You are on page 1of 24

Capitolul IV

IMPERIUL HITTIT

Anatolia. Cadrul geografic


Adevărată punte de legătură
între Orient şi Europa, Asia Mică
(Anatolia) a jucat un rol
excepţional de-a lungul întregii
Antichităţi. Anatolia este
înconjurată din trei părţi de mare
(M. Mediterană, M. Egee şi M.
Neagră), iar partea centrală este
ocupată de un platou a cărui
înălţime coboară de la sud spre
nord şi de la est spre vest. Platoul
anatolian este mărginit de munţi
înalţi, spre est munţii Armeniei
care se continuă cu munţii
Caucaz, iar la sud munţii Taurus.
Această regiune din sud este
străbătută de trei trecători:
Porţile Siriei, Porţile Aman din
masivul muntos Amanus, Porţile
Ciliciei, între Taurus şi Tyana.

80
Platoul Anatoliei, a cărui
altitudine medie se situează între
800 şi 1200 m, e mai fragmentat
decât cel iranian şi mai variat.
Clima lui e mai aspră şi ceva mai
umedă; centrul însă e alcătuit tot
dintr-un deşert de sare. Resursele
miniere, aramă şi fier mai ales,
sunt relativ bogate. Platoul
anatolian e scăldat de câteva
fluvii, printre care Kîzîl Irmak
(anticul Halys) şi Sakariya, care
se varsă în Marea Neagră, după
ce au străbătut lanţurile de munţi
scunzi şi împăduriţi care au
stăvilit adesea expansiunea
civilizaţiei orientale către bazinul
pontic. La vest, platoul anatolian
coboară treptat către Marea Egee,
cu care văile fertile ale
Meandrului şi Hermosului –având
deja o climă şi culturi
mediteraneene-, îi asigură
legături lesnicioase.

81
Evoluţia istorică
IV.1. Anatolia preistorică
Cercetările arheologice din a
doua jumătate a secolului XX au
relevat că încă din mileniul VII a.
Chr. în Anatolia a înflorit o
strălucitoare civilizaţie neolitică.
Neoliticul preceramic este ilustrat
cu deosebire de celebra aşezare
de la Hacilar, în sud-vestul
Anatoliei, unde 7 nivele
preceramice au fost degajate de
sub 9 nivele ceramice. În Anatolia,
urbanizarea caracteristică
neoliticului este evidentă.
Cea mai întinsă aşezare
neolitică (cca. 16 ha) din tot
Orientul Apropiat a fost
descoperită în câmpia Konya, la
Çatal-Hüyük unde J. Mellaart a
dezvelit 12 nivele ceramice.
Locuinţele înălţate una lîngă alta,
constituie o incintă fără
deschideri spre exterior. În
mjlocul acestor locuinţe se
întâlneşte un număr de
82
sanctuare, în care domină cultul
taurului şi cel al zeiţei mame.
Zidurile sanctuarelor sunt adesea
acoperite de picturi. Celebrele
aşezări de la Hacilar şi Çatal-
Hüyük îşi continuă existenţa din
mileniul VII până la finele
mileniului VI a. Chr. Epoca
neolitică se încheie în jurul a 5500
a. Chr.
Chalcoliticul este perioada în
timpul căreia încep să fie
utilizate, pe o scară largă, primele
metale: arama, plumbul şi aurul
(cunoscute încă din neolitic).
Chalcoliticul apare ca o fază de
tranziţie în care continuă să fie
produs utilajul litic din perioada
precedentă, dar prelucrarea
metalului capătă din ce în ce mai
multă importanţă, până ce
descoperirea şi dezvoltarea
producţiei bronzului încheie
revoluţia începută odată cu
descoperirea metalurgiei.

83
Chalcoliticul – caracterizat de
o ceramică nouă, pictată cu
motive geometrice – este
cunoscut mai ales în părţile
meridionale ale Anatoliei, în
marile aşezări de la Hacilar,
Beycesultan şi Çatal-Hüyük vest,
alături de Çatal-Hüyük est, unde
locuitorii oraşului neolitic s-au
instalat după părăsirea acestuia
din urmă. Între Konya şi Tars,
staţiunea cea mai cunoscută este
Can Hassan unde au fost
dezvelite locuinţe pe plan
dreptunghiular, care aveau unul
sau două etaje şi ziduri pictate cu
motive geometrice.
În perioada chalcolitică,
microasiaticii trăiesc în sate încă
dispersate şi în câteva oraşe.
Dacă se observă unele legături,
destul de slabe între anumite
regiuni, şi dacă unele culturi
mesopotamiene (Tell Halaf şi el-
Obeid) iradiază asupra unei părţi
a Anatoliei, pare totuşi că satele
84
trăiau în economie închisă,
constituind clanuri independente
unele de altele. Cazul aşezării de
la Mersin care, către 3500 a. Chr.,
devine o fortăreaţă şi prezintă
unul din cele mai vechi exemple
de arhitectură militară, anunţă
timpuri, timpuri de urbanizare
reală şi de expansiune militară.
Acestea se vor desăvârşi în
mileniul următor, în epoca
bronzului vechi.
Epoca bronzului vechi ocupă
întreg mileniul III a. Chr. În
decursul acestui mileniu
metalurgiştii anatolieni vor
ajunge la o mare măiestrie a artei
lor, graţie căreia utilajul litic
dispare complet. Oraşele se
fortifică şi mai multe dintre ele
devin capitalele unor principate.
În această epocă hattiţii (sau
protohittiţii) –popor asianic,
adică vorbind o limbă aglutinantă
care nu aparţine nici grupului
semitic, nici celui indoeuropean-
85
se instalează pe platoul central al
Anatoliei, unde întemeiază mici
state pe care hittiţii le vor unifica
în mileniul următor. Printre
staţiunile cele mai remarcabile
din epoca bronzului vechi sunt de
menţionat Troia II-III,
Beycesultan, Gediliki şi, mai ales,
Alaca Hüyük –centrul cel mai
important al epocii bronzului
vechi.
La începutul mileniului II a.
Chr., legăturile strânse dintre
Anatolia şi lumea mesopotamiană
sunt atestate de stabilirea unor
negustori asirieni la Kaneş
(actualul Kültepe); în această
epocă (cca. 1950-1850 a. Chr.)
karum-ul (contuar comercial) de
la Kaneş era un centru de comerţ
asirian care iradia peste întregul
platou central anatolian.
Ceramica roşie anatoliană atinge
un înalt grad de perfecţiune şi se
întâlnesc, pe cilindri-sigilii, scene,
personaje şi tipuri ornamentale
86
care vor fi caracteristice pentru
arta hittită.

Imperiul hittit
La începutul mileniului II a.
Chr., apar, pentru prima dată, în
textele contemporane, numele
hittiţilor indo-europeni care se
infiltrează în Anatolia prin
Caucaz, aducând carul de luptă
uşor (cu roţi prevăzute cu spiţe)
şi calul; numele acestuia din urmă
figurează pentru prima dată în
lumea mesopotamiană, într-un
imn al lui Şulgi care a domnit la
Ur, către finele mileniului III a.
Chr., ceea ce sugerează că hittiţii
–menţionaţi la Kaneş către 1900
a. Chr.- au început să se
stabilească la sud de Caucaz, încă
cu două secole mai înainte.
După cum relevă onomastica,
la începutul mileniului II, populaţii
indo-europene din grupul centum
– luwiţii şi hittiţii – s-au stabilit în
Anatolia centrală şi occidentală.
87
Aceşti indo-europeni întemeiază o
serie de principate care, în scurt
timp, îşi impun hegemonia
politică în detrimentul populaţiei
locale –hatti. La fel ca odinioară
akkadienii în Mesopotamia sau,
câteva secole mai târziu, arienii în
Mitanni, aceşti războinici străini
au reuşit în cele din urmă să
unifice o mare parte a ţării şi să
întemeieze un imperiu în
avantajul lor.
Imperiul hittit constituie, prin
excelenţă, un stat războinic, a
cărui forţă rezidă în „cavaleria de
care”, hittiţii fiind poate
inventatorii acestei arme, pe care
au introdus-o, în orice caz în Asia
Occidentală. Războinicii indo-
europeni care au format
structurile imperiului nu au adus
decât puţine noutăţi în domeniul
culturii şi n-au făcut decât să
adapteze mentalităţii lor vechile
credinţe, obiceiurile şi arta
vechilor hatti.
88
Invadatorii indo-europeni au
inaugurat un fecund sincretism
cultural, care s-a prelungit mult
timp după dispariţia creaţiilor lor
politice. Curând după instalarea
hittiţilor în Anatolia, civilizaţia lor
a suferit o puternică influenţă
mesopotamiană. Mai târziu, în
epoca Imperiului hittiţii au
asimilat esenţialul civilizaţiei
hurriţilor. Creaţiile geniului hittit
– în primul rând arta religioasă şi
cu deosebire gliptica – nu sunt cu
totul lipsite de originalitate.
Reinterpretarea câtorva mituri
hattiene şi hurrite vădeşte, la
rândul ei, caracteristicile gândirii
religioase hittite.
Alături de numeroasele
documente provenite din arhiva
regală de la Hattusa (actualul
Boğazköy), în ultimele decenii au
fost descoperite materiale noi
atât în Anatolia, la Maşat Höyük
(arhive cuneiforme hittite), cât şi
la frontiera sud-orientală a
89
Imperiului hittit, pe Eufratul
mijlociu syrian, la Emar (actualul
Meskéné) unde s-au găsit
numeroase tablete cuneiforme şi
cilindri-sigilii syro-hittite.

IV.2. Vechiul Imperiu hittit


Imperiul vechi acoperă
sfârşitul epocii bronzului mijlociu
şi începutul epocii bronzului
recent în Asia Mică.
Din textele asiriene îl
cunoaştem pe Anitta, regele din
Kuşşar, iar cel mai vechi text
hittit este redactat de un Anitta,
fiu al lui Pithana, care ar putea să
fie întemeietorul Vechiului
Imperiu hittit; aceşti doi Anitta s-
ar putea să fie de fapt acelaşi
personaj care a distrus karum-ul
din Kaneş către 1850 a. Chr. şi a
cucerit Alişar şi Hattuşa. Între
acest Anitta şi primul rege hittit
menţionat de textele ulterioare –
un rescript a lui Telepinu, datând
de la cca. 1500 a. Chr. – există un
90
hiatus de un secol; acest rege
este numit Labarna şi pare să fi
domnit înainte de 1650 a. Chr.
Alţi istorici consideră că
efemerul regat a lui Anitta
prefigurează formarea Vechiului
Imperiu hittit. Această creaţie
politică ar fi fost opera unui
oarecare Labarna (cca. 1680-
1650), a cărui nume a devenit
titlu dinastic, fiind purtat de toţi
suveranii hittiţi. Capitala noului
stat – patronat de cuplul divin
Teşub-Hepat – a fost stabilită
întâi la Kuşşar, apoi mutată la
Hattuşa.
Hattuşil I (cca. 1650-1620) va
transforma micul regat din
centrul Anatoliei într-un veritabil
imperiu printr-o serie de cuceriri
în cursul cărora a unificat o parte
a populaţiilor anatoliene şi a
extins dominaţia hittită asupra
regatului Arzawa (în sud-vestul
Asiei Mici, în valea Hermosului) şi
spre est către Eufrat.
91
Murşil I (cca. 1620-1590 a.
Chr.) continuă politica
expansionistă şi face din statul
hittit o putere importantă în
Orientul Apropiat, ca urmare a
raidului de pradă pe care l-a
condus împotriva Babilonului în
1594 a. Chr. Îndelungatul conflict
cu regatul Yamkhad din nordul
Siriei se soldează cu ocuparea
Alepului în 1594 a. Chr. Murşil I
suveranul unui imperiu care se
întindea de la Mediterana la M.
Neagră, cade victimă unei
conjuraţii de palat, act care
inaugurează o îndelungată
perioadă de tulburări dinastice.
De altfel, una dintre
caracteristicile statului hittit a
fost faptul că autoritatea
monarhică pare să fi fost
contestată fără încetare de către
o nobilime turbulentă. Telepinu
(cca. 1525-1500 a. Chr.),
iniţiatorul unor importante
reforme politice, a încercat să
92
remedieze carenţele puterii
monarhice fixând reguli de
succesiune dinastică. Astfel se
limita imixtiunea aristocraţiei şi
se încerca impunerea principiului
ereditar în succesiunea dinastică.
În schimb, suveranul era
subordonat din punct de vedere
juridic consiliului nobilimii
(pankuş), care avea, de pildă,
dreptul de a-l judeca şi de a-l
condamna pe rege în caz de
fratricid.
După efemera redresare din
timpul domniei lui Telepinu,
puterea hittită traversează o
îndelungată eclipsă. Pentru
aproape două secole, scena
politică a Orientului Apropiat va fi
dominată de Imperiul Mitanni.

IV.3. Noul Imperiu hittit


Noul Imperiu, care vede, către
1400 a. Chr., suindu-se pe tron ,
odată cu Arnuwanda I, o dinastie
nouă probabil de origine hurrită,
93
ocupă ultimele secole ale
bronzului recent.
În prima jumătate a secolului
XIV a. Chr., Suppiluliuma I (cca.
1380-1346) restaurează puterea
hittită şi profitând de pasivitatea
Egiptului sub Amenofis IV,
distruge Imperiul Mitanni care,
redus la bazinul Haburului
(Hanigalbat), nu avea să mai
joace decât rolul unui stat-
tampon între Imperiul hittit şi
Asiria. În aceeaşi perioadă,
posesiunile siriene ale Egiptului
devin tributare suveranului de la
Hattuşa. La Karkemiş şi Alep –
avanposturi hittite în Syria de
Nord – sunt instalaţi, în locul
suveranilor locali, doi dintre fii lui
Suppiluliuma, cu atribuţii de
viceregi.
Noul Imperiu hittit, care sub
Suppiluliuma I atinge apogeul
puterii sale, se angajează
împreună cu Egiptul şi cu Asiria în
disputa pentru supremaţie în
94
Orientul Apropiat. Ambiţiile lor
rivale s-au ciocnit în Siria de
Nord, placa turnantă a întregului
comerţ oriental.
Curând după dispariţia lui
Suppiluliuma izbucnesc revolte în
ţările vasale, în timp ce o nouă
putere, Asiria, profitând de
dispariţia Imperiului mitannian,
îşi extinde frontira până la Eufrat.
Imperiul succesorilor lui
Suppiluliuma – dinastia de
origine hurrită de la Hattuşa – va
fi antrenat în nesfârşite conflicte
externe care, împreună cu
frecventele revolte interne şi
incursiunile kaşkeenilor (gasgas –
munteni din regiunile nordice ale
Asiei Mici) de la frontiera nordică,
explică, într-o mare măsură,
declinul puterii hittite.
Pe de altă parte, deşi
aspectul teocratic al monarhiei
apare mai accentuat la Hattuşa
decât în alte capitale orientale,
iar regalitatea hittită încerca –
95
după modelul egiptean – să
concentreze în mâinile sale
întreaga putere, nu numai politică
şi militară, dar şi pe cea
religioasă şi judecătorească, Noul
Imperiu hittit ca căpăta un
caracter cvasifeudal, datorat în
parte evoluţiei tehnicii militare.
Casta privilegiată a războinicilor
dobândise vaste domenii care
deveneau tot atâte principate
distincte, cu toate riscurile pe
care le comporta o atare situaţie
pentru puterea regală.
În timpul domniilor lui Murşil
II (cca. 1330-1300) şi Muwatalli
(cca. 1300-1280), Imperiul hittit
încearcă să-şi extindă sfera de
influenţă în Syria de Nord, intrând
în conflict cu Egiptul faraonic
care, sub Seti I şi-a recuperat
posesiunile asiatice până la
Orontes. Abilul Muwatalli va
opune Imperiului ramesid un
redutabil bloc asiatic supus
hegemoniei sale, iar Ramses II va
96
scăpa cu greutate de un adevărat
dezastru sub zidurile Qadeşului
(1285 a. Chr.). Bătălia de la Qadeş
nu modifică echilibrul politic:
fluviul Orontes rămânând şi de
acum înainte limita dintre cele două
sfere de influenţă, hittită şi
egipteană.
După moartea lui Muwatalli
disputele dinastice –care îl opun
pe Urhi-Teşub, fiul regelui
defunct, lui Hattuşil, fratele
acestuia- slăbesc puterea
monarhei hittite.
Hattuşil III (cca. 1280-
1260/1255) a preluat succesiunea
după ce l-a eliminat pe Murşil III,
moştenitorul legitim al tronului.
Pentru a-şi consolida puterea pe
care o uzurpase şi pentru a-şi
redobândi sprijinul clerului,
Hattuşil III s-a căsătorit cu fiica
unui preot, marea regină
Puduhepa. Hattuşil III se aliază cu
Babilonul şi pune capăt temporar
expansiunii asiriene. Apoi,
97
suveranul de la Hattuşa,
ameninţat de ambiţiile asiriene a
luat iniţiativa unei apropieri de
Egipt. Astfel, în 1269 a. Chr. a
fost încheiată alianţa egipteano-
hittită menită să stăvilească
imperialismul asirian tot mai
agresiv începând din epoca
Imperiului de Mijloc. Fluviul
Oronte rămânea limita dintre
sferele de influenţă hittită şi
egipteană: Qadeşul şi regatul
Amurru rămâneau în mâinile
hittiţilor, iar litoralul în cele ale
egiptenilor.
Imperialismul asirian, ca şi cel
hittit, era dictat de considerente
de ordin economic: ambele state,
fără ieşire directă la mare, aveau
aceeaşi nevoie vitală de porturile
Siriei de Nord; se cunoaşte modul
în care s-au folosit hittiţii de
influenţa lor în această zonă
pentru a încerca să-şi sufoce, din
punct de vedere economic,
adversarul.
98
Către mijlocul secolului XIII a.
Chr., tendinţele centrifuge ale
micilor regate vasale hittiţilor
(Arzawa, Kizzuwadna, Arwanna,
Azzi-Hayasa etc.) se accentuează.
Dacă hittiţii a căror patru centre
rămân Hattuşa, Alaca Hüyük,
Alişar şi Kaneş, îşi întind influenţa
în Syria, ei nu ajung totuşi să
ocupe întreaga peninsulă
anatoliană, şi larga fereastră
egeeană rămâne deschisă
influenţelor miceniene.
Aheii, sub numele de
Akhkhiyawa, îşi fac apariţia în
textele hittite şi arheologia le
atestă prezenţa încă din secolul
XIV a. Chr. Troia VI, care a fost
distrusă de un cutremur către
1370 a. Chr., este un oraş de
influenţă aheeană şi, într-o
măsură încă şi mai mare, Troia VII
A este un asemenea oraş, deşi a
fost distrusă de ahei în urma
celebrului război troian, în a doua
jumătate a secolului XIII a. Chr.
99
Prestigiul Troiei ţine, în primul
rând, de legenda epică greacă şi
de popularitatea cercetărilor lui
H. Schliemann. În realitate, cea
mai prestigioasă cetate
anatoliană în mileniul II a. Chr. a
fost Beycesultan, care era
probabil capitala regatului
Arzawa, bine cunoscut din textele
hittite, ca tradiţional rival al
suveranilor de la Hattuşa.
Sub Tudhaliya IV (cca. 1255-
1230/1220), care a iniţiat
reorganizarea administrativă a
templelor şi a dispus
retranscrierea a numeroase texte
religioase, declinul Imperiului
hittit se accentuează. Suveranul
de la Hattuşa n-a reacţionat în
nici un fel când Tukulti-Ninurta I a
deportat în Asiria 28 000 de hittiţi
de pe Eufratul superior. În aceeaşi
perioadă populaţiile din estul şi
sud-estul Asiei Mici se ridică
împotriva dominaţiei hittite, în
timp ce kaşkeenii (gasgas)
100
ameninţă frontiera nordică a
Imperiului. Analele lui Tudhaliya
IV menţionează prezenţa în
Anatolia occidentală a populaţiei
Akhkhiyawa, în fruntea unei mari
coaliţii, probabil o aluzie la
celebrul război troian.
În timpul lui Arnuwanda III
(1230/1220-?1200), penultimul
suveran de la Hattuşa, tulburările
care aveau să provoace
prăbuşirea Imperiului hittit s-au
agravat considerabil. Regatul
Alasia (situat fie în Cipru, fie în
Siria de Nord) şi Ugaritul, aflate în
sfera de dominaţie hittită sunt
ameninţate de invazia Popoarelor
Mării; în toate aceste raiduri aheii
au jucat un rol esenţial.
Domnia lui Suppiluluima II
(către 1200 a. Chr.), ultimul
suveran de la Hattuşa, a fost în
întregime consacrată apărării
unui imperiu ameninţat din toate
părţile: revoltele principilor
vasali, invaziile Popoarelor Mării
101
şi cele ale kaşkeenilor. Un text
hittit menţionează o bătălie
navală între Suppiluliuma II şi
Popoarele Mării care se îndreptau
către Alasia. În cele din urmă, în
jurul a. 1200 a. Chr., Noul Imperiu
hittit se prăbuşeşte sub lovitirile
Popoarelor Mării. Hattuşa,
capitala politică şi metropola
religioasă, este distrusă, iar
statul hittit dispare de pe harta
politică a Orientului.
Pe când hittiţii au sucombat
în Asia Mică invaziilor din nord,
ţările din Orientul Apropiat au
fost fărâmiţate în mci state şi
regate de către triburile venite
din nord, asociate cu grecii
micenieni veniţi dinspre apus –
Akaiwasha (aheii) şi Daniuna
(danaii) din izvoarele egiptene.
În urma tulburărilor de la
sfârşitul mileniului II a. Chr.care
pun capăt culturilor epocii
bronzului în Asia Mică, alte
populaţii indo-europene
102
aparţinând grupului centum –
frigieni şi lydienii-, venite din
Thracia, vor ocupa o parte a
Anatoliei, în timp ce hittţii,
dislocaţi de pe platoul central, s-
au stabilit în Syria de Nord unde
au întemeiat o serie de principate
neo-hittite (Sam’al, Karkemiş, Til
Barsib, Alep şi Hama) care, în
majoritatea lor, vor cădea în
mâna dinastiilor arameene în
secolele IX-VIII a. Chr., înainte de
a fi înglobate în Noul Imperiu
asirian.

103

You might also like