Capitolul II

MĂSURILE DE PROTECŢIE A
COPILULUI ABANDONAT

42
 MĂSURILE DE PROTECŢIE A COPILULUI ABANDONAT
După legea română 1 ori de câte ori copilul este lipsit în mod
temporar sau permanent de ocrotirea părintească, fie din culpa
acestora, fie din motive independente de voinţa lor, copilul se află în
dificultate şi are dreptul la asistenţă specială.
Pentru aceste situaţii sunt reglementate o serie de instituţii
menite să asigure în funcţie de situaţia concretă a copilului, protecţia
drepturilor sale prin asistenţa altemativă. Printre ele se numără: tutela,
curatela, încredinţarea copilului, încredinţarea în vederea adopţiei,
plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi adopţia.
Opţiunea pentru una din aceste instituţii, se face în funcţie de
circumstanţele concret-instituţionale ale copilului, ţinând cont de
interesul superior al acestuia, precum şi de necesitatea continuităţii în
creşterea şi educaţia copilului, de originea sa etnică,religioasă,
culturală. Unele instituţii vizează măsuri temporare de protecţie a
drepturilor copilului, de asigurare a creşterii şi ocrotirii acestuia în
mediu familial în scopul reintegrării copilului. Altele reprezintă măsuri
cu caracter permanent, în funcţie de situaţia care a generat-o (de ex.
decesul unui părinte şi părăsirea copilului de către celălalt - în cazul
tutelei) sau de natura instiţutiei (adopţia).
Momentan, se poate vorbi de un sistem mixt în care, spre
deosebire de instituţiile tradiţionale (tutela, curatela, adopţia), statuI şi
familia altemativă/organismul privat autorizat exercită în comun
drepturile şi obligaţiile de protecţie şi ocrotire a copilului.
Relaţia copil-părinţi-stat 2 ar putea fi văzută, metaforic, ca un
balansoar care se înclină treptat când în favoarea părinţilor, când în
cea a copiilor. Balansoarul nu poate funcţiona decât dacă cele două
locuri sunt ocupate - de părinţi şi de copii. Rolul celui de al treilea,
statuI, e de a interveni ori de câte ori apar defecţiuni. Se pune
întrebarea: ce se întampIă când copilul nu are cu cine să se dea în
leagăn, sau dacă partenerii săi nu pot să respecte sau încalcă regulile
jocului? Soluţiile vor fi diferite pentru fiecare din cele trei situaţii,

1
Art.3 alin.(2) din O.U.G. nr. 26/1997 aprobată prin Legea nr. 108/1998, preluând integral textul art.20 alin.(1)
din Convenţia cu privire la drepturile copilului.
2
Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura All Beck, Bucureşti,
2001, p.227

43
 fiecare pornind însă de la regula generală a jocului: copilul nu se poate
da singur în balansoar - el nu poate fi lipsit nici un moment de grijă şi
ocrotire.

INSTITUŢII SOCIO-JURIDICE DE ASISTENŢĂ

ALTERNATIVĂ ŞI PROTECŢIA INTERESULUI
SUPERIOR AL COPILULUI

Tutela minorului Curatela persoanelor lipsite de Adopţia internă şi

(art.113-141 capacitatea de exerciţiu internaţională (O.U.G.
Codul Familiei) restrânsă (art.119, 132, 139, nr.25/1997, aprobată prin
152 Codul Familiei) legea nr. 87/1998)

Încredinţarea copilului
(unei familii, persoane,
organismului public
specializat sau unui Încredinţarea copilului în
organism privat vederea adopţiei (O.U.G.
autorizat) ( art. 8-11 din nr.25/1997, aprobată şi
O.U.G. nr. 26/1997 modificată prin legea nr.
aprobată prin legea nr. 87/1998)
108/1998)

Plasamentul copilului (la o familie sau Plasamentul copilului în regim de urgenţă

persoană, la serviciul public specializat, sau la (într-un centru de primire) (art. 8-11 din
un organism privat autorizat) (art. 12-14 din O.U.G. nr. 26/1997 aprobată prin legea nr.
O.U.G. nr. 26/1997 aprobată prin legea nr. 108/1998)
108/1998)

44
 2.1. PROTECŢIA COPILULUI PRIN TUTELĂ ŞI CURATELĂ

2.1.1. Tutela
Tutela este o instituţie socio-juridică ce reglementează ocrotirea
prin tutore a copilului minor lipsit, în mod permanent, de ocrotire
părintească. Copilul poate fi pus sub tutelă în situaţiile în care ambii
părinţi se află în imposibilitatea permanentă de a-şi manifesta voinţa.
Aceste situaţii sunt enumerate de art.113 Codul familiei: în cazul în
care ambii părinţi sunt morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi.
Tutela este o instituţie socio-juridică de ocrotire a drepturilor
copilului ce oferă temporar sau permanent - în funcţie de modificările
care apar în situaţia care a impus deschiderea sa - un mediu familial
alternativ necesar dezvoltării persoanei minorului şi administrării
bunurilor sale.
Instituţia tutelei este reglementată prin asemănare cu aceea a
ocrotirii copilului prin părinţi. Ca şi ocrotirea părintească, tutela este
guvernată de câteva principii fundamentale:
1. Tutela se exercită exclusiv în interesul minorului (art.114
Codul familiei) ;
2. Principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi tutore
(art.125 Codul familiei cu trimitere la art.106);
3. Tutela se exercită sub controlul permanent al statului.
Controlul asupra modului în care tutorele îşi indeplineşte
îndatoririle sale este exercitat de către autoritatea tutelară,
acest control fiind efectiv şi continuu (art.136 C. Codul
familiei).
Ca instituţie de ocrotire a copilului, tutela se caracterizează prin:
1. Tutela este o sarcină legală: legea este aceea care stabileşte,
prin dispoziţii imperative, cazurile de deschidere a tutelei, procedura de
menire a tutorelui, obligaţia pentru anumite persoane de a îndeplini
sarcina de tutore, conţinutul ocrotirii copilului prin tutelă, încetarea
tutelei;
2. Tutela este o sarcină obligatorie. Legea prevede însă şi situaţii
în care sarcina tutelei poate fi refuzată:

45
 -cel care are vârsta de şaizeci de ani împliniţi;
-femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
-cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;
-cel care exercită o altă tutelă sau curatelă;
-cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau
din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această
sarcină.
3. Tutela este o sarcină personală. Principalele considerente în
alegerea unei persoane care să îndeplinească sarcina tutelei sunt
calităţile sale.
4. Tutela este o sarcină gratuită (art.121 alin.(1) C. Codul familiei)
cu toate că, autoritatea tutelară, ţinând cont de munca depusă de
tutore, îi poate acorda acestuia din urmă o remuneraţie.
Tutela se deschide din oficiu sau în urma înştiinţării autorităţii
tutelare despre existenţa unui copil lipsit de ocrotire părintească.
De principiu, orice persoană care are capacitate de exerciţiu şi
oferă garanţii de moralitate, are capacitatea de a fi tutore. Legea nu
stabileşte vreo ierarhie a persoanelor care pot fi numite tutore.
Alegerea este realizată de autoritatea tutelară, dintre rudele
copilului sau alte persoane, ţinând cont de interesul superior al
copilului. Există însă şi o serie de incapacităţi speciale de a fi tutore.
Ocrotirea prin tutelă se referă atât la persoana copilului, cât şi la
bunurile acestuia.
În ceea ce priveşte ocrotirea persoanei copilului, tutorele are
aceleaşi drepturi şi îndatoriri cu ale părinţilor. Astfel, tutorele are
obligaţia de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea sa
fizică, de educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a acestuia
precum şi dreptul de pază şi supraveghere a copilului. În vederea
îndeplinirii sarcinii tutelei se prevede că minorul locuieşte la tutore.
Latura patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde:
-administrarea bunurilor copilului până la 14 ani;
-reprezentarea în actele civile a minorului;
-încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale minorului.

46
 În ceea ce priveşte răspunderea tutorelui, trebuie precizat că
acesta este răspunzător pentru modul de îndeplinire a drepturilor şi
obligaţiilor faţă de persoana minorului şi faţă de patrimoniul acestuia.
Încetarea tutelei minorului se poate datora unor cauze ce ţin de
persoana tutorelui sau de cauze care privesc persoana copilului minor.
În prima situaţie este vorba de încetarea funcţiei tutorelui, iar în cea de-
a doua de încetarea tutelei.
Încetarea funcţiei tutorelui poate avea loc în următoarele situaţii:
- decesul tutorelui;
- îndepărtarea din tutelă;
- înlocuirea tutorelui.
De principiu, tutela încetează în momentul în care au încetat
cauzele care au făcut necesară deschiderea sa :
- dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către copil (prin
ajungerea la majorat sau prin căsătorie);
- prin stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul dintre părinţi pentru
copilul născut din părinţi necunoscuţi;
- prin ridicarea decăderii din drepturile părinteşti a cel puţin unuia
dintre părinţi;
- prin reapariţia cel puţin a unuia dintre părinţi, dispăruţi sau
declaraţi morţi;
- moartea minorului.

2.1.2. Curatela
Curatela minorului este o instituţie socio-juridică altemativă de
ocrotire temporară a drepturilor copilului. Ceea ce o deosebeşte de
ocrotirea părintească şi de tutelă este caracterul său temporar şi
subsidiar. Curatela minorului este o tutelă provizorie ceea ce înseamnă
că, în esenţă, îi sunt aplicabile regulile tutelei.
Cazurile de curatelă sunt următoarele:
1. Curatela instituită ca mijloc de protecţie şi ocrotire a drepturilor
copilului până la numirea tutorelui;
2. Curatela instituită în cazul în care părinţii sau tutorele numit
nu-şi pot îndeplini în mod temporar atribuţiile;

47
 3.Curatela instituită în cazul în care există contrarietate de
interese între tutore şi cel aflat sub ocrotirea sa.
Ca şi ocrotirea de părinţi şi tutela, curatela priveşte atât persoana
copilului, cât şi bunurile sale.
Dacă încetează cauzele care au provocat, instituirea curatelei,
aceasta poate fi ridicată de autoritatea tutelară.
Prin natura sa temporară şi subsidiară, instituţia curatelei
ilustrează cel mai bine principiul conform căruia copilul nu poate fi
lipsit, în nici un moment, nici măcar provizoriu, de grijă şi ocrotire. Prin
intermediul ei se asigură prezenţa constantă a unui ocrotitor care are
drepturi şi obligaţii faţă de copil, până la adoptarea unei măsuri cu
caracter permanent. Ea reprezintă, de asemenea, chiar dacă temporar,
o altemativă la mediul familial.

48
 2.2. PROTECŢIA COPILULUI PRIN ÎNCREDINŢARE
Încredinţarea este o măsură prin care drepturile părinteşti asupra
copilului se exrcită de către consiliul judeţean, respectiv de consiliile
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin Comisia pentru
Protecţia Copilului în cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi,
necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi ori
dispăruti sau decăzuţti din drepturile părinteşti, şi nu a fost instituită
tutela, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre
judecătorească ramasă definitivă, precum şi în cazul în care instanţa
judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei familii sau
persoane, în condiţiile legii (art.8 alin.(1) din O.U.G. nr. 26/1997,
republicată).
Comisia pentru protectia copilului poate hotărî încredinţarea
copilului unei persoane sau familii care consimte la aceasta şi care
prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării
armonioase a copilului (art.8 alin.2). Există prioritate la încredinţarea
copilului rudelor până la gradul al patrulea inclusiv (art.8 alin.3).
Serviciul public specializat pentru protecţia copilului are obligaţia
de a evalua posibilitatea încredinţării cu prioritate rudelor menţionate şi
a prezenta Comisiei pentru protecţia copilului rapoarte şi propuneri în
acest sens.
În cazul în care copilul nu a putut fi încredinţat unei persoane sau
familii, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărâ încredinţarea
acestuia serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau unui
organism privat autorizat (art.9 alin.1). În această situaţie, măsura
încredinţării durează până în momentul în care copilul poate fi
încredinţat unei persoane sau familii corespunzătoare ori până a la
încredinţarea acestuia în vederea adopţiei (art.9 alin.2).
Efectele încredinţării copilului sunt următoarele (art.10):
- persoanele fizice sau juridice cărora Ii s-a încredinţat copilul au
faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu privire
la persoana copilului;
- pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoana sau
familia la care a fost încredinţat;

49
 - dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către
Comisia pentru protecţia copilului.
Părinţii pot să păstreze legături personale cu copilul, în condiţiile
stabilite de Comisia pentru protecţia copilului, dacă este respectat
interesul superior al copilului (art.ll). Serviciul public specializat pentru
protecţia copilului sau, după caz, organismul privat autorizat va crea
condiţiile necesare pentru aceasta.
Încredinţarea copilului poate dura cel mult până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu de către acesta, dar şi după această
perioadă, dacă îşi continuă studiile, dar fără a depăşi vârsta de 26 ani.

50
 2.3. PLASAMENTUL FAMILIAL/ASISTENŢA MATERNALĂ
Plasamentul familial de urgenţă (pentru cazul când copilul trebuie
scos urgent din mediul în care trăieşte, datorită pericolelor existente
acolo) şi pe termen scurt sau mediu (copilul stă cu familia de plasament
pentru o perioadă limitată de timp, până se stabileşte dacă poate fi
reintegrat în familia biologică sau e necesară adopţia) reprezintă soluţia
pentru mulţi copii ale căror familii sunt în criză, sau care sunt supuşi
abuzurilor (fizice, sexuale, psiho-afective/emoţionale) în familia
biologica. Plasamentul familial în România ocupa o pondere destul de
mică (momentan) realizându-se mai greu datorită crizei economice, a
crizei spaţiului în cadrul locuintelor, a lipsei personalului specializat,
dar şi a disponibilităţii populaţiei.
Un studiu efectuat de IRSOP, la cererea organizaţiei
neguvernamentale Holt International Children's Services, la sfârşitul
anului 1993 în Bucureşti şi Constanţa asupra posibilităţii introducerii
plasamentului temporar pentru copiii abandonaţi, arată că acesta este
posibil numai la o scară redusă şi cu eforturi financiare considerabile,
având în vedere dificultăţile existente din punct de vedere economic şi
cultural în România.
Concluziile acestui studiu confirmă faptul că plasamentul (şi
încredinţarea) este înţeles în ţara noastră ca formă de preadopţie, mulţi
dintre copiii daţi în plasament (sau încredinţare) fiind adoptaţi ulterior. 3

Ponderea copiilor în plasamentul familial, în totalul copiilor afIaţi în

plasament familial şi instituţii est-europene *
1989 1994
REPUBLICA CEHĂ 24,3 27,7
SLOVACIA 32,6 35,3
UNGARIA 30,7 37,6
POLONIA 54,1 60,0
ROMÂNIA 12,4 16,7

Tipuri de plasament
1. Plasament de urgenţă

*3
Pentru o societate centrată pe copil, Raport realizat de Institutu! de Cercetare a Calităţii vieţii Vieţii, coord.
Cătălin Zamfir, Editura Alternative, Bucureşti, iunie 1997, pp.111-11
*Sursa: TRANSMONEE

51
 Ocrotitorii de urgenţă sunt disponibili întotdeauna pentru a primi
copiii pentru un timp limitat (maxim 1 lună), până la realizarea planului
pe termen lung.
2. Plasament pe termen scurt
Acest tip de ocrotire poate dura de la câteva zile la 6 luni şi este
folosită pentru orice tip de copil, indiferent de vârstă sau dificultăţi (în
perioada preadoptivă a noilor născuţi; în situaţie de criză familială, în
scop de evaluare, etc.). Este posibil ca o parte din copiii încredinţaţi pe
termen scurt să treacă în încredinţare pe termen mediu sau lung.
3. Plasament pe termen mediu
Este o formă de încredinţare ce acoperă majoritatea tipurilor de
copii care necesită ocrotire. Este concepută să dureze de la 6 luni la 2
ani şi are scopul de a da timp părinţilor să rezolve dificultăţile practice
sau pe cele de relaţie, protejând astfel copilu!. O parte din copiii
încredinţaţi pe termen mediu vor intra în încredinţare pe termen lung.
4. Plasament pe termen lung
Dureaza de la 2 ani în sus până când copilul atinge vârsta
maturităţii. Se încheie prin adopţia copilului de către ocrotitor sau de
către altă familie.
5. Plasarea copilului pe o perioadă determinată într-o instituţie de
protecţie adecvată.

Plasamenlul în regim de urgenţă ca măsură de protecţie a

drepturilor copilului
Obligaţia fundamentală a părinţilor este de a creşte copilul. Ea
reprezintă nucleul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti şi se împarte într-
un număr de obligaţii conexe care contribuie la realizarea ocrotirii
necesare dezvoltării copilului. Părinţii care nu-şi îndeplinesc în mod
culpabil aceste obligaţii sau care comit abuzuri în exercitarea lor, sunt
pasibili de diferite forme de răspundere, începând cu cea civilă şi de
dreptul familiei până la cea penală.
Plasamentul în regim de urgenţă priveşte exact aceste situaţii în
care neglijenţa şi abuzul în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului. Ea este o
măsură temporară excepţională în ce priveşte circumstanţele în care se

52
poate adopta (relele tratamente la care este supus copilul de către
părinţii săi sau neglijenţa gravă a acestora), în ce priveşte intervenţia
directă a statului prin organele abilitate, cât şi prin efecte (plasamentul
temporar al copilului într-un centru de primire ori la o persoană sau
familie atestată în acest scop).
Competenţa adoptării acestei măsuri aparţine serviciului public
specializat. Între măsurile pe care serviciul specializat Ie poate dispune
se numără:
a. plasamentul copilului în regim de urgenţă într-un centru de
primire care este organizat şi funcţionează în subordinea serviciului
public specializat sau a unui organism privat autorizat;
b. plasamentul la o persoană sau o familie atestată în acest scop.
Unul dintre primele efecte ale plasamentului în regim de urgenţă
vizează înIăturarea stării de pericol în care este copilul. În acest scop
se prevede suspendarea exerciţiului drepturilor pe care Ie au părinţii
faţă de copil pe durata plasamentului în regim de urgenţă.

Ingrijirea familială temporară

Definire:
Îngrijirea familială temporară este o alternativă faţă de
plasamentul în instituţii şi oferă copiilor abandonaţi sau celor cu risc de
abandon, îngrijire într-o atmosferă familială, securizantă; reprezintă un
sistem de îngrijire familială temporară, limitată în timp, planificată,
oferită unui copil care nu este rudă şi care nu poate rămâne în propriul
lui cămin datorită unei crize familiale. Se oferă astfel copilului şansa de
a trăi într-un mediu familial, timp în care se încearcă fie reîntoarcerea
copilului în familia biologică, fie identificarea unei familii adoptive.
În îngrijirea familială temporară sunt cuprinse mai multe concepte:
- îngrijirea familială temporară este PLANIFICATĂ. Ceea ce se
întâmplă cu copilul pe parcursul plasamentului nu este la voia
întâmplării, ci se urmăreşte planul de viitor al copilului.
- îngrijirea familială temporară este LIMITATĂ ÎN TIMP. Un copil
nu ar trebui să rămână în îngrijire familială temporară un timp nedefinit.
Acesta este un serviciu temporar oferit copilului şi familiei sale pentru o
perioadă limitată, stabilită de comun acord. La sfârşitul acestei

53
perioade, copilul ar trebui să fie integrat într-o familie permanentă,
propria sa familie biologică sau cea adoptivă.
- Resursa esenţială este FAMILIA DE ÎNGRIJIRE/ASISTENTUL
MATERNAL care acordă îngrijire într-un mediu familial unui copil care
nu îi este rudă, oferind copilului posibilitatea unei dezvoltări optime-
fizică, cognitivă, socială şi emoţională.
- Îngrijirea familială temporară implică MUNCA ÎN ECHIPĂ. Baza
familiei de îngrijire temporară o reprezintă conceptul muncii de echipă
între familia de îngrijire şi asistentul social.

Principii :
Sprijinirea familiilor de plasament în îngrijirea copiilor neglijaţi
sau abuzaţi se bazează pe următoarele principii:
1. Nevoile de bază ale copilului sunt satisfăcute cel mai bine într-o
familie sigură, stabilă şi protectoare;
2. Un copiI ar putea avea nevoie de o familie substitut oferită de
serviciile sociale atunci când nici părinţii naturali, nici familia
extinsă nu pot satisface nevoile de dezvoltare ale copilului;
3. Atenţia familiei foster/de îngrijire trebuie concentrată asupra
satisfacerii nevoilor imediate ale copilului sprijinind evoluţia
familiei naturale a copilului şi reîntoarcerea copilului în această
familie atunci când va fi posibil;
4. Datorită faptului că familia foster devine parte a familiei extinse a
copilului, familiile foster trebuie să negocieze relaţiile care
sprijină părinţii naturali şi scopurile plasamentului;
5. Fiecare familie este diferită - mutarea într-o altă familie constituie
întotdeauna un şoc cultural pentru copil;
6. Asemănările etnice şi culturale, cât şi relaţiile continue dintre
familii fac mai uşoare schimbările atât pentru copil cât şi pentru
familie;
7. Fiecare copil are dreptul să primească îngrijire şi servicii
adecvate şi are dreptul de a fi pregătit pentru autonomie şi pentru
o viaţă independentă;
8. Fiecare copil are nevoie de îngrijire continuă. Atunci când familia
naturală nu poate fi ajutaţi să satisfacă nevoile de dezvoltare ale

54
 copilului, copilul ar trebui adoptat de către o familie care să-i
poată oferi formarea unui sentiment de apartenenţă şi
permanenţă.
Îngrijirea familială temporară este de preferat îngrijirii de tip
instituţional din două motive majore. Primul motiv este cel mai evident:
în familia de îngrijire temporară, copilul beneficiază de atenţia
individualizată pe care numai o familie o poate acorda. În cadrul unei
familii, copilul invaţă să iubească şi să fie iubit, sa aibă încredere şi să
dezvolte relaţii. Acestea sunt calităţi importante de care copilul are
nevoie pentru dezvoltarea sa viitoare şi bunăstarea sa. În familia de
îngrijire, nevoile de dezvoltare normale ale copilului-fizice, sociale,
emoţionale şi spirituale, sunt îndeplinite. Chiar dacă perioada de
rezidenţă este limitată în timp, influenţa lui asupra vieţii copilului poate
sa fie majoră. În al doilea rând îngrijirea în familie presupune costuri
mult mai mici faţă de îngrijirea din cadrul unei instituţii tip centrul de
plasament.

Etape în îngrijirea familială temporară:

Sistemul ingrijirii familiale temporare este complex, acesta
impunând parcurgerea mai multor etape:
a. Recrutarea asistenţilor maternali
Recrutarea asistenţilor maternali se referă la căile de abordare a
familiilor cu scopul de a găsi potenţiale familii de îngrijire pentru copiii
care au nevoie de îngrijire familiaIă temporară. Recrutarea implică un
program continuu, planificat, organizat de educare a publicului larg,
referitor la nevoia de a găsi asistenţi maternali. Eforturile de recrutare
continuă crează în timp un climat de conştientizare a nevoii de asistenţi
maternali. Recrutarea are scopul de a identifica şi oferi motivaţii
solicitanţilor potenţiali care vor să devină asistenţi maternali. Scopul ei
principal este de a asigura un număr suficient de asistenţi maternali
pentru a primi în orice moment copiii care au nevoie de îngrijire.
Abordarea individualizată sau contactul personal cu potenţialul
asistent maternal este deseori cea mal eficientă metodă de a ajuta
familiile să decidă dacă îngrijirea familială temporară/asistentă
maternală este potrivită pentru ei. Asistenţii sociali şi/sau familiile de

55
îngrijire familială temporară deja active pot să abordeze noi familii
individuale (vecini, prieteni, colegi, etc.).
O altă modalitate de recrutare se referă la promovarea generală
în cadrul comunităţii prin mass-media (anunţuri în ziare, la radio şi tv,
distribuirea de broşuri şi pliante, postere, mediatizarea nevoii de
asistenţi maternali în cadrul parteneriatelor cu sectorul
neguvernamental sau autorităţi guvernamentale, locale/centrale).

Criterii de eligibilitate pentru asisten ţ ii maternali:

Următoarele criterii sunt folosite ca ghid la recrutarea şi
aprobarea familiilor de asistenţi maternali:
1. VÂRSTA: cea care să-i confere capacitatea deplină de exerciţiu.
2. STAREA DE SĂNĂTATE: asistenţii maternali potenţiali împreună
cu toti membrii familiei trebuie să dovedească că sunt sănătoşi
clinic şi neuropsihic. Evaluarea psihologică trebuie să
demonstreze garanţia pentru îndeplinirea adecvată a obligaţiilor
legate de creşterea, îngrijirea şi educaţia copiilor ;
3. CASA: ambient sigur şi condiţii igienice pentru sănătatea şi
bunăstarea copilului;
4. PROFIL MORAL: asistenţii maternali şi membrii familiei să
probeze garanţii morale necesare dezvoltării armonioase a
copilului;
5. ACCEPTUL ÎNTREGll FAMlLll: toţi membrii familiei care locuiesc
împreună trebuie să fie de acord cu primirea şi ocrotirea unui
copil în casa lor.

b. Investigaţia/cererea de înscriere
Etapa de investigaţie şi a cererii de înscriere începe atunci când
solicitantul se interesează mai întâi verbal despre participarea la un
program de asistenţă maternală şi are loc o întâlnire între asistentul
social şi familie. Ea se încheie atunci când solicitantul completează
cererea de înscriere. În timpul acestei etape asistentul social furnizează
potenţialului asistent maternal o descriere generală a ceea ce înseamnă
asistenţa maternală, a principiilor sale, a drepturilor şi obligaţiilor
asistentului maternal, responsabilităţile serviciului public specializat

56
sau privat, categoriile de copii care beneficiază de aceste servicii şi
orice alte informaţii pe care solicitantul Ie poate cere. Dacă solicitanţii
îndeplinesc criteriile de bază şi se decid să continue eforturile lor de a
deveni asistenţi maternali ei vor completa în continuare formularul de
înscriere. Asistentul social revizuieşte cererea de înscriere şi stabileşte
împreună cu solicitantul un program pentru vizita la domiciliu şi
contactele următoare. Scopul principal al acestor contacte este de a
evalua potenţialii asistenţi maternali.

c. Evaluarea psiho-socială
Ancheta socială este o fază foarte importantă a procesului prin
care cineva devine asistent maternal. Ea oferă baza pentru a determina
dacă solicitantul este doritor şi pregătit pentru a-şi asuma rolul de
asistent maternal şi dacă este potrivit pentru acest rol. Raportul
anchetei sociale oferă o evaluare generaIă a familiei şi a funcţionalităţii
acesteia ca grup, incluzând şi interacţiunile membrilor în cadrul
sistemului familial. Această evaluare a familiei începe odată cu primul
contact când solicitantul este intervievat. Ancheta socială efectuată în
termen de trei luni de la data depunerii cererii de înscriere este
realizată printr-o serie de întâlniri între asistentul social şi fiecare
membru al familiei în parte, precum şi întreaga familie la un loc.
Observaţiile de orice natura îl ajută pe asistentul social să decidă dacă
familia îndeplineşte condiţiile de eligibilitate. În ancheta socială sunt
incluse contactele colaterale cu membrii familiei lărgite, vecinii şi
prietenii.
În cadrul procesului de evaluare, asistentul social discută
următoarele aspecte cu solicitanţii:
- sursa de referire;
- motivaţia pentru a deveni asistenţi maternali;
- atitudinea faţă de îngrijirea familială temporară;
- atitudinea faţă de abandonul unui copil;
- informaţii despre adopţie;
- ce fel de copil şi-ar dori să îngrijească: vârsta, sexul, cât de
flexibilă este familia referitor la aceste criterii;

57
 - viaţa de familie: dinamica familială şi relaţiile de familie,
metodele prin care ei depăşesc perioadele de stress, experienţele
legate de separare şi modul în care au fost ele tratate,
compatibilitatea rolurilor, recreerea, vacanţele şi relaţiile părinte-
copil;
- experienţa ca părinte: valoarea acordată educaţiei, metodele de
disciplinare, propriile lor experienţe din copilărie ;
- starea de sănătate şi starea psihologică;
- starea materială/financiară: venitul, cheltuielile, modul în care
îşi chibzuiesc resursele;
- religia şi convingerile culturale;
- căminul familiei şi dotările, resursele comunitare.
Rezultatele anchetei sociale constau într-un raport scris întocmit de
către asistentul social. EI documentează capacitatea solicitantului de a
fi asistent maternal şi recomandă de asemenea copilul potrivit pe care
această familie îl poate accepta şi îngriji cel mal bine. În cazul unei
organizaţii, după ce familia a fost aprobată de aceasta, dosarul
ei este înaintat Direcţiei locale pentru Protecţia Copilului
(DPC)/Comisiei pentru Protecţia Copilului care emit atestatul de
asistent maternal.

d. Instruirea asistenţilor maternali

Asistenţii maternali sunt pregătiţi şi instruiţi conform cerinţelor
legislative în vigoare. Cursurile de instruire aprobate de Direcţia
Generală de Muncă şi Solidaritate Socială se pot desfăşura chiar şi la
domiciliul asistenţilor maternali. Tematica acestor cursuri trebuie să
acopere următoarele aspecte:
- Iegislaţie în domeniul protecţiei copilului în România şi pe plan
internaţional;
- ro!uri şi responsabilităţi asistent maternal/Direcţia pentru
Protecţia Copi!u!ui/organizaţia angajatoare (dacă există);
- creşterea şi dezvoltarea copilului;
- efecte!e instituţionalizării copilului;
- ataşament şi separare;
- maltratare şi neglijare;

58
 - relaţionare familie biologică/asistent maternal/familie adoptivă.
Se asigură un curs de instruire iniţial (de exemplu: minim 60 ore-
24 ore de instruire teoretică şi 36 ore de instruire practică) urmată apoi
de instruire permanentă oferind ocazia pentru asistenţii maternali de a
participa !a cursuri şi seminarii având subiecte legate de îngrijirea şi
dezvoltarea copilu!ui, îngrijirea temporară şi alte servicii alternative.

e. Evaluarea copilului şi matching-ul

Matching-ul este procesul de alegere a celei mai adecvate
persoane ca asistent materna! pentru îndeplinirea nevoilor pentru un
copil anume.
Evaluarea necesităţilor individuale contribuie !a stabilirea tipu!ui
celui mai potrivit de plasament pentru fiecare caz:
- copilul are nevoie de securitate;
- copilul are nevoie de continuitate;
- copilul are nevoie de îngrijire specială, datorată unui handicap
fizic sau mental;
- copilul are nevoie de terapie;
- copilul are nevoie de viaţă de familie;
- copilul are nevoie să menţină contactu! cu părinţii, fraţii,
surorile, rudeIe, îngrijitorii;
- copilul are nevoie să fie dat în îngrijire împreună cu un frate a!
său;
- copilul are nevoie de identitate rasială, etnică, culturală 3 .
Procesul de matching este de importanţă majoră putând să ajute la
realizarea unei planificări permanente. De exemplu, dacă planificarea
cazului prevede pentru copil reunirea cu familia sa biologică, este de
dorit ca cele două familii (familia de îngrijire şi cea biologică) să aibă
caracteristici comune (culturale, educaţionale, etnice, religioase), astfel
încât experienţa copilului privind problemele de adaptare care apar din
cauza diferenţelor să fie diminuate.
Când este identificat un copil eligibil, asistentul social recapitulează
persoanele/familiile aprobate disponibile şi alege un grup iniţial de
două-trei familii. Familiile selectate sunt evaluate în contextul nevoilor

3
June Thobum, Child Placement: Principles and Practice, Second Edition, Arena, England, 1994, p. 58

59
copilului şi a situaţiilor sale, alegându-se cea mai potrivită familie
pentru copil. În cazul unor circumstanţe speciale, pot fi consultaţi
specialişti ca: doctori, psihologi, lucrători din sectorul public etc.
Decizia este înregistrată în dosarul familiei de îngrijire temporară de
către asistentu! social. Dosarele copilului şi a familiei de îngrijire sunt
completate şi înaintate Comisiei pentru Protecţia Copilului în vederea
aprobării plasamentului. Comisia pentru Protecţia Copilului emite o
decizie scrisă care reprezintă baza legală pentru plasament.

f. Pregătirea pentru plasament

Aceasta este o etapă primordială în cadrul procesului de plasament
în îngrijire famillală temporară. Pe parcursul acestei etape familia de
îngrijire, copilul şi uneori şi familia biologică a copilului sunt pregătiţi
pentru noua experienţă şi schimbarea în îngrijire.
Dupa ce s-a efectuat matching-ul, asistentul social informează
familia despre decizie. Acesta fumizează informaţii generale despre
copil şi planificarea permanenţei pentru copil. Informaţiile includ motivul
pentru plasament, starea de sănătate a copilului, nivelul actual de
dezvoltare a copilului : fizic, cognitiv, social şi emoţional, durata
aproximativă estimată de şedere a copilului la familia de îngrijire,
programul de hrănit, somn, etc., implicarea părinţilor biologici, dacă
este cazul.
După obţinerea acestor informaţii, familia de îngrijire temporară
trebuie să decidă dacă va oferi sau nu îngrijire copilului. Dacă familia
acceptă copilul se fixează data la care familia va vizita copilul. Vizitarea
copilului şi acceptarea sa definitivă de către familie declanşează
următoarea etapă a procesului de pregătire: elaborarea dosarelor
administrative şi înaintarea lor Comisiei, primirea deciziei scrise din
partea Comisiei Pentru Protecţia Copilului, solicitarea şi achitarea
pentru achiziţionarea echipamentului de plasare şi pentru plata familiei
de îngrijire temporară.

g. Pregătirea copilului
Înainte de vizita copilului la noii săi ocrotitori este important pentru
copil ca el să-i întâlnească pe teritoriul său. Aceste vizite şi întâlniri

60
dau copilului o bază pentru griji şi speranţe în acelaşi timp. Copilul
trebuie ajutat să-şi exprime sentimentele şi gândurile pentru ca situaţia
să fie explicată. În cazul unui nou nascut este important pentru
asistentul social să aibă informaţiile pregătite referitoare la rutina
zilnică a copilului şi celelalte nevoi ale sale (hrănirea, orele de somn,
ora de culcare etc.). Acestea trebuie împărtăşite familiei de îngrijire
pentru a asigura o adaptare lină a copilului în noul său cămin. În cazul
în care planificarea prevede o eventuală reintegrare a copilului în
familia biologică, asistentul social îl asigură pe copil (în cazul unui copil
mai mare) de continuarea relaţiei sale cu familia sa biologică prin
intermediul vizitelor planificate.
h. Pregătirea familiei biologice
Asistentul social are ca responsabilitate să:
- explice programul de îngrijire temporară părinţilor biologici;
- obtină consimţământul lor pentru plasament;
- îi încurajeze să participe la realizarea cât mai rapidă a planului
lor de viitor;
- îi informeze asupra drepturilor şi obligaţiilor lor pentru timpul cât
copilul se află în îngrijire familială temporară;
- aranjeze programarea vizitelor efectuate de părinţi, dacă planul
prevede reintegrarea;
- ofere servicii de consiliere şi alte intervenţii în funcţie de nevoi.

i. Plasamentul în familia asistentului maternal

Plasamentul este transferul efectiv al copilului din căminul părinţi!or
biologici, din instituţia medicală (spital pediatric, maternitate) sau din
instituţia de plasament în căminul familiei de îngrijire familială
temporară/asistent maternal. EI include următoarele proceduri:
- plasamentul-ziua şi ora-sunt fixate de către asistentul social din
cadrul programului de îngrijire familială temporară, asistentul social
care referă copilul şi directorul instituţiei împreună cu familia de
îngrijire temporară şi familia biologică (dacă este cazul).
- Familia de îngrijire temporară se deplasează la instituţie pentru
a lua copilul la domiciliul său.

61
 - Când copilul părăseşte instituţia, o copie a Hotărârii Comisiei
pentru Protecţia Copilului este depusă la dosarul copilului.
- Familia de îngrijire temporară primeşte certificatul de naştere al
copilului şi hotărârea de plasament care îi autorizează să îngrijească
copilul şi stipulează responsabilităţile lor în calitate de asistenţi
maternali.
- Familia de îngrijire temporară este responsabilă pentru îngrijirea
copilului la dispensarul teritorial local, şi pentru efectuarea tuturor
vizitelor medicale de rutină.
- Asistentul social dă familiei contractul de sprijin care este apoi
semnat precum şi plata pentru plasament (stipendia) corespunzătoare
primei luni pentru serviciile de îngrijire temporară oferite de familie;
- Asistentul social face poze copilului la momentul plasării.

j. Supervizarea plasamentului. Servicii de asistenţă socială continue

şi managementul cazului
Supervizarea plasamentului începe de la data plasamentului
copilului în familia de îngrijire temporară. Asistentul social urmăreşte
progresul cazului, calitatea îngrijirii oferite de către familia de îngrijire
şi acordă sprijin părinţilor ori de câte ori este cazul. Scopul este de a
oferi management continuu pentru caz şi servicii de asistenţă socială
copilului şi părinţilor biologici dacă este cazul, şi familiei de îngrijire
temporară. Supervizarea plasamentului în îngrijire temporară implică o
analiză periodică a cazului prin urmărirea progresului său în raport cu
planificarea permanenţei pentru copil (reintegrarea în familia biologică
sau adopţia). În cazul în care copilul va reveni în familia biologică,
asistentul social planifică şi monitorizează contactul regulat dintre
părinţii biologici şi copil prin vizite la asistentul maternal. Când apar
probleme asistentul social Ie discută cu părinţii biologici şi familia de
îngrijire temporară. În procesul de muncă cu părinţii biologici, asistentul
social oferă servicii de consiliere şi alte servicii de sprijin pentru a
asigura eventuala reunificare.
Atât timp cât copilul se află în plasament familial temporar
asistentul social supervizează creşterea şi dezvoltarea copilului şi
întocmeşte rapoarte scrise asupra progresului făcut de copil. Asistentul

62
social vizitează copilul plasat şi familia de îngrijire temporară pe baza
unui program regulat. EI poate să solicite vizite mai frecvente de câte
ori este necesar. În timpul acestor vizite, asistentul social va monitoriza
creşterea şi dezvoltarea copilului, relaţiile sale cu familia şi
acomodarea în familia de îngrijire temporară; va pregăti familia şi
copilul pentru separarea care va veni; va oferi copilului plasat şi familiei
de îngrijire temporară serviciile necesare pentru a garanta ca îngrijirea
oferită este de calitate (consiliere, referire către alte servicii, sprijin şi
instruire continuă). Toate vizitele şi contactele sunt documentate prin
întocmirea de rapoarte scrise.
O activitate importantă în timpul plasamentului este pregătirea
cărţii vieţii copilului. E necesar să se iniţieze câte o carte a vieţii pentru
fiecare copil care intră în îngrijire temporară. Cartea vieţii este o
relatare a vieţii copilului în cuvinte şi imagini. Ea trebuie să fie
întocmită pe parcursul şederii copilului în îngrijire temporară, însoţindu-
I pe copil în plasamentul lui de permanenţă, fie că acesla reprezintă
reunificarea cu familia sa biologică sau un cămin adoptiv. Cartea vieţii
reprezintă principala responsabilitate a asistentului maternal fiind
sprijinită şi de asistentul social.

k. Stipendii/Cheltuieli
Stipendiile sunt date asistentului maternal de către asistentul
social şi reprezintă salariul asistentului maternal (angajat cu carte de
muncă sau contract de colaborare), plus o sumă de bani necesară
cheltuielilor legate de îngrijirea copilului. Această sumă totală este
reevaluată periodic pe baza indicatorilor de impozite şi inflaţie.
Înainte de plasamentul copilului fiecare asistent maternal primeşte
cu împrumut un echipament de plasare (hăinuţe şi diverse obiecte şi
materiale: pătuţ, cărucior, cădiţă, etc.).

l. Încetarea plasamentului
Îngrijirea familială temporară încetează din următoarele motive:
1. s-a atins scopul planificării permanenţei:
- copilul este reintegrat în familia sa biologică;
- copilul este plasat la o familie adoptivă.

63
 2. copilul este transferat la a instituţie - numai în cazul în care
copilul are nevoi speciale care nu au fost identificate şi pe care
familia de îngrijire temporară nu este capabilă să Ie îndeplinească
în mod adecvat;
3. copilul este luat din familia de îngrijire temporară. Aceasta se
întâmplă când familia nu îndeplineşte nevoile copilului sau dacă a
existat a modificare a situaţiei familiei (boala sau moartea în
familia de îngrijire temporară, familia se mută, etc.).
În cursul procesului de încetare a plasamentului asistentul social
întocmeşte un raport final de evaluare, care va fi înaintat şi Comisiei
pentru Protecţia Copilului/Direcţia pentru Protecţia Copilului.
După ce copilul a fost scos din îngrijirea temporară, dacă este
nevoie, cazul este urmărit timp de şase luni de către asistentul social
atât în cazul de reintegrare în familie, cât şi în cazurile în care copilul
este adoptat.

Efectele plasamentului asupra copilului

S-a demonstrat faptul că bunăstarea copilului nu depinde doar de
satisfacerea nevoilor fizice ci, mai ales, de câştigarea şi menţinerea
sensului permanenţei şi identităţii în condiţiile schimbării familiei. Dacă
copilul menţine contactul cu parinţii naturali sau cu alţi membri ai
familiei sale naturale, sensul identităţii este consolidat, ceea ce se va
reflecta şi în evoluţia sa ca adult (integrat într-un grup sau o
comunitate). De asemenea, încredinţarea copilului unei familii care
poate oferi securitate afectivă şi efectivă, care-I poate iubi şi poate
garanta o viaţă de familie organizată, contribuie la dezvoltarea sensului
permanenţei. 4
June Thoburn a realizat cercetări multiple cu privire la efectele
plasamentului asupra personalităţii copilului, concluziile autoarei putând
fi surprinse în următoarea schemă. 5
PERMANENŢĂ IDENTITATE
securitate- -a cunoaşte familia
apartenenţă- de origine

4
M. Spânu, op.cit, p.119
5
J. Thoburn, op. cit. p.38

64
 viaţa de familie- -a cunoaşte trecutul
să fie iubit- -relaţia trecut-prezent
să iubească- -contacte cu persoane
importante din trecut
-a fi apreciat pentru cine eşti
STIMĂ DE SINE
Plasamentul şi încredinţarea în România acoperă sensul
internaţional al noţiunii, în fond, reprezintă aceeaşi alternativă de
ocrotire de tip familial având şi câteva deosebiri (în cazul plasamentului
este necesar consimţământul familiei copilului; încredinţarea este o
măsură de dezinstuţionalizare a copiilor abandonaţi în fapt în instituţiile
de ocrotire şi spitale).
Pentru copiii abandonaţi singura soluţie de a-i plasa în mediul
familial era încredinţarea (acest lucru explicitând numărul mare de
încredinţări în comparaţie cu plasamentul familial). 6
ANUL PLASAMENT ÎNCREDINŢARE TOTAL
1994 159 8183 8342

Aceste alternative erau (şi sunt încă) înţelese ca o preadopţie,

familiile primitoare recrutându-se din familia lărgită a copilului (care
poate avea obligaţia de a-l întreţine).
Şi în prezent plasamentul familial ocupă o pondere încă destul de
mică. 7
NUMĂR ASISTENŢI MATERNALI 4284 100%
PROFESIONIŞTI
(31 MARTIE 2001)
Angajaţi ai serviciilor publice specializate: 3494 81,56%
-plătiţi din surse bugetare; 2239 22,6%
-plătiţi din surse extrabugetare; 1255 29,30%
Angajaţi ai organismelor private autorizate 790 8,44%
Cadru legislativ - extrase
Plasamentul ca măsură de protecţie a drepturilor copilului este
precizat în Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/l997,aprobată prin Legea
108/1998, privind protecţia copilului aflat în dificultate.

6
coord. Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995,
p.137
7
Doina Balahur, op. cit., p.255

65
 Plasamentul copilului la o familie sau persoană care consimte la
aceasta şi care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale, este o
măsură alternativă de ocrotire care poate fi hotărâtă de Comisie dacă
securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este
periclitată în familie, din motive independente de voinţa părinţilor, la
cererea acestora, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului, până la
gradul IV inclusiv [art. 12 alin (I) din O.U.G. nr 26/1997]. Dacă nu există
persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în
plasament, Comisia poate hotărâ plasamentul acestuia la serviciul
specializat pentru protecţia copilului sau la un organism privat
autorizat.
Plasamentul este, de asemenea o instituţie mixtă, la nivelul căruia
ocrotirea drepturilor copiilor se realizează în comun, de către familia
sau persoana care a consimţit să primească minorul şi familia firească
a acestuia. Ea reprezintă o formă de asistenţă şi sprijin intracomunitar.
În consecinţă, pe toată durata acestei măsuri de ocrotire, părinţii
copilului îşi menţin drepturile şi obligaţiile faţă de acesta, cu excepţia
acelora care nu sunt compatibile cu aplicarea acestor măsuri [art. 14
alin. (I)]. Ei au dreptul de a menţine un contact permanent şi nemijlocit
cu copilul, pe toată durata plasamentului.
În ceea ce priveşte întreţinerea copilului, pe durata plasamentului
se acordă persoanei care are copilul în plasament o alocaţie lunară
care se indexează prin Hotărâre de Guvern [art. 23 alin(1)].
Condiţiile şi procedura de obţinere a atestatului de asistent
maternal profesianist sunt reglementate de Hotărârea Guvernului nr.
217/1998.
Asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată în
condiţiile H.G. nr. 217/1998, care asigură prin activitatea pe care o
desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare
dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau
în încredinţare(art.1).
Asistenţii maternali profesionişti sunt selectaţi în primul rând pe
baza calităţlor personale dar şi a unor condiţii materiale şi de locuit
necesare creşterii şi îngrijirii copilului.

66
 În acest sens, legea condiţionează capacitatea de a fi asistenţi
maternali profesionişti de îndeplinirea următoarelor condiţii[art. 2 alin(1)
din H.G. nr. 217/1998]:
a. au capacitate deplină de exerciţiu;
b. prin comportamentul lor în societate, starea sănătăţii şi profilul lor
psihologic, prezintă garanţii pentru îndeplinirea corectă a
obligaţiilor care revin unui părinte, referitoare la creşterea,
îngrijirea şi educarea copiilor săi;
c. au în folosinţă o locuinţă care acoperă necesităţile de prepare a
hranei, igienă, educaţie şi odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv
cele ale copiilor care urmează a fi primiţi în plasament şi
încredinţare.
Prin lege se instituie, de asemenea, o serie de incapacităţi speciale
care împiedică persoana să devină asistent maternal profesionist sau
care, dacă intervin pe durata perioadei de plasament sau încredinţare,
reprezintă motive de retragere a atestatului [art.2 aIin(2)].
Asistenţii maternali profesionişti atestaţi îşi desfăşoară activitatea pe
baza unui contract individual de muncă încheiat pe perioada de
valabilitate a atestatului cu o perioadă de probă de minim 3 luni [art. 8
alin. (1 şi 2)].
Legea prevede ca pentru fiecare copil primit în plasament sau
încredinţare asistentu! maternal profesionist încheie o convenţie de
plasament sau încredinţare [art. 10 alin. (1)].
Supravegherea activităţii asistenţilor maternali profesionişti se
realizează de către angajatori, respectiv serviciul public specializat
pentru protecţia copilului sau organismul privat autorizat. Angajatorul
are obligatia să prezinte trimestrial Comisiei pentru protecţia copilului
un raport referitor la evoluţia copiilor încredinţaţi sau daţi în plasament
asistenţilor maternali profesionişti.

2.4. INSTITUŢIILE PENTRU COPII

Introducere

67
 Ocrotirea instituţională a minorilor nu este o "invenţie" recentă şi
nu aparţine doar unui anumit spaţiu socio-cultural sau geografic. Ea a
apărut, după unele cercetări, odată cu adoptarea creştinismului ca
religie oficială şi în strânsă legătură cu instituţiile religioase unde a
pătruns biserica creştină. Însă instituţiile pentru copiii fără părinţi se
întâlnesc şi în lumea musulmană, şi în Asia încă din epoca medievală.
Intr-adevăr, societatea oferă sprijin instituţional şi oferă
posibilitatea socializării copiilor orfani sau abandonaţi, dar acest sprijin
nu e dezinteresat, având ca beneficiu obţinerea din partea lor a unui
comportament socialmente dezirabil şi desfăşurarea de către aceştia a
unei activităţi utile pentru societatea care i-a ocrotit, devenind astfel
cetăţeni responsabili.

Instituţiile pentru copii în România

Instituţia a reprezentat, în regimul socialist, răspunsul perfect la
situaţia de abandon a copilului. Se ştie că socialismul manifesta o
preferinţă absolută pentru formele statale şi o neîncredere funciară
pentru tot ceea ce reprezenta formele private de viaţă, inclusiv familia.
De aici, preferinţa absolută pentru instituţiile de stat ca panaceu pentru
rezolvarea oricărei probleme.
Dupa 1990 situaţia, însă, nu se schimbă prea mult:

Copii în instituţii, plasament şi încredinţare între 1989 - 1996 8

ANUL CASE CĂMINE TOTAL ÎN PLASAMENT/ TOTAL ÎN
DE -SPITAL INSTITUŢ ÎNCREDINŢA INSTITUŢII
COPII II RE SAU
ŞI PLASAMENT/
LEAGĂ ÎNCREDINŢARE
NE
1989 40 500 -* 43 854 5 730 49 584
1990 37 240 3 354 40 594 - -
1991 34 112 3 617 37 729 9 141 46 870
1992 39 000 4 204 43 204 7 549 50 753
1993 39 118 4 349 43 537 8 297 51 834
8
Pentru o societate centrată pe copil, Raport realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, coord. Cătălin
Zamfir, Editura Alternative, Bucureşti, 1997, p. 98
*
Nu există date. Pentru comparaţie, s-a considerat că în 1989 era acelaşi număr de copii în căminele spital ca în
1990

68
 1994 41 986 3 940 45 926 8 342 54 268
1995 42 163 4 586 46 749 10 516 57 265
1996 41 823 4 130 45 953 11 000 56 953

Instituţiile pentru copii prezintă o moştenire extrem de grea.

Există un larg consens în ceea ce priveşte faptul că modul lor de
organizare moştenit este fundamental nociv pentru copil şi, în
consecinţă, trebuie drastic schimbat.
Schimbul de experienţă între aceste instituţii din România şi altele
cu caracter similar sau cu ONG-uri din statele europene s-a concretizat
în mod evident prin modificări la nivel structural ale acestor instituţii. Se
poate afirma că unul dintre cele mai importante curente resimţite în
asistenţa socială a copilului - dezinstituţionalizarea- este tot mai des
supus atenţiei autorităţilor locale şi asistenţilor sociali preocupaţi de
protecţia autentică a copilului.
În România ocrotirea rezidenţială reprezintă o realitate
incontestabilă care nu poate fi ignorată. Fondurile destinate
programelor pentru plasamente familiale sunt încă limitate şi
insuficiente; instituţiile existente sunt în continuare finanţate de la
bugetul de stat; nu se poate afirma că pentru un procent ridicat din
copiii abandonaţi încă de la naştere în maternităţi s-au identificat în
prezent familii care să preia rolul de părinţi alternativi sau de părinţi
adoptivi. Rezultă, deci, că instituţionalizarea reprezintă încă o
dimensiune a sistemului de protecţie a copilului în România.

Numărul de copii în centrul de plasament (31 martie 2000) 9

CENTRE DE PLASAMENT NR. DE COPII
INSTITUŢIONALIZAŢI
Publice 52 787
Private 4 081
Total 56 868

Deschiderea societăţii noastre la propriile probleme a facut

publică situaţia din instituţiile pentru copii (din perioada socialistă).
Condiţiile de viaţă erau extrem de precare. Clăldirile erau imense,
impersonale şi supraaglomerate, paturile aşezate milităreşte, educaţia
9
Conform datelor existente la Autoritatea Naţională de Protecţia Copilului

69
fiind confundată cu supravegherea. Facilităţile de locuire ajunseseră
într-un stadiu extrem de avansat de degradare datorită lipsei de
investiţii, hrana era insuficientă, iar îmbrăcămintea deficitară.
Personalul era insuficient, necalificat şi prost plătit. Condiţiile de viaţă
din instituţii s-au degradat în ultimile decenii ale regimului socialist într-
un ritm mult mal rapid decât cele ale copiilor din familii.
Instituţiile socialiste erau caracterizate prin medicalizare
(dominantă în leagănele pentru copii, actualele centre de plasament
preşcolari) sau orientare şcolară (dominantă în centrele de şcolari).
Centrele de plasament preşcolari erau şi sunt conduse de regulă de
medici, singurul personal calificat fiind cel medical. Ele semănau mai
mult cu spitalele, copiii fiind uneori siliţi să-şi petreacă cea mal mare
parte a timpului în pat, fiind aproape ignoraţi din punct de vedere social
şi psihoafectiv.
Copiii de peste trei ani se presupunea că trebuie să primească, în
primul rând educaţie în şcoală/grădiniţă care erau încorporate în casele
de copii.
Ambianţa umană, atât de vitală pentru dezvo!tarea normală a
copilului, era ignorată, iar cele mai multe forme de organizare socială
erau forme primitive, adesea de tipul închisorii. Atmosfera interioară era
adesea caracterizată prin primitivismul, indiferenţa şi chiar violenţa
relaţiilor dintre personal şi copii, reproduse în relaţiile dintre copii.
Lipsa de participare a copiilor, disciplina bazată pe ascultare,
programul strict, lipsa de libertate, de alegere-toate acestea reflectă
primitivismul organizării instituţiilor.
Instituţiile pentru copii au tins să devină tot mai mult instituţii
închise, rupte de mediul social în care până la urmă copiii urmează să
se integreze ca maturi, fără nici o posibilitate sistematică de restabilire
şi cultivare a relaţiilor cu familia din care copiii provin.

Efectele instituţionalizării asupra copiilor

1. Aspecte generale privind instituţionalizarea
Instituţiile de ocrotire-numite acum centre de plasament-înseamnă
în primul rând separarea de familie. Această formă de ocrotire este

70
însoţită de anumite efecte asupra dezvoltării copiilor. Anii petrecuţi într-
un centru de plasament nu pot fi uitaţi prea uşor, poate şi datorită
faptului ca de multe ori este imposibil - instituţionalizarea determină
întârzieri în dezvoltare, traume fizice şi psihice.
Prin separarea de familia lor copiii nu pot să-şi formeze şi să
menţnă ataşamente durabile. Instituţionalizarea presupune parcurgerea
mai multor etape, astfel încât există, din păcate prea multe cazuri în
care copiii sunt transferaţi de la o instituţie la alta în
funcţie de vârstă sau alte circumstanţe.
Familia oferă, prin ataşamentul copilului de o persoană sigură şi
constantă, stabilitate şi încredere, copilul devenind sigur de propria
valoare, creându-se fundamentul omului matur, care va trebui să preia
răspunderea pentru propria viaţă.
Hrana, adăpostul, curăţenia oricât ar fi de bune s-a demonstrat că
nu sunt suficiente pentru a dezvoltare normală a unui copil. Orice copil
are nevoie de o persoană de care să se poată ataşa, persoană care
trebuie să corespundă nevoilor sale.
Instituţia oferă o îngrijire corespunzătoare din punct de vedere
teoretic: hrană, adăpost, îmbrăcăminte, rechizite, educaţie, îngrijire
medicală. Cu toate acestea, copilul nu se poate dezvolta armonios dacă
nu este înconjurat de dragoste, dacă nu are asigurată stabilitatea
sentimentelor şi reciprocitatea lor. Prin instituţionalizare, copiii pierd
legătura cu persoane semnificative din viaţa lor-mama, tata, fraţii şi
surorile, persoane de care se simt ataşaţi şi care Ie oferă securitate
afectivă. În cazul instituţionalizării personalul de îngnjire şi cel educativ
lucrează de obicei în ture, pleacă în concedii, astfel încât nu poate
să înlocuiască persoanele semnificative din familie.
Este vital ca un copil să poată dezvolta relaţii strânse de
ataşament. Nu este suficient ca un adult şi un copil să fie împreună, ci
este absolut necesar ca adultul să-şi arate în mod clar sentimentele
sale pozitive faţă de copil. În timp, copilul va răspunde la aceste
sentimente în mod similar.

2. Simptome ale sindromului instituţionalizării

71
 Instituţionalizarea, împreună cu toate aspectele care o
caracterizează, poate fi privită ca o "boală socială". În instituţie, copilul
lipsit de posibilitatea de a se ataşa de un adult într-un mod stabil,
continuu, sigur şi pozitiv, riscă să fie sărăcit de anumite aspecte în
dezvoltarea sa ulterioară. Fiecare copil este unic şi aşa trebuie să fie
tratat-ca o persoană distinctă, diferită de ceilalţi. Instituţionalizarea
presupune însă o unifornnizare a abordărilor practice, educaţionale sau
medicale ale tuturor copiilor. Astfel, ca o consecinţă a instituţionalizării,
copiii manifestă anumite simptome specifice.
Există o primă fază de protest şi neacceptare, În care copiii plâng,
ţipă, se manifestă violent pentru ca apoi, plânsul şi mişcările să se
diminueze, copilul devenind inactiv. În această a doua fază, copilul
exprimă sentimente negative, pentru a se proteja de alte eventuale
lovituri emoţionale.
Treptat, copiii tind să se închidă în sine, încep să se balanseze,
să se lovească. De asemenea, pot prezenta tulburări de apetit şi de
somn, enurezic, tulburari de raţionament. Ultima fază este cea de
acceptare a propriei situaţii, copiii adoptând involuntar
comportamentul standard al copiilor din instituţii.
Oricât de deranjante sunt aceste comportamente pentru adulţi,
constituie apeluri de ajutor ale acestor copii, cererile acestora ca
cineva să Ie poarte de grijă.

3. Consecinţele instituţionalizării
Inexistenţa familiei şi separarea de aceasta împiedică satisfacerea
trebuinţelor de securitate materială şi spiritual-afectivă ale copilului.
Astfel, instituţionalizarea determină:
- Lipsa încrederii, interiorizare;
- Minimalizarea valorii personale;
- Agresivitate, hiperactivitate, comportament dificil;
- Afecţiune nediscriminată (neavând o persoană de referinţă,
fiecare adult constituie, pentru copilul din instituţie, o potenţială sursă
de afectivitate; aslfel se explică de ce copiii din instituţii manifestă
afectivitate faţă de persoane necunoscute, îi mângâie, spun foarte uşor
"te iubesc");

72
 - Lipsa cunoaşterii de sine (unii copii par să fie inconştienţi de
propriile corpuri-ei pot mânca până Ii se face rău, pot să nu reacţioneze
la durere, să nu conştientizeze diferitele valori ale temperaturii, pot
suferi de enurezis);
- Întârziere de dezvoltare (nivel scăzut al !imbajului, al
performanţelor intelectuale; şi din punct de vedere fizic, copiii prezintă
întârziere - staturo-ponteral, sunt mai slab dezvoltaţi decât copiii din
familie);
- Dezvoltarea unor complexe de inferioritate (statutul de "copil din
casa de copii" naşte asemenea sentimente; de multe ori copiii nu
primesc referinţe despre originea şi istoria lor decât în mod negativ-"Ia
ce te puteai aştepta de la el/ea" etc.);
- Dificultăţi în relaţionarea cu ceilalti copii (relaţiile dintre copii
sunt caracterizate de "Iegea junglei"-cine e mal puternic, reuşeşte);
- Uniformizarea comportamentelor (de multe ori, în centrele de
plasament, copii nu au comportamente diferenţiate în funcţie de sex şi
vârstă, ci adoptă un comportament standardizat-ex.:fetele adoptă
atitudini masculine);
- Diminuarea capacităţii de adaptare (un copil instituţionalizat nu
are acces la informaţia privind resursele din mediul Inconjurător, în
aceeaşi măsură ca un copil din familie);
- lniţierea unor sentimente negative (copilul plasat în instituţie,
mai ales atunci când nu a primit nici o explicaţie referitoare la situaţia
sa poate să dezvolte sentimentul că nu a fost nici dorit, nici iubit).
Efectele instituţionalizării asupra fiecărui copil pot varia în funcţie
de:
- modul în care adulţii au reacţionat faţă de copil;
- mediul înconjurător;
- propria personalitate a copilului.
Aceşti itemi includ aspecte legate de perioada instituţionalizării,
legătura cu familia naturală în această perioadă, vârsta copilului în
momentul internării în instituţie şi provenienţa acestuia (dacă copilul
vine din familie sau dacă a fost abandonat încă de la naştere). De
aceea, copii diferiţi vor răspunde în mod diferit, fiecare copil având
necesităţi proprii, diferite de ale celorlalţi.

73
 Un alt aspect legat de fenomenul instituţionalizării îI constituie lipsa
unei perspective asupra vieţii adulte. Centrele de plasament nu deschid
nici o perspectivă copilului pentru viaţa adultă. La vârsta de 18 ani,
când este necesară plecarea din instituţie, urmează cel de-a! doilea
abandon: intrarea într-o viaţă pentru care este puţin pregătit şi în care
va fi lipsit de orice suport. "Numai casele de copii trebuie să fie anual
'părăsite' de peste două mii de tineri care în majoritate, nu au unde să
locuiască. Adesea ei nu ştiu să practice o meserie, mai grav au un
puternic deficit de socializare, nu ştiu să relaţioneze cu cei din jur, să ia
decizii, să ducă o viaţă socială normală, independentă, pentru că nu au
învăţat toate acestea în instituţiile tip cazarmă în care şi-au petrecut
copilăria. A lăsa un aşa număr de cetăţeni în voia soartei nu este
norma! pentru o societate modernă." 1 0

Schimbări în instituţiile pentru copii

Toate instituţiile pentru copii au introdus unele schimbări care au
Imbunăţit condiţiile de viaţă a copiilor, numărul celor care au reuşit să
realizeze schimbări profunde şi multiple fiind însă destul de mic.
a) Personalul:
- creşterea numărului de personal la o grupă de copii;
- angajarea unui asistent social în instituţiile cu minim 150
de copii;
- angajarea educatorilor –puericultori;
- au fost iniţiate cursuri de pregătire în îngrijirea copilului de
către unele organizaţii neguvernamentale, uneori în
colaborare cu instituţiile publice, care promovează practici
de calitate pentru dezvoltarea fizică, psiho-afectivă, socială
şi intelectuală normală a copiilor.
b) Organizarea internă a instituţiilor
- Organizarea unui mediu de viaţă cât mai apropiat de cel familial
ex.: înfiinţarea unor mici apartamente cu bucătărie proprie, copiii
primesc bani de buzunar lunar;

10
Politici sociale în România: 1990-1998, coord. Cătălin Zamfir, Editura Expert, Bncureşti, 1999, pp.310-311.

74
 - Reducerea numărului de copii din dormitoare. Înfiinţarea unor
centre de tip familial, unde 6-12 copii sunt crescuţi de un cuplu care are
şi proprii copii;
- Deschiderea instituţiilor către mediul social: o mare parte din
copiii instituţionalizaţi frecventează grădiniţe/şcoli din comunitate,
desfiinţiindu-Ie pe cele din cadrul instituţiilor;
- Umanizarea mediului de viaţă al copilului: dotarea cu covoare,
mobiliere, jucării, tv, săIi de sport şi parcuri de joacă;
- Realizarea individualizării echipamentului, copiii având lucruri
personale şi dulapuri individuale;
- În unele centre de plasament au fost înfiinţate cercuri de
croitorie, coafură, dactilografie, reparaţii. Participarea la tabere şi
excursii la munte şi la mare a multor copii instituţionalizaţi, etc.
c) Demedicalizarea şi deşcolarizarea instituţiilor
Depăşirea centrării pe o componentă a îngrijirii copilului (medicală
sau şcolară) se face pe câteva căi:
- reducerea perioadei de şedere a copilului în instituţiile de tip
medical;
- dezvoltarea unor forme instituţionale nemedicalizate, în care să
se poată asigura, la nevoie, continuarea tratamentului medical dar nu
ca principală activitate;
- schimbarea radicală a structurii personalului: trecerea de la
cadre medicale şi şcolare la cadre de asistenţă socială şi cu alte
specializări în creşterea copiilor;
- scoaterea şcolilor şi chiar a grădiniţelor în afara instituţiilor
pentru copii;
- procesul de reconstruire a atmosferei familiale.
Creşterea calităţi vieţii din centrele de plasament este cu atât mai
necesară, cu cât numărul mare de copii din instituţii ne face să credem
că îngrijirea rezidenţială va fi încă o perioadă şi de acum încolo o formă
importantă de îngrijire a copiilor. De aceea calitatea mediului
instituţional şi a stimulării educaţiei primite de copiii crescuţi în instituţii
trebuie să corespundă cerinţelor Convenţiei privind Drepturile Copilului.
În acest sens sunt semnificative recomandările Conferinţei Europene

75
privind drepturile copiilor instituţionalizaţi (Bucureşti 1997) 1 1 , care a
pornit de la conceptul "îngrijirii suficient de bune", care să nu reprezinte
neaparat idealul, ci un sistem de îngrijire care pornind de la
resurse limitate, pune la dispoziţie standarde de îngrijire adecvate
dezvoltării sănătoase atât fizice cât şi psihice ale copiilor.
Sintetic, recomandările conferinţei sunt:
- Scopul îngrijirii rezidenţiale trebuie să se concentreze nu numai
asupra nevoilor fizice ci şi asupra dezvoltării psihice generale a
copilului ca şi asupra pregătirii sale în vederea pregătirii instituţiei.
Sunt deosebit de importante dezvoltarea unor relaţii stabile între copii
şi personal, cultivarea unui sens al identităţii individuale şi formarea
unor deprinderi practice;
- Instituţionalizarea trebuie făcută numai în urma unui proces în
care alternativele la îngrijirea rezidenţiaIă să fie luate în considerare în
mod prioritar;
- Cea mai bună modalitate de îngrijire rezidenţială este cea care
oferă un mediu ambiant de mediu familial compus din unităţi mici de
îngrijire, în care trăiesc laolaltă copii de vârste şi de sexe diferite;
- Dezvoltarea optimă a copilului trebuie sprijinită activ incluzând:
stimularea adecvată pentru sugari, continuitatea personalului în
îngrijirea copilului, îngrijirea dezvoltării individualităţii, elaborarea unor
planuri de lungă durată pentru dezvoltarea fiecărui copil şi revizuirea
lor sistematică, ascultarea copilului în privinţa oricăror decizii care se ia
în legătură cu el;
- Integrarea în comunitate se poate realiza prin amplasarea
instituţiilor rezidenţiale în comunităţi, prin sprijinirea integrării copiilor
din instituţii în formele de învăţământ comunitare, prin încurajarea unor
diferite forme de legături între copiii din instituţii şi membrii adulţi sau
minori ai comunităţii;
- Contactul cu membrii familiei naturale este deosebit de
important pentru copiii aflaţi în instituţii şi trebuie încurajat (în afara
acelor cazuri în care astfel de întâlniri nu servesc interesul primordial al
copilului). Aceasta înseamnă că în majoritatea cazurilor trebuie

11
Maria Roth-Szamosközi, Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 1999, pp. 253-254

76
încurajate vizitele părinţilor, corespondenţa cu părinţii şi fraţii, plasarea
copiilor în instituţii aflate cât mai aproape de domiciliul părinţilor
naturali şi plasarea împreună a fraţilor; de asemenea, se pune accent
pe formarea specială a lucrătorilor sociali în domeniul muncii cu familia,
în vederea reintegrării copiilor în propriul lor cămin;
- Directorilor de instituţii rezidenţiale Ii se cere să sprijine
procesul de schimbare din instituţiile rezidenţiale de copii în direcţia
adecvării lor principiilor care decurg din Convenţia pentru Drepturile
Copilului.
Se impune o precizare: nu se poate prescrie un model ideal, ci
modele ideale (privind instituţiile pentru copii).
În instituţie ca şi în viaţa obişnuită, copilul este unic prin zestrea
genetică, prin experienţa şi prin felul original în care asimilează
această experienţă. Acest din urma factor, atât de important, este cel
care a perpetuat până astăzi întrebarea: de ce în condiţii comune de
instituţionalizare şi aproximativ aceeaşi zestre genetică unii copii
reuşesc iar alţii eşuează?
Evident, pentru copil modelul ideal al instituţiei este instituţia
familiei, în înfăţişarea ei cea mai favorabiIă. Probabil că unei familii ce
nu-şi îndeplineşte funcţiile ori şi Ie îndeplineşte rău, îi este preferabilă
căăsuţa de tip familial, iar în absenţa acesteia cea de tip tradiţional.
Oricare este structura instituţiei, modelul ideal poate transpare prin ea:
el se referă la atitudine, empatie şi afecţiune; este constituit pe respect
şi în spiritul ajutorului. Acest model poate fi adaptabil oricărei forme
instituţionalizate atâta vreme cât se păstrează spiritul original al
infiinţării acesteia: acela de compasiune şi de ajutor. 1 2

Căsuţa de tip familial

a) Prezentare generală
Pe lângă centrul de plasament rezultat din structurarea caselor de
copii sau a leagănelor de talie medie şi mare este prevăzută înfiinţarea
(sau dezvoltarea) unui model de centru de plasament cu o structură
12
Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998,p. 103

77
mult mai bine adaptată cerinţelor de îngrijire a copilului într-un mediu
cât mai apropiat de cel familial.
Este vorba de căsuţa de tip familial - serviciu a cărui definiţie (din
punct de vedere al drepturilor copilului ocrotite prin intermediul său)
este similară cu cea a centrului de plasament şi care se deosebeşte de
aceasta în principal prin structură.
Căsuţele de tip familial pot fi înfiinţate şi fuucţiona în cadrul
sistemului de servicii destinate protecţiei copilului în regim rezidenţial
în principal prin două modalităţi:
1. pe Iângă un centru de plasament de talie mare, rămânând în
administrarea acestuia (prin recompartimentarea şi reamenajarea
unor imobile aparţinând centrului sau prin cumpărarea/construirea
unor case noi);
2. independent, fiind de la început un serviciu subordonat direct
DJPDC (prin construirea unor căsuţe şi a serviciilor aferente,
angajarea de personal, stabilirea metodelor profesionale de
intervenţie, având propria componentă de coordonare-secretariat-
administrativ.
b) Aspecte caracteristice
- unitatea cuprinde 10-30 copii; nu mai este necesară structurarea
în subunităţi datorită numărului de copii mult mai mic decât la centrul
de plasament;
- unitatea este structurată în module de câte 4-6 copii;
- amenajarea spaţului este diferită de cel a centrului de plasament
tradiţional şi are la bază compartimentarea şi echiparea
corespunzătoare pentru crearea condiţilor de tip familial: unitatea poate
cuprinde mai multe căsuţe (o căsuţă pentru 1-2 module, în funcţie de
caracteristicile construcţiei) sau mai multe apartamente (un apartament
pentru un modul)

c) Beneficiar
- copil care, temporar sau definitiv este lipsit de mediul său
familial, sau care, în propriul său interes, nu poate fi lăsat în acest
mediu şi pentru care Comisia pentru Protecţia Copilului a stabilit ca
modalitate de ocrotire plasamentul într-o unitate rezidenţială;

78
 - vârsta: între 0-18 ani. Modulele pot fi organizate pe verticală
pentru copii între 2 - 18 ani;
La unităţile care funcţionează pe lângă un centru de plasarment
de talie mare, pentru selecţia beneficiarilor se pot aplica diferite criterii,
de ex:
- copii care sunt incluşi în programe (re)integrare familială-în
faza de pregatire;
- copii cu vârsta 12-16 ani, pentru a pregăti integrarea lor
socială şi profesională după majorat;
- grpe de fraţi.
d) Structura
Fiind tot un tip de centru de plasament, acest serviciu are o
structură asemănătoare.
A. Modulul
Elementul de bază al structurii este modulul-la nivelul căruia se
desfăşoară proiectu! de îngrijire, educare şi socializare a copilului, prin
activităţi individuale şi de grup- cu precizarea că grupul este de tip
familial.
Spaţiul aferent unui modul cuprinde: camera copiilor (2-3), camera
de zi, bucătărie, baie şi toalete, debara, camera personal.
B. Serviciul de prepare al hranei
Acesta poate fi:
- în cazul subordonării unui centru de plasament-serviciul
existent la nivelul centrului de plasament;
- în cazul independenţei căsuţei de tip familial-o bucătărie
(fără cantină) la nivel de unitate, care trimite către module
preparate şi semipreparate, servirea mesei având loc în
căsuţă (apartament).

În cazurile în care copiii îngrijiţi în căsuţe de tip familial sunt

adolescenţi capabili să-şi pregătească singuri hrana cu ajutorul
educatorului, sau atunci când personalul care se ocupă de copii este
format din asistenţi maternali, existenţa acestui serviciu nu mai este
necesară, responsabilitatea pregătirii şi servirii hranei revenind fiecărui
modul (modul trebuie să aibă independenţă financiară).

79
 C. Serviciul î ntre ţ inere ş i paz ă
D. Componenta coordonare-secretariat administrativ
E. Serviciul de asisten ţă ş i consiliere a copilului
În cazul subordonării faţă de un centru de plasament acest
serviciu este unic la nivelul centrului.
În cazul independenţei căsuţei de tip familial, datorită numărului
mai mic de copii aflaţi în îngrijire serviciul medical, serviciul de
asistenţă şi consiliere psihopedagogică şi formare profesională serviciul
de asistenţă şi consiliere pentru activităţi cultural artistice şi sportive
sunt redimensionate.
Se recomandă în cazul căsuţelor de tip familial o flexibilitate mult
mai mare în structurarea serviciului, o legătură mult mai strânsă
(facilitată de numărul mic de beneficiari deci de posibilitatea de a
construi un model de îngrijire mult mai apropiat de cel familial) cu
nevoile copiilor ocrotiţi.
De exemplu, dacă în căsuţe sunt ocrotiţi preadolescenţi şi
adolescenţi, serviciul de asistenţă şi consiliere psihopedagogică şi
formare profesională are un rol important şi, în consecinţă va fi
dezvoltat corespunzător. Dacă în căsuţe sunt ocrotiţi copii de vârstă
mică serviciul medical va fi mai dezvoltat, nefiind încă necesară
consilierea copiilor protejaţi, ci numai consilierea familiilor copiilor şi a
personalului. Pentru toate categoriile de copii serviciul de asistenţă şi
consiliere pentru activităţi cultural artistice şi sportive are un rol
important în realizarea funcţiei de educare şi socializare.
F. Serviciul de (re)integrare familial ă
Dacă în cazul centrului de plasament era necesară existenţa unui
spaţiu fizic destinat vizitelor membrilor familiei sau a familiilor care
urmează să ia copii în plasament, încredinţare sau adopţie, în cazul
căsuţelor familiale nu este nevoie de spaţiu suplimentar: fiecare căsuţă
este proiectată şi construită pentru a oferi posibilităţi de vizitare.
Camera de zi de la fiecare modul este un astfel de spaţiu. Dacă copiii
din căsuţe sunt incIuşi într-un program de (re)integrare familială, se
poate avea în vedere ca în fiecare căsuţă să existe şi a camere pentru
părinţi.

80
 Activităţile individualizate de (re)integrare sunt coordonate şi
monitorizate de asistentul social; acesta va colabora permanent cu
educatorul de referinţă al copilului.
G. Rela ţ ii de colaborare ş i subordonare
Funcţionarea căsuţelor de tip familial va fi în strânsă legatură cu alte
componente ale sistemului de servicii complementare pentru protecţia
copilului în dificultate, respectiv:
- centru (serviciu) de consiliere şi sprijin pentru părinţi
- serviciul de re(integrare) familială;
- serviciul de asistenţă şi sprijin al copilului în exercitarea
dreptului la exprimarea liberă a opiniei;
- serviciu pentru tineri (pregătirea timpurie a adolescenţilor
pentru integrare socială şi profesională la ieşirea din
sistem, la vârsta majoratului).
Acest serviciu este coordonat la nivelul DJPDC de serviciul pentru
probleme de protecţie de tip rezidenţial a copilului.
e) Personal
Profesionistul aflat în relaţie directă cu copilul poate fi educatorul
specializat sau asistentul maternal.
- educator specializat ( similar centrului de plasament);
- asistent maternal (mama socială)-1-2 asistenţi maternali
pe modul.
Se prevede posibilitatea ca în căsuţă (apartament) să locuiască
permanent şi un asistent maternal cu familia sa. Asistentul maternal va
avea în îngrijire 2-3 copii. În aceasta situaţie este de preferat ca
vârstele copiilor să nu depăşească 5-6 ani (copii mici şi preşcolari).
Pentru realizarea funcţiei educative şi de socializare, asistentul
maternal va fi ajutat, consiliat şi controlat de un educator (un post pe
unitate).
Scopurile îngrijirii de tip rezidenţial pot fi atinse doar printr-o
relaţie pozitivă între personal şi copiii aflaţi în îngrijire. Astfel,
personalul trebuie să se simtă nu numai implicat şi responsabil, ci şi
ataşat de copii, deoarece copiii răspund pozitiv doar unui
personal care Ie câştiga încrederea, respectul şi a cărui aprobare este
importanţă pentru ei. Relaţia dintre personal şi copii nu poate fi

81
echivalată nicicum cu relaţia copil-părinte, însă grija adecvată pentru
fiecare copil şi tânăr este esenţială pentru binele emoţional şi fizic al
acestora.
În concluzie, o unitate de tip rezidenţial oricât de modernă ar fi (în
acest caz, căsuţa de tip familial cu condiţii de confort foarte bune) nu-şi
poate îndeplini misiunea decât dacă se acordă o importanţă crucială
relaţiei personal-copii.

Funcţionarea căsuţei de tip familial

Complexul de servicii complementare destinat protecţei copilului în
regim rezidenţial reprezintă un sistem, cu o structură vie, o adevarată
"fiinţă instituţională". Pentru ca ea să trăiască, adică să tindă spre
realizarea obiectivelor aplicând principiile de bază în activitatea de
ocrotire a copiilor ea trebuie să funcţioneze, adică elementele de
structura să se articuleze între ele într-o manieră dinamică.
Principalele funcţii ale sistemului referitoare la copiii protejaţi
sunt:
a) funcţia de îngrijire;
b) funcţia de educare, de socializare şi dezvoltare afectivă a
copilului;
c) funcţia de (re)integrare familială şi socială, precum şi de
pregătire şi orientare profesională;
d) funcţia de monitorizare şi evaluare.
În relaţia cu familiile copiilor, sistemul are următoarele foncţii:
a) educaţie familială şi consiliere;
b) sprijinirea şi monitorizarea familiilor în situaţii de risc,
precum şi a familiilor potenţial substitutive.
Alte funcţii ale centrului de plasament căsuţa de tip familial
(referitoare în principal la personal):
a) comunicare
b) formare permanentă
a) Funcţia de îngrijire
Activităţile cotidiene desfăşurate la nivel de modul pentru
îngrijirea copilului se referă la asigurarea integrităţi sale fizice şi

82
psihice, la crearea unui mediu de viaţă securizant şi a cadrului de
dezvoltare a copilului sub toate aspectele, conform nevoilor
specifice vârstei, la observarea permanentă a stării copilului, la
prevenirea îmbolnăvirilor.
Un exemplu ar fi implicarea directă a copiilor în amenajarea
căsuţei şi în mici activităţi gospodăreşti legate de întreţinerea
curaţeniei. Toate acestea contribuie la schimbarea " statutului"
copilului: din asistat caruia i se ofereau toate condiţiile "de-a
gata" în persoană activă, care participă nemijlocit la activităţile legate
de propria sa existenţă şi devenire.
b) Funcţia de educare, socializare şi dezvoltare afectivă a
copilului
În noua abordare, dezvoltarea funcţiei de educare-socializare şi
dezvoltare afectivă în centrul de plasament presupune ca instituţia de
tip rezidenţial să nu mai fie un mediu protejat, artificial, rupt de
realitatea vieţii sociale.
Organizarea unităţii rezidenţiale în căsuţe de tip familial
favorizează trecerea de la o educaţie colectivă la educaţie
personalizată.
Astfel, la nivel de modul educatorul dezvoltă un demers
educaţional individualizat în vederea respectării şi afirmării
personalităţii copilului (păstrarea/reconstruirea istoriei personale,
prevenirea/eliminarea complexelor de provenienţă), fiind mereu la
dispoziţia copilului ca un adult de referinţă, care încearcă să găsească
răspuns întrebărilor despre viaţă, familie, societate.
Tot în cadrul acestui demers individualizat, educatorul comunică cu
copilul, pentru a-I cunoaşte mai bine şi pentru a stimula dezvoltarea
personalităţii.
Un rol important în realizarea acestei funcţii îl are serviciul de
asistenţă şi consiliere psihopedagogică şi formare profesională-
deoarece educatorul, oricât de multă experienţă ar avea nu se poate
implica de unul singur în consilierea copilului, în diagnosticul şi terapia
traumatismelor psihice, în terapia şi educarea afectivităţii, în orientarea
şcolară şi profesională.

83
 Pe lângă activităţi educative individuale se realizează şi activităţi
de grup (Ia nive! de modul sau unitate), dar care sunt proiectate şi
organizate ţinând cont de propunerile şi referinţele personale ale
copiilor, stimulând libera exprimare a opiniei, contribuind la educarea
spiritului de echipă, la promovarea întrajutorării şi a comunicării între
copii.
Modelul apropiat de cel familial presupune ca activităţile şcolare
(efectuarea temelor, controlul rezultatelor, pregătirea suplimentară la
anumite materii pentru examente sau concursuri) să se desfăşoare în
dormitor, unde fiecare copil are locul său de teme.
Funcţia de educare-socializare implică participarea serviciului de
asistenţă şi consiliere pentru activităţi cultural-artistice şi sportive în
cadrul unităţii, care are şi obligativitatea de a se relaţiona cu instituţii
din comunitate pentru organizarea şi participarea la activităţi culturale,
sportive, distractive.
Nu pot fi subestimate nici rolul serviciului de (re)integrare
familială deoarece educaţia copilului presupune şi educaţia familiei,
reînodarea relaţiilor cu familia şi nici cel al serviciului medical,
responsabil de educaţia pentru sănătate.
Un element deosebit de important este stimularea aptitudinilor
copilului, determinarea opiniilor acestuia despre ce ar dori să facă în
viaţă, ce meserie îl atrage etc. Copilul trebuie să fie stimu!at să se
integreze în societate învăţând şi muncind, având de asemenea respect
pentru munca altora.

Centrul de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului

în familie
Centrul de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului
în familie (denumit pe scurt CPIF) pregăteşte, asigură şi evaluează
dezvoltarea reIaţiilor familiale ale copilului pe parcursul unor contacte
directe cu aceasta, cu scopul de a promova reintegrarea copilului în
familia sa naturală sau măsurile de plasament familial/adopţie.
Ca structură integrată în sistemul de servicii de protecţie a
copilului acest centru este complementar centrului de plasament.
Concret, CPIF are un rol important la realizarea uneia din misiunile

84
fundamentale ale centrului de plasament (misiune care îl diferenţiază
semnificativ de vechile unităţi rezidenţiale), respectiv scăderea la
maximum a duratei instituţionalizării copilului.
Acest tip de centru poate avea mediul în cadrul unui centru de
plasament sau în sediul independent. Deoarece beneficiarii sunt copiii
plasaţi la centrul de plasament, centrul de pregătire şi sprijinire a
integrării şi reintegrării copilului în familie va lucra în directă legătură
cu centrul de plasament - deci este necesar ca cele două tipuri de
servicii să aibă sedii cel puţin apropiate.
Vizitele frecvente între părinţi şi copii-organizate prin intermediul
centrului de pregătire şi sprijinire a integrării şi reintegrării copilului în
familie - pot promova atât derularea în bune condiţii a măsurii de
protecţie, cât şi o reintegrare de succes în familia naturală.
Absenţa unor întâlniri frecvente şi regulate copil-familie în
perioada în care copilul este protejat în afara mediului familial poate
avea consecinţe serioase atât pentru copil cât şi pentru părinţii săi.
Fără vizite în centru sau la domiciliul familiei relaţia părinte-copil se
poate deteriora. Ambii, părinte şi copil, se pot detaşa emoţional şi odată
întâmplat acest lucru, reintegrarea în familie devine extrem de dificilă.
Contactul frecvent poate reduce efectele negative ale separării în
cazul copilului. Faptul că îşi vede părintele pe perioada vizitelor reduce
fanteziile şi spaimele copilului în legătură cu "Iucrurile rele" care i se
pot întâmpla şi poate cel mai adesea, să-i ajute pe copiii mai mari să
elimine sentimentul de autoînvinovăţire datorat plasamentului.
Centrul de pregătire a integrării şi reintegrării familiale, este
necesar şi pentru a crea condiţii optime pentru un plasament familial,
respectiv pentru adopţia copilului. Copilul nu poate trece brusc din
mediul instituţional într-o familie necunoscută, chiar dacă această
familie întruneşte toate condiţiile pentru adopţie/plasament şi are cele
mill bune intenţii în interesul copilului. Este necesar, deci, un demers
profesional pentru ca relaţia cu noua familie să fie corespunzător
pregătită.

Centrul de zi

85
 Centrul (de îngrjire) de zi asigură promovarea dreptului fiecărui
copil pentru a-şi păstra relaţiile familiale; aceasta se realizează oferind
servicii adecvate familiei în situaţii de risc de abandonare a copilului,
pentru ca ea să fie capabilă să-şi îndeplinească responsabilităţile
legate de îngrjire, securitatea şi educaţia copilului.
Centrul de zi asigură copiilor servicii adecvate (îngrjire pe timpul
zllei, programe educative şi distractive, consiliere psiliologică), o
alternativă de a-şi petrece timpul liber. Toate acestea vor avea
repercursiuni pozitive asupra formării personalităţii adolescenţilor
şi tinerilor adulţi. Beneficiază de serviciile centrului de zi copii cu vârste
cuprinse între 3 şi 18 ani.
Centrele de zi pot avea activităţi comune cu centrele de plasament,
vizând reducerea numărului copiilor instituţionalizaţi:
- copiii din centrele de plasament pot beneficia de serviciile
oferite de centrol de zi;
- familiile care doresc să-şi ia copii din centrele de plasament în
mijlocul lor pot beneficia de serviciile oferite de centrul de zi, acesta din
urmă putând să Ie ofere acestora condiţii bune de creştere şi educare.

86