1.

CONCURENŢA - COORDONATĂ FUNDAMENTALĂ A

ECONOMIEI DE PIAŢĂ FUNCŢIONALE

1.1. DEFINIREA ŞI OBIECTIVELE CONCURENŢEI

Punctul de vedere aproape unanim este că forţa regulatoare cea mai importantă a economiei de
piaţă este concurenţa. Afacerea în societatea capitalistă este condusă în cadrul unei ţesături complexe de
constrângeri legale, instituţionale şi financiare, iar motivaţia indivizilor nu derivă doar din interesul
personal, ci şi din obiceiuri, lene, pasiune pentru performanţă şi precizie - factori care nu sunt în mod
necesar congruenţi cu noţiunea tradiţională de concurenţă, ca explicaţie pentru evenimentele care se produc
în economia capitalistă.
Privită din punct de vedere economic, concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii pe piaţă, de
cerere şi ofertă şi de procesul schimbului. Mai exact, se poate spune că există concurenţă, dacă cineva
poate alege între mai multe alternative şi poate astfel să aleagă alternativa cea mai convenabilă
preferinţelor sale. Astfel, concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege. Insă, libertatea de alegere
este diferenţiată, în funcţie de existenţa unor grade de concurenţă efective.
Concurenţa este însă şi forma activă a liberei iniţiative, liberă iniţiativă generată de proprietatea
privată, aceasta constituind, la rândul ei, o trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al cărei mecanism este
concurenţial. Ea reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici vânzători/ofertanţi ai
bunului considerat, pentru a a-trage de partea lor clientela. Totodată, concurenţa exprimă comportamentul
specific interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament care se realizează în mod diferit, în
funcţie de cadrul (mediul) concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.
Producătorii autonomi şi specializaţi vizează profitul, în timp ce consumatorii îşi manifestă opţiunile lor
pentru bunurile şi serviciile oferite de producători vizând utilitatea lor. Prin faptul că orientează pe agenţii
economici spre producerea a ceea ce este dorit şi cerut de consumatori la costuri cât mai reduse în condiţiile
date, concurenţa asigură producătorilor preţurile şi profiturile aşteptate, iar consumatorilor satisfacerea
nevoilor.
„Competiţia conduce la continua perfecţionare şi eficientizare a producţiei. Ea determină producătorul
să elimine risipa şi să scadă costurile, astfel încât să vândă la un preţ mai mic decât alţii. îi elimină pe cei
ale căror costuri rămân ridicate şi face astfel încât să concentreze producţia în mâinile acelora ale căror
costuri sunt mai mici.”1
Concurenţa are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piaţă şi când, în acelaşi timp, pe acea
piaţă există mai mulţi vânzători/cumpărători alternativi.
Concurenţa poate avea loc între firme mari sau firme mici, firmele rivale putând intra în competiţie pe
pieţe locale, regionale, naţionale sau chiar pe pieţe mondiale.
Cele mai importante scopuri ale concurenţei sunt:

• satisfacerea cererii consumatorilor;

• promovarea inovaţiei;
• alocarea eficientă a resurselor;
• limitarea puterii economice şi a celei politice;
• justa distribuţie a veniturilor.

Piaţa este cea mai bună inovaţie în organizarea cererii şi ofertei şi în întărirea şi stabilirea diferitelor
preferinţe ale agenţilor economici - fără folosirea concurenţei. Concurenţa constituie mijlocul necesar
prevenirii şi/sau diminuării puterii economice concentrate în mâinile statului şi ale persoanelor şi
întreprinderilor private. De aceea, concurenţa reprezintă un mijloc important pentru organizarea societăţii.
Principala cerinţă căreia orice economie trebuie să-i facă faţă este alocarea resurselor sale într-un mod
în care să îi satisfacă cel mai bine pe membrii societăţii respective, atât producători, cât şi consumatori.
Astfel, trebuie să se hotărască:

1
Citat din Tatiana Moşteanu. Concurenţa. Abordări teoretice şi practice. Editura Economică, Bucureşti. 2000.

1
 • ce fel de bunuri şi în ce cantităţi trebuie produse;
• în ce mod trebuie să fie distribuite bunurile produse între membrii societăţii;
• cum trebuie direcţionate resursele în producerea bunurilor şi ce metode de producţie se vor folosi.

Piaţa liberă presupune acţiunea liberă a mai multor agenţi economici (producători sau cumpărători).
Concurenţa este unul dintre factorii importanţi ce acţionează asupra agenţilor economici, astfel încât aceştia
sa-şi adapteze oferta la cerere. Pe o piaţa liberă, concurenţa acţionează în strânsă legătură cu preţul. Agenţii
economici producători pe o piaţă liberă urmăresc prin intermediul concurenţei cu ceilalţi producători
maximizarea profitului, prin minimizarea costului, preţului şi creşterea calităţii bunurilor produse.
Economia de piaţă liberă se identifică cu economia de piaţă modernă şi se bazează pe conservarea
principiului libertăţii de concurenţă. Aceasta este reglementată printr-o serie de acte normative care au ca
efect reprimarea abuzurilor de la regulile normalităţii concurenţei.
Concurenţa devine mai puternică, atunci când preţurile sunt mai mici şi creşte cererea de bunuri.
Concurenţa se materializează prin comportamentul agenţilor economici din aceeaşi ramură, care
urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare agent economic, care
acţionează pe piaţa liberă, este preocupat de activitatea firmei sale, astfel încât aceasta să fie cea mai
competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Prin intermediul concurenţei, fiecare producător poate orienta producţia prin costurile de
exploatare, urmărind permanent raportul dintre resurse şi cheltuieli. Nici unul dintre producătorii
aceluiaşi bun de pe o piaţă nu poate influenţa în mod izolat piaţa acelui bun. Toţi producătorii influenţează
piaţa, aflându-se în concurenţă. Ei o influenţează prin practicarea de preţuri cât mai scăzute, putând ajunge
până la nivelul de supravieţuire. Prin urmare, concurenţa între producători exercită o presiune asupra
scăderii preţurilor de vânzare şi, totodată, contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea
cerută de consumatori, care este cu atât mai mare, cu cât preţul este mai scăzut.
În economia de piaţă, concurenţa este liberă; ea face parte din libera iniţiativă sau din libertatea de
acţiune, ceea ce înseamnă că agenţii economici acţionează pentru a-şi realiza propriile interese, iar
economia în ansamblul său este rezultatul acestei acţiuni. Originea intereselor fiecăruia se află în mediul
economico-concurenţial, în care locul central revine proprietăţii private şi pieţei. Astfel, libertatea
concurenţei exprimă libertatea de a acţiona în economia a cărei funcţionare ia forma pieţei. Se poate vorbi
de o asemenea libertate şi în situaţia în care agenţii economici pot decide independent, cu condiţia ca
această posibilitate să fie prezervată pentru toţi, fără nici o atingere. Orice soluţie întreprinsă de un agent
economic în intenţia de a-ţi realiza interesele trebuie să aibă loc în aşa fel, încât, prin ceea ce face el, să nu
afecteze cu nimic libertatea de acţiune a celorlalţi. De aici decurge că libertatea concurenţei este o ca-
racteristică generală, aplicabilă tuturor agenţilor economici şi că orice iniţiativă este considerată normală
numai cu respectarea acestei condiţii.
Succinta analiză demonstrează că deciziile participanţilor la activitatea economică au caracter interactiv
- sunt luate în mod individual, dar depind de cele pe care le iau ceilalţi agenţi economici. Aceasta ne obligă
să acceptam libertatea concurenţei, în primul rând, într-o manieră globală, ca fiind forma pe care o îmbracă
relaţiile dintre toţi agenţii economici care acţionează pe aceeaşi piaţă, indiferent de obiectivul activităţii lor
sau de alte scopuri sau criterii. Astfel, în condiţiile pieţei, toţi agenţii economici au scopul de a-şi maximiza
satisfacţia, ceea ce presupune o concurenţă generală, deoarece resursele la care ei apelează sunt limitate şi
au întrebuinţări alternative.
Concurenţa are un impact deosebit atât asupra pieţei, cât şi asupra entităţilor care acţionează pe
piaţă. Datorită concurenţei apar schimbări profunde în dinamica sistemului de valori al consumatorilor,
sunt de aşteptat, în acest context, mutaţii în comportamentul tuturor purtătorilor cererii: producători,
prestatori, instituţii, dar mai ales în cel al consumatorilor individuali, aceasta ca rezultat al schimbărilor de
valori, al opţiunilor pentru noi stiluri de viaţă, şi, în final, al conturării tot mai clare a unei personalităţi
proprii, care se răsfrânge asupra conduitei sale. Este evident că are loc o creştere a exigenţei consumatorului
faţă de bunurile necesare, datorată în principal preocupării pentru păstrarea formei fizice şi intelectuale,
pentru sănătate, dar şi informării mult mai operative şi cuprinzătoare asupra alternativelor de consum.
Mutaţii în sistemul de valori ale consumatorilor se vor produce şi ca urmare a schimbărilor socio-
demografice, a modului de gestionare a timpului liber, a schimbărilor ce se presupun a se produce pe planul
resurselor financiare (în acest sens urmează probabil să apară tehnici şi acţiuni ale marketingului de lux).
Societatea se teme, în general, de consecinţele concurenţei, deoarece oamenii îşi pot pierde locurile de
muncă, iar creşterea şomajului este considerată ca o consecinţă a concurenţei. într-adevăr, este o consecinţă

2
directă a teoriilor economice, faptul că o concurenţă de lungă durată este benefică pentru toată societatea şi,
mai ales, pentru cei care par a fi pierdut în prima fază.

1.2. FUNCŢIILE CONCURENŢEI

Se poate spune că funcţiile concurenţei sunt următoarele:

1. Facilitează ajustarea autonomă a cererii şi ofertei, în toate domeniile activităţii economice
Concurenţa stimulează preocupările pentru creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea calităţii ofertei de
mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica cerinţelor cererii. Pe pieţele dominate de ofertă („piaţa
cumpărătorilor"), strategia competiţională determină firmele să se particularizeze faţă de rivali.
Pe pieţele dominate de cerere („piaţa vânzătorilor"), în relaţiile cu clienţii potenţiali, se urmăreşte
specializarea într-un sector individualizat al cererii.
2. Stimulează realizarea progresului ca atare, în accepţiunea sa generală, dar mai ales a
progresului tehnico-economic
Concurenţa oferă firmelor un puternic motiv de a dezvolta produse performante şi de a descoperi
metode de a produce cu un cost mai scăzut. Nimeni nu poate cunoaşte cu precizie care vor fi noile dorinţe
ale consumatorilor sau care tehnologie de fabricaţie va conduce la minimalizarea costurilor pe unitatea de
produs. întreprinzătorii sunt liberi să introducă în fabricaţie un nou produs sau să folosească o tehnologie de
fabricaţie mult mai promiţătoare decât cele utilizate până în prezent. însă au nevoie de sprijinul investi-
torilor care doresc să le pună la dispoziţie fondurile necesare. In economia de piaţă funcţionează libertatea
de a alege, atât a întreprinzătorilor, cât şi a celor care ar putea să-i susţină.
Concurenţa conştientizează atât pe întreprinzători, cât şi pe investitori că trebuie să-şi asume
responsabilitatea aducerii pe piaţă a produselor respective, de a le oferi la preţul fundamentat de ofertă, în
raport cu cerinţele reale ale pieţei.
Noutatea ideilor lor puse în practică trebuie să înfrunte verificarea din partea „realităţii", verificare
impusă de consumatori, în cazul în care consumatorii preţuiesc destul de mult noutatea pe care o aduce
respectiva idee, atât cât să acopere costul bunului sau serviciului propus de firmă, noua afacere va prospera
şi va avea succes. în caz contrar va fi sortită eşecului.
Producătorii care vor să supravieţuiască într-un mediu concurenţial nu se pot mulţumi cu succesul
prezent. Se poate întâmpla ca bunul sau serviciul care se bucură de o apreciere favorabilă în prezent să nu
treacă testul competivităţii pe un interval mai scurt sau mai lung de timp.
Pentru un agent economic producător, condiţia de a reuşi pe o piaţă concurenţială o constituie
anticiparea, identificarea şi rapida adaptare a ideilor novatoare.
Prin concurenţă se realizează un proces continuu de „primenire" în rândul agenţilor ce acţionează pe
piaţă. Prin competiţia continuă între agenţii economici, concurenţa deschide perspective de profituri pentru
toţi participanţii la jocul pieţei, favorizându-i pe cei buni şi foarte abili, pe cei abili şi izolându-i pe cei slabi,
pe cei care nu reuşesc să se adapteze la cerinţele pieţei.
3. Împiedicarea realizării profitului de monopol de către agenţi economici, asigurând o alocare
raţională a resurselor între variantele utilizării lor solicitate de piaţă şi statornicind o repartizare a
profiturilor proporţional cu contribuţia efectivă a agenţilor economici în procesul de producţie şi
distribuţie a mărfurilor.
Totodată, prin concurenţă se descoperă mărimea şi structura optimă a activităţii desfăşurate de un agent
economic, mărimea şi structura care pot menţine cel mai uşor costul pe unitatea de produs sau serviciu, la
un nivel cât mai mic. Spre deosebire de alte sisteme economice, economia de piaţă nu mandatează şi nu
limitează tipurile de firme cărora li se permite să intre în competiţie. Este permisă orice formă legală de
organizare a activităţii economice, condiţia reuşitei pentru orice firmă fiind eficienţa în raport cu costurile.
4. Mecanismul concurenţial asigură plasarea preţurilor la niveluri reale, favorizând
raţionalizarea costurilor ca mijloc de sporire a profiturilor, altfel spus concurenţa contribuie din plin la
reducerea preţurilor de vânzare.
În condiţiile economiei de piaţă, raporturile ce se stabilesc între cantitatea vândută şi preţurile de
desfacere practicate relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creşterea desfacerilor şi mai puţin din
preţurile mari stabilite. Un preţ rezonabil atrage o masă mare de clienţi, ajungându-se astfel la un volum
mai mare al desfacerii, desfacere ce va conduce la un profit egal cu cel ce s-ar fi putut obţine prin
eventualitatea creşterii preţurilor, preţuri ce pot conduce la îndepărtarea de costuri. Preţul mic, redus,
accesibil celormulţi, sporeşte cererea, creează condiţiile producţiei de serie mare.

3
 5. Concurenţa are un rol direct asupra psihologiei agenţilor economici, alimentând optimismul
acestora, stimulându-le creativitatea, făcând ca ei să se preocupe în permanenţă de eficienţă, de
maximizarea profitului şi implicit de satisfacerea în condiţii bune a nevoilor de consum.
1.3. ROLUL CONCURENŢEI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ. TESTUL OBIECTIV AL
PREŢULUI

Cel mai important ecou al câştigurilor teoriei economice a concurenţei a fost cel al recunoaşterii
influenţei pe care concurenţa reală şi corectă o are asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Folosirea
paradigmelor teoretice de către entităţile care pot fi identificate ca agenţi sau operatori economici pe piaţă
sau ca supervizori ai mecanismului acesteia, bazată pe principii şi metode strategice, considerarea şi
reconsiderarea efectelor obţinute sau obtenabile reprezintă, în ansamblu, politica concurenţei.
Scopul principal al politicii concurenţei este, din punct de vedere al adepţilor acesteia, promovarea şi
menţinerea unui proces al concurenţei efective, astfel încât să se obţină o mai mare eficienţă a alocării
resurselor.
Această viziune implică necesitatea concurenţei ca o condiţie a alocării eficiente a resurselor atrase în
mecanismul pieţei. Accentul mai mare pus pe politica concurenţei într-o parte din ce în ce mai mare a lumii,
în ultimii ani, rezultă, cel puţin parţial, dintr-o modificare politică prin renunţarea la planificarea şi
intervenţia guvernului în economie şi orientarea tot mai mult înspre încrederea în mecanismul preţurilor
libere.
Deşi poate părea a fi aproape un truism că, concurenţa este esenţială funcţionării normale a pieţelor,
considerarea acestei afirmaţii introduce un număr de factori conflictuali pe care, cei care fac politica,
trebuie să-i balanseze.
Pentru a trata cu atenţie şi în mod global aceşti factori, pentru început facem abstracţie de existenţa
externalităţilor (beneficiile şi costurile care afectează indivizii şi unităţile economice, sau ne-economice din
afara tranzacţiilor comerciale), precum şi de oricare din efectele bunăstării provocate de redistribuirea
veniturilor. De asemenea, presupunem că este posibilă folosirea completă a forţei de muncă prin ajustarea
ratei reale a salariului la evoluţia raportului dintre oferta şi cererea pentru muncă în diferitele sectoare de
activitate. Chiar dacă lista presupunerilor este lungă şi pare a fi uneori absurdă, scopul urmărit în
demonstraţie este de fapt o afirmaţie care, din punctul de vedere al unor economişti, tinde să fie acceptată
cu bucurie.
Fiind date asemenea presupuneri, preţul aduce testul obiectiv al valorii băneşti în utilizarea resurselor.
In general, o unitate a produsului este oferită/furnizată, numai dacă preţul ei este cel puţin egal cu creşterea
costului variabil sau cu costul marginal al producerii acesteia.
Pe termen scurt, firmele pot să vândă produse la preţuri sub costul marginal din raţiuni multiple:

• pentru a atrage clienţi să le cumpere pentru primul moment sau

• să cumpere şi alte produse oferite simultan;
• pentru a câştiga sau a-şi menţine o poziţie concurenţială.

Pe termen lung, însă, preţul este destul de ridicat în raport cu costul, pentru a-i aduce profit. In acelaşi
timp, clienţii vor cumpăra un produs numai dacă preţul este mai mic sau egal cu valoarea atribuită de ei
acestuia.
Rezumarea simbolizată a acestor chei principale de orientare a comportamentelor pe piaţă este:

Această corelaţie afirmată suscită întrebări pentru cei care ar trebui s-o respecte, fiind conştienţi de
tendinţa continuă necesară a echilibrului şi eficienţei:
1) Cât de mult poate depăşi preţul costul marginal?

4
 În absenţa concurenţei, cererea pentru un produs nu ar putea fi elastică la preţ, dacă acesta ar fi stabilit
fix la nivelul costului marginal. Furnizorul ar putea atunci să ridice preţul până când elasticitatea cererii faţă
de preţ devine evidentă, în principiu, până când descreşterea vânzărilor rezultată din mărirea preţului este
egală cu nivelul costului producţiei pierdute. Cu alte cuvinte, furnizorii vor fi profitabili la mărimea
preţului, până când concurenţa i-ar face mai departe-neprofitabili. Ca urmare, dacă preţul excede
semnificativ costul marginal, aceasta înseamnă că clienţii ar fi pregătiţi să plătească costul aprovizionării
produsului furnizat, dar refuză oportunitatea, datorită existenţei sau apariţiei altei (sau altor) oportunităţi
mai bune. Aceasta implică manifestarea reală a concurenţei.
2) Ce se întâmplă însă dacă nu există concurenţă între consumatori, deoarece există un cumpărător
unic sau un cumpărător dominant? Un cumpărător dominant se poate folosi de puterea câştigată pentru a
împinge apreciabil preţul sub cel pe care el ar fi fost pregătit să-1 plătească pentru un produs, dacă nu ar fi
avut această putere. în acest caz, bunurile nu pot fi produse, deoarece nivelul ridicat al costului ar fi mai
mare decât preţul, chiar dacă el ar fi mai mic decât valoarea de piaţă (competitivă) a produsului. Aceasta
duce la o pierdere absolută pentru producători, în condiţiile monopsonului (cumpărătorul dominant) ca
imagine-oglindă a cumpărătorilor afectaţi, în condiţiile monopolului.
3) Puterea de a influenţa preţul, de a-1 urca, în cazul producătorilor dominanţi şi de a-1 coborî, în cazul
cumpărătorilor dominanţi, a fost polul de atracţie al preocupărilor economiştilor structurii pieţei.
Efectul net al pierderii absolute a fost descris ca efectul static al puterii pieţei, deoarece el este bazat pe
cererea dată şi în condiţiile ofertei, pe termen scurt. In această viziune, el este frecvent prezentat, com-
portând o comparaţie cu o situaţie noţională a „concurenţei perfecte", unde numărul mare de producători, în
condiţiile permanentei intrări libere în ramură a altora, obţin suficient profit pentru a supravieţui rivalităţii.
Concluziile trase pornind de la modelul concurenţei perfecte s-au răspândit suficient, generând multiple
analize în domeniul politicii concurenţei.
Efectul static al puterii de piaţă este ne-ambiguu. El implică, întotdeauna, ne-echivoc, că, indiferent de
cererea existentă şi în condiţiile ofertei considerate, concurenţa este bună. Dar, de fapt, acest argument nu a
putut fi folosit eficient pentru a justifica corect condamnarea monopolului sau absenţa concurenţei,
deoarece presupusele condiţii ale cererii date şi ale costului sunt evident nerealiste.
Pentru a susţine această afirmaţie, să considerăm mai întâi costurile, în funcţie de care se urmăreşte
eficienţa internă a unei firme. Existenţa concurenţei măreşte eficienţa prin forţarea managerilor de a acorda
atenţie constantă reducerii costurilor şi eliminării cheltuielilor inutile.
Efectul de „viaţă liniştită" a monopolului, dat adesea de descrierea curioasă a „X- ineficientei", este
mult mai semnificativ decât exploatarea puterii de piaţă, mai ales că a-cesta este foarte susceptibil să atragă
atenţia cu adversitate. Intr-o situaţie de monopol, managerii pot fi mulţumiţi de a obţine exact atât profit, cât
să-i poată menţine satisfăcuţi pe proprietari să transfere unele dintre procedeele puterii de piaţă către
angajaţi, prin veniturile mai mari plătite acestora pentru muncă mai puţină, făcându-le propria viaţă mai
confortabilă. Critica acestui model, al monopolului, subliniază fără îndoială, sprijinul acordat, în ultimii ani,
privatizării utilităţilor publice (monopolul de stat al producerii şi distribuirii de servicii publice) şi eforturile
depuse în statele dezvoltate din Europa (Marea Britanie are deja suficientă experienţă în acest sens) pentru
o reglementare specifică riguroasă a dezmembrării regiilor publice (autonome), prin divizarea în multiple
societăţi.
Se ştie că, în funcţie de nivelul activităţii, dacă intrările de factori de producţie sunt mai mari şi
invizibile/netransferabile direct pe produse, acestea pot implica irecuperabilitatea costurilor. Recuperarea
completă a costurilor este asigurată, însă, de economiile de scară, care permit repartizarea acestor costuri pe
seama unui volum foarte mare a rezultatelor activităţii, în timp ce, în cazul activităţilor de dimensiuni
reduse, acest lucru este imposibil. De aceea, în asemenea situaţii din urmă, pe piaţă nu poate supravieţui
decât o singură firmă, aceea cu economie de scară.
Alternativa practică a monopolului poate consta într-un număr mic de firme care pot genera oligopolul.
Concurenţa prin oligopol tinde către concentrarea acestuia asupra altor instrumente decât preţul, de
exemplu, reclama şi alte forme de promovare. Pe termen lung, astfel de cheltuieli de promovare a
produselor pot avea efect scăzut, pe diferite părţi de piaţă, deoarece îi determină pe clienţi să plătească pre-
ţuri mai ridicate, decât în situaţia în care, pe piaţă, ar fi un singur vânzător.
Aşadar, teoria economică bazată pe perspectiva implicaţiilor concurenţei prin costurile firmei (eficienţa
internă) nu este conclusivă. Acest neajuns a fost recunoscut în politica concurenţei din ţările vest-europene,
de care s-a ţinut seama în formularea articolelor 85 şi 86 ale Tratatului de la Roma.

5
 4) Efectele dinamice ale concurenţei nu se limitează la eficienţa internă a firmelor. Oricare politică
desemnată să prevină dezvoltarea puterii de monopol sau să controleze abuzul acestuia trebuie să ia în
calcul nevoia de a produce un stimulent pentru firmele rivale, în sensul de a le încuraja.
Dobândirea puterii de piaţă de către înţelegerea explicită sau tacită dintre firme poate fi prezumată
având efect nefavorabil pentru bunăstarea economică în cele mai multe cazuri şi este, ca atare, un principiu
uzual reflectat în politicile concurenţei. Dobândirea puterii de piaţă prin fuziuni este, în general, judecată
prin comparaţia efectelor dăunătoare asupra concurenţei, cu avantajele în eficienţa internă. Dilema
principală pentru o politică a concurenţei este cum ar trebui să se procedeze împotriva practicilor orientate
pentru eliminarea competitorilor actuali sau potenţiali. Soluţionarea acestei dileme nu este foarte mult
ajutată de teoria economică neoclasică. Astfel, prin modelul propus al concurenţei perfecte, în care există
multe firme care produc şi vând un produs omogen (identic) şi o perfectă informare a clienţilor, nu există
scopul diferenţierii produselor sau al adversităţii persuasive.
În lumea reală, o formă majoră a concurenţei constă în dezvoltarea diferitelor produse şi înţelegerea de
către clienţi a valorii acestor diferenţieri sortimentale. In competiţia perfectă, nu există bariere la intrare: un
nou intrat poate concura în termeni egali cu celelalte firme de pe piaţă, vânzând produsul, care este omogen,
la acelaşi preţ.
În lumea reală, concurenţa implică acţiunea de către firmele existente pentru stabilirea barierelor la
intrare şi pentru crearea şi utilizarea de strategii în scopul respingerii unor potenţiali noi intraţi în ramură.
Preţul de ruinare, preţurile de discriminare, proliferarea mărcilor, contractele de distribuţie exclusivă dintre
vânzători sau distribuitori şi alte procedee, toate tind să fie văzute, în principiu, ca procedee
anticoncurenţiale, deşi, din punct de vedere al firmelor care le utilizează, ele sunt arme concurenţiale.
Datorită complexităţii economiei reale, a dinamismului structurii pieţei, a confuziilor care pot apărea în
tratarea legitimităţii economice a comportamentelor şi încadrarea corectă a acestora, din punct de vedere
juridic, s-au stabilit unele reguli generale şi precizări ale abordării acestor procese definitorii ale
concurenţei reale.