Capitolul V

LEVANTUL. LUMEA SYRO-PALESTINIANĂ

Cadrul geografic
Din munţii Taurus se desprinde o
suucesiune de lanţuri muntoase îndreptate de la
nord spre sud, ce mărginesc ţărmul levantin şi
ating, în Liban, o înălţime de 3000 m. Versantul
lor occidental se bucură de un procent ridicat de
umiditate; pădurile de cedri din Amanus şi cele
din Liban au fost exploatate foarte de timpuriu;
carierele furnizează o excelentă piatră de
construcţie. Această prosperitate contrastează cu
ariditatea flancului oriental, care coboară treptat
peste stepă şi peste deşert, nu fără a adăposti
câteva bazine umede şi roditoare, cum e cel al
Damascului. Valea fluviului Orontes şi cea a
Iordanului, orientate de la nord spre sud, sunt
prea accidentate pentru a constitui un mijloc de
comunicaţie lesnicios. Spre sud, acestea se
prelungesc până la Marea Roşie prin Uadi Araba,
ale cărei mine de aramă au fost de timpuriu
exploatate.
Fâşia syro-palestiniană, ce se întinde între
Mesopotamia şi Egipt, între deşertul arabic şi
Mediterana, este străbătută, după cum am văzut
de un lanţ de munţi, pe care albia fluviilor
Orontes şi Iordan, îl taie în toată lungimea lui. Şi
transversal, albii de râuri şi porţiuni de câmpie
separă munţii. De aceea, regiunea apare în
ansamblul ei fragmentată, şi la fel de
fragmentată îi este şi istoria. În timp ce în
Mesopotamia ori în Egipt, la adăpostul
frontierelor naturale, valea fertilă vede
înălţându-se imperii puternice, în Syria şi
Palestina, în alternarea de munţi şi ape,
domneşte succesiunea oraşelor-state, structuri
de civilizaţie cu o rază de acţiune limitată.
90
Coastele Syriei şi Palestinei au deschis drum
bogăţiilor, meşteşugurilor şi influenţelor
Mesopotamiei.
Pe de altă parte, Syria şi Palestina sunt
situate între marile puteri ale Vechiului Orient:
Mesopotamia, Egiptul şi Anatolia. În spaţiul syro-
palestinian se întâlnesc şi se interferează
interesele marilor puteri orientale care,
alternându-şi dominaţia, succesiv au atacat sau
au ocupat acest spaţiu.
Ca şi istoria populaţiilor siro-palestiniene,
civilizaţia e fragmentată, fapt pentru care ne
găsim în faţa nu a uneia, ci a mai multor culturi,
tot atâtea câte au fost şi structurile politice şi
elementele etnice care s-au succedat.

Evoluţia istorică
V.1. Siria şi Palestina preistorice
Odată cu protoneoliticul (neoliticul
preceramic), descoperirea agriculturii este, în
Palestina, un fapt împlinit. Ierihon, în valea
Iordanului, pare să fie cea mai veche aşezare
agricolă. Acestui sat de tradiţie natufiană îi
succede un adevărat oraş, Ierihon, în neoliticul A
preceramic (a doua jumătate a mileniului VIII a.
Chr.). Oraşul se întindea pe 4-5 ha şi avea o
populaţie de peste 2000 de indivizi. S-a
descoperit un mare turn circular de piatră, înalt
de 8,5 m, ca şi un zid de piatră înalt de 5 m care
înconjura aşezarea a cărei case rotunde, aveau
temelii tot de piatră. Extraordinara dezvoltare a
acestei aglomeraţii urbane era bazată mai mult
pe comerţ decât pe agricultură sau pe creşterea
animalelor. Prosperitatea şi puterea Ierihonului
se datorau faptului că era un loc de schimb între
Egipt, Arabia, Mesopotamia şi Anatolia.
Se consideră că tahunienii (după numele
aşezării de la Uadi-Tahuneh, la sud de Betleem),
rămaşi seminomazi şi descinzând din natufieni
91
(de la Uadi en-Natuf, celebra aşezare din deşertul
Iudeii) sunt cei care au distrus Ierihon A la
mijlocul mileniului VII şi cu siguranţă sunt
locuitorii oraşului Ierihon B.
Alte două staţiuni neolitice preceramice
sunt cunoscute în Palestina la Beidha, la nord de
Petra, şi la Munhata, în valea Iordanului. În Syria
cele două mari staţiuni neolitice preceramice
sunt Mureybat şi Ras Shamra.
Ceramica apare în zona syro-palestiniană în
jurul a. 6000 a. Chr. şi este fără îndoială de
origine străină, probabil anatoliană. Culturile de
tip neolitic vechi se caracterizează prin ceramica
incizată sau decorată cu impresiuni. În neoliticul
mijlociu se remarcă olăria neagră lustruită şi
apariţia unei olării pictată roşu şi a ceramicii cu
fund plat. Neoliticul recent reprezintă o
decadenţă a vechii culturi locale, cu ceramică
grosolană.
În aria syro-palestiniană, metalul apare în
Syria de Nord sub formă de artefacte de aramă,
începând încă de la începutul mileniului V a. Chr.;
în schimb el nu este cunoscut la Byblos, în partea
sudică a Levantului, decât în ultima jumătate a
mileniului IV a. Chr. (podoabe de aur şi arme de
aramă turnată). Aceast decalaj în introducerea
metalului la Byblos, în raport cu Ras-Shamra, de
cultură nordică, atestă că în nord, şi cu siguranţă
în Anatolia, trebuie căutată originea metalurgiei.
Chalcoliticul este reprezentat de cultura
ghassuliană (după staţiunea de la Teleiat-
Ghassul, în nordul Mării Moarte). Ceramica,
influenţată de cultura halafiană, este pictată cu
motive geometrice policrome. Casele sunt
construite din cărămizi uscate la soare, adesea
înălţate pe temelii de piatră. Construcţiile
megalitice, dolmeni, menhiri, monumente din
piatră brută numite nauamis (morminte) sunt
răspândite pe tot teritoriul Palestinei, cele mai
92
multe găsindu-se în valea Iordanului. Ghassulienii
– populaţie presemitică – par să fi fost
constructorii celor mai multe dintre aceste
monumente care au adesea o destinaţie funerară.

V.2. Oraşele-state syro-palestiniene

Încă din mileniul IV a. Chr. este evidentă
influenţa civilizaţiei sumeriene în Syria. Astfel, pe
la 3400/3300 a. Chr., sumerienii (probabil Urukul)
întemeiază pe Eufratul Mijlociu syrian oraşul
Habouba Kabira, o implantare de tip colonial, cu
o viaţă economică activă bazată pe comerţ.
Cercetările arheologice din Syria au relevat
existenţa unei strălucitoare civilizaţii urbane în
prima epocă a bronzului (mileniul III) – cu
celebrele oraşe Ebla, cu fabuloasa sa arhivă
regală conţinând peste 16 000 de tăbliţe de lut, şi
Mari –, în bronzul mijlociu (2000-1600) – cu
oraşele din epoca dinastiilor amorite: Karkemiş,
Alep, Qatna –, până în epoca bronzului târziu
(1600-1200) – cu prosperul Ugarit de pe coasta
levantină.
Descoperirile de la Ebla (actualul Tell
Mardikh), datorate unei misiuni arheologice
italiene conduse de P. Matthiae, au conturat
imaginea unui înfloritor regat syrian din mileniul
III a cărui prosperitate se datora poziţiei sale
privilegiate ca intermediar în comerţul dintre
Mediterana Orientală şi Mesopotamia. Fabuloasa
arhivă regală din Ebla conţine texte
administrative, economice, religioase,
lexicografice şi epistolare care aruncă o nouă
lumină asupra istoriei întregului Orient Apropiat.
Descoperirile de la Ebla şi Mari au relevat faptul
că această parte a Siriei atinsese în mileniul III a.
Chr. un nivel de dezvoltare identic celui din
Mesopotamia, graţie fermentului sumerian. De
altfel, după expediţiile lui Sargon şi Naram Sin

93
care au dus la distrugerea Eblei, Syria va intra în
sfera de influenţă a imperiilor mesopotamiene.
În bronzul mijlociu, în Syria, la Ras-Shamra
(anticul Ugarit) asistăm la dezvoltarea
metalurgiei datărită fără îndoială stabilirii
făurarilor imigraţi din Anatolia orientală (în urma
seismelor care au zguduit Anatolia la sfârşitul
bronzului vechi).
Bronzul mijlociu vede dezvoltarea influenţei
egiptene în Levant. Este o epocă de mare
prosperitate pentru Byblos (de unde egiptenii se
aprovizionau cu lemn de cedru, răşini/terebint şi
bitum) şi Ugarit (Ras-Shamra) care întreţineau
raporturi strânse cu Egiptul faraonic, în timp ce
dezvoltă şi comerţul cu Creta minoică; de altfel,
Syria de Nord constituie o regiune-cheie ca
intermediară în relaţiile dintre bazinul egeean şi
Mesopotamia. În interior, Hama este un oraş
bogat, alături de cele două state puternice
vecine, cel de la Mari, intermediar între Syria şi
Mesopotamia, şi cel de la Alep (capiatala
regatului Yamkhad).
În cursul mileniului III amoriţii (martu în
textele akkadiene) –ale căror tabere au fost
descoperite pe ruinele cetăţilor siro-palestiniene-
s-au stabilit în zona siro-palestiniană unde, către
2300 a. Chr., au distrus înfloritoarele oraşe
canaanene din epoca bronzului mijlociu. La
începutul mileniului II a. Chr. semitizarea ariei
siro-palestiniene – ţara Canaanului – apare ca
totală şi definitivă.; semiţii din Syria şi cei din
Palestina n-au constituit însă niciodată un grup
etno-lingvistic unitar.
În bronzul târziu asistăm la o revenire a
prosperităţii în oraşele de pe litoral. Pe Eufratul
de Sus se constituie un puternic stat cu caracter
indo-european, Mitanni. Populaţia de bază a
acestui regat este constituită din hurriţi (haru) pe
care îi găsim răspândiţi în tot nordul
94
Mesopotamiei şi al Syriei. Imperiul mitannian va
fi principalul adversar al Egiptului faraonic care
îşi extinsese dominaţia în Palestina şi în Syria.
Învins, Mitanni a devenit un aliat al faraonilor în
conflictul cu Imperiul hittit. Când, la finele
domniei lui Amenofis III (1417-1379), controlul
egiptean slăbeşte, statele amorite din Syria, sub
conducerea lui Abdi-Ashirta şi a fiului său Aziru,
uneltesc împotriva Egiptului, în timp ce hittiţii
ocupă Syria de Nord.
Ca urmare a bătăliei de la Qadeş (1285 a.
Chr.) dintre Ramses II şi Muwatalli, zona syro-
palestiniană a cunoscut un statu quo: hittiţii
dominând Syria de Nord şi ţara Amurru, iar
egiptenii continuând să-şi exercite controlul
asupra Palestinei. În timpul acestei perioade se
dezvoltă comerţul cu Cipru şi cu lumea egeeană
atât de mult încât Ras-Shamra a devenit un
veritabil antrepozit micenian.
*
Configuraţia geografică, istorică şi politică
a regiunii explică şi faptul că statele syro-
palestiniene n-au putut depăşi limitele unui
teritoriu restrâns. Numeroasele oraşe şi mici
regate din Syria şi din Palestina au jucat doar
rolul unor state-tampon între marile puteri ale
Vechiului Orient. Textele egiptene menţionează
mai multe oraşe în Palestina şi în Syria de sud -
Byblos, Askalon, Sichem, Lakhiş etc. -, în timp ce
oraşele Siriei de nord – Ugarit, Karkemiş, Qatna,
Alep, Harran, Alalakh – ne sunt cunoscute
datorită arhivelor regale de la Mari. În
principatele siriene regăsim concepţia teocratică
a puterii regale, a cărei origine se află fie în
Mesopotamia, fie în Egipt, de unde s-a răspândit
până în Anatolia hittită.
Pe cât de şters a fost rolul politic al statelor
siro-palestiniene din mileniul II a. Chr., pe atât de
considerabilă este importanţa lor în istoria
95
civilizaţiei orientale. Atare importanţă decurge
din faptul că aria siro-palestiniană constituia
zona de interferenţă dintre marile civilizaţii ale
timpului – egipteană, mesopotamiană, egeeană şi
anatoliană. Oraşele syro-palestiniene au fost un
factor activ de sinteză a acestor influenţe.
Cel mai cosmopolit oraş, Ugaritul (actualul
Ras-Shamra) este o ilustrare perfectă a
caracterului eclectic şi a prosperităţii oraşelor din
Levant, care deţineau o poziţie privilegiată în
marile circuite comerciale ale epocii. Ugaritul a
deţinut întâietatea în domeniul industrial şi
comercial, mai ales când, după conflictul
egipteano-hittit, a dus o politică de reconciliere
între cele două puteri, trecând apoi din nou sub
protecţia Imperiului hittit. Arhivele regale de la
Ugarit – cuprinzând numeroase texte
diplomatice, administrative, economice şi
religioase – reflectă prosperitatea şi caracterul
cosmopolit al acestui oraş-port levantin în care,
pe lângă ugarită – care e un dialect cananeean
înrudit cu feniciana –, se utiliza limba
babiloniană, hittita, hurrita şi limba egipteană.
Mai mult, textele ugaritice ne-au pus la dispoziţie
una din primele scrieri alfabetice (caracterele
acesteia sunt de tip cuneiform). Vestigiile
arheologice ilustrează şi ele prosperitatea unui
oraş care, la punctul de întâlnire dintre comerţ şi
cultură, a fost un factor activ de sinteză al
acestora. Ugaritul a fost distrus către anul 1200
a. Chr. de Popoarele Mării şi nu s-a mai rederesat
niciodată.
Byblosul (Gebal, Gubla) al doilea mare oraş-
port de pe coasta levantină, întreţinea, încă de la
începutul mileniului III, relaţii privilegiate cu
Egiptul. Aceste relaţii ating apogeul în timpul
faraonilor din dinastia a XII-a când Byblosul
devine un avanpost al expansiunii egiptene în
Asia. Către finele mileniului II a. Chr., după
96
tulburările provocate de invazia Popoarelor
Mării., Byblosul va fi eclipsat de ascensiunea
oraşelor feniciene Tyr şi Sidon care
monopolizează traficul din întreaga Mediterană
Orientală.
La sfârşitul epocii bronzului (către 1200 a.
Chr.), în contextul gravelor tulburări provocate în
întregul bazin oriental al Mediteranei de invaziile
Popoarelor Mării, ţările din Orientul Apropiat au
fost fărâmiţate în mici state şi regate de către
triburile venind din nord, asociate cu grecii
micenieni veniţi dinspre vest.
La începutul mileniului I, arameenii (un
popor semit nomad) pătrund în Syria, unde
întemeiază o serie de principate (Damasc,
Hamath, Ţoba) şi, mai ales, se inflitrează în toate
centrele urbane – cananeene, feniciene şi iudaice
– amestecându-se cu populaţia locală. Astfel,
aramaica se va impune treptat în întreaga arie
syro-palestiniană înlocuind diversele dialecte
semitice.
În Syria de Nord, hittiţii alungaţi din
Anatolia o serie de principate neo-hittite sau siro-
hittite, la Karkemiş, Sam’al, Alep, Til Barsib,
Zincirli. Hittiţii au adaptat şi au răspândit tipul de
palat cu faţada lungă, cu coloane, prevăzută cu
un portic cu etaj, bit hilani, a cărei invenţie
revine hurriţilor de la sfârşitul epocii bronzului.
Syria de Nord, vatră a civilizaţiei neo-hittite
şi aramaice, constituia o poartă a lumii
mediteraneene către Urartu, Asiria, Babilon şi
Imperiul persan, care, succesiv, au atacat-o sau
au ocupat-o.
La începutul mileniului I, către 800 a. Chr.,
când grecii (eubeenii) au început să frecventeze
coastele Levantului şi să întemeieze factorii – la
Al Mina, Poseidon şi Tell Sukas –, au întâlnit o
lume cosmopolită aflată în plină efervescenţă.
Aşezările greceşti se aflau sub suzeranitatea
97
micilor regate aramaice. Ceva mai la sud se
întindeau regatele neo-hittite, similare celor
aramaice din punctul de vedere al civilizaţiei.
Levantul trăia în cadrul aceloraşi tradiţii,
atât anatoliene cât şi semitice, unele venite de la
nord, celelalte de la sud. Din nord veneau
cunoştinţele despre metale şi sursele lor; din sud,
prin fenicienii de pe coastă, un amalgam de
experienţe artistice şi meşteşugăreşti
egiptizante. Departe, spre nord-est, se afla
regatul Urartu (Armenia, până la M. Caspică),
ţară bogată în metale, ajunsă în prima jumătate a
sec. VIII a. Chr. la apogeul puterii sale şi tinzând
către ţărmul Mediteranei. În interior înflorea
Asiria, al cărei imperiu va cuprinde, spre sfârşitul
sec. VIII a. Chr., întreaga regiune litorală siro-
palestiniană, inclusiv Ciprul. Diversele tradiţii de
prelucrare a metalului nu sunt astăzi uşor de
deosebit între ele –aramaică, neo-hittită,
urarteană sau asiriană. Oricum, grecii au avut,
încă de la început, acces la stocuri bogate de
obiecte de metal. Episoadele războinice nu au
putut să stăvilească fluxul de bunuri şi nici să
oprească instalarea unor puncte comerciale de
lungă durată.
*
Importanţa civilizaţiei siro-palestiniene
constă în acel fecund sincretism care a
amalgamat elemente culturale diverse –
mesopotamiene, egiptene, anatoliene şi egeene –
şi le-a răspândit apoi în multiple direcţii. Astfel,
influenţa unor formule artistice eclectice create
în Syria mileniului II a. Chr., se va resimţi, în
mileniul I, în Grecia, în Imperiul ahemenid şi în
Etruria.

98
 V.3. Fenicia
Istoria feniciană, în sens strict, durează de
pe la 1200 a. Chr. pănâ în momentul când Fenicia
este cucerită de Alexandru cel Mare (333 a. Chr.).
Locuitorii de pe litoralul siro-fenician al
Levantului sunt numiţi în izvoarele egiptene
feneh. Numele local al fenicienilor era cananeeni
sau sidonieni. Numele grecesc Fenicia provine din
cuvântul φοίνιξ –purpură roşie; aceasta era una
din industriile cele mai înfloritoare ale oraşelor
feniciene –Tyr, Sidon, Beirut, Arvad, Byblos-,
moştenitoare ale marilor porturi cananeene din
mileniul II a. Chr. Cananeenii sunt străbunii
fenicienilor al căror nume (phoinikes), de origine
greacă, nu apare înainte de începutul mileniului I.
Fenicia a fost ocupată şi dominată rând pe
rând, de asirieni, de babilonieni şi de perşi,
înainte de a fi cucerită în 333 a. Chr. de către
Alexandru cel Mare, care a distrus oraşul Tyr.
Miză a rivalităţii dintre Egiptul lagid şi Imperiul
seleucizilor, Fenicia a fost în cele din urmă
ocupată de romani în 64 a. Chr. şi a devenit, sub
Augustus, provincie romană.
Marile cetăţi feniciene clasice, Tyr şi Sidon,
perpetuează tradiţia ilustrată în epoca bronzului
de Ugarit şi Byblos. Fenicienii vor şti să
strălucească mereu în artele aplicate, cum este
aceea a colorării şi a tratamentului ţesăturilor
(purpura e o invenţie a fenicienilor), dar rămân
maeştri şi în prelucrarea fildeşului, ştiind
admirabil să sintetizeze diferitele influenţe
(egiptene, mesopotamiene, hittite, egeene, în
epoca bronzului; egiptene, asiriene, greceşti în
epoca fierului) pentru a crea o artă eclectică care
traduce în termenii artizanatului aceste influenţe
culturale diverse şi impune o koine culturală, un
gust orientalizant care se răspândeşte
pretutindeni în lumea mediteraneană şi în
hinterlandul ei.
99
 Vocaţia lor de navigatori şi comercianţi a
influnţat considerabil istoria lumii
mediteraneene.
De timpuriu, fenicienii şi-au orientat
activitatea către comerţ şi colonizare. După
prăbuşirea principatelor miceniene, flota
feniciană a monopolizat, în secolul XII a. Chr.,
traficul din întreaga Mediterană Orientală,
aprovizionând Grecia, Asia şi Egiptul cu lemn
preţios, cu cupru şi cositor. Una dintre marile
glorii ale Feniciei este aceea de a fi dăruit lumii
alfabetul. Fenicienii au fost creatorii alfabetului
pe care l-au adoptat, mai întâi grecii, în sec. VIII
a. Chr., şi apoi alte popoare indo-europene şi
semitice.
Înflorirea comercială şi maritimă a Tyrului
începe la finele mileniului II a. Chr. şi atinge
apogeul în sec. IX a. Chr., când tyrienii au fundat
colonia Cartagina (Qart Hadasht – „Oraşul Nou” –
întemeiat de principesa Elissa 814 a. Chr.), în
Golful Tunis. În timpul regelui Hiram I (969-936),
oraşul Tyr îşi va impune hegemonia asupra mai
multor oraşe feniciene, între care şi Sidonul. În
această epocă oraşul Tyr avea întinse relaţii
comerciale, se pare chiar cu India, prin Marea
Roşie. Oraşul Tyr, patronat de marele zeu
Melkaart, ocupat de Nabucodonosor II în 573 a.
Chr., va fi eclipsat de Sidon – oraşul zeului
Eşmun – a cărui epocă de maximă înflorire se
situează după distrugerea Tirului de către
babilonieni. Sidonul a fost unul dintre cele mai
prospere oraşe din Imperiul persan, păstrându-şi
încă independenţa în sec. III a. Chr., după cum
rezultă din inscripţia de pe sarcofagul regelui
Eşmunazar. În oraşele feniciene regimuri
oligarhice cârmuite de „judecători” (sufeti) au
luat locul monarhiilor.
După prăbuşirea lumii miceniene,
navigatorii fenicieni sunt primii care stabilesc
100
legături curente cu coastele Mediteranei
Occidentale, urmaţi curând de grecii ionieni.
Dispunând de cea mai redutabilă flotă a epocii,
Tyrul şi Sidonul şi-au lărgit expansiunea
comercială până în extremul Occident.
Pe măsură ce expansiunea comercială a
oraşelor feniciene căpăta o amploare tot mai
mare, agenţiilor comerciale (factorii) situate pe
coastele Mediteranei Orientale, mai ales în Cipru,
li se adaugă începând din sec. IX a. Chr., cele din
Africa de Nord, din Sicilia, din Sardinia, din Malta
şi din Spania. Vechiul emporiu fenician de la
Gadeş (Cadiz) –fundat potrivit tradiţiei încă în
sec. XI a. Chr.- constituia deopotrivă debuşeul
bogatelor bazine miniere din Spania şi
avanpostul cabotajului atlantic, organizat pentru
expedierea cositorului provenit din insulele
britanice.
Fenicienii s-au orientat iniţial către
întemeierea unor simple emporii (factorii),
coloniştii lor încercând abia mult mai târziu să
constituie state teritoriale, când dominaţia
asiriană, babiloniană şi persană avea să pună
capăt independenţei patriei lor de origine.
După ocuparea Tyrului de către babilonieni
(573 a. Chr.), s-a accentuat rivalitatea dintre
fenicieni şi greci pentru supremaţie în
Mediterana Occidentală. De altfel, după bătălia
navală de la Alalia (535 a. Chr.), care a dat o
puternică lovitură posibilităţilor de expansiune
ioniană în Occident, s-a stabilit o separare
virtuală a sferelor de influenţă între greci şi
Imperiul punic.
Colonizarea, fie ea feniciană sau grecească,
a contribuit decisiv la crearea unei unităţi
organice a economiei Lumii Vechi, făcând ca
resursele şi posibilităţile tuturor regiunilor să
devină complementare. De-a lungul căilor
comerciale, influenţele s-au răspândit,
101
exercitându-se la nivelul structurilor de
civilizaţie. Ele au sfârşit prin a duce, în fapt, la
crearea „civilizaţiilor” în sensul mediteranean al
cuvântului.
Aşadar, nici dominaţia asiriană, nici
cucerirea babiloniană, nici invazia persană, n-a
adus sfârşitul activităţii debordante a
fenicienilor. Vocaţia lor de navigatori şi
comercianţi n-a slăbit nici în faţa unor
concurenţilor de temut care sunt grecii, şi care
după Alexandru rămân stăpâni în Levant pentru a
ceda în cele din urmă supremaţia Romei. Oraşele
feniciene n-au dispărut decât după invazia arabă,
în sec. VII p. Chr., în timp ce celelalte state din
Levant se stinseseră de mai bine de un mileniu,
cu excepţia renaşterii pe care a cunoscut-o
Israelul, începând din secolul III a. Chr., odată cu
Asmoneii şi Idumeii.

V.4. Regatul ebraic

Istoria vechii lumi ebraice – creatoarea
primei mari religii monoteiste – stă sub semnul
Exodului şi Exilului. Studiile de istorie antică a
civilizaţiilor din aria syro-palestiniană, precum şi
arheologia biblică au confirmat validitatea
Vechiului Testament ca principală sursă de
informaţie privind istoria şi civilizaţia ebraică.
Preistoria Beni-Israelilor (fiii lui Israel),
epoca lui Avraam şi a Patriarhilor, urcă până în
bronzul mijlociu şi triburile lor trebuie legate de
acei Habiru (=„mercenar”, „aliat”) care, încă de
la începutul epocii bronzului, nomadizau între
Eufrat şi Iordan.
Prima închegare a nucleului etnic ebraic
este legată –potrivit tradiţiei biblice – de Aram
care a părăsit Urul, cândva între 2000-1700 a.
Chr., pentru a se stabili în Canaan. (Epoca
Patriarhilor).

102
 Către 1700 a. Chr., câteva clanuri, atrase de
bogăţia Egiptului, părăsesc ţara Canaanului;
evreii pătrund în Egipt împreună cu hyksoşii.
Şederea acestor grupuri ebraice în Egipt se
încheie cu Exodul din secolul XIII a. Chr. Tradiţia
concentrează acest episod în jurul figurii lui
Moise (în egipteană – Maşu, în ebraică – Moshe),
din tribul sacerdotal al Leviţilor, şeful carismatic
care a reuşit să transforme un grup de clanuri în
nucleul poporului ebraic. – poporul lui Israel,
după cum cucerirea Palestinei – ţara făgăduită
de Iahve la plecarea evreilor din Egipt – este
legată de Iosua, învingătorul de la Ierihon. În
epoca lui Moise au fost fixate principiile esenţiale
ale Legii şi moralei ebraice, aşa cum apar ele în
Deuteronom.
Originea şi formarea statului ebraic rămân
încă obscure. În orice caz, către mijlocul secolului
XIII a. Chr., cele 12 triburi istorice au format o
confederaţie în jurul sanctuarului lui Iahve de la
Silo, care adăpostea chivotul Legii sau arca
Alianţei. Iahve este zeul personal al fiecărui
evreu (în ebraică ivri, „de dincolo” –venit din
Răsărit) şi totodată zeul naţional al Israelului.
Prin urmare, în Epoca Judecătorilor (cca.
1200-1020 a. Chr.) nu exista decât o comunitate
mai mult sau mai puţin unită de triburi, iar
legătura care unea o parte dintre ele era
totdeauna provizorie: se strângea în momentul în
care israeliţii trebuiau să respingă vreun atac al
cananeenilor sau al filistenilor, apoi se desfăcea
iarăşi.
La scurt timp după constituirea acestei
confederaţii cu caracter religios, israeliţii aveau
să intre în conflict cu oraşele din Canaan care
voiau să stăvilească trecerea lor spre
pământurile cultivate din valea Iordanului.
Odată supuşi cananeenii, israeliţii vor intra
în conflict cu filistenii, descendenţi din
103
pilistu/peleset – Popoarele Mării, învinşi de
Ramses III şi stabiliţi în oraşele de coastă ale
Palestinei, de la Aşkalon la Gaza; de la numele
filistenilor, în ebraica veche Peliştim, derivă
denumirea Palestinei. Filistenii au încercat să-şi
extindă dominaţia spre interior, dar s-au lovit de
înaintarea israeliţilor, pe cale, şi ei, de a se
sedentariza în Palestina.
Accentuarea presiunii filistenilor către
mijlocul sec. XI a. Chr. a determinat regruparea
majorităţii triburilor israelite sub un
guvernământ monarhic. Astfel, către 1020 a.
Chr., judecătorul Samuel l-a investit pe cu
puterea regală pe Saul (1020-1004) din tribul
Veniamin. Regatul avea încă o organizare de tip
pur patriarhal şi domnia lui Saul a fost ocupată în
întregime de conflictul cu filistenii, învingători în
bătălia de la Gilboa, unde Saul şi-a aflat sfârşitul.
Originar din tribul Iuda, David (cca. 1000-
970 a. Chr.) –fondatorul monarhiei israelite – nu
accede la putere decât după violentul conflict cu
clanul lui Saul. Datorită capacităţii militare şi
abilităţii politice a tânărului suveran, micul regat
ebraic vasal filistenilor se emancipează de sub
suzeranitatea acestora şi îşi extinde frontierele în
detrimentul filistenilor şi al regatelor din
Transiordania. Cucerirea oraşului amorit
Ierusalim şi redobândirea Chivotului Sfânt dau
noului stat ebraic un centru politic şi religios.
Regalitatea – o instituţie străină tradiţiei
ebraice – a fost considerată ca o nouă alianţă
între Iahve şi dinastia lui David, prelungire a
legământului de pe muntele Sinai; cultul
monoteist a lui Iahve devenea astfel religie de
stat.
Centralizarea puterii nu va atenua decât
temporar rivalitatea dintre triburi – îndeosebi
dintre gruparea din sud şi cea din nord. Pe de
altă parte, tradiţiile tribale se acomodează greu
104
cu regimul monarhic: polarizate în jurul preoţimii,
ele provoacă un periculos antagonism între
autoritatea laică şi cea religioasă (metamorfozat
în conflictul dintre regalitate şi profeţi).
Domnia lui Solomon (970-933 a. Chr.),
„veacul de aur” al regatului Israel, marchează o
epocă de remarcabilă înflorire economică şi
culturală. Solomon, adevăratul organizator al
statului ebraic, a menţinut frontierele regatului
creat de David, pe care l-a întărit din punct de
vedere militar. A organizat statul prin crearea
unei birocraţii de tip egiptean; regatul a fost
împărţit în 9 subdiviziuni administrative. Sub
domnia sa regatul ebraic a cunoscut o
remarcabilă prosperitate economică. Solomon a
înălţat palatul şi Templul de la Ierusalim, cu
ajutorul meşterilor trimişi de regele Hiram al
Tyrului.
Amplasând Templul lângă palatul regal,
Solomon asociază cultul lui Iahve monarhiei
ereditare. Templul din Ierusalim devine
sanctuarul naţional al israeliţilor şi cultul regal se
identifică cu religia de stat.
Pe de altă parte, datorită amplificării
relaţiilor politice şi comerciale ale regatului,
sincretismul religios a atins proporţii
necunoscute până atunci. Monarhia încurajează
fuziunea credinţelor religioase ale celor două
straturi ale populaţiei, israeliţii şi cananeenii. Mai
mult, Solomon a acceptat cultele soţiilor sale
străine.
Prin toate acţiunile sale Solomon face
figură de mare monarh oriental. Totuşi, regatul
ebraic comportă un aspect original: legătura pur
personală care unea cele două părţi ale regatului:
Israelul şi Iudeea. Acestea au rămas totdeauna
distincte până la separarea lor definitivă care a
avut loc după moartea lui Solomon.

105
 Sciziunea a fost provocată de tratamentul
inegal aplicat de către Solomon celor două
provincii; astfel a sporit ostilitatea nordului
israelit împotriva unei politici axate aproape
exclusiv pe interesele fostului regat Iuda. Prin
această sciziune, Israelul – mai întins şi mai
puternic din punct de vedere militar – avea
pretenţia că apără adevărata credinţă de care
Ierusalimul se îndepărtase.
O îndelungată decadenţă însoţeşte
sciziunea regatului ebraic. Astfel, după scindarea
regatului, care a avut loc sub Roboam (931-913 a.
Chr.), în cursul istoriei paralele a celor două
regate – Israelul şi Iudeea – se adânceşte
separarea între o religie oficial intolerantă – spre
deosebire de toate celelalte religii orientale – şi
toleranţa care domnea în sânul populaţiei ca şi la
cele două curţi regale de la Ierusalim şi Samaria.
În Epoca Profeţilor, doar o mică parte a
populaţiei mai practica cultul iahvist, în vreme ce
cultele cananeene cunosc o largă răspândire atât
în Israel cât şi în Iudeea. Cele două regate
ebraice sunt singure state din Vechiul Orient în
care evenimentele politice au fost condiţionate în
atât de mare măsură de o religie intolerantă.
Regatul Israel, confruntat cu imperialismul
asirian a rezistat până la cucerirea Samariei de
către Sargon II în 721 a. Chr., în vreme ce Iudeea
şi-a menţinut individualitatea politică până la
distrugerea Ierusalimului de către
Nabucodonosor II în 587 a. Chr.
În timpul Captivităţii babiloniene, profeţii –
cu deosebire Iezechiel – au contribuit decisiv la
menţinerea sentimentului naţional şi religios al
evreilor. Numai aspra încercare a Exilului - epocă
de mare exaltare religioasă şi de afirmare a
caracterului absolut monoteist al iudaismului - a
făcut din iahvism religia întregului popor israelit.

106
 După ce perşii cuceresc Babilonul (539 a.
Chr.) şi Cyrus cel Mare îngăduie evreilor să se
reîntoarcă din exil. Numai o parte din evreii
Babilonului a făcut uz de permisiunea regală.
Conform traţiţiei, 40 000 de evrei, sub
conducerea lui Zerubabel, s-au reîntors în 537 a.
Chr. la Ierusalim. În timpul lui Artaxerxe I
Longimanus (465-425) un alt grup de evrei,
condus de Esdra, se repatriază. Sub conducerea
lui Esdra şi Neemia, comunitatea ebraică se
reconstituie în Israel. Lui Esdra i se datorează
probabil codificarea Vechiului Testament, care
până atunci fusese perpetuat prin tradiţie orală.
După întoarcerea evreilor din Exil, autoritatea
supremă în stat o va deţine marele preot.
Israelul cunoaşte o efemeră renaştere,
începând din secolul III a. Chr., odată cu Asmoneii
şi Idumeii. Apoi, Statul ebraic intră în orbita
politică a elenismului, iar, mai târziu, a Imperiului
roman.

107