Professional Documents
Culture Documents
Dar cei care incept sa-si contureze activitate in medicina sunt: Constantin I. Parhon,
D. Danielopolu, N. Gh. Lupu s.a. si merite stiintifice si organizatorice deosebite au St. M
Milcu, A. Moga, I. Enescu, Th. Burghele s.a
VICTOR BABES
Victor Babeș (n. 4 iulie 1854, Viena - d. 19 octombrie 1926, București) a fost un
bacteriolog și morfopatolog român, fondator al școlii românești de microbiologie, membru al
Academiei Române din 1893. A fost fiul lui Vincențiu Babeș.
Biografie
Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, originar din
Banat. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.
1
microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu
Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat Les
bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses
(1885).
În anii 1885 - 1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert
Koch.
Activitate științifică
Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în
problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A
demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență
peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei
clase de paraziți - sporozoari intracelulari nepigmentați - care cauzează febra de Texas la
pisici și alte îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din
Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.
Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția ce poate fi
denumită "patomorfologia procesului infecțios", sinteză a microbiologiei cu histopatologia.
Eponime asociate
IOAN CANTACUZINO
2
Ioan Cantacuzino urmează atât studiile liceale (Liceul "Louis le Grand"), cât şi cele
superioare (Filosofie, 1882-1886; Ştiinţe Naturale, 1886-1891; Medicină, 1887-1894) la
Paris. În 1895 obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza: "Recherches sur le mode de
destruction du vibrion cholérique dans l'organisme" (în limba română, "Cercetări asupra
modului de distrugere a vibrionului holeric în organism"). După terminarea studiilor, lucrează
în Institutul "Pasteur" din Paris ca asistent al lui Ilija Mecinikov în domeniul mecanismelor
imunitare ale organismului.
Ioan Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române din anul 1925,
membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor, al societăţilor de Biologie, de Patologie
Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. Numeroase universităţi i-au acordat titlul de
Doctor honoris causa, Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi
Bordeaux (1934).
„Astăzi, cînd filmul ştiinţific a devenit un lucru curent, să ne amintim că primele două
pelicule de acest fel au fost realizate în anul 1898 — la puţini ani de la crearea
cinematografiei — de către neurologul român Gheorghe Marinescu (privind tulburările
mersului în afecţiunile neurologice) şi concomitent de către chirurgul francez Eugene Doyen
(privind o nouă tehnică operatorie). Cu doi ani mai înainte, în 1896, Gheorghe Marinescu
realizase, în colaborare cu fizicianul Dragomir Hurmuzescu, primele radiografii din lume
pentru studiul scheletului mîinii în acromegalie (creşterea excesivă a unor extremităţi ale
corpului, datorită unei hiposecreţii a glandei hipofize), la scurt timp după descoperirea
razelor Rontgen. Două realizări remarcabile, în care medicina îşi dădea mîna cu tehnica.
Gheorghe Marinescu oscilase iniţial în alegerea profesiei sale, ca şi Victor Babeş.
Rămas de timpuriu orfan de tată, fusese înscris, după terminarea şcolii primare, la
Seminarul Teologic din Bucureşti, dovedindu-se însă aici un elev mediocru. In anul 1882 se
îndepărtează însă de „cele sfinte" şi, cu un zel demn de laudă, îşi susţine bacalaureatul, atît
3
în litere, cît şi în ştiinţe. Urmează apoi, timp de un an, studii inginereşti, la Şcoala Naţională
de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pentru ca în 1883 să răspundă în fine marii sale vocaţii,
înscriindu-se la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în 1889. Interesul
arătat tehnicii şi-a dovedit însă din plin utilitatea în cariera sa de medic, el dînd o mare
atenţie aparatajului clinic şi de laborator şi realizînd — cum am văzut — prin aplicarea
tehnicii celei mai noi în medicină, priorităţi mondiale. Tot interesului său pentru investigarea
tehnică a maladiilor trebuie să-i atribuim rolul său de pionierat în studiul bolilor creierului prin
encefalografie.
Susţinut şi îndrumat, încă din primii ani ai activităţii sale ştiinţifice, de către medicii
Cristian Buicliu şi Victor Babeş, obţine curînd succese strălucite. în 1890, la numai 27 de
ani, descoperă cauza „maladiei lui Friedrich" (aceasta provoacă grave tulburări de echilibru),
fiind vorba de o degenerare a căilor din măduvă care conduc influxul nervos. Pe baza unei
burse de specializare, îşi susţine în 1897 doctoratul în medicină la Paris, cu o teză al cărei
aport se înscrie trainic în ştiinţă, prin descoperirea mîinii suculente (denumită şi „mîna lui
Marinescu" şi constînd din modificări cutanate şi subcutanate ale mîinii) în siringomielie
(formarea de cavităţi anormale în măduva spinării).
Membru al Academiei Române). A fost cel dintîi savant care a reuşit să vadă la
microscop celula nervoasă vie (cultivînd ţesut nervos în afara organismului), ceea ce i-a
permis să explice numeroase aspecte ale structurii celulare. A descris procesul refacerii
celulei nervoase, descoperind fenomenul denumit al „neurotropismului" (celulele din capătul
periferic al nervului „atrag" capătul central al nervului secţionat, într-un mod analog
magnetismului). Studiind grosimea scoarţei cerebrale, Gh. Marinescu a întemeiat
paliometria şi a adus totodată noi puncte de vedere privind „arhitectura" scoarţei. Ducînd
mai departe teoria lui I. P. Pavlov asupra reflexelor condiţionate, a creat teoria „trofismului
reflex".
Am amintit doar cîteva dintre realizările sale. A fost, fără îndoială, o autoritate
mondială în tot ceea ce priveşte celula nervoasă şi în general sistemul nervos. Iubitor al
artelor plastice şi literaturii, era în acelaşi timp un om de o nedezminţită omenie şi de o
integritate morală fără pată. A condamnat fără menajamente misticismul şi obscurantismul,
situîndu-se pe o fermă poziţie materialistă, scriind de pildă: „Sufletul nu poate fi despărţit de
corp; el nu există independent de corp! Sufletul, conştiinţa, sînt produsele creierului, ale
unor fenomene materiale".
Biografie
5
Activitate politică
Lucrări publicate
THOMA IONESCU
După absolvirea liceului "Sfântu Sava" din București, Thoma Ionescu studiază
medicina la Paris (1878-1885) și în paralel științele juridice. În anii 1882-1885 lucrează ca
extern, apoi în 1885-1890 ca intern al spitalelor din Paris. În 1890 devine Doctor în Medicină
și Chirurgie cu teza "Le côlon pelvien pendant la vie intrautérine" ("Colonul pelvin în timpul
vieții intrauterine"), lucrare premiată de Academia de Medicină din Paris. În același an
primește Medalia se argint pentru chirurgie, ca laureat al spitalelor din Paris.
Eponime asociate
In anul 1892 îşi susţinea bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab" din Bucureşti unul
dintre elevii cu care această venerabilă instituţie avea mai tîrziu să se mîndrească:
Constantin Levaditi (născut la 19 iulie 1874, la Galaţi). Copilăria şi adolescenţa îi fuseseră
grele, presărate cu lipsuri, căci îşi pierduse de timpuriu atît tatăl, cît şi mama. A fost crescut
mai întîi de un unchi, apoi de o mătuşă, Eufrosina, căreia i-a promis, încă din anii liceului, că
se va face medic, pentru a tămădui astfel suferinţele bolnavilor, pe care le cunoscuse din
7
copilărie, în mediul spitalicesc. Şi într-adevăr, C. Levaditi a urmat studiul medicinei la
Bucureşti (1892—1898) şi a fost remarcat de îndată de profesorii săi, mai ales de către
Victor Babeş, ca element excepţional, acest maestru al său publicînd, împreună cu el, încă
din vremea studenţiei, primele lucrări ştiinţifice ale tînărului.
Curînd după terminarea facultăţii, a lucrat ca intern într-un spital. C. Levaditi a fost
apoi trimis la specializare în străinătate, ca bursier al Aşezămintelor Brîncoveneşti. Pleca la
Paris cu o scrisoare de recomandare a lui Victor Babeş către I. Mecinikov (director adjunct
al Institutului Pasteur) şi cu o alta a chimistului C. I. Istrati către academicianul Armând
Gautier. Desprindem din aceasta din urmă: „Acest tînăr are deja la activul său cîteva
cercetări frumoase şi e o persoană care promite mult, datorită caracterului, talentului şi
conduitei sale".
Aceste promisiuni au fost cu prisosinţă împlinite, mai întîi prin teza sa de doctorat,
susţinută la Paris în 1902 şi apoi prin rodnica sa activitate la Institutul Pasteur din Paris,
între 1900 şi 1941 (cu întreruperi datorate unor stagii de specializare şi colaborare la alte
institute). Ştiinţa românească l-a omagiat prin alegerea ca membru al Academiei. A fost de
asemenea membru al Academiei de Medicină din Paris (1928), membru şi laureat a
numeroase academii şi societăţi ştiinţifice străine.
Fără îndoială, aportul de bază al lui C. Levaditi, care 1-a înscris trainic în analele
ştiinţei, este în domeniul inframicrobiologiei (ştiinţa carp se ocupă de inframicrobi, de
virusuri). Astfel, dovedind în 1909, împreună cu medicul austriac Kark Landsteiner, că
agentul inf ecţios al poliomielitei este un virus filtrabil, care poate fi inoculat unor maimuţe,
Levaditi a devenit fondatorul virusologiei experimentale. Ulterior, faptul că a izbutit să
cultive, pentru prima oară în lume, virusul poliomielitic pe alte celule decît cele nervoase
(1913), a constituit o realizare precursoare preparării salvatorului vaccin antipoliomielitic. A
întreprins de asemenea studii complexe asupra virusului encefalitei, împreună cu elevul
său, viitorul academician Ştefan S. Nicolau. Un aport original a adus de asemenea privind
legătura dintre virusuri şi cancer. Lucrări deschizătoare de drumuri a realizat şi în domeniul
sifiligrafiei, punînd la punct o nouă metodă de colorare a spirochetei sifilitice (metoda
Levaditi Manouelian) — ceea ce a permis punerea în evidenţă a acestui agent patogen în
sistemul nervos — şi descoperind un nou tip de spirochet (Spirocheta gracilis).
8
FRANCISC IOSIF RAINER
DUMITRU BAGDASAR
Dumitru Bagdasar (Dimitrie Bagdasar) (n. 17 decembrie 1893, satul Idrici de Jos,
comuna Roșiești, Județul Fălciu, azi în Vaslui - d. 15 iulie 1946, București) a fost un medic
neurochirurg român, profesor la Facultatea de Medicină din București, a pus bazele școlii
românești de Neurochirurgie din România.
Studii
Activitate profesională
9
S-a transferat la Spitalul de urgență din București ( 1933 ), iar din 1935 la Spitalul
Central, prin concurs.
Activitate politică
Lucrări publicate
10