (2000). Bucureşti: Editura All

               

Educational.

Păun, Emil. (1999). Editura Polirom.

          
              

Pânişoară, Ion-Ovidiu. (2006). Iaşi: Editura Polirom.

                

Popescu-Neveanu, Paul. (1978) . Bucureşti: Editura Albatros.

        
       

Potolea, Dan. (coord.) (2005) (material nepublicat).

         
            

Braşov: Facultatea de Psihologie-Pedagogie, Universitatea “Spiru Haret”.

Radu, I. (coord.). (1983). . Bucureşti: Editura

                    
     

Academiei.

Radu, I, Iluţ, P. şi Matei, L. (1994). . Cluj-Napoca: Editura EXE SRL.

       
     

Radu, Nicolae, Goran, Laura, Ionescu, Angela şi Vasile, Diana. (2004).

       

Bucureşti: Editura Fundaţiei “România de Mâine”.

         

Sălăvăstru, Dorina. (2004). Iaşi: Editura Polirom.

                 

Şchiopu, Ursula. (coord.). (1997) . Bucureşti:

                   
       

Editura Babel.

Şoitu, Laurenţiu (1997). . Bucureşti: Editura Didactică şi

                

Pedagogică.

Tomşa, Gheorghe. (coord.) (1996).

                       
     

Bucureşti: Editura Afeliu.

Zlate, M. (1997). . Bucureşti: Editura Trei.

    
        

32