Professional Documents
Culture Documents
IMPERIUL HITTIT
80
Platoul Anatoliei, a cărui
altitudine medie se situează între
800 şi 1200 m, e mai fragmentat
decât cel iranian şi mai variat.
Clima lui e mai aspră şi ceva mai
umedă; centrul însă e alcătuit tot
dintr-un deşert de sare. Resursele
miniere, aramă şi fier mai ales,
sunt relativ bogate. Platoul
anatolian e scăldat de câteva
fluvii, printre care Kîzîl Irmak
(anticul Halys) şi Sakariya, care
se varsă în Marea Neagră, după
ce au străbătut lanţurile de munţi
scunzi şi împăduriţi care au
stăvilit adesea expansiunea
civilizaţiei orientale către bazinul
pontic. La vest, platoul anatolian
coboară treptat către Marea Egee,
cu care văile fertile ale
Meandrului şi Hermosului –având
deja o climă şi culturi
mediteraneene-, îi asigură
legături lesnicioase.
81
Evoluţia istorică
IV.1. Anatolia preistorică
Cercetările arheologice din a
doua jumătate a secolului XX au
relevat că încă din mileniul VII a.
Chr. în Anatolia a înflorit o
strălucitoare civilizaţie neolitică.
Neoliticul preceramic este ilustrat
cu deosebire de celebra aşezare
de la Hacilar, în sud-vestul
Anatoliei, unde 7 nivele
preceramice au fost degajate de
sub 9 nivele ceramice. În Anatolia,
urbanizarea caracteristică
neoliticului este evidentă.
Cea mai întinsă aşezare
neolitică (cca. 16 ha) din tot
Orientul Apropiat a fost
descoperită în câmpia Konya, la
Çatal-Hüyük unde J. Mellaart a
dezvelit 12 nivele ceramice.
Locuinţele înălţate una lîngă alta,
constituie o incintă fără
deschideri spre exterior. În
mjlocul acestor locuinţe se
întâlneşte un număr de
82
sanctuare, în care domină cultul
taurului şi cel al zeiţei mame.
Zidurile sanctuarelor sunt adesea
acoperite de picturi. Celebrele
aşezări de la Hacilar şi Çatal-
Hüyük îşi continuă existenţa din
mileniul VII până la finele
mileniului VI a. Chr. Epoca
neolitică se încheie în jurul a 5500
a. Chr.
Chalcoliticul este perioada în
timpul căreia încep să fie
utilizate, pe o scară largă, primele
metale: arama, plumbul şi aurul
(cunoscute încă din neolitic).
Chalcoliticul apare ca o fază de
tranziţie în care continuă să fie
produs utilajul litic din perioada
precedentă, dar prelucrarea
metalului capătă din ce în ce mai
multă importanţă, până ce
descoperirea şi dezvoltarea
producţiei bronzului încheie
revoluţia începută odată cu
descoperirea metalurgiei.
83
Chalcoliticul – caracterizat de
o ceramică nouă, pictată cu
motive geometrice – este
cunoscut mai ales în părţile
meridionale ale Anatoliei, în
marile aşezări de la Hacilar,
Beycesultan şi Çatal-Hüyük vest,
alături de Çatal-Hüyük est, unde
locuitorii oraşului neolitic s-au
instalat după părăsirea acestuia
din urmă. Între Konya şi Tars,
staţiunea cea mai cunoscută este
Can Hassan unde au fost
dezvelite locuinţe pe plan
dreptunghiular, care aveau unul
sau două etaje şi ziduri pictate cu
motive geometrice.
În perioada chalcolitică,
microasiaticii trăiesc în sate încă
dispersate şi în câteva oraşe.
Dacă se observă unele legături,
destul de slabe între anumite
regiuni, şi dacă unele culturi
mesopotamiene (Tell Halaf şi el-
Obeid) iradiază asupra unei părţi
a Anatoliei, pare totuşi că satele
84
trăiau în economie închisă,
constituind clanuri independente
unele de altele. Cazul aşezării de
la Mersin care, către 3500 a. Chr.,
devine o fortăreaţă şi prezintă
unul din cele mai vechi exemple
de arhitectură militară, anunţă
timpuri, timpuri de urbanizare
reală şi de expansiune militară.
Acestea se vor desăvârşi în
mileniul următor, în epoca
bronzului vechi.
Epoca bronzului vechi ocupă
întreg mileniul III a. Chr. În
decursul acestui mileniu
metalurgiştii anatolieni vor
ajunge la o mare măiestrie a artei
lor, graţie căreia utilajul litic
dispare complet. Oraşele se
fortifică şi mai multe dintre ele
devin capitalele unor principate.
În această epocă hattiţii (sau
protohittiţii) –popor asianic,
adică vorbind o limbă aglutinantă
care nu aparţine nici grupului
semitic, nici celui indoeuropean-
85
se instalează pe platoul central al
Anatoliei, unde întemeiază mici
state pe care hittiţii le vor unifica
în mileniul următor. Printre
staţiunile cele mai remarcabile
din epoca bronzului vechi sunt de
menţionat Troia II-III,
Beycesultan, Gediliki şi, mai ales,
Alaca Hüyük –centrul cel mai
important al epocii bronzului
vechi.
La începutul mileniului II a.
Chr., legăturile strânse dintre
Anatolia şi lumea mesopotamiană
sunt atestate de stabilirea unor
negustori asirieni la Kaneş
(actualul Kültepe); în această
epocă (cca. 1950-1850 a. Chr.)
karum-ul (contuar comercial) de
la Kaneş era un centru de comerţ
asirian care iradia peste întregul
platou central anatolian.
Ceramica roşie anatoliană atinge
un înalt grad de perfecţiune şi se
întâlnesc, pe cilindri-sigilii, scene,
personaje şi tipuri ornamentale
86
care vor fi caracteristice pentru
arta hittită.
Imperiul hittit
La începutul mileniului II a.
Chr., apar, pentru prima dată, în
textele contemporane, numele
hittiţilor indo-europeni care se
infiltrează în Anatolia prin
Caucaz, aducând carul de luptă
uşor (cu roţi prevăzute cu spiţe)
şi calul; numele acestuia din urmă
figurează pentru prima dată în
lumea mesopotamiană, într-un
imn al lui Şulgi care a domnit la
Ur, către finele mileniului III a.
Chr., ceea ce sugerează că hittiţii
–menţionaţi la Kaneş către 1900
a. Chr.- au început să se
stabilească la sud de Caucaz, încă
cu două secole mai înainte.
După cum relevă onomastica,
la începutul mileniului II, populaţii
indo-europene din grupul centum
– luwiţii şi hittiţii – s-au stabilit în
Anatolia centrală şi occidentală.
87
Aceşti indo-europeni întemeiază o
serie de principate care, în scurt
timp, îşi impun hegemonia
politică în detrimentul populaţiei
locale –hatti. La fel ca odinioară
akkadienii în Mesopotamia sau,
câteva secole mai târziu, arienii în
Mitanni, aceşti războinici străini
au reuşit în cele din urmă să
unifice o mare parte a ţării şi să
întemeieze un imperiu în
avantajul lor.
Imperiul hittit constituie, prin
excelenţă, un stat războinic, a
cărui forţă rezidă în „cavaleria de
care”, hittiţii fiind poate
inventatorii acestei arme, pe care
au introdus-o, în orice caz în Asia
Occidentală. Războinicii indo-
europeni care au format
structurile imperiului nu au adus
decât puţine noutăţi în domeniul
culturii şi n-au făcut decât să
adapteze mentalităţii lor vechile
credinţe, obiceiurile şi arta
vechilor hatti.
88
Invadatorii indo-europeni au
inaugurat un fecund sincretism
cultural, care s-a prelungit mult
timp după dispariţia creaţiilor lor
politice. Curând după instalarea
hittiţilor în Anatolia, civilizaţia lor
a suferit o puternică influenţă
mesopotamiană. Mai târziu, în
epoca Imperiului hittiţii au
asimilat esenţialul civilizaţiei
hurriţilor. Creaţiile geniului hittit
– în primul rând arta religioasă şi
cu deosebire gliptica – nu sunt cu
totul lipsite de originalitate.
Reinterpretarea câtorva mituri
hattiene şi hurrite vădeşte, la
rândul ei, caracteristicile gândirii
religioase hittite.
Alături de numeroasele
documente provenite din arhiva
regală de la Hattusa (actualul
Boğazköy), în ultimele decenii au
fost descoperite materiale noi
atât în Anatolia, la Maşat Höyük
(arhive cuneiforme hittite), cât şi
la frontiera sud-orientală a
89
Imperiului hittit, pe Eufratul
mijlociu syrian, la Emar (actualul
Meskéné) unde s-au găsit
numeroase tablete cuneiforme şi
cilindri-sigilii syro-hittite.
103