You are on page 1of 192

tolle lege 1

Simona­Grazia DIMA

O plimbare prin parc

Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,


manelele­s mai puternice ca oricând,
în loc de aer îţi intră­n nări anestezic,
să te facă să suporţi minciuna,
să nu­ţi mai fie dor de adevăr.
E­un loc în apropiere unde muzica
distruge zi de zi peisajul,
dar tot aici Ahasverus
s­a aşezat pe­o bancă şi s­a mântuit.
Doi câini te fixează din ochi,
au început să urle,
curând are să cadă o ploaie de pietre.
Eşti (fără putinţă de scăpare?) prins
într­un pătrat ce poartă­n fiecare colţ
un animal urât: un urs îngenuncheat,
un lup cu fruntea ridată, un şobolan pe gânduri,
un taur smochinit. E rege Chupacabra,
cel care soarbe sânge, puterile,
Chupacabra cel anevoie de aflat,
adormit sub maşini. Iar parcul,
cu­alei şi busturi de celebrităţi,
se scutură şi geme. Un vifor pătrunde verdele,
stele­n mănunchiuri plutesc pe aer negru. Un foc
de artificii iarna. Pe­oriunde­ai vrea să ieşi,
paznicii se vor activa şi te vor opri.
Gând românesc: aici se îneacă fluviile.
În vecini un meşter improvizat taie de zor
o scândură pe­un scaun, fierăstrăul ameninţă
să reteze şi mobila. Îi vor da cafele, baclava,
îi vor spune poveşti, să nu taie prea mult.
Aşa­i la noi: când se înaintează­un pas,
nemernicii trebuie să meargă alături fericiţi.
Pentru asta trebuie hrăniţi cu inimi de sfinţi.
Ascunse­s plăcile memoriale ce­amintesc
de poeţii petrecuţi, apoi, senin, stinşi,
în firea lucrurilor, strigând fără putere.
Praf românesc, descoperit după vreme şi timp:
grămadă de cioburi, frânturi minunate
de cântec. De dragul lor ierţi totul.
2 inedit
Gheorghe CRĂCIUN

Jurnal - 1977 – 1978

Ceea ce se povesteşte într­o casă se aude într­o curte sau: şi se aude într­o curte. Pe înserat, cînd oamenii
s­au întors, sînt veniţi, ce se spune: povestire şi discuţie şi explicare executînd însoţiri de gesturi. Este o proză
scurtă, simplă despre nevoile zilei. Aţi auzit sau nu aşa ceva. Din întîmplare, a ieşit aşa ceva pe fereastră. Numai
să fii atent şi să asculţi.

De gînd aveam şi încă am de ieri, de multe zile poate, dacă am şi uitat cînd a fost ieri, voiam să mă ocup
puţin de nişte propoziţii şcolăreşti dintr­o lucrare scrisă. Să văd ce aş putea să fac să scriu cu ele căci aveam
sentimentul că pot.

Totuşi ne­am întors din oraş de la treburi şi am culcat copilul sîntem liberi respirăm liniştiţi în încăperea
unde apa se încălzeşte pe sobă în vas. Avem vase curate şi este ordine e seară nu tîrziu. Prin urmare ceva din
care să dispară necesitatea de a nu mai privi viaţa asta de azi. Aşa ceva să facem. Nişte texte din cărţi.
Toamna aceasta e nestingherită şi începe să treacă. Se scutură şi ultimii copaci e clar sînt goi şi ultimele
frunze iarăşi clar sînt uscate. Şi pe stradă sau în alte părţi trupul meu să ştie asta de sub haine să am o linişte şi
să privesc cum se schimbă culorile. Să respir aerul parfumat al ploii care începe în perimetrul pămîntului pe
banda de asfalt şi pe fiinţa singuratică a mai multor copaci.
Aşa ceva mi­ar plăcea de făcut.

Bem lapte seara trece se face timpul să stăm să mai facem ceva pe aici printre lucruri şi vase să nu ne
întristăm pentru nimic în lume. Doi sîntem şi continuăm cu nebăgare de seamă să adunăm zile şi ani o vîrstă
oarecare.
Iar gîndurile mele scurse în contul meu apă în contul meu neîntrerupere cu propoziţii cînd mă grăbesc
sînt şi mă simt chinuit în timpul formulării. Aş mai avea nevoie şi de o singură zi cheltuită din toate puterile să
mă reconfortez de muncă plecări şi sosiri de imagini şi serii de fapte recunoscute uşor schema văzută deja. O fi
pierdută pentru poezie visare în corpul meu mai mult decît mă aşteptam presat de timp şi asta mă opreşte de
multe ori aşa într­o tristeţe recunoscută – sau poate nu – în vibraţia nervilor. Astfel de stări se înţeleg bănuiesc
sau nu – cred – sau chiar ştiu.

Propoziţii pentru un roman adun şi altfel de secvenţe cunoscute din proză. Strîng aceste propoziţii şi le
uit dar mă înscriu cu destulă răbdare în spaţul liniat al carnetului. Chiar aşa şi exist. Sînt zile care par a fi una
sau alta aceeaşi vreau să zic spun asta dacă sînt. Urmează noaptea şi ce va interesa pînă atunci. Se trece sub
tăcere urmarea numai accidental. Să povestesc mai tîrziu şi o noapte un vis.

Că poate le uitam. Mi­am notat zilele. Ceva cîte ceva din ele e puţin. Să nu le uit e mult ce uit şi e puţin ce
pot să îmi aduc aminte. Să le aduc. Adusă vorba despre cumpărare. Aragaz cu trei ochiuri; să înlocuim soba
prea mare. Să intre şi un frigider aici să încapă. Să facem împrumutul ăla să fac o cerere să mi­o semneze să o
depun. Să iau. Banii trei mii. Miare. Treizeci de sute să mai luăm şi altceva să dăm o sumă îndatorată înapoi. Că
omul ne aşteaptă. Şi iarăşi ea. Cusutul unei rochii festonarea unui tiv e pe sfîrşite muncă într­o tăcere obişnuită
se termină. Într­o încăpere mică se vorbeşte se taie aţa cu foarfeca şi se cos nasturi. Despre noaptea asta cînd şi
în ea ne vom iubi nimic iarăşi nimic sau că am fi obosiţi e tîrziu. Despre zăpada anunţată la radio despre
alergătura prin oraş după cadoul pentru colega de mîine şi despre întîrzierea de mîine cheful zilei de mîine şi ce
am eu de mîncat de făcut dacă vin n­o găsesc poate nu o găsesc şi vine mai tîrziu nimic nu e nimic. Poate în cap
pe limbă, se amînă acum şi alte chestiuni sau că noaptea e bună e fără vînt şi nori e aşteptată.

(continuare în numărul următor)


carmen saeculare 3

strălucesc în cenuşa focului


iar cel ce veghează flacăra ştie
cât de mare e plăcerea aprinderii
Vasile IGNA cum arde pielea obscurităţii
cum susură izvorul fierbinte al vintrelor.
Şi nici măcar timpul nu mai are putere
în această casă uluitoare
în crângul în care copacii îşi desfăşoară
coroana ca nişte blazoane princiare.

Ea avea

Ea avea un corp magnific


rochia din damasc purpuriu
strălucea pal acoperindu­i sânii
pulpele de sidef şi coapsele.
Până la ce grad de indiferenţă
Animale domestice nu e periculos să descrii o asemenea fată ?
Până unde poţi vorbi despre ceea ce vezi
înăuntrul ei
ca despre un peşte pe care îl înghiţi crud
Nu ştie
un melc ce­şi părăseşte casa
la mijlocul drumului ?
Nu ştie nimeni numele lui.
Ea avea un corp magnific
Când trece prin brazdele uscate ale pajiştii
şi patru ani mai puţin decât el.
şerpuieşte mai întâi spre a i se pierde urma.
Dulce, calmă, romantică
El poate fi Prinţul fără moştenitori
chiar dacă ea însăşi se
cu tronul arzând în flăcările ochilor.
considera neînchipuit de crudă.
Ori cel ce trece dincolo
unde ochii sunt paznicii mărunţi ai fricii
ai intimităţii ai nopţii.
Poate nu era
A stelei celei căzătoare.
Cât o inimă pe bolţile după­amiezii
Poate nu era decât un tablou în tablou
e locul peste care domneşte el
ceea ce vedea el deasupra capului:
cât un acvariu de cameră
unul întrecându­l pe altul
e lumea în care cântă greierele
unul răspunzând celuilalt
şi cosaşul cu picioare de sticlă.
cum un glas ar răspunde altui glas
Gata. Curge sângele din tablou
până ce din ele începe să se zămislească muzica.
pe sub rama subţire se strecoară iarba.
Muzica, adică încălecarea de
Îl ajut să poată locui acolo
roşuri şi brunuri, de verde,
printre animale domestice
albastru şi galben,
printre merele căzute după furtună.
flaute ale unor zei somnoroşi.
Corupte de supuşi şi protectori .
Poate doar ochiul era curios
Aş fi vrut
nu şi vederea, nu şi inima, nu şi auzul.
După cum el părea a folosi doar fereastra
Aş fi vrut să mă furişez într­un crâng
pentru a zbura spre alte înfăţişări
unde nu se văd bulevardele oraşelor
nu şi uşa, niciodată uşa
şi unde cuvintele ajung rar
pe unde doar se intră şi se iese
sau din întâmplare.
prin uşă nu zboară nimeni
Acolo vântul e întotdeauna suferind
nici măcar dintr­un tablou în alt tablou.
servituţile iertate
uitate fructele capitulării
şi graba asasinatelor.
Acolo străbunii sunt doi cărbuni ce
4 carmen saeculare
Acolo unde Şi alte întrebări nesăbuite
din care nu poţi înţelege nimic
Acolo unde stau suspendate măştile căci ea nu e decât o îngeresă
nu mai e nimeni dintre cei ce le­au purtat pălăvrăgind armonios
nu mai e nimeni să povestească despre dulceaţa înţelegându­se mai degrabă cu iezii
supunerii şi ascunzişul obscur al trecutului. compătimind cu pisoii şi iepurii
Câinii se fofilează în preajma pericolului neînvăţată cu graiul de taină al poeziei
abia de reuşesc să se strecoare prin cu pielea zbârcită a acesteia.
plasa spartă a gardului
în curând nu vor găsi pe nimeni să
le bandajeze rănile Îi plăceau
cicatricile nopţii.
Se întâmplă însă că la această Îi plăceau odăile străine
oră a dimineţii să nu fie nimeni treaz cu mirosul lor de sală de aşteptare,
nimeni pregătit să primească aerul cu gustul de primăvară târzie.
pătrunzător al noului anotimp. Trupul ei era împărţit în regiuni răcoroase
Şi cu oricâte epitete ai încerca să califici ceea ce în zone de deşert şi tundre cu parfumuri
simţi nu vei reuşi să înţelegi de ce misterioase, staţii de consolare
toate plantele, toate animalele domestice pentru fiece călător obosit.
pe care le întâlneşti au o vigoare tot mai precară. Unii rămâneau prizonieri în poienile ei
Şi nici de ce ariciul ţine ochii deschişi alţii săpau tunele în pieptul său
noaptea când toate pisicile sunt negre. de căprioară voind a ajunge în preajma inimii
Ai putea crede că efortul lor îşi arată roadele. alţii se lăudau că i­au trecut cu trenul peste
coapse şi nu a curs nici
o picătură de sânge.
Ploaia e asemenea Toţi erau mulţumiţi dar niciunul
nu se putea pune de acord cu celălalt.
Ploaia e asemenea dragostei Iar ei îi plăceau odăile străine
ea ocoleşte animalele sălbatice şi geamurile căptuşite cu ziare
lasă deschise ferestrele cerului pentru şi adesea cobora singură în piaţă
norii transparenţi, pentru ezitările şi cumpăra hrană pentru animalele domestice
asfinţitului. multă hrană
Doar moartea mai vine pe neanunţate mai multă decât aveau ele nevoie.
punând pe creştetul vieţii o cunună de ciment.
Doar ea mai cade pe pământ
ca o pasăre cu capul tăiat,
ca un bărbat obosit.
Doar ploaia, asemenea morţii,
vine din viitor în prezent
asemenea dragostei,
de undeva, din pământul negru al inimii
unde se pritocesc micile explozii ale timpului.

Ea se întreabă

Ea se întreabă de ce nu se vede capătul


jocului, dar pe masa de joc nu
se află decât coaja promiscuă a nopţii
şi amfora spartă a sângelui.
O amforă cât o bibliotecă unde
spiriduşii rânduiesc sufletele ca pe nişte cărţi
cu cotoarele mucegăite.
Apoi se întreabă pentru ce cresc penele
păsărilor pe aripi ce nu vor zbura niciodată ?
murry’s point 5

Ion MUREŞAN

Un protest bărbătesc

Ilie O. din Podoleni Neamţ nu ar fi făcut gestul acela radical, dacă primarul nu i­ar fi atras atenţia să­şi cureţe
şanţul din faţa casei şi să dea parii cu var. L­a atenţionat doar pe el. Vecinului Vasile, care are tractor şi remorcă şi­i
aduce în fiecare an primarului lemnele din pădure, nu i­a zis nimic.
La ora 19 încă nu era hotărât. A mai cerut o bere şi o vodcă, în speranţa că i se vor lumina minţile. Un lucru
era clar: era nevoie de cineva care să ia o atitudine bărbătească, să le bată nasul porcilor ăia de corupţi până în
măduva oaselor. Iar dacă nu el, atunci cine?
La ora 20 încă nu era hotărât. A mai cerut o bere şi o vodcă. Nu era uşor să te decizi pentru o implicare totală
în viaţa politică a ţării şi apoi consecinţele gestului său ar putea fi dintre cele mai grave. Fără îndoială că ziarele vor
scrie cu litere mari, pe prima pagină: „Ilie, bărbatul din Podoleni, dă o lecţie politicienilor”. Nu e treaba lui să dea
titluri, asta e meseria ziariştilor. Ei vor găsi un titlu mai bun, de exemplu „Ilie, bărbatul din Podoleni, dă o lecţie
usturătoare politicienilor de pretutindeni”. Numele satului va străbate meridianele lumii. Vestea va face înconjurul
ţării cu mare viteză. S­a mutat mai aproape de televizor. Şi­a aprins o ţigară. A ascultat gânditor. Aceleaşi ştiri
îngrijorătoare: inflaţie, sărăcie, afaceri murdare.
La ora 21 nu era hotărât. În schimb s­a decis să tracă pe vin, băutura marilor voievozi. În vin sunt adevărul şi
virtutea. Bine că s­a bărbierit de dimineaţă, pentru cazul în care vor veni şi de la televiziune. Gestul său nu trebuie să
pară unul disperat, ci unul lucid, izvorât din dragoste de patrie. Un gest exemplar. Da, va merge până la capăt.
La ora 22 nu era hotărât. Şi­a zis în gândul lui: „Ilie, înapoi la vodcă şi la bere”. La ora 23 se închide cârciuma,
aşa că a comandat o sticlă de vodcă întreagă şi trei beri. În fond, nu trebuia să se grăbească. Noaptea e un sfetnic
bun.
A plătit şi cu sticla de tărie în buzunar a luat­o spre casă. A avut un somn agitat, dar profund. Dimineaţa îl
durea capul de sta să­i crape. Nevasta, bodogănind printre cratiţe îl călca pe nervi. A luat un carton şi două ace cu
gămălie şi s­a dus la cârciumă. „Cui pe cui se scoate”, şi­a zis în sinea lui şi a cerut o vodcă mare.
La ora 10 era hotărât. A scris pe carton cu pixul, cu litere mari, îngroşate: „Greva foamei. Cer schimbarea
urgentă a primarului din Podoleni, a şefului de post, a prefectului, a Guvernului şi a Preşedintelui României!”. Şi­a
prins cartonul pe piept şi s­a aşezat pe banca din faţa primăriei. Într­un sfert de oră se adunaseră în jurul lui copiii de
la şcoală, popa, directorul (care a alungat copiii), doctorul, şeful de post, primarul şi nevasta. Cineva, un binevoitor,
a anunţat cazul la judeţ. Toţi au încercat să­l tragă de limbă şi să­l facă să renunţe. „Ce rău ţi­am făcut eu, măi, Ilie, a
vrut să­l înmoaie şeful de post. A apărut şi o maşină pe care scria „Pressa” şi un tinerel l­a fotografiat din mai multe
poziţii. Ilie a spus doar atât: „Ce am avut de spus, am scris!”
Nu i­a fost uşor să stea pe bancă şi să facă faţă tuturor privirilor. Din cauza emoţiilor l­a lăsat şi durerea de
cap. Şi, ce era şi mai rău, simţea cum aburii alcoolului îl părăsesc. Dacă mai venea multă lume să­l vadă, în două ore
avea să fie treaz.
Măcar dacă nu ar fi băut cafeaua adusă de primar, care l­a îmbrobodit că la greva foamei cafeaua „se
permite”. La ora 11 nu era hotărât. A mâncat un măr. La ora 11.30 nu era hotărât. A mai băut o cafea. La ora 12 era
hotărât: treaz­trezuc a rupt cartonul şi a plecat acasă.
6 arme grãitoare
Emilian GALAICU-PĂUN

(po)em G(eo)-p(olitic)

„Am simţit forţa lui g”


Cesare Pavese. Meseria de a trăi

„Là j’ai touché le point sensible”


Serge Gainsbourg. Love on the beat

alfabetele cresc în prostie-ntre coapsele fetelor la pubertate – mai creţe, mai linse, cum dă dumnezeu
(cîte fete în floare, atîtea culturi: de la viţa-de-vie la trestia de zahăr). şi-atunci, din instinct de
reproducere, mîna se trage la scris. să-ţi lingi degetele de melasă, la capătul lecţiei,
după ce-ai mîngîiat cîrlionţii cîrceilor viţei-de-vie, aşa zic şi eu desfătare –
cum ai desfăşura un papirus, şi-n timp ce-l aşterni, se transformă într-o rogojină cu sclavă cu tot!
nu-i nevoie să le înţelegi, cîtă vreme nici ele nu ştiu cu precizie care şi-al cărei limbi este, dar gustă
cum se dau la-nvăţat pe de rost. într-o dulce neştire, cu primul venit. probozindu-l din
vîrful buzelor: „dacă tot scrie în frunte, de ce se citeşte în palmă – cu mînă
sous les jupes des filles?!...” pubis ovidius na[s-o bage pe mînecă] ştie de ce!
nu atît o gramatică-n rut, cît o lecţie practică trupul iubitei, de geopolitică:
paralelele sunt chiar bretelele de la sutien; decalajul orar, cînd – cu gene­ostenite – îi dezgo-
leşti un umăr la ora stelară, în vis, şi al doilea în patul tău, ora locală. şi meridianele? una
cu elasticul de la chiloţii iubitei, din creştet la poalele rochiei în emisfera de nord,
cîtă vreme-ai privit-o de jos în sus. şi, odată ce ai coborît
– nu privirea, ci mîna! – sub linia ecuatorului, în emisfera de sud, unde dai de
continentul ei negru. încît ţi se-ntunecă în faţa ochilor, cînd îşi arată
cîrlionţii ei africa de sub buric[ele degetelor, „că doar nu mi-s făcută cu degetul!”]
o negresă bălană-i dezvăluie lui harap alb alfabetul, şi numai
pîn’la litera g – nu c-ar fi fost frigidă, dar vrea să ajungă în noaptea de nuntă virgină –,
cînd abia făcînd tabula rasa – „fiindcă-s gravidă şi normele de igienă o cer” – simpla abilitate
manuală se-ntoarce-n cunoaştere. cine le paşte[le mă-si!] – nu-i una şi-aceeaşi persoană cu cine
le cultivă – începe prin a recita alfabetul şi se pomeneşte că trebuie să[-şi] însuşească tot DEX-ul.
de­aş avea-o, doar una, la degetul mic şi m-am scos! toate bune (la pat)
şi frumoase, în cea mai perfectă din lumi. albafetele cresc, dau în floare, rodesc – fiecare pre limba
cui le are – de capul lor, pînă ajung beladone. nici n-ai apucat s-o, ca oamenii, neostenita chiriliţă,
prin optzeci şi, că iată-te-n dinţi cu vulgata – pronunţia lasă-ncă mult de dorit! –
ca un vrednic produs al sixties – années folles –, cum ar fi „generaţia
G” şi punctum (pe cînd occidentul punea-n circulaţie „pilula plăcerii”, lingviştii
moldoveni născoceau, ca să zic aşa, punctul de miră-al limbajului, litera Ж –
tot un Ж rusesc, doar că acum afişîndu-şi surîsul giocondei, pe-un chip de djordjeta ivanovna –;
şi aşa l-aţi aflat pe G încă din şcoală, în clasa întîi, ea în ’68, tu în ’71,
dar abia peste două decenii, la moscova, tu pe al ei). metafizica sexului
răzbunată de (y)ingineria genetică, scrisul de mînă ingenuu pîn’la un punct (pe i, de la
inghinal) lasă loc scriiturii, perversă (de la păr la puţă). şi iar
alfabetele cresc în prostie-ntre coapsele fetelor la pubertate – mai creţe, mai linse, cum dă... şi aşa şi
tot aşa: albafetele cresc, dau în floare, rodesc – fiecare pre limba ei – pînă ajung la... punct şi
de la capăt
epica magna 7

cu piciorul în aragaz, ca să sperie şoricelul, oare unde


naiba se putea duce? De frică să nu se ducă şoricelul în
casă, s-a repezit să închidă uşa la bucătărie. Asta mai
lipsea, să doarmă cu un şoricel în dormitor! Tot din cauza
Bedros HORASANGIAN lui JP, i-a spus de nenumărate ori să nu mai lase mîncare
pe bufet, farfurii pe televizor sau sandvişuri neterminate
chiar şi în dormitor. Ţi-ai găsit! Tot timpul trebuia să strîngă
Isabelle după el, acum a plecat, casa arată a locuinţă de om civilizat,
poate şi ea să cheme pe cine vrea şi să se întîlnească cu
Luni cine-i place. Doar că pare pustiu apartamentul ei. Locuieşte
nu departe de Marais şi nici firma unde lucrează de peste
Ziua a trecut repede, nici nu şi-a dat seama cum, cu zece ani nu ar fi prea departe. Lîngă podul Sebastopol. E
atîtea treburi pe cap la serviciu şi Jeanette, care vorbeşte mulţumită. Şi de slujbă, şi de viaţa ei. Care s-a simplificat
mult, plecată pentru cîteva zile din Paris. Uneori şi treaba mult după ce Jean Pierre a plecat cu Jojo la Bordeaux.
multă devine un aliat preţios şi te ajută să scapi de multe Cine şi-ar fi închipuit? Ce să facă mai întîi ? A recuperat
gînduri. A găsit şi loc de parcare uşor, s-a salutat cu cei linguriţa de argint de lîngă maşina de spălat vase, a luat şi
doi băieţi ai doctorului Leibowicz şi după ce a făcut duşul tava care nu a păţit nimic – s-au auzit, desigur, bătăile în
de rigoare s-a tot fîţîit bine dispusă prin casă. Nimic calorifer al lui monsieur Leclerc, era inevitabil, de data
complicat, se simte bine printre lucruri familiare. O anume asta chiar nu are nici o vină, pur şi simplu s-a speriat – şi
intimidate creată tot de ea, unde se simte protejată. După le-a pus lîngă chiuvetă. O să le spele mîine. JP punea tot
ce a terminat de mîncat porţia de fulgi de porumb cu lapte ce găsea, curat sau murdar, ÎN chiuvetă, ceea ce genera
degresat, s-a apucat să strîngă prin cameră. A aerisit toată mereu discuţii în contradictoriu, pur şi simplu nu înţelegea
casa, a aranjat colţul de la covor, care mereu se dă peste că acolo ÎN chiuvetă este un loc murdar, „în sine”, oricît ai
cap cînd trece repede cu papucii ei de catifea, a mai răsfoit da cu detergent şi praf de curăţat. A scăpat şi de sursa
nişte reviste. În „Vogue” era o prezentare Vera Wang, asta de nervi. „Şi acum ce să fac?”, s-a întrebat ea tot
totdeauna i-au plăcut rochiile de mireasă de care ea nu a neliniştită. Nu cumva ar putea să iasă iar şoricelul şi s-o
avut parte, iar cele făcute pentru Victoria Beckham şi surprindă pe nepregătite? Probabil acelaşi lucru îl făcea şi
Sharon Stone au fost realmente nişte bijuterii, mereu i-a micul animal, de unde să ştie el ce este în capul acestei
trecut prin cap să-şi facă şi ea o rochie de mireasă, doar femei tinere şi frumoase, care acum tremură de frică şi
aşa, de amorul artei, s-o admire pusă chiar în colţul unde parcă ar vrea să apuce ceva cu care să se apere de atacul
este acum marele lămîi. Care a crescut îngrozitor şi nu ştie lui. Dar lui nici vorbă să-i treacă prin cap aşa ceva, nu a
ce să facă cu el, asta ar fi altă problemă de care nu trebuie vrut s-o sperie în nici un fel, ba chiar cînd s-au privit în
să uite şi să-i găsească o soluţie. ochi, prea puţin este adevărat, i-a plăcut de ea. Avea ceva
Se pregătea să se culce. Urma să vină încă o zi. trist în ochi, cu toate că era speriată de prezenţa lui. Nici el
Programul de la radio se dovedea plictisitor – s-a săturat nu are nici o vină, a nimerit din greşeală în apartamentul
şi de buletinele de ştiri, şi de muzică simfonică, şi de pop, ei, a încurcat etajele. Se întîmplă şi la şoareci, nu doar la
jazz-ul nu l-a suportat niciodată – la TV5 era un film oameni. Cum să-i spui toate astea unei femei care acum
plictisitor cu Gerard Depardieux, nu-i rămînea decît să se nu ştie ce să facă şi e cu gîndul doar la tine? Iar tu, pitit
culce. Ce poţi să faci în astfel de situaţii? Şi-a făcut patul, după aragaz, nu ştii încotro s-o apuci?
cum şi-l face în fiecare seară de cînd a plecat Jean Pierre la Ceva trebuie făcut, nu pot sta toată noaptea în
Bordeaux, a pus cuvertura împăturită pe fotoliu – gest situaţia asta.
considerat pedanterie şi care-l enerva la culme pe JP, care Cine să ia iniţiativa?
o dată chiar a aruncat cuvertura pe jos – şi s-a îndreptat „Oare unde s-o fi ascuns…”, şi-a spus ea ridicînd
spre bucătărie. Pîş-pîş-pîş ca să ducă tava cu zaharniţa, poalele capotului ei de mătase şi apucînd coada unei mături
cana de lapte şi linguriţa de argint la care ţine atît de mult. cu care să se apere în cazul uni atac neaşteptat. „Ce necaz
Se întunecase deja, şi cînd a aprins lumina din bucătăria pe capul meu… Asta îmi mai lipsea acum… Mizerie în
plină de flori şi vase chinezeşti, a rămas înmărmurită. Cîteva casă… Şi să mai stau şi cu frica în sîn că apare iar… Trebuie
secunde s-a speriat de-abinelea şi era să scape tava din să-l prind, mai mare ruşinea să am şoareci în casă…Oare
mînă – mereu are discuţii cu vecinul de sub ea, care-i de unde o fi apărut ?”.
reproşează că face prea multă gălăgie, nici măcar nu e „Sigur că JP s-ar fi amuzat, dar eu tremur ca o
adevărat, şi asta tot din cauza lui JP, care se ceartă cu proastă… Ce ar fi atîta de rîs…”
toată lumea cu sau fără motiv, „Merde!” în sus, „Salou!” Mai bine să se culce.
în jos, nu se poate trăi aşa în tihnă cu cei din jur, chiar S-a tot învîrtit prin bucătărie, spre disperarea
dacă nu-ţi pasă de nimeni, măcar de ea tot ar fi trebuit să-i şoricelului, care stătea nemişcat şi se întreba ce tot vrea
pese – şi a rămas ţintuită locului. cucoana asta de la el şi nu pleacă. A lovit cu piciorul în
„Wow…Oh, la la!” şi chiar a scăpat tava din mînă dulap, în aragaz, în găleata de gunoi, în frigider, doar-doar
făcînd un zgomot îngrozitor. Cana s-a spart făcîndu-se s-o speria micul animal şi să fugă sau să iasă măcar din
bucăţi în timp ce ea urmărea îngrozită, pe bufetul din faţa ascunzătoarea lui. „Prea prost mă crede…, rîdea şoricelul
aragazului, cum un şoricel a luat-o la fugă. „Nu se poate în barba lui inexistentă, nu ştie femeia asta nimic despre
aşa ceva în casa mea…”, şi-a spus ea îngrozită şi viaţa mea, îşi închipuie că mă poate păcăli oricum…”
nevenindu-i să creadă dacă este adevărat sau nu. Şi a rămas nemişcat la locul lui. Doamna cu capotul
Era adevărat. ei cel lung s-a lăsat păgubaşă să-l mai caute. A stins lu-
Şoricelul a dispărut după aragaz. mina, după ce a verificat dacă fereastra de la bucătărie
Ce să faci mai întîi în astfel de situaţii? A ridicat tava este închisă şi s-a dus la ea în cameră unde, după plecarea
şi a luat mătura să strîngă cioburile, a lovit şi de cîteva ori lui JP, nu a intrat decît fata care vine la curăţenie. Este o
8 epica magna
antileză cuminte şi muncitoare, tăcută şi tot ce face nici viaţa unei femei şi s-a culcat mulţumită. Cu gîndul că o să
nu se simte. E ca o pisică frumos colorată. Evelyn are pună mîna pe şoricel şi o să scape de frica lui, noaptea a
douăzeci de ani şi ar vrea să se mărite, doamna Isabelle o dormit chiar foarte bine. Nu s-a trezit niciodată. Doar
încurajează. Ce să facă după o astfel de întîmplare? S-a tot televizorul l-a uitat deschis. Asta a remarcat doar şoricelul,
gîndit şi a ajuns la concluzia că şoricelul a venit pe vreun după ce a rîs de capcana din bucătărie şi a dat o raită prin
canal, altfel nu avea cum să ajungă în casă. „Este clar că toată casa să vadă ce mai e pe acolo. Cum să se atingă el
ăştia nu se în înmulţesc prin spori… Am să întreb mîine pe de mîncarea din capcană, ce proşti ne cred uneori femeile
cineva de unde poate să apară un şoricel la etajul patru… astea! Şi a oftat adînc, ehe, are şi el destule pe suflet,
Şi cum să scap de el!” înainte de a dispărea prin spărtura de sub chiuveta de la
S-a culcat după ce a închis uşa la dormitor, de teamă baie.
ca nu cumva şoricelul nepoftit să intre în camera ei. Dar
şoricelul era deja în altă parte, chiar dacă se gîndea la Miercuri
doamna asta emotivă şi cu ochi cam trişti. Asta după capul
şi experienţa lui de şoricel din Paris. Dimineaţa, imediat după ce s-a trezit, Isabelle a fugit
la bucătărie să vadă dacă şoricelul s-a lăsat prins.
Marţi Niciodată nu a umblat ea în picioarele goale, ce naiba s-a
întîmplat? Capcana cu sîrmă din oţel de cea mai bună
După orele de serviciu, în care ea a avut de rezolvat calitate a arabului era goală. Cînd a cumpărat aparatul,
o grămadă de situaţii şi acte rămase restante din şi-a pus întrebarea cum să ştie ea dacă sîrma din oţel e mai
săptămînile trecute, şi iar au povestit cîte ceva despre eficientă decît cea din fier simplu, dar a renunţat la aceste
copii sau ce cred ei despre relaţia lui Sarkozy cu Carla detalii, ca să nu lungească vorba cu arabul. Oricum ar fi
Bruni – Elif, de la Public Relations, care e turcoaică, este fost, cumpăra capcana. Cu toate că ea nu achiziţionează
foarte vehementă împotriva lui – iar Isabelle a relatat şi ea orice, oricum şi de oriunde. Trebuie să-i şi placă şi să fie şi
cu lux de amănunte ce a păţit ea în noaptea trecută din ceva făcut ca lumea. De ce să arunce banii pe toate
cauza şoricelului, şi s-a consultat discret ce măsuri eficace aiurelile? Să mai adauge de cîte ori a fost păcălită cu toate
se pot întreprinde, a plecat în oraş să caute o capcană sau precauţiile luate?
otravă pentru şoareci. Elif a încurajat-o ferm, să nu se Ar fi inutil.
sperie, şoriceii sunt foarte sperioşi şi chiar dacă vin pot fi Este.
prinşi uşor. La Istanbul apăreau tot timpul în casa noastră „Nu e prost banditul ăsta mic... Ia te uită... Şoricelul
de pe ţărmul Mării Marmara, tot oftează ea după oraşul mi-a luat brînza şi a tulit-o...”, a zîmbit ea, cumva bucuroasă
unde a fost violată şi unde nu mai vrea să se întoarcă în că e scutită să vadă şoricelul prins de sîrma de oţel şi
ruptul capului. Isabellei nu prea i-a plăcut nici una dintre făcut harcea-parcea. Şi asta spre nedumerirea şoricelului
soluţii. Ideal ar fi fost ca şoricelul să nu mai apară. Dar care nu pricepea cine a furat bucata de brînză din capcana
cum să-i transmiţi toate astea dacă nu ai nici un canal de pusă pentru el!! El oricum nu era prost să se atingă de
comunicare cu el? A căutat o după amiază întreagă pînă bucata aia de brînză. Prea mirosea apetisant ca să nu fie o
a găsit o capcană veritabilă, la nişte arabi, care i-au capcană la mijloc. Instinctul de conservare a funcţionat şi
garantat eficacitatea şi au întrebat-o dacă e măritată. Ea de data asta foarte bine. Şi atunci cine oare mai putea să
fost surprinsă de întrebare, dar arabul i-a spus că la ei umble în apartamentul de la etajul patru, la numărul 18?
bărbaţii din casă se ocupă de astfel de chestii. De Chestia asta îl nedumerea foarte tare. Pe de altă parte, şi
prinderea şoarecilor. Ea a surîs ca o adevărată pariziană Isabelle era furioasă că nu l-a prins pe şoricel. Dar se şi
ce este, şi arabul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. bucura că a scăpat.
Poate nu doar din cauză că a vîndut o capcană, oricum „Era simpatic... aşa speriat cum l-am văzut eu...”,
nu prea se vînd. A mîncat şi o prăjitură cu frişcă, şi o şi-a spus ea în gînd în timp ce şoricelul rîdea mînzeşte. „Ia
îngheţată de fructe, veselă de izbîndă, că a găsit capcana. te uită cine vorbeşte... Ei, da, eu speriat, dar tu cum erai...
Cînd eşti obosită, nervoasă, te bucuri de toate prostiile, Asta-i bună... Noi cam semănăm...”, a adăugat el.
şi-a spus ea în gînd. Şi şoricelul care nu era lîngă ea, şi Dar Isabelle nu a aflat asta niciodată.
nici nu bănuia că Isabelle i-a pus gînd rău, a confirmat Şi brusc s-a înfuriat pe capcana asta cu sîrmă de
mişcînd urechile cînd a auzit povestea cu oboseala oţel care urma să ucidă bietul animal. Şi-a imaginat una
nervoasă. „Aşa e…”, a dat din cap afirmativ rozînd o mai mare pentru oameni şi chestia asta a îngrozit-o. „Da,
bucată de brînză fermentată, Rochefort sau din alea nu, nu este cinstit...”, şi a apucat capcana şi a aruncat-o
„Blue”, cu mucegai bun, care-i plac şi lui, nu doar în sacul cutiei de gunoi. Brînza deja mirosea îngrozitor. La
francezilor. Bine dispusă, Isabelle a fost drăguţă cu toată serviciu nu a mai deschis vorba de şoricel, pînă ce a apărut
lumea, inclusiv cu Monsieur Leclerc, căruia i-a cerut Elif şi i-a dat o altă soluţie în locul capcanei. Una mai puţin
scuze atunci cînd el a abordat-o la lift să protesteze ca sîngeroasă, să prindă şoricelul viu!
un adevărat cetăţean francez pentru dreptul lui la linişte. „Ei, da, eu sunt prostul proştilor... De drepturile
„Madame…, Monsieur…”, şi s-au despărţit elegant. minorităţilor şi protecţia animalelor nu aţi auzit...”, i-a
„Bravo! Franţa e Franţa… Nu, Texas…”, a confirmat şi răspuns el imediat lui Elif şi s-a bucurat că Sarkozy nu e
şoricelul. Care nu-i prea înghite nici el pe americani. Dacă de acord cu primirea în Uniunea Europeană a turcilor. Cu
era JP prin preajmă, iar nu-şi dădeau bună ziua. Nu se toate că nici el nu se omoară după Carla Bruni, dar de data
poate trăi aşa. aste e solidar cu Preşedintele Franţei. Auzi, să-l prindă pe
Se poate trăi oricum. el viu, ce le mai trece prin cap femeilor! Dar ce o învăţa Elif
A montat capcana în bucătărie. Încredinţată că în timpul ăsta pe Isabelle? Îi explica o schemă nouă, unde
sugestiile lui Elif şi ale arabului, care tot lăudase calităţile să pună la bătaie inteligenţa şi nu apelul la obişnuinţele
aparatului, vor da rezultatele dorite. A mai citit de astă unuia sau altuia. Ce scrie în cărţi e una, ce fac oamenii şi
dată cîteva pagini dintr-un roman de Cristine Angot despre animalele în mediul lor de viaţă e mai altceva. Mereu se
epica magna 9

descoperă lucruri noi. Isabelle şi-a notat tot ce i-a povestit excesivă partea de confesiune, nu scoţi chiar toate
Elif, nu care cumva să uite vreun amănunt. „Apelăm de intimităţile tale pe tarabă. Iar chestiile astea legate de in-
data asta la inteligenţă, rîdea Elif, cu poftă. E nevoie de cest i se par oribile. Mai păstrezi şi pentru tine cîte ceva.
un băţ, o nucă...”, „O nucă ...”, s-a mirat Isabelle... Ce trebuie să ştie toată lumea ce mai fac părinţii cu
Şoriceii nu mănîncă nuci...”, „Ai răbdare...”, a continuat copii lor atunci cînd nu-i sărută pe frunte înainte de a
Elif răzînd cu poftă, cine şi-ar fi închipuit că o să ajungă pleca la şcoală.
ea la Paris să le înveţe pe pariziencele astea sclifosite „Frumos, îmi place de fata asta...”, a conchis repede
cum se prinde un şoricel. Dar şi ea a prins de la Isabelle şoricelul, care de felul lui era puţin misogin, cum gîndea
cum se face un machiaj ca lumea, aşa că nu are de ce să Isabelle. Deja nu mai era o doamnă dispusă să-l prindă, ci
se supere. Mai era nevoie, pe lîngă băţ şi nucă, de o simţea el, cu instinctele lui extrem de ascuţite, că un anume
farfurie adîncă de supă şi de o bucăţică de brînză grad de simpatie se transferă de la unul la altul. Treburi
proaspătă. Nu caşcaval, nu Schweizer, nu Camembert, din astea care nu se pot măsura. Aşa se şi întîmplă de
ci să fie din aia din Balcani, „ştii tu, Isabelle”. Ştia ea, şi multe ori cînd ne ataşăm de oameni care vor mai mult să
a aşteptat cu nerăbdare să ajungă acasă să pună în ne chinuie decît să ne iubească. Dar dacă propoziţia asta
aplicare noul tip de capcană. nu aparţinea Isabellei, nici şoricelul nu a putut să o
În debara, de data asta, cum a sfătuit-o Elif. comenteze în nici un fel. A închis şi cartea, şi radioul, şi-a
„Ei, de parcă eu sunt prost să mă las păcălit de-o scos căştile, uneori procedează aşa, se uită la imaginile de
femeie... Şi turcoaică pe deasupra!”, a replicat imediat la televizor şi ascultă la radio cu totul alte chestii. S-a
şoricelul parizian. Uneori şi naţionalist xenofob pe culcat imediat după ce a constatat că i s-a uscat părul.
deasupra. Isabelle a desfăcut o pungă cu griş ca să Noaptea s-au auzit nişte lătrături puternice, s-a trezit
ispitească bietul animal, adversarul său cum ar veni. Seara imediat, are somnul foarte uşor, a băut un pahar cu suc de
a tot aşteptat s-o sune un fost coleg de serviciu, cumva portocale din frigider, poate de aia i se prinde gîtul foarte
amic, cumva amorezat inutil de ea, chestii din astea care des. Nu neapărat din cauza ţigărilor la care nu poate să
se întîmplă la Paris. Fără început, fără sfîrşit, la voia renunţe în nici un chip. Cu băutura a lăsat-o mai moale,
întîmplării. Pe furate. S-a bucurat mult cînd s-au revăzut în dar îi place din cînd în cînd cîte un pahar de „Courvoisier”.
staţia de metro – în ziua aceea lăsase maşina acasă, dar nu A adormit la loc, şi-a întins bine cearceaful să nu facă nici
a sunat nimeni. Telefonul a rămas inert. Ar fi putut să o cută – alt motiv de iritare pentru Jean Pierre, care se
sune ea, doar avea numărul de telefon al prietenului ei, sucea şi foşnea şi răsucea de nu puteai să dormi toată
nu, nu era prietenul ei. Un fost coleg, vag amorezat cîndva noaptea – şi după ce deja a dormit cîteva ore, mai spre
de ea şi atît. Asta nu înseamnă mai nimic. JP era altceva. Şi dimineaţă a auzit un foşnet slab. Sau doar i s-a părut.
cu cine s-a găsit s-o schimbe, cu Jojo, Mon Dieu! A Parcă umbla cineva prin cameră. A aprins repede becul de
renunţat la ideea de a mai vorbi cu cineva la telefon, s-a la veioză şi s-a lipit se spătarul patului. Se auzeau nişte
spălat pe cap şi a constatat că iar s-a făcut tîrziu fără să se zgomote suspecte în debara parcă, i s-a părut ei fiind mereu
întîmple nimic. Ce să se întîmple, ce s-ar fi putut întîmpla cu gîndul la şoricel. „O fi căzut farfuria peste el şi l-am
în mod special? Nu neapărat special. Ceva. De exemplu, prins...”, a sărit ea repede din pat cu gîndul victoriei în
să apară la uşă JP cu un buchet de flori şi să se plîngă că-i faţă. Linişte în toată casă. A aprins toate luminile. „Umblă
este o foame de lup. Aşa, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat prin toată casa nestingherit... Am să pun eu mîna pe el... O
nimic. fi mîncat din otravă?”, şi-adus aminte că a pus nişte pastile
Şi ar fi fost normal şi firesc aşa după şase luni de cumpărate de la farmacia veterinară pe coridorul ce duce
absenţă. Asta după capul lui. la baie şi bucătărie. A luat un papuc în mînă şi a verificat
„Ce ciudaţi sunt şi oamenii ăştia, gîndea şoricelul ce era de verificat, atentă să nu calce pe pastile. „Vedeţi că
pitit în ascunzătoarea lui... Prea complicat după capul sunt otrăvitoare şi pentru om, să umblaţi cu mare grijă, o
meu... De ce să plece cu Jojo, dacă JP era cu Isabelle şi doză mare e letală şi pentru oameni... Sper că nu aveţi
trăiau împreună. Oare şi la noi sunt chestii din astea... O copiii...”, cu greu le-a obţinut. Iar farmacistul, un ochelarist
să întreb dacă au fost cazuri, nu se poate ca Musette să dezagreabil, îl chema şi Homais pe deasupra. Ce nume,
nu ştie... Musette le ştie pe toate...” şi-a spus ea, şi parcă avea impresia că mai auzise de numele
A zîmbit şi a mişcat orgolios din mustăţile lui subţiri. ăsta. Dar cîte nu-ţi trec noaptea prin cap cînd te scoli să
Musette era şoricioaica lui favorită cu care se vezi dacă ai şoricei prin casă. A răsuflat uşurată, şoricelul
înţelegea cel mai bine. S-a făcut noapte iar, timpul a trecut presupus ucis de pastile sau prins în capcana din debara
aiurea, Isabelle s-a tot întrebat pe unde umblă şoricelul de nu era nicăieri. A zîmbit şi a dat din cap, admirativ. „Al
n-a mai apărut. „Dacă a fugit ca Jean Pierre, bărbaţii ăştia naibii şoricelul, ştie să-şi păzească pielea... E mare
se iau repede unul după altul... Am muncit de pomană să şmecher... Începe să-mi placă de el dacă a atît de
pun nuca sub farfurie... nu, nu are unde să se ducă descurcăreţ... Aş putea învăţa cîte ceva şi eu...”, a gîndit
şoricelul tot prin casă ar trebui să fie... vrea să fie şmecher ea în timp ce simpatia asta nevăzută îl umplea de fericire
cu mine şi să mă păcălească...”, „Ce proastă eşti, păi, ce, pe şoricel care şi-a aprins de bucurie şi el o ţigară. Cu
eu îmi pun mintea cu tine... Tu vrei să mă păcăleşti pe toate că Musette îi interzicea cu desăvîrşire să fumeze
mine şi tot eu sunt de vină... Hai că-i tare... Şi Musette lîngă puii lor, dar acum nu era acasă, aşa că şi-a putut
procedează uneori aşa, dar nu-i merge cu mine.” Şoricelul permite. Şi de bucurie a ieşit din bloc şi a tras o plimbare
era mîndru că nu se lăsa păcălit de Isabelle. „E nefericită şi prin parcul de vizavi, strecurîndu-se pe lîngă ziduri şi atent
tocmai pe mine s-a găsit să se răzbune. Parcă nu se face... să nu-l calce vreun automobilist beţiv. Isabelle s-a culcat
Şi nici nu-i frumos...” la loc şi a adormit imediat, ca orice om obosit după agitaţia
Apoi Isabelle s-a luat cu treburile din casă şi uitat de peste zi la serviciu şi nebunia cu şoricelul de acasă. O
de el. A ascultat un concert la radio, de Vivaldi, şi a mai nemulţumea doar faptul că apartamentul începe să devină
citit alte cîteva pagini din Angot. Nu prea era de acord răvăşit din cauza şoricelului şi începea să arate ca pe
cum vede scriitoarea asta viaţa femeii franceze, i se părea vremea cînd era JP lîngă ea. Asta nu putea admite în nici
10 epica magna
un chip. Dezordinea în casă şi mizerie peste tot. Nu, aşa la casa lui, şi aşa îşi cam făcuse de cap în ultimele zile. Nori
ceva nu a acceptat niciodată şi nici nu va accepta nici de groşi se tîrau peste oraş, putea să şi plouă. La televizor nu
această dată. s-a anunţat nimic. Doar un cutremur în China, Mongolia
Şoricelul trebuia să fie prins. sau cam aşa ceva. „Sudul Chinei...”, a precizat şoricelul
care urmăreşte atent buletinele meteorologice. De fiecare
Joi dată se anunţă că multe vieţuitoare mor în astfel de
incidente. Dar nici statisticile oficiale nu consemnează
Nimic nou dimineaţa. Şoricelul nu se lăsa prins cu mare lucru. Isabelle s-a dus să vadă dacă şoricelul a apărut
nici un chip. Pe deasupra, culmea impertinenţei, a mîncat şi a mîncat ce i-a oferit ea la dejunul oficial unde fusese
şi brînza de sub farfurie. Cum naiba s-a strecurat fără să invitat. „Oh, la la la...”, exclamă fericită Isabelle că a cuplat
dărîme nuca? Isabelle era în admiraţia şoricelului şi se cu şoricelul atît de bine şi se înţeleg de minune. Cu JP
bucura de succesele lui, chiar dacă-i provocau ei necazuri. totul se făcea cu hîr-mîr. Spre uimirea şi admiraţia ei,
„Măi, al naibii şoricelul ăsta... E nemaipomenit... Chiar şoricelul mîncase tot ce-i pusese ea în farfurie.
începe să-mi pară rău de el, va trebui să-l omor, altfel îmi „Formidabil... Ce băiat deştept... Ăsta mai zic şi eu
dă toata casa peste cap... Nu se poate altfel...” şoricel...”, şi s-a dus să se culce în timp ce şoricelul fericit
Era atît de bine dispusă iar încît i-a surprins pe toţi îi transmitea bezele de la el de-acasă, atent să nu-l vadă
cei din jurul ei cu buna ei dispoziţie. Toţi care i-au ieşit în Musette. „Merci, chery... Merci beaucoup...”
cale au beneficiat de un surîs, de o vorbă bună, de o Isabelle s-a culcat fericită şi plină de gînduri bune la
glumă, oricît ar părea de ciudat pentru o fiinţă mai retractilă adresa şoricelului.
cum e Isabelle. Dar ştie ea chiar cum este cu adevărat? „Se pare că o să ne împrietenim...”, avansă ea o
„Păi, nu prea ştie nici ea cum este...”, răspunde şoricelul ipoteză de lucru în timp ce adormea îmbrăţişînd perna,
în locul Isabellei. Sunt mereu unul cu gîndul la altul şi se oricum prea mare pentru ea.
pare că ei comunică într-un mod care scapă celor din
preajmă. Nu cumva ar interesa aşa ceva şi pe americani Vineri
sau israelieni? În general, Isabelle era o femeie rezervată,
la locul ei şi nu prea a fost exuberantă niciodată cu colegii. Zi de plăţi, sfîrşit de lună, cînd se aglomerează
Oare ce-o fi apucat-o? lucrările, dar şi zi de salariu pentru Isabelle. Chiar dacă
„Ce naiba, să mă controlez puţin... Nu e prea elegant banii intră pe card. Nu a prea cheltuit în ultima vreme. „E o
să mă livrez cu totul lumii din jur...”, şi apoi fiecare şi-a idee bună... Chestia asta cu cardul îmi surîde...”, a prins
văzut de treburile lui şi ziua de lucru a trecut repede. Iar din zbor ideea şoricelul, în timp ce umbla peste hîrtiile
Isabelle a fost scutită de cine ştie ce întrebări neplăcute. aruncate pe birou şi putea chiar intra în seiful lăsat
În drum spre casă – era cu maşina – şi-a cumpărat o sticlă neîncuiat şi deschis al domnului Leclerc. După orele de
de vin alb sec şi nişte pizza. Nici înainte nu se prea omora serviciu, Isabelle şi-a propus să facă la rîndul ei nişte plăţi
cu gătitul, dar de cînd a plecat JP, şi se fac pe 18 chiar şase şi apoi să iasă la cumpărături. Iar e frigiderul gol. A ajuns
luni, nici atît. „Hai să-l las în pace în seara asta, dacă eu seara tîrziu acasă. N-a avut de lucru şi a intrat şi la un film,
sunt în toane atît de bune... Să fiu o fată bine crescută...”, ce i-o fi venit, a atras-o faptul că era pe afiş numele Isabelle
şi i-a surîs şoricelului. Care a răspuns imediat, „Mulţumesc, Huppert. Îi place mult de ea. Filmul mediocru. Şi-a făcut
mult de tot, scumpo, şi aşa aveam multe pe cap... Şi un ceai, după ce a băut un pahar de „Courvoisier”. O
Musette s-a supărat pe mine că n-am mai scos-o de mult anume lene de sfîrşit de săptămînă. „Gata, s-a terminat
în lume de cînd a început povestea noastră...”, „Care vacanţa... azi îi pun otravă, să vedem ce-o să facă... nu pot
poveste?”, ar fi putut răspunde intrigată printr-un e-mail trăi cu obsesia că ar putea apărea în orice clipă... Să vedem
rapid, dacă ei ar fi avut internet la dispoziţie. Evident aşa acum cum o să se descurce!” Şoricelul nu mai dădea nici
ceva nu s-a întîmplat. Acasă i-a pus o bucată mare de un semn de viaţă şi asta o descumpănea pe Isabelle. „M-a
brînză şi biscuiţi săraţi într-o farfurie plată, iar otrăvurile şi părăsit... o fi plecat şi el... iar eu ca o proastă mă ataşez
ce mai pregătise ea în lupta pentru capturarea şoricelului repede de oricine... Asta e, toată lumea vrea să-şi bată joc
au fost depozitate toate într-o cutie de tablă. Isabelle avea de mine, nu mai rezist...”, s-a înfuriat ea pe şoricel.
acest obicei de a păstra cutiile de tablă frumoase. După „Îmi pare rău că eşti supărată... eu nu-ţi vreau răul,
un timp nedeterminat, le arunca cu aceeaşi plăcere cu zău aşa... Vrei să te răzbuni exact pe cine nu trebuie... Hai,
care le strînsese. „Să fie luptă dreaptă, azi ne vom distra linişteşte-te, am intrat în weekend...”, încerca şoricelul s-o
amîndoi...”, şi-a spus Isabelle. Şi-a încălzit pizza la îmbuneze pe furioasa Isabelle. Care din cauza nervilor a
microunde şi a băut cu poftă mai mult de jumătate de spart un borcan de compot de ananas. S-a umplut toată
sticlă de vin. Şi-a făcut şi o cafea, cu toate că seara evită gresia din bucătărie cu mici bucăţi galbene de fruct. Şi
cafeaua, a fumat cîteva ţigări în timp ce a tot sporovăit, lichidul acela dulce care s-a scurs pînă la uşă. Isabelle să
vrute şi nevrute cu Alice, prietena ei. Sunt bune prietene, crape de ciudă şi furie. „Şoricelul e de vină... nu-mi dă
ţin foarte mult una la alta, ea a fost prima care a spus că JP pace, las’ că-i arăt eu lui...”.
nu e om de casă şi o s-o lase cu buza umflată – de unde Să se controleze puţin, să vadă ce are de făcut.
ştia ea? „De unde să ştie..., s-a băgat pe fir şi şoricelul, a „Calm, Isabelle, linişteşte-te!”, şi-a spus şi s-a aşezat pe
zis şi Alice să se afle în treabă, şi aşa a fost... la treburile taburetul din bucătărie să fumeze o ţigară. Cu mîinile în
astea se pricepe de minune şi Musette...”, făcea şoricelul poala capotului. I-au dat lacrimile cînd vedea mizeria din
pe înţeleptul în timp ce se înfrupta din biscuiţi şi brînză. jurul ei. Şi n-avea nici un chef să facă iar curat, după ce
„Cam zgîrcită, Isabelle, putea să-mi ofere şi mie un pahar Evelyn făcuse casa lună. Fir-ar al naibii de şoricel, s-a
de vin... brînza chiar e bună...”. Apoi Isabelle a ieşit pe ridicat ea nervoasă, strivind mucul de la ţigară de marginea
balcon să-şi termine cafeaua şi să mai fumeze. Ce poate fi chiuvetei. Aşa cum făcea şi JP, acum a început şi ea să-l
mai frumos decît să vezi Parisul de la etajul patru? Mai imite. O să ajungă casa o ladă de gunoi. Nu, e clar, şoricelul
ales dacă nu ai vreun alt zid în faţă. Şoricelul deja o tulise ăsta poartă ghinion, trebuie neapărat să-l lichideze. „Poate
epica magna 11

apare totuşi... Să vezi ce-i fac... îl omor cu mîna mea!”. Şi de starea ei lăuntrică s-a trîntit pe canapeaua din
plină de energie distructivă şi cu gîndul răzbunării, a sufragerie. Îşi privea unghiile de la picioare date cu lac
împînzit casa de otravă. Şi în baie, şi în sufragerie, chiar şi mov. Hm, ar trebui să schimb culoarea, şi-a spus, nu mai
în dreptul dormitorului ei a pus mizeria aia. Deja nu-i mai îmi place. Probabil şoricelul fugise din casă cînd o fi lăsat
era frică de şoricel şi ideea unui război total împotriva uşa la balcon deschisă. Sau pe vreun canal, Dumnezeu
şoricelului îi dădea noi puteri. Important era să-l prindă. ştie pe unde şi cum umblă şi şoriceii ăştia nesuferiţi.” Ei,
Şoricelul nici nu respira cînd o simţea aşa nervoasă. I-a aş, de ce nesuferiţi... se poate... Parcă ieri îmi dădeai să
trecut prin cap să-i dea un telefon şi s-o sune pe mobil, mănînc bunătăţi şi aşteptai să ne vedem... şi acum am
dar a renunţat. „Ce-şi închipuie că poate să-şi bată joc de ajuns şi nesuferit... nu-i prea frumos, ce să zic...?”. Nu era
mine la nesfîrşit... Toate au o limită...”, bombănea Isabelle nimic de zis, şoricelul era în baie şi auzea tot ce gîndea
cu gîndul mai mult la cîte păţise în ultimii ani decît la şoricel. Isabelle. Doar ea nu bănuia nimic din ce o să urmeze.
A sunat brusc telefonul. Cine să fie la ora asta? Era Evelyn,
se scuza de ora tîrzie, dar o întreba dacă nu ar vrea să În acest punct al relatării apar două variante ale
meargă cu ea şi iubitul ei pînă la Versailles, într-o scurtă evenimentelor ce vor lua direcţii diferite.
excursie. Surprinsă pe moment, apoi şi-a revenit. „ Îmi
pare rău, mulţumesc că v-aţi gîndit la mine... ar fi fost Varianta 1. A poliţiei, care în urma anchetei şi a
drăguţ... Am mîine nişte invitaţi... Poate cu alt prilej!”. Şi a mărturiilor martorilor a stabilit tot ce s-a întîmplat.
închis. Ţrrr. Pac. A pus receptorul în furcă. Un model vechi. Varianta 2. Pe care o ştiu doar Isabelle şi şoricelul
Linişte iar. Casa e pustie. Ciudat, nu avea pe nimeni, nici şi nimeni altcineva decît autorul şi cititorii.
la prînz. Nici seara. Ştia bine şi Evelyn dacă ar fi avut, doar Să urmărim cu atenţie cele două versiuni la fel de
îşi fac des confesiuni reciproce. „Am avut o zi obositoare... posibile.
Bine că a trecut...”, şi s-a băgat în pat, strecurîndu-se
încet, fără să mai dea drumul la televizor sau să citească Sîmbătă seara
ceva. Cu gîndul cum să scape de şoricel. „Noapte bună, Varianta 1
draga mea...”, i-a urat şoricelul, fericit că stăpîna de la
apartamentul 18 n-a mai insistat să-l caute. O încurca rău Isabelle se trezeşte după ce a tras un pui de somn
de această dată. Era blocat în debara şi cu greu s-a strecurat pe canapeaua din sufragerie. Cumva tristă şi înciudată că
fără să calce peste otrăvurile alea puse peste tot, aşa cum nu a reuşit să prindă nici măcar un biet şoricel. „Asta e, nu
puneau şi americanii cîmpuri de mine în jurul bazelor lor am ce face... se întîmplă oricui... Mă recunosc învinsă...
din Irak. Înveţi multe de la televizor, Musette preferă viaţa merge înainte... Trebuie să trăim, nu avem de ales....”
filmele de desene animate. Şi, mamăăăă, ce mai rîde cînd A vrut să sune pe cineva, să mai stea la palavre la
sunt comedii cu şoricei! O să-şi cumpere şi ei unul cu telefon, s-a răzgîndit, a renunţat. Îi era ciudă, un soi de
plasmă. Ar trebui să facă nişte economii. Au apărut însă nemulţumire surdă, a fumat mult, a adormit iar pe nesimţite
complicaţii, nici băncile nu mai creditează prea uşor. O – oboseală? surmenaj? astenie? O mică depresie? ce să
soluţie s-o găsi şi pentru ei. fie? – şi spre ziuă, chiar aşa, a sunat telefonul. Cine ar
putea fi la ora asta...”, nu mai avea cine s-o sune la astfel
Sîmbătă de ore tîrzii, a avut dreptate, era greşeală, o voce tulbure
şi-a cerut scuze, „Pardon, Madamme... Escusez moi...”,
Weekend. Lumea se trezeşte mai greu şi cheful de politeţuri, „Nu-i nimic... Rien... se întîmplă oricui...”, a
leneveală e mai mare. Este doar zi de odihnă. Isabelle s-a răspuns ea plictisită ca orice om trezit din somn pe
trezit şi ea puţin obosită, n-a dormit prea bine noaptea neaşteptate. Parcă ar fi aşteptat s-o sune JP sau şoricelul
trecută. S-a spălat pe dinţi, s-a privit în oglindă mai mult sau oricine. „Păi, vezi cum eşti... Ba aşa, ba aşa... Nicicum
decît de obicei, a făcut un duş, ce bine! A fumat o ţigară la nu-i bine...”, a zîmbit şoricelul care nici nu era foarte
cafea, a mîncat două ouă fierte şi un sandwich cu şuncă departe.
urmărind ştirile la micul televizor din bucătărie, ziua se Isabelle s-a dus la baie şi a aprins lumina. S-a privit
anunţa frumoasă, de ce să nu se bucure şi ea, la urma o secundă în oglindă, i-au apărut nişte cearcăne, a vrut să
urmelor, de puţină tihnă în propria ta casă? Şi pe dea pe faţă cu puţină apă. Apoi o să se culce la loc. Un
neaşteptate a apucat-o zorul să găsească şoricelul! „Tot zgomot slab i-a atras atenţia. A întors capul. Şoricelul era
pe aici ar trebui să fie, nu avea unde să fugă...”, şi a început în mijlocul căzii. S-a tras înapoi speriată. „Nu-ţi fac nimic
să dea toată casa peste cap. Unde ar putea să se ascundă rău... Nu te speria... Voiam doar să te văd şi aud, atît...”, se
un şoricel, dacă nu a plecat din locuinţa ei? „Dacă nu agita şoricelul în cadă fără ca Isabelle să priceapă ce mai
apare nici astăzi, înseamnă că a plecat şi povestea este dorea vietatea asta cu adevărat de la ea. Tot sîngele i s-a
încheiată... O să dorm şi eu liniştită. S-a apucat să mai ridicat în obraji. S-a tras înfrigurată înapoi, s-a lipit cu
pună în ordine nişte cărţi şi reviste, a mai schimbat locul spatele de uşă. Degetele erau înfipte pe catul uşii. Nu ştia
la nişte vase cu flori – mereu Evelyn le pune altfel decît le cum să procedeze, ce facă, iar era luată pe nepregătite.
lasă ea, şi i-a spus doar de atîtea ori să nu se atingă de „Aici erai, mă, teroristule... Te-ai întors... Umbli pe conducte
flori. „Ce zi frumoasă...”, a dat drumul şi la radio, a mîncat sau pe unde umbli? Te ascunzi, vii doar cînd ai tu chef...
cu poftă o supă de pui şi friptură de curcan cu cartofi, Îţi baţi joc de mine... Vă bateţi cu toţii joc de mine...?” Să
ciuperci şi legume la cuptor – îi ies mîncăruri gustoase ţipe de frică, să plîngă de ruşine, să ce să facă, la urma
cînd este în toane bune – şi la capătul după amiezii era urmelor? „Nici vorbă, ce-s prostiile astea, se poate
frîntă de oboseală. Fără să fi făcut totuşi mare lucru. A Isabelle... Să-mi spui asemenea vorbe nemeritate, zău,
aruncat la gunoi absolut tot ce era legat de şoricel. A şters iartă-mă, nu am vrut să te sperii... Poate vorbim altădată...
şi cu detergent locurile unde a pus otravă, gata, să uite de plec acum, nu te supăra... Nu are rost să ne certăm inutil...”,
povestea asta. Casa era toată pusă într-o ordine perfectă, tot bălmăjea şoricelul scuze, încercînd să găsească o cale
e mai uşor să faci curat pe curat era deviza ei, şi mulţumită pe unde să fugă. Era clar, situaţia era gravă şi putea deveni
12 epica magna
disperată. Ce să faci cînd nu mai poţi să faci nimic şi trebuie Oh, Dumnezeule, ce am făcut?
să faci ceva, să găseşti o soluţie acolo unde nu sunt A încercat să spele cada, dar mereu avea senzaţia că
soluţii? Era problema şoricelului. Isabelle era speriată, nu-i vede pete de sînge, oricît detergent şi praf de curăţat ar fi
ardea de discuţii cu şoricelul. Şi nici nu era momentul cel turnat în cadă. Freca cu disperare ceva inexistent. Sînge
mai potrivit. Şi se dovedea iar că nu e un om care să nu mai era, şoricelul nu mai era, era doar Isabelle cu ea
judece repede şi să găsească repede soluţia cea mai însăşi. Oglinda se dezaburise. Cine putea fi acolo, cu
potrivită. I se mai întîmplase şi pînă atunci. A luat o mătură privirea aceea pierdută şi neputincioasă? Nu, nu era ea.
cu coadă lungă din debara: trebuia să-l pocnească pe Ba da, era ea, Isabelle, ar fi vrut să facă o baie, un duş, a
şoricel şi parcă nu avea putere. „Hei, ce faci, ce te-a apucat... dat cu apă peste tot, „O să-mi fie scîrbă să mai intru în baia
Chiar vrei să mă omori... O să-ţi pară rău...,” fugea el asta... în cadă nici atît, Dumnezeule, ce să fac acum?”.
disperat, încercînd neputincios să se caţere pe marginea Şi-a luat ţigările şi, udă toată din cap pînă în picioare,
căzii de unde ar fi putut să fugă. Inutil. Era prins fără s-a refugiat pe balcon. Unul mic, aşa cum sunt la Paris.
scăpare. Isabelle s-a speriat şi ea, a răsucit robinetul şi a Aerul rece i-a trecut prin toţi porii, îi era frig, fuma
dat drumul la apa fierbinte. A pus duşul cu apă caldă pe înfrigurată în faţă cerului şi nimeni nu-i răspundea în nici
şoricel. „E fierbinte, frige, ai înnebunit...”, fugea şoricelul un fel la întrebarea ei foarte simplă: ce am de făcut de
de colo-colo, să scape de jetul puternic şi parcă din ce în acum înainte?
ce mai cald. „O să mă omori... Închide apa şi ajută-mă să A încercat să-şi revină după un pahar de coniac, s-a
plec...Gata, promit, te las în pace, nu mai vin pe la tine... uscat în bucătărie, nu mai îndrăznea să intre în baie şi s-a
parcă ne înţelegeam bine, ce te-a apucat... N-o să-ţi culcat extrem de surescitată.
folosească la nimic... Au, mă doare...Închide apa, te rog Ce întîmplare stupidă! Oare de ce mi se întîmplă
mult...”, se tot ruga şoricelul de Isabelle fără ca ea să şi numai mie toate astea?
audă ceva. Şoricelul încă mai alerga cu toate că deja era Dar şoricelul nu mai putea să-i răspundă în nici un
sleit de puteri datorită jetului puternic de apă. Încerca să fel. „Dar la mine de ce nu te-ai gîndit?”, să presupunem că
sară peste marginea căzii, dar se dovedea peste puterile ar mai fi avut cineva ceva de adăugat ceva.
lui. Se găsea ca într-o cetate asediată, Isabelle tot încerca
să-l pocnească şi cu mătura, avea tot corpul îmbibat cu Duminică
apă, mişcările lui deveneau tot mai slabe în contrast cu (Varianta 1)
loviturile care veneau peste el. Apa fierbinte îşi făcuse
efectul. Şoricelul era deja ameţit, nu mai putea transmite S-a trezit tîrziu. Stare de epuizare. Nici nu ştie bine
nici un mesaj Isabellei. Abia se mai mişca. Aşa ceva văzuse cît este ceasul, s-a făcut deja prînz. „Dumnezeule, ce
şi Isabella la televizor, cu demonstranţi atacaţi de poliţişti, noapte sinistră, un coşmar, parcă a fost un vis urît...”.
jandarmi, scutieri şi pompieri, oameni vînaţi precum Năpădită de gînduri negre şi tulburată de uciderea
animalele, alergînd neputincioşi în faţa jetului de apă al şoricelului. În zorii zilei s-a produs o crimă fără să fie atins
pompierilor, sau ce or fi fost ei, împrăştiindu-se speriaţi în echilibrul lumii. Mare scofală, un şoricel, cînd nici măcar
toate direcţiile. Isabelle tremura şi ea tot atît de speriată ca oamenii nu mai un preţ anume. A băut o cafea fără zahăr,
şi şoricelul, fără să-şi dea prea bine seama ce-o să şi urmeze. nu avea poftă de mîncare, doar doi biscuiţi şi a ieşit să
„De ce ai venit... Ce cauţi în casa mea... să-mi tulburi facă nişte cumpărături. Mai mult aşa, ca să iasă din casă.
liniştea... Ce vrei de la mine... nu mai am de oferit nimic...”, Ce să cumperi duminica la prînz, nişte chimicale, ceva
era ea mînioasă pe şoricel. Ar fi putut să-l prindă şi să-l alune de ronţăit şi un frumos buchet de trandafiri. Florile
arunce de pe balcon. Îi era însă scîrbă să pună mîna pe el, îţi colorează viaţa. Din cauza celor întîmplate în noaptea
chiar şi cu un prosop sau ceva. Dar dacă începe să mişte? trecută nici nu a putut să pună ceva în gură. Să bea ceva
S-a speriat ea mai tare decît şoricelul care zăcea inert în îi era greaţă, se ruşina de toată porcăria făcută noaptea
mijlocul căzii. Aerul devenise irespirabil din cauza aburilor, trecută. Săracul şoricel, nu merita atîta violenţă! Se ataşase
pînă să dea drumul la aerul condiţionat a luat un papuc cumva de vietatea asta, de cînd apăruse în viaţa ei, parcă
din cauciuc şi a început să-l lovească pe şoricel cu o era mai altfel. Exagerează, prostii, şoarecii nu sunt prietenii
neaşteptată furie. De parcă ar fi avut în faţa ei un urs. „Na, omului, precum căţeii şi pisicile, ce atîta, în fine, s-a spălat
uite, ai găsit ce-ai căutat... de ce nu m-ai lăsat în pace... iar pe faţă şi privindu-se în ochi a spus: „Cum, necum,
Te-ai lăcomit, ai vrut să te distrezi... Aveai nevoie de cineva trebuie să trăim, Isabelle!”. Ce urîtă s-a făcut, se vede cu
de care să-ţi baţi joc şi m-ai găsit pe mine...”, şi lovea cu ochiul liber că s-a făcut urîtă. „Singurătatea nu este o
furie într-un şoricel inert. Inutil să privească atent pavăză bună... Devii vulnerabil... Şi egoist... Poate de aceea
consecinţele, a întors capul speriată şi scîrbită, s-a repezit nu mă mai caută nimeni... e bine şi aşa!”. S-a tot învîrtit
la bucătărie, a luat o cîrpă de vase şi un făraş şi a ridicat prin casă fără să-şi găsească locul, şi alte amănunte au
şoricelul din baie. „Iartă-mă dacă te-am supărat...”, au fost mai fost consemnate în procesul verbal şi în actele
ultimele gînduri ale şoricelului înainte de a nu mai putea întocmite de procuratură şi parchet. Plus depoziţiile cîtorva
spune nimic. Cada era pătată de sînge. „Groaznic, ce martori. Se pare că a fumat mult şi a băut doar o jumătate
barbarie... ce fel de om sunt...”, se lamenta deja Isabelle în de sticlă de coniac. Seara, în jurul orei 22.30, a privit cerul
timp ce arunca şoricelul şi toate mizeriile din baie în coşul şi a păşit în gol, escaladînd balustrada balconului,
de gunoi. Se sufoca. Nu avea aer, cum să mai respiri după strîngînd din dinţi. „Nu am să strig nimic... Puţină demnitate
o asemenea întîmplare? Mergea acum şi aerul condiţionat, măcar acum...”. „Nu face asta...”, urla disperat şoricelul
a deschis şi fereastra de la baie, aerul rece s-a simţit care nu mai era acolo, de undeva, nu se ştie unde se afla
imediat. Ea era udă toată. Dar cum să mai faci duş în cada în clipa aceea.
asta? Oglinda se aburise după toată agitaţia făcută de ea. Au rămas anumite chestiuni nelămurite.
Totul parcă mirosea a moarte şi sînge. Aşa i se părea ei. De ce era uşa apartamentului deschisă şi hainele
Aşa simţea, îi venea să plîngă, tîmplele îi zvîcneau, în gură răvăşite prin casă? De ce curgea apa la baie? De ce lipseau
avea un gust amar. din casă actele Isabellei?
epica magna 13

Un vecin a declarat anchetatorilor că a alunecat pe obositor la un moment dat. Nervos tot timpul. Cînd te
pervaz. Din mai multe declaraţii, s-a stabilit că a fost vorba obişnuieşti cu un anumit tip de bărbat, e mai greu să accepţi
de un banal accident casnic, victima voia să aranjeze nişte altfel de masculi. Sau poate ceva se leagă prin contrast,
flori şi a căzut dintr-o manevră greşită. O vecină a sunat naiba ştie, toate-s încîlcite. N-o să se ducă la party, ar mai
imediat la salvare, dar s-a dovedit inutil. fi timp, au zis că se adună pe la zece. Şi dacă se duce cu
Dosarul a fost clasat. maşina n-o să poată să bea nimic, iar cu taxi, da, ar putea
lua un taxi. De cînd a plecat JP, nu mai are un iubit, dar
Sîmbătă seara s-au înmulţit prietenii buni şi poate ar fi cazul să aleagă,
Varianta 2 jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica poate deveni plictisitor.
Ca să nu mai spunem că ar fi şi varianta să-ţi placă la fel de
Isabelle se trezeşte după ce a tras un pui de somn mai mulţi şi să nu fi capabilă să alegi între ei. Cum s-ar
pe canapeua din sufragerie. E bine, se simte odihnită, putea însă îmbrăca, nu şi-a mai luat nimic nou în ultimele
relaxată, o masă bună şi un somn odihnitor îţi dau o altă luni, îi displace să apară mereu în aceleaşi rochii. Are
stare. E bine, leneveşte. Ce ar putea face în sîmbăta asta? destule haine, dar s-a cam plictisit de ele.
Are o invitaţie la un party, cu nişte prieteni, sunt o „gaşcă” Fumează în bucătărie şi priveşte peste case.
mai mare, dar n-o prea trage aţa să iasă din casă. „Gaşcă”, Parisul.
grup, gang, bandă, ei, na, asta mai mergea cînd erau Surpriză, cine se uită la ea de pe frigider, aşa, drept
puştani. O bandă, ce cuvînt, o-la-la, parcă aş avea iar în ochi, fără să-i fie frică de ea: şoricelul! Nu se poate, de
optsprezece ani! Nu mai are 18 ani, de altfel nu contează unde o fi apărut?
cîţi ani are Isabelle. E obosită după o săptămînă de muncă Asta mai lipsea acum! Dar, ciudat, Isabelle nu se mai
şi nu s-a distrat ab-so-lut-deloc. Distracţie? Nu prea i-a sperie de el. Stă nemişcată ca nu cumva şoricelul să se
ars de aşa ceva. Are în cap altceva. Nu are nimic în cap. sperie el şi să fugă. Se bucură ca o proastă că a apărut! L-a
Plecarea lui JP a dat-o peste cap. Vrea să-şi revină. Dar tot aşteptat şi uite că a apărut. Surîde. „Bonsoir, mon
cum? Hm, mici plăceri, nici nu mai ştie să se distreze. Ce e amie...”, „Bonsoir...”, surîde şi şoricelul stînd pe frigider
în capul ei, bandă, distracţie, dans, e femeie tînără, de ce nemişcat precum Napoleon în faţa piramidelor. „Bonsoir,
nu? Şi Parisul e mare. Ce de cuvinte în plus, surîde. Parisul chery... îmi pare bine că ne-am reîntîlnit... A fost greu, dar
nu are nici un amestec în toată povestea ei. Nici Sena, nici uite că s-a întîmplat... ce mai faci?”, o întreabă şoricelul
marile bulevarde, nici bistrourile astea de care se face galant. „Bine, îi răspunde uluită Isabelle că înţelege ce spune
atîta caz. Aiureli, se trăieşte ca oriunde şi atît. Înainte vreme şoricelul... Am fumat şi am mîncat un biscuit cu cremă... Vrei
parcă nu tăia firul în patru toată ziua. Pur şi simplu, trăia. şi tu? Să-ţi fac o cafea...”, propune ea fără să se gîndească
Acum mai mult suceşte în toate părţile fiecare gest, dacă şoriceii beau cafea sau nu. Şi deja se tutuiesc, ce
întîmplare, eveniment, oare ce se întîmplă? Şi povestea chestie! „Sunt onorat... mulţumesc, dar cu puţin zahăr, am
asta stranie cu şoricelul din ultimele zile. „Semn bun, e de glicemia crescută...”, adaugă şoricelul în timp începe să
dragoste, i-a spus Elif, făcînd cu ochiul, o să te ronţăie din biscuitul oferit de Isabelle. Iar ea a pus deja apa
îndrăgosteşti, ai să vezi, am eu semnele mele...”, pe toate la fiert şi se gîndeşte dacă are zaharină prin casă. E uluită,
le ştie Elif asta, ar trebui s-o invite într-o zi în oraş să totul a venit atît de repede, bine că nu e dezbrăcată şi are
dejuneze împreună. Aşa brunetă, cu ochii ăia mari şi umezi, părul aranjat. Apa fierbe, cafeaua e gata, şoricelul
şi cu carnea ei tare şi albă, albă, e chiar apetisantă. N-a mai mulţumeşte pentru cafea. „Şi mie îmi plac ceşcuţele astea
mîngîiat o fată din liceu, a avut şi ea un puseu amoros cu mici... Mulţumesc mult, ţi-a ieşit o cafea foarte bună...” Şi
Nicole, dar a trecut. O vreme s-au şi sărutat, dar nu au surîd amîndoi, stingheri şi cam nelămuriţi de ce se întîmplă.
mers mai departe. Cine ştie, dacă Nicole nu se muta la Prea a venit totul pe neaşteptate. Apoi au stat toată noaptea
Bordeaux, dragostea lor putea lua o cu totul altă turnură. de vorbă. Vrute şi nevrute, cine şi-ar fi închipuit că o să se
Ce chestie, şi JP tot la Bordeaux s-a cărăbănit. Isabelle n-a înţeleagă atît de bine cu un şoricel? Deja după cîteva ore
fost niciodată acolo. Cînd i-a povestit lui JP de cum se parcă se schimbase, nu mai semăna cu animăluţul ăla mic
săruta cu Nicole, a rîs cu poftă. „Tu nu ştii să săruţi, dar care a privit-o de pe frigider? Şi atunci cine era?
eşti talentată la mîngîiat...” Ea s-a înfuriat şi l-a făcut prost „Te înţeleg foarte bine că suferi mult după plecarea
pe JP. Tot timpul a făcut pe nebunul cu ea şi în timp ce ea lui Jean Pierre... dar nimeni nu e de neînlocuit... Vrem, nu
l-a iubit fără rezerve. Nu te învaţă nimeni nici să săruţi, vrem, trebuie să trăim, nu vezi cîte sunt pe capul nostru?...”
nici să mîngîi. Cum îi vine la îndemînă fiecăruia. Or fi şi Isabelle se simţea bine lîngă şoricelul ăsta care gîndea
cărţi, dar cînd vine momentul să strîngi în braţe pe cineva, mai bine decît mulţi dintre cunoştinţele ei. Nici vorbă să
nimic nu mai are nici o importanţă. Femeile ştiu să mîngăie meargă la party! Mult după miezul nopţii, după ce au cinat
altfel decît bărbaţii ăştia, care ştiu doar una şi bună. Să te împreună la masa din bucătărie, şoricelul a mulţumit pentru
călărească şi să te călărească. Oare chiar îi place de Elif şi masă şi trataţie”; de mult nu am mai mîncat nişte paste
nu şi-a dat seama pînă acum? Hei, ce chestie! Măi să fie. bolognese atît de gustoase... Şi sosul de basilicul cu mentă
A luat un biscuit cu cremă de cacao şi a început să ronţăie a fost extraordinar...” Şi-au luat rămas bun şi a rămas să
din el. Elif, Elif şi mai cum? Cînd i-a ghicit în palmă zilele vorbească la telefon. Şoricelul avea şi el un mobil!!! Au
trecute, a simţit o anume vibraţie în tot corpul cînd degetul schimbat numerele de telefon şi a rămas să mai vorbească
ei se plimba pe palma ei. Ce să fie oare? Prostii, e obosită. a doua zi. Şoricelul a dispărut tot atît de repede şi pe
Şi-a mai aprins o ţigară. E bine. La Grand Palais este o neaşteptate cum şi apăruse.
mare retrospectivă Gauguin, de ce nu s-ar duce şi ea? S-o „Hei, nici măcar nu l-am întrebat cum îl cheamă...”,
invite şi pe Elif, apoi să ia masa împreună. Mîine, are şi-a dat seama Isabelle cînd deja se pregătea să se culce.
telefonul ei, da, îl are, dar vorbesc rar la telefon, dacă Ceasul de noptieră arăta ora, incredibil, patru! Ce
toată ziua sunt împreună la serviciu. La telefon vorbeşte repede au trecut orele lîngă un om cu care te înţelegi! Nu
mai mult cu Jeanine şi cu Charlie. Şi de Charlie îi cam a mai spălat vasele murdare şi le-a lăsat toate baltă pe a
place, dar e prea agitat. Emană prea multă energie şi devine doua zi. Ce aventură, ce noapte!
14 epica magna
Parcă nici nu mai era şoricel cel cu care a stat de nerăbdătoare să audă un ţîrîit sau altul. Dar dacă nu sună?
vorbă atîtea ore. Isabelle a dormit fericită şi cu gîndul că a Ar putea să sune ea. Hm, omul e însurat, iar cu nevestele
doua zi o să se vadă din nou cu cineva apropiat. Dar oare nu te pui. Cine să spună că e ea. dacă întreabă Musette
era chiar şoricel? La plecare, cînd şi-au dat mîna şi s-au cine e la telefon?
privit în ochi iar, nu avea oare o privire de bărbat Iată că, în sfîrşit, sună telefonul. „Bună dimineaţa,
îndrăgostit? Isabelle... tu eşti.. .nu se aude bine unde te afli... Eu am
Isabelle a dormit neîntoarsă în noaptea asta. ieşit deja în oraş... Aş trece să te văd... Nu am dormit toată
noaptea cu gîndul la tine... Tu ce faci... Ai apucat să te
Duminică odihneşti?”. „Bună, cherry... Mă bucur să te aud... eu am
Varianta 2 dormit foarte bine... uite că acum se aude mai bine... dacă
vrei să treci pe la mine, te aştept la prînz... luăm masa
S-a trezit tîrziu. Radioasă, fără să ştie bine de ce. Se împreună... Pînă vii, pregătesc ceva bun pentru tine... I-a
simţea parcă eliberată de nu ştiu ce povară. Şi noaptea şi tu o sticlă de vin, te rog...”. „S-a făcut... O să cumpăr,
trecută, ciudat, cu toate că a stat atîta de vorbă şi a nu a desigur... Îţi mai trebuie şi altceva... Pîine ai – obişnuinţă
dormit decît puţin, nu este obosită deloc. Face un duş de la Musette, care mereu îl boscorodeşte că n-a luat
rapid, întîrzie în faţa oglinzii, apoi fuge în bucătărie să-şi pîine... – mai ai nevoie de altceva, spune acum, să iau
pună de cafea. Nu are răbdare, îşi aprinde o ţigară. Cu din drum? Abia aştept să ne vedem... Nu pot şi nu vreau
toate că i-a promis şoricelului că n-o să mai fumeze atît de să-ţi spun mai mult...”, „OK, nu spune, sau îmi spui cînd
mult. Ei, asta-i bună, a ajuns să dea socoteală de ce îi eşti la uşă... te aştept, ai grijă cum umbli... Cu maşinile
place să facă şi ce nu. Rîde, e o femeie liberă, nu-i place astea, să nu dea vreun prost peste tine... Ciao!” Asta era
să-i ţină nimeni socoteala la ce face. Şoricelul ăsta s-a o amintire de la Jean Pierre, mereu trebuia să-i atragă
strecurat. Ăsta e cuvîntul potrivit, în viaţa ei, pe nesimţite! atenţia să fie prudent la traversatul străzilor. Imposibil
Tiptil-tiptil, nevăzut, neauzit, şi uite că se insinuează să dispară cu totul un om din viaţa ta, dacă ai trăit mai
prezenţa lui în orice clipă. Să fie cumva ce-i prezicea Elif, mulţi lîngă el. Emoţionată că are musafiri, a intrat într-o
despre o poveste de dragoste să fie vorba? Ei, asta-i bună panică febrilă. Să fie şi casa aranjată, să arate şi ca lumea
acum, dragoste, cu cîte are pe cap şi la serviciu. Şi mai vor şi să-i iasă ceva bun de mîncare pentru... Pentru cine?
s-o şi trimită în delegaţie la Lyon, mă rog, în Sud, iar cam Ce chestie, iar a uitat să-l întrebe cum îl cheamă pe şoricel.
surîde. Nu-i displace ideea. Tot a vrut să plece undeva Şi totul a continuat cum nu se poate mai bine şi frumos,
după ce s-a încheiat episodul Jean Pierre, dar nu a fost îşi poate imagina fiecare cum a decurs o astfel de
chip. Nici măcar lucrurile nu şi le-a luat, asta e culmea. frumoasă duminică la Paris. Cînd a ajuns în dreptul uşii
„Faci ce vrei cu ele...”, a strigat el în telefon cînd au mai de la intrarea în apartamentul Isabellei de la etajul IV,
apucat să vorbească. El n-a mai dat nici un semn, a şoricelul a sunat-o din nou. „Te rog să mă ajuţi la bagaje şi
renunţat şi ea. La ce bun. Ar trebui să plece şi Isabelle să-mi deschizi uşa, eu am mîinile ocupate...”, vorbea
undeva. Cinci zile în Tunisia şi o vacanţă în Egipt nu şoricelul cu mobilul ţinut între umăr şi ureche cu un imens
înseamnă nimic. Şi asta anul trecut, în extrasezon, cînd a buchet de trandafiri între mîinile pline de pungi şi-i zîmbea
prins o ocazie, mai avea cîteva zile de concediu. Dar cu Isabellei care, la rîndul ei, cu mobilul în mîna stîngă şi o
grupul nu este acelaşi lucru. Oricum, o ieşire din Paris nu cîrpă în dreapta, se uita uluită la bărbatul înalt şi tuns
face rău nimănui. Şi şoricelul o încuraja să plece. „O să-ţi scurt din faţa uşii. „Isabelle...”, „Eu... Tu eşti... telefonul...”.
facă bine plecarea asta...!”, dar nimic nu e sigur. De unde „ Da...”, stingheri amîndoi, desigur. Cam aşa, restul sunt
ştie şoricelul ăsta atîtea lucruri? Dar dacă nu-i şoricel şi detalii inutile, nici Isabelle nici şoricelul nu au mai vrut să
mă păcăleşte te miri cine şi eu iar cad de naivă? Ca de spună mai multe. Se pare că a fost o zi minunată în viaţa
obicei. Ce idee, cum să nu fie şoricelul şoricel? Iar a dat celor doi şi de atunci de atunci au rămas împreună. Dar
cafeaua-n foc, fir-ar al naibii de şoricel! Nici măcar nu ştiu nimeni nu poate dovedi nimic. Ce ar mai fi de dovedit?
cum îl cheamă. Precis o să sune. Şi-a aprins ţigara, trage Autorităţile au dat-o dispărută pe Isabelle, cum se
cu voluptate în piept, ce frumoasă poate fi uneori şi viaţa procedează în astfel de cazuri, iar locuinţa ei a fost
asta ! Mai zilele trecute se irita de fiecare dată cînd suna închiriată unei funcţionare de la „Credite Lyonesse”,
telefonul. Că era fix, că era mobil. Iar acum aşteaptă detaşată la Paris.
accente 15

baze etnice, operându-se o bizară eludare a problemelor


Dan CULCER sociale, ca şi cum simpla solidaritate etnică ar fi asigurat
egalitatea socială, ca şi cum complicitatea de clasă,
transetnică, între privilegiaţii unguri şi români ar putea fi
Illyés Gyula în dialog cu Dan ignorată miraculos.
Rândurile de mai sus se bazează pe sociologie, pe
Culcer. 1978: o punte nevăzută economie şi nu sunt semnele unei reminiscenţe
cripto-marxisto-comuniste în gândirea autorului acestor
La începutul anului 1978 am fost la Budapesta. rânduri. Ignorarea acestor aspecte falsifică idilic realitatea
Citisem în numărul de Crăciun al cotidianul Magyar socială comunitară.
Nemzet un text semnat de poetul şi traducătorul Illyés Căutând să intru în contact cu scriitorul maghiar,
Gyula, intitulat Răspuns lui Herder şi lui Ady. Bătrânul şi voiam să-i comunic acestuia, şi prin el celor care gândeau
bolnavul artist exprima sentimentele sale de îngrijorare ca dânsul, opiniile radicale sau nuanţate ale unui român
dramatică privitoare la destinele comunităţii şi respectiv ardelean. Dar nu le-aş fi formulat aşa ca acum, desigur.
culturii maghiare din România, aşa cum păreau că se Ştiam atunci că toate revendicările culturale,
conturează în condiţiile ofensivei naţional-comuniste. Ca lingvistice ale acestei comunităţi sunt acceptabile,
român ardelean, cunoscător al istoriei acestei părţi de lume, naturale, negociabile, dar nu şi cele geopolitice, pentru
unde încercările de deznaţionalizare nu au lipsit dinspre mine, atunci şi acum, întrupate în principiul autonomiei
partea ungurească spre celelalte minorităţi ale Monarhiei teritoriale. De pildă, un învăţământ de stat în care şcolarilor
dualiste austro-ungare, foarte active în a doua parte a unguri li se vorbeşte de strămoşii lor daci şi romani nu
secolului al XIX-lea mai ales, ştiam că, deşi numeric mai este doar inadecvat ci şi ridicol, neştiinţific, stupid. Aşa
redusă decât cea românească în cadrul monarhiei, că revendicarea unor manuale specifice era normală. Cum
minoritatea ardeleană maghiară din statul român de după normală ar fi fost şi introducerea unor capitole despre
1919 nu poate fi şi nu trebuie dizolvată, nu vrea să fie istoria reală a minorităţilor, în manualele pentru şcolari
absorbită, în condiţiile unei politici normale, de stat unitar. români sau încurajarea studierii de către tinerii români a
Dimpotrivă, ar fi fost necesar să i se asigure o şi mai largă limbilor minoritare, în fapt a limbilor vecinătăţilor interioare
autonomie culturală pentru a compensa frustrările istorice, şi exterioare, asigurându-se nu doar o comunicare
militare şi politice tradiţionale şi educaţionale ale nuanţată între vecini ci şi studierea imensului material
comunităţii (ardelene) maghiare. istoric rămas necercetat în arhivele ţărilor din jurul
Intoleranţa stupidă a naţionalismului românesc României. Adică un act de patriotism pozitiv, întrupat şi
negativ nu era de bun augur însă. Desfiinţarea aproape într-un program de colaborare statală transfrontalieră al
completă a învăţământului separat de limbă maghiară avea cărui proiect căpătase dealtfel contur şi se materializase
baze teoretice şi pretexte practice, în cadrul economiei la un moment dat, la începutul anilor ’60, între Ungaria şi
unitare şi planificate de stat, printre care posibilitatea de a România. Ar fi trebuit să particip şi eu, propus fiind pentru
folosi şi dirija spre orice parte a ţării competenţele studii postuniversitare interculturale la Budapesta, de
cetăţenilor români formaţi de învăţământul de stat, profesorul Mircea Zaciu, dar în vara lui 1963 era poate
indiferent de limba lor maternă. Se ignorau, în această prea devreme. De acest gen de programe au profitat ulterior
politică stupidă, sentimentele istorice ale comunităţii prietenii mei mai tineri din Ungaria, de pildă, Borsi Kálmán
maghiare, de frustrare, mentalitatea gregară a minoritarului Béla sau Zirkuli Péter, amândoi proveniţi din familii de
asediat, ca şi sentimentele atunci prezente, de opresiune origine ardeleană.
dublă, ca efect al dictaturii, generală dar şi specifică faţă Mă adresam poetului unei adevărate Ode a
de comunitate. Libertăţii din 1956, publicată sub titlul O frază despre
S-au creat astfel bazele unei stări de urgenţă tiranie, al cărui mesaj despre complicitate ca bază a terorii
comunitară, exprimată prin fuga unei părţi a intelighenţiei (toţi suntem un ochi în lanţul opresiunii), mi se părea şi mi
artistice şi profesionale maghiare ardelene spre Budapesta se pare esenţial. Nu puteam să fiu complice cu această
dar şi spre ţările Occidentului capitalist. Am pierdut astfel tiranie dar, din dorinţa de adevăr, descrierea reţelei
prieteni unguri, violonişti, actori, dentişti, ingineri culturale, ştiinţifice de cercetare, a reţelei învăţământului
electronişti, medici care nu s-au mai întors în ţara în care pe care i-aş fi făcut-o ar fi fost poate ceva mai puţin
se formaseră şi care avea nevoie de competenţa lor, ca şi dramatică. Fiindcă existau edituri, multe teatre, secţiile
atâţia alţi români emigraţi. Aici solidaritatea comunitară maghiare ale liceelor bietnice nu erau măşti pentru asimilare
teoretică a fost depăşită de individualismul pragmatic. etc. şi nimeni nu putea să le desfiinţeze de la o zi la alta, iar
Cu cei plecaţi ca şi cu cei rămaşi s-au construit, cei care doreau aşa ceva erau puţini, deşi aveau putere.
ceea ce era de aşteptat, în ciuda supravegherii informative Exagerarea din textul lui Illyés Gyula, chiar de bună
strânse realizată de Securitate, a cenzurii presei şi editurilor credinţă, ca şi din altele mai puţin cunoscute, ale altor
(cum se poate vedea în arhivele de până la 1977, accesibile autori, publicate în diaspora maghiară, de rea-credinţă
acum cercetătorilor, ale Direcţiei Presei şi Tipăriturilor) adesea, era din păcate de aceeaşi natură cu acţiunile de
reţele de rezistenţă, acte de revoltă publică, solidarizări cu propagandă occidentală ulterioare privind aşa-zisa
emigraţia veche postbelică extremistă şi iredentistă din distrugere descrisă ca înfăptuită a satelor din România,
Statele Unite, dar şi cu cea democrată, posterioară Revoltei prin planul de sistematizare. Unele elemente ale acelui
(Revoluţiei) din 1956, peste moduri şi timp. plan erau bune, puţine au fost aplicate, era şi este
Până la urmă, comunitarismul solidarizant a triumfat inacceptabilă metoda dictatorială de aplicare, ca şi
faţă de opresiunea asimilaţionistă. stupiditatea imixtiunii voluntariste, ilegale, a
Efectele acestei situaţii s-au văzut după 1989, când ultra-specialistului genial, Ceauşescu, în conceperea ca
comunitatea maghiară a ţinut să se organizeze exclusiv pe şi în aplicarea unui astfel de proiect. Dar când am străbătut
16 accente
România vreme de două luni, în primăvara lui 1990, am Am încredinţat textul interviului inedit scriitorului
văzut ce deformat era prezentată realitatea în presa Sütő András din Târgu Mureş, cu rugămintea de a-l
occidentală. Distrugerea satelor, prezentată ca realitate, publica în Ungaria, după plecarea mea din România, în
nu avusese loc. octombrie 1987. Ceea ce s-a realizat, conform înţelegerii
Iar un plan unitar de sistematizare era şi ar fi noastre, în revista Új Tükör (Oglinda Nouă) din
necesar şi acum, când efectele liberalismului sălbatic, Budapesta.
impus şi tolerat în România actuală, duc la destrămarea şi Recent, în străduinţa mea de a face ordine în arhivele
modificarea aberantă nu doar a ţesutului rural ci şi a celui personale, am dat peste fotocopia paginii din revista
urban. maghiară şi am trimis-o spre ştiinţă prietenului meu din
În relaţiile dintre statul român şi comunitatea România, scriitorul şi ziaristul Cseke Gábor. Acesta, eficace
maghiară din zonele dominate etnic de aceasta, subiect şi rapid ca orice bun ziarist, a scris o notă introductivă şi a
de revendicări autonomiste, singurele lucruri care propus reactualizarea acestui dialog uitat unui ziar,
rămâneau şi rămân de negociat sunt aspectele economice considerând că în context european actualizarea are şi un
legate de exploatarea resurselor naturale, care nu trebuie temei simbolic. Public aici versiunea originală a dialogului
şi nu poate fi particular-comunitară ci integral-statală, dimpreună cu cele două note liminare semnată de Cseke
pentru raţiuni evidente. Gábor şi cea redactată de mine pentru cititorii românofoni.
Situaţia minorităţii române din aceste zone, sensibilă Spre precizarea poziţiei mele şi spre aducere aminte.
şi ea la orice tentaţii asimilaţioniste maghiare sau secuieşti,
merită o atenţie normală sau chiar sporită atât din partea Dan CULCER
administraţiei de stat cât şi din partea celei locale.
Cât priveşte efectele de ghetoizare şi de „Cuvântul de ordine al generaţiei mele a fost...”
suprapopulare regională, de supradensificare profesională Dialog trecut sub tăcere între Illyés Gyula şi Dan
pe criterii etnice, pe care orice revendicare autonomistă le Culcer, primăvara anului 1978
induce în durată, acestea sunt chestiuni ale căror Indiferent că vorbeau sau nu despre el, generaţiilor
consecinţe şi rezolvare incumbă liderilor politici ai născute imediat după război le-a produs o impresie
comunităţii respective, care nu le pot ignora multă vreme. covârşitoare articolul de o pagină al lui Illyés Gyula,
Analiza atentă a situaţiilor create în fosta Regiune publicat în Naţiunea Maghiară (Magyar Nemzet) în
Autonomă Maghiară le-ar putea evita. numărul de Crăciun din 1977 (Răspuns lui Herder şi lui
Transformarea drepturilor cetăţeneşti în privilegii Ady), în care, dând glas îngrijorării provocate de destinul
pseudo-comunitare, repartizate inegal, în funcţie de stări actual al naţiunii maghiare, zugrăvea în astfel de rânduri
şi nivele sociale, nu poate fi acceptată. situaţia maghiarilor din România:
Dar în contextul epocii, adică în anul de graţie 1978, „Conform unor date autentice, ale unor sesizări
toarcerea acestui fir al unui firav dialog, între doi verificabile, minoritatea care numără mai multe sute de mii
intelectuali de vârste şi experienţe diferite, era, cred, un de suflete, chiar un milion, nu dispune de o universitate
gest unic. O punte îngustă peste prăpastia unor tensiuni în limba proprie, respectiv, dacă a avut, au desfiinţat-o.
provocate de agresivitatea naţional-comunismului Dar nu are nici institute superioare de acest fel, şi-n scurtă
ceauşist ca şi de agresivitatea propagandei iredentiste vreme nu va avea nici un liceu propriu în limba maternă,
din diaspora maghiară, care nu a fost şi nu este o invenţie deoarece pe cele deţinute le specializează în aşa fel încât
a unor politicieni români paranoici, în colaborare cu statul educaţia se desfăşoară în limba statului: cu consecinţa că
maghiar kadarist al gulaş-comunismului, stat care încerca tânărul aparţinând minorităţii naţionale nu poate învăţa
astfel şi el să-şi construiască o legitimitate nouă, purificată în limba proprie nici o meserie; deci nu poate deveni nici
de crimele contra democraţiei şi legalităţii prin care lăcătuş-mecanic, nici mecanic de utilaje, doar zilier. Cea
ajunsese la putere după 1956. mai mare minoritate naţională a Europei are ca limbă
Din păcate, atunci, pe această punte invizibilă, maternă maghiara, aproximativ 16-18 procente din totalul
fiindcă rămasă necunoscută, nimeni nu putea să treacă. de douăzeci de milioane.
Până în 1987 nu am avut ocazia să public textul interviului. Sunt frecvente – şi din ce în ce mai numeroase –
În ţară nu era posibil, în străinătate am încercat în 1984, cu gafele pedagogice, prin care încă din şcoala elementară
ocazia participării mele în Franţa, la un colocviu despre copiii învaţă din manualele de limbă maternă lecţii despre
opera lui George Orwel, dar publicaţiile franceze pe care propriii lor strămoşi ca despre năvălitori barbari, pustiitori
le-am contactat nu erau interesate. Traducerea mea din de condiţie inferioară – contrare realităţii –, până şi
eseurile lui Németh László, la care lucrasem în această capodoperele de arhitectură pe care le-au realizat sunt
perioadă, a rămas nepublicată, refuzată pe temei ideologic prezentate ca tot atâtea dovezi ale vinovăţiei. Rătăcirea
de Editura Univers, din iniţiativa căruia contractul a fost pedagogică e şi mai acută atunci când copiii nici abecedarul
rupt. Antologia eseului românesc modern pe care o nu şi-l însuşesc în limba proprie. Mai mult de douăzeci la
alcătuisem pentru Editura Europa din Budapesta, cu toate sută dintre copiii celei mai mari minorităţi numerice ale
textele traduse de Borsi Kálmán Béla şi Zirkuli Péter a Europei se află în această situaţie. În parte, din „voinţa“
fost blocată de editor pe baza unor acuzaţii calomnioase părinţilor deja: cine nu şi-ar feri copilul, dacă există o
care mi se aduceau. posibilitate, de un destin aproape de apratheid? Din
Şi rare alte punţi se vor fi construit, prin efortul regiuni întinse dispare intelectualitatea minoritară:
unora ca Nicolae Balotă, prin programul Editurii Kriterion într-atât, că într-un lung şir de oraşe locuite de naţionalităţi
sau acela al Daciei din Cluj, în acele vremuri tulburi, de dispare orice activitate culturală minoritară.
aşteptare tensionată a unor schimbări care s-au produs Toate aceasta nu constituie numai o lezare a
un deceniu mai târziu, într-o formă şi într-un context pe drepturilor minoritare şi naţionale, ci şi a celor mai
care, în 1978, nimeni nu le putea prevedea.
accente 17

elementare drepturi ale omului. Conducând nu o dată la Oglinda Nouă (Új Tükör), prin mijlocirea lui Sütő András,
situaţii groteşti. Medicul şi pacientul său cu aceeaşi limbă pe care disidentul Culcer l-a rugat să încerce să-l facă
maternă pot comunica numai prin intermediul public în presa maghiară. Documentului, probabil, Fekete
translatorului, pentru că nu pot vorbi decât în limba oficială. Sándor i-a făcut loc în revistă, însă atunci momentul istoric
În multe locuri a devenit o regulă ca tinerii minoritari care era deja schimbat, apariţia n-a stârnit ecouri deosebite,
au obţinut o diplomă, dacă şi-au păstrat limba maternă şi apoi a trecut repede în uitare între valurile schimbărilor
în urma şcolarizării de această factură, să fie repartizaţi sociale accelerate şi amplificate.
departe de locurile natale, în regiuni lingvistice străine de Cu îngăduinţa binevoitoare a lui Dan Culcer, îl
a lor. Iar în locurile lor natale ajung intelectuali care nu ştergem acum de praful acumulat, pentru că se pare că
înţeleg limba de acolo. Astfel, în jungla serviciilor medicale, mesajul schimbului de opinii mai vechi de treizeci de ani
în aşezări cu sute de mii de locuitori, minorităţile unui întreg este astăzi cel puţin la fel de european pe cât a fost în
şir de oraşe nu-şi mai pot comunica cele mai intime suferinţe acele decenii dogmatice zise „întunecate“.
decât prin gesturi. Evident, ar putea stârni râsul – ca humeur CSEKE Gábor
noire, respectiv ca efect de humeur noire – această
imagine: duhovnicul îşi poate spovedi enoriaşii numai prin * (...) Din cele opt întrebări ale lui Culcer, Illyés a
mijlocirea translatorului. Căci nici în biserică nu poate răspuns numai la şapte, a doua a sărit­o (a lăsat­o pe din
predica în limba poporului său. afară), sau poate a greşit numerotarea. Însă cititorul se poate
Pana aceasta a fost ascuţită şi la şcoala iacobinilor. orienta şi aşa în acest dialog, care face dovada preocupărilor
Între idealurilor lor măreţe se afla şi acesta: un stat, un comune ale celor mai marcanţi membri ai vieţii spirituale
etalon, o limbă. Ce comod, pentru că e atât de logic! maghiare şi române, şi de aceea trebuie să­i conferim acestui
Acesta-i alibiul «ideatic» al oricărei asimilări forţate, document o importanţă specială. Acest interviu scris, pe care
contopiri etnice“. l­am obţinut de la prietenii din România ai revistei noastre, n­a
apărut până acum, după ştirea noastră, nici în limba maghiară,
Scrierea care circula atunci din mână în mână a fost nici în limba română“ (F.S).
primită cu sentimente amestecate în ţara-mamă. În notele
de jurnal, Illyés Gyula scrie din ce în ce mai iritat: pe lângă I. Scrisoarea şi întrebările lui Dan Culcer către
faptul că toată lumea îl felicită pentru îndrăzneala articolului Illyés Gyula
său, pentru că, în sfârşit, cineva a dezvăluit situaţia reală,
foarte mulţi s-au grăbit, prin gesturi şi aluzii, să-i dea de Preastimate Illyés Gyula!
înţeles că bănuiesc în curajul său o raţiune dictată de sus. În timpul şederii mele la Budapesta, ca oaspete al
El însuşi, chinuit de boală, era tot mai frământat de gândul Uniunii Scriitorilor Maghiari, am avut în mai multe rânduri
dacă nu cumva a făcut prin francheţea sa neobişnuită rău ocazia de a citi în coloanele publicaţiilor literare sau
maghiarimii de dincolo de hotare. politice, în paralel cu poezia devenită deja clasică,
În România, reacţiile sunt aproape contradictorii. publicistica dumneavoastră extrem de interesantă, din
Minoritatea maghiară aşteaptă un sprijin moral, o rază de care am dedus că nu veţi respinge o astfel de prezenţă
speranţă după acest mesaj şocant, însă răspunsul socială. De aceea, am simţit că revista noastră de limba
autorităţilor româneşti e unul brutal: în articole la comandă, română din Târgu-Mureş, Vatra, fidelă tradiţiei, uzanţei
resping acuzaţiile lui Illyés, apoi se naşte faimoasa broşură sale, ar fi interesată să publice un interviu cu
a lui Lăncrănjan (Cuvânt despre Transilvania), iar dumneavoastră în care să fie vorba despre literatura
remarcabilul scriitor maghiar, iubitor şi traducător al maghiară, despre evoluţia vieţii culturale maghiare,
literaturii române, devine dintr-o dată persona non grata despre preocupări comune.
în România anilor ’70-’80. De aceea mă adresez dumneavoastră cu
La doar două luni după apariţia articolului rugămintea de a-mi răspunde, oral sau în scris, la câteva
incriminat, tânărul redactor al revistei Vatra, Dan Culcer, întrebări, pe care le ataşez. Textul va fi tradus de mine,
bun cunoscător al limbii maghiare, care citea şi se exprima întrucât am oarecare experienţă în acest domeniu.
fluent în ea, cu ocazia unei vizite la Budapesta, fără să-i Permiteţi-mi să vă dau câteva relaţii despre mine: lucrez
pese de starea de spirit exacerbată de pornirile duşmănoase, în redacţie în calitate de critic literar, am 36 de ani, mi-au
caută să-l contacteze pe Illyés, ca să pregătească un interviu apărut două cărţi (prima de beletristică, a doua de critică),
cu el. După părerea lui Culcer, poetul, ca orice patriot nobil, am tradus din lirica mai multor poeţi maghiari
a exagerat situaţia critică a maghiarimii, ca mesajul său să (transilvăneni şi din Ungaria). Nu de multă vreme am
aibă impact mai puternic. „Pentru că nu era vorba de terminat traducerea în limba română a unui volum de eseuri
exterminare etnică. Am vrut să-i arăt – îşi aminteşte de Németh László. Prima oară am fost în Ungaria în 1964,
remarcabilul scriitor român, trăitor actualmente la Paris –, de atunci am revenit destul de frecvent aici, unde am
că există români care nu sunt duşmani ai maghiarilor din mulţi prieteni.
Transilvania, care cunosc cultura maghiară şi care În măsura în care timpul şi starea de sănătate vă
acţionează pentru găsirea unei căi de apropiere între cele permit, m-aş simţi extrem de onorat, la fel şi colegi mei, de
două popoare, eliberată de obstacole. Din păcate, n-am a publica răspunsurile dumneavoastră. Aştept răspunsul
avut ocazia de a vorbi despre toate acestea“. Atunci, dumneavoastră pe adresa mea din Budapesta, cu
bolnav, Illyés nu l-a putut primi, răspunsurile la întrebări rugămintea, dacă se poate, ca întâlnirea să se petreacă în
le-a transmis în scris, însă interviul plănuit a rămas răstimpul şederii mele la Budapesta, deci până la 26
nepublicat timp de mulţi ani, deoarece revista lui Culcer, februarie.
cedând în faţa opiniei publice româneşti, nu şi-a asumat Cu sinceră afecţiune, al dumneavoastră,
publicarea lui. Schimbul de opinii, extrem de firesc şi Dan Culcer
semnificativ, a văzut lumina tiparului, într-un final, în Budapesta, 15 februarie 1978
18 accente
Întrebări adresate lui Illyés Gyula muzicienii nu prea trăiesc cu acest drept. Scriitorii în
schimb cu atât mai mult, chiar dacă în bună parte a Europei
1. Care sunt aşteptările culturii şi literaturii condiţiile sunt neprielnice pentru asta.
maghiare?
2. Unde şi în cine se întrevăd acum mugurii acestor la a 2­a întrebare:
aşteptări, în ce fel de opere, în special ale generaţiei tinere Cea mai vie tradiţie a literaturii contemporane – a
şi de mijloc? secolului XX – rezidă în apărarea poporului şi a naţiunii. Şi
3. E posibil, e de dorit ca în ziua de astăzi scriitorul, unul, şi cealaltă pot evolua. Conform semnalelor vieţii
intelectualul să nu facă politică? Cum vedeţi relaţia dintre noastre spirituale, a stării de spirit a maselor, poporul
scriitor şi politician în Europa? Ce fel de factori maghiar trăieşte într-un inel rece; relaţiile lui cu vecinii sunt
influenţează această relaţie? confuze; are rupte de el grupuri de milioane de persoane cu
4. De ce fel de tradiţii vii dispune cultura şi literatura care nu poate întreţine relaţii care li se cuvin unor fraţi.
maghiară contemporană?
5. În cadrul generaţiei dumneavoastră, cum s-a la a 3­a întrebare:
concretizat cunoaşterea vieţii politice şi culturale a Cuvântul de ordine al generaţiei mele a fost
popoarelor vecine? Credeţi astăzi sunt folosite la maximum cunoaşterea şi recunoaşterea care pregăteşte prietenia
aceste posibilităţi? Ce trebuie să facă un scriitor ca să între popoare vecine. A rămas fără ecou, s-a stins în eşec.
ajute la construirea unor punţi de legătură? E un slogan amăgitor că e treaba literaturii construirea
6. În ce relaţie se află acum „ţinutul maghiar“ şi punţilor. Ea trebuie ajutată de oamenii de stat şi de
Europa, interferează ele, cum s-a întâmplat la vremea publiciştii care clamează egalitatea popoarelor, de apostolii
respectivă în operele lui Németh László, cum aţi afirmat iubirii de oameni.
dumneavoastră în 1963?
7. Aţi avut, aveţi prieteni români (scriitori sau nu)? la a 4­a întrebare:
Aţi putea relata vreo întâmplare deosebită în legătură cu ei? Relaţiile spirituale cu statele mai îndepărtate ale
8. Vă mai amintiţi de aceste câteva versuri ale Europei sunt foarte bune. Traducem mult, există multe
dumneavoastră: întâlniri cordiale între scriitori, chiar prietenii.
„O za în lanţ e fiecare“...
pentru că­i acolo, stând la a 5­a întrebare:
la proaspătu­ţi mormânt, L-am cunoscut foarte bine pe Tzara, dar la Paris,
el va spune cine­ai fost, ca scriitor francez. M-am întâlnit cu mai mulţi scriitori
pentru el şi ţărâna ta­i cu rost. români. Cea mai emoţionantă întâlnire am avut-o cu Tudor
(O propoziţie despre tiranie) Arghezi, la Balaton. În timpul vizitei, l-au dus şi la un
prieten de-al meu. În vremea aceea am tradus Testament,
Au aceste cuvinte vreo semnificaţie în viaţa impresionat şi plin de empatie (şi eu însumi sunt de
dumneavoastră? În ce se manifestă ea acum? descendenţă „poporană“). M-am apropiat de el ca să-mi
Dan Culcer exprim preţuirea şi să-l întreb, dacă am înţeles bine un
fragment al poemului. Se aflau foarte mulţi în încăpere, iar el
II. Scrisoarea şi răspunsurile lui Illyés Gyula şedea bătrâneşte într-un fotoliu larg. Chiar de la prezentare,
către Dan Culcer cineva a pomenit ce succes am avut cu traducerea: curge
de parcă Arghezi l-ar fi scris în maghiară. La auzul acestora,
Stimate Domnule, s-a ridicat, cu gesturi de miop m-a luat de obraji şi mi-a
vă mulţumesc pentru amabila scrisoare, pentru sărutat pe rând amândoi ochii. Ne-au dat şi lacrimile.
solicitarea acordării interviului. În interesul întremării mele
însă, medicii mi-au interzis să vorbesc timp mai îndelungat, la a 6­a întrebare:
astfel că voi răspunde în scris la întrebările comunicate. La Ultima oară am fost la Bucureşti în 1945 într-o
vremea respectivă, Dienes András a vorbit elogios despre misiune semioficială la Petru Groza. La Cluj, ultima dată, în
sprijinul primit în timpul cercetărilor sale la Sighişoara; mă primăvara anului 1956, la gala celei de a 100-a reprezentaţii
bucur că acest om – Alexandru Culcer – a fost tatăl a uneia din piesele mele. Literatura maghiară din România,
dumneavoastră. Vă rog, transmiteţi-i şi mulţumirile mele. îmbucurător şi dureros în acelaşi timp, are o nuanţă aparte
Vă salută cordial, în literatura maghiară. Le admir efortul cu care îşi
Illyés Gyula descătuşează talentul şi obţin succese şi dincolo de ocean.
Budapesta, februarie 1978
la a 7­a întrebare:
Fiţi amabil să-mi transmiteţi o copie a interviului Cel mai tradus poem al meu în limbi străine a fost O
închegat. propoziţie despre tiranie; cum mi le amintesc, rândurile
lui Jean Follain le simt uneori mai convingătoare chiar
Răspunsurile lui Illyés Gyula decât ale mele. Da, acolo unde există tiranie, acolo, în
definitiv, „fiecare e o za în lanţ“. Ce semnificaţie are în
Răspuns la prima întrebare: viaţa mea această imagine poetică? Poezia am scris-o încă
Să faci politică – de la polis, a-ţi spune părerea pe vremea cultului personalităţii, măcar poetul să nu fie
referitor la conducerea statului – e o obligaţie instrument al stăpânirii dictatoriale, să nu fie ochi în lanţ.
cetăţenească. Sunt locuri unde absenţa de la vot constituie (Apărut în Oglinda Nouă (Új Tükör), nr. 45 din 8
contravenţie. Un drept privilegiat al artistului e să poată noiembrie 1987)
face politică şi în operele sale, la nivel artistic. Pictorii, Traducere de Kocsis FFrancisko
rancisko
clepsidra ºi bumerangul 19

mobilizaţi de subita lui trecere în nefiinţă, cât şi a


publicului larg. Dintre ultimii, nu trebuie uitaţi detractorii
Ştefan BORBÉLY lui Klingsor, care – spune Hesse – „interpretează
tabloul ca fiind exclusiv un produs şi o aşa­zisă dovadă
a nebuniei lui Klingsor. Ei compară capul de pe tablou
cu originalul văzut în mod naturalist, cu nişte fotografii
şi descoperă în aberaţiile şi exagerările formelor
trăsături caracteristic negroide, degenerate, atavice,
animalice. Mulţi dintre aceştia se ocupă de latura
idolatră şi fantastică a tabloului, îşi închipuie că e
vorba de o adoraţie proprie, monomană, de o blasfemie
şi o autoglorificare, de un fel de grandomanie
religioasă.”
Biografia tabloului, lucrat într-o singurătate
quasi-dementă de către Klingsor, confirmă întrucâtva
aserţiunea acelora care au văzut în liniile sale
şerpuitoare indiciul îngrijorător al unei sincope psihice.
„În tot timpul cât pictase la portretul său – spune
Autoportret în oglindă Hesse într-un pasaj asupra căruia vom mai reveni –,
Klingsor nu ieşise din casă decât noaptea, după vin,
Nuvela lui Hermann Hesse, Ultima vară a lui nemâncând decât pâine şi fructe pe care i le aducea
Klingsor, prezintă ultimele luni de viaţă ale unui pictor în casă femeia, nu se bărbierise şi arăta groaznic, cu
extatic şi dionisiac, expresionist solar în substanţa de ochii lui adânciţi în orbitele de sub fruntea arsă de
profunzime a penelului şi a culorii, născut – după data soare. Picta şezând pe scaun şi din memorie – şi doar
explicită menţionată în text – în 1877 (anul morţii e 1919, din când în când, aproape numai în timpul pauzelor
ţinând cont de faptul că el are 42 de ani atunci când trece de lucru, se ducea până la oglinda mare, de modă
în nefiinţă) şi autointitulat – după expresia prietenului veche, pictată pe de margini cu ghirlande de
său Louis cel Groaznic, pictor şi el şi rătăcitor perpetuu trandafiri, atârnată de peretele de miazănoapte al
după pofta inimii – „pionier al emancipării de odăii, întindea gâtul înainte, deschidea ochii mari şi
naturalismul culorii”. făcea tot felul de grimase.”
Acţiunea pe petrece într-o Italie îmbătată de o Nuvela lui Hesse e suprasaturată de indicii simbolice
solaritate nebună, plenitudinară şi exuberantă, unde ascunse, peste care cititorul grăbit trece ingenuu, răpit de
Klingsor ocupă un locşor solitar într-o ruină izolată de frumuseţea melodioasă a frazelor şi de narcoza soarelui
la munte, făcând lungi excursii pentru a surprinde toropitor care le acoperă. Strict tehnic, oglinda veche a lui
opulenţa culorilor incendiare de pe culmi şi de pe Klingsor, înconjurată de trandafiri aurii (rosa
versante; tot aici, el este vizitat de nu prea numeroşi mystica...resemantizaţi, desigur), reproduce un fenomen
prieteni, la fel de solitari şi de bizari ca şi el, din rândul de regresie infantilă multiplicativă, redând nu doar figura
cărora se disting pictorul de clovnerii zglobii şi vesele celui care o priveşte, ci întreaga arheologie elementară a
Louis cel Groaznic, mereu pe bicicletă, apărând şi fiinţei sale: „Multe, multe alte chipuri vedea el îndărătul
dispărând când nu te aştepţi, poetul Tu-Fu (numit şi Li chipului lui Klingsor când privea în oglinda cea mare,
tai Pe) sau pictoriţa Ersilia. Nu trebuie să o uităm pe printre ghirlandele ei aurite – scrie Hesse -, şi multe
Gina, sangvina iubită a lui Klingsor, căreia pictorul îi chipuri pictase el în autoportretul său: chipuri de copii,
dedică unele nopţi privilegiate şi câteva reverii duioase şi uimite, frunţi de adolescenţi, pline de visuri
nostalgice. De altfel, pictorului îi place să iubească femei şi de ardoare, ochi ironici de beţiv, buze de om însetat,
şi să bea vârtos vinuri grele de soarele amiezii, paleta lui de om hăituit, de suferind, de nedumerit, de desfrânat,
suferind, în această ultimă vară frenetică a vieţii sale, o de enfant perdu.”
transformare extatică, nonfigurativă şi grotescă, pe care Toate acestea se petrec – se cuvine să nu trecem
unii cunoscători au pus-o pe seama vinului şi a peste acest detaliu aparent mărunt – în rama unei oglinzi
senzualităţii, alţii pe seama nebuniei şi doar puţini pe „atârnate de peretele de miazănoapte al odăii”, adică
seama unui simţ frenetic, năucitor şi melancolic al într-o oglindă ce concentrează lumina muribundă,
sfârşitului, care pare să-l fi încercat pe Klingsor în ultimele eschatologică a Soarelui. Formulând în acest fel lucrurile,
sale săptămâni de boală ascunsă şi de voluptate, când ne aflăm, însă, doar de partea crepusculară a adevărului,
în firea lui adâncă se luptau, vrăjmaş, două astre, Jupiter fiindcă dacă privim atent poziţia oglinzii şi funcţia ei
şi Saturn, primul fiind din ce în ce mai slab cu cât zilele firească de reflectare, ajungem la concluzia că ea e
lui Klingsor se apropiau de moarte, pe când al doilea din direcţionată înspre Răsărit, pentru a capta în acest fel
ce în ce mai puternic, dominant şi intolerant. chipul de copil al soarelui, care se naşte. Totodată, prin
Sub zodia acestei alchimii bizare, Klingsor va picta, poziţia de pe perete – la miazănoapte -, oglinda e şi ochiul
în chiar zilele de dinaintea morţii, un autoportret bizar, de lumină în care soarele moare: e punctul cosmic unde
grotesc şi convulsiv, ceva manierist-năucitor şi soarele trebuie să ajungă, apunând şi începându-şi drumul
elementar, în genul lui Arcimboldo, menit să stârnească psihopomp din lumea de dincolo, pentru a se putea naşte
stupoarea admirativă atât a cunoscătorilor sau prietenilor din nou, dimineaţa.
20 clepsidra ºi bumerangul
Oximoronic, oglinda reprezintă, pentru Klingsor, Cronologic, Klingsor aparţine, ca pictor, unei epoci
zămislire ingenuă şi moarte neagră, totodată, într-o egală decadente; tipologic, însă, el surmontează Zeitgeist-ul
distribuţie cantitativă a valorilor: aceasta e, tot strict negativist al timpului său prin dreptul atemporal de a fi
tehnic, faimoasa „amiază” a lui Nietzsche, apogeu al vieţii fericit şi de a trăi clipe intense, unice – repetate, fiindcă
şi al morţii din Zarathustra, punct în care viaţa şi moartea ele veneau şi treceau –, în locul conformismului cuminte
se întâlnesc într-o cumpănă sau crug care le conţine pe la care l-ar fi îndemnat durata. În economia percepţiilor
amândouă: nici prea multă viaţă, în detrimentul morţii, sale, timpul ca durată, ca proiect aparţine unei fatalităţi
nici prea multă moarte, în detrimentul vieţii. Vara lui tipic europene, pe când clipa unei compensaţii care vine
Klingsor e un asemenea anotimp oximoronic: un din direcţia Orientului, spre care îl poartă sufletul şi nos-
asemenea crug, o asemenea cumpănă, şi-n ultimă talgia. Nu trebuie să credem, citind această opţiune la
instanţă acesta e mesajul pe care ni-l lasă nuvela: că care Hesse ajunge tot prin Nietzsche – pentru a încerca
moartea se produce doar în momentul în care tu, fiinţă ulterior să şi-o facă atât program existenţial empiric, cât şi
extatică şi trecătoare, conştientizezi echilibrul sublim al unul cultural, Orientul izbăvitor fiind o constantă a operei
acestei cumpene. Acesta e motivul pentru care moartea sale – că pictorul e nemulţumit că trăieşte în Europa, că
fiecăruia dintre noi poate fi numai cosmică: nu poţi s-o destinul l-a aruncat, prin naştere şi biografie, în partea
provoci, s-o stârneşti şi să o apropii, ci numai s-o aştepţi, degenerescentă a universului: dimpotrivă, „sfârşitul” de
fiind pregătit pentru revelaţia pe care ţi-o oferă. În acord ciclu cultural şi de civilizaţie – în sens spenglerian – îi
cu aceste lucruri, Ultima vară a lui Klingsor reprezintă provoacă delicii deosebite, fiindcă numai Europa îşi poate
o eschatologie în sensul arhaic al termenului: o viziune a îngădui să estetizeze moartea, s-o conştientizeze ca pe un
sfârşitului, sfârşitul ca imagine. spectacol procesual, decantat de către fiecare după
Ceea ce l-a caracterizat dintotdeauna pe Kligsor a puterile şi profunzimea sa. „Eşti aici – îi spune Klingsor
fost împingerea vieţii până la marginea extatică a morţii. El bunului său prieten Tu Fu – pentru că aici începe
nu a trăit niciodată cum au trăit ceilalţi oameni, drămuindu-şi sfârşitul, pentru că aici adulmeci sfârşitul. Dar noi, vezi
energiile, calculându-le parcimonios, cu gândul de a păstra tu, ne sfârşim cu plăcere [...], murim cu plăcere, fără să
resurse vitale până la sfârşit. Dimpotrivă, combustia totală ne împotrivim.”
l-a caracterizat dintotdeauna pe pictor, atras de marginea Un alt om atât de împătimit de Orient, cum este
întunecată a propriei sale fiinţe: „făclia vieţii şi­o arsese Klingsor, ar lua imediat drumul Răsăritului, aşa cum fac
mereu la amândouă capetele” – mărturiseau despre felul pelerinii din Călătoria spre Soare­Răsare, mânaţi de
său de a fi prietenii –, Klingsor trecând prin aceste încercări conştiinţa apartenenţei lor la o confrerie sublimă, liberă
pe potriva profunzimii atavice a tablourilor pe care le picta nu numai de a trăi unde vrea, ci şi de a alege civilizaţia
frenetic: „uneori, sfârşitul fusese uşor, lin ca un somn de care i se potriveşte cel mai bine. Klingsor, pictorul, nu o
iarnă, adânc şi inconştient”, pe când, altădată, „fusese face: trăieşte într-un soi de castel măcinat de timp,
îngrozitor, o pustiire nesăbuită, dureri insuportabile, transformat parţial în ruină, străbate Italia crepusculară a
medici, jalnică renunţare la triumf al neputinţei.” Fiind timpului său, aşa cum făcuse odinioară Nietzsche, din
Klingsor şi având, după tradiţie, şapte vieţi, pictorul a convingerea că numai aici, în Europa, moartea extatică se
ignorat, de regulă, toate avertismentele care i se trimiteau, poate transforma în operă de artă, numai aici arta reprezintă
trăind după voie, fericit, extatic, dionisiac; era, totuşi, o prelungire dionisiacă a morţii, o transfigurare – dar altfel
conştient de faptul că repetata provocare a morţii nu va de cum o concepe creştinismul, mai barbar şi mai elementar,
rămâne pentru totdeauna fără răspuns, fiindcă „nimeni prelungită în simţuri, liberă de hieratism. „Bătrâna noastră
nu poate prea multă vreme să­şi ardă necontenit, zi şi Europă – îi spune pictorul prietenului său - , care timp de
noapte, toate luminile, toţi vulcanii; nimeni nu poate două mii de ani s­a crezut creierul universului, şi­a trăit
mai mult decât un timp măsurat să ardă ca o flacără zi şi traiul.” A venit timpul unei resurecţii, al unei alte stilistici
noapte, cufundat, zi de zi, ceasuri îndelungi într­o muncă culturale decât aceea cu care am fost obişnuiţi. Dar acest
pasionată, şi noapte după noapte pierdut în aceleaşi reviriment nu se poate obţine întorcând spatele morţii, ci
gânduri, bucurându­se mereu, creând mereu, veşnic cu hrănindu-te din ea: „Fiecare îşi are aştrii lui, şopti
simţurile şi cu nervii treji şi încordaţi, ca un castel Klingsor, fiecare om îşi are credinţa lui. Eu nu cred decât
îndărătul ferestrelor...” într­un singur lucru: în pieire. Călătorim într­o trăsură
Fiinţă solară, plenară, Klingsor n-a trăit negativităţi, peste prăpastie şi caii s­au speriat. Suntem pe cale de a
deşi nu se putea spune că viaţa l-a scutit de încercări pieri cu toţii, trebuie să murim, trebuie să ne naştem iar.
amare: „om de amiază”, structural, în accepţiunea pe care Cotitura cea mare a sosit.”
Nietzsche o dă termenului, şi om liber (în aceeaşi sferă de Om prea puţin religios, Klingsor conotează totuşi
conotaţii extatice, dionisiace), el şi-a reconvertit mereu frenezia epocii pe care o trăieşte cu o etichetă daimonică.
suferinţa în entuziasm şi rătăcirile în plenitudini, oferind Baza ei referenţială negativă este burghezia, categorie
prietenilor săi – pe care îi reenergetiza de fiecare dată socială şi culturală imersată în conformism cenuşiu,
când îi apăreau în faţă – rezerva unei bucurii stenice, neeroic, trăind moartea ca anxietate sau – cum spune
senzoriale, care ferice pe oricine îi ieşea în cale. „Epocile frumos Philippe Aričs în Omul în faţa morţii – doar ca
de chinuri şi de neputinţă fuseseră uitate şi se fenomen ceremonial, ca înmormântare. „Să sperăm – îi
scufundaseră”, şterse de pe suprafaţa pământului de scrie Klingsor prietenului său Louis cel Groaznic – că şi
redeşteptarea „unui nou incendiu, a unei noi izbucniri a sfârşitul lumii [pe care o trăim] va fi brusc, lumea asta
focurilor subterane, a altor opere mai înfierbântate”, beată scufundându­se, în loc să se întoarcă la ritmul ei
sub semnul unei „noi şi gâlgâitoare beţii de viaţă”. burghez de altădată.”
clepsidra ºi bumerangul 21

Daimonicul e explicit precizat în text, fără să ajungem, dea un înţeles celor până atunci obscure. El vrea să­şi
însă, la extrapolarea unui pact de tip faustic, de care nuvela supună lumea, şi află în acţiunea lui o mândrie cu atât
e străină: „Ai zgândărit tu vreodată cu igliţa – scrie mai mare, cu cât îşi închipuie că o stăpâneşte mai bine.
Klingsor în aceeaşi scrisoare – mădularele unei pendule Universul lui este un mit coerent. Spiritul oriental,
care s­a oprit? Eu am făcut asta şi m­am pomenit cu dimpotrivă, nu acordă nici o valoare omului în sine; el
dracu dând buzna, stârnind tot mecanismul, dând bice se străduieşte să găsească în mişcările lumii gândurile
arătătoarelor care se luaseră la întrecere în jurul care îi vor îngădui să rupă legăturile omeneşti. Unul
cadranului, făcând o gălăgie îngrozitoare şi vrea să aducă lumea omului, celălalt propune omul drept
învârtindu­se nebuneşte...” Dualismul pe care Klingsor îl ofrandă lumii.” (62-63)
sugerează este acela al relaţiei dintre formă şi energie, cu Împărtăşind o identitate de sine modelată „prin
forma funcţionând ca ipostază decadentă a voinţei oarbe cărţi”, adică livresc, spiritul occidental – scrie Ling –
de a fi. „Arta cu care ne îndeletnicim amândoi – e vorba, reprezintă o lume a eului care ordonează individul
fireşte, de pictură – este, cum s­ar exprima un profesor, puternic, pe când cel oriental privilegiază cosmosul
prea strâns legată de obiect”: ea exprimă forme, nu lipsit de om – sau pe acela în care omul este un „acci-
energii; contururi şi limite, nu deschideri extatice, dent” -: „suprema frumuseţe a unei civilizaţii rafinate
elementare, arhaice. Întreaga cultură europeană – este necultivarea atentă a eului” (51). Centrând totul
sugerează pictorul – se construieşte pe diferenţieri: pe eu, înţeles ca şi construcţie de sine separată de
Dumnezeu, atunci când făureşte lumea, o face prin lume, făcută să existe, uneori, chiar împotriva lumii care
separare, desparte pământul de ape, cerul de pământ şi îl înconjoară, spiritul occidental privilegiază ruptura
bărbatul de femeie. Cum spune Kierkegaard, cultura ca disciplină existenţială (dintre corp şi suflet, în
europeană este una care şi-a interiorizat ideea de ruptură, creştinism, dintre exterioritate şi interioritate, viaţă şi
fiind capabilă să trăiască doar prăpastia care se numeşte moarte, creatură şi Creator, sacru şi profan, conştient
om: nu comuniunea lui cu natura, ci separarea şi inconştient etc.), ceea ce îl deschide, zgomotos şi
circumspectă de ea, prin procesul umanist al civilizării; patetic, către suferinţă, înţeleasă ca negativitate a vieţii:
nu intimitatea trupului, ci suspiciunea faţă de acesta, „Voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare
devenită dogmă şi sursă a tuturor ispitelor în creştinism. tragică aţi dat morţii! Un cimitir dintr­un mare oraş
Nu senzorialitatea trepidantă, imprevizibilă a din Europa trezeşte în mine sentimente hidoase” –
fenomenalului, ci chemarea transcendentă a ideii: Europa scrie Ling (34).
creştină e o cultură care a investit prea mult în mirajul „Văd în Europa o barbarie atent organizată, în
fericirii de după moarte, pentru a mai crede în realitatea care ideea de civilizaţie şi cea de ordine sunt confundate
ei aici, în timpul vieţii... zilnic” (30) – spune în altă parte Ling -, reproşându-i
Un paralelism dintre ceea ce spune Hermann Hesse preopinentului său socializarea excesivă a vieţii la
despre degenerescenţa ideii culturale europene şi europeni, ignorarea prudentă şi strategică a tot ceea ce
consideraţiile similare ale lui André Malraux din Ispita trece dincolo de om, sau a pragurilor prin intermediul
Occidentului ar fi util de trasat, fiindcă el explică cărora omul se prelungeşte în fiinţă cosmică, devenind
numeroase nuanţe subtile, morfologice ale decadenţei, conştient de faptul că nu este decât un „fragment” al
pe care o discutase, adeseori, şi Nietzsche, cu forţa imensităţii incontrolabile pe care o reprezintă lumea. În
imperativă a unei obsesii recurente. Ispita Occidentului1 mod nietzschean, Malraux acuză Grecia socratică pentru
reprezintă un dialog epistolar dintre doi intelectuali, unul vina de a fi parţializat sentimentul cosmic de apartenenţă
european şi unul oriental, plecat, fiecare, în căutarea la tot: „Conştiinţei, voi spune aproape senzaţiei de a fi
civilizaţiei celuilalt: chinezul Ling vine în Europa dintr-o un fragment al lumii, care precede ineluctabil noţiunea
„curiozitate ostilă” pentru vechiul continent, ca să strict abstractă a omului, grecii i­au substituit conştiinţa
descopere, oripilat, o cultură „devorată de geometrie”, de a fi o făptură vie, totală, distinctă, pe un pământ
de obsesia ei de a se organiza în dihotomia – care exprimă prielnic, unele singurele imagini pasionate erau cele
relaţii de putere - dintre centru şi periferie, dintre putere şi ale oamenilor şi ale mării.”
slăbiciune, dintre corp şi spirit, privilegiindu-l pe acesta Trei consecinţe au izvorât de aici, sugerează Ling:
din urmă în dauna euforiei plenare senzoriale a celui dintâi, toate trei nu au făcut decât să-l prejudicieze spiritual
pe când A.D. (Anno Domini – sensul e acela al fiinţei pe omul european, făcându-l să se retragă din faţa
închise în timp, limitate de către curgerea inexorabilă a frumuseţii plenare care se numeşte lume. Prima dintre
acestuia) merge în Orient, trimiţându-i partenerului său ele este aceea a distincţiei dintre însufleţit şi
epistolar scrisori mult mai simpatetice pentru civilizaţia neînsufleţit: cel dintâi e pozitiv, a fi viu reprezintă, în
pe care o întâlneşte decât acelea, sagace şi ostile, pe care Europa, un sens, singurul sens cu putinţă, pe când
le primeşte în schimb. neînsufleţitul e o sursă de anxietate, contracarată prin
„Între spiritul oriental şi cel occidental, când se acţiune. A doua consecinţă este aceea a modului de a
străduiesc să gândească – îi scrie în acest sens Ling concepe temporalitatea: „Slăbiciunea oamenilor din
prietenului său occidental -, mi se pare că percep în primul rasa voastră în faţa pasiunilor nu poate să mă mire –
rând o deosebire de direcţie, aş spune: aproape de scrie Ling. – Felul în care concep şi simt ei timpul,
demers. Cel occidental vrea să alcătuiască un plan al ideea pe care şi­o fac despre ei înşişi, totul îi împinge
universului, să­i compună o imagine inteligibilă, cu alte la această slăbiciune” (41), marcată, structural, de
cuvinte să stabilească între fenomene ignorate şi distincţia dintre sacru şi profan, în care proximitatea
fenomene cunoscute o suită de raporturi capabile să celui dintâi e resimţită ca fiind benefică, în vreme ce
22 clepsidra ºi bumerangul
îndepărtarea de ea, „căderea” în timpul profan – Pentru Klinsgor, pictorul, „absurditatea esenţială”
consfinţită şi de logica veterotestamentară a păcatului a picturii occidentale izvorăşte din statutul ancilar al culorii
– reprezintă o insurmontabilă sursă de spaimă şi de în raport cu obiectul reprezentat pe pânză: culoarea se
alienare. supune limitelor impuse de obiect, verosimilităţii sale
logice, restricţiilor şi capriciilor acestuia. Altfel spus:
pictând în acest fel, culoarea nu are decât şansa de a se
aliena de sine: de a-şi reprima dreptul la o existenţă
autonomă, care este aceea de a fi o energie şi de a transmite
o forţă suficientă prin ea însăşi. Pornind de la interiorizarea
acestei exasperări privind mijloacele expresive ale artei
sale, „în primele luni ale lui septembrie”, răvăşit şi hăituit
de trecerea extatică, mistuitoare a verii, Klingsor se de-
cide să îşi picteze autoportretul, deşi nicicând „vreun
portret nu se îndepărtase mai mult de aşa­zisa asemănare
naturalistă”. Rezultă un „tablou groaznic, şi totuşi de o
frumuseţe atât de vrăjită”, mulţi privitori văzând în el „o
ultimă încercare îndrăzneaţă, chiar deznădăjduită de a
se emancipa de obiect: un chip omenesc pictat ca un
peisaj, părul amintind de frunzişuri şi scoarţe de copaci,
orbitele ca nişte scobituri de stânci”, extaza animalică,
brutală a tabloului sugerându-le multora o nebunie uriaşă,
dionisiacă, prin care toate convenţiile artei picturale au
fost surmontate într-o direcţie „idolatră şi fantastică”,
„atavică şi barbară”, de parcă totul ar fi fost aruncat pe
pânză de către un Zarathustra dănţuitor şi bolnav, pradă
voinţei oarbe de a fi, care pune stăpânire pe fiinţa lui
asemenea morţii care sufocă exuberant viaţa, conferindu-i
o ultimă consistenţă cosmică: singura care i-a lipsit până
atunci, singura pentru care merită să peregrinezi pe
drumurile triste ale vieţii.
Oglinda grotescă, de miazăzi (ne aflăm la sfârşitul
verii, în septembrie; ultimul omagiu pe care viaţa i l-a adus
lui Nietzsche – în treacăt fie spus - este acela de a-l fi
A treia consecinţă vizează felul diferit în care răpus vara, în august, foarte aproape de „apusul”
orientalii, respectiv occidentalii concep divinitatea. Pentru solarităţii pe care îl înregistrăm în septembrie...) apare,
orientali, ea este peste tot prezentă: în tremurul irizat de strict logic, şi în secvenţa finală a povestirii: „tot timpul
vânt al unei frunze, în liniştea unui colţ de grădină, în cât pictează la portretul său” Klingsor nu mai iese din
nemişcarea unei pietre din mijlocul unei alei frumos casă „decât noaptea”, nu se bărbiereşte şi „arată
grebluite, în echilibrul unui creier ajuns, prin vidarea sa groaznic cu ochii lui adânciţi în orbitele de sub fruntea
de idei sau de cuvinte, în starea de parinirvana, de arsă de soare.” Portretul e unul zarathustrian, histrionic:
contemplaţie. Pentru occidentali, dimpotrivă, Dumnezeu al omului transformat în „maimuţă” (cuvânt-obsesie în
este căutare, înverşunată, înspăimântată, plină de Aşa grăit­a Zarathustra), aşa cum, în „puntea întinsă”
speranţă şi de teroare: anxietate că nu îi aparţii acestei dintre om şi supraom, cel dintâi devine „maimuţa” grotescă
divinităţi sau că nu îţi răspunde, abis derivat din diferenţa a celui de-al doilea, ceea ce, în Zarathustra, înseamnă
de mărime dintre Creator şi creatură, teamă că vei rămâne două lucruri: că omul nu poate fi decât caricatura aspiraţiei
pentru totdeauna la marginea indiferentă a graţiei di- sale înspre Supraom şi – detaliu chiar mai important! – că
vine, departe de izbăvire, de har sau de consacrare. numai devenind „maimuţă”, adică transcendenţă de sine
Acesta e motivul – sugerează Ling – pentru care grotescă, omul poate visa la Supraom, aşa cum, pentru a
occidentalul l-a exilat pe Dumnezeu în cer, temându-se intra în comuniune cu Dionysos, grecul antic îmbrăca piei
că pământul este prea nedemn de El; sau, dacă a umblat de ţap de „haine” făcute din vrejuri vegetale, surmontând
pe pământ, l-a răstignit şi l-a urcat la cer, din convingerea limita distinctivă dintre om şi regnul vegetal sau animal,
că omul şi zeul nu pot împărtăşi acelaşi spaţiu, că devenind, prin regresie, parte extatică a întregului cos-
pământul e prea imund pentru a-i găzdui pe amândoi. mos. În consecinţă – menţionează Hesse –, „în timpul
Declasându-şi axiologic habitatul, adică pământul pe pauzelor de lucru, [Klingsor] se duce până la oglinda
care îi este dat să-l populeze şi pe suprafaţa căruia îi este mare, de modă veche, pictată pe margini cu ghirlande
hărăzit să trăiască, omul european s-a împins de unul de trandafiri, atârnată de peretele de miazănoapte a
singur într-o tensiune incomprehensibilă, pe care teologii odăii, întindea gâtul înainte, deschidea ochii mari şi
şi filosofii nu au cum să o corecteze: „în centrul omului făcea tot felul de grimase.”
european, dominând marile impulsuri ale vieţii sale – Regresia dionisiacă, barbară, reprezintă „cheia”
observă concluziv Ling – există o absurditate esenţială. execuţiei acestui tablou, pictat ca o extază arhaică, totemică:
Nu credeţi?” (42) Klingsor îşi zugrăveşte capul „maiestuos şi brutal, un
clepsidra ºi bumerangul 23

idol al pădurilor seculare, un Iehova gelos, îndrăgostit tabloul ca pe o revărsare dionisiacă a profunzimilor atavice
de sine însuşi, o momâie în faţa căreia se jertfesc primii elementare, Klingsor „simţea şi era încredinţat că în
născuţi şi fecioarele”, cu o nuanţă evident decrepită, această îngrozitoare luptă pe care o dădea pentru
saturniană, care-i face pe admiratorii săi să exclame: „ecce portretul său nu era vorba numai de soarta şi de socotelile
homo, iată omul, omul obosit, lacom, sălbatic, copilăros unui singur individ, ci de ceva uman, de ceva generic,
şi rafinat al vremii noastre târzii, omul european pe cale necesar.” (Subl. n. – Şt.B.)
de a muri, care vrea să moară: înnobilat de toate Numai că, la fel de logic, finalizarea unui asemenea
dorinţele, îmbolnăvit de toate viciile, însufleţit până la tablou nu poate avea drept consecinţă decât moartea
entuziasm de conştiinţa pieirii sale, gata de orice creatorului său, absorbţia sa în imensa extincţie
progres, matur pentru orice regres, o torţă arzândă şi, exuberantă pe care o trezeşte revărsarea în lume a „energiei
în acelaşi timp, oboseala personificată, pradă a sorţii şi oarbe de a fi”. Acesta nu e singurul sens, dacă stăm să ne
a durerii la fel cum e morfinistul o pradă a otrăvii, gândim bine, fiindcă, uitându-se pur şi simplu la un
însingurat, găunos, străvechi, în acelaşi timp Faust şi asemenea tablou, privitorul se împărtăşeşte inevitabil din
Karamazov, animal şi înţelept, despuiat cu desăvârşire, frenezia extincţiei la care participă. Aşa se întâmplă, de
lipsit de orice râvnă, bântuit de teamă copilărească în altfel, şi cu cititorii unei nuvele, cum este Ultima vară a
faţa morţii, gata, de obosit ce e, să moară”. lui Klingsor, fiindcă jocul literar sugerat de către Hesse
Cu greu găseşti, în toată beletristica de sorginte sau Thomas Mann nu poate fi decât unul singur, esenţial,
nietzscheană, o parafrază mai bună a tuturor obsesiilor elementar şi impersonal: jocul iruperii în noi a „energiei
din cărţile autorului nostru de referinţă: „ecce homo” este oarbe de a fi”, un joc al vieţii şi al morţii, un joc al vieţii ca
sintagma creştină resemantizată prin cartea omonimă, din moarte...
1888, a lui Nietzsche, „soarta” care domină omul trimite la
amor fati, tot din recuzită nietzscheană, sinteza dintre _______
Faust şi Karamazov e, de asemenea, o resemantizare a Note:
„sintezei” faustice dintre antic şi modern prin intermediul
„omului-zeu” căutat de către Ivan Karamazov2, în vreme 1 Toate citatele sunt reproduse după ediţia: André Malraux
ce „teama copilărească în faţa morţii” trimite, prin ricoşeu, (Ispita Occidentului)– Okakura Kakuzo (Cartea ceaiului) – Sal-
la „cele trei metamorfoze” din Zarathustra: a spiritului care vador de Madariaga (Englez, francez, spaniol): Itinerii spirituale.
Traduceri de Emanoil Bucuţa şi Modest Morariu. Argument şi
este cămilă, devine leu, pentru a-şi împlini translaţia prin
prefeţe de Modest Morariu. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983
nesăbuinţa metafizică a „copilului” divin, aflat la egală
(Ispita Occidentului e tradusă de Modest Morariu, care semnează
distanţă de viaţă (prin creaţie demiurgică) şi moarte (prin şi o succintă prefaţă.) Ca de atâtea ori în volumul de faţă, voi
indiferenţa suverană cu care îşi distruge „lumile” pe care indica în paranteză doar numărul paginii, pentru a nu încărca
le-a creat). lectura cu trimiteri redundante.
Saltimbanc cosmic, Klingsor moare extatic după 2 V. în acest sens excelentele pagini sintetice ale
terminarea acestui ultim tablou al său. O face asemenea Constantinei Raveca Buleu din Dostoievski şi Nietzsche.
lui Knulp, de care îl apropie aceeaşi iniţială a lui K din Congruenţe şi incongruenţe, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Kind (= copil, într-un alt registru, desigur, decât cel atroce,
kafkian): revărsându-şi frenetic fiinţa în natură, lăsând
corpul său să se dezintegreze în ritmul elementar pe care îl
reprezintă ciclul repetitiv, natural, al naşterii, vieţii şi morţii.
Atent cu sensul povestirii sale, Hermann Hesse nu o In his study “Self­portrait in a mirror”, Ştefan
isprăveşte fără să fie sigur că am înţeles cu toţii ce anume Borbely analyses the short story “Klingsor’s last sum-
se întâmplă în ea. După logica schopenhaueriană a mer” by Hermann Hesse, arguing that the text builds an
Naşterii tragediei din spiritul muzicii, universul, care eschatological vision, whose ingredients derive from the
aparţine, prin fond, „voinţei oarbe de a fi”, nu poate deveni archaic thought, Schopenhauer and Nietzsche. Thus,
cu de la sine putere exuberant, descătuşat şi dionisiac: life is depicted as a game based on the irruption of the
este nevoie de un actant cosmic, de cineva care să ‘blind energy of being’, but which inevitably heads to-
deschidă supapa adormită a „formelor”, pentru a elibera wards death. Hence, living becomes in itself an image of
„energia” care sălăşluieşte în ele. Acest „actant” nu poate death. The essay reveals the complex symbolism of the
fi decât omul, transfigurat, prin intermediul artei sale mirror in the novel and proves its comparative nature
dionisiace, în „operă de artă”. through the references to the different way of conceiv-
Altfel spus – sugerează Nietzsche -, orice creaţie ing the divinity in the framework of the oriental and
artistică e, în mod fundamental, dionisiacă, fiindcă ea occidental spirituality.
aparţine substanţei explozive a energiei oarbe de a fi. Key-words: eschatology, archaism, mirror symbol-
Atunci când un artist creează, el umblă la „supapa” ism, oriental and occidental spirituality.
dionisiacă a lumii: cei mai puţin înzestraţi o deschid mai
puţin, perpetuând jocul decadent al „formelor”, pe când
cei eliberaţi de convenţii ajută la transfigurarea senzorială
a lumii, la convertirea sa în energie universală. În
consecinţă, nici o creaţie nu e doar „personală”, ci
cosmică: e „opera” eului cosmic, nu al celui individual,
biografic, limitat. De aceea – precizează Hesse –, pictând
24 eveniment
vizionară a unor secvenţe şi artizanatul de detalii (dus
Emilian Galaicu­Păun în ediţie pînă la jocuri intertextuale, decompoziţii subtile şi
aranjamente savante), între stihialitate şi migală. Explozia
germană incontrolabilă pare astfel ţinută în loc de inteligenţa
subtilităţilor, iar febra viziunii pare a se răci sub efectul
pasajelor de literat abil. E vorba, desigur, de două ritmuri
Al. CISTELECAN vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă,
cealaltă migălită; dar şi aici, nu de viteze sau ritmuri aplicate
Romanticul manierist* pe rînd, ci simultan; sau, în cel mai rău caz, viteza lentă,
artizanală, nu constituie decît premisa de demaraj a ritmului
O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ eruptiv. De regulă, însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează
romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar cu ambele viteze deodată.
nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică Contradicţia funciară dintre hieratism şi barochism,
dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. dintre decantarea esenţei şi producţia de detalii, se rezolvă
Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura printr-un fel de vampirism diacronic al viziunii. Deşi pare
tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. extensiv şi expansiv, principiul scriiturii e, la Galaicu-Păun,
Pe primul nivel, corporalitatea e explorată în metodă unul extrem de restrictiv. Cărţile sale se înghit una pe alta,
simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă fiecare din ele absorbind esenţialul din cele precedente
realistă; pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură (nu reluînd texte, ci reluînd, în alte dimensiuni vizionare,
corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a aceeaşi reţea de simboluri şi aceeaşi problematică a
senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul condiţiei). Numai neputinţa de a scrie direct cartea ultimă,
lor, pînă la indistincţie, într-un fel de stihialitate dezlănţuită cartea „esenţelor” sau „cartea cărţilor”, l-a determinat pe
a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste Galaicu-Păun să se apropie de ea prin aproximări
în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului iar succesive. Căci, altminteri, viziunea sa e un proiect
spasmul are gramatica diafană - şi atroce totodată - a piramidal iar expansivitatea scriiturii nu e decît efectul
misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample pervers al contracţiei vizionare şi al densificării implozive
convulsii – sau cutremure - atît ale fiinţei, cît şi ale a semnificaţiilor.
limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii
şi care răsfrînge în pagină o panică vag controlată a
propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Michael ZOCH
Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic
îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian,
inserţiile brutale de real, exprimă la el o condiţie de febră
De la poet la poet – o părere personală
profetică; nu sînt simple transcripţii, ci inducţii violente despre volumul lui Emilian Galaicu-Păun,
de angoase iar realul, oricît de imediat, se proiectează, de Yin Time1
fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative,
ca epifanii entropice. Dragă Traian, n-am izbutit încă să citesc până la
Discurs eruptiv, baroc, expansiv în temele sale şi de capăt „Yin Time” al lui Galaicu, întrucât, aşa cum îţi
neoprit în avalanşele sale imaginative, încercînd să spusesem, de zile şi nopţi interminabile, scriu în draci la
cumuleze în sine toate valenţele unei stări, condiţii sau noul meu volum de poezii. Întâia impresie este de întindere
simbol (lucruri care, la el, fac întotdeauna un nod nesfârşită, de bogăţie şi arhaic. În textele sale te copleşesc
inextricabil), pe criteriul unei „exhaustivităţi” vizionare, depărtarea, spaţiul, întinderea şi bogăţia, arhaicul. Se face
poezia lui Emilian Galaicu-Păun pune - cel puţin aparent – simţită o întindere nesfârşită care-ţi taie cu adevărat
în contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al răsuflarea, un spaţiu infinit, care – în cea mai mare măsură
elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi – se rupe/desparte/distanţează de propriile mele texte şi
esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă chiar de aceea – înainte de toate – îl văd pe Galaicu ca
nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două situat la un pol opus mie, aflându-se astfel la antipodul
poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian propriilor mele texte. În orice caz trebuie să declar răspicat
Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde că această adâncime/imensitate/nesfârşire mi-ar fi pe plac,
şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în însă e firesc ca ea să nu mă poată lua pur şi simplu de pe
clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu picioare decât fiinţând în mine în chip autentic şi
alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare, exasperînd astfel dovedindu-se de bună credinţă adică fără a recurge la o
barochismul prin fulguraţii şi justificînd concentrarea prin exploatare/potenţare a expresiei recurgând la artificii
explozii discursive în lanţ. formale. Poeziile lui Galaicu sunt simple, fără-de-formă şi
Principiul acestei sinteze imposibile e un soi de nesfârşite/nemărginite, în vreme ce pentru mine măsura
oximoron structural al viziunii, dispusă să-şi trăiască întru formă este sfântă, adică menţin în cadrul formei o
exclusiv contrariile şi să-l releve pe unul prin celălalt. măsură, iar propria mea nemărginire intervine mai curând
Acelaşi principiu al „sintezei imposibile” operează şi la asupra limbii ca atare. Simţi în poeziile sale o uriaşă
nivelul propriilor „abilităţi” constructive, manevrate în aşa bogăţie, mai ales dacă trebuie şi poţi cu adevărat să le
chip încît să facă un drastic contrast între electricitatea desemnezi/defineşti într-astfel. Prin aglomerarea
eveniment 25

debordantă a metaforelor/imaginilor şi complexitatea zilelor noastre, trăiesc eu însumi textele lui Galaicu, în chip
conturelor/desenului, ele îmi amintesc în chip straniu de de contraproiect deschizător în exces de orizonturi faste,
unele mozaicuri bizantine sau de covoarele orientale. Este versurile sale fiind în multe privinţe un pumn expediat în
o cu totul altă lume decât cea în care evoluez eu, fiind cu faţa atâtor mâzgălitori lirici contemporani care se sprijină
siguranţă vorba, înainte de toate, de una cu desăvârşire pe aceeaşi bază teoretică venind dinspre media
românească, în care se simte însă şi o adiere de Orient. poststructuralistă. Da, Galaicu creează direct de la sursă,
Căci lumea mea se compune în acelaşi timp şi aproape în el ESTE chiar izvorul, acolo unde, gândind teoretic,
proporţii egale, la fel de îndreptăţite una faţă de alta, nenumăraţi alţi autori merg/se apropie la/de operă şi – în
dintr-una nemţească şi altele anglo-americană sau aparenţă – CHIBZUIESC la cam ce elemente nemaivăzute
franţuzească, ceea ce sper că reiese/rezultă atât din titlurile s-ar mai putea aduce pentru a realiza ceva cu totul NOU.
textelor mele, cât şi din tonul sau atmosfera acestora. Mitul Acolo unde alţii stau pe gânduri şi tot cântăresc, Galaicu
meu este cel al unei AMERICI BUNE aşa cum a fost vine aidoma unei viituri, poezia însemnând pentru el
reprezentat de Walt Whitman, Jack Kerouac, Henry Miller, tocmai a NU gândi/cumpăni exclusiv formal;
Bob Dylan, Johnny Cash, Neil Young sau Woodstock, reducându-se probabil în cazul cel mai fericit la armonia
manifestându-se – înainte de toate, în cazul meu – ca dor/ dintre cânt şi gând, ea înseamnă mai presus de orice un
nostalgie după nemărginirea continentului american şi a fluviu, dar mai cu seamă a fi/rămâne în acest şuvoi/fluviu
blues-ului marilor oraşe. În acelaşi timp, ca viziune, mă al lucrurilor, reprezentând saltul primordial înspre/întru
aflu francez şi ador acel lirism care seamănă cu şampania, cânt, rămânând sălbatecă, neîmblânzită, dionisiacă. Este
rămânând însă deopotrivă frivol, impertinent, spumos, exact ce aflu/descopăr în textele lui Galaicu.
delicat şi mulcom. Lăuntric însă rămân un neamţ destul de
greoi. În ochii mei Galaicu ţine pe de-a-ntregul de Orient/ Michael Zoch: n. 1966 în Braunschweig. După
Răsărit, reprezentând – în sensul bun al cuvântului – un studii (întrerupte) de filosofie, publicistică şi
anume arhaism răsăritean, este pământ adevărat, poezia romanistică la Universitatea Liberă din Berlin,
sa are gust de cartofi adevăraţi, culeşi cu mâna ta. El este încearcă să-şi câştige existenţa ca zidar, chimist,
cu totul şi pe de-a-ntregul imun faţă de Occident rămânând brutar, reporter radio, portar de noapte, scenarist,
într-astfel, atât el însuşi, cât şi el-faţă-de-sine, nespus de ajutor de profesor, curier şi instalator. Între
autentic. Galaicu înseamnă mai curând Rusia decât 1992-1996 trăieşte mai mult la Paris. Volumul cel mai
America câştigând într-astfel acel ceva pe care eu îl afirm/ recent: Wellenbrand, Gedichte, 2006.
susţin din cale afară şi îl simt ca fiind bun şi autentic: În româneºte de Ioan Muºlea
îndrăzneala Pathosului! În poezia germană contemporană
s-a impus o tendinţă pe care - cumva dezaprobator - aş * Reproducem aici, alături de articolul lui Michael Zoch,
numi-o „curajul mediocrităţii”. Poezia germană de azi se şi postfaţa volumului Yin Time, apărut în 2007, la Pop Verlag.
pierde în experimente de dragul experimentului, lipsindu-se Ludwigsburg, Germania.
astfel de o adevărată simţire cuprinzătoare şi autentică.
1 Emilian Galaicu-Păun: Yin Time. Traducere în germană
Mai ales că mulţi atacă tocmai o asemenea simţire, un
de Hellmut Seiler, POP Verlag, 2007, 122 pagini. Preţul: 16,30
asemenea sentiment pomenind încruntaţi despre Pathos.
Euro.
Pathosul este nimerit, important şi bun atunci când starea
sentimentelor este patetică. Nu poţi construi în mic un
moment lăuntric mare şi patetic doar fiindcă eşti de părere
că Pathosul ar fi negativ ca atare, doar întrucât este Pa-
thos şi fiindcă - potrivit unei anumite dogme
pseudoavangardiste, poezia zilelor noastre nu poate fi
decât cinică, laconică, cumpănită şi cvasineutră în
domeniul sentimentelor. Şi tocmai în acest punct intervine
Galaicu prin faptul că îndrăzneşte să fie patetic acolo unde
Pathosul este îndreptăţit şi se justifică în chip de trebuinţă
firească. Acesta este de altfel şi planul/punctul în care –
după câte simt eu şi în ciuda tuturor deosebirilor evidente
– textele noastre se pot întâlni. Căci este vorba de un poet
care-mi vorbeşte, mi se adresează cu toate că îl simt radi-
cal deosebit de mine însumi, un poet a cărui libertate
formală necunoscând nici un fel de limite nu este (poate
din păcate) şi a mea, un poet pe care cred a-l simţi apropiat/
asemenea mie cum – atât prin curajul său uimitor, cât şi
printr-o autenticitate unică – vrea/urmăreşte acelaşi ţel ca
şi mine. Pathosul este ceva străvechi-omenesc, încât
atunci când încearcă, vrea să exprime, să spună totul,
poetului va trebui în mod obligatoriu să i se acorde şi
dreptul de a fi patetic, căci orice altceva ar fi o trunchiere/
ciuntire în temeiul unei cenzuri de extracţie dogmatică.
Aflându-mă în chiar fundalul/culisele poeziei germane a
26 cronicã literarã
delicateţe, într-un tablou îmblânzit de culoarea basmului:
Evelina OPREA „chiar dacă îmi doresc să pot şterge/ ridurile mamei/ ca pe
un desen făcut de un copil în nisip// chiar dacă trandafirii
sângerează/ în grădinile căzute în paragină/ şi tot ce
Delete şi de la capăt rămâne/ e un cântec trist îngânat în amurg // vino, pasăre
aurie, şi atinge lucrurile/ peste care lumina îşi presară/
Într-unul dintre numerele trecute, revista Vatra făcea puful de piersică/ vino cu toată puterea fragilităţii tale//
bilanţul douămiismului, alcătuind o listă de opt întrebări. pentru că în mine totul e anarhie/ şi lucrurile pe care încerc
să le descriu/ se destramă/ cât mi-aş întoarce capul spre
Ancheta a arătat printre altele faptul că atât pentru cei din
dreapta // pentru că în mine totul este conflict/ şi realitatea
interiorul fenomenului acestei generaţii, cât şi pentru cei
îmi zugrăveşte pe uşi şi ferestre/ imagini letale, cioburi/
ce-l privesc prin fereastră, poezia se prezintă mai bine
din coşmarurile lui Francisco Goya.” (hiatus)
decât proza sau critica. Analizele au validat şi o listă de
Deşi nu lipsită de forţă, poezia Cristinei Ispas se
autori, deşi majoritatea comentatorilor s-a plâns că,
neavând avantajul unei perspective temporale prea adânci, metamorfozează într-o direcţie asemănătoare. Poeta îşi
e greu a separa grâul de neghină. Aşadar, ,,recensământul” gestionează cu luciditate stările făcând în mod natural
– cu un termen al lui Al. Goldiş – poate continua. De trecerea de la decepţie la echilibru şi nepăsare, lăsând să
ajutor ar putea fi o antologie de poezie*, una dintre bulele se înrădăcineze ca într-o pepinieră sentimentul sărbătoresc
efervescentelor întâlniri dintre taberele de creaţie (de data al zilei de duminică: „Cât de bine seamănă ziua asta, mă
aceasta e vorba despre a doua ediţie a reuniunilor de la gândesc,/ cu o zi de duminică. Păsările foşnesc prin somn
Săvârşin). Cu o prefaţă de Bogdan Creţu care se declară între frunzele ude,/ dar fruntea nu se mai retrage; câteva
pere bine coapte/ atârnă deasupra unui gard de sârmă/ şi
indiferent la fruntariile generaţioniste („Generaţia 2000?
luminează noaptea” (Şarpele de vinilin). Imaginile de o
Hm, chiar contează?”) şi optimist & comunist în ceea ce
concreteţe tulburătoare se altoiesc pe ramurile unor poeme
priveşte viitorul poeziei, deoarece „planul a fost depăşit”,
ce se dilată autoscopic în pasaje expresioniste care
volumul nu patentează neapărat o formulă de creaţie
surprind angoase şi agonii: „Azi lucrurile se vor schimba.
unitară, ci adună poeţi inegali ca notorietate sau valoare
şi sensibilităţi diferite: anxioşi, indiferenţi, tensionaţi, lucizi, Îmi voi sărbători/ copilăria, ciopârţind în grădina din
atinşi de nevroză, visători, entuziaşti, nesiguri, amuzaţi. spatele casei/ nuci verzi, iar adolescenţa/ celebrând etica
Afectat, marginal, sălbatic, apostol al autenticităţii, îndepărtării capului de trup:/ iată cum pasărea cu gâtul
aflat în căutarea clipei de graţie se declară şi premiantul golaş se zbate pe pământ/ mult timp după ce cuţitul s-a
clasei, Vlad Moldovan: „Încerc să fiu sincer şi/ să nu le retras,/ refuzând să moară în linişte.” (Aniversare).
înfloresc/; Eu aş zice că îs sălbatic/ Tehnicile mele nu se Tot în pole-position se află şi lirica lui Radu Vancu.
potrivesc/ cu ale multor oameni”. Vânând miraculosul („îmi Aburind de alcool, versurile exprimă o nevoie acută de
aneantizare intelectuală, „calea regală” către iubire, poezie
place muzica şi/ îmi place ce e miraculos”), găsind în
şi „redempţiune”. Excluzând cenzura conştiinţei, poetul
linişte şi singurătate ambrozia inspiraţiei, el alcătuieşte o
refuză orice fadă sau imundă problematizare: „Numai fără
ars poetica douămiistă şi nu prea. De pe poziţia unui
să gândeşti se poate trăi,/ altfel chiar şi ploaia căzând per-
„Extrasensibil”, aureolat de ,,lumina lui septembrie”,
fect,/ chiar şi genele ei cu perle de apă,/ toate se întâmplă
poetul se simte fie privilegiat, înfăşurat într-un „cocon”
fermecat ce-i permite să transcrie fără griji realitatea („Am strălucitor şi rău./ Când începe iar ceva din tine/ să
stat am citit ce am scris/ puţin m-a fermecat puţin e ridicol/ gândească, peste viaţă coboară // Un aer mustind de bale
şi după asta repede am văzut/ nucul imens/ Pe trunchiul scânteietoare/ şi nimic nu mai ajută”; „La fiecare sută de
lui/ apusul face ce trebuie/”) (Tripon), fie neputincios, mililitri de alcool dublu rafinat/ vin două sute de mililitri de
dezabuzat, îndatorat aceleiaşi realităţi: „Tristeţi între umeri/ gând triplu rafinat./ Fiecare şir de sticle goale se transformă/
De fapt e frunzişul ăsta amărât/ Înăuntru nespus pentru în silogism, iar beţia în tratat de morală” // „Vrei cu tot sufletul
că/ n-are nimic de spus/ doar se umflă nişte lucruşoare să fii cel mai prost om din lume,/ Observi apoi că ea te
priveşte lung, şi frumuseţea ei te face/ prost şi fericit. De
nenorocite./ Numai dacă ar reuşi să scoată ceva/ oricât,
acum se poate trăi”. (Cel mai prost om). Pe acelaşi altar al
infim, puţin afară” (XXX). Prin simple şi amuzante
autenticităţii şi al indiferenţei plenare, primitive autorul îşi
decupaje erotice se conturează precis absurdul îngemănării
anesteziază senzaţiile („Târziu, îţi verifici cu grijă creierul,
perfecte dintre aspectele cele mai scabroase ale existenţei
cum ai atinge cu limba/ măseaua cu abces. Mai e viu nervul
şi cele ce o plasează într-un orizont teoretic sau filosofic:
„Aştept să vină curva/ şi între timp mă pun să/ citesc care gândea/ în el?”) îşi sacrifică amintirile: „Să nu-ţi urăşti
originile totalitarismului”; „Curva vede de-ale gurii/ iar eu & să nu-ţi iubeşti amintirile – // cum vezi că prinde vreuna
trag/ la hannah din greu.” (The wild bunch). să se apropie/ de lumina călâie dinăuntrul minţii, zdrobeşte-o/
Aceeaşi acurateţe şi limpezime în transpunerea ca pe o năpârcă.” ( Raţiuni de supravieţuire).
realităţii, în eufemizarea şi transfigurarea ei se observă şi Celelalte voci din volum se surdinizează în plan
la Claudiu Komartin, poezia lui trecând prin prefaceri secund nu atât prin timbrul apropiat determinat de
importante. „Micile gesturi”, unele imagini fulgurante, îl prozaizarea discursului, prin curtarea acelor teme care fac
din aceşti scriitori douămiişti cu acte în regulă (nebunia,
seduc pe autor şi acesta încearcă să capteze inefabilul:
crizele, moartea, mizeria etc), sau prin notaţia ce se doreşte
„Soarele a ascuns ceva în părul tău/ soarele a ascuns
de grad zero. De altfel, irealul, viziunile plasmatice, onirice
ceva în părul tău/ soarele a ascuns ceva în părul tău
tulbură neaşteptat apele imaginaţiei, relatările directe,
(Soarele a ascuns). El caută în plus să-şi astâmpere
reportericeşti la V. Leac: „şi-a bătut trei cuie în cap/
demonia interioară care-i alterează, obturează şi opacizează
percepţia. Accentele elegiace picură egal pe fiecare economii din dârdâit/ (mă delectez citind dicţionare)/ l-a
secvenţă, versurile impresionând prin sensibilitate şi aruncat în hazna/ evacuaţi cu buldozerul/ l-a răpus
alcoolul”(versurile de la ora 17) ori Ştefan Manasia
cronicã literarã 27

„Soarele alb era o lupă sinistră pe care se potrivise ochiul funcţionează neabătut. Iar moda exprimării opiniei
unui mort. Ne privea-n timp ce era devorat, la rându-i de personale despre viaţă şi societate în general e departe
insecte, iar nouă nu părea să ne pese de asta. Intrasem în de a-şi afla un epilog. De pildă, editura Humanitas a lansat
casă pentru a-mi schimba hainele, să mă bărbieresc, când cu fast cel mai recent volum al Ioanei Pârvulescu*,
i-am auzit în măşti undeva pe aproape”(Vise după A.K). Întoarcere în secolul 21, apariţie care, evident, s-a dovedit
Tonuri diferite se aud şi la Şerban Axinte, preocupat să un succes (la Bookfest a deţinut un loc fruntaş în
dezvăluie o lume infernală, mustind de abjecţie: „ia uite ce clasamentul vânzărilor). Numai că, din păcate, şi cartea
are-n cap, se târăşte pe jos, merge în patru labe şi vomită eseistei bucureştene oferă felii de real distilate până la
râme greţoase, mai bine ar scoate din el toate râmele, toţi vacuitate în athanorul esteticului.
viermii pe care i-a mâncat atunci când i s-a dat puţin voie
în ţarc; ce chestie, să mănânci viermi ca să nu te mănânce Totul e literatură
ei pe tine; de aceea, dizolvă-te în faţa mea, lasă-mă să mă De altfel, autoarea admite că textele adunate aici, o
spăl cu tine pe faţă” (undo). Cei trei poeţi, dar şi Constantin selecţie din articolele săptămânale publicate în România
Acosmei, Rareş Moldovan, Monica Stănilă, Oana Cătălina literară între 2001 şi 2009, reprezintă cronici literare. Însă
Ninu, Alexandru Potcoavă se pierd însă, oarecum în „lanul nu analiza, prezentarea ori judecarea estetică a cărţilor
de porumb” în care ei înşişi s-au refugiat, rămânând să-i nou-apărute vor constitui sferele de interes ale
regăsim în volumele lor individuale. Apţi să se re-inventeze respectivelor intervenţii publicistice, după cum ar lăsa să
de fiecare dată, eventual – cum ar spune Radu Vancu – se înţeleagă titulatura, cât oferirea unui „document al vieţii
printr-un singur delete, ei sunt capabili, dincolo de orice cotidiene din România acestui început de secol” unde să
teribilism, să o ia din nou de la capăt. îşi găsească loc „nedumeririle, indignările, speranţele,
______ meditaţiile pe tema lumii în care trăim”. Când foloseşte
* Nasturi în lanul de porumb, Brumar, Timişoara, 2008 termenul cronică, Ioana Pârvulescu trimite la o
evenimenţialitate de dată recentă, iar adjectivul literară
defineşte perspectiva ce filtrează seria de întâmplări.
Cosmin BORZA Întoarcere în secolul 21 devine, în consecinţă, jurnalul
atipic şi estet al unui literat care doreşte sistematic să
interpreteze metamorfozele existenţei. Nimic nou, nimic
Întoarcerea estetismului revoluţionar, nimic deplasat în acest demers cu o tradiţie
arhi-cunoscută. Scriitoarea bucureşteană ar compune
Imediat după căderea comunismului, cultura ludice şi nevinovate tablete epice pentru uzul/plăcerea
autohtonă a intrat în zodia revizuirilor etice. Deconstruind cunoscuţilor ori a admiratorilor. Volumul promite, însă, cu
soluţia „salvării prin cultură” – considerată formă mult mai mult. Ioana Pârvulescu nu se mulţumeşte doar
respingătoare de compromis ori de colaboraţionism – cu proiecte minimaliste, ci impune o plasare centrală, se
respectivele intervenţii au oferit explicaţii pertinente închipuie o tipologie, cea a intelectualului, dar şi a
pentru absenţa din spaţiul românesc a unor intelectuali formatorului de opinie, ba chiar a omului simplu, cetăţean
revoluţionari de tipul Václav Havel. Dacă relevanţa din România. Eul se hiperbolizează şi, profitând de „ochii
estetică a unor atare grile analitice a fost aproape nulă, ele exersaţi” în topografierea grandioasă a secolului al XIX-lea
deţin, în schimb, o valoare sociologică substanţială, dând ori a Bucureştiului interbelic, se relaxează acum
seama despre faptul că, în general, scriitorul român ajuns imortalizând „un soi de fotografii ale timpului nostru”.
la maturitate manifestă o apetenţă accentuată pentru De pildă, partea I, ce primeşte un titlu omonim
mitizarea propriului statut. Indiferent de mizeria vieţii volumului, se axează pe viaţa cotidiană a autoarei, de la
cotidiene, în ciuda umilinţelor la care e supus, acesta va ticurile şi călătoriile acesteia, până la scenele desfăşurate
dezvolta un discurs paralel, în care preocupările în apropierea/interiorul blocului în care deţine un
literar-culturale se instituie ca univers compensatoriu de apartament. Întâmplările, aparent banale, de o relevanţă
factură superioară. Micile bucurii intelectualiste idilizează strict personală, sunt ridicate la rang de lecţii cu o valoare
constant o lume gata să se năruie. aproape general umană: „...mă tem că mulţi cititori îşi vor
Faptul e şi mai evident astăzi, când, din democraţie, găsi necazurile cotidiene în păţaniile mele”. Tot astfel,
aşadar în absenţa unei instituţii represive, atitudinea celelalte secţiuni ale volumului fundamentează statutul
intelectualului autohton aminteşte prea adesea de monumental al cărţii Ioanei Pârvulescu: dacă partea a II-a
perioada predecembristă. Revoltat, cârcotaş, indignat de (Cărţile care ne seamănă) îşi propune să demonstreze
absurdităţile vieţii de zi cu zi, proiectându-se într-un simbioza dintre literatura preferată a eseistei şi problemele
veritabil lider de opinie, scriitorul român coboară în agora de zi cu zi ale concetăţenilor, capitolul final (În ţara
învăluit de faldurile estetismului. Deşi deţine fin spirit de dragonilor) este descris în Cuvântul înainte prin cele
observaţie, cu toate că identifică de multe ori problemele mai simptomatice formulări: „Ultima parte cuprinde faţete
stringente ale conaţionalilor, intervenţiile sale publice ale «vieţii cetăţii», cu instituţiile ei, cu morala locuitorilor
sfârşeşc în a falsifica prin literaturizare facilă aproape toate ei, precum şi cu felul în care apărem în ochii celorlalţi.
temele abordate. Nici nu e de mirare că majoritatea Deşi, cum spuneam, e viaţa mea aici, nu cred că există
„grupurilor de dialog social” din ultimele decenii au nicio pagină care să-mi aparţină numai mie. Suntem cu
degenerat în bolboroseli autiste ori au acceptat, la fel de toţii în ea”. Cititorii vor trebui să se identifice cu locatara
vinovat ca înainte de ’89, supunerea faţă de autoritatea exasperată a unui apartament din apropierea Cişmigiului,
politică. Poate tocmai de aceea, implicarea literaţilor în care, asaltată de taxe, de misiţi ori de stomatologi/
dezbaterile oficiale este încurajată şi de mass-media, şi de instalatori/vânzători impostori, găseşte remediul în lectura
politicieni. Aparenţa normalităţii se păstrează, sistemul lui Cărtărescu şi se declară „mult mai pregătită pentru un
asemenea soi de viaţă. Vesel ca un desen animat” (La
28 cronicã literarã
bloc). Beatitudinea nu îi este năruită nici de furtul preşului contemporană, pe când analiza aplicată şi profesionistă
din faţa uşii (întâmplare ce o îmbie să reia poveştile lui este pe punctul de a se umple de miez, autoarea glisează
Arghezi) – Preşul –, nici de nesimţirea unei poştăşite ce spre inserarea unor amintiri ori confesiuni, spre trimiteri
nu-i mai înapoiază sandalele împrumutate (gestul e încadrat livreşti uneori fără sens, care conduc, invariabil şi obositor,
aiuritor de o sumă de trimiteri mitologice la Fortuna, Ianus, la aceeaşi echilibrare idilizantă a tensiunilor exterioare. În
Iris şi Hermes) – Poşta!. paranteză fie spus, ar merita analizat modul în care destui
Călătoriile prin oraş şi cu trenul ori contactul cu intelectuali români văd în literatură exclusiv un spaţiu
sistemul de învăţământ îi aduc Ioanei Pârvulescu cele mai eterat al calmului valorilor – pentru a cita un titlu celebru
mari iritări, însă tot cultura oferă soluţia ridicării moralului. – , după cum ar fi necesară, cred, şi o discuţie despre cât
În timp ce femeile îi par tot mai mahalagioaice, în preajma de lax e înţeleasă la noi specia eseului literar.
bibliotecilor, autoarea vede (?) fete „îmbrăcate în blugi Ioana Pârvulescu îşi configurează în majoritatea
ieftini, cu părul prins într-un elastic banal”, care ies „cu textelor un „turn de fildeş” de unde abordează fie cu ironie
ochelarii pe nas [...] într-o pauză de un sandvici şi stau de sau umor, fie cu un pesimism adesea îngăduitor, o lume pe
vorbă prea încet ca să ştii despre ce” (O anume care singură o etichetează drept „dizarmonică”. Însă, de
solidaritate). Altă dată, înţelegerea argoului hoţilor o la aşa distanţe şi poziţionări superioare, articolele sale
salvează pe protagonistă de la un jaf (Învăţaţi argoul!), sunt cu adevărat de opinie, dar nu de atitudine. Într-o
iar evadarea purificatoare dintr-un iulie bucureştean continuă mişcare, de la facultate la revistă, apoi la
duhnind a gunoaie, cerşetori şi a parcuri doldora de cutii locuinţa-bibliotecă/atelier de scris, din Bucureşti în
de bere sau de resturi de mâncare se realizează printr-o Braşovul natal şi retur, preocupată de îmbunătăţirea
nostalgic-liricoidă comuniune cu vegetalul ŕ la Blecher, instalaţiei termice, de studenţii de la Conservator, dar şi
Eliade, Sebastian: „... o zi de vară în care m-am lăsat să de lumea sportului, în momentul exprimării, subiectul
plutesc la vale pe firul extrem de domol al apei. Nu era Ioanei Pârvulescu pare, paradoxal, atins de pasivitate. Ofer
nevoie să dau din mâini, făceam pluta fără cel mai mic un singur exemplu, cel mai potrivit pentru sincopele de
efort, iar apa mă adăpostea ca un cuib şi mă mişca încetişor. coerenţă discursivă din Întoarcere în secolul 21. E vorba
Cu ochii cufundaţi în înalt, cu privirile care cad în cer (ştiţi de seria de intervenţii referitoare la sistemul de învăţământ
senzaţia) vedeam o boltă subţire de copaci, iar printre autohton: Problema spinoasă a învăţământului evocă
ochiurile verzi ale frunzişului, cerul intens albastru. Şi-atunci relaţia tensionată şi tot mai neproductivă dintre
ştiu că am simţit că îmi pierd contururile şi mă transform profesori-elevi-părinţi, Profii construieşte o micro-istorie
într-o frunză liniştită dusă de ape” (Colecţie de lucruri a discuţiilor critice asupra şcolii, „Şi bacalaoriatul ăsta”
frumoase). Citind-o prin astfel de grile, Ioana Pârvulescu dezvăluie farsa constitutivă a examenului final al ciclului
nu doar că falsifică percepţia realităţii, o narcotizează de-a liceal, iar Ghid practic pentru studenţii care ajung la
dreptul. Departe de a conferi valabilitate generală lumii Litere tratează parodic lipsa de pregătire intelectuală şi
descrise, prin Întoarcere în secolul 21, conferenţiarul de bun-simţ a majorităţii aspiranţilor la diploma de filolog.
universitar îşi duce parcă cititorii într-un amfiteatru filologic Şi aici, problemele marcante sunt identificate corect, chiar
unde nu se mai predă nici măcar literatură. dacă uneori incomplet, comentariile sunt plastice şi
pertinente, dar în momentul oferirii soluţiilor ori al stabilirii
Articole de opinie, fără atitudine vinovaţilor vocea „acuzatorului” e atinsă de evanescenţă
Dacă textele Ioanei Pârvulescu resping încadrarea – fie judecata e exagerat dihotomică, fie discuţia e
în vreo specie narativă (având în vedere scurtele rezumate deturnată spre confesiuni/amintiri nostalgice, fie finalul
anterioare demonstraţia devine, cred, redundantă), dacă articolului îmblânzeşte tonalitatea generală printr-o poantă
posibila lor dimensiune diaristică e anulată de înscenările ori prin idei utopice, ba chiar periculoase practic (Reforma
unei fiinţe prea de hârtie, ele nu se sustrag, totuşi, oricărei trebuie reluată de la zero!).
înserieri tipologice. Dimpotrivă, Întoarcere în secolul 21 E clar, postura aristocratică afişată pe tot parcursul
evidenţiază exemplar o modă autohtonă, cea a articolelor cărţii nu îi permite Ioanei Pârvulescu veritabile coborâri în
de opinie şi atitudine civică. Aproape că niciun ziar impor- cotidian. Pasionată de degustarea artelor frumoase,
tant nu mai iese din tipografie fără semnătura cel puţin a autoarea asumă mereu plasarea elitistă pe care o nunteşte
unei personalităţi literare. Ipostaziaţi adesea în cenzori cu dorinţa (de neînţeles) de a deveni o portavoce a
morali, aceştia au avantajul accesului la observaţii subtile oamenilor simpli. Astfel, discursul său devine unul de
şi la o stilistică de invidiat. Comentariile câştigă impact în identificare, dar nicidecum de implicare.
special atunci când poziţionările lor ideologice evită
idiosincrasiile, elitismele ori iluzionările ce-i ispitesc. Arta, Lecturi „fidele”
cultura rămân preocupări intime, profesionale poate, iar Nici când se instalează în spaţiul său preferat –
nu instrumente textuale de etalat în societate. literatura – Ioana Pârvulescu nu dovedeşte o mai mare
Din acest punct de vedere, în cazul în care adecvare metodologică. Îndrăgostită de cărţi, biblioteci,
intenţionează să persevereze în scrierea de editoriale, cuvinte, autoarea demonstrează prin Întoarcere în secolul
eseista de la România literară are de recuperat un decalaj: 21 că rămâne un cititor pasionat, un profesor şi un
maniera sa aminteşte de stilul publicistic „de tinereţe” ale sociolog al literaturii, dar nu un critic literar. Aceasta nu
unor Tudor Octavian, Ioan Groşan sau Cristian neapărat pentru că De ce iubim femeile e considerată o
Teodorescu. Intelectualistă, coerentă discursiv, capabilă „bijuterie literară” sau deoarece eseista decelează din opere
să mixeze cele mai diverse registre retorice şi planuri mai ales lecţiile de viaţă, exemplele de conduită, bunătate
tematice, cu intuiţii inteligente şi nuanţate, scriitura Ioanei şi moralitate, ci pentru că Ioana Pârvulescu inventează un
Pârvulescu duce lipsă, totuşi, de adecvare la subiect, deci mod curios de scriitură interpretativă. Dacă în interviuri
de deschidere faţă de cititori. În mijlocul unei discuţii admite că în perioada în care scria critică de întâmpinare
despre politeţe sau cu privire la destinul femeii în societatea refuza judecăţile negative deoarece nu putea duce la bun
cronicã literarã 29

sfârşit citirea unui volum ratat, preferând să prezinte doar nu i-ar fi fost de folos cunoscutului romancier să întocmească
scrierile ce-i plac, aici eseista construieşte un adevărat un thomasmannian glosar Cum am scris Maestro, devreme
pro-domo al acestui stil analitic. Autoarea insinuează că ce tuturor le scapă sensurile de profunzime ale proiectului
exegeţii care obişnuiesc să radă diversele apariţii editoriale său estetic. Corolar: 1. Stelian Tănase e îndreptăţit să îşi
sunt cel mai adesea grandomani, pervertiţi spiritual, umorali, dorească mai multă atenţie din partea specializată a cititorilor
îmbătaţi de putere şi autoritate. Ceilalţi, angelicii, pentru săi. 2. Acuzele la adresa celor care scriu despre cărţi pe care
care parcurgerea unei cărţi reprezintă o mare bucurie, nu îşi nu le citesc mi se par întemeiate. 3.Când foloseşte retorica
pierd timpul cu repudierea veleitarilor, o sarcină lipsei de vizibilitate şi se ipostaziază arogant în cel mai avizat
dispensabilă, care înrăieşte individul, îl face vanitos, îi interpret al propriei opere (doar pentru a învălui iritarea
nimiceşte plăcerile înalt estetice: „La fel cronica literară: produsă de cronicile negative), Stelian Tănase îşi coboară
teoretic ar trebui să fie numai oglinda cărţii comentate, dar nepermis condiţia de scriitor.
este, în acelaşi timp şi oglinda celui care scrie. Se vede
imediat în ea, în detaliu, portretul criticului: frumuseţea sau O porno-melodramă intertextuală
urâţenia, generozitatea sau meschinăria, cultura sau Maestro se dovedeşte o carte greu de încadrat,
incultura, temeinicia sau superficialitatea, dar şi alte însuşiri, deoarece autorul îşi stratifică proza. În primul rând, el scrie
să le spunem auxiliare, ca răbdarea, modestia, bunul-simţ, o melodramă contemporană în care complică povestea,
abilitatea sau, la celălalt capăt al scalei, graba, suficienţa, închipuită după toate canoanele literaturii de consum,
opacitatea, stângăcia” (Portret de critic). contrapunând personajelor schematice,
Din perspectiva autoarei, criticul e nevoit să sentimentalismului desuet, răsturnărilor spectaculoase de
demonstreze o fidelitate cvasi-fanatică faţă de literatură, situaţie sau finalului atenuat-fericit o perspectivă grotescă
iar Patimile şi măreţia criticii literare cuprinde chiar un asupra socialului dublată de un abundent imaginar
decalog, din care amintesc: „Să nu ai alţi Dumnezei în pornografic. Emiluţa, naratorul logoreic şi neverosimil al
afară de literatură, Să nu te laşi în voia judecăţilor primite acestei proze, când nu divulgă scene adulterine –
de-a gata, Să nu dai sfaturi, Să nu scrii despre ceea ce te picanterii de culise din lumea televiziunii – despre „găsirea
depăşeşte”. Se prea poate ca recitind Întoarcere în secolul rapidă a pulei şi scoaterea ei din chiloţi”, evocă nostalgic
21, Ioana Pârvulescu să constate că a încălcat câteva ménage-ul ŕ trois, împreună cu Tina şi profesorul de istorie
legi. Literaturizând obsesiv lumea, ba chiar relaţia cu sine „nefutut de zece ani” care a lăsat „un kilogram de spermă”.
şi cu cărţile, Ioana Pârvulescu nu scrie nici literatură, nici De asemenea, se mândreşte că, aşa infirmă cum e (în urma
cronică socială, nici critică estetică. Îşi amenajează doar „accidentului stupid cu trăbănţelul”), a păcătuit cu preotul
un „turn de fildeş”, a cărui arhitectură arborescentă va fi paroh care, fără să stea pe gânduri, „i-a băgat-o în gură
cu greu înţeleasă de ceilalţi. urgent”. Dacă nici măcar paralizia nu a ţinut-o departe de
_____ plăcerile cărnii, cum ar putea-o face singurătatea? Plictisită
* Întoarcere în secolul 21, Humanitas, Bucureşti, 2009. în nopţi târzii de previzibilele intrigi ale telenovelei
preferate, eroina se înfruptă din previzibilitatea
pornografiei la „o partidă de masturbat mişto”.
Claudiu TURCUŞ Supralicitarea voyeuristă a sexualităţii contaminează
întregul univers imaginar. Pare că aspiraţiile tuturor se
leagă de felaţii „ca la carte” sau de falusuri suficient de
Stelian Tănase – douămiist? erecte, cât să poată fi – la nevoie – „înfipte şi într-o uşă”.
Justificarea acestui limbaj maladiv provine, cred, din nevoia
Stelian Tănase se declară nemulţumit de impactul corelării dintre temă şi formă. Căci lumea mediatică
celui mai recent roman al său*. Nu atât în rândul cititorilor decăzută şi vecinătăţile absurd-comice ale blocului în care
obişnuiţi (cu care, afirmă el, a restabilit deja un canal de trăieşte Emiluţa – toposuri sordide ale romanului – sunt
comunicare), cât mai ales printre criticii responsabili de zone existenţiale în care amoralismul de mahala şi marasmul
anchete, dosare ori dezbateri culturale. Personal nu înţeleg pansexualist şi-au făcut cuib. Însă aici apare prima
de ce, întrucât volumul a fost comentat pe îndelete (nu incompatibilitate a construcţiei din Maestro. Dacă
fără puseuri admirative de Luminiţa Marcu, Antonio Patraş, prozatorul este interesat de o reconstrucţie macroscopică
Şerban Axinte şi Ovidiu Simonca) în grupajul a lumii (mediatice) din primul deceniu de după ’89, adică
Observatorului cultural, de asemenea, Tania Radu i-a un fel de reportaj literar care să dea seama de
dedicat o cronică echilibrat-elogioasă în revista 22, iar monstruozitatea unei societăţi aflate în tranziţie, violenţa
seria de interviuri & dialoguri prilejuite de Maestro nu e limbajului/ imaginarului orchestrate de narator constituie
tocmai scurtă. Numai că, probabil deprins cu audienţa, doar o gratuitate populistă, cu atât mai mult cu cât, spre
Stelian Tănase măsoară anvergura unei receptări după deosebire de Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Petru
alte criterii decât cele practicate curent în sistemul literar Cimpoeşu, Stelian Tănase nu trece dincolo de locurile
autohton. Nu spun că aspiraţia nu e onorabilă, dimpotrivă, comune ale reprezentării României halucinante
însă cu niciun chip romanul său n-a fost ignorat de presa postdecembriste. Pornografierile sale aduc exclusiv
culturală. Astfel stând lucrurile, ajungem la a doua nuanţă prejudicii romanului, îndepărtându-i pe pudibonzi, în timp
a nemulţumirii prozatorului. În cadrul recentei lansări a ce consumatorii de documentare vor prefera oricând lui
romanului la Literele clujene, Stelian Tănase era gata să Maestro un Bucureşti, strict secret. În fond, cum să nu te
parieze că recenzenţii, grăbiţi să dea la gazetă concluziile, îndepărteze o poveste pe care chiar naratorul o califică pe
nu i-au citit cartea (se referea la „un critic cu succes prima pagină drept „aceeaşi blenoragie netratată la timp”.
mediatic”). Sau dacă, totuşi, au citit măcar parţial, n-au Dar melodrama – cu pattern-ul său
prea înţeles mare lucru... Mă-ntreb, în aceste condiţii, dacă comercial-hipererotic – se adresează doar celor comozi,
întrucât celălalt etaj al prozei lui Stelian Tănase este
30 cronicã literarã
rezervat iniţiaţilor, degustători de mare literatură. În fapt, Aproape toţi producătorii îşi doreau să nu se
Emiluţa şi Tina nu sunt oricine, ci adevărate replici ale răzgândească, se transmitea live. Dar suntem într-un soap
personajelor camilpetresciene din Patul lui Proscust. opera, iar Emiluţa e salvată psihologic de Tina (care apare
Actriţa de mâna a şaptea din interbelic devine acum o miraculos pe terasa clădirii) şi – atenţie! – medical de un
palidă şi nefericită angajată al unui trust media, în opoziţie înger, „căruciorul rămânând pe acoperiş” (?!).
cu Tina Marcu – o doamnă T. recentă, vedetă de Nu e de mirare că povestea anihilează orice
televiziune, cu rating la toţi bărbaţii, adulată de marele interpretare coerentă. E adevărat, textul deschide câteva
public în prime time. Din acest punct de vedere, Maestro direcţii posibile – exilul ca expresie a ratării, paternitatea
se fixează într-o tradiţie literară prestigioasă, prozatorul disfuncţională, construcţia mediatică a realităţii sau
luând măsuri prudente să nu se adâncească de tot în alienarea destinelor mărunte –, totuşi, corelarea sacadată
mlaştina stilistică şi retorică a literaturii de consum. Nu şi grafomană a episoadelor/semnificaţiilor conduce spre
zăbovesc asupra celorlalte referinţe intertextuale – o profundă desubstanţializare a epicului. Preocupat mai
veritabile capcane borgesiene ce verifică enciclopedismul mult de efecte cinematografice şi de crearea unei atmosfere
literar al cititorului –, grăbindu-mă să punctez o obiecţie trepidante/alerte, Stelian Tănase pare dezinteresat să
de ansamblu: imaginându-şi că poate mulţumi deopotrivă exploreze vidul interior al personajelor sale – analiza
coafeze şi literaţi, Stelian Tănase uită că nu e în firea umană psihologică e rudimentară – transformându-le în actanţi
ca ignoranţii să alerge la bibliotecă după lectura unui ro- de melodramă televizată, ale căror monologuri sunt
man puternic codificat cultural – ei vor povestea, fără exprimate cu voce tare pentru a înţelege toată lumea ce
complicaţii –, iar „mizantropii” devoratori de literatură nu dramatice gânduri le umblă prin minte.
vor accepta niciodată şabloane textuale facile. Pe de altă parte, tranziţia înspre culoarul confesiv al
romanului se face prin maniera, destul de uzată, a
Culoare înfundate dezvăluirii pactului ficţional. Elucubraţiile Emiluţei sunt
În timp ce primul neajuns al romanului ţine de o metaliterare, prin intermediul lor autorul inserând „lecţia”
dimensiune a convenţiei literare – mixarea neinspirată a despre roman: „Vrei povestea Tinei, este? Te-am dus cu
două registre incompatibile: unul de consum şi celălalt zăhărelul, [...] Vă plictisesc. V-am ţinut prea mult. Secretul
elitist –, al doilea se referă la compoziţia deficitară a cărţii. unei poveşti bine spuse e să tergiversezi. Amâni
Pe de o parte, se poate vorbi de un culoar deznodământul, întârzii până celălalt îşi pierde răbdarea.
cinematografic al romanului, în sensul că povestea Dacă simţi când se apropie clipa asta, e zeiss. [...] În loc să
propriu-zisă este organizată de Emiluţa – narator-martor mă sinucid, prefer să îţi povestesc”. Numai că, această
şi deopotrivă regizor – sub forma unui scenariu. Prima alternare năucitoare a macronaraţiunii (despre
secvenţă o surprinde pe Tina Marcu în mijlocul unui platou seducătoarea Tina, tutelarul Trocan, priapicul Duduţ,
de filmare, cerând agresiv demisia unui ministru. Incidentul infidelul Neluţu, incisivul Max ori cinicul Duda) cu
stârneşte scandal, vedetei i se suspendă emisiunea şi este micronaraţiunile infirmei & singuraticei Emiluţa are nevoie
exilată profesional la Paris, unde se vede nevoită să frecvent de scurte rezumate prin care Stelian Tănase
realizeze un interviu cu celebrul scriitor român Avram Duca, încearcă să controleze/ordoneze fluxul haotic al materiei
a cărui carte (Maestro, iată) va fi ecranizată într-o producţie epice. De fapt, prozatorul aglutinează ceea ce nu poate
românească. Practic, interviul avea să prefaţeze vizita îmbina firesc, iar aici nu mai e vorba de incompatibilitate,
prozatorului în ţara sa natală după mai bine de treizeci de ci de superficialitatea unei compoziţii inegale asupra căruia
ani. Paradoxal, Tina descoperă în Duca un personaj cinic, scriitorul ar mai fi trebuit să zăbovească editorial. De
cu un comportament bizar, care nu rosteşte nicio replică exemplu, pasajul descriptiv al înmormântării lui Duca se
antologică, ci doar platitudini despre existenţa sa impunea serios redus, „monografia” minimalistă a
nefericită, dar plină de succes. Pe fondul evenimentelor intersecţiei „Bulevardul Carol colţ cu Calea Moşilor”
dramatice din ţară (veneau ortacii la Bucureşti), Duduţ, putea constitui oricând un fragment independent, proza
mogul mediatic & amant oficial al prezentatoarei, o cheamă rimată din finalul cărţii e parazitară epic, iar scena
pe Tina să transmită în direct mineriada. Interviul e lăsat spectacolului sinucigaş al Emiluţei – probabil cel mai bun
baltă, Tina se sacrifică frenetic în vâltoarea convulsiilor fragment al cărţii – putea fi epurată de nuanţele
sociale postdecembriste, descoperă telenovelistic marele moralizatoare ale jurnalistului Stelian Tănase.
secret (Duca este tatăl ei) şi revine la Paris pentru momentul În concluzie, răpus de vanitatea plăsmuirii unei
regăsirii. Află întreaga poveste (despre sinuciderea Iuliei, arhitecturi diegetice monumentale, autorul excelentului
mama sa, despre exilul laş al tatălui), însă nu rămâne în Corpuri de iluminat (1990) nu mai reuşeşte în Maestro
capitala Franţei după acest episod, ci se reîntoarce la decât un melting-pot pretenţios în intenţie, dar
Bucureşti pentru a realiza o ultimă emisiune despre Maes- decepţionant în realizare. Kitsch pornografic în veşminte
tro, după care, îşi propune să se retragă din televiziune. de melodramă, sublimat artificial de spasme intertextuale,
În mijlocul acestui show de final se anunţă că Avram Duca apoi experiment eşuat în faza de montaj (cele două culoare
s-a sinucis aruncându-se în Sena, prin urmare emisiunea narative – cinematografic şi confesiv – nu duc nicăieri),
se întrerupe, intră breaking news, e scos de la naftalină – romanul lui Stelian Tănase nu se ridică, cu excepţia câtorva
de dragul audienţei – interviul Tinei cu marele scriitor, fraze, peste încercările mult mai tinerilor şi necultivaţilor
grangurii de presă sunt extaziaţi. Cadrul se mută în jurul săi colegi (pseudo)mizerabilişti Ioana Bradea, Claudia
controversatei morţi, iar Emiluţa se pregăteşte şi ea să Golea ori Ionuţ Chiva.
moară, sătulă de viaţa fadă şi de mistificările unei lumi _____
pentru care „tot ce există e în televizor”. Urcă la ultimul * Maestro. O melodramă, Editura Polirom, Iaşi, 2008
nivel al imobilului şi cu o portavoce în mână ameninţă că
se va sinucide. Audienţă maximă la toate televiziunile.
conexiuni 31

Cristina TIMAR

Cum să trăieşti cu o femeie


necredincioasă
Dacă lumea nu duce lipsă de femei necredincioase,
literatura cu atât mai puţin. Unele dintre ele, poate cele
mai celebre, au sfârşit tragic, sub roţile trenului (Anna
Karenina) sau otrăvite (Emma Bovary). Faptul că nu au
murit de mâna soţului, ci s-au sinucis, e semn că păcatul
adulterului s-a răzbunat crunt, aruncându-le în cea mai
adâncă deznădejde şi nefericire. E drept că nici societatea
nu a privit cu mai multă blândeţe căderile lor, nici nu s-a
sinchisit de motivele care le-au dus în pragul adulterului şi
dincolo de el, mulţumindu-se să le judece cu maximă exigenţă
şi să emită sentinţa de vinovăţie fără drept de apel. Azi, acceptăm ideea că mariajul este un astfel de legământ în
după revoluţia sexuală şi emanciparea femeii, ele nu se mai care cei doi îşi promit, în baza iubirii ce şi-o poartă, în
sinucid, nici în viaţă, nici în literatură. Poate unele mai ajung primul rând fidelitate. Ele încalcă legea fidelităţii, e drept,
victimele geloziei soţului/iubitului, dar nu mai recurg la în grade diferite, dar nu şi pe cea a sincerităţii. Simona se
asemenea gesturi extreme, ci cazurile de infidelitate devin îndrăgosteşte periodic dar, torturată de mustrări de
mai degrabă subiect de anecdotă, de bârfă sau de scandal, conştiinţă, nu depăşeşte stadiul flirtului. Ea nu-i spune
bun pentru prima pagină a tabloidelor, în funcţie de răspicat lui Augustin că s-a îndrăgostit din nou, dar
celebritatea cuplului. Dintre cele trei proze pe tema femeii gesturile şi reacţiile emoţionale o trădează repede aşa încât
adultere pe care le am în vedere în eseul de faţă, două soţul ghiceşte după aceste simptome că are de-a face cu
povestiri (Alberto Moravia, Cum să trăieşti cu o femeie un nou rival. Soţia lui Sante din povestirea lui Alberto
necredincioasă şi Alexandru Vlad, Pas de deux) şi o nuvelă Moravia nu-şi ascunde deloc infidelitatea. Orice urmă de
(Mircea Cărtărescu, Gemenii), primele două surprind sfială a dispărut în cazul ei, semn că moravurile au mai
adulterul sub latura sa anecdotică, doar cea de-a treia îşi evoluat. S-ar zice că, dimpotrivă, face paradă cu libertinajul
propune mize mai adânci, subordonând tema infidelităţii ei şi îl sfidează pe faţă, neascunzându-i niciodată faptul
temei androginului. Diferenţele nu se opresc aici, aşa încât „că-l înşeală ori de câte ori simte această nevoie”2. O
se impune oarecum de la sine o disociere a celor două caracterizare în două cuvinte a lui Sante, „bărbat violent
povestiri de nuvela lui Mircea Cărtărescu. şi posesiv”3, face şi mai neverosimilă atitudinea faţă de
În povestirile amintite personajele sunt două cupluri soţia necredincioasă. În mod neaşteptat, el „şi-a canalizat
ajunse la vârsta mijlocie. Deşi au destui ani de mariaj, în violenţa sa înnăscută într-un proiect trist şi raţional: să-şi
ambele căsnicii lipsesc copiii iar soţiile, aflate la vârsta trăiască suferinţa cum sunt trăite toate celelalte greutăţi,
aceea periculoasă când frumuseţea începe să se ofilească, căutând să şi-o înece în curgerea existenţei cotidiene”.4
le sunt infidele soţilor. Nu e vorba de criza vârstei de Firea lui violentă şi posesivă fiind dominată de firea
mijloc şi de o infidelitate trecătoare, ci de o stare recurentă, hotărâtă a soţiei aventuriere, se vede treaba că lui Sante
de o slăbiciune patologică, imposibil de controlat, căreia nu-i mai rămâne decât alternativa dezonorantă care-şi face
cele două femei i-au căzut victime, deşi una din ele se din suferinţă alinare. Ce mai, suferinţa lui riscă să devină
culpabilizează (românca), iar cealaltă bravează (italianca). masochism, dublată fiind de încercarea de a ţine
Mai curios este faptul că cei doi soţi, aflaţi în cunoştinţă de numărătoarea amanţilor în acest lanţ al slăbiciunilor.
cauză, trăiesc în continuare cu ele, mereu geloşi şi totuşi Cei doi soţi înşelaţi au în comun şi atitudinea
resemnaţi, îşi iubesc în continuare nevestele şi se arată pacifistă pe care fac eforturi să o menţină în căminul con-
extrem de răbdători, sperând pesemne într-o lecuire o dată jugal. Nici urmă de violenţă, de corecţie aplicată nevestei,
cu trecerea timpului şi fanarea soţiilor. Nădejdea lor este ca nici măcar o banală ceartă prin care soţul să-şi impună
măcar acest neînduplecat vrăjmaş să ia partea soţilor locul de cap al familiei. Tentativele de lecuire a soţiei şi
victimizaţi şi să le restituie nevestele, de ale căror farmece, salvarea „onoarei de familist” nu lipsesc cu desăvârşire.
în vremea tinereţii, nu s-au putut bucura în exclusivitate. Aşa se face că cele două povestiri surprind momentele în
Cel puţin aşa gândeşte Augustin, soţul Simonei, din Pas care soţii iau atitudine, deşi metodele pe care le aplică
de deux, observându-şi frumoasa soţie în timp ce doarme: sunt extrem de diferite, în funcţie de năravul soţiei.
„Observa că începe să se îngraşe, pe braţe şi la gât pielea Dându-şi seama că Simona s-a îndrăgostit din nou,
făcea cute uscate în ciuda cremelor. Curând vor înceta şi tocmai de vânzătorul de la aprozar, nefericitul soţ o sileşte
accesele ei de libertate, sporadice ca nişte frisoane”.1 să iasă la o plimbare, iar ea îl urmează supusă, fără a se
Cum acest viitor pare totuşi relativ îndepărtat, interesa unde merg. Pe neaşteptate se opresc în faţa
rămâne de investigat în ce fel se menţin cele două mariaje, aprozarului. Simona înţelege brusc că i s-a întins o cursă
cu toate că trădarea e pe faţă şi „slăbiciunea” soţiilor pare şi refuză să intre. Dar cedează repede şi intră în aprozarul
de nevindecat, altfel spus, de jure le aparţin, dar de facto, buclucaş. Întâlnirea creează un şir de roşeli, stângăcii şi
lucrurile stau tocmai pe dos. Aparţinând şi altora, în loc fâstâceli până când, nemaiputând suporta tensiunea,
să aparţină doar soţului, ele nu le mai aparţin deloc, dacă Simona, furioasă, iese afară. Confruntarea îi oboseşte pe
32 conexiuni
amândoi, dar chiar şi aşa, Augustin nu are certitudinea că înţelegător cu incapacităţile, cu slăbiciunile ei subite, fie
şi-a lecuit nevasta de frecventele căderi în mrejele că se manifestau asupra obiectelor sau persoanelor. Dacă
dragostei. Orice bărbat care i-ar ieşi în cale, un vecin nou, şi sinceritatea ei e „elementară, lipsită de nobleţe şi
instalatorul, un funcţionar, ar putea deveni următoarea deliberare”, deci lipsită de rafinament, rezultă că ea în
„victimă”, deşi mai corect ar fi să spunem că Simona e întregime este o fiinţă elementară, instinctuală. Augustin
victima propriei slăbiciuni. o iubeşte sincer, o adoră chiar, dar nu ca persoană
Cu totul altfel stau lucrurile între Sante şi soţia sa. independentă, ci ca fiinţă dependentă care uneori mai face
În cazul cuplului italian avem de-a face cu schema clasică pozne şi prin urmare trebuie mereu supravegheată şi
de adulter. Soţul pleacă în interes de afaceri iar la întoarcere dojenită când calcă strâmb. Activitatea intelectuală rămâne
constată că soţia lipseşte din patul conjugal, deşi era ora în continuare apanajul bărbatului, în timp ce femeii i se
două dimineaţa. Ea soseşte totuşi după ceva vreme şi îi pretinde fidelitate şi puritate. Nu-i de mirare că în toate
mărturiseşte fără ezitări că a fost la Roberto, unul din ipostazele ea apare imatură, labilă, solicitând mereu
amanţi. Întrebându-l ce a făcut în Los Angeles, Sante se protecţie, într-o încercare necontenit reluată de a-şi păstra
grăbeşte să-i răspundă cu ostentaţie că a înşelat-o cu o puritatea. Dar această preocupare exclusivă pentru a-şi
americancă care avea „cu treizeci de ani mai puţin ca tine”. păstra puritatea, nelipsită de o tentă exhibiţionistă7 , nu e
Lucrurile se complică când soţia îi mărturiseşte că e suficientă pentru a o elibera de plictiseală. Aşa încât,
urmărită de câteva zile de un individ care îi spune măscări. pentru a-şi mai pigmenta existenţa, ca orice fiinţă bovarică,
Lui Sante îi vine ideea ciudată de a-şi suna soţia de la un se îndrăgosteşte periodic. Acea „slăbiciune subită” e
telefon public, de a pretinde că este respectivul individ singurul domeniu asupra căruia Augustin nu are absolut
necioplit şi de a-i cere o întâlnire amoroasă. Ea acceptă şi nici un control, tocmai fiindcă pare complet iraţional. În
îi propune un loc de întâlnire. Sante aşteaptă trei sferturi aparenţă, îi atribuie, totuşi, conştiinţă, mai ales când îi
de oră, se întoarce acasă şi îşi găseşte soţia leşinată în reproşează imposibilitatea de a iubi doi oameni în acelaşi
bucătărie cu gazul pornit, semn clar de tentativă timp. Într-adevăr, Simona prezintă toate simptomele unei fiinţe
sinucigaşă. Abia acum, văzând-o neputincioasă, Sante e morale, dar una aflată într-o fază incipientă, infantilă. Ea se
ispitit să sfârşească odată pentru totdeauna cu ea şi să-i culpabilizează, se căinează, şi, ca un copil răzgâiat, repetă
plătească poliţele pentru toată suferinţa infidelităţii greşeala. Dar, cum spuneam, el nu o priveşte ca pe un subiect
conjugale. Dar din nou ea are ultimul cuvânt. Rostind dotat cu o reală conştiinţă de sine şi, mai grav, nici ea nu se
„Scrisoarea”, reuşeşte să deturneze atenţia spre textul priveşte astfel. Simona însăşi se conformează acestui model
scrisorii, care e într-adevăr genial, încât merită citat în al eternului feminin construit de bărbaţi, un model cât se
întregime: „Astăzi, la telefon, pe când îmi spuneai toate poate de tern, până la urmă, dacă e s-o credem pe Simone de
acele lucruri oribile, am înţeles că eşti tu. Iartă-mă, dar nu Beauvoir8 , în care femeia se resemnează să fie o întreţinută,
pot să mai trăiesc cu tine, un bărbat atât de gelos. Cum să farmece cu feminitatea ei şi să fie răsplătită pentru asta,
poţi să gândeşti aşa de rău despre mine? Dacă telefonează renunţând să fie femeie, o fiinţă nu inferioară ori superioară,
Cosimo, spune-i că am plecat”5. E clar. Ultimul ei gând se ci complementară bărbatului. Nu-i de mirare aşadar că ceea
îndreaptă tot spre amant, dar ce mai contează, din mo- ce menţine aprinsă flacăra relaţiei în cuplul Augustin-Simona
ment ce Sante, înduioşat, o duce spre pat şi o sărută tandru, nu e sentimentul completării, al refacerii unităţii, al regăsirii
nu înainte de a-i răspunde lui Cosimo că soţia sa este într-o vecinătate spirituală, intelectuală, emoţională, ci o
plecată. Nici el nu are certitudinea că infidelităţile nu se senzitivitate exacerbată din partea bărbatului, o emotivitate
vor mai repeta după aşa-zisa tentativă de sinucidere. subjugată de senzualitatea femeii iubite.
Iată cum, cei doi soţi, unul sensibil şi afabil, celălalt Nu ştim care e deznodământul acestor căsnicii, dar
cu reputaţie de om violent, suferă de aceeaşi formă de momentul crizei surprins de autorii povestirilor nu e
subjugare în faţa soţiilor. Cu toate acestea, ele reprezintă suficient de tensionat şi deci nu prezintă nicio garanţie a
feminităţi diferite, mai bine zis opuse: Simona e tipul schimbării soţiilor, sau a soţilor, aşa că e destul de
femeii-copil, iar soţia lui Sante al femeii pasionale, dar şi previzibilă continuarea vieţuirii în acelaşi infern conjugal.
vârste diferite ale emancipării femeii. În cuplul Cu totul altul e deznodământul în Gemenii lui
Augustin-Simona, soţia e mai mult obiect de adorare decât Cărtărescu. Dar şi intensitatea sentimentelor dintre cei
subiect. Încă nu are conştiinţă de sine şi e dependentă doi adolescenţi, Andrei şi Gina, e alta, şi forţa
financiar de soţul ei, pe care uneori îl ajută să traducă transformatoare a erosului pare de dimensiuni mitice,
articole de specialitate, muncă pe care o începe cu sârg, nicidecum atât de degradată precum cea din cuplurile
dar o abandonează repede, ceea ce înseamnă că e anterioare. Dacă acolo dragostea e slăbiciune, subjugare,
incapabilă de efort intelectual prelungit. Augustin înţelege aici ea depăşeşte acest stadiu şi redobândeşte funcţia
lucrul acesta şi drept răsplată îi cumpără flori şi o scoate transfiguratoare iar erosul redevine o putere cosmică care
în oraş. Dar cel mai clar semn al subordonării e perspectiva dislocă existenţele. Nici iubirea adolescentină dintre
narativă a povestirii, care aparţine în mare parte soţului. Andrei şi Gina nu e lipsită de experienţa slăbiciunii, geloziei,
Alexandru Vlad preferă stilul indirect liber, un mod eficient subjugării, dar fiind vorba de doi tineri aflaţi la primele
de a surprinde gândurile lui Augustin în cursul acelei experienţe erotice, aceasta e mult mai patetică, mai
plimbări care sfârşeşte la aprozar. El e conştiinţa care contorsionată de însăşi psihologia confuză a adolescenţei,
observă şi analizează reacţiile, mişcările sufleteşti ale în care iubire şi cunoaştere de sine se convertesc perma-
Simonei şi ale sale, evaluează relaţia şi face judecăţi de nent din una în cealaltă, până în punctul extrem când
valoare. Viaţa conjugală l-a absorbit atât de mult, încât are acuplarea actualizează androginia, sugerată, de altfel, de
sentimentul ratării: „fără ea cine ştie câte lucruri frumoase numele protagoniştilor, şi filogenia.
aş fi făcut, având linişte şi putere pentru lungile nopţi de Nuvela debutează cu pregătirile unui tânăr pentru
studiu”6. Simonei i se refuză acest drept la judecata de a-şi pune capăt zilelor. Fireşte, autor inteligent şi stăpân
valoare. De fapt, Augustin se arată înduioşător de pe arta sa, Cărtărescu cultivă cu bună ştiinţă ambiguitatea
conexiuni 33

şi schimbarea vocilor narative. În primele pagini, un narator recuceri, ci de a se resemna cu pierderea ei. Îi scapă totuşi
impersonal descrie gesturile febrile ale tânărului care, o mărturisire care va da un cu totul alt curs derulării
după un bărbierit stângaci, se travesteşte în femeie şi ia evenimentelor: „Nu mai ţin minte nici un rând din ea, dar
un pumn de somnifere, sperând că până la întoarcerea ştiu că în linii mari îi arătam cât de rău îmi părea că nu s-a
părinţilor îşi va da sfârşitul. Imediat după descrierea putut să rămânem împreună şi cât aş fi vrut să pot pătrunde
pregătirilor pentru actul sinucigaş, începe o lungă în creierul ei, în nervii ei, în venele ei, în toate celulele
confesiune, aparţinându-i lui Andrei, care începe cu o corpului ei, ca să pricep dată cine este ea, ca să pot odată
parafrază după Metamorfoza lui Kafka. Întocmai ca comunica total (s.m) cu ea”.10 Obsesia totalităţii nu-i este
personajul lui Kafka, şi el s-a metamorfozat, e drept, într-o străină lui Cărtărescu, e suficient să luăm seama la volumul
fiinţă mult mai frumoasă, tocmai iubita sa Gina, Totul sau la trilogia Orbitorului. În Gemenii, accesul la
păstrându-şi însă conştiinţa lui Andrei. Care era pasionat Tot devine posibil prin experienţa Erosului, după ce
de literatură, ba chiar devenise un fel de prizonier al ei, un literatura îşi dovedeşte eşecul.
fanatic al lecturii, înainte de a se îndrăgosti de Gina. Abia Gina decide să-l facă părtaşul celor mai intime se-
metamorfoza îl transformă în scriitor, în autorul unei lungi crete ale ei, înainte să i se dăruiască. Uşa secretă din cam-
confesiuni al cărei rol nu e de a „construi o poveste” ci, era ei dădea în subteranele Bucureştiului iar de-acolo în
„ca la romantici, de a exorciza o obsesie”. Astfel, scrisul Muzeul Antipa. Deci Gina e călăuza şi iniţiatoarea în
devine ultimul avanpost înaintea capitulării definitive în misterele subteranelor bucureştene, Andrei doar o
prăpastia disperării: „(…) acum m-am hotărât să scriu, să urmează uimit. Parcurg împreună muzeul, trecând din
fac din paginile astea altă husă, altă ţesătură, care să mă camerele filogenezei în cele ale ontogenezei. Apoi intră
apere de data asta nu de corpul, ci de psihicul ei, de tristeţile într-o altă cămăruţă, cea mai tainică, unde Gina îşi aducea
ei, de nebunia ei, de fericirea, de prostia şi de idealismul şi jucăriile preferate: „Dar cel mai mult îmi place în această
de josnicia şi de rapacitatea ei superbă”.9 cămăruţă, aici, adânc, adânc, adânc de tot. Aici mă simt eu
Andrei aduce mult cu un portret al artistului la însămi”.11 Şi-ntr-adevăr, Gina se transformă sub ochii lui:
tinereţe. Dacă seamănă cu cineva, atunci acela e sigur „În timp ce vorbea, Gina, de mult transfigurată, devenise
Mircea Cărtărescu. Nu stă doar pe aceeaşi stradă, Ştefan pur şi simplu alta, o vrăjitoare ciudată, o călugăriţă cu
cel Mare, dar e la fel de pasionat de literatură ca şi autorul, mâinile împreunate extatic”.12 În această cămăruţă secretă
e născut în aceeaşi zodie, Gemeni, are o soră, e îmbrăcat cei doi fac dragoste pentru prima dată. Dar, dintr-un
de mamă ca o fetiţă în primii ani, iar coincidenţele cu capriciu sau răzbunare a zeilor, o incompatibilitate de
biografia autorului nu se opresc aici. Povestea de dragoste ordin astrologic, imediat după ce Andrei are „sentimentul
care se înfiripă încet-încet între cei doi nu are nimic atipic totului”, se petrece o transformare monstruoasă: „M-am
şi neprevăzut, cel puţin la început. Efectul sentimentului trezit transformat, transferat în Gina”.13 Pentru o clipă doar,
e nici mai mult nici mai puţin decât disoluţia personalităţii în momentul de climax al actului sexual, se petrece nu
lui Andrei, prăbuşirea turnului de fildeş în care-l închisese doar refacerea unităţii primordiale când trupurile şi numele
literatura, dar şi dizolvarea dispreţului pe care-l simţea lor se reunesc, Andrei şi Gina devenind androginul, ci şi
faţă de ceilalţi. Resocializarea lui Andrei e cu siguranţă un anularea oricărei diferenţe. Gina nu mai este Celălalt, care
lucru bun, deşi s-ar părea că e singurul. Natură obsesivă, îi producea angoasă şi teamă de maculare castului Andrei,
Andrei îşi mută obsesiile de pe cărţi pe Gina, o frumoasă ci cale de acces spre refacerea Totului. Însă cum Totul
colegă de clasă, pe care o va iubi cu disperare în ultimul acesta nu poate fi trăit plenar de muritori, ci doar gustat,
an de liceu. Gina nu e decât un alt prototip al feminităţii sublimul se transformă în grotesc, îndată ce se desprind
enigmatice, pe linia Maitreyi – Otilia, un amestec bizar de din îmbrăţişare. Teroarea ia locul extazului de mai înainte,
„magie şi superficialitate”, de maturitate, infantilitate şi iar groază pe cel al plăcerii. Ce putea fi mai coşmaresc
imprevizibilitate, de inocenţă şi frivolitate, de sinceritate, decât să fii transferat în trupul celuilalt, dar să-ţi păstrezi
sfidare şi perversitate, de fericire şi nefericire, de seducţie conştiinţa anterioară. Aşa încât din sentimentul unităţii
şi maliţie. Relaţia lor tumultoasă e un lung şir de împăcări nu mai rămâne nimic, ba chiar înstrăinarea va fi şi mai
şi despărţiri, de apropieri şi distanţări, dar mai ales de acută de-acum înainte, întrucât, nerecunoscându-se în
suferinţe chinuitoare pe motiv de gelozie. Căci Gina nu e noul trup, vor experimenta cea mai dureroasă scindare,
prietena perfectă, e seducătoarea care-şi abandonează cea dintre corp şi conştiinţă. Eu sunt Celălalt – iată o
„prada” pentru a se reîntoarce la ea, iar Andrei, complet situaţie existenţială inacceptabilă, fără ieşire, care-i va
subjugat, trece de la deznădejde la speranţă şi invers, arunca de-a dreptul în neant.
purtat de un carusel ameţitor şi epuizant al emoţiilor. Poate Acea clipă de unitate atât de râvnită de cei doi, dar
acesta e singurul element pe care-l are în comun Andrei mai ales de Andrei, se sfârşeşte tragic. Despărţirea devine
cu cei doi soţi din povestirile anterioare: tustrei sunt fără inevitabilă. Dar înainte mai au de străbătut infernul. Dacă,
speranţă subjugaţi de femeile iubite, chit că acestea le sub călăuzirea Ginei, călătoria lor prin „necropola muzeului
sunt infidele. Dacă tot e să căutăm filiaţii, Andrei pare mai Antipa” pare o veritabilă călătorie prin Hades, la ieşirea
degrabă vărul mai tânăr al lui Augustin din Pas de deux, din muzeu, acum transformaţi, cei doi trebuie să facă faţă
ducând cu un pas mai departe conştiinţa reflexivităţii. Ceea unei noi provocări. Actul consumat în „centrul enigmatic
ce la primul era efort mental, la ultimul devine efort de al lumii”, chiar dacă a ratat androginia, sau a avut un
transpunere scriptică, în speranţa că înţelegerea de sine rezultat aberant, a dezlănţuit în exterior o energie suficientă
nu se realizează decât în faţa paginii scrise, a textului. pentru a însufleţi exponatele. Cei doi, după cum vor
Partea cu adevărat inedită a nuvelei, forma înţelege curând, pun în mişcare nu doar forţele
ingenioasă de explorare a conceptelor jungiene de animus masculinităţii şi ale feminităţii. De fapt, în final, lupta se
şi anima, de căutare şi contopire cu sufletul pereche, mută pe tărâmul confruntării dintre Eros şi Thanatos. Tot
începe după ce Andrei îi scrie Ginei ultima scrisoare, lungă ceea ce era mort, redus la un schelet, la un exponat, începe
de şaisprezece pagini, într-o încercare disperată nu de a o să se însufleţească. Dar cum androginia a fost un eşec,
34 conexiuni
proliferarea vieţii în toate încăperile muzeului are acelaşi obsesie a lui Andrei. Şi ambele presupun parcurgerea
aspect haotic, aberant şi agresiv. Nemaigăsind uşa stacojie aceluiaşi traseu: realitate-halucinaţie-vis, celebra triadă a
care-i ducea spre subteranele Bucureştiului, ei se văd lui Cărtărescu, la care am putea adăuga, ca punct termi-
nevoiţi să facă drumul în sens invers prin muzeu, dar nus, moartea.
spectacolul pe care-l văd e deopotrivă halucinant şi Dacă mitul fericirii prin iubire pare complet ruinat şi
terifiant, căci nu mai traversează un mormânt nemişcat, ci compromis în cele trei texte, mitul scriiturii pare să se înalţe
un infern monstruos de viu, o adevărată bolgie. Plimbarea biruitor dintre ruine. Textul are ultimul cuvânt. Ceea ce
de dinainte devine o „goană istovitoare”. Cei doi se simt rămâne e scriitura, căci scriitura este totul şi „totul este
izgoniţi, animalele înviate îi atacă şi cu mare greutate ajung scriitură”, după cum avea să afirme Mircea Cărtărescu în
la poarta muzeului, pentru a se despărţi definitiv, fără să-şi Levantul.
mai spună vreun cuvânt de adio. Gina-Andrei nu rezistă
prea mult în noua condiţie existenţială şi se sinucide la
aproximativ două săptămâni de la transformare. ______
Andrei-Gina îşi prelungeşte agonia câteva luni. Suferind Note:
o cădere nervoasă, ajunge pacientul secţiei de neurologie
şi începe să-şi scrie confesiunea, sperând că astfel se va 1
Alexandru Vlad, Pas de deux, în Drumul spre Polul Sud,
apăra de psihicul fetei. Dar la capătul celor câteva zeci de Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p.13.
foi, e nevoit să-şi recunoască eşecul: „Obsesia mea nu se
2
Alberto Moravia, Cum să trăieşti cu o soţie
necredincioasă, în Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă,
lasă exorcizată, nu redevin eu scriind şi nu vreau, Doamne, traducere de George Popescu, Editura Art, Bucureşti, 2007, p.
nu vreau să rămân aşa. (…) Foile astea, adunate în vraf pe 183.
noptieră, sunt un eşec mai mare decât ceea ce 3
Ibidem., p.183.
povestesc”.14 4
Ibidem., p.184.
Naratorul impersonal revine şi încheie povestea 5
Ibidem., p.187.
gemenilor. Ca şi în debutul nuvelei, rolul său este de a
6
Alexandrul Vlad, op.cit., p. 18.
7
Simona se îmbracă mereu în albastru întrucât „E o culoare
surprinde pregătirile pentru moarte. Ale lui Andrei le întrec
atât de pură, (…) e simbolul purităţii; şi eu sunt pură”.
pe ale Ginei, aducând cu moartea unei prinţese gotice. 8
v. Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Editura Univers,
Ultimele gesturi sunt ale unei femei nebune sau care e pe 2006.
cale să-şi piardă minţile. După ce îşi face un catafalc din 9
Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. Humanitas, Bucureşti,
obiectele adunate în mijlocul camerei, le stropeşte cu 2005, p. 73.
benzină, îmbracă una din rochii şi în scurtă vreme flăcările
10
Ibidem., p. 142.
mistuie totul.
11
Ibidem., p. 155.
12
Ibidem., p. 155.
La capetele nuvelei, ca marginile unui segment – 13
Ibidem., p. 156.
două morţi. Între cele două capete thanatice e confesiunea 14
Ibidem., p. 159.
lui Andrei, segmentul erotico-tragic. Moartea celor doi 15
Ibidem., p. 95.
protagonişti, semnul eşecului „de a ieşi din sexul nostru”, e 16
Ibidem., p. 95.
încărcată însă de teatralitate, de un gust exagerat pentru
efecte speciale şi kitsch, încât senzaţia de tragedie sau dramă
apare destul de atenuată. Cei doi nu trăiesc o dramă, oricât
de vie şi autentică pare confesiunea, ci ilustrează o teză: Cristina Timar compares in her essay three
„nu putem ieşi din sexul nostru”. Iar dacă un postmodern short-stories on the theme of love, more precisely love
abordează tema androginului, este doar pentru a-i dovedi for an unfaithful woman, belonging to three different
eşecul. Mitul androginului, aspiraţia secretă spre unitatea writers – Alberto Moravia (”How can you live with an
primordială, nu mai are sorţi de izbândă. Într-o lume a unfaithful woman”), Alexandru Vlad (”Pas de deux”)
relativităţii şi a fragmentarismului, el apare perimat şi desuet. and Mircea Cărtărescu (”The Twins”). The first two
Dar cum fiecare epocă are nostalgia vârstei a aur a omenirii, have more similarities regarding characters, relation-
postmodernismul nu face excepţie. ship in the couple, husbands’ attitudes towards their
Conştiinţa postmodernă nu e prezentă doar prin unfaithful wives and artistic vision – love seen as a
relativizarea din final, ci şi prin dimensiunea livrescă. Andrei degraded value in our contemporary world, happiness
e în primul rând un lector împătimit. Înainte de experienţa in couple seeming fairly impossible. Mircea
iubirii, lectura îi dă posibilitatea transpunerii în situaţia Cărtărescu’s short-story is more complex and subordi-
existenţială a altuia: „Fiecare nouă lectură era pentru mine nates the theme of love to the theme of the androgen,
o nouă viaţă. Am fost, pe rând, cu toată fiinţa mea, Camus, as a final attempt to reunite the masculine and
Kafka, Sartre, Céline, Bacovia, Voronca, Rimbaud şi feminine into one being, which will prove to be a
Valéry”15 Practicarea unei lecturi de identificare totală are complete failure. The two teenage-characters, Andrei
consecinţe grave în planul relaţiei cu realitatea: „Lumea and Gina, manage to transcend the body barriers
mea se desprindea de lumea reală, devenea un film paralel, when they first make love. When they separate from the
de consistenţa visului.”16 A doua ipostază, cea de embrace, they realize they exchanged bodies, but kept
îndrăgostit, de care, cu toată împotrivirea, nu se mai poate the former consciousness. Unable to accept their new
apăra, îl conduce spre o altă identificare, cea cu fiinţa existential condition, they commit suicide, first Gina,
iubită, care devine Totul: „Gina devenea Totul”. A treia şi and a couple of months later, Andrei, but not before
ultima ipostază, cea de scriitor, nu face decât să autentifice, writing a long confession. The myth of the androgen
prin confesiune, cele două experienţe, lectura şi erosul, proves to be a failure, while the myth of writing/writer
ambele la fel de devoratoare, asumate până la capăt şi seems to rise from its ruins.
socotite două căi de accedere la Totalitate, de fapt singura
poezia italianã de azi 35

Introducere la o antologie
Pe cît îmi dau seama, deşi nu sunt un cunoscător (ba nici măcar nu ştiu ce cititor), poezia italiană de azi e cam
în aceeaşi situaţie în care se găseşte poezia română: se scrie mult şi se vinde foarte puţin. Se şi publică, în volume,
foarte puţin (aşa am impresia, dar n-am verificat cataloagele editurilor). La recentul Tîrg de carte de la Torino, de
pildă, erau foarte puţine volume de poezie, fie ele de clasici, fie de contemporani (spre dezamăgirea lui taică-meu).
Dar de discutat se discută, în schimb, mult. Fireşte, în revistele literare, şi aici citite în cercuri destul de restrînse.
Există, însă, multe festivaluri – locale, regionale – care premiază poezia şi multe oraşe care au premiul lor de poezie.
Dacă nu e citită, poezia e măcar respectată; ba chiar onorată.
Oricum, mi s-a părut un fenomen demn de a fi prezentat publicului românesc, deşi poezia italiană nu mai e,
după Ungaretti, Montale, Quasimodo, Luzi şi probabil şi alţii, atît de celebră pe cît era. Dar în acest an de centenar al
futurismului, cu expoziţii şi simpozioane organizate peste tot, pare că şi poezia contemporană a tras ceva folos
mediatic. Nefiind, nici pe departe, un expert în domeniu, l-am rugat pe dl. Luciano Ladolfi, directorul revistei de
poezie Atelier, să ne prezinte domnia sa starea poeziei italiene de azi. Propunerea pare a-l fi entuziasmat îndeajuns şi
ceea ce a ieşit – iar cititorii noştri pot vedea în acest număr – e o adevărată antologie, consistentă şi relevantă, a
poeziei italiene. În plus, dl. Luciano Ladolfi ne-a oferit şi o cheie de lectură, de fapt o adevărată panoramă critică,
documentată şi concisă, a poeziei italiene. Aş spune chiar mai mult: ne-a oferit o adevărată viziune critică asupra
poeziei italiene de azi. I-am delegat d-lui Ladolfi, cu toată încrederea, toate competenţele pentru realizarea acestui
număr: de la selecţia autorilor la selecţia textelor şi prezentarea fiecărui autor în parte. Drept e să spun că domnia sa
a făcut partea cea mai grea, nouă rămînîndu-ne doar operaţia de traducere. Îmi place să cred că am procedat bine
încredinţînd mai toată treaba unui expert şi n-am riscat să pescuim noi pe unde se nimerea. Din viziunea critică a
d-lui Ladolfi poezia italiană rezultă împărţită în două perioade, ordonate fiecare cronologic. Am avea, mai întîi, o
perioadă a postmodernităţii, ilustrată de Cesare Viviani, Valerio Magrelli, Giuseppe Conte, Maurizio Cucchi,
Antonio Riccardi, Alessandro Ceni, Milo de Angelis, Antonella Anedda, Gianni d’Elia, Flavio Santi şi Andrea
Ponso; urmată de o perioadă numită de dl. Ladolfi „dincolo de secolul XX” şi care e ilustrată de Umberto Fiori,
Fabio Pusterla, Edoardo Zuccato, Riccardo Ielmini, Simone Cattaneo, Federico Italiano, Andrea Temporelli,
Alessandro Rivali şi Davide Brullo. În total 20 de poeţi, însoţiţi fiecare de cîte o scurtă notă bio-bibliografică. Ni s-a
părut de minim bun simţ să adăugăm la aceste douăzeci de nume de poeţi şi pe cel al lui Luciano Ladolfi însuşi, care
nu e doar un critic şi teoretician al poeziei, ci şi poet el însuşi. E un abuz de strict bun simţ şi de pură gratitudine.
L-am şi lăsat, de altminteri, la urmă. Am adăugat poeţilor selectaţi de Giuliano Ladolfi şi pe Andrea Inglese, poet care
a şi fost deja prezent în România.
Speranţa noastră e oarecum dublă; pe de o parte, sperăm să fi oferit cititorului român o imagine complexă şi
articulată asupra poeziei italiene; pe de altă parte, sperăm – şi nu doar în secret – ca iniţiativa noastră să treacă şi în
paginile unei reviste italiene; ar fi, deci, un schimb de antologii, dacă şi italienii sînt, cît de cît, curioşi de poezia
noastră.
Trebuie să-i mulţumim – la maxim! – mai întîi d-lui Luciano Ladolfi pentru ajutorul dat în realizarea acestui
număr; apoi tuturor celor 20 de poeţi care ne-au permis publicarea selecţiei realizate; nu în ultimul rînd traducătorilor
care ne-au ajutat: Adrian Popescu, Ioan Milea, Ştefan Damian, Veronica Buta, Corina Dâmbean etc. Şi mai ales nu în
ultimul rînd lui Maurizio Ceccato, cu ale cărui lucrări ilustrăm acest număr dedicat poeziei italiene.

Alex. Cistelecan
36 poezia italianã de azi
a propunerilor interpretative, că se va limita la
consemnarea faptelor, fără să facă propuneri de
Giuliano LADOLFI interpretare şi să deschidă orizonturi de sens. Fără să
recurgă la poleiala unor concepte depăşite, îşi asumă
responsabilitatea unei cercetări „mulate” pe anumite
Poezia italiană contemporană concepţii estetice şi „bazată” pe cunoaşterea directă a
(Ruptura de paradigmă decadentistă) textelor, departe de orice concesie psihologică şi de orice
imprimatur străin. Nu se vrea o construcţie fără temelii, ci
1. Rolul antologiilor doar o întâlnire directă cu „prezenţa reală” sau „absenţa
reală” în sens steinerian1.
Antologiile sunt concepute, realizate şi publicate Dacă discursul critic nu poate fi confirmat, nici refuzat
cu scopul de a contextualiza istoric un grup de autori în mod riguros „ştiinţific”, e necesar să se caute altundeva
destinat să intre în canonul literar. Deşi nu au nici o putere „o pârghie arhimedică”. Nicio concesie părerilor
de valorizare, eficacitatea lor e recunoscută ca fapt „cul- dominante sau consensului cultural nu poate fi acceptată,
tural”, căci înspre ele se îndreaptă publicul larg al cititorilor, fie pentru că acestea sunt determinate, precum istoria, de
cercetătorilor şi criticilor literari, fiecare cu propria grupul învingătorilor, fie pentru că sunt viciate de o
motivaţie, decis să câştige dificilul pariu de a citi tot ceea complicitate indisolubilă între edituri, ziare şi universităţi,
ce a fost publicat. Fără îndoială că anumiţi factori, precum complicitate justificată de factorii economici, de catedrele
extinderea nelimitată a publicisticii, dificultatea de a repera universitare, prezenţa în mass-media, de premiile literare
anumite texte eclipsate de voracitatea pieţei care într-un sau de damnatio memoriae care se sustrage jocului
un sezon ajunge să proclame învechită orice operă de părţilor. Punctul extern trebuie căutat în afara sectorului
„valoare seculară”, „complicitatea” unei critici formaliste literar, în analogie cu teorema lui Göedell, în caz contrar,
şi structuraliste incapabilă să emită o judecată de valoare, depăşirea autoreferenţialităţii şi a jocurilor de putere ce
deservind consacrarea unor grupuri editoriale puternice, derivă de aici fiind imposibilă. Lucrarea de faţă îşi propune,
adaptabile la moda literară, la premiile şi orientările în sinteză, să iasă din spirala devoratoare a ecuaţiei
cercetătorilor, produc senzaţia de dezorientare, acutizată „canon-economie consensuală”, pentru a constrânge
de fragmentarismul postmodern şi lipsa de vizibilitate a lumea criticii să reintre în joc şi să pună în discuţie
poeziei însăşi. certitudinile precedente, producţiile monotone ale
Dacă orice privire asupra contemporaneităţii suferă festivalurilor, colocviilor, a reading-urilor, promovate de
de miopie, nu trebuie să uităm faptul că e practic imposibil cercetătorii notorii ai unui curent cultural sau de
să te sustragi posibilităţii justificate şi calculate de a organizatorul „aculturat”, în căutarea notorietăţii. Din
confunda obiectele, căci critica militantă reprezintă un risc păcate, poezia e sinonimă azi cu democratica piaţă a
din mai multe puncte de vedere: risc de a exclude şi risc de evidenţei: doar numele „recunoscut” e capabil să atragă
a include, risc minor acesta din urmă, dacă o apuci precum publicul, iar legea audience-ului (adică a consensului, a
un imitator servil pe urmele altuia, având siguranţa căilor voturilor), devine singurul instrument ce poate deschide
parcurse, deja certe şi consacrate. Dar chiar şi în interiorul cufărul recunoaşterii.
aceleiaşi orientări divergenţele pot naşte polemici, de altfel
parte integrantă a sistemului, deoarece contribuie la 2. Cuvânt şi realitate
dezvoltarea unei dezbateri, la crearea unui caz şi avansarea
lui la nivel de cronică. Orice estetică e fiica şi mama propriei epoci. Ca fiică,
Prezenta lucrare nu şi-a fixat niciunul din obiectivele va încerca să-şi găsească arborele genealogic, va trebui
tradiţionale. E o antologie doar sub aspect structural, să-şi clarifice propria identitate şi să ajungă la un parcurs
fiindcă reuneşte un anumit număr de poeţi şi de texte, „autonom” (în sensul etimologic al termenului şi anume,
însă nu are drept obiectiv să-l consacre pe vreunul din ei. să-şi găsească în sine norma). Ca mamă, va trebui să dea
Iar dacă unii o speră, îmi cer scuze anticipat, dar nu şi-au naştere unor opere. De estetici nefertile şi abortive e plin
găsit aici locul, cu atât mai mult cu cât există deja iniţiative secolul XX, până într-acolo, încât sterilitatea şi moartea
lăudabile în acest sens, intrate în istoria criticii italiene: Il precoce au devenit semne distinctive. Ciudat destin al
pubblico della poesia (1975) a lui Bernardinelli-Cordelli, unor idei care, născute pentru a îmbrăţişa schimbarea,
Poeti italiano del Novecento (1978) de Pier Vincenzo s-au oprit pe linia de plecare! Cauza trebuie căutată la
Mengaldo, Poeti italiani 1945-1995 (1996) de Maurizio bază: arena competiţiei fusese distrusă şi, în timp ce unii
Cucchi şi Stefano Giovanardi, La poesia italiana dal încercau de vreun secol să născocească sisteme de
1960 a oggi (2005) de Daniele Piccini, pentru a aminti îmbunătăţire a stâlpilor de susţinere, puţini erau cei care
doar lucrările cele mai consultate în prezent. Înspre acestea, îşi dădeau seama că terenul stadionului era complet
diferite de altfel ca metodă critică, îi trimit pe cei care sunt prăbuşit.
în căutarea canoanelor şi a consacrărilor. Problema privea restructurarea bazelor conceptuale.
Evident, prezentul studiu nu poate face abstracţie Efortul era concentrat înspre reconstruirea limbii, stilului,
de situaţia actuală receptată de public şi literaţi, dar are formei, structurii, versului, sublimarea cuvântului şi se
ambiţia de a se dedica în întregime militantismului. De neglija faptul că soluţia trebuie căutată într-o altă direcţie
aceea îi e străin steinerianul „discurs secundar” şi şi anume în raportul dintre cuvânt şi realitate.
pedanteriile academice. Asta nu înseamnă însă că nu va Ce canal se impunea între aceste două maluri, în
recurge la rigoare şi coerenţă în trasarea perspectivelor şi
poezia italianã de azi 37

momentul crizei gândirii occidentale, în epoca distrugerii 3. Linii cronologice ale secolului XX
oricărui model interpretativ universal acceptat? Poezia,
chiar în momentul în care îşi arunca privirea înspre viaţă, Motivul pentru care studiul de faţă îşi propune să
se îndepărta de ea fiindcă-i lipsea tocmai instrumentul se prezinte sub aspect „militant” derivă din faptul că
necesar „vederii”. Contrar trecutului său, poezia nu mai selectarea poeţilor răspunde doar exigenţei de explicitare
experimenta model după model, ci se cristaliza în studii a cadrului studiat. De aceea sunt privilegiaţi autorii
despre ea însăşi, până într-acolo, încât majoritatea reprezentativi pentru fiecare model estetic. Rezultă că
versurilor secolului XX circumscriu o epocă a prezenta cercetare nu va emite nicio judecată de valoare
„metapoeziei”. A urmat îndepărtarea totală de realitate, asupra semnificaţiei literaturii italiene, europene şi
absolutizarea formei, a logicii, a raţionalităţii, a modelului mondiale, a cărei investigare porneşte de la marile
matematic, toate variante ale unui concept general, transformări operate la sfârşitul Romantismului şi
ideologia. Secolul XX e secolul ideologiei, în toate Pozitivismului, deci de la mişcarea decadentistă, al cărei
sectoarele, de la politică la economie, de la filozofie la fiu este „secolul XX”. Legătura culturală între cele două
sociologie, de la pedagogie la literatură, de la critică la mişcări e atât de puternică, încât mi-e greu să aleg între
muzică, de la artele vizuale la informatică, de la cinema la această denumire şi „al doilea Decadentism”. Din punct
televiziune, de la legislaţie la istorie etc. Prin ideologie de vedere cronologic – ţinând cont de aproximarea pe
înţeleg orice sistem de concepţii „emancipate” (H. Jonas), care o implică orice dată –, perioada luată în considerare
orice sistem ce-şi extrage valoarea din sine însuşi, străin ar putea fi delimitată în felul următor: din 1880 până în
impactului cu lumea şi cu istoria. 1918 (sfârşitul Primului Război mondial) Primul
La prima vedere, această atitudine poate părea Decadentism sau, pur şi simplu, Decadentismul; din 1918
ciudată, dar raţiunea care a determinat atâtea popoare până în 1970 al Doilea Decadentism sau „secolul XX”;
civile să accepte dictaturi sângeroase, legi aberante şi din 1970 până în 1989 (căderea Comunismului)
discriminări infame presupune o la fel de mare Postmodernismul; după1989, Epoca Globalizării. Deşi, cu
„îndepărtare” de realitate ca a celor care, timp de decenii, cât ne apropiem mai mult de contemporaneitate, cu atât
s-au ostenit să judece drept capodopere nişte opere delimitările devin mai nuanţate iar Postmodernismul, prin
absolut banale, pseudointelectualiste, mediocre şi fără multe aspecte, ne apare viu şi operant chiar şi în zilele
substanţă, cu care sunt împovărate muzeele de artă noastre, mi pare totuşi oportun să consider căderea
contemporană şi recentele istorii literare. Poate părea Zidului Berlinului ca o deschidere înspre o nouă eră a
ciudat, fiindcă există, fără îndoială, incontestabile diferenţe umanităţii, nu doar din punct de vedere politic ci, mai
de proporţii, dar la urma urmei apa care curge prin robinet ales, din punct de vedere cultural şi, deci, literar. Dintr-o
e compusă din aceleaşi elemente ca apa unui mare lac. Iar astfel de perspectivă se poate delimita următoarea
când se pierde simţul realităţii, nu există motive care să panoramă poetică:
împace diversitatea de opinii (Aşa e, dacă vi se pare, a) în cea de-a doua parte a Decadentismului e
susţinea Pirandello); numai războiul (iar secolul XX l-a reperabilă o linie poetică de „secol XX”, mai ales în
cunoscut la un nivel care ameninţa de-a dreptul Avangarde, în Neoavangarde, în poezia „pură”, în
supravieţuirea umanităţii), violenţa (Mario Luzi se întreba Simbolism, Suprarealism, în Dadaism şi Ermetism,
în ce limbă vorbeau logicile teroriştilor), puterea (politică, caracterizată de distanţarea între cuvânt şi realitate, între
economică, editorială, critică), marginalizarea (distrugerea semnificant şi semnificat;
convieţuirii civile operată în Italia, în anii ‘70, a fost b) în paralel se dezvoltă o linie contrară primeia, ce
„legitimată” de un amplu consens politic, mediatic, cul- reuneşte atât autori izolaţi, cât şi pe cei grupaţi în
tural şi financiar) pot garanta reuşitele ideologiei. aşa-numitele şcoli „lombarde” şi „romane””, care, în ciuda
Aşa-numita „cotitură lingvistică” consemnată în cea tentativei de a restabili raportul între cuvânt şi realitate,
de-a doua parte a secolului XX, în loc să tragă învăţăminte eşuează;
din soarta tragică a totalitarismelor retorice şi persuasive, c) în epoca Postmodernismului domină
a ratificat la nivel filozofic şi cultural ruptura între cuvânt fragmentarismul caracteristic anilor ’80 şi ’90 prin poeţii
şi realitate. Lumea a trăit coşmarul unui război rece, postavangardişti şi „poeţii din limb”; în ciuda intenţiilor
combătut frenetic cu teorii trăite ca nişte dogme de de înnoire, limbajul poetic rămâne împotmolit în ariditatea
netăgăduit. Nici măcar aflarea numărului de genocide din bunelor intenţii care, netranşând problema de la bază,
deceniile precedente nu a determinat milioanele de sfârşesc mai degrabă într-o tentativă de inovare nevrotică;
persoane să se dezică de propaganda dictaturilor. d) în „epoca globalizată” se operează primul viraj
Pierderea încrederii în cuvânt s-a transformat într-o înspre o nouă direcţie a poeziei italiene; o serie de autori
hipertrofiere a teoriei, a abstractizării, a excentricităţii, a abandonează fundamentele secolului XX şi se pliază după
obscurităţii, toate, atitudini lipsite de orice indiciile şi semnalele venite din operele lui Bartolo Cattafi,
responsabilitate. În timp ce se desăvârşeau studiile de Mario Luzi şi Pier Luigi Bacchini, sfârşind prin a propune
semiotică şi semantică, în timp ce formalizarea logicii o poezie în care cuvântul „spune”, iar realitatea pulsează
atingea grade de perfecţiune inimaginabile iar limbajul în versuri. Ei nu trasează linii, nu formează şcoli, dar cu
ştiinţei aspira la o rigoare de necombătut, se consuma toţii întorc spatele secolului trecut, fiecare în stil propriu.
ruptura radicală şi sistematică a „contractului între cuvânt
şi lucru”, concept istoriografic definibil ca „secolul XX”. Poeţii reuniţi în antologie aparţin ultimelor două
tendinţe, fie pentru că predecesorii au trecut deja de o
primă examinare critică, fie datorită caracterului însuşi al
38 poezia italianã de azi
operelor, caracterizat de o urgentă contemporaneitate, cu primatul existenţei asupra gândirii. Ordo rerum şi ordo
toate riscurile pe care o astfel de triere le presupune. Dar idearum coincideau. Totuşi, Descartes, introducând
scopul unui studiu militant ce atribuie un spaţiu larg distincţia netă între res cogitans şi res extens, a bulversat
poeţilor „de cotitură” constă tocmai în a deschide piste situaţia, determinând întâietatea gândirii asupra existenţei,
de cercetare şi a suscita dezbateri şi reflexii. a subiectivităţii asupra obiectivităţii şi, oricât au explorat
cercetările ulterioare limitele raţiunii umane (Kant), nu a
4. Un model interpretativ al secolului XX fost pus niciodată sub semnul îndoielii instrumentul
lingvistic al unei astfel de acţiuni. Doar în perioada
În istoria culturii occidentale poezia s-a bucurat de Decadentismului, moment istorico-cultural în timpul căruia
o mare importanţă, datorită faptului că civilizaţia noastră civilizaţia occidentală ajunge la conştiinţa imposibilităţii
s-a bazat, încă de la origini, pe „cuvânt”. În Occident, de a propune o interpretare acceptabilă a realităţii şi, în
orice tip de conceptualizare, fie ea religioasă (Biblia e consecinţă, la găsirea unei soluţii a problemelor
considerată Cuvântul lui Dumnezeu), filozofică sau civilă existenţiale, criza culturii occidentale trăieşte momentul
(după Cicero trecerea de la starea sălbatică la cea civilă a culminat al unui astfel de proces, eliminând structura de
fost determinată de retorică), socială (codificarea legilor), bază, golind de eficacitate însuşi elementul euristic,
literară, „spusă”, pusă în act sau cântată, şi-a găsit în raţiunea-cuvânt atingând limitele nihilismului afazic.
această formă de expresie centrul hipostatic şi inspirator. Prima treaptă o reprezenta negarea raţiunii ca mijloc
Până în perioada Decadentismului, substanţa discursului de cunoaştere, incapabilă să propună un sens existenţei.
lingvistico-conceptual se baza pe un act de „încredere”, Se recurge atunci la alte metode. Arta e propusă drept cea
de corespondenţă între semnificant şi semnificat, pentru mai autentică formă de investigaţie gnoseologică,
a folosi termenii saussurieni. De altfel, după Charles Sand- singura în măsură să atingă „numenul”. De la această
ers Peirce, orice gândire e un semn şi participă în mod poziţie se revendică canonul estetic fundamental al
esenţial la natura limbajului. Fără acest „pact social” nu ar Decadentismului: arta=cunoaştere. Cum nu se mai
exista religia, metafizica, istoria, politica, economia, întâmplase până atunci de-a lungul istoriei, acest sector
estetica, ştiinţa, geometria etc., aşa cum le cunoaştem noi. al activităţii umane îşi asuma misiunea şi responsabilitatea
Relaţia dintre cuvânt şi lume, dintre logos şi cosmos nu a de a descoperi misterul ce se ascunde în spatele realităţii
fost niciodată negată în totalitate, nici măcar de filozofiile fenomenologice.
sceptice sau nominaliste, fiind acceptată cel puţin ca şi În scrisoarea trimisă lui Paul Demeny la 15 mai 1871,
convenţie socială, după cum remarca George Steiner2: Arthur Rimbaud le cerea poeţilor să devină veritabili
pactul între cuvânt şi obiect, supoziţia că fiinţa şi materia răpitori ai focului, novatori, cunoscători ai profunzimilor
primă a existenţei sunt „exprimabile” au fost deja pe care să le transpună într-o limbă a sufletului şi pentru
conceptualizate în diferite moduri. În limba adamică, suflet, capabilă să surprindă parfumurile, sunetele,
identitatea e perfectă, lucrurile corespund întru totul culorile.
numelui atribuit de Adam. În idealismul platonic, care a Dar chiar şi prin acest procedeu, artistul e conştient
servit în general ca satelit metafizicii şi epistemologiei de incapacitatea sa de a realiza o interpretare organică şi
occidentale, discursul dialectic, dacă e susţinut de un completă a lumii şi, prin urmare, se va limita la aspecte
spirit critic şi de rigoare, înalţă intelectul uman înspre acele parţiale, particulare şi provizorii, la evidenţierea fulgurantă
arhetipuri de formă pură, al cărui calc transparent sunt, a unor „fragmente”, „bucăţi”, „crâmpeie” din realitate.
într-o oarecare măsură, cuvintele. Relaţia între conştiinţa Artistul se vede obligat să abandoneze căile elocvenţei,
verbală şi materia percepută şi înţeleasă a fost postulată înţeleasă ca o compoziţie logic stucturată, tonul
de Descartes în ce-a de-a treia Meditaţie. Altfel, se întreba declamatoriu, fruct al învăţării retorice, componenta
Descartes, cum am putea sălăşlui în raţiune? ideologică şi rima. În această primă fază cuvântul îşi
Auto-realizarea „spiritului” în Fenomenologia lui Hegel amplifică, ba chiar îşi modifică propria rază de acţiune:
e o odisee a conştientizării de către om a lumii şi a sinelui, folosirea sa nu mai depinde de valoarea semantică, ci de
parcurgând stadiile progresive ale conceptualizării. potenţialul său fonosimbolic, după cum sugerase Verlaine
Faptul că există inadvertenţe semantice între cuvânt (1844-1896):
şi realitate a fost deja analizat de retorica clasică, dar, aşa
cum acelaşi Steiner observa3, până şi scepticismul cel mai Vreau muzicii întâietate! [...]
radical şi cea mai subversivă dintre antiretorici au rămas Nuanţa eu râvnesc s-o caut,
fideli limbii. Nuanţa, nicidecum Culoarea [...]
Situaţia se schimbă radical odată cu Decadentismul: Alungă Poanta ce ucide
contractul dintre cuvânt şi realitate e rupt pentru prima Şi crudul Spirit, Râs impur,
dată, în mod radical şi sistematic, în conştiinţa Europei Suceşte gâtul elocinţei,
centrale şi ruse între anii 1870 şi 1930. Steiner arăta că Şi bine faci când, cu putere,
această ruptură a pactului între cuvânt şi lume constituie Astâmperi Rima-n chingi severe,
una din puţinele revoluţii autentice ale spiritului în istoria Ea, sclavă a nesocotinţei...5
occidentală şi defineşte însăşi modernitatea.4
Cauzele îşi au rădăcina în secolul al XVII-lea, dar Pasul următor făcut de Rimbaud (1854-1891)
numai în perioada decadentistă se ajunge la o completă marchează un punct „fără întoarcere”. Poetul Iluminărilor
conştientizare a consecinţelor produse de dizolvarea renunţă la tradiţionalele legături logice şi cronologice,
sintezei greco-creştine, al cărei fundament esenţial era structura discursului poetic şi categoriile spaţio-temporale
poezia italianã de azi 39

poziţionându-se într-un prezent halucinant, în care dă substanţială a filozofiei secolului XX, astfel că Franca
voce doar jocului de senzaţii fonice şi impresiilor psihice D’Agostini defineşte acest proces ca trecerea de la
personale. Cuvântul, eliberat de constrângerile sintactice chestiunea metafizicii la cea a lingvisticii.10 Ne aflăm la
tradiţionale, nu mai exercită un rol de comunicare, ci se antipozii concepţiei de adequatio intellectus et rei sau a
limitează doar la evocarea unor imagini fantastice, analogii coincidenţei galileene între ordo idearum şi ordo rerum,
imprevizibile, combinaţii complet noi, nemaintâlnite şi de a revoluţiei coperniciene preluată de Heidegger, conform
neconceput până atunci; creează o altă realitate, lipsită căreia limbajul e sediul manifestării fiinţei. Aceeaşi Franca
de orice legătură cu cea percepută de simţuri: d’Agostini semnala faptul că limbajul e sediul manifestării
fiinţei, atât din punct de vedere al individului, deoarece
Mă deprindeam cu halucinaţia simplă: vedeam vedem şi înţelegem lucrurile datorită determinărilor
fără nicio şovăire o moschee în locul unei uzine, o şcoală limbajului nostru, cât şi din punct de vedere istoric, căci
de tamburi alcătuită de îngeri, rădvane pe căile cerului, limbajul e singurul loc în care se exprimă viziunile
un salon în fundul unui lac; monştri, misterele;6 individuale ale fiinţei, de-a lungul diferitelor epoci.
Pentru Habermas (1929) şi Apel (1922), natura
Această nouă funcţie a limbajului e codificată într-o limbajului o constituie un veritabil „a priori”, forma pură,
formă lapidară şi anti-sintactică, ”Je est un autre”, ce neagă eliberată de orice raport cu experienţa. Şi Gadamer
tautologia fundamentală a oricărui cuvânt care revendică (1900-2002), continuând identificarea hedeggeriană a
un emiţător. Logos-ul tradiţional, pactul între subiect şi fiinţei şi limbajului, ajungea la concluzia autonomiei şi
verb, între cel ce vorbeşte şi comunitatea lingvistică, autosuficienţei limbajului.
posibilitatea medierii între limbaj şi realitate e înfrântă. Această emancipare e susţinută cu argumente
Odată cu Mallarmé (1842-1898) se consumă diferite şi de filozofia analitică. Frege (1848-1925), după ce
„nihilismul ontologic”. Bazele tradiţionale ale comunicării a încercat să determine natura „obiectelor logice”, avansa
sunt complet înlăturate. George Steiner remarca faptul că, ipoteza existenţei unei a treia lumi, alături de lumea internă
la momentul respectiv, cuvântul devine o marcă fonetică a experienţei subective şi a lumii externe a obiectelor fizice,
arbitrară, un semn gol. Sonoritatea sa, forma grafică, în care obiectele logice şi-ar găsi efectiv locul.11
componentele sale fonice sau funcţiile sale gramaticale La începutul secolului XX, filozoful, aşa cum a
nu mai stabilesc nicio legătură între realitatea pe care ne-o demonstrat Dummet (1925), a anticipat noua funcţie a
proiectăm şi referentul său pur convenţional.7 lingvisticii, folosind analiza limbajului pentru studiul
După Mallarmé limba ajunge aşadar să dialogheze gândirii, astfel că urmaşii săi au ajuns să identifice „al
cu ea însăşi. Raţiunea, pierzându-şi instrumentul de bază treilea regn” cu regnul lingvistic şi l-au ridicat la rangul de
în tentativa de cunoaştere a lumii, proclama „apusul obiect de cercetare. Făcând să coincidă lupta împotriva
Occidentului” (Oswald Spengler). „Moartea lui metafizicii cu pervertirea lingvistică, s-a ajuns la o formă
Dumnezeu” anunţată de Nietzsche (1844-1900) ratifica de „totalizare” a limbajului. Punctul de sosire al criticii la
eliminarea tuturor valorilor, postulatelor sau axiomelor ce metafizică a coincis cu absolutizarea limbajului, nu doar
fundamentaseră civilizaţia anterioară, între limbaj şi pentru că reprezenta un instrument de demascare a erorilor
activitatea morală nemaiexistând nici un punct de legătură. metafizicii, ci şi pentru că într-un fel limbajul ajunsese „să
În Ştiinţa veselă Nietzsche se întreba ce s-a întâmplat cu ia locul fiinţei”, constituind un obiect filozofic privilegiat.
Dumnezeu şi ajungea la concluzia că noi suntem cei care Această opţiune e valabilă nu doar în cazul filozofiei, ci şi
l-au ucis, „eu şi voi”. „Emancipând” limbajul, cultura al epistemologiei, antropologiei sociale, psihologiei cog-
occidentală a eliminat până şi relaţia între teologie şi textele nitive, psihanalizei.
sacre, între cuvânt şi acţiune, între semnificant şi Astfel, chiar în interiorul unei inevitabile
semnificat. Ferdinand de Saussure (1857-1913) afirma în schematizări, până şi istoria filozofiei din secolul XX
Curs-ul său de lingvistică generală că obiectul unic al demonstrează că îndepărtarea limbii de realitate a devenit
lingvisticii îl constituie limba în sine şi pentru sine. un fapt incontestabil. Poezia însăşi stă mărturie a acestei
Influenţa cercetătorului genovez s-a făcut simţită şi în situaţii. Cuvântul „pur” mallarméan, ungarettian şi ermetic
structuralism, care considera limba „o structură” formată refuză orice corespondenţă cu obiectele, căci el ar putea
dintr-o reţea de elemente, având fiecare o anume valoare reprezenta o iluzie vulgară, ar putea fi pervertit de „uzul
funcţională. Maurice Leroy remarca 8 faptul că popular”. Logos-ul se îndepărtează de turbina
structuraliştii, referindu-se la noţiunea dimensională a contradictorie, schimbătoare şi efemeră a realităţii. O
segmentelor lingvistice, au făcut un efort remarcabil de a întreagă serie de autori, de la poetul francez la scriitorii
explica limba prin ea însăşi. În acest scop au realizat o grupaţi în jurul revistei «La Voce» - Ungaretti (1888-1970),
examinare atentă a relaţiilor ce leagă elementele Campana (1885-1932) - şi până la Ermetism (anii 30 ai
discursului pentru a determina elementele funcţionale ale secolului XX), se reunesc în pelerinajul spre Ideile-Mamă,
acestor raporturi. în tentativa de a atinge o esenţă atemporală, de a surprinde
Lingvistica ştiinţifică, împreună cu semiotica, ştiinţa clipa găsind în non-referenţialitate absenţa spaţiului fizic.
sunetelor şi a semnelor, exclude orice legătură a acestora Luigi Pirandello (1867-1936) în Uno, nessuno e
cu subiectul reprezentat. George Steiner arăta9 că actele centomila pune în discuţie angoasa omului închis în
lingvistice ale omului, separate de revendicările lor carcera propriei singurătăţi gnoseologice şi existenţiale,
transcendente şi mitopoetice, au ajuns să se identifice cu găsind în „emanciparea” limbajului cauza fundamentală a
unităţile unui algoritm convenţional. imposibilităţii de a distruge barierele între oameni:
Divorţul între limbaj şi realitate e o componentă
40 poezia italianã de azi
Am folosit şi eu şi dumneata aceeaşi limbă, aceleaşi sechestraţi în carcera istoriei şi a destinului personal,
cuvinte. Dar ce vină avem, şi eu şi dumneata, dacă aceste limitaţi de orizontul existenţei, datoria noastră e, conform
cuvinte, în sine, sunt goale de conţinut? Goale dragul lui Giuseppe Langella,14 să depăşim acest orizont pentru
meu. Şi dumneata le umpli cu sensul dumitale, a atinge esenţa absolutului, a sufletului.
spunându-mi-le. Iar eu, auzindu-le, în mod inevitabil le La sfârşitul călătoriei poetul nu găseşte cuvintele
dau sensul meu. Am crezut că ne-am înţeles. Dar nu ne-am adecvate pentru a descrie experienţa trăită şi de aceea
înţeles deloc.12 recurge la formule lingvistice inedite, înrudite cu
obscuritatea. În rest, „ermetic” e sinonim cu ininteligibil,
„închis”, rezervat puţinilor aleşi, departe de profanum
Dificultatea stabilirii unui raport între cuvânt şi vulgus, după indicaţiile mallarméene. Recursul la simbol
obiect la Eugenio Montale (1896-1981) se transformă în şi la căutarea cuvântului pur se rezolvă prin îndepărtarea
negativitate ce pune sub semnul întrebării orice posibilitate de realitate, pentru a lăsa spaţiu unei expresii pur „lirice”
cognitivă pozitivă: şi strict individuale, atât de individuală, încât să anihileze
orice referinţă de natură spaţio-temporală şi
Nu ne-ntreba formula ce-ţi cască lumi afunde, fenomenologică, marcată de un puternic subiectivism
Ci strâmbă vreo silabă ca ramul anonim. formal.
Azi doar un lucru îţi putem răspunde:
Ce nu suntem, ce nu voim.13 b) Avangardele şi Neoavangardele

Mai există o direcţie în care limba e concepută ca un


Poeticile secolului XX s-au materializat în esenţă în element strict individual, detaşat de realitate şi redus la
două orientări: Ermetismul şi Avangardele, fenomene un simplu sistem de construcţie şi deconstrucţie,
destul de diferite în conştiinţa şi practica poetică dar care, asamblare şi demontare în interiorul unui cosmos
în opinia mea, reprezintă de fapt soluţii diferite ale aceleiaşi autoreferenţial şi autotransformator. Limba se spune pe
probleme. sine («die Sprache spricht» afirma Heidegger - 1889-1978
- citându-l pe Mallarmé) şi, eliberată de sclavia
a) Şcoala ermetică reprezentării, sustrasă devenirii spaţio-temporale, îşi
recapătă infinitatea magică, formală şi categorică. George
Giuseppe Langella, unul dintre cei mai notorii Steiner arăta15 că nici poemul şi nici sistemul metafizic nu
cercetători contemporani ai Ermetismului, explică, în sunt făcute din „idei”, din date externe verbalizante, ci din
termeni lipsiţi de echivoc, ruptura între cuvânt şi realitate. cuvinte. Degas spunea mereu că tablourile nu sunt decât
El susţine că, pentru autorii acestui curent, poezia se pigmenţi şi spaţii corelate la nivel intern. Muzica e făcută
situează „înainte de”, dincolo de orice posibilă determinare din sunete organizate convenţional. Sensul transpare doar
sentimentală şi emotivă. „Pretextul” creaţiei e, fără îndoială, din interiorul ei. Şi doar în măsura în care se apropie de
un eveniment ce constituie fundalul, dar care e repede condiţia muzicii şi de autonomia autarhică a codului
abandonat în favoarea unei experienţe interioare, a unui muzical, limba, pentru Mallarmé şi modernişti, revine la
fel de asceză platonică, „a doua navigare” înspre o lume numinoasa sa libertate originară şi se eliberează de
absolută, necontaminată, pură, străină coordonatelor substanţa rudimentară şi ruinată a lumii.
spaţio-temporale. Carlo Bo (1911-2001) justifica această
poziţie într-un articol din 1934, intitulat Riconoscenza alla Această direcţie e Avangarda. Futurismul
poesia. El considera că în centrul experienţei poetice marinettian (din primele două decenii ale secolului XX)
franceze se află ceea ce el numeşte „aventura spiritului” aplică o lovitură mortală raţiunii tradiţionale, introducând
sau „vânătoarea spirituală”, figura voyant-ului, a o anarhie în care axioma relaţiilor logice între conştiinţă şi
clarvăzătorului, în termenii lui Rimbaud. Acest clarvăzător, lume devine materie vidă. Manifestul literar al
posesorul unui „al treilea ochi”, reuşeşte să sondeze futurismului îndemna la folosirea cuvintelor fără nicio
profunzimile sufletului într-un pelerinaj către Ideile-Mamă, ordine convenţională, având ca unică preocupare redarea
„sublima aventură” ce îmbracă adesea forma unei tuturor vibraţiilor eu-lui. La forme de expresie similare ajung
„disperate vânători spirituale”, în timpul căreia cuvintele şi poeticile Dadaismului, Suprarealismului şi
sunt acaparate cu dificultate. Expresionismului.
Voyage-ul baudelairian, anotimpul în infern al lui Îndepărtarea de realitate, atât cea externă, cât şi cea
Rimbaud reprezintă experienţe, aventuri ale spiritului, a internă, se accentuează în creaţiile curentelor
căror miză e regăsirea, recuperarea totalităţii, cufundarea neoavangardiste din anii ’60. Iată un fragment extras din
şi abandonul în esenţă, în sălaşul etern. Sunt experienţe ah il mio sonno… (Laborintus) aparţinând lui Edoardo
ale absolutului. Sanguineti (1930):
Mallarmé are în schimb un parcurs diferit, acela al
aşteptării pasive, metodă pe care Bo o actualizează în anii
’30, filtrând-o prin mistica Sfântului Ioan al Crucii ah il mio sonno; e ah? e involuzione? e ah? e oh
(1542-1591). Aceasta presupune lepădarea de tot ce devoluzione? (e uh?)
aparţine vieţii noastre, experienţei, memoriei, descătuşarea e volizione! e nel tuo aspetto e infinito e generantur!
de tot ceea ce ne individualizează, ne face să fim noi. Şi ex putrefazione; complesse terre: ex superfluitate
cum nu suntem decât o parte infinitezimală a unui întreg, livida Palus
poezia italianã de azi 41

livida nascitur bene struttura Palus; lividissima referim în primul rând la diferenţele conceptuale, a căror
(lividissima terra) transpunere poetică e subordonată formei. Trebuie să
(lividissima): cuius aqua est livida: (aqua) nascitur! avem în vedere şi faptul că, aşa cum a argumentat
(aqua lividissima) sociologia, sfera subiectivă devine vulnerabilă pe timp
et omnia corpora oh strutture! corpora o strutture de criză, iar în cazul de faţă consecinţa a fost chiar
mortuorum presupusa moarte a poeziei, „sălaşul” tipic al
corpora mortua o strutture putrescunt; generantur! subiectivităţii. În iunie 1962 revista «Nuovi Argomenti»
amori! adresa literaţilor italieni 7 întrebări despre poezie (7
domande sulla poesia); prima viza o posibilă criză a
poeziei, în condiţiile în care se vorbise recent despre o
Textul nu are ca fundament raportul cu lumea, ci „criză a romanului”. Răspunsurile au fost diferite, marea
relaţiile interne ce variază de la succesiunea vocalelor (ah, majoritate afirmative, şi atribuiau criza poeziei unei crize a
oh, uh) la modificarea prefixului (involuzione : devoluzione creşterii, o considerau pretext de ruptură de academism, o
: volizione) sau reminiscenţe literare (mlaştina virgiliană oglindire a societăţii.
şi dantescă), sugerate în latină şi legate între ele prin Poezia trăia în anii ’50, ’60 momente dificile, aşa că
structuri gramaticale (pozitiv/superlativ; adjectiv/ necesitatea redefinirii tehnicilor, a limbajului, a statutului
propoziţie atributivă explicativă; antinomii: naştere/ său ontologic ca artă a devenit o prioritate.
moarte). După Amelia Roselli (1939-1996)16, fraza poetică Un astfel de proces nu putea să se materializeze
nu e decât sens logic asociativ, perceput cu ajutorul unei într-o formă proprie – de altfel orice formalizare operată ar
subtile sensibilităţi grafice şi spaţiale (spaţiile reprezintă fi echivalat cu o soluţie – deoarece criza apărea ca un
tăcerea şi punctele de referinţă ale minţii). amestec de forme. Doar această perspectivă justifică
La baza întregii mişcări neoavangardiste se află de experimentalismul lingvistic dus la extrem, al cărui
fapt principiul normativ al activităţii literare ce îşi propune reprezentant devine Edoardo Sanguineti: el caută
să reunească raţiunea şi creaţia poetică într-un echilibru confuziile fonice şi semantice, suprasaturează versul cu
al formelor de cunoaştere şi de compunere, proiect şi cuvinte provenind din limbile clasice şi străine (amestec
structură în acelaşi timp. Totuşi, cazualitatea reprezentării lingvistic) şi cu preţiozităţi culturale. În lipsa unor modele
nu trebuie să inducă în eroare; ea derivă dintr-o precisă interpretative ale realităţii unice şi unanim acceptate,
voinţă euristică şi se materializează în structuri ce imită poetul îşi propune să încorporeze diverse planuri
forma haosului: cronologice şi puncte de vedere eterogene într-o creaţie
polifonică. Structura poetică devine anorganică, un sistem
L’auto aderisce alla curva e il galoppo, dezordonat şi incoerent al unor părţi integrante, prin faptul
farfalle nelle narici, verso l’estasi, că limbajul se descentralizează, îşi pierde limitele şi
e in quell’attimo scomparve, gli alberi operează asocieri hazardate şi imprevizibile. Situaţia nu
sono eterni e ti cancelleranno, piovono are la bază schimbarea regulilor, ci schimbarea felului în
topi bianchi, ed è la fine, care aceste reguli sunt recunoscute. Nu întâmplător, în
ma è naturale, senza resistenza; perioada respectivă au proliferat grupurile, declaraţiile de
con una lunga doccia calda, «un ottimo settembre, poetică, colocviile şi revistele literare cu înclinare spre
perfetto,» sfugge dietro le siepi, discursul teoretic.
ritorno lentamente, «di me non ti ricordi,» Procesele interne şi externe ale sistemului sunt greu
«sì, ti ricordo, ma ti ho dimenticato,» de sesizat deoarece transformarea – poeziei în cazul nostru
e preme con la mano, le dita insaponate, – pune în lumină doar ceea ce se întâmplă şi nu de ce se
privo di memoria, acutamente parlando, «tra întâmplă. Prin urmare, în interiorul crizei predomină
un paio d’anni, tre, Zagabria è lontana» reprezentările sub forma descrierii, analizei şi metanalizei.
Din punct de vedere programatic, limbajul şi ratiunea
(Antonio Porta, Rapporti umani, X, p. 34) devin obiect al reprezentării poetice (metapoezie), obiect
privilegiat al structurilor poetice „transcendente” (în
Acest procedeu aparent incoerent devine posibil sensul kantian al termenului). Din păcate, Neoavangardei
deoarece are la bază relaţia dintre criza culturii şi criza pare să-i fi scăpat în mare parte semnificaţia reală a crizei,
cunoaşterii, situaţie ce trebuie explorată, chiar şi în formă din moment ce i-a aplicat aproape în exclusivitate un model
demitizantă, pentru a-i elibera fondul simbolic (ca să sociologic, pentru care literatura era o suprastructură. De
folosim termenii „hermeneutici” ai lui Ricoeuer- 1913-2005) aceea, în mod paradoxal dar necesar, orice proiect şi orice
şi a o domina artistic, depăşind-o. cercetare au fost îndreptate în această direcţie. Nu vreau
Orice poetică se naşte dintr-o reflecţie ce devine să neg legitimitatea unui astfel de demers, dar nici ideea
germenele creaţiei dar, în momentul în care nu mai există că o analiză diferită ar fi putut aborda altfel perspectiva
un model standardizat, raţiunea e abandonată în favoarea gnoseologică.
creaţiei din cauza contradicţiilor din interiorul crizei, Oricum, asupra neoavangardelor apasă conştiinţa
manifestate adesea ca o contrapunere a diferenţelor. Pe crizei cunoaşterii şi prin urmare imposibilitatea adecvării
acest principiu se structurează inovaţiile: abandonul intelectului la realitate. În interiorul unei astfel de situaţii,
metricii, ritmului, structurii, subiectului, a limbajului orice poziţie conceptuală acţionează ca un element de
tradiţional şi monolingvismului, folosirea pastich-ului, a anihilare a trecutului şi ca afirmare a unei conştiinţe
tematicilor şi formelor noi. Când vorbim de opoziţii, ne fragmentare.
42 poezia italianã de azi
Odată pierdut orizontul metafizic unanim acceptat, surprinderea întregii realităţi. Cadrul prezentat trebuie
miza cunoaşterii prin poezie s-a diminuat simţitor, perceput ca un instrument interpretativ în interiorul căruia
tinzând de-a dreptul spre zero, în interiorul unui manifestările au fost variate şi nuanţate, inclusiv cele de
adevărat egocentrism formal. Angelo Guglielmi (1929) totală sau parţială opoziţie.
încredinţa limbajului poetic un singur scop, şi anume
„comunicarea negării comunicării existente”. 5. Antiermetismul şi Antiavangardismul
„Modalitatea” punerii în practică diferă de la un poet la
altul: Edoardo Sanguineti tinde spre o negare a oricărei Deşi Ermetismul şi Avangardele au fost curentele
structuri sintactice şi dimensiuni semantice, Elio poetice dominante ale secolului XX, în realitate, pano-
Pagliarani (1927) recurge la limbajul publicitar, citate rama literară italiană e destul de complexă şi variată. Tocmai
din manualul de dactilografie, fragmente din limba de aceea s-a dezvoltat o categorie critică numită
vorbită şi voci din lumi diferite, în timp ce Antonio „antiermetism” şi „antiavangardism”, având drept scop
Porta (1935-1989) realizează diverse colaje de investigarea experienţelor literare situate în afara celor
fotograme. Toţi au drept obiectiv reprezentarea haosului două curente. Se înţelege de la sine că e vorba de o
realităţii, pe care, conform lui A. Guglielmi, nicio clasificare aproximativă, deoarece foarte puţini poeţi
ideologie nu e în măsură să îl reprezinte în mod exhaustiv, (poate niciunul) nu au rămas imuni la influenţele epocii.
iar atunci când se încearcă folosirea ideologiilor în acest Nu trebuie uitat nici faptul că, până şi în interiorul aceloraşi
scop, rezultatele sunt doar false semnificate. Singura grupări, există personalităţi complet divergente; amintim
metodă care apelează la alte dimensiuni decât cele doar poziţia lui Elio Pagliarani şi a romanului său în versuri
empirice ar fi posibilitatea „experimentării” în interiorul faţă de experimentul lui Antonio Porta, ambii incluşi în
limbajului poetic, experimentare configurată nu doar antologia I novissimi, care a marcat un moment de cotitură
ca utopie de sens ci, mai ales, ca „tensiune spre”, în în evoluţia liricii italiene din anii ’60.
sens heideggerian, demers de cunoaştere al Ce anume îi caracterizează pe poeţii din această
mecanismelor poiein-ului, modelelor şi codificărilor categorie? Elementul comun constă în tentativa de a
sale. regăsi, cu mijloace şi în proporţii diferite, raportul dintre
„Tensiunea spre” nu se aplică lumii, ci limbajului, cuvânt şi existenţă.
delegat să imite haosul existenţei. O astfel de operaţiune Ne vom limita aici doar la o privire de ansamblu,
se rezolvă pe versantul lui raţiunii, prin soluţii diferite: fie lipsită de pretenţia de exhaustivitate.
tăcerea urmată de proclamarea morţii poeziei, fie Poetica lui Umberto Saba (1883-1957), considerat şi
experimentarea non-sense-ului prin intermediul colajului azi unul din marii autori ai secolului XX, s-a concentrat pe
lingvistic haotic sau studiul instrumentalizării lingvisticii. recuperarea „filonului de aur al tradiţiei italiene”; aceeaşi
La baza soluţiilor „pozitive” se află „inventarea” (în sensul tendinţă s-a manifestat la personalităţi total diferite precum
latin al termenului) lumii ca joc confuz şi adesea letal, Carlo Batocchini (1899-1986), Sandro Penna (1906-1977)
incapabil să se autoguverneze, situaţie ce determină sau Giorgio Caproni (1912-1990). În operele lor e reperabilă
elementul tragic, negativ al majorităţii creaţiilor o trăsătură comună: refuzul poeziei decadent-simboliste
neoavangardiste: refuzul ontologicului şi afirmarea îi obligă să recurgă la forme personale de expresie, la
fenomenologicului dă naştere relativizării pirandelliene a recuperarea sau pur şi simplu reutilizarea formelor metrice
perspectivelor lipsite de soluţii, o lume nouă în care poetul tradiţionale - sonetul, catrenele, rima – şi mai ales la
devine în egală măsură observator privilegiat şi legiuitor adoptarea unor stileme precise care, de la stilnovism
(autoreferenţial). (Cavalcanti şi Rimele lui Dante) ajung la poezia melodioasă,
Fără îndoială că într-un asemenea context, în arcadică şi romantică. Aceşti autori, fără să întrerupă
configurarea unui nou limbaj predominantă e „intenţia contactul cu poeţii contemporani – e suficient să-l amintim
semnificantă”, structura organizatorică minimală a unui pe Batocchi şi revista «Frontespizio» -, creează într-o
discurs poetic, fundamentat în general pe „problema manieră personală şi devin cunoscuţi ca individualităţi,
semnului”. fără să fondeze şcoli sau grupuri. În operele lor se
Fenomenul abstractului ţi informalului a cuprins nu regăseşte tentativa de a renova poezia italiană, luând ca
doar poezia, ci aproape toate domeniile artei. De la Mirň reper literaţii autohtoni şi nu pe cei străini, demers
(1893-1983) la Kandinskj (1866-1944), Fontana (1899-1968) continuat oarecum, în forme şi la nivele diferite, în a doua
sau Pollock (1912-1956), artiştii au refuzat orice tip de jumătate a secolului de poetica neorealistă, prin Vittorio
reprezentare care nu problematiza instrumentul de Sereni (1913-1983) şi „şcoala lombardă”.
expresie: culoarea, forma, dimensiunea. Acelaşi fenomen Un parcurs diferit a avut Clemente Rebora
s-a manifestat în sculptură şi muzică. Dacă raţiunea (1885-1957), poet care după o tinereţe agnostică a îmbrăcat
pierduse o dată cu Decadentismul orice posibilitate de haina preoţiei. Limbajul său oscilează între dicţia aulică şi
reprezentare credibilă a realităţii, în secolul XX (sau cel colocvialitate, într-o puternică încărcătură expresivă al
de-al doilea Decadentism) chiar şi arta, nemaisimţindu-se cărei scop îl reprezintă resemantizarea cuvântului. În felul
în măsură să integreze „fărâmele” de cunoaştere, se acesta poetul tinde spre o expresie corelată cu procesele
limitează să opereze asupra instrumentelor. etico-existenţiale, încercând să contrazică criza limbajului
Ar fi totuşi greşit să concluzionăm că întreaga poetic proclamată în Italia la sfârşitul secolului al XIX-lea
cultură a secolului XX a produs doar astfel de creaţii; nu de către Carducci şi D’Annunzio, ajunsă în acel moment
au lipsit manifestările diferite, uneori contrarii, precum cea la „autonomia semnificantului” (Gian Luigi Beccaria) şi la
a Cantos-urilor lui Pound (1885-1972), ce vizau prozaizarea poeziei operată de Crepusculari. Spre tentativa
poezia italianã de azi 43

de resemantizare converg o serie de elemente: modelul O altă tendinţă e cea cunoscută sub numele de
poetic dantesc şi leopardian, literatura de la începutul „şcoala lombardă”, al cărei cadru geografic era mai mare
secolului, concepţiile filozofice ale lui Bruno (1548-1600), decât actuala Lombardie, incluzând şi vechiul Ducat de
Vico (1668-1744), Gentile (1875-1944), Croce (1866-1952), Milano, întins până la provinciile Novara şi Verbania.
moştenirea tradiţiei mazziniene, componente cu ajutorul Teritoriul geografic a devenit un teritoriu al sufletului, al
cărora Rebora creează o poezie ale cărei caracteristici sensibilităţii revelate cu luciditate de Luciano Anceschi
esenţiale sunt „profunda conştientizare a vieţii şi tentativa în introducerea la antologia sa din 1952, intitulată chiar
de căutare a adevărului”, după cum mărturisea în scrisoarea Linea Lombarda (Şcoala lombardă). Lucrarea prezintă
către tatăl său din 22 octombrie 1909. Demersul de şase poeţi cu vârste cuprinse între treizeci şi patruzeci de
restabilire a raportului dintre cuvânt şi obiect are însă la ani: Vittorio Sereni (1913-1983), Giorgio Orelli (1921),
bază motivaţii etice şi existenţiale şi nu ambiţii exclusiv Luciano Erba (1922), Nelo Risi (1920), Roberto Rebora
literare. Fragmentul reborian, „instrument reprezentativ al (1910-1992) şi Lorenzo Modesti. Alături de aceştia merită
unei dialectici interne a subiectului poetic” în viziunea lui amintiţi Maurizio Cucchi (1945) şi, mai ales, Giovanni
Giuseppe Nava17, e semnul distinctiv al unui parcurs ce Raboni (1932-2004). Ei constituie prototipul unui anume
va ajunge finalmente la tăcere: «E la parola zittě chiacchiere esprit lombard, prezent deja în literatura italiană încă de la
mie» („Şi cuvântul îmi reduse la tăcere vorbele”). origini prin opera lui Bonvesin de la Riva (1240-1315),
O altă cale de a restabili raportul dintre cuvânt şi continuat mai apoi de Carlo Maria Maggi (1630-1699) până
realitate o constituie recuperarea dialectului. Literatura la marele Iluminist al secolului XVIII, Parini (1729-1799),
dialectală italiană îşi începe tradiţia în secolul al XVI-lea, ajuns finalmente prin intermediul lui Manzoni (1785-1873)
când problema limbii a fost rezolvată de Pietro Bembo la Clemente Rebora şi Delio Tessa.
(1470-1547): dialectul florentin din secolul al XIV-lea, în Anceschi remarcă tendinţa comună a acestora de a
special Canzonierul lui Petrarca (1304-1374) şi compune o poezie in re şi nu ante rem, o poezie ce
Decameronul lui Boccaccio (1313-1375) se impuneau ca reintegrează obiectele şi nu una ce se postează înaintea
modele de urmat în poezie şi proză. Aceasta a dat naştere „lucrului”. Geneza unei astfel de tendinţe poetice îşi are
în mod oficial literaturii italiene care a reunit, sub profil rădăcinile într-o „ aventură cu ploi şi lacuri, petrecută
cultural, peninsula divizată din punct de vedere politic şi într-un parc de un verde incredibil”. Parcul la care se face
i-a imprimat conştiinţa apartenenţei la o singură tradiţie. referire – cel al Vilei Este din Varese – aminteşte de cultul
Şi alte idiomuri au fost ridicate la rang de dialect, pentru grădină specific sensibilităţii unor vechi suverani,
concept cu accepţiuni diferite, în funcţie de epocă. de afinitatea pentru natură, iar parfumul pe care îl emană e
Romantismul, în avântul său patriotic şi unitar, a insistat extrem de lombard; avem de-a face cu o poezie ce atinge
asupra importanţei suprimării hiatului dintre exprimarea un maximum de intensitate prin imagini rapide, fără
scrisă şi vorbită şi a găsit în romanul lui Manzoni, I digresiuni discursive.
promessi sposi, un model de armonizare a acestor două După părerea lui Franco Buffoni (1948)18, „şcoala
tipuri de expresie. lombardă” recurge în actul poetic la analogii, metafore şi
De mai bine de patruzeci de ani, datorită televiziunii, imagini fulminante, fără să apeleze la formule discursive,
creşterii nivelului de trai, răspândirii culturii, migraţiei in- emfază, retorică sau „umiditate”; e în fond o poezie a
terne, creşterii schimburilor interpersonale, mai mult de understatement-ului, adică a spunerii fără digresiuni şi
jumătate din populaţie foloseşte italiana în relaţiile explicaţii excesive. Maurizio Cucchi în Poeti italiani del
cotidiene. Generaţiile născute în aceste decenii vorbesc secondo Novecento indică drept element definitoriu al
rar în dialect, devenit o adevărata limbă străină. În mod şcolii lombarde cultura locală (deplasând oarecum câmpul
paradoxal, tocmai în această epocă asistăm la o producţie semantic) aflată într-o continuă ebuliţie de tensiune etică
substanţială de opere dialectale. Motivele sunt ce intervine asupra limbajului, îl răstălmăceşte şi îl modifică
numeroase, legate adesea de un fel de moft al preţiozismelor în interiorul cotidianului. Din păcate, cu excepţia lui Vittorio
cu tentă nostalgică, şi mulţi poeţi de certă valoare (Pier Sereni, adeziunea la realitate se limitează adesea la un
Paolo Pasolini, 1922-1975, Virgilio Giotti, 1885-1957, Delio minimalism descriptiv, simplă „luare la cunoştinţă” a
Tessa, 1886-1939, Biagio Marin, 1891-1985, Giacomo realităţii.
Noventa, 1898-1960) rezolvă astfel problema fundamentală Tot de la experienţa cotidiană, însă nu cea
a contemporaneităţii. Pentru Andrea Zanzotto (1921) a dezamăgitoare şi minimalistă, se revendică şi aşa-numita
scrie versuri în petčl echivalează cu întoarcerea la origini, „şcoală romană”, ai cărei poeţi recurg la expresia clară şi
iar în opera lui Franco Loi (1930), dialectul devine un mijloc la tonuri elegiace. Îi caracterizează un sentimentalism tipic
de investigare a cuvântului şi reacţia la un lexic italian lui Corazzini, cultul bunelor sentimente, intimitatea
lipsit de vitalitate. familiară, un fel de închidere într-o individualitate nu doar
Printre mişcările contestatare ale Ermetismului şi lirică ci mai ales existenţială. Gabriella Sica (1950), Beppe
Avangardelor trebuie amintit şi Neorealismul poetic al lui Salvia (1954-1985), Claudio Damiani (1957), Silvia Bre
Rocco Scotellaro (1923-1953). Faţă de limbajul prozei (1958), Annelisa Alleva (1956) găsesc în aşa-numitul
neorealiste care a dat efectiv peste cap literatura caligrafică „cuvânt îndrăgostit” soluţia problemei limbii poetice.
şi cifrată, investind spaţiul literar cu vorbirea imediată, Marco Merlin (1973) se întreba însă19 dacă, odată
poetul din Basilicata a folosit cu predilecţie un lexic de cu aceşti poeţi, se poate vorbi într-adevăr de o „regăsire a
nivel mediu, standardizat în secolele următoare, când s-a cuvântului”. Tendinţa descriptivă îi plasează mai degrabă
experimentat şi amestecul de termeni aulici tradiţionali cu pe linia epigonismului decât a noutăţii. Problema nu e
cuvintele unei civilizaţii de masă incipiente. tranşată încă de la rădăcină.
44 poezia italianã de azi
6. Deceniile Postmodernismului În astfel de tipare se încadrează numeroase
experienţe artistice ale anilor ’80‚’90, într-o climă de criză
Postodernismul e caracterizat de criza editorială şi o semnificativă distanţare de lumea
infrastructurilor conceptuale ce au caracterizat ideologiile universitară. Producţia literară, densă şi marginală, a fost
Modernităţii, având drept consecinţă deriva înspre o promovată mai ales de reviste şi de micile edituri într-o
„opacitate” care, prin multe aspecte, se apropie de invizibil. dimensiune provincială.
„Depăşirea” gândirii metafizice produsă de criza Puţine voci au reuşit să se facă auzite din acest
gnoseologică duce la relativism şi de aici la o pluralitate a „limb”, astfel încât s-a concluzionat că exilul poetului era
obiectelor şi subiectelor, a semnelor şi evenimentelor, semnul unei lipse de proiecte artistice, unei veritabile crize
reperabile în lume sub forma fragmentarismului. Pierderea a scriiturii. În realitate, situaţia era diferită: poezia nu
„fundamentului” duce la o „deteriorare” generală, prolifică suferea de o criză a scriiturii, ci de o criză a vizibilităţii
în vocabule şi scriituri, mereu pradă tentaţiei de a redescrie într-o stare de rătăcire specifică „generaţiei invizibile”, a
şi a se redescrie, într-un vârtej de semnificaţii aflate la cărei producţie a fost încredinţată generaţiilor posterioare
graniţa non-sensului. În această perioadă, critica publicării studiului Poeti nel limbo: Studio sulla
universitară şi militantă, căzută pradă formalismului şi generazione perduta e sulla fine della tradizione
structuralismului, deservind anumite interese străine (Novara, Interlinea 2005) a lui Marco Merlin. Criticul
literaturii, nu-şi mai exercită rolul consacrat de orientare a vorbeşte în această lucrare despre „veriga slabă” din lanţul
cititorului din cauza „indiferenţei ierarhice”. Distanţa literaturii, pe cale să cedeze şi să întrerupă astfel legătura
dintre cuvânt şi obiect, gândire şi realitate devine abisală, între tradiţie şi contemporaneitate. Numărul poeţilor
iar tentativele unor mişcări precum Mitomodernismul, analizaţi denotă bogăţia unei perioade de creaţie rămasă
Neoromantismul sau Neometrismul apar sterile din cauza aproape necunoscută, în timpul căreia au fost elaborate,
faptului că se opresc în pragul literaturii. Totuşi, în cazul în umbra marilor „maeştri” încă activi şi a altor generaţii,
poeziei anilor ’80, ’90 se poate vorbi de o „supraproducţie” noi limbaje şi forme de expresie.
căreia nu îi sunt străini epigonii Neoavangardelor precum Care e parcursul poeziei italiene în ultimele trei
Antonio Porta, Edoardo Sanguineti, Amelia Rosselli, decenii ale secolului XX?
Montale din a doua etapă a creaţiei, poezia contemporană Printr-un stil individual, majoritatea poeţilor au
a lui Giorgio Caproni, şcoala lombardă pe de o parte şi cea încercat să depăşească tendinţele acestei epoci prin
romană pe de alta, „poeţii din limb” şi Andrea Zanzotto. valorizarea trecutului; în ciuda reminiscenţelor
Vom încerca în continuare să delimităm în linii mari neoavangardiste (nu trebuie uitat faptul că principalii lor
tendinţele poeziei din anii ’70 şi până la sfârşitul secolului, reprezentanţi au deţinut puterea culturală: edituri,
folosindu-ne de modelele interpretative propuse de Marco televiziuni, ziare, premii literare, catedre universitare...),
Merlin în L’anello che non tiene.20 asistăm la tentative, diferite şi provizorii, de „recuperare”
Merlin constată înainte de toate o progresivă a cuvântului, de anihilare a hiatului dintre cuvânt şi
îndepărtare de public a poeziei contemporane. În realitate, realitate.
în anii ’70 acest sector cultural a trăit o epocă aproape Căile urmate şi rezultatele obţinute au fost complet
„magică”: atenţia specială din partea editurilor, a diferite.
mass-mediei şi a sectorului politic a facilitat apariţia unui Cesare Viviani (1947) pleacă de la o poziţie
volum incredibil de publicaţii ce au consacrat mulţi neoavangardistă în publicaţiile sale din anii ’70 (Lo
debutanţi -Maurizio Cucchi, Cesare Viviani (1947), Milo strabismo cara 1973) pentru a ajunge în creaţiile ulterioare
De Angelis (1951) -, de manifestări literare, colecţii şi la recuperarea cuvântului, a clarităţii şi comunicabilităţii,
antologii celebre. Poezia a trăit o epocă de-a dreptul a naraţiunii şi descrierii interioare, cosmice şi sociale, la
fericită. Sunt anii premiului Nobel obţinut de Montale şi un nivel care a făcut din volumele sale o veritabilă
ai asasinatului lui Pasolini. Într-un asemenea context, paradigmă a schimbării stilistice din poezia italiană. Odată
numărul poeţilor în căutarea notorietăţii şi a editurilor cu L’opera lasciata sola (1993) poetul abandonează orice
disponibile a crescut simţitor. Tendinţa a fost însă brusc tentativă de autoreferenţialitate: scriitura capătă forma unei
redimensionată: încercarea de a transforma şi acest sec- naraţiuni impregnate de o componentă puternic filozofică.
tor într-o exigenţă colectivă nu a obţinut rezultatele sper- Mişcarea neoavangardistă perseverează nu doar prin
ate. „Deriva” artei şi a subiectului vor apărea ca fenomene mafia premiilor literare şi a publicaţiilor plătite, ci şi prin
tipice doar în etapa următoare. capodopera lui Valerio Magrelli (Ora serrata retinae, 1980)
Marco Merlin atrăgea atenţia în lucrarea mai sus care, printr-un raţionament tipic franţuzesc, duce la apogeu
amintită21 că această „derivă” nu era simptomul pierderii cercetarea asupra metapoeziei. Lucrările sale ulterioare
definitive a subiectului protagonist al percepţiei, fapt reiau, într-o manieră mai puţin convingătoare, aceeaşi
demonstrat şi de preponderenţa corporalităţii în repertoriul temă.
poetic; poezia, în calitate de performance vocală, îşi Pentru poeţii cei mai reprezentativi, depăşirea
revendica o netă valenţă gestuală, fixând în materia curentelor secolului XX apare ca o necesitate absolută.
semnului valoarea sa de amprentă psihică, de realism În acest sens se pot delimita o serie de tendinţe:
anti-mimetic, cu trăsături încă experimentale. Textul, Mitomodernismul (recuperarea mitului clasic),
amestecând genuri şi registre diferite, ca o consecinţă a Neoromantismul (recuperarea sentimentalismului roman-
descentralizării eu-lui, primea pulsaţii din cotidian, scene tic), Neocontenutismul fenomenologic (recuperarea
şi personaje emblematice ale unei derive considerată descrierii schematice), Neoformalismul (recuperarea
într-adevăr epocale. structurilor metrice şi strofice) ca şi cum, aşa cum remarcă
poezia italianã de azi 45

Merlin22, revenirea la metrică şi la structurile fixe ar doua parte a creaţiei şi pe Pasolini politic, într-o combinaţie
reprezenta pentru mulţi poeţi singura cale posibilă de dezinvoltă de registre, care de la inventivitate ajung la
salvare a poeziei de la omogenizarea colectivă. Prin kitsch. Prin intermediul mai multor „figuri”, printre care şi
renunţarea la gândirea utopică, la ideologii şi la ideea eu-l subiect, Flavio Santi nu face decât să rescrie trecutul
cunoaşterii universale, aceste orientări determină, în într-o optică a coordonatelor mentale contemporane, ce
viziunea Nivei Lorenzini23, o reconfigurare a cercetărilor tind înspre deconstruirea formelor transmise, rămânând
literare la care au contribuit în egală măsură activitatea puternic ancorat într-o schemă de metapoezie. Creaţiile
revistei «Niebo» (1977-1980) şi publicarea antologiei La lui Andrea Ponso relevă necesitatea de a vorbi despre
parola innamorata a lui Mauro e Pontiggia (1978). „fapte”, dar nu reuşesc să treacă dincolo de limbaj. Dacă
sub aspect conceptual predomină o atitudine abstractă,
1) Mitomodernismul, al cărui reprezentant major este intelectuală şi filozofică, din perspectivă literară
Giuseppe Conte (1945), încearcă soluţionarea problemei concreteţea apare mai degrabă ca un element retoric decât
prin revalorizarea mitului şi a elementelor clasice, printr-un ca o materializare a gândirii poetice.
fel de neoestetism bazat pe cultul poeziei; totuşi, versurile Exigenţa comună a acestor poeţi rămâne
sale, adesea grupate în catrene, nu se bucură de şlefuirea redescoperirea cuvântului. Nu întâmplător, în această
şi ajustarea unui Magrelli şi se revarsă cu o libertate perioadă Mario Luzi publică volume fundamentale pentru
debordantă, în contrast cu modelul antic. istoria poeziei - Per il battesimo dei nostri frammenti
Maurizio Cucchi (1945) reia în schimb descriptivismul (1985) şi Frasi e incisi di un canto salutare (1990) - în
specific „şcolii lombarde”, ajungând la un minimalism în care cuvântul poetic e aşezat pe noi fundamente. În
care mizeria existenţei, absenţa valorilor, fragmentarismul aceeaşi perioadă (1984), Attilio Bertolluci (1911-2000)
postmodern, încremenirea realităţii contemporane, începe publicarea epopeii în versuri Camera da letto...
cotidianul obscur şi lipsit de speranţă eclipsează lumea Tot în acest context trebuie amintită şi creaţia lui
valorilor prezente în figura paternă. Eugenio Montale, veritabil punct de referinţă din anii ’30
Antonio Riccardi (1962) ia oarecum ca model poezia şi până în zilele noastre: într-un fel sau altul, toţi poeţii au
lui Cucchi, prelucrând-o cu un vizionarism mai accentuat fost obligaţi să-l parcurgă. Ca mai toate personalităţile
în formulări mai categorice. Povestirea destinului unei marcante, Montale a refuzat limitele înguste impuse de un
familii prin aventurile diverselor personaje privilegiază curent, deşi opera lui s-a consolidat în două etape diferite:
evocarea faptelor, aluziile la secretele acestui microcos- prima cuprinde creaţiile de până la Bufera ed altro (1956),
mos interiorizat în dauna descrierii spaţiului exterior. Ne iar cea de-a doua publicaţiile din anii ’60. Dacă în prima
aflăm încă în faţa unei scriituri „neocontenutiste” ce nu parte Montale apare ca un veritabil martor al crizei culturii
reuşeşte să depăşească „doliul” specific secolului XX. occidentale, incapabilă să găsească un sens existenţei, în
Tendinţele curentului ermetic sunt continuate în ce-a de-a doua nu mai dă dovadă de aceeaşi perspicacitate
Neoorfism (recuperarea componentei orfice a în aproprierea Postmodernismului, al cărui model
Ermetismului) de Alessandro Ceni (1957) şi Roberto fragmentar l-a reprodus doar la un nivel superficial, fără
Massapi (1952), care într-un fel împing până în zilele să preia şi implicaţiile problematice.
noastre poeticile Decadentismului. În opera primului
regăsim reuşitele cele mai convingătoare ale tradiţiei 7. După Postmodernism
metafizice de la John Donne până la Dylan Thomas. Şi
începuturile lui Milo de Angelis sunt de influenţă orfică, În mijlocul haosului contemporan – nu înţeleg prin
de care s-a îndepărtat mai apoi în favoarea clasicităţii, aceasta o definiţie a situaţiei actuale, ci doar constatarea
reperabilă în citate şi aluzii la poeţii greci şi latini. De că nu-i deloc uşor să desluşeşti contemporaneitatea – în
Angelis a ajuns la o sinteză între gândirea raţională şi care tendinţele vechi şi noi coexistă, mi se pare esenţial să
materializarea datelor biografice, între elementul sentimen- evidenţiez „turnura” pe care poezia italiană o cunoaşte la
tal şi componenta umană: sclipirile raţiunii sunt conden- cumpăna dintre secole. Din grupul format în jurul revistei
sate în pasaje apodictice şi în sentinţe cu caracter univer- «Atelier» (activă din 1996) fac parte câţiva poeţi care au
sal. aderat la programul de renovare al liricii, plecând, pe
Din mai multe motive, debutul poetic al Antonellei urmele lui Mario Luzi şi Pier Luigi Bacchini (1927), nu de
Anedda (1958) - care a avut apoi un interesant parcurs la instrumentul său, ci de la „viziunea” estetică şi
social şi politic - poate fi considerat similar cu cel al lui De existenţială.
Angelis. În operele sale, absolutismul dicţiunii poetice se Înainte de a evidenţia aportul poetic şi cultural al
materializează într-o expresie carnală, domestică şi socială. acestor doi autori, mi se pare important să amintesc că un
Componenta civilă e caracteristica producţiei lui alt scriitor, care nu a fost apreciat la justa sa valoare, a
Gianni D’Elia (1953), transpusă adesea în forme descris parabola culturală a epocii noastre: Bartolo Cattafi
oratoriceşti, ce ocultează din păcate recuperarea metricii (1922-1979); el a explorat în profunzime secolul XX ca
tradiţionale şi talentul naratoricesc, în concordanţă cu „punct terminus”, arătând că prin catastrofele istorice,
sentimentul unei necesare responsabilităţi morale a civile, culturale şi morale s-au consumat structurile
cuvântului. conceptuale ce au susţinut aproape două milenii şi
Mai tineri dar profund ancoraţi în Posmodernismul jumătate de istorie. În secolul XX se află eşecul proiectelor
din ultima parte a secolului XX sunt Flavio Santi (1973) şi totalitariste, formulate cu rigoarea abstractizării logice;
Andrea Ponso (1975). Primul, într-o manieră expresivă tot atunci ia sfârşit orice tip de cunoaştere concepută ca
preponderent ironică, îi reactualizează pe Montale din a reprezentare a unei lumi exterioare, se pierde ideea unei
46 poezia italianã de azi
minţi umane capabilă să descopere adevărul; dar ia sfârşit cunoaşterea poetică. Ştiinţa pleacă de la supoziţia
şi consecinţa, contrariul, adică neîncrederea totală în existenţei unei lumi şi prin urmare omul-poet, o dată reperat
posibilităţile de operare, se termină Modernitatea, dar şi limbajul cunoscut, numeşte realul. Tocmai în aceasta
Postmodernismul; se termină „perioada de doliu”. După constă diferenţa între realismul „şcolii lombarde” şi cel al
parcurgerea celor doi versanţi res cogitans şi res extensa, scriitorului romagniol: el are convingerea că limbajul e în
Cataffi concluzionează că nu există posibilitatea de a măsură să dezvăluie o concepţie despre lume, înţeleasă
ajunge la fiinţă, nici prin intermediul percepţiilor senzoriale, ca exigenţă a construirii şi cercetării căci, aşa cum observa
nici prin intermediul gândirii. În faţa omului, care nu mai e Luigi Pareyson, dacă e adevărat că niciodată nu vom avea
subiect, „se pune” lucrul, care nu mai e obiect: rămâne în cuvânt un enunţ exhaustiv despre adevăr, e la fel de
doar pura existenţă. Realitatea se află dincolo de orice adevărat şi faptul că el e sediul cel mai adecvat pentru a
raţiune, al cărei rol devine simpla catalogare. E distrus primi adevărul şi a-l păstra ca inepuizabil; adevărul nu se
însăşi principiul non-contradicţiei, al deducerii, rămâne sustrage cuvântului pentru a se retrage în secret, ci şi-l
cel al constatării, dar şi acesta în formă provizorie, căci revendică stimulându-i noi revelaţii: adevărul nu e
existenţa nu poate fi obiectivată. Nu întâmplător, ştiinţele insesizabil, dar apare ca o iradiere de semnificate, născute
– care în gândirea Modernităţii au fost destituite de orice nu dintr-o desconsiderare a cuvântului, ci printr-o
fundament de adevăr – pot să studieze realitatea ca obiect supraevaluare a acestuia.
„al” lumii, lăsând însă pe dinafară existenţa, percepută de
Cattafi ca ucenic al parcursului său: centrul zero. Acesta e climatul în care creează un grup de poeţi
Dar tocmai experienţa întunericului şi a disperării se ale căror opere prezintă anumite trăsături comune:
află la baza unui nou început, precum imaginea Paştelui a) Refuzul concepţiei autoreferenţiale şi ludice a
după tenebrele din Vinerea Mare. Poetul nutreşte poeziei. Ei împartăşesc ideea necesităţii de a uni literatura
convingerea că în realitate criza Modernităţii şi a şi problemele umane într-o artă consubstanţială
Postmodernismului nu sunt decât „reversul” procesului experienţei, având ca scop revenirea la temele legate de
de inovare şi edificare a unei noi umanităţi, după un plan om, refuzând o lirică concepută ca intuiţie şi liberă efuziune
menit să instituie o ordine nouă în lume. a subiectivităţii sau ca experienţă poetică a unei
Cel care a săvârşit gestul titanic de a sonda individualităţi absolute. Condiţia de pierzanie, tipică
profunzimile cuvântului şi ale lucrului a fost Mario Luzi secolului XX, e înlocuită de una a „edificării”, care nu are
(1914-2005); el a reuşit în demersul său – experimentat de neapărat ambiţia să găsească Adevărul, Poezia, Valoarea,
mulţi dar fără rezultat – pentru că a recunoscut un sens dar care îşi propune un parcurs umil de muncă comună.
existenţei, lumii, istoriei, problemei răului şi durerii, naturii b) Refuzul scepticismului relativist în acord cu
şi chiar recompunerii fragmentarismului postmodern (Per conceptul de „realism intern” specific filozofiei americane,
il battesimo dei nostri frammenti), proclamându-se ce se opune atât tradiţionalului realism metafizic – convins
„scrib” şi martor. Câtă vreme problema era abordată doar de existenţa unei realităţi externe ce poate fi cunoscută de
sub aspect lingvistic, stilistic, literar şi formal, nu se putea mintea umană, tipic aristotelismului şi Pozitivismului, con-
ajunge la rezultate convingătoare. Doar abordând-o în form ideii principio ordo rerum id est ordo idearum –,
elementele sale constitutive se putea opera o veritabilă cât şi „gândirii vulnerabile” care, în forme extreme, e înţeles
apropiere de realitate. Pentru Mario Luzi universul, în toate ca pur relativism ce justifică orice interpretare conceptuală.
dimensiunile sale –naturale, vegetale, animale – inclusiv Hilary Putnam (1926) atrăgea atenţia că deşi mesele,
persoanele şi arta, nu reprezintă decât o „contragere” a scaunele sau cuburile de gheaţă există simultan cu
întregii realităţi; întregul e prezent, chiar dacă în mod diferit, electronii, regiunile spaţio-temporale, numerele prime,
în fiecare individ: realitatea conştientă a inteligenţei şi persoanele ce ameninţă pacea lumii, momentele de
realitatea inconştientă a naturii, raţiunea unei minţi frumuseţe şi transcendenţa etc., înţelegerea lor nu are loc
ordonatoare a realului, a lumii sociale şi instinctul, violenţa printr-o descoperire a realităţii, ci în interiorul unui con-
şi blândeţea, atracţia sexuală şi autostăpânirea, materia şi text cultural şi lingvistic care permite cunoaşterea.
spiritul. Iar în cuvânt, ca şi în artă (cfr. Viaggio terrestre e c) Dacă realitatea e cognoscibilă, rolul principal al
celeste di Simone Martini) se află întreg universul şi de poeziei constă în a propune o interpretare originală a
aceea cuvântul, având atributele lucrului, îl poate numi; îl problemelor existenţiale: de ce trăim, de ce suferim, cum
numeşte şi pentru că obiectul nu e o realitate izolată, ci se se justifică existenţa lumii, care e locul individului în plan
află în legătură cu întregul: orice entitate face trimitere la o social. De aceea, poeţii societăţii globalizate refuză orice
alta şi în acest fel devine partea ei integrantă, dându-i o concepţie estetică a artei pentru artă şi nu cad pradă
semnificaţie. ascendenţei pseudoromantice care încuraja
În aceeaşi manieră, dar printr-un parcurs diferit, Pier superficialitatea şi diletantismul. În general, metrica e
Luigi Bacchini, după ce a reuşit să concilieze aporiile recuperată, fiind înţeleasă ca un ritm intrinsec al versului
specifice Modernităţii (res cogitans şi res estensa), şi cuvântului, capabil să confere demnitate actului po-
trasează un parcurs istoric al materiei: autorul numeşte etic.
obiecte, descrie locuri, epoci, animale, vegetale, indică d) Fundamentală e conştientizarea apusului
nume, lucruri, fapte, teorii, numere. Cuvântul-lucru apare poeticilor din secolul XX ; în interiorul lor se află
acum alocentric, spre deosebire de cel egocentric din dificultatea, dar şi necesitatea inovaţiei căci, ca orice
perioada precedentă, asumându-şi o funcţie interpretativă noutate „decisivă”, se naşte din tradiţie. În ciuda
cu scopul de a găsi un sens. Instrumentele ştiinţifice diferenţelor dintre ei, poeţii acestei perioade refuză în
constituie contextul cultural şi lingvistic ce permite unanimitate lirica concepută ca intuiţie şi liberă manifestare
poezia italianã de azi 47

a subiectivităţii sau ca expresie poetică a unei cotidianul, se ancorează în experienţă. În operele sale
individualităţi absolute. Inovaţia vizează şi instaurarea cunoaşterea filozofică îmbracă haina poeziei. Ce stinge
unui limbaj nou, alcătuit din cuvinte clare şi puternice: Magrelli, Fiori reaprinde.
clare pentru a reînnoda legătura cu cititorul, iar puternice Prin Fabio Pusterla (1957) „şcoala lombardă” întoarce
pentru a restabili legătura cu lumea. Din punct de vedere spatele poeticilor din secolul XX, depăşind minimalismul
stilistic, cuvântul „clar şi puternic” anihilează prăpastia relativist. Pusterla, după o etapă a fragmentarismului tipică
tradiţională între lexicul cotidian şi cel poetic, a căror Postmodernismului, conferă valorilor existenţiale rolul de
punere în comun putea cel mult să producă un „amestec”. fundament poetic, reelaborând moştenirea lui Montale,
Acum nu se mai pune problema separărilor şi distincţiilor Sereni şi Fortini într-un limbaj cotidian, străin de orice
deoarece cuvântul a acostat din nou realitatea. oratorie bombastică.
În rest, ariditatea stilului trebuie interpretată ca o Civilizaţia rustică apare în creaţiile lui Edoardo
linie indefinibilă între cuvânt şi tăcere, cuvânt şi lume, Zuccato (1963) într-o dimensiune etică şi estetică,
dimensiune interioară şi lume, după cum arată şi corelativul propunându-şi să valorizeze cotidianul şi simplitatea unei
„complementar”, prin intermediul căruia poetul face per- lumi pe cale de dispariţie; prin intermediul dialectului,
manent trecerea de la eu la „celălalt” într-o mişcare de poetul reuşeşte să restabilească un raport cordial între
du-te-vino: subiectul nu mai duce povara unei centralităţi cuvânt şi viaţă.
„legislatoare şi creatoare” a universului, ci se află într-un Parcursul extrem al poeziei italiene e încredinţat
echilibru perfect între implicare, proiecţie şi autonomie. poeţilor tineri, în jurul vârstei de treizeci de ani şi în primul
Eu-lui liric i se substituie „eul-om”, situaţia, gestul, rând lui Ricardio Ielmini (1973), care se ancorează în
reprezentarea vizuală ce depăşeşte dimensiunea prezent, de unde extrage aspectul istoric, întâmplările
autoreferenţială pentru a se situa într-o pluralitate cotidiene şi latura individuală. Raportul cu lumea poartă
semantică, cu multiple sensuri. Nu e vorba de o consacrare marca împăcării (Il privilegio della vita, 2000), fără a uita
poetică a relativităţii, ci de conştientizarea complexităţii însă etapa suferinţei. Binele şi răul sunt conciliate într-un
limbajului şi a realităţii, a căror definire prea riguroasă stil aparent transparent, dar conotat cu o puternică
distruge şi sterilizează adevărata natură a „dialogului” şi semnificaţie literară, simbol al deschiderii înspre sensul
a „trăirii”. existenţei şi al afecţiunilor.
e) Finalmente, ceea ce e esenţial e raportul cu tradiţia, Prezentul apare şi în operele lui Cattaneo (1974), dar
cu marile figuri ale secolului XX, cu cei care s-au cufundat e povestit într-o manieră cu totul diferită: la el cuvintele
complet în problematicile moderne şi postmoderne. Se primesc o încărcătură atât de puternică, încât devin
întrevăd cu uşurinţă în operele acestor poeţi o serie de veritabile pietre cu care aruncă fără milă în societatea
prezenţe, chiar dacă interiorizate şi implicit sugerate, contemporană. Cuvântul „clar şi puternic” ia forma
referinţele transformându-se într-un soi de limfă vitală a virulenţei şi a indignării, se încarcă cu o forţă morală aridă
unor parcursuri poetice individuale. Niciunul nu poate fi ce îl împiedică să alunece înspre oratorie. Modelele
considerat drept epigon al lui Montale, Luzi, Sereni, americane îşi găsesc în Cattaneo nu un epigon, ci un
Caproni, Celan (1920-1970) sau Char (1907-1988) etc., veritabil analist.
niciunul nu scrie precum aceştia, dar aluziile la operele lor Realitatea individuală şi colectivă constituie tematica
reprezintă un veritabil dialog cu aceste pesonalităţi poetică şi în cazul lui Federico Italiano, aplecat asupra
exemplare ce au traversat secolul XX. evenimentelor cotidiene, personajelor populare,
Deşi categoriile expuse mai sus ţin mai degrabă de o comunităţii. Poetul nu se limitează la o reprezentare
ordine interpretativă cu caracter general decât de exterioară şi schematică ci încearcă să întrevadă o viziune,
complexitatea fiecărui autor în parte, se poate vorbi cu o formă, o vibraţie secretă, sugerează simbolic o realitate
certitudine de un grup de poeţi care acţionează pentru a percepută filozofică, ajungând astfel la o creaţie autonomă
depăşi în mod decisiv poeticile secolului XX şi a direcţiona şi originală. Dacă Ielmini pleacă de la realitate şi ajunge la
într-un alt sens poezia italiană. O dată cu ei asistăm la simbol, Italiano pleacă de la simbol şi ajunge la realitate.
triumful cuvântului puternic, inteligibil, comunicativ, fer- Poet complet atipic pentru secolul XX e Andrea
ment al lumii, capabil de vigoare fără să cadă în oratorie. O Temporelli (1973). În opera sa aspectul stilistic şi
astfel de atitudine, profund morală şi implicată într-o conţinutistic coincid, ajungând la o împăcare a cuvântului
înfruntare cu realitatea, nu e lipsită de anumite accente de cu realitatea. Reluarea formelor tradiţionale - a poeziei lirice
obscuritate în interiorul unei instanţe polisemice şi în mod special - nu sfârşeşte în anacronism, ca şi în cazul
metafizice. lui D’Elia sau Conte, pentru care aceste forme nu reprezintă
Figura centrală a acestei etape de tranziţie, cel care decât o variantă postmodernă a Neoavangardelor; Andrea
stă cel mai bine mărturie nevoii de o poezie aptă să Temporelli experimentează noi posibilităţi ale cuvântului,
interpreteze realitatea, e Umberto Fiori (1949). Dacă Valerio cuvânt situat în sfera registrului comun, supus însă unui
Magrelli cade pradă aridităţii unei metapoezii desprinse proces de transformare prin intermediul rimei şi al formelor
de lume, Fiori analizează valoarea cuvântului (Esempi, fixe. Într-o primă etapă (Il cielo di Marte, 2005), limitată la
1992, Chiarimenti, 1995), reevaluându-l şi conferindu-i o aspectul biografic, regăsim depăşirea doliului, a
forţă cu totul nouă. În creaţiile sale cuvântul spune; negativismului, a afaziei, a fragmentarismului şi ironiei.
cuvântul comun devine poezie, are puterea de a lărgi Dispare orice urmă de cuvânt-joc, de metaforă subtilă sau
orizonturile de semnificaţie. Chiar împovărându-se cu oratorie, ca de altfel de orice rămăşiţă a unei viziuni despre
afazie filozofică, cuvântul povesteşte, include realitatea, lume bazată pe relativism. Deschiderea sa înspre lume,
nu se iroseşte în ironie şi vorbe de duh, ia în piept chiar dacă prin contingentul cotidianului, nu are nicio
48 poezia italianã de azi
reţinere în a aborda marile teme: timpul, Dumnezeu, poezia, 5 Paul Verlaine, Arta Poetică, Poezii, traducere în limba
sensul existenţei, afecţiunile familiare, transformarea română de Şt. O. Iosif şi C.D. Zeletin, Târgovişte,
istorică. În cazul lui Temporelli poezia devine un puternic Pandora-M, 2002
6 Arthur Rimbaud, Un anotimp in infern, Iluminarile,
instrument de cunoaştere: în locul istoriei, al mitului, al
traducere în limba română de Tascu Gheorghiu, Bucureşti,
temelor sociale, el face apel la o biografie ce acceptă
Albatros, 1979
provocările contemporaneităţii. În opera sa, apraxia 7 GEORGE STEINER, Vere presenze, op. cit., p. 97.
renunţării şi suflul metafizic cedează locul concretului, 8 MAURICE LEROY, Profilo storico della linguistica
simplităţii şi încrederii în viaţă. moderna, Bari, Laterza 1973, pp. 100-101-102.
Vom încheia cu parcursul lui Alessandro Rivali (1977) 9 GEORGE STEINER, Vere presenze, op. cit., p. 107.
şi Davide Brullo (1979). Primul se distinge printr-o claritate 10 FRANCA D’AGOSTINI, Analitici e continentali, Milano,
de-a dreptul cristalină în povestirea istoriei. Versurile sale Cortina 1997, pp. 123-166.
rememorează întâmplări, persoane, situaţii, consecinţe. Cel 11 Ibidem, p. 143.
12 LUIGI PIRANDELLO, Unul, niciunul şi o sută de mii,
de-al doilea transformă cuvântul poetic într-unul profetic,
traducere în limba română de Tudor Moise, Bucureşti,
iar tradiţionala repartizare a timpului în trecut, prezent şi
Univers, 1986
viitor devine o dilatare lipsită de limite. Pentru Brullo poezia 13 EUGENIO MONTALE, Versuri, traducere în limba
e o formă de investire a realităţii şi prin urmare „faptul” nu română de Ilie Constantin, Bucureşti, Tineretului, 1967
e decât una din formele posibile de a fi fost, de a fi şi de a 14 Cfr. GIUSEPPE LANGELLA, «Le frontiere della parola».
urma să fie. Poezia a fost deja materializată, poate să se La poesia italiana dai Vociani agli Ermetici, in Sentieri poetici
materializeze sau se va materializa în diverse forme: aceasta del Novecento, a cura di Giuliano Ladolfi, Novara, Interlinea
e cheia profetică de lectură a lui Davide Brullo, bazată pe 2000, pp. 29-42.
un serios studiu al Bibliei. Viziunea sa e folosită pentru a 15 GEORGE STEINER, Vere presenze, op. cit., pp. 99-100.
16 AMELIA ROSSELLI, Le poesie, Milano, Garzanti, 1997,
elucida istoria trecută, prezentă şi viitoare, în căutarea
p. 338.
fermentului capabil să întreţină cursul prezent şi să
17 GIUSEPPE NAVA, La lingua di Rebora, op. cit., p. 52.
producă altele noi. Nu e vorba doar de o lectură a realităţii 18 FRANCO BUFFONI, «Con i miei soli mezzi». La poesia
sub specie aeternitatis, ci mai ales sub specie di Vittorio Sereni, în Sentieri poetici del Novecento, op. cit.,
perspicientiae. Poezia devine un fel de celebrare liturgică pp. 65-78.
în care ritul apare ca unul din memorialele posibile a ceea 19 MARCO MERLIN, Poeti nel limbo, Novara, Interlinea
ce a fost, este şi va fi. 2005, pp. 67-68.
20 MARCO MERLIN, L’anello che non tiene,
8. Perspective Borgomanero, Atelier 2003.
21 Ibidem, pp. 9-10.
22 MARCO MERLIN, L’anello che non tiene, ed. cit., p.
O antologie al cărei scop nu e consacrarea rămâne
15.
evident deschisă: studiul nostru a trasat o direcţie de 23 NIVA LORENZINI, La poesia italiana del Novecento,
interpretare, una din cele posibile. Prin urmare, rămân Bologna, Il Mulino 1999, p. 164.
valabile şi dezirabile noi perspective, dar mai ales noi
inserări. Sub aspect critic s-a căutat doar corelarea cu 
fundamentele teoretice, „istoria efectelor” urmând să de- In his generous introductory study to this anthol-
termine succesul sau insuccesul. ogy, Giuliano Ladolfi openly assumes a militant stance,
Prezentarea nu exclude elementele militante şi which breaks with the neutral spirit of the common aca-
programatice care, deşi absente poate din conţinutul demic surveys. After establishing, in a surprising and
poeziilor, cu greu pot fi negate în substanţa lor şi anume seemingly original, yet paradoxically extremely frequent
dorinţa ca poezia să redevină o artă iubită de marele pub- way, a direct link between the ‘linguistic turn’ in theory
lic, citită şi împărtăşită, să redevină expresia fiinţei umane, and the existing totalitarianisms of the second half of
dincolo, ba chiar împotriva oricărei celebrări a poeţilor the XXth century, Ladolfi distinguishes four stages in
sau cercetătorilor: respectul pentru creaţia poetică trebuie the recent history of culture in general and poetry in
să primeze în faţa oricărui avantaj personal. particular: the first decadentism (1880-1918), the sec-
Acesta este obiectivul major pe care prezentul ond decadentism (1918-1970), postmodernism
studiu şi revista «Atelier» îl urmăresc cu consecvenţă, (1970-1989), and, finally, the globalization epoch (since
implicare şi pasiune. Aceasta e şi perspectiva pe care o 1989). Decadentism in general is, according to Ladolfi,
propunem cititorului român prin intermediul elegantei şi an effect of the breaking apart of the classical link be-
exigentei reviste „Vatra”. tween things and words, and the different manifesta-
tions of this rupture are traced by Ladolfi through the
Traducere de Corina DÂMBEAN various contemporary literary and philosophical
_____ schools. From this perspective, the contemporary Ital-
Note: ian poets and poems gathered here all share a desire to
1 GEORGE STEINER, Vere presenze, Milano, Garzanti
re-suture the broken link between words and things.
1992, p. 48.
Keywords: decadentism, contemporary Italian po-
2 GEORGE STEINER, Vere presenze, Milano, Garzanti
1992, pp. 93-94. etry, postmodernism, linguistic turn.
3 Ibidem, p. 95.
4 Idem.
poezia italianã de azi 49

I. Etapa postmodernităţii de a reconstrui frazele corect, protejând interferenţa unui


ipotetic inconştient care, încercând să ascundă, revela în
substrat propriile pulsiuni, cititorul ajungea în şah-mat
Cesare VIVIANI definitiv: doar în sintagme determinate era în stare să
aleagă o opţiune reparatoare univocă, în timp ce per total,
Cesare Viviani s-a născut la Siena, în 1947, şi datorită jocului complex de activare semică la mai multe
trăieşte la Milano din 1972. Este licenţiat în drept şi niveluri şi ambivalenţei unor diverse soluţii interpreta-
pedagogie; s-a ocupat, un timp, cu activitatea tive, poezia nu este decriptabilă” (Marco Merlin).
jurnalistică, pentru a se dedica după aceea, din 1978, În Piumana (1977), poetul face un pas înainte spre
psihanalizei. A scris următoarele volume de poezie: anularea semnificaţiilor: pînă şi indiciile biografice şi
L’ostrabismo cara (Feltrinelli, 1973), Piumana (Guanda, sociale sunt atât de autoreferenţiale, încât împiedică cea
1977), L’amore delle parti (Mondadori, 1981), mai mică posibilitate de comunicare. Singurele trimiteri
Summulae 1966-1972 (Scheiwiller,1983), Merisi autorizate sunt autoreferenţiale, metapoetice şi chiar şi
(Mondadori, 1986), Preghiera del nome (Mondadori, cele mai mici indicii biografice şi sociale sunt proiectate în
1990; Premiul Viareggio), L’opera lasciata sola acest plan al lecturii. „Cuvântul nu trece: moare în procesul
(Mondadori, 1993), Cori non io 1975-1977 (Crocetti, ascultării, la picioarele vorbitorului. Trece, în schimb,
1994), Una comunità degli animi (Mondadori, 1997), scena cuvântului”, susţine însuşi poetul. Şi metafora este
Silenzio dell’universo (Einaudi, 2000). Ultima carte de anihilată: „se operează, cu exuberanţă dionisiacă, în punctul
poeme se intitulează La forma della vita (Einaudi 2005), oniric de contact între realitate şi dorinţă”.
un poem epic surprinzător în 36 de cânturi în care se L’amore delle parti (1981) anunţă o schimbare în
îmbină, aproape tăindu-ţi respiraţia, vieţi de oameni poezia lui Viviani: experimentalismul cedează locul unei
ne-iluştri, inserate, aşa cum este fiecare dintre noi, dispoziţii narative, care activează un discurs inteligibil.
într-un prezent alarmat. În 2003 i-a ieşit, în colecţia Deşi pierdut, eul poetic operează printr-o integrare alături
Oscar Mondatori, o antologie retrospectivă. În 1987 a de fragmentele realităţii („părţile”) prin canalul erotic. În
publicat un roman cu titlul Folle avena (Edizioni dello acest volum se întrevăd caracteristici stilistice apropiate
Zibaldone, Studio Tesi). Studiile cuprind următoarele de Somiglianze a lui De Angelis sau de Raboni din [XXX]:
titluri: La scena (Edizioni di Barbablů, 1985), Pensieri apelul la dialogul intermitent, reticenţe, suspendări,
per una poetica della veste (Crocetti, 1988), Il sogno trimiteri spre locurile unde se petrec acţiunile personajelor.
dell’interpretazione (Costa e Nolan, 1989), Il mondo „Punctuaţia e aproape abolită şi dezbrăcată de funcţiile
non è uno spettacolo (Il Saggiatore, 1998). A tradus din eminamente gramaticale: paranteze, virgule şi semne de
Verlaine: Feste galanti (Guanda, 1979), Feste galanti - exclamare sunt indicatori tonali” (Marco Merlin). Limbajul
La Buona Canzone (Oscar Mondadori, 1988), Il profilo tinde spre „o condiţie de transparenţă absolută, de
lieve delle voci antiche (Centro Nazionale di Studi apolinic, spre o nemişcare instantanee, spre frumuseţe: în
Leopardiani, 1998). S-a ocupat, împreună cu Tomaso felul său, se propune ca entitate care produce forme şi
Kemeny, de întrunirile care s-au desfăşurat la Milano în simboluri, tinde să se construiască pe sine ca viaţă, în
1978 şi 1979 despre „noua poezie italiană” şi de actele forme şi în simboluri, se extinde” (Mario Santagostini).
acestor colocvii: Il movimento della poesia italiana Deschiderea către realitate primeşte un caracter încă
negli anni settanta (Dedalo, 1979), şi I percorsi della mai evident în volumul următor, Merisi (1986). Titlul, ne
nuova poesia italiana (Guida, 1980). A colaborat la informează autorul, e numele unei figuri prezente în text,
numeroase reviste literare şi la cotidianele „Il Giorno” şi „dar – adaugă cu răutate, lăsând loc altor interpretări – nu
„Corriere della Sera”. A făcut parte din conducerea ştiu dacă are legătură cu numele care a fost”. Misterul
revistei culturale „Legenda” (1988-1994). care pluteşte în aceste cuvinte se asociază cu motivul
dispariţiei, în care apar păduri, curţi, soldaţi, dame, fanţi
etc., în secvenţe de atrăgătoare lizibilitate faţă de operele
Schimbarea poeziei italiene precedente şi cu un figurativ fantastic care nu
dispreţuieşte diminutivele şi pozele manieriste, până la
Parcursul uman, poetic şi stilistic al lui Cesare limita stilizării: „Dresul care în joacă se travesteşte/ şi lasă
Viviani ar putea fi luat ca emblemă a însuşi traseului poeziei persoanei, fugitive,/ desene lacome şi pe îmbrăcăminte/
italiene din anii ‘70 până azi. Debutează foarte tânăr, cu mâinile, am fost pe ţărmuri/ unde depărtarea sărbătorilor/
volumul L’ostrabismo cara, la abia 24 de ani, în 1973, la o aminteşte fondul trist al bogaţilor”.
editură importantă şi într-un climat cultural destul de Gustul gotic pentru basm nu-i e străin următorului
ciudat. «Deceniul eşecului» a fost perioada în care s-a volum, Preghiera del Nome (1990), chiar dacă în formă
răspîndit iluzia că pînă şi poezia ar putea deveni o cerinţă atenuată. Limba, de fapt, se adaptează unor medii lexicale
colectivă. Debutul are un succes imediat, impunându-l pe care refuză renunţările anterioare, se adaptează stimulilor
autor în atenţia criticii şi înscriindu-l în cercul tonali ai imaginilor. Din punct de vedere tematic, domină
neoavangardei : textul etala o exasperată practică de mediul cotidian, domestic şi citadin, în interiorul unei intrigi
sabotare a codului lingvistic la nivel „infraverbal” (Barilli). de evenimente familiare, în care îşi găsesc locul şi unele
Stilul se manifesta într-o „impenetrabilitate semantică accente personale. Cheia de lectură trebuie identificată în
aproape absolută: scriitura devenea expunere pură invocarea Numelui, care din apel se transformă ades în
(autoreferenţială), corp monstruos prin precipitarea rugăciune, într-o tensiune argumentativă şi într-o vigoare
paroxistică a semnificaţiilor multiple. Din cauza tentaţiei imaginativă unde raportul dintre semnificant şi semnificat
50 poezia italianã de azi
găseşte un acord aproape complet: cuvântul poetic îşi scăderea durerii datorate tăieturilor făcute pentru a crea
recâştigă capacitatea de „a numi”, de a înnoda un raport profile şi caractere credibile (ale identităţii), pentru a forja
concret cu realitatea; secolul al XX-lea e lăsat în urmă. măştile care suntem, inflamările reciproce ale cărnii şi ale
Care e instrumentul pentru a uni marginile iubirii” (Andrea Ponso).
prăpastiei seculare? Soluţia găsită de Viviani e expusă în În Forma della vita (2005), poetul se confruntă cu
următorul volum, L’opera lasciata sola (1993): „Č la terza tema societăţii globalizate, fără a renunţa la acea vocaţie
persona che salva”. Drumul autoreferenţialităţii iniţiale care îl împinge să înfrunte problemele de la rădăcină: „cum
către naraţiune ajunge la capăt odată cu trecerea să distingi/ demonii de îngeri [...] / [...] dacă sunt/ demonii
gramaticală de la prima la a treia persoană, în interiorul aceia care insuflă agresivitatea binelui,/ zarva oarbă a
căreia vocea care narează e delegată să facă reflecţii luptei împotriva răului,/ furia de necontrolat a
abstracte sau cheamă la exprimare „actanţi neprecizaţi”, altruismului?/ Nu se pot distinge, nu, nu se pot distinge”).
în timp ce naraţiunea e încredinţată unui personaj, un Tocmai datorită acestei vocaţii va fi cititorul invitat într-o
„preticello” (preoţel). Nu e vorba de o regăsire pur adevărată coborâre în infern pentru a medita asupra
lingvistică, ci de o alegere care implică însăşi concepţia fericirii, asupra timpului şi asupra capacităţii de a-l folosi
asupra poeziei, modelată pe un versant accentuat filosofic. în cel mai bun mod, asupra utopiei moderne legate de
Poetul însoţeşte un prieten pe ambulanţă şi asistă la confuzia scientismului, asupra eticii muncii, asupra stârpirii
moartea sa. „Odată acceptată lovitura pe care evenimentul şi dărâmării instanţelor sociale şi antropologice, asupra
o dă cuvântului, poetul devine conştient că plenitudinea miturilor unei libertăţi liberticide. Ca protagonişti, găsim o
spunerii, cântecul ades invocat, izbucneşte doar odată mulţime de persoane cu nume comun, portretizate într-un
cu situaţiile-limită ale existenţei” (Marco Merlin). Reflecţia limbaj standardizat, apropiat de cel vorbit.
priveşte temele cele mai complexe cu care se întâlneşte Cucerirea realităţii de către Viviani s-a realizat prin
omul dintotdeauna. Dominat de dorinţa de a domina, două direcţii: aceea verticală, de natură filosofică, şi aceea
individul sfârşeşte prin a-l pierde pe Dumnezeu şi prin orizontală, de natură cotidiană, în interiorul căreia includem
a-şi nega propria umanitate: „Şi tu, Doamne, te-am văzut şi soluţia lingvistică. Amestecul de creativitate figurativă
născându-Te/ ai crescut în încrederea din casele noastre,/ şi de reflecţie apropie mult scriitura sa în versuri de un
acum vrei să fii doar Domnul animalelor,/ nu Îţi mai plac dictat în proză, unde scriitorul delimitează scene rapide şi
oamenii”). Solitudinea existenţială e emblema operei înseşi, esenţiale: „Există o distanţă care nu poate fi umplută între
abandonată în disoluţia subiectului pe care conştiinţă şi viaţă – chiar şi între formele cele mai
postmodernitatea a făcut-o deplină şi conştientă. În planul penetrante ale primeia şi cele mai simple ale celei de-a
îndepărtat rămâne „il preticello”, ca reprezentant al unei doua. Iată că dimensiunea creativă şi munca artistică per-
lumi încă posibile. mit perceperea de străluciri de viaţă şi, aşadar, experienţa
Vocaţia pentru reflecţia filosofică se întinde şi în a ceea ce altfel nu ar fi nici experimentabil, nici cognoscibil”
volumul următor, Silenzio dell’universo (2002). (Cesare Viviani). Reflecţia iniţială asupra limbajului s-a
Persoanele terţe primesc trăsături mai puţin definite faţă transferat asupra existenţei. Dacă cineva poate avea dubii
de un sistem puternic înclinat către căutarea adevărului. asupra valorii poetice a unei astfel de operaţiuni, nimeni
Întrebările existenţiale puse pe masă în volumul precedent nu se poate îndoi de acţiunea poetului de a restitui poeziei
şi solicitate de teribila experienţă a morţii sunt acum un aer în mod decis şi profund uman.
supuse unei analize sistematice: „Iubea creaturile
Creatorul,/ dar ele I-au rătăcit vocea/ şi fiecare lucru a Giuliano LADOLFI
primit valoare”; „Cine iubeşte calităţile şi virtuţile/ nu Îl Traducere de Veronica BUTA
BUTA
iubeşte pe Creator”; „Vine din cuvânt, din gând,/ răul
originar. Creatorul/ ignoră binele şi răul”. Viviani nu ezită,
cu toate acestea, să-l implice pe cititor într-o dimensiune
insolită a intensităţii gândului: strigătul său se poate
constitui ca un adevărat strigăt de protest de tonalitate
biblică, totul strâns în încercarea de a stabili un raport cu
Celălalt, cu Alteritatea: „adevărata alteritate e în raportul
cu unitatea, adică în raportul cu acea realitate care nu îţi
permite alternative, deoarece acolo nu mai ai posibilitatea
unor subterfugii intelectuale, morale, nu mai ai posibilitatea
de recuperare, de ajustare, de protagonism şi
intervenţionism al lui Dumnezeu, din moment ce ai în faţă
o singură posibilitate şi cu aceea trebuie să te confrunţi”
(Cesare Viviani).
Volumele următoare preiau aceste două trăsături:
vocaţia pentru reflecţia filosofică şi naraţiunea
impersonală, care în Passanti (2002) se materializează în
acceptarea finitudinii existenţiale („... viaţa/ imediată, a se
continua de la sine, fără a fi învăţată./ fără teme, fără
muzică”), care adesea trece hotarul în golul imobilităţii.
Limbajul reflectă „uşurătatea (şi opacitatea) trecătorilor,
poezia italianã de azi 51

Am învăţat împreună, preoţaşul meu,


 că mişcarea pământului – cea
imperceptibilă a creşterii ierbii şi a ramurilor,
„Adu-ţi aminte că cel mai mare păcat este să îngrijeşti, şi cea devastantă a cutremurelor,
şi tu – mi-ai recunoscut-o, aveai dreptate – a apei şi a vântului – scutură
eşti un mare păcătos.” De ani de zile sufletele morţilor şi le trimite
nu te mai întâlneam, şi chiar şi în ziua aceea celor vii cuvinte ce nu se pot şterge.
stăteam ascuns după rânduri, Acum, şoferul, în lipsa unor ordine, a luat
dar tu, fugind pe neaşteptate, mi-ai sărit în spate iniţiativa: a oprit cursa.
răgând ca un leu. M-ai obligat S-au terminat scuturăturile, trupul tău este inert.
să spun cu tine: În faţa noastră, la capătul câmpurilor, zidurile
„Îndepărtează, Doamne, de noi, oraşului numai turnuri, nemişcate,
orice gând de conservare şi de îngrijire”. linse de ultima dâră de lumină: „Nu este
oraşul unde ne-am născut”, îl anunţ
Eliberează-ne de jurăminte. pe şofer cu glas uscat, strâns.
Vindecătorii, medicul: când trece El caută să mă convingă. „Nu este – insist –
acesta să controleze boala, oricât ar semăna, nu este!”.
ca şi atunci când se duce să viziteze Atunci sare înapoi, ca rănit,
o mică proprietate la periferie: îi e teamă, mă priveşte înspăimântat,
„Trebuie să se mişte, altfel fizicul ca un nebun.
va îmbătrâni la repezeală”. Nu poate să mă creadă.
Ultima dată nu am mai reuşit, Are un aer înjosit, se retrage rigid,
s-a auzit un râset batjocoritor şi tare: se îndepărtează de mine. Strigă, într-un sfârşit:
„Credeţi că ar trebui să mă angajez să amân „Viaţa mea nu-i de recunoscut!”
alterările organice, decăderea, S-a temut de moarte şoferul, fuge
să simulez terminarea bătăilor? … cât îl ţin picioarele, către oraş. Te face să râzi.
Şi martiriul, atunci? – Nu ştie ce îl aşteaptă. Crede că îi găseşte
m-am apucat să urlu, prefăcându-mă pe cei din familie, obiceiurile, obişnuitele mângâieri…
apucat de o criză de nebunie, împingând
către uşă – martiriul?”. Un leac să te păstreze pentru totdeauna!
Dar pentru a-l avea ar trebui
Sau celălalt, topograful, care vine şi zice: să acţionez în noaptea aceasta şi mâine,
„Aici trebuie ridicat cu doi centimetri să alerg la specialişti pe ascuns,
nivelul umpluturii pentru a îmbunătăţi să mă îngrijesc de preparative, să scap
modul de scurgere al apei…”. Dar, cum se poate, de curiozităţi şi de legi!
Dumnezeule, cum se poate dedica Să acţionez spre a obţine.
viaţa unor îmbunătăţiri? În schimb, asculţi concertul care iese
din tăcerea nepotolită a acestei nopţi.
„Ştii – mi-ai spus odată numai lacrimi –
credinţa este aşa de rece, anonimă, Părinte,
duce cu ea depărtarea, produce se petrece ceva de neimaginat.
indiferenţa. Mă aşteptam
Aşa cum vreau credincioşii mei, ca odată cu lumina dimineţii, şi-apoi
este certitudinea binelui. înaintând în ceasurile zilei,
Şi eu voi fi aici angajat să reprezint cineva să intervină şi să ducă
bunătatea divină! maşina aceasta părăsită pe drumurile lumii.
Aşa nu pot să strâng trupurile lor, Schimbări de casă, verificări, interogatorii.
să le simt bătăile. Pasiunea Dar mulţi din cei ce-au trecut nu au văzut
este înţeleasă ca un păcat. ambulanţa oprită pe marginea drumului:
De aceea, prietene, - acum sunt eu de parcă n-ar fi sau ar fi de nevăzut.
cel ce se mărturiseşte, ascultă-mă – (din Opera lăsată singură, 1993)
pătrund noaptea în biserică,
şi în tăcerea înaltă a lumii fac 
ceea ce nu se cuvine. Cel care continuă să rătăcească făcând
Distrugeri de mobile, de pereţi, de altar, sau, tot la fel, se pierde în mijlocul naturii,
aceste gesturi vandalice de care se vorbeşte rămâne în credinţă. Dar, mai departe,
atât în fiecare duminică, făcând ipoteze, părăsind iubirea, şi orice valoare,
cercetând fără folos, şi între timp exclus oricare partizan sau mediator,
distrugerile continuă… este lumină, lumină, lumină,
Vreau ca tu cel puţin să o ştii…” lumină a Adevărului, lumină
a dimineţii.
52 poezia italianã de azi
Inima fie Creatorul - Nu se disting în prezent, nu rămân
nu se piardă-n bunătate sau iubire. în nici o amintire fapte, evenimente:
Bătaia, forma, materia cu legăturile şi contactele asidue
să nu fie altceva decât sine, să nu fie deasupra aerului oricare lucru debordă, se pierde în golul
funcţie sau descriere; formelor,
fie numai ceea ce sunt dintotdeauna: în plin infinit.
propria creaţie. S-ar spune înfăşurare sau întindere
fără capăt, sau, mai bine, plinătate,
De-acum nu mai fie rugăciune care se rosteşte, unde mişcările, întoarcerile nu sunt
nu fie grijă: decât singura pură plinătate.
în fiinţa care nu se relevă Nu se mai distinge nimic, cuvânt sau lucru:
să se întoarcă, acolo unde-a fost întotdeauna, făptura. eterna odihnă odihneşte.
Nimic din existenţă şi din istorie
să nu smulgă gloria imensă. (din TĂCEREA UNIVERSULUI, 2000)
Traducere de ªtefan DAMIAN
Mai înainte de-a ajunge la propria existenţă,
a făcut parte din tăcute explozii stelare,
era nimic, dar a distrus, cu un contact minim, o mare Valerio MAGRELLI
masă înfocată,
mereu a fost nevăzut, neavertizat,
acum se poate spune: infinit. Valerio Magrelli, născut la Roma în 1957, a
publicat cinci volume de poezii. Primele trei (Ora
Nu mai există spaţiu: creaţia serrata retinae, Feltrinelli, 1980, Nature e venature,
continuă Mondadori, 1987, şi Esercizi di tiptologia, Mondadori,
în continuitate, în deplinătate, totul este distins nimic. 1992) au fost reunite în Poesie e altre poesie (Einaudi,
Nimic, 1996); acestuia i-au urmat Didascalie per la lettura di
mişcare absentă. un giornale (Einaudi, 1999) şi antologia Disturbi del
sistema binario (Einaudi, 2006). Tot la Einaudi, în 2003,
Înşeală natura când promite locul de naştere sau au apărut prozele numite Nel condominio di carne. În
al iubirii: 2005 a publicat Che cos’e la poesia? La poesia
sau când, cu vehemenţa instinctului, raccontata ai ragazzi in ventuno voci (Sossella, carte
inimii îi întinde salvarea. Însă, dintotdeauna, şi CD), iar în anul următor Sopralluoghi (Fazi, carte şi
se adună corpurile neutre ale creaţiei, DVD).
fiecare element se adună în unitate. Profesor de literatură franceză la Universitatea din
Pisa, iar apoi la cea din Cassino, a condus colecţia de
În unitate se recompun poezie „Fenice” Guanda şi seria trilingvă „Scriitori
toate cele văzute, toate cele care se pot rosti. traduşi de scriitori” (Einaudi), pentru care a primit, în
Rămân diferenţele, sar dispar, 1996, Premiul Naţional pentru traduceri. În 2002,
şi nu sunt distanţe de corpuri Accademia Nazionale dei Lincei i-a atribuit Premiul
sau repere de construcţii, Feltrinelli pentru poezie.
ci irizorii deplasări în cadrul creaţiei. Între lucrările sale de critică se numără: Profilo del
Nimic în afară de ceea ce este. Dada (Lucarini, 1990, Laterza, 2006), La casa del
Nimic nu poate ieşi din întreg, pensiero. Introduzione a Joseph Joubert (Pacini, 1995,
iubirea pur şi simplu e existenţă, 2006), Vedersi vedersi. Modelli e circuiti visivi
existenţă parte a acestui întreg. nell’opera di Paul Valery (Einaudi, 2002, Harmattan,
Nu se poate vedea fluxul care se recompune, 2005) şi Il lettore ferito. Cinque percorsi critici:
orice substanţă şi prezenţă găsind Larbaud, Apollinaire, Lamartine, Perec, Breton
poziţie compactă; şi nici măcar să nu te simţi (Teatro di Roma, 2005).
în această curgere în contact
cu această varietate a elementelor, căzute toate
orientările, dar
să fii Ieşirea din secolul XX
în flux,
să fii Valerio Magrelli debutează în 1980, la doar 23 de ani,
în flux. cu Ora serrata retinae, o culegere de o valoare
extraordinară, graţie stăpânirii perfecte a artei versului,
Ce istorie a acţiunilor sau a popoarelor! încărcăturii emotive, capacităţii reflexive, profunzimii şi
Nu este istorie cea a acţiunilor omeneşti, unicităţii perspectivei asupra lumii, calităţi care se găsesc
nu este cercetare în permanenţa creaţiei, singurul cu greu combinate în acelaşi scriitor, cu atât mai puţin
răstimp într-unul tânăr şi la prima experienţă de acest gen, pe
îl dă veşnicia. punctul de a fi considerat enfant prodige al poeziei italiene.
poezia italianã de azi 53

Fascinaţia acestor versuri trebuie căutată în Această dublă distanţare primeşte, la Magrelli, o
originalitatea cu care poetul, făcând referire la ochi şi dimensiune tematică. Acelaşi spaţiu vital în care el
privire, stabilea caracterul metaliterar al antologiei, la acţionează e circumscris: totul se întâmplă între pereţii
rândul său legat indisolubil de meditaţia asupra gestului camerei „unde nu se va întâmpla nimic şi nimeni/ nu va
poetic, reprezentat cu dificultatea unei legături amoroase: bate”: poetul „va sfârşi naufragiat între gânduri/ în delta
figura feminină încântă şi trezeşte teroare. Dacă, la o primă solitară a spiritului/ complicată ca sexul unei femei”).
lectură, acest nod triplu apare în plan secund faţă de Momentul tematic pentru contemplarea „uneltelor
preponderenţa contemplării de sine (corp şi scriitură), el poetice” este momentul seral care precede somnul, când
ar trebui, în realitate, să fie receptat ca „adevăratul impuls evenimentele reale ale zilei şi cele propuse pentru mâine
subteran, motivul originar al poeziei” (Marco Merlin). îşi pierd din consistenţă şi lasă locul unui fel de epoché,
Nu trebuie să ne scape particularitatea acestei opere în timpul căruia poetul se izolează de lume pentru a se
şi a succesului ei. Procesul disoluţiei raportului dintre observa doar pe sine în exerciţiul scrierii: „înainte de ul-
cuvânt şi realitate ajunge, cu Magrelli, la capăt de drum şi tima curbă a zilei/ culeg cuvinte cu care să dorm”; acestea
Ora serrata retinae încheie un parcurs început cu „se aşează ca nişte cărămizi aliniate/ în varul alb al paginii.
Rimbaud şi Mallarme şi continuat cu liniile orfice, ermetice E un zid care coboară din înalt/ lenta petrecere a semnului./
şi avangardiste: acum cuvântul poetic nu doar că nu Nu este vreo fereastră sau lucarnă ci preţioasă şi
reflectă realitatea, ci devine chiar obiectul scriiturii. Cercul înghesuită/ grijă pentru încleştarea strânsă”. Şi cuvintele,
s-a închis şi drumul a ajuns la sfârşit: potrivit lui de-acum reduse la simple semne, se închid în ele însele:
Wittgenstein, nu trebuie să căutăm sensul unui cuvânt, „Scriitura e o moarte senină”.
ci utilizarea lui; folosinţa cuvântului sau expresiei este De asemenea, sciziunea eului între partea fizică şi
sensul lor. Filosoful realizează o comparaţie grăitoare: cea emotivă, ghem de emoţii de desfăcut, reprimat şi
„Gândeşte-te la instrumentele care se găsesc într-o cutie controlat, şi acea raţiune imperturbabilă, aproape de pragul
de unelte: acolo se află un ciocan, un cleşte, un fierăstru, schizofreniei, exprimă nu doar disoluţia postmodernă a
o şurubelniţă, un metru, o cutiuţă pentru lipici, cuie şi subiectului, lipsit de o capacitate existenţială proiectivă,
şuruburi. Pe cât de diferite sunt funcţiile acestor obiecte, ci şi intelectualismul reductiv la care a ajuns lirica secolului
pe atât sunt de diferite funcţiile cuvintelor”. Iar Magrelli a XX. Ne apare ca o dovadă clară trecerea acestei rigori
ales ca temă pentru culegerea sa tocmai „cutia scriiturii ontologice abstracte a obiectelor în rigor mortis, exprimat
poetice” şi a descris folosirea uneltelor. O astfel de prin intermediul unei simbologii complexe: buzele femi-
operaţiune, atât de raţională, de revelatoare şi nine ca emblemă a linţoliului funebru sau patul şi caietul
clarificatoare, nu putea, inevitabil, decât să provoace ca figuri ale urnei sepulcrale. Şi femeia apare fără chip,
entuziasmul celui care găsea astfel descrisă şi legitimată fără o identitate concretă, exilată din istorie.
o poetică având rezultate deconcertante. De fapt, „prin Al doilea volum, Nature e Venature (1987), reia
intermediul unei maşini stilistice deosebit de exacte, care anumite teme şi aspecte ale primei cărţi, le dezvoltă într-o
funcţionează prin analogii şi comparaţii, scriitorul nu face manieră diversă şi le alătură altora, lărgind orizontul operei
altceva decât să oblige textul să se aplece asupra lui însuşi, şi trecând, după cum recunoaşte acelaşi poet, „de la
fără a lăsa vreodată o cale de fugă actualităţii, surplusului monoscopie la stereoscopie, de la monolit la fragment”.
semnificativ al realităţii-viaţă. Realitatea e semnul său, Epuizată descrierea „cutiei cu unelte poetice”, discursul
realitatea e gândul, scriitura e scriitura unei scriituri” suferă un proces de fragmentare, dispersându-se în
(Daniele Piccini). şuvoaie de imagini mai puţin legate, supuse greutăţii unui
Dintr-un astfel de cadru derivă caracteristicile puse intelectualism mai deschis. „Jocul analogiilor riscă, totuşi,
în lumină de către critică: puritatea raţională şi stilistică, în acest punct, să devină previzibil şi să cadă într-o anume
înclinaţia spre ordonare, analizare, subdiziunea exactă a aplicabilitate (manierism), deşi noile figuri menţin
mişcărilor interioare, concretizate în mod alegoric în imagini vivacitatea şi emblematicul” (Marco Merlin). În acest
şi situaţii tipice, narcisismul autoreferenţial, tema punct nu ne rămâne decât să cotrobăim din nou în cutie,
observării corpului, ca metaforă a poeziei care reflectă pentru a vedea dacă descrierea folosinţei conţine şi alte
asupra ei înseşi, un topos al culturii şi filosofiei franceze posibilităţi. Şi, de altfel, poetul descoperă aici că jocul
contemporane, o anume aură de cartezianism de distrat şi baroc al definiţiei analogice poate continua ad
ascendenţă mallarméană şi valériană: „Rămân prizonier/ libitum. Textele rămân „reci, epigramatice şi antilirice”, ca
în timp ce între mine / şi cerul hârtiei/ vor continua să fugă şi lumea descrisă, o lume de fotografii, „ghipsuri”, „calcuri,
/ urmele cernelei./ Doar despre această interminabilă/ prototipuri sau statui”, un vast instrumentar de referenţi
captivitate ştiu să scriu/ şi scriind creşte / trauma obiectuali, de efigii, de naturi moarte, prinse într-o reţea
prizonieratului meu”. de citate, trimiteri, titluri (absente, practic, din culegerea
Nu trebuie să ne scape din vedere punctul extrem al precedentă) şi referinţe puţin explicite. Însăşi dragostea
parabolei descendente, cel spre care secolul XX a condus reţine atenţia doar prin valenţa sa raţională şi socială.
poezia: divorţul dintre cuvânt şi realitate implică o Explorarea spaţiului deschis nu schimbă registrul.
autoreferenţialitate care a fost percepută fie ca o izolare Aceşti germeni vor fi dezvoltaţi în Esercizi di
de lume (îl avem în vedere pe Mallarmč: „primii veniţi intră tiptologia, carte care, încă din titlu, este plasată în
liniştit într-o capodoperă, şi de când sunt poeţii nu au orizontul nihilist în care se exersează poezia. Termenul
fost inventate – pentru a-i îndepărta pe inoportuni – o „exerciţii” ne duce în zona tehnicii lingvistice , iar cel de
limbă imaculată, formule sacre şi hieratice al căror studiu „tiptologie” trimite la semnalele pe care fumul le trasează
dificil, arid, orbeşte profanul”), fie ca închidere în sine. în aer, dar trebuie înţeles mai adecvat ca „formă de
54 poezia italianã de azi
comunicare care se bazează pe mici bătăi în pereţi”. Opera 
prezintă o ulterioară eterogenitate faţă de precedentele, Seara cînd lumina e puţină
în ciuda controlului poematic: structura e formată din ascuns în pat
alternanţa dintre proză şi un grup de poezii în secvenţă de strîng liniile raţionamentelor
1 + 7, 1 + 7; 1 + 9, 1 + 9. Acum nu privirea, ci auzul devine care-mi curg prin tăcerea mădularelor.
locul folosirii cuvântului. Subiectul este destrămat în Aici trebuie să-mi ţes
vortexul sunetului, tratând limba contemporană de o tapiseria gîndurilor
manieră asemănătoare benzilor desenate şi artei materiale. şi aranjînd firele din mine însumi
Ne găsim doar în faţa unei descrieri diferite a specificului să desenez cu mine propria mea figură.
uneltelor lingvistice. Aceasta nu e o muncă
Ajungem la ultima culegere de versuri, Disturbi del ci o lucrare.
sistema binario (2006), al cărei titlu se referă la sistemul Din hîrtie mai întîi, apoi din trup.
folosit în informatică pentru reprezentarea internă a Să isc forma gîndului,
numerelor, pe baza căreia funcţionează, azi, orice dispozitiv modelînd-o după o anumită măsură.
digital, datorită simplităţii lui (un element cu doar două Mă gîndesc la un croitor
stări fizice, deschidere şi închidere a unui releu, dar şi care şi-ar fi propria stofă.
corespondenţă cu valorile logice adevărat şi fals). Aici
Magrelli face revizia cutiei cu unelte, în baza unui criteriu (din vol. Ora serrata retinae)
ulterior de folosinţă, opoziţia: „Uşa templului lui Giano/ a
devenit aceea a lui Duchamp,/ dechisă şi închisă
deopotrivă”, orice cuvânt se dublează în celălalt, termenii 
se confundă şi se înlocuiesc, se copiază pentru a se nega. Dacă forţa de gravitaţie, verticala,
Dublul a organizat în sistem şi structură toate aspectele e memoria
vieţii, de la politică la individ, în cea mai intimă percepţie a pămîntului care cheamă la sine
acţiunii sale: „Acum e o lume invadată de ultracorpi,/ în lucrurile
care oricine ar putea descoperi un profil ascuns,/ paralel,/ pentru a şi le aminti,
necunoscut chiar şi lui însuşi”. Poetul observă că „relaţia neliniştea e memoria mea,
dintre opuşi produce monştrii raţiunii, dar e şi motiv de o putere care nu e iubire,
meditaţie asupra condiţiei umane” (Andrea Masetti). ci îndemn la asediu.
Schema mediului social şi a istoriei este transferată Îi simt presiunea ameninţînd
filogenezei umane, în tensiunea dintre sacralitate şi în vreme ce
suferinţă. mă strînge într-o menghină
Dar nodul central al culegerii, care reprezintă punctul în care lovitură după lovitură
extrem al parcursului poetic, nu doar al scriitorului, ci şi al sînt bătut cu ciocanul
întregului secol XX, e constatarea sfârşitului „visului unei ca o nicovală. Iată izbitura
limbi comune”, semn al unei crize care rezistă, în ciuda timpului atrasă asupra mea,
conştientizării dezumanizării provocate de impulsul jocului precipitată
paradoxal sau al logicii combinatorii. De aceea, Magrelli în bătaia pulsului
reprezintă destrămarea procesului de „dezvrăjire” lingvistică negru, nicovală
ce dura de mai mult de un secol în poezie, Ora serrata magnetizată
retinae reprezentând expresia sa cea mai realizată. Celelalte
compoziţii nu sunt decât variaţiuni pe aceeaşi temă. 
Giuliano LADOLFI Mă plimb fumînd
Traducere de Veronica BUTBUTA A şi după fiece tras din ţigară
trec prin fumul expirat
şi mă trezesc unde nu eram
 unde mai înainte suflasem.
Creionul alunecă
spre pîntecele paginii (din vol. Nature e venature)
iar scriitura se adună în tăcere.
Foaia asta are marginile geometrice 
ale unui stat african Că materia ar provoca o epidemie
căruia îi trasez dacă ar fi atinsă în chiar ultimele sale fibre,
şirurile paralele ale dunelor. tăiată precum viţelul
Chiar acum desenez, înjunghiată precum porcul
în vreme ce povestesc ceea ce în propria inimă
povestind se profilează. urlînd la vederea măruntaielor sale smulse;
E ca şi cum un nor
ar ajunge să ia că o asemenea durere ar genera
formă de nor. aceeaşi energie care se dezlănţuie
cînd societatea se sfîşie, văl sacru al templului
poezia italianã de azi 55

iar capul regelui cade desprins de corpul statului


pentru ca vindecătorul să devină rana;
Asociaţia de Ajutorare a Bolnavilor de Astm
că îmbrăţişarea vetrei ar fi radiaţie
rug al naturii care se dezagregă Nu vă fie teamă să respiraţi,
fără apărare în faţa surîsului celor prezenţi Căci respiraţia e şi ea precum mareea.
pentru a oferi o uşoară creştere
a temperaturii ambientale; Lăsaţi aerul să iasă fără să-l reţineţi,
nu-l închideţi în puţul plămînilor.
că orice formă de producţie
presupune spargere, scindare, un adio Trebuie să fii îngăduitor cu respiraţia,
şi că istoria ar fi gestul de a arde ca şi cum ar fi o sfîrlează invizibilă:
iar Pămîntul o legăturică fragedă de scînduri
pusă să se usuce la soare, dacă dispare fîşîind şi te părăseşte,
tot fîşîind se va întoarce infailibil.
e incredibil, nu?
(din vol. Didascalie per la lettura di un giornale)

Îmbrăţişarea
„Ia uite la copila asta”
Dormi alături de mine iar eu moţăi
şi lipit de chipul tău mă cuprinde somnul Ia uite la copila asta
aşa cum se aprinde o lumînare care învaţă să citească:
de la o altă lumînare care-i trece focul. deschide buzele, se concentrează,
Iar cele două luminiţe stau scoate o vorbă după alta,
în vreme ce flacăra trece iar somnul toarce. pescuieşte, iar glasul ei devine undiţă,
Dar în vreme ce toarce vibrează se întinde, se îndoaie, smulge
cazanul în pivniţă. aceste litere care-i scapă printre degete
Acolo jos arde o natură fosilă, iar acum zboară prin aer
acolo, în fund, arde Preistoria, moarte strălucind
turbe scufundate, fermentate, în soarele pronunţiei.
ard în caloriferul meu.
Într-o neagră aureolă de petrol
cămăruţa e un cuib încălzit Familia poetului
de depozite organice, de roci, de scursori.
Iar noi, lumînări, sîntem cele două limbi Ne iubim atît de mult
ale unei singure torţe paleozoice. însă orice ceartă e un fulger,
aici înlăuntru, strînşi grămadă,
(din vol. Esercizi di tiptologia) vecini în fiece clipă
într-un săculeţ legat de soartă:
Anunţuri imobiliare se aude tare cum
trosnim la fiece izbitură!
Se închiriază vilă dincolo de calea ferată La noi nu se face niciodată noapte,
cu cîrciumioara adiacentă e întotdeauna o scînteie care izbucneşte
capătul liniei de autobus iluminîndu-ne de îndată ce ne atingem.
şi salon care dă spre metrou. Noi ne iubim,
Biete case locuite de gălăgie dar cu o dragoste care orbeşte
unde familii mici şi izolate şi adesea arde.
se strîng – păsărici deasupra firelor Noi sîntem o familie
de înaltă tensiune. Înalta tensiune de cremene.
a averii
şi cea de clasă, înalta (din vol. Disturbi del sistema binario)
tensiune a banului,
acea plesnitură invizibilă Traducere de Al. CISTELECAN
care împarte vacile
pe păşune şi pe voi de noi.
Nu atinge pîrîiaşul care curge pe-alături,
lasă-l să suspine în vreme ce vuieşte
mai departe de-a curmezişul
spre rîul ca arama
contopit
56 poezia italianã de azi
hanno ridotto la politica a baratto, sopraffazione,
scandalo, corruzione, insozzando il termine stesso di
Giuseppe CONTE democrazia e di repubblica. Ed ecco una borghesia
indebolita, instupidita, involgarita, tutta sponsor e spot,
diventata la meno civile e colta d’Europa. […] Capitani,
Giuseppe Conte s-a născut la Imperia, în Liguria, poeti, Cittadini del glorioso Comune di Firenze, la poesia
în 1945. A publicat studii literare, cărţi de călătorie, non è “contro”, voi lo sapete, la poesia è “per” »
romane (ultimul, La casa delle onde, a fost finalist la
Premiul Strega şi a obţinut premiul Mondello) şi mai După Conte, poezia visează, inventează, creează
multe culegeri de poeme. Dintre acestea: L’Oceano e il viitorul. Ea e „pentru” şi nu „împotriva” unei culturi
Ragazzo (1983), Le stagioni (1988), Dialogo del poeta capabile să recupereze energia spirituală şi lărgirea
e del messaggero (1992), Canti d’Oriente e orizonturilor, eliberată de orice dogmă, modă, gust sau
d’Occidente (1997), Ferite e rifioriture (2006). E autorul aventură individuală.
a două antologii, La lirica d’Occidente (1990) şi La Textul programatic al lui Conte constituie fără îndoială
poesia del mondo (2003). A tradus din Blake, Shelley, un model interpretativ adecvat poeziei sale. E imposibil să
Whitman, D.H. Lawrence. A ţinut conferinţe şi a nu-i împărtăşeşti idealurile proclamate, precum şi criticile şi
susţinut lecturi publice în numeroase ţări. auspiciile pentru inovaţiile poetice. Şi nu poţi să nu remarci
emfaza care din sectorul retoric ajunge în cel civil şi moral,
pe urmele lui Vittorio Alfieri, Ugo Foscolo, Giosue Carducci
Clasicismul ca armă împotriva şi Gabriele D’Annunzio, reprezentanţii unei poezii eroice,
capabilă să înflăcăreze cititorii cu «atitudini măreţe».
angoasei depersonalizării Desigur că emfaza stilistică şi recursul la proclamaţii
poate părea inadecvat pentru o epocă „săracă” spiritual
Figura lui Giuseppe Conte constituie, fără îndoială, precum cea în care trăim. Apelul la mitul clasic în era ştiinţei
o prezenţă în poezia italiană contemporană; asta şi datorită riscă un inevitabil şi imediat suicid. Se poate divaga la infinit
sprijinului mass mediei şi notorietăţii editurilor la care despre semnificaţia emblematică a divinităţii, dar un astfel
publică. Giuseppe Raboni l-a inclus în „Generaţia ’68”, de demers prezintă aspecte alunecoase: pentru Giuseppe
împreună cu Bellezza, Cucchi, Frabotta, Lamarque, Viviani, Conte zeii sunt nişte prezenţe preistorice în stirpea umană,
Cavalli, Carifi şi De Angelis, denumire pur cronologică, reprezintă originea vegetaţiei şi a solului; întruchipează
deoarece profilul său absolut originar îl recomandă pentru uimirea umanităţii din momentul în care a avut conştiinţa
o panoramă a generaţiei din zilele noastre. faptului că se află în mijlocul unei naturi minunate şi teribile,
El e, de fapt, fondatorul Mitomodernismului, mişcare dătătoare de viaţă, dar şi condamnatoare la moarte. Prin el
ce a încercat să revalorizeze poezia clasică prin recuperarea renaşte figura poetului profet: «Dopo, passate l’acqua e la
mitului şi a unei concepţii preromantice despre poezie. terra credi / che ci riconosceremo? Che gli occhi / ci
„Proclamaţia” sa din 1992, făcută în faţa mormintelor de la S. aiuteranno?» e «La terra, l’amore, lo sono / un Giardino che
Croce din Florenţa, celebrate de altfel şi de Ugo Foscolo la l’anima ha soltanto/sognato, a lungo?».
începutul secolului al XIX-lea în Sepolcri, a suscitat reacţii În volumul său cel mai cunoscut, L’Oceano e il
contradictorii. Conte instituia întâietatea poeziei, născută din Ragazzo, Conte se face interlocutorul zeilor şi interpretul
forţa spiritului şi nu din limbaje sau simboluri, denunţând sufletului lumii, iar în Canti d’Oriente e d’Occidente
clasa politică ce a comis adevărate crime împotriva culturii. actualizează, dintr-o perspectivă mai matură, elemente din
Aceşti conducători se aseamănă mult cu „vulgul doct, avut operele precedente.
şi nobil” descris de Foscolo şi care, pentru că a redus cultura Inspirându-se din autori persani, arabi sau turci,
la joc, modă şi exhibiţionism, trebuie puşi la zid: Giuseppe Conte abordează în L’Oceano e il Ragazzo, sub
identitatea poetului Yussuf, teme precum dragostea,
«Capitani, poeti, Cittadini del glorioso Comune di divinitatea sau efemeritatea existenţei într-o perspectivă
Firenze, siamo qui a Santa Croce per riaffermare il primato absolut nouă. În Carme ai Lari, după modelul lui Ugo
della poesia: dove meglio che qui, nella città di Dante, Foscolo din Sepolcri, stă de vorbă cu tatăl său aflat în
davanti alle tombe di Alfieri e Foscolo? Non abbiamo altre mormânt. În alte poezii se concentrează mai degrabă pe
armi che il linguaggio, i simboli, la forza dello spirito. Ma căutarea formei, propunându-şi să inoveze versul tradiţional
si spiritus pro nobis, quis contra nos? Lo spirito, l’energia de unsprezece silabe. El încearcă o sinteză între diferite culturi
spirituale. In Italia è esistita una classe politica e pentru a oferi exemplul unei poezii apte să pună în discuţie
intellettuale che ha commesso dei veri e propri crimini marile probleme ale umanităţii, făcând apel la tradiţiile ce au
contro lo spirito, e che va giudicata, processata e bandita influenţat cultura întregii umanităţi în epoca globalizării.
innanzi tutto per quello. “Il dotto, il ricco ed il patrizio Giuseppe Conte a avut mereu două obiective
vulgo” descriveva così Foscolo la classe dirigente dei consubstanţiale: să îndepărteze poezia de gratuitatea
suoi tempi. Non molto è cambiato: ed ecco uomini di Neoavangardelor şi să-i redea demnitatea. Opera sa e mai
cultura che hanno ridotto la cultura a gioco, moda, ricamo, degrabă una de rezistenţă decât de construcţie, rezistenţă
idiozia, esibizionismo; che hanno diffuso, nei casi migliori, împotriva obscurităţii, rupturii dintre cuvânt şi semnificat,
una cultura senza fede, senza valori, incapaci di slanci punerii „en abîme” a poeziei. El şi-a urmărit obiectivele
generosi, di avventure spirituali. Ed ecco politicanti senza cu pasiune, folosindu-se de instrumentele împrumutate
dirittura, senza tensione etica, senza spinta ideale, che de la tradiţie, din păcate anacronice şi inapte să sondeze
poezia italianã de azi 57

esenţa problemei, pentru că nu au beneficiat de o Poetul


actualizare de fond.
În itinerariul său poetic regăsim “tragedia” decăderii Nu ştiam ce-i aia un poet
poeziei în tentativa ei de a găsi un consens cu publicul cînd conduceam la luptă carele
epocii „digitale”, copleşită de alte forme expresive. Conte iar calul Xantos îmi vorbea.
a pus în lumină necesitatea unei relegitimări a poeziei, S-a dus, însă, ca o cometă
insistând asupra faptului că această fabrică de cuvinte
nu e nicidecum o ciudăţenie absurdă, ci o îngemănare de vîrsta copilăroasă a lui Hector şi Ahile:
semnificate capabile să dea un sens existenţei. Prin n-am devenit altceva decît un om:
Mitomodernism, el confirmă acel „mandat social” cu care, sufletul meu se caută acum în ape
conform lui Benjamin, publicul l-a investit pe artist ca să şi-n foc, în miile
creeze opere simbolice, lipsite de finalităţi mercantile.
Tocmai acest crez îi asigură un loc sigur în literatura de familii ale florilor şi arborilor
născută la răscrucea dintre secole. în eroii ce eu nu sînt
în grădinile unde pedeapsa
Giuliano LADOLFI
Traducere de Corina DÎMBEAN de a te naşte şi a muri e atît de uşoară.
Poate că poetul e un om care are în sine
Poezii portugheze mila crudă a fiecărei primăveri.

Cuvinte străine spuse nevestei Anotimpurile pămîntului

Va fi fost către două sau trei alaltăieri Gîndeşte-te, n-am plantat niciodată un copac,
dimineaţa cînd m-am strecurat în pat şi n-am avut niciodată un fiu.
ţi-am vorbit. Tu dormeai şi mi-am lipit Semăn atît de mult cu marea,
pleoapele de pleoapele tale calde. Voiam solitar, sterp.
Nici un cipres încreţit, nici o salcie
să-ţi spun cîteva vorbe străine pentru noi, din cele plîngătoare şi bleagă, nici o euforbia
de dragoste care înveşniceşte: capitularea ramificată ca o deltă, nici un piersic
mea a fost tragică: regulile jocului fuseseră abolite. nici un prun nici un măr
Dincolo de pleoapele noastre nu ochii, doar orbitele. n-am făcut să crească, nici o crenguţă
roşie sau albă în martie, nici un mic
Degetele noastre de piatră şi coapsele pui de om.
şi inimile şi picioarele noastre sleite şi uscate, deja
pline de cîrcei şi cuiburi pentru bufniţe. Nu vom mai fi Aşa cum unda se loveşte de mal
Niciodată împreună. Nu ne vom mai vorbi niciodată. fără a-l fecunda, fără a-i lăsa
Vînturi altceva decît alge şi rădăcini prăpădite
tot aşa – n-o spui? – eu mă lovesc
viitoare vor sufla pe ferestrele noastre dinspre marea de viaţă.
îndepărtată noi vom fi şoareci meduze Şi totuşi l-am iubit,
Pămîntul,
flori - Te-am iubit.
(din vol. Le stagioni)
Metamorfoză de iubire

Though they sink through the sea they shall again; Fiinţă colectivă
Though lovers be lost love shall not.
(Dylan Thomas, And death shall have no dominion) Potrivit lui Socrate al lui Valéry fiecare om se naşte
mai mulţi şi moare unul. Goethe, în schimb, a devenit,
Giuseppe era numele meu îmbătrînind, o fiinţă colectivă.
de creştin, acum nu mai am nume: sînt
albine şi şopîrle, pietre şi mimoze, marea:
ea nu mă va putea recunoaşte. Am străbătut vîrste, boli, bucurii,
cărţi, dureri, iubiri, mări.
Ea n-o să-mi mai poată spune: iubire. Nu sînt încă bătrîn, dar nici
Vom putea zbura împreună spre stupul tînăr, chiar dacă din 62 încoace
soarelui, alături şi necunoscuţi, prăbuşindu-ne tot adun tăceri şi dorinţe.
în surpăturile abrupte de pe plajele Cine-am fost? Cine sînt?
pietroase, vom putea fi două cochilii în tăcerea Giuseppe Conte, un puşti
adîncului. bun la matematică, la italiană,
(din vol. L’Oceano e il Ragazzo) slab la fotbal, plin de visuri,
58 poezia italianã de azi
adolescentul dispreţuitor care a sărutat-o cînt, în vreme ce timpul ne jefuieşte.
pe Norma, care a navigat de la Le Havre Cîţi trandafiri s-au deschis în această dimineaţă
la Southampton prin furtună?
Soţul care rămîne credincios şi cîţi se vor scutura mîine
trupului nevestei, fiul ori sub rafalele uraganelor
care-şi vede tatăl stingîndu-se, sfîrşind,
prietenul zgomotos, iubitul se vor veşteji. Timpul ne înfrăţeşte
rece, retractil, călătorul pe noi care ne mişcăm sub acelaşi cer.
care a văzut vulcani, pustiuri, oceane?
De aceeaşi vîrstă cu Paris şi Elena Nu e aceeaşi pentru noi toţi luna
cu Agamemnon şi Clitemnestra aceea ce seamănă cu o rodie
cu Homer Hafis Mahomed Goethe şi
Borges, cine voi fi pînă la urmă, cîţi desprinsă încetişor de pe creangă?
vom muri? Dar eu sînt înţelept pentru că iubesc

(din vol. Canti d’Oriente e d’Occidente)


Toată minunăţia lumii

Aşa cum zici, ar trebui să plec din nou. Act de adoraţie a tinereţii
N-am fost niciodată fericit într-o casă.
N-am fost niciodată fericit în mijlocul familiei. Credeai că te duci, tinereţe
N-am avut niciodată nostalgii, cînd eram asemeni unui musafir ingrat
singur şi departe. Toată minunăţia care pleacă dintr-o casă fără a-şi lua rămas bun
lumii era, pentru mine, plimbarea aceea aşa cum dispare bruma de pe pajiştea
de-a lungul ţărmului înalt al mării cînd, de munte cînd trece dimineaţa.
cu cărţile de şcoală într-o servietă, cu pasul sprinten
mergeam şi respiram vîntul Însă eşti încă aproape.
de culoarea sării şi a agavelor
şi-mi închipuiam că ţin o puştoaică Credeai că faci pe şmechera, că mă tragi pe sfoară
de mînă: minunăţia, rasa puternică după ce m-ai rănit atîta
a viselor, cărţile, filmele, cu neurastenia ta tulbure
călătoriile lungi cu trenul cu dorinţa ta de nesăturat
lungile traversări ale sufletului cu timiditatea ta de fecioară
dar niciodată zidurile unei case, niciodată.
care mereu îmi strîmba gura.
(din vol. Dialogo del poeta e del messaggero) Tu eşti însă încă aici, în ciuda
părului, a firelor care se ofilesc
a unghiilor care se macină şi cad
Sînt aici, întins pe un covor a oaselor care obosesc, încă mai ai

Stau aici întins pe un covor de stat cu mine.


de frunze şi flori de primăvară
Creangă de măslin, tulpină de mac
iar tăcerea mea e o rugăciune. eşti taină, suflet, surpriză
Mi-am adus cu mine paharul de vin. eşti frumuseţea trecătoare, iluzorie,
piaţa unui oraş necunoscut
Dacă Iubita mea ar fi lîngă mine străbătută grabnic în zori, fără ţintă.
dacă buzele ei strălucitoare ar fi aici.
Credeai că te duci, dar eu
Parfumul săruturilor ei te găzduiesc mult prea bine într-o inimă
e mai dulce decît iasomia. feroce şi tînără, pe care n-a îmblînzit-o nimic,
care cunoaşte prea bine dezmierdările tale
Se zice că sînt înţelept pentru că şi felul în care renaşti, pasăre fenix, din cenuşa ta.
ştiu toate cuvintele Domnului
Rămîi aici, să te pot adora.
şi ştiu că deşi chipul său nu se vede
tuturor trandafirilor le dăruie
Telefonul mobil lăsat pe cuvertură
purpura sa şi focul său.
Dar eu sînt înţelept pentru că beau, joc Zbîrnîie telefonul
lăsat pe cuvertură
poezia italianã de azi 59

în camera mea de hotel Maurizio CUCCHI


asemeni unei insecte
uriaşe, bine şlefuită.
Mă trezesc şi-l iau.
E glasul pe care-l aştept.
Îţi mulţumesc, viaţă.
Duminică dimineaţa
iar tu-mi eşti aproape
de la o mare la alta
sună limpede glasul tău.
Poate încă mă mai vrei.
Minune ce continuă.
Lumină a altor zori.

Psalm
Lui Yves Bonnefoy Maurizio CUCCHI s-a născut la 20 septembrie 1945
în Milano, unde şi trăieşte. A absolvit Universitatea
Îndrăznesc să te invoc în această Europă oarbă Catolică cu o teză despre Nelo Risi şi Andrea
istovită de zăpuşeală şi secetă Zanzotto. A fost cronicar sportiv din 1960 până în 1971,
erodată de inundaţii şi prăbuşiri activitate pe care a reluat-o şi pe care continuă s-o
continent de cenuşă şi scursori exercite sporadic la diferite ziare, de la Italia Oggi la
unde suverani de necontestat sînt Corriere dello Sport şi Rigore; de asemenea, a predat
Nimicul şi Supermagazinele. în învăţământul mediu din 1972 până în 1981. S-a impus
în faţa criticii şi a publicului încă de la prima sa culegere
Îndrăznesc să te invoc şi să sper, Poezie. de poezii, Il Disperso (1976). De-a lungul anilor a fost
consultant editorial, critic literar şi traducător (Flaubert,
Fără să fiu nici David nici Solomon Lamartine, Mallarmé, Stendhal, Villiers de l’Isle-Adam,
fără a le avea nici pe Betşeba nici pe Sulamita Prévert) şi a colaborat la numeroase reviste, Paragone,
şi fără să cunosc limbajul Belfagor, Nuovi Argomenti, şi la paginile culturale ale
şoimilor sau al furnicilor mai multor ziare, l’Unità, Il giorno, Tuttolibri, Pano-
eu te invoc – întoarce-te rama, Il Giornale, La Voce. În 1980 publică Le
întoarce-te asemeni unui mai meraviglie dell’acqua, doi ani mai târziu micul poem
luminos-sălbatic Glenn, iar în 1987 apar Dama del gioco şi Poesia della
şi asemeni primei raze fonte. Din 1989 până în 1991 a condus lunarul Poesia, a
a zorilor făcut parte din comitetul de lectură al Societăţii de
respirînd şi strălucind. Poezie şi al publicaţiei Almanacco dello Specchio, iar
actualmente colaborează la Avvenire şi la Stampa şi
Întoarce-te, întoarce-te. îngrijeşte, la săptămânalul Lo Specchio, o rubrică de
Şi adu înapoi păduri, suflete, catedrale. poezie ce dedică mult spaţiu şi poeţilor în curs de
Adu înapoi ceruri, grădini orientale. afirmare. În 1996 a îngrijit, împreună cu Stefano
Întoarce-te, întoarce-te Giovanardi, ediţia unei Antologii a poeţilor italieni din
Fecioară, Venus, Africă. a doua jumătate a secolului douăzeci, editată în
colecţia „Meridiani” de la Mondadori. Printre ultimele
Nu vei mai fi aceeaşi sale lucrări se numără: L’ultimo viaggio di Glenn
vei emigra, te vei schimba (martie 1999), Poesie 1965-2000 (2001 şi 2003), L’uomo
iar noi nu te vom mai zări che mangia (2001), Per un secondo o un secolo (2003),
aşa cum n-a văzut Moise Pămîntul Făgăduinţei. 101 poesie per sopravvivere (2004) şi romanul Il male è
nelle cose (Milano, Mondadori 2005).
Dar întoarce-te, întoarce-te, Poezie.
Îndrăznesc să te invoc şi să sper.
Stînd aici, pe malul unui torent secat şi aşteptînd.
Şi încă, printre ruine, cîntînd. Deriva minimalismului

Nisa, octombrie 2003 Debutul poetic al lui Maurizio Cucchi - cu Il disperso


(1976), culegere care a întrunit consensul criticii – s-a
(din vol. Ferite e rifioriture) petrecut sub semnul a două constante, una de conţinut şi
una formală: icoana tatălui, pe de o parte, şi, pe de alta,
versantul expresionist al „liniei lombarde”, în interiorul
Traducere de Al. CISTELECAN unei contradicţii decise care reprezintă modul interior al
poetului.
60 poezia italianã de azi
În contrast cu Noua Avangardă, traseul textului îşi Sub aspect stilistic, „dimpotrivă, emerge şi mai
asumă la el caracteristicile unei naraţiuni pe tema morţii puternic acea amprentă culturală lombardă care – dincolo
tatălui, însă povestirea nu insistă atît asupra vreunei trame, de ton, de gustul pentru dialog, de un sens generic al
cît mai degrabă asupra „destrămării sale narative, potrivit poeziei făcute din obiecte şi de o dispoziţie etică spre
unor canoane pe care le-am putea numi atonale” (Valerio adevăr moştenită de la Manzoni şi care implică uscăciune
Magrelli), sub forma unei anchete poliţieneşti ce aduce la expresivă –, se concretizează în ţesătura deasă de locuri
lumină fragmente dintr-o realitate apoetică, halucinantă, lombarde şi mai cu seamă în toponimia milaneză care,
în texte ample şi magmatice, capabile să creeze de îndată dacă-şi are rădăcinile în Sereni, pare de-acum raportabilă
atmosferă. Condiţia paternă de „dispărut” în evenimente direct la poezia lui Raboni” (Marco Merlin). Se
tragice reverberează obsesiv asupra fiului care rătăceşte accentuează şi dispoziţia anterioară spre grotesc,
şi el într-o condiţie de dezorientare existenţială în tentativa adeziunea la realităţile umile sau modeste, mai cu seamă
de a-şi regăsi identitatea. Opera nu pare a avea o în reprezentarea unei adevărate galerii de eroi populari
comunicare imediată: în faţa unor indicii nesigure şi a unei sau de campioni sportivi, de animale asociate fiinţei umane
„foarte dese constelaţii de obiecte, stivuite de-a valma cu în bătălia cotidiană pentru existenţă. Tocmai tema
o furie nominalistică, dar întotdeauna scoase la lumină de eroismului normalităţii constituie cheia pentru
structura pseudo-narativă a cărţii /.../, prin intermediul aprofundarea conceptului unei identităţi labile („Il
unor pastişe lingvistice şi a schimbărilor de registru” disperso e un titlu care ar putea însuma toate poeziile
(Marco Merlin), poetul trăieşte în golul produs de mele”, spunea autorul îndată după apariţia primei cărţi),
dispariţia acestei figuri fundamentale de referinţă şi de care se regăseşte şi în obsesia „chipului”, ca indiciu al
consecutiva sa dezorientare existenţială: „Aşa cum fulgeră unei configurări gata să dispară în chiar momentul în care
lovitura de telex:/ A MURIT SUBIT/ ÎI CURGEA SÎNGE/ credem a o fi identificat: „Acum chipul său/ a devenit
DIN URECHI ŞI DIN GURĂ”. masca mea”. Doar permanenta numire a tatălui reuşeşte
Întreaga tragedie se joacă în interiorul contradicţiei să domesticească angoasa pierderii identităţii pe care o
dintre „etica cotidianului”, care se rezolvă într-o epică de traduce poetica obiectelor: „Glenn, cum îi spun în gîndurile
evenimente mărunte şi într-o fidelitate faţă de lucrurile mele,/ ca şi cum ar fi mai dulce şi mai simplu/ ca şi cum ar
cele mai umile, asumate ca semn al unui ipotetic şi posibil fi mai adevărat:/ Luigi. Rămîi pentru mine o fisură afectivă/
sens, şi stilul dominat de un fragmentarism specific sau o strălucire intermitentă în creier./ Iar tu, care nu l-ai
„lombard”, de un soi de „obiectivitate cinică ce exclude văzut niciodată,/ îl iubeşti.”
orice elan liric, implicînd, în schimb, o anume vrajă a În 2003 poetul publică volumul Per un secondo o un
urîţeniei, cea mai impudică descriere fizică („văzînd secolo: unele texte erau deja prezente în antologia care
rozăturile, furunculii”) şi prezenţe neliniştitoare („vino strîngea toată opera sa de pînă în 2000 (Poesie 1965-2000,
puţin aici sus la mine/ să-mi dezmierzi monstrul”). 2001). Nu sînt noutăţi semnificative, aparte fragmentarea
Următorul volum de versuri – Le meraviglie tematică, coagulată sub aspect autobiografic prin persoane
dell’acqua, 1980 – ne arată un Cucchi ce a suferit o interpuse, şi o critică a cultului profitului şi pieţii, rămasă,
adevărată „derivă de generaţie”. Se întrevăd aici totuşi, mai degrabă la nivel de obiectiv decît realizată.
influenţele venite dinspre revista „Niobe” a lui Milo de „Ultimul Cucchi confirmă şi încheie sensul unei
Angelis: referinţa la realitate cedează cîteodată locul epoci poetice /.../, mai degrabă decît să deschidă o alta. O
delirului unei gîndiri incandescente care se avîntă operă ca a sa, emblematică pentru o direcţie, rezumă o
împotriva oricărei voinţe de organizare. Se multiplică, orientare de gîndire decepţionată, strivită de amănuntele
aşadar, recursul la o adjectivare paroxistică, listarea cu cotidiene şi aflată deja pe marginea abisului ororii, a fiorului
ambiţii simbolice, suspensiunile, gustul pentru grotesc. destrămării”. Judecata lui Daniele Piccini poate părea, la
Tema identităţii, în raport cu volumul anterior, e încredinţată un impact imediat, excesiv de severă, dar, socotind mai
acum mai degrabă rersurselor lingvistice decît bine, nu poate fi decît împărtăşită. Poezia lui Cucchi, de
dramaticităţii experienţei: „Un neprevăzut scenic? Tot ce fapt, continuă să meargă pe două căi contradictorii şi care,
se poate./ Sau cheia tragică a ficţiunii.../ Dintre nenumărate sub multe aspecte, se exclud una pe alta. Căutarea figurii
măşti/.../ tocmai a mea”. paterne îşi asumă o valenţă afectivă în stare să producă
Următoarele trei apariţii – Dama del gioco, 1987, identitate, valoare şi sens, fie şi doar la nivel de dorinţă,
Poesia della fonte, 1993, şi L’ultimo viaggio di Glenn, care reverberează şi în tentativa de a atribui sens
1999 – pot fi considerate mărturii ale unei clarificări a multitudinii de vieţi care se consumă în durere şi în
limbajului poetic şi ale unei reordonări a tematicilor tratate anonimat, cu o încărcătură de pietate similară celei a
anterior. E reluată, bunăoară, naraţiunea despre istoria poetului milanez dialectal romantic Carlo Porta. Pe de altă
paternă, ascunsă acum sub veşmintele personajului parte, tensiunea e diminuată de uscăciunea minimalistă a
Glenn, prin asemănarea cu actorul din Gilda, şi condiţia unui „om fără calităţi”, închis într-o gnoseologie
angoasată a eului narator, adesea ancorată în relaţia cu elementară, marcată de „o orizontalitate exasperată, de o
figura părintească, cu deschideri salutare către speranţă. dimensiune a nimic-relevantului, a absenţei oricărui
Povestirea e condusă cu o „peremptorietate jurnalistică entuziasm şi sens, împotriva cărora un instinct minim al
şi diaristică ce devine lapidară, esenţială” (Franco Loi). În vieţii pare a se exersa, totuşi, cu obstinaţie” (Daniele
realitate, textele sînt scurte, limbajul sobru, fără Piccini). Odată cu poezia lui Cucchi, „linia lombardă” se
compătimire, fără tonalitatea adesea violentă din primele mută de pe planul stilistic pe planul afectiv-ideal:
cărţi: „ce ştii să faci şi ce nu ştii/ sînt un copil neştiutor/ ce uscăciunea lumii, absenţa valorilor, fragmentarea
nu vrea să se scoale”. postmodernă, o realitate rece ca gheaţa, o cotidianitate
poezia italianã de azi 61

obscură şi lipsită de speranţă întunecă acea figură paternă Să aruncăm o privire asupra TOPOGRAFIEI CASEI:
din liniile căreia ar putea încolţi identitatea unei fiinţe umane. – Toate lucrurile, în felul lor,
Acest poet adevereşte că orice tentativă de a scurta erau în ordine, la locul cuvenit. Un sens,
distanţa dintre cuvînt şi realitate, cînd nu e construită pe pricepi, nu lipsea. Dar cel
o concepţie globală şi vitală a omului, e destinată intrat puţin după (poate, mi-ai spus
falimentului şi produce doar decepţie şi „rătăcire”: cuvîntul după perdea, unul de la poliţie) ce-a înţeles?
e regăsit, e adevărat, dar numai după ce el a „murit”. Vreau să zic din ciocanul de carne lăsat
pe frigider sau din mărul
Luciano LADOLFI pe jumătate curăţat, tăiat, devenit negru; din sticla
Traducere de Alex. CISTELECAN de vermut rămasă fără dop, într-un colţ al mesei,
cu paharul acolo...

Casa, străinii, rudele apropiate Afară erau damigenele, sticlele goale. Toate
umbrelele
1 atârnate de bara de fier a uşii interioare.
În aproprierea... găsită Lambretta. Prăfuită,
în bucăţi. Niciunul dintre noi nu s-a gândit vreodată (Să aibă oare vreun amestec vecinul
serios să o scoată. Poate teama. Cotrobăind prin sertar de la etajul de jos, care iese mereu după unsprezece seara
ca totdeauna, pe urmă hoţomanul a pescuit cu faţa lui de vampir?)
din el un elastic, o fotografie sau două,
un dinte de lapte şi o buclă rămase în portofel, (Nu mi-am ascuns niciodată unele slăbiciuni
zece lire (fără vreo legătură...) – Să te duci la dentist
la ora cutremurului poate fi ademenitor.
Pe deasupra îmi amintesc că atunci când veneam Şi, în plus, după, să ieşi, să faci înconjurul casei,
sus pe scări să ţii mâna la gură, să-i spui primului pe care-l
era joi, la sfârşitul şcolii, către amiază; dar mai era întâlneşti şi te salută: „Ştii,
şi o altfel de întoarcere ca de-obicei... Va fi avut scuză-mă dacă vorbesc rău sau am un rânjet
un clenci. macabru. Vezi,
îmi lipsesc dinţii, chiar aici în faţă...”
Acum însă iată-mă şi:
– Crede-mă, faci caz Cum zice, după cele întâmplate, vecina dentistului:
de acel mers cu picioarele trase după sine şi tot, cu „Dacă lumea, dragă domnule,
ochişorii ar gândi ceva mai des
încă miciţi, în pijama, stângaci ca un câine, ar fi mai puţină răutate”. Iar eu
ţeapăn, scrobit. Dar ce-i frumos roşu de vină, pe jumătate tâmp, cu părul
e că îmi amintesc. Şi atunci cu ce faţă deja aproape tuns la zero,
să mimezi altădată tonul just, cuvintele, justificându-mă după cum urmează: „Dar eu n-am
cam trase de păr, adică; îmbrăcămintea cumva? nicio legătură,
eu n-am făcut nimic... infarctul... ştiţi prea bine...”
(Că morţii sunt doi? Dar cel drept? Şi-mi atingeam nasturii hainei.)
Indiferent? Iar primul,
ca un fel de confidenţă nocturnă, nu e o rudă apropiată? 3
Foarte apropiată?) Primele semne, dacă bine ne gândim,
nu au lipsit. E reapariţia
(Spune-mi tu cum se poate. Acum câteva zile la care nimeni nu se putea aştepta. Dat fiind că apoi,
era acolo şi-şi făcea treburile. Părea liniştit.) pe fotoliu, poate cu lacrimi, s-a vorbit
de dispariţie. Dar, concret, ce ştiam?
A murit de infarct (sau într-un accident de maşină, Aminteşte-ţi însă, fără să cauţi vinovăţii, de apa
de un rău, din pricina unei pietre): pătrunsă noaptea pe sub geamuri în absenţa
da, noastră, de crăpătura
bine, dar va fi fiind ce brăzdează întreg tavanul, chiar de podul
totuşi un vinovat, un responsabil de deasupra camerei din fund şi pe care
direct, cineva care l-a scos din joc. nici măcar n-am avut grijă să-l cercetăm
de lampadarul ce se leagănă, de poliţele pe jumătate
2 putrede.
Nu ne trebuia paharul acela spart.
Mai puţin decât un simbol. Ceva mai mult Astăzi, apoi, ca şi cum n-ar ajunge, uite aici!
decât o fixaţie. Sau invers. Şi apoi Apropie-te,
rana, ţâşnirea, plasturele. Nu-mi place s-o priveşte un pic aici, îţi zic, aici dedesubt. Îmi creşte
mărturisesc, mucegaiul,
dar din fericire nu eram acolo. mucegaiul pe talpă!
62 poezia italianã de azi
Fapt e că tatăl meu, da,
cunoştea literele, cultura: London,
Steinbeck, Coppi şi Bartali, Oscar Ultima călătorie a lui Glenn
Carboni şi Gazzetta (fragmente)
dello Sport. L’officina. Iar cămăşile acelea de atunci,
largi, pantalonii înalţi în talie, mantaua lungă... Prima imagine e a lacului Garda,
săpată în alb şi negru până la Ortles.
M-am întrebat de ce
umblătura aceasta continuă Voi fi fiind doar un copil,
a gunoierilor, aici, înăuntru. Şi a muncitorilor dar tatăl meu e veşnic viu.
care se duc şi vin şi murdăresc scările. (Cine ştie acum
cum se va pustii cu totul plăcuţa de pe uşă.) După Iugoslavia, în iulie ’41,
cu iscălitura-nflorită
o saluta pe Magda.
Harta comorii

2
Îl revezi întorcându-se cu Corriere, relaxat; Băieţii în uniformă au fost drăguţi,
spunând lucruri precum „cel puţin dacă circuli dar în arhive n-a mai rămas nici numele
cu troleibuzul sau cu metroul dintr-un om care cu patruzeci de ani înainte,
poţi auzi ce mai spune lumea. Poţi citi primăvara,
pagini din cărţile altuia. Contempla îşi făcuse excursia cu motocicleta
nevăzut amănuntele chipurilor, hainelor.” prin verzile trecători demarcate.
Surâzător
în căutarea trezirii: „Dimineaţa nu am nevoie 
să mă scol devreme & endash; sau târziu. Dar seară
de seară În peisajul orbitor,
trag ceasul. Îl pun pe 8 cu privirile goale căutam pista
(sau pe 9). Aud sunetul şi rămân pe loc. Dorm, şi orizontul ca să străpungem furtuna.
trândăvesc. Poate îmi face bine.” Eram copleşiţi de viziuni fantastice
şi de teama de necunoscut.
Dintre cuvintele adunate, o frază, Geru-i lipise pe morţi de pământ.
spusă, repetată, auzită cam de toţi:
spune că se duce în căutarea a ceva 
nemaipomenit, cine ştie ce. Treburi;
se va fi smintit. Umbla prin Lecco chemând-o,
îi vorbea cu mândrie de eroicele împănate.
(Fapt e însă că portăreasa mi-a arătat, cu ochii spre cer, Dar era uşor şi atât de supus
„el, el! Nu cel de colo...”) în evidenţa iubirii sale.
(Din RĂTĂCITUL)


Bosco d’isola S-a dus, aruncându-ne


(fragmente) într-o neaşteptată confuzie.
Într-un săculeţ al poliţiei,
Nu mai sunt în casa mea, iată cecurile, pieptenele,
ci în acest loc luminos ce-mi îngăduie totul. bandajul pentru încheietură...
Geometria lui liniştită
face ca limpezimea să pătrundă prin trupurile Ciao, zic acum fără să tremur.
umede şi uşoare de pe terasă Eu te-am salvat, crede-mă.
în feţele de vacanţă ale unei trândăveli fără griji. Îţi las tot ce-i mai bun în inima mea
şi, cu un sărut de mulţumire,
Ascult de aici glasurile din piaţă, această seninătate emoţionată.
privesc ca pe un lac marea ce se întinde
în pădure, iar dacă e vânt (Din Ultima călătorie a lui Glenn)
un domestic câmp cu greieri
care la amiază ne ocroteşte paşii Traducere de Ioan MILEA
când timpul nu mai are direcţie:

pe şesul deplin, pustiu,


şi la hotarul împărţit ce se înceţoşează.
poezia italianã de azi 63

Antonio RICCARDI pregăteşte, însă, s-o sustragă uitării, prin evocarea numelor
tutelare ale familiei, fie că e vorba de strămoşi reali, fie că
e vorba de figuri învăluite de o aură legendară; prin
Antonio RICCARDI s-a născut la Parma, în 1962. mijlocirea sentimentului de apartenenţă la un destin uman
Trăieşte la Sesto San Giovanni (Milano) şi lucrează în comun, privilegiat de sensul ciclicităţii impus de ritmul
domeniul editorial. A publicat volumele de poeme Il satului şi al naturii, aceste frămîntări şi-au găsit deja
profitto domestico (Mondadori, 1996) şi Gli impianti expresie la mulţi poeţi ai secolului XX, la Luzi şi Bertolucci
del dovere e della guerra (Garzanti, 2004). A studiat îndeosebi. Cît priveşte versificaţia, mai narativă şi de o
filosofia şi s-a specializat în Renaştere. respiraţie mai amplă decît a acestuia din urmă, Riccardi
prezintă o mai mare densitate expresivă şi o mai mare
sobrietate faţă de excesul de compătimire elegiacă ce
caracterizează operele lui Luzi. În realitate, el pare dominat
Tradiţia ca barieră împotriva de dorinţa de „a anula eul liric pentru a-l disemina în
minimalismului evocarea spiritului strămoşilor, care vizitează locurile
aparţinînd familiei sau le deplîng ei înşişi în noile contexte,
Antonio Riccardi a debutat în 1996 cu Il profitto obişnuiţi deja cu sensul unei dezrădăcinări vinovate”
domestico, în prestigioasa colecţie Mondadori „Lo (Marco Merlin).
Specchio”, după o semnificativă serie de apariţii în reviste Datoria amintirii faţă de o lume pierdută domină şi a
şi în volume eterogene (de pildă, în Primul caiet italian doua culegere de poezii, Gli impianti del dovere e della
de poezie contemporană, editat de Guerini şi Asociaţii guerra (2004), după cum arată chiar titlul. Potrivit
săi în 1991). Debutul aduna această producţie şi definea autorului, abandonarea satelor a produs pentru mulţi
totodată o fizionomie poetică precisă. Cartea se bazează adoptarea unei modalităţi de viaţă simţită ca incongruentă
pe o istorie de familie, narată prin intermediul unor în raport cu cea anterioară, percepută şi ea ca imobilă,
întîmplări şi locuri prin care au trecut diversele personaje. veşnică şi angoasantă, dar care, totuşi, păstra o frumuseţe
Povestirea poetică preferă descrierii evocarea faptelor, fulgurantă în raport cu producţia industrială, feroce şi
aluzia la secretele unui asemenea microcosmos interiorizat lipsită de speranţă. Tema datoriei e tratată în două medii
mai degrabă decît străbaterea unui spaţiu exterior al practice întreţesute pentru totdeauna: munca şi războiul.
evenimentelor şi situaţiilor. Autorul nu pare interesat de Realităţile de intreprindere sînt construite în analogie cu
fapt de celebrarea sau de reamintirea întîmplărilor familiei exerciţiile războinice şi cu structurile armatelor.
sale, cît de descoperirea, scobind în ele, a sensului Evocarea lumii ţărăneşti se sustrage schemelor
propriului destin, de găsirea fundamentelor ancestrale ale idilice, atît ale tradiţiei, cît şi ale nostalgiei. Poetul n-o
propriului mod de raportare la existenţă. identifică nici cu amintirea fericită a copilăriei, nici – cum
Aşa cum a spus Marco Merlin, „cu o răbdare infinită, face Pasolini – cu alternativa la civilizaţia industrială; o
săpînd şi săpînd iarăşi, repetîndu-şi cu obstinaţie datoria vede mai degrabă ca pe o lume dotată cu o solidă unitate
de a reface memoria şi profitul, poetul e chemat să vegheze a valorilor, în care ritmurile anotimpurilor, simbioza cu
pentru ca ceea ce urmează a fi spus să fie corect adresat şi animalele şi cu plantele introducea individul într-o armonie
mai ales să nu fie spus niciodată inutil. Din această datorie azi pierdută. Precum la Pavese în Lavorare stanca, nu
îndîrjită, absolută, răsare lumina care transformă resturile există nicio concesie pentru sentimentalism: lumea rurală
reînviate din trecut în indicii ale viitorului. Poetul nu e o lume angoasantă, violentă, pentru că natura însăşi e
cunoaşte sfîrşitul operei pe care o scrie: e inclus în aşa violentă. Se schimbă uneltele şi mijloacele, dar e ca şi
măsură în ea, încît n-o poate configura din afară, în neschimbată lumea rurală ca atare: rădăcina e o ciclică
conformitate cu o voinţă senină a aproprierii: în dicţiunea imobilitate.
sa cuvintele se repetă asemeni zilelor cuiva care e supus Evadarea din îngustimea unei astfel de condiţii către
unei voinţe superioare, şi de aceea se teme de orice frag- o existenţă mai senină produce o deziluzie chinuitoare,
ment, ca şi cum s-ar afla în faţa infinitului”. Leitmotivul deoarece munca la fabrică nu economiseşte lacrimile
trebuie individualizat în datoria de a transmite întocmai muncitorilor care se scufundă în „bolgia celor vii”, unde
sentimentul care a definit tradiţia familială, şi anume acea ţipătul matinal al sirenei „roade /.../ orice lucru datoriei/
fidelitate faţă de soarta obscură înscrisă în neamul de întorcînd de dedesubt oraşul satelit”. Culegerea e, de fapt,
care aparţinem, acea voinţă de a nu trăda, în ciuda oricărei centrată asupra istoriei localităţii Sesto San Giovanni care,
insidiosităţi externe, instinctele de supravieţuire care, bio- în anii ’60-’70, era Stalingradul Italiei şi care dădea de
logic, se descoperă în sînge, în caracterul moştenit în lucru la 20000 de muncitori, majoritatea navetişti de prin
cadrul contextului „domestic”. Împotriva acestui instinct văile de lîngă Bergamo sau Brescia sau din cîmpia venetă;
se ridică ameninţarea cu ruinarea economică, ceea ce, în şi, desigur, emigranţilor din Sud.
conştiinţa strămoşilor, se leagă strîns de pierderea Contrapunerea celor două lumi e netă; nu există nici
identităţii, de disoluţia morală şi psihologică derivată din o posibilitate de conciliere: lumea rurală şi cea industrială
trădarea „datoriei” de „a scoate profit”; iar falimentul au în comun doar dificultăţile existenţei, dar sînt diferite
acestei iluzii e interpretat ca metaforă a dezintegrării însuşi prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea
sensului lumii – problema centrală a culturii occidentale condiţie de viaţă naturală care, în ciuda greutăţilor, îi
în trecerea ei de la modernitate la postmodernitate. conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie.
Fondul întîmplărilor e reprezentat de dispariţia Şi pe plan stilistic există diferenţe clare: mai lirice şi
civilizaţiei rurale. Scriitorul, prin intermediul poeziei, se mai evocative sînt piesele dedicate amintirii bunicului, un
64 poezia italianã de azi
dragon de cavalerie care moare în primul război mondial,
ca şi cele ce-l au ca protagonist pe tatăl care, vara, „cobora Argonaut cu sirenă
cu Alfa înspre răsăritul cîmpiei/ către domeniul Cattabiano” (Brasilia, 2007 vara)
şi „venea de la Sesto cu animale sălbatice/ pume, pantere,
la sfîrşitul săptămînii”, iar „duminica se întorcea la I
Stalingrad/ înclinîndu-se în faţa datoriei faţă de soarta
noastră./ Îl priveam cum pleacă, de sub castan,/ fără să De pildă,
mă gîndesc că poate nu se simţea bine”. Cînd privirea în morala cinegetică
poetului se mută asupra oraşului industrial, găsim o mai tainei morţii i se adaugă
mare potenţă expresivă, dobîndită prin intermediul taina animalului.
limbajului economic, poetul vorbind astfel de „producţie
îngheţată”, de „servicii abandonate”, de medii terifiante II
de lucru: „Angajau cîte o sută pentru a fi siguri că rămîn
vreo cinci, deoarece era o muncă îngrozitoare, era bolgia ...uite-o că pleacă – s-a gîndit imediat.
celor vii”. Riccardi reuşeşte să depăşească primejdia A alergat de-a lungul aripii planimetrice
imitării codului sindical sau cea a cercetării istorice prin pînă la trupul păsării destins în zbor
mijlocirea unui stil ridicat din versificaţie: „Sînt deja acolo şi jos pe esplanada ministerelor.
muncitorii de la Victoria/ ultima echipă în căutare de metal/ S-a oprit dinaintea viitorului
în pădurea care înghite oraşul/ în ultimul an al fabricii/... Congres naţional,
Ah, biet oraş – se gîndeşte unul – îţi vei pierde ruinele/ şi în lumina obişnuită a formelor albe
nu va rămîne nimic din tine... apoi vedem vulpi şi cîini şi poate a auzit schelele inelare
fugind în afundul/ pădurii cadastrale”. întinzîndu-se sub copertine
Reconstrucţia relaţiei dintre cuvînt şi realitate e
urmărită de Riccardi prin intermediul unei „narativităţi III
epice”, concept ce trebuie înţeles într-o manieră diferită
faţă de schemele tradiţionale apărute pe urmele ...iat-o, pleacă iar – şi-a zis.
concitadinului său Attilio Bertolucci. Aici nu mai găsim A tăiat repede piaţa în diagonală
stilul sublimelor, nu mai dăm peste celebrări de eroi sau pînă la dioscurii de bronz şi mai departe
acţiuni; centralitatea povestirii e încredinţată mediilor spre tufişurile din spate de la Planalto.
modificate de dezvoltarea economică, medii care dacă, pe Apoi din pricina soarelui nu s-a mai văzut.
de o parte, nu lasă loc protagonismelor de nici un fel, pe ...nimic, şi acum? – aproape cu părere de rău,
de altă parte aduc o „coralitate” anonimă şi fragmentată. privind verdele tremurînd de frig.
Influenţele minimaliste ale „şcolii lombarde”, apropiate,
sub multe aspecte, de ceea ce face şi Maurizio Cucchi, Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg
deşi ajung la rezolvări interesante prin extensie şi că adevărul e ceea ce se face făcînd.
aprofundare, se traduc, totuşi, adesea, în simple rezumate Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns?
ale unor scene ori ale unor evenimente istorice sau fapte
diverse. Doar amintirea mai poate conferi identitate, IV
deoarece schimbarea epocală, distrugînd lumea rurală, a
produs doar ruine şi suferinţă. „Dezorientarea”, dintr-o Brasilia, puţin mai încolo de Idroscalo.
situaţie geografică, devine una existenţială şi implică acea De ce anume fuge de nu de la slujbă?
lume a valorilor în care „profitul domestic” producea şi el Sau de împuşcătura fără direcţie
suferinţă, dar, în acelaşi timp, producea identitate şi sens. pe care aerul elastic o repetă – aşa cum pescăruşii
şi porumbeii în zboruri largi peste Milano
Luciano LADOLFI trec speriaţi şi nu se aşează.
Traducere de Al. CISTELECAN Nimeni din această cîmpie nu încearcă să zboare
niciodată şi nici nu rîvneşte vreodată la frumoasa Sirenă.

Cineva din familie s-a dus în Brazilia


înainte de război, dar nu din pricina foamei
şi nici din cauza principiilor. La întoarcere, în Parma
nu şi-a mai amintit nimic.
Puţine lucruri de spus pentru treizeci de ani:
cîteva aventuri, cîteva minuni nesigure.
Fireşte, doar vastitatea locurilor,
Asemeni unei prevestiri.
poezia italianã de azi 65

VI X

Mi se pare că-l văd, în smoking Puţine lucruri, treizeci de ani. Reîntors


la lumina lampioanelor de pe marginea piscinei pentru a muri cum se cuvine, acolo unde te naşti.
la Copacabana Palace, în ultimul an Anaconda în Rio del Plata, hiena
al preşedintelui JK – a trecut de atunci o viaţă, domesticită în curte, plantele de care dacă te împiedici
un război şi aproape încă o viaţă – te pot devora – şi tu, de copil,
privind fix pentru o clipă devii o plantă şi tu, un tamarin
apa luminoasă şi transparentă sau o jacaranda, sau cea carnivoră, din muzeu,
mai înainte ca ea să sosească surîzînd, şi eşti în pădure un copil cu crengi
care-l aşteaptă pe tatăl său între papagali...
pentru el întotdeauna cea mai elegantă.
Puţin, dar mai mult decît toate oraşul viitorului
Pare să priceapă, parc-ar exista
pe dealurile de pămînt roşiatic
Geometrie în pasiuni:
şi despre unul care a văzut o sirenă
fiece remediu, o perfecţiune.
înnotînd fericită în piscină.
VII XI
Fetiţele rămase multă vreme singure I-am văzut, într-o dimineaţă, cinci sau şase
devin, cînd sînt mari, femei irezistibile. într-un platan între Planetariu
Aşa sînt Sirenele. şi turnul lui Gio Ponti. Papagali.
Se văd seara la anumite latitudini Are araruna, are macao, cacatua,
înnotînd în apa fluorescentă rămaşi aici poate de pe vremea grădinii zoologice,
pielea dulce, încîntător de bronzată. ultimii care mai ştiu că a fost junglă
Cîteodată, ies şi ziua din apă, unde e acum pădurea ordonată a domnului Piermarini.
stau la umbră sub porticuri Păreau nesiguri, nici diurni
şi simt cum înfloresc regretele. nici nocturni, pierduţi, dezobişnuiţi
De viaţa trăită în colivii.
VIII Penetul însă le era încă de lac
iar scoica vibra sub pene
Odată, la trei fără cinci, cîrmaci.
doi dintre ei vorbeau de Sirene. Pe de altă parte şi tu trăieşti în acest oraş.
Umbra celor doi şi a unui mango înalt,
hrana şoimului pe pămîntul roşietic... XII
Apoi unul se uită în apă şi înţelege.
Ea mănîncă doar bace roşcate şi miere.
Celălalt întreabă, priveşte şi el
În apa dulce e uşoară asemeni pietrei ponce
În fundul piscinei, dar n-o vede.
şi uită că l-a vrăjit.
Îi vor spune că a plecat.
De o alta se vorbea, la Idroscalo. Nu-i nimeni care să nu fie prin regula falsi
Au văzut-o astă vară cum privea ceva sau altceva şi cu precauţie
Către Brasilia. Poate aflase de laguna fie şi fără duşmănie
De sub arcurile neregulate. dar numai de frică.
Nimeni nu ştie să spună însă dacă e aceeaşi
cu cea pe care au văzut-o înnotînd fericită la Itamaty XIII
nu după multă vreme.
Aerul se învăluie şi rugineşte
IX de la o zi la alta fără preaviz
decît poate strigătul păunilor
În balanţă, păunul din laguna Brasiliei noastre.
pe curba perfectă a arcului Îmi promit încă o dată să nu irosesc
- coada în iarba smălţuită puţinul sau multul care am fost
corpul irizat, aparenta - sau, cum zici tu, care încă voi fi.
linişte cînd frunzele
cîntă puternic din şirurile de plopi – XIV
o sfidează pe cea mai frumoasă fată din lume
ea, care-şi întinde mîna către penele lui, De pildă,
surîde şi se gîndeşte că poate niciodată în morala profitului
taina e doar a prăzii.
nu va mai fi atît de fericită.
Adevărul oricărui fapt însă
nu primeşte nici mai multul, nici mai puţinul.

Traducere de Al. CISTELECAN


66 poezia italianã de azi
creaturii. „Privirea sa vultur” se concentrează pe golul
provocat de război, poluare, lipsa de comunicare („veşnicul
adio spus colegilor”) care se materializează în multele
Alessandro CENI deportări, morţi, în dezolare. În interiorul persoanei rămâne,
ca simulacru etern, ca „adresare fragilităţii vieţii”,
Alessandro CENI s-a născut la Florenţa, în 1957. dragostea, care continuă, peste secole, să povestească
Poet, pictor, traducător din clasicii literaturii engleze şi „ceva de neînţeles”.
nord-americane. A publicat următoarele volume de Dar orice reprezentare tragică a conflictelor actuale
poeme: Il viaggio inaudito (Tosadori, 1981), I fiumi nu devine altceva decât o metaforă pentru sensul unei
(Marcos y Marcos, 1985; ediţia a II-a, 1990), La natura disperate anihilări, căreia însuşi sentimentul îi e subiect.
delle cose (Jaca Book, 1991), Il pieno e il vuoto Distrugerea aceleiaşi uniuni intime a două fiinţe care
(Marcos y Marcos, 1996, antologie), Tra il vento e încearcă să se opună „pedepsei istoriei” e urmarea
l’acqua (Edizioni della Meridiana, 2001, antologie şi inevitabilului rezultat al oricărei acţiuni, al oricărui senti-
reflecţii), Mattoni per l’altare del fuoco (Jaca Book, ment, al oricărei disperări, leopardianul „îngrozitor abis,
2002). A tradus din Coleridge, E. A. Poe, Oscar Wilde, R. imens/ unde, căzând, e obliviul total”.
L. Stevenson, Joseph Conrad, Lewis Carroll, Herman Potrivit lui Marco Merlin, un asemenea procedeu
Melville, Edith Wharton. Poemele prezentate mai jos fac vizionar şi realistic deopotrivă „se condensează în puncte
parte din viitoarea sa carte. de concentraţie particulară care devin, ca în cazul lui Milo
De Angelis, afirmaţii apodictice şi memorabile”; susţinut
de un ton înalt, dictatul se foloseşte de un imaginar criptic.
Din punct de vedere stilistic, „expresionismul său vizionar
tinde să se materializeze într-o strofă fluidă şi alunecătoare,
Cuvântul neoorfic care ar putea, ca un râu sau ca o cascadă de versuri, să se
prelungească la infinit, urmând unda autoproducătoare,
„Am văzut lucrurile ca toată lumea”, afirmă, cu mereu diferită până la contradicţia internă a imaginilor.
modestie, Alessandro Ceni, vorbind despre propria Astfel, sintonia cu caracterul acvatic al inspiraţiei nu e
poezie. E vorba de o atitudine singulară în tradiţia atât insistentă în ceea ce priveşte relieful iconic al semnului,
noastră, care-l prezintă pe poet de regulă ca pe deja de la origine bine dilatat şi vizibil, cît mai degrabă în
„vizionarul”, „hoţul focului”, „vates”, acela care „vede ceea ce priveşte ritmul şi productivitatea sonoră: e vorba,
ceea ce alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu ascultă” nu întâmplător, de trasee, de treceri […] şi deci de o strofă
(Giovanni Pascoli). Dar tocmai această dimensiune care, asemeni unei insurgenţe magmatice, tinde să se de-
„eliberatoare” permite autorului să aspire la a deveni o termine în mod esenţial ca fluiditate şi mobilitate a
voce comună, bucurându-se, totuşi, de un elementelor (mi se pare că aspiraţia ultimă şi irealizabilă a
comportament nuanţat metaforic şi reflectat. O atare acestei poezii ar fi aceea de a rămâne, în mod paradoxal,
poziţie poetică îl plasează în interiorul curentului informată, materie pură, după chiar necesitatea instanţei
neoorfic, alăturându-li-se lui Rimbaud, lui Dino metamorfice: „Şi cuvântul se spuse/ şi nu avea formă/
Campana şi, prin multe trăsături, stagiunii ermetice era/ fără”).
florentine, deşi prezintă caracteristici originale Coordonatele spaţio-temporale sunt deranjate de
nereductibile la o clasificare rigidă. Într-o astfel de sferă această „condiţie şamanică” (Alessandro Ceni) a celui
intră clasicii nord-americani (să nu uităm că, pe lângă care nu conduce niciun proces creativ, din moment ce
poezie, Ceni cultivă pictura şi traducerile), astfel încât textul care se naşte apare ilizibil într-o primă instanţă chiar
Roberto Galaverni susţine că tocmai activitatea sa de şi autorului său. Ne găsim pe un teren întru totul analog
traducător „îl determină să pună în faţa modelelor celui presupus de experienţa din Parola innamorata, deşi,
noastre, mai mult sau mai puţin recente, altele străine, încă o dată, Ceni a luat parte la experienţa de la « Niebo »,
nu ale simbolismului şi post-simbolismului francez, ci dar nu şi la antologia pe care a consacrat-o şi impus-o, în
unele regăsite mai cu seamă în inspiraţia mai liberă şi mod echivoc, o asemenea siglă. Sensul operei trebuie,
narativă, în vâna fantastică şi metafizică, uneori şi aşadar, căutat nu într-un singur text, ci în întregul ei, sau
modele suprarealiste, din primul şi cel de-al doilea în „scenele principale, care compun tapiţeria sa poetică”
romantism englez”. (Marco Merlin). Dacă Mattoni per l’altare di fuoco (2002)
Cu o perspectivă puternic evocativă a realităţii, revelează o natură poematică, şi volumele precedente îşi
mereu întins pe marginea unor neprevăzute scrutări ale revendică o coerenţă subterană, interesecţia lor
abisului, dar şi prins în salturi vertiginoase, poetul producând, de la capitol la capitol, sedimente de sens şi
atenţionează, în verticalitatea lirică a privirii sale contem- simboluri într-un proces creativ metamorfic al unui poem
plative şi statice, asupra curgerii lucrurilor, care, deşi nu cosmologic care, plecând de la elementele lumii (I fiumi),
sunt investigate cu dorinţa voluntară de apropriere, cu o vrea să ajungă să vadă şi să arate, ca Lucreţiu, La natura
atenţie halucinantă, în stare să surprindă, chiar şi în delle cose (1991).
evenimentele cotidiene, reverberaţia legilor unei unităţi Tocmai într-o asemenea operă prezenţa unor
ontologice de neatins, sînt, totuşi, urgente. Astfel, natura, situaţii topice care circumscriu drama şi intonaţia tragice
materia inertă, omul şi cosmosul se cristalizează în conotează tentativa de alipire a cuvântului la realitate,
evenimente textuale susţinute de o coeziune mirată a mai mult, depun mărturie pentru aspiraţia cuvântului po-
etic de a „revela” amestecul inextricabil de relaţii
poezia italianã de azi 67

existenţiale. În cea de-a doua parte, spre exemplu, Între vânt şi apă
prezenţa unui mediu domestic, unde se îndeplinesc
gesturi cotidiene şi rituale şi se adevereşte un destin Din acest punct înainte încep ţipetele,
ades plin de durere şi semne indescifrabile, se joacă între despre care nu ştie nimeni cum sunt posibile.
accente copilăreşti de basm şi prezenţa animalelor, Din acest punct precis înainte încep ţipetele
semnale ilizibile, des dominate de haos: „dorm vrăjitoarele care se propagă ca nişte sonde în spaţiu
pe vatră/ fumând pipă […] şi totul e lins şi sorbit/ de sau ca nişte rachete pornite să nu se mai întoarcă
sălbăticiuni la adăpătoare,/ se coace încet un copil în ori ca nişte maşini neliniştite care aşteaptă,
cuptor”. Tocmai la această graniţă, poetul ascultă din fulgerate de violente descărcări de energie statică.
nou, în mod montalian, vocea înaintaşilor şi contemplă Aceste ţipete pe care nu le înţelege nimeni nu se
destinul fiinţei umane. Fără îndoială, ermetismul lui Ceni nasc şi nu ajung,
nu se limitează la un experiment lingvistic ce îşi e singurul pur şi simplu încep în punctul precis în care încep.
scop, ci se configurează ca instrument pentru a revela Sigur e doar că de-aici înainte sunt crengi
nucleul misterios al experienţei. „Astfel, în acest peisaj usturătoare, cîrlige de
rarefiat, mişcat şi arid, până şi subiectivitatea devine un salcâmi şi spini ascuţiţi, colţi lungi de portocali amari
lucru printre multe altele, subordonată dispariţiei şi unei şi lămâi cruzi, şi orice plantă purtătoare de spini şi
eclipse pe care folosirea obsesivă a metaforelor şi a tot ceea ce împunge, stolul dens şi sfredelitor al
metonimiei o confirmă, împreună cu întregul necessaire rândunelelor,
(nu funcţional, ci biologic) de hipalage, ambiguităţi ale învălmăşeala ascuţită a animalelor sărmane ce merg
personae, schimbări de récit, confuzie în indicatorii în ronduri tăioase sau se încurcă în puful unui
deictici, formaţiuni preverbale, subordonări ale limbii mărăcine,
deformate şi violentate (cu rezultate expresioniste); iar ghimpele este supremul bine.
aceasta e dorinţa lui Ceni, nu atât de a se ascunde printre Sigur e doar că e sigur că pe prag
lucruri, cît de a deveni unul dintre ele; de aici dorinţa de uraganul cuvintelor se potoleşte şi, unică, se aprinde,
a regresa la stadii precedente umanului (cfr. ridicata învârtită pe scripete în şaiba de piele,
frecvenţă de obiecte şi animale), de a reintra în organicul cremenea inarticulării: de aici încolo
prenatal al materiei (ceea ce Freud, în Dincolo de totul e nefericire şi dezgust,
principiul plăcerii, numeşte pulsiunea morţii sau stazie), bărbaţii devin sclavi, femeile prostituate, copiii
dacă n-ar fi, această autodistrugere, răscumpărată în parte vomită un lichid verde, dens şi se cacă negru.
de o instanţă reformatoare şi legislativă a unei noi lumi De aici încolo se vede doar păsarea care nu cântă,
(cu strâmtori parentale către trecutul primitiv)” (Remo peştele care nu înoată, şi nu va veni nimeni să ne
Pagnanelli). recupereze.
Partea cea mai interesantă a poeziei lui Ceni constă Aici nu pogoară harul niciunui Dumnezeu.
chiar în încercarea de a depăşi dimensiunea lirică centrată
pe eu, pentru a se deschide către dimensiunea alterităţii,
din convingerea că dimensiunile într-adevăr obiective ale Autocombustie
existenţei sunt esenţiale comprehensiunii poetice, după
cum arată procedeul „realist” care se asociază în mod intim Niciodată în prezenţa lor.
dispoziţiei vizionare. Priza la realitate, care trebuia, De la distanţă, fireşte, poţi să-i îmbrăţişezi,
programatic, să fie mai strânsă şi mai pătrunzătoare, va fi când eşti invizibil şi departe, pe toţi,
transferată, de fapt, unei simbologii strict individuale, care amici şi prieteni.
cu greu scapă de impresia că efortul de compoziţie se Dar niciodată în prezenţa lor.
sprijină mai ales pe o poetic diction, în interiorul căreia şi Lasă râul să dizolve în tine balastul de speranţă,
„răpirile metaforice” se traduc în „expediente retorice” să se întoarcă şi să controleze furcheţii
acute, ce se suprapun peste expresia directă. Opţiunea de şi să-şi coboare multele lui cotituri, să multiplice,
a reduce elementele comunicative în favoarea celor evoca- să învălmăşească, să macine pietrele aşternute şi
tive conduce poezia, în mod inevitabil, către o ierburile nesănătoase:
subiectivitate extremă, în care „se dezvoltă ideea unei lumi lucruri, toate, uşor de imaginat: râul transportă
atât de introvertite şi a unui egocentrism atât de puternic lucruri banale: dispărutul dat dispărut,
încât elimină ultimul reziduu de obiectivare narativă pe o bucată din fiul strivit, prestanţa celui drag
care poezia postromantică îl păstra încă” (Guido Mazzoli). şi infamia sondei, pornografia de neclintit
Dacă, pe de o parte, intuiţia metaforică reflectă a mântuirii frunzoase şi magnetofonul
„fragmentarea” exigenţei realităţii, cu toate contradicţiile cu fantoma încorporată care armonizează
ei, cu necesitatea de a intra în acel vast sistem „lichid” al lanţuri de zăpadă în afara scenei sau picătură cu picătură
postmodernităţii, pe de alta, amestecă viziunea globală în precum se exprimă colirul: zgomote şi insistenţă.
interiorul unei subiectivtăţi excesiv structurate. Strînge-i în laţul gîndului tău nefericit,
cu funia căpăstrului minţii tale şi,
Luciano LADOLFI odată slăbit scripetele solitar, spînzură-i,
Traducere de Veronica BUTA
BUTA bucată cu bucată, în turnul inutil al inimii tale strîmte,
pentru ca asemeni unor flăcărui vibratile înăuntrul
unei peşteri
68 poezia italianã de azi
sau asemeni unor agitate cercetări deasupra ridurilor
mării sau
asemeni unor strigăte contra vîntului în plin vînt
printre lanurile de grîu, Milo DE ANGELIS
să rămînă dinadins neştiutori şi prea înţelepţi,
aşa, lipsiţi de dragostea ta ascunsă. Milo DE ANGELIS s-a născut în 1951, la Milano.
Aici e profesor într-o închisoare. A publicat mai multe
cărţi de poezie: Somiglianze (Guanda, 1976), Milimetri
Afară/Înăuntru (Einaudi, 1983), Terra del viso (Mondadori, 1985),
Distante un padre (Mondadori, 1989), Biografia
Ele sosesc pe neaşteptate, amestecând sommaria (Mondadori, 1999), Tema dell’addio
în laptele copilului doze potrivite de moarte, (Mondadori, 2005). A scris şi o carte de proză (La corsa
bule care blochează, urne de aer, cocoloaşe dei mantelli, Guanda, 1979) şi un volum de eseuri
de făină nefolosită, embolii, durere şi cedare lentă, (Poesia e destino, Cappelli, 1982). A tradus din franceză
doliu, pentru ca să înveţe de timpuriu că omul (Racine, Baudelaire, Blanchot) şi din latină (Virgiliu,
ar trebui să trăiască perpetuu într-o stare Lucreţiu, Antologia Palatină). În 2008, la editura La Vita
de violent asediu şi oroare de sine: Felice, a fost publicat volumul Colloqui sulla poesia, în
care sînt cuprinse cele mai importante interviuri acordate
în fiecare seară mâini secrete veghează. Pun de el de-a lungul timpului. În acelaşi an a ieşit, în colecţia
deoparte. Oscar Mondadori, un volum care cuprinde întreaga sa
În camerele din spate bărbaţii, aşezaţi, producţie lirică (cu o introducere de Eraldo Affinati).
fac o muzică mută, mestecă între ei frunze de betel;
iar în acele coteţe - femeile, care depilează,
jupuiesc, cojesc, îmbălsămează în uleiuri letargice Cuvântul ca o căutare
corpuri goale:
Milo De Angelis e unul dintre protagoniştii
un fir de iarbă se întinde către un obiect; incontestabili ai poeziei italiene din ultimii 30 de ani.
obiectul e din material dur, de lut ars în culori Fondarea revistei „Niebo” (1978-1980) este meritul său,
schimbătoare, lut ars şi dur; poetul înţelegând să recupereze în acest fel adevărata
obiectul, în propria-i indiferenţă, îl contemplă poezie, după beţia neoavangardistă a anilor ’60. Chiar el
îl readuce la lumină cu strictul necesar al undei, îl îşi aminteşte: „«Niebo» se naşte dintr-un afiş lipit la
arată la maxim, avizierul Universităţii de Stat din Milano: «Căutăm pe
îl face barcă submarină cu vâsle invizibile, cineva care iubeşte poezia». Afişul îl scrisesem eu folosind
sustrăgându-l întunecatelor culcuşuri ale oamenilor, pluralul, pentru că altfel mi se părea patetic. Apoi l-am pus
taberelor lor chiar acolo, în acel loc profund ideologic, pentru că
sau promiscuelor înjghebări de mădulare, universitatea fusese dintotdeauna a mea şi pentru că
şi-l încredinţează puterilor submarine: poezia ştie să-şi croiască drum oriunde. Şi au venit zeci de
tineri, în acea iarnă a lui 1976, la întâlnirile din Via Rosales
În sfîrşit pentru el se închid ocoalele 9. Foarte puţini iubeau poezia, dar asta se ştia deja. Foarte
Inocenţei campestre, dospeşte pentru el părul hirsut puţini, vreau să spun, o iubeau în sensul unei vocaţii
al apei, totale şi fără trădări. «Niebo» era un raport absolut cu
îşi suspendă pasul pînă şi răzătoarea rumegătoarei, poeţii, era voinţa de a-i face să vorbească şi de a le da
aşteaptă tresărirea de nară sau ochiul ameţitor, cuvântul; dar exista şi o severitate, o tăcere de primă
şi tot, în întregul său, e pentru totdeauna. comuniune care învăluia orice muncă de traducere, spre
exemplu. Era ideea că poezia nu e niciodată reductibilă la
În fiecare seară obiectul substituie, întinde mîini nicio interpretare de tip social, sau psihanalist, lingvistic
secrete. sau filosofic. Voiam nunta cu poezia: să avem o căsătorie
furtunoasă şi eternă, în viaţă şi în moarte”.
(Din Combattimento ininterrotto) Critica atribuie, de obicei, începuturilor lui De
Angelis, concretizate în Somiglianze (Guanda, 1976) şi
Traducere de Veronica BUTA
BUTA Millimetri (Einaudi, 1983), caracteristici orfice, oricât ar
refuza poetul această clasificare, în timp ce în ultimele
creaţii, Biografia sommaria (Mondadori, 1999), Tema
dell’addio (Mondadori, 2005), am asista la o dispoziţie
comunicativă şi narativă.
Deşi neavînd o dispoziţie religioasă, De Angelis nu
refuză să intre într-o atmosferă „sacră”, într-o atmosferă,
aşadar, unde mintea umană depăşeşte limitele simplei
raţiuni, prinde legăturile cu ceea ce se dă în aparenta
cauzalitate, în evenimentul său, în momentul său. Deja în
Somiglianze intuise conceptul de permanenţă a lucrurilor,
poezia italianã de azi 69

în raportul dintre muzica traficului şi aceea a sferelor, între „Astfel o întreagă carieră îşi găseşte împlinire într-o
stele şi sirenele ambulanţei, la fel cum importantă apare şi înnoită solvabilitate, nu de renunţare, ci densă de
comuniunea viilor cu morţii, a umbrelor care apelează la profunzime, de experienţă, de forţă: o forţă care nu mai e
noi: „Se vor întoarce vii iubirile tenebroase/ care în dispersată şi bogată, ci concentrată, stăpânită, ca pentru
decursul anilor vor lăsa/ un spin, se vor întoarce,/ se vor a da adevăr şi plenitudine unei inspiraţii care uneori putea
întoarce luminoase”. ajunge să fie prea împrăştiată şi absolută” (Daniele
Pe de altă parte, De Angelis nu e la fel de deschis Piccini). În parcursul poeziei italiene, interesată să
faţă de pericolul trecerii lucrurilor, evenimentelor; de fapt, recâştige spaţiul realităţii, Milo De Angelis poate fi privit
el menţionează în Poesia e destino că trebuie să rămânem ca emblema unei căutări colective, a unei nevoi vitale de o
„absoluţi în contingenţă”, menţinând viu freamătul ac- poezie pe măsura omului, a unei dificultăţi de a se elibera
tual al limbii, dar redându-l eternităţii sale. Opera poetică de un trecut împărţit între un minimalism descriptiv şi fuga
e, aşadar, istorică într-o manieră paradoxală, deoarece într-o dimensiune criptică şi onirică. El a operat mai bine
trebuie să aparţină dimensiunii cronologice, dar şi să aibă de 20 de ani, cu abilitate, pe un itinerar sinuos şi
capacitatea de a se situa într-o dimensiune atemporală. imprevizibil, ajungând la sfârşitul anilor ’90 să clarifice, în
Aşadar, originalitatea poetului constă în chiar călătoria sinteza dintre accidental şi permanenţă, sensul propriei
lui pe un traseu echidistant atât faţă de orfism, cât şi faţă concepţii asupra existenţei, iar în „privirea lungă”, dincolo
de „linia lombardă”, cel puţin faţă de aceea codificată în a de lucuri, fundamentul unui cuvânt încă în stare de a face
doua jumătate a secolului XX. să vibreze corzile semnificaţiei vieţii.
Rezultă de aici o concepţie asupra poeziei ca aventură
a spiritului, ca experienţă interioară greu de tradus în cuvinte. Giuliano LADOLFI
Mai mult, în sens lacanian, pentru el, omul e efectul limbajului Traducere de Veronica BUTA
BUTA
şi nimeni nu ştie cine e înainte de a scrie, până în punctul în
care urma neagră de pe hârtie îşi asumă rolul unei oglinzi. În
mod analog concepţiei medievale a realismului imanent, el În mijlocul emisiunii
consideră cuvintele ca existând în lucruri, în locurile
interpelate pentru a se exprima. Chiar în pathos-ul care uneşte Seara îţi sîngerează buzele
cuvântul de lucru, ascultatul de ascultător, obiectul de cel şi te învîrţi frenetic
care îl vede, stă marele efort al lui De Angelis de a depăşi în cercul nevoii tale
seculara fractură codificată de arbitrariul saussurian între de a avea un dormitor fără ferestre
semnificant şi semnificat, pathos care intră ades într-o în vreme ce popoare întregi se uită
dimensiune dionisiacă, nu doar de conţinut, ci mai ales literară: la cadrele frumoase, tu
cuvântul se lasă fascinat de aspectul oracular şi se întinde îţi revezi paşii tinereşti
pentru a-şi asuma un caracter „definitiv”. cu ochii derutaţi ai sfîrşitului:
În ultimele volume, Biografia sommaria (1999) şi nu ideea principală, ci acea rafală
Toma dell‘addio (2004), găsim o creştere a versantului imobilă care te stoarce pînă la ultima picătură
realist, în reluarea anumitor teme în partea de deschidere şi-ţi pretinde versiunea exactă şi mersul
a volumelor, centrate pe figura femeii. Miturile tinereşti exact la capăt de rînd, te cere pe de-a-ntregul
sunt reluate în fundalurile periferice ale oraşului Milano, în vreme ce te învîrţi la un centimetru depărtare
revizitate de ochiul matur care sculptează fără a se lăsa de alte corpuri şi erai ceea ce rămîne mut
pradă niciunui sentimentalism de manieră. Mai cu seamă atunci cînd doi se vor despărţi curînd
ultimul volum, însă, prezintă un De Angelis care trebuie ce puţină viaţă rămîne într-un salut
să îşi regleze conturile cu o realitate de nedomesticit, rebelă tu erai ăsta.
faţă de orice contact oniric şi faţă de orice încercare de
omnipotenţă juvenilă, pentru că versurile au fost compuse
în unda emotivă provocată de moartea soţiei, Giovanna Semifinală
Sicari, poetă şi ea. E posibil, la început, după cum
sugerează Andrea Cortellessa, să se identifice „o oarecare Doxa mă întreabă pentru cine voi vota. Vocea
formă de narativitate”, regăsită într-o cornişă e a unui băiat care, de cealaltă parte, respiră. Nu ştiu
macrotextuală. Volumul prezintă o complexitate tematică ce limpezime lăuntrică îl năruie. Toate
înăuntrul căreia evenimentele reprezintă suportul, ceea se întorc aici, la marginea locului. Cele nevorbite
ce s-a întâmplat, încadrat de îndată într-o perspectivă - cuie pe pămînt. Profesorul D’Amato explica
anistorică, într-o coprezenţă oximoronică a devenirii şi-a un pronume... nemo: nimeni, non nemo: cineva
permanenţei. Dispoziţia lui De Angelis de a potenţa fluxul nimeni va ajunge dincolo de vene, e simplu, băieţi. Cineva
evenimentelor este stimulată de tema morţii: „În minutul a dispărut şi totuşi ne dă veşti. Poştaşul
de netrecut se întorc toate/ grădinile vieţii noastre, toate mă sfătuieşte să privesc mai bine în groapă,
umbrele”; „Există o oră care strânge toate orele”; „scările fie şi în cea mai apropiată. Voi privi. Neminem
mobile/ ale ultimei veri a ultimei fraze/ care răsună în toate”. excipi diem: n-am făcut excepţie pentru nici o zi.
Îl ajută în această operaţiune apelul la memorie şi A muri înseamnă aşadar a-ţi pierde şi moartea, infinit
contemplarea destinului natural al omului: „În tine se prezentă, nici un apel, nici măcar muzica
adună toate morţile, toate/ geamurile sparte, paginile goale, vreunei chemări personale. Dincolo de venele care
dezechilibrele/ gândului se adună în tine”. au fost rit
70 poezia italianã de azi
şi lăcaş, miligram şi veste, un strigăt nesfîrşit în ceaţa Comasinei.
de bucurie şi de ajutor, nimeni niciodată Ne plimbăm încă prin faţa vitrinelor. Apoi ea
dincolo de aceste vene. E simplu, băieţi, nimeni. îşi aruncă cu un singur gest orarul şi ochelarii,
îşi dă jos pulovărul albastru şi mi-l oferă tăcută.
Hidroscară „De ce faci asta?”
„Pentru că aşa sînt eu”, răspunde o formă dură a vocii,
Băiatul ce plonjează o durere ce seamănă
într-un crawl avîntat şi se izbeşte de-o piatră... numai cu ea însăşi. „Pentru că eu...
...buchetul însîngerat... ...nici nu iau nici nu dau”. Se nasc cuvinte
... tinereţea a luat forma în sînge, ochi ce se lovesc de neon
unui fragment obscur, a unui trandafir îngheţaţi, inteligenţi şi de neconsolat,
ce atîrnă la fereastră mîini ce desenează pe geam îngerul păzitor
„salvează-mă, părinte, de acest ceas al durerii” şi îngerul exterminator, cinci degete strînse într-unul singur,
oamenii urcau, coborau, căutau ideea regentă a nimicului, gura caldă încă.
o frînghie, un lucru oarecare,
scuipau, îşi aruncau în apă „Viaţă care nu eşti doar viaţă şi te amesteci
batistele, fiecare cu multe fiinţe înainte de a deveni a noastră...
vorbea la urechea ...viaţă, tocmai tu vrei să le dai
altuia, zicea un sfîrşit degerat, tocmai aici, unde anii
Dumnezeu nu mai are nici o dorinţă, se caută într-un metru de asfalt...”
altădată era răcit, Dumnezeu, întindea
mîinile pentru a îmbrăca Întrerupem antologia
un halat, cel dintîi, şi ăsta şi rugăciunea palpitaţiilor. Să reproducem exact
care e vechi, priveşte, faptele şi vorbele. Asta,
pune mîna, păstrează-l totuşi... asta pot face. La trei dimineaţa
un halat, pricepi, nu catifele ne-am oprit în faţa unui chioşc, am cerut
coborîte din ceruri, ci ăsta, două pahare de vin roşu. Vrea să le plătească ea. Apoi
al meu, pînă şi halatul meu. mi-a cerut s-o însoţesc pînă acasă, în strada Vallazze.
Cuvintele se înţelegeau singure şi gura
Acul întoarcerii nu se mai chinuia. „Unde ai fost
toată viaţa mea” Milano revine mut
Revin, uite, viziunile recompuse şi nesfîrşit, dispare împreună cu ea, într-un loc întunecos
sînt prima şi penultima, minunatele şi umed care le şterge pînă şi numele,
apusuri ale oricărui lucru, ale oricărui lucru: ne scufundă în sîngele fără muzică. Vom deveni însă,
odihneşte-te în singura durată, în pulsaţia împreună vom deveni plînsul acela
autostrăzii şi a minţii, pe care nici o poezie nu l-a putut spune, acum îl vezi
în inima întunericului, o rimă străveche şi-l voi vedea şi eu... îl vom vedea,
amestecată cu viaţa, un potir vărsat acum îl vom vedea ... îl vom vedea toţi ... acum...
pe asfalt şi, mai devreme încă, sfintele ...acum, cînd renaştem.
resturi ale oricărui lucru: de aceea odihneşte-te,
te rog, odihneşte-te în această linişte (din Biografia sommaria, 1999)
a felinarelor, întrerupe asaltul,
sînt atît de blînde luminile înjumătăţite ale pieţelor
astea sînt, priveşte, sînt absorbite 
şi tu accept-o pe unica pe amabila
pe foarte lenta ta moarte. Milano era numai asfalt, asfalt lichefiat. În pustiul
unei grădini găseşti mîngîiere, penumbra
Hîrtiuţa mută îndulcită care a acoperit frunzele, ceas fără judecată,
spaţiu absolut al unei lacrime. O clipă
Acuma o ştii şi tu în echilibru între două nume înainta către noi,
o ştim cu toţii se făcu luminoasă, ni se aşeză respirînd pe piept,
în vreme ce renaştem. pe marea prezenţă necunoscută. Moartea a fost doar acea
fărîmiţare a liniilor, noi aici iar gestul pretutindeni,
Franco Fortini noi risipiţi în tensiunile supreme ale verii,
noi între oase şi esenţa pămîntului.
Intrăm acum în ultima zi în farmacia
în care chipul său alb şi veşnic frămîntat 
nu răspunde la salutul
paznicului de noapte: chip însetat, nu pot trece de el,
e acelaşi cu cel pe care altădată îl numeam iubire, aici
poezia italianã de azi 71

Nu mai există. Plînsul ce se transforma


într-un rîs înnebunit, nopţile petrecute
alergînd în Via Crescenzago, ghidat de neonul
unui chioşc de ziare. Nu mai există. Nu mai e Antonella ANEDDA
a noastră bătaia de inimă cu care aşteptam miezul nopţii,
aşteptîndu-l să intre în adevăratul său tumult,
în frenezia tuturor orelor, tuturor orelor. Antonella ANEDDA (Anedda-Angioy) s-a născut
Nu mai există. Timpul e unul singur, moartea la Roma, în 1958, dintr-o străveche familie sardă. A studiat,
una singură, puţine prilejurile, puţine la Roma şi Veneţia, istoria artei. A predat la Universitatea
nopţile de iubire, puţine săruturile, puţine străzile din Siena. Actualmente ţine cursuri part-time pe lîngă
care duc afară din noi, puţine poeziile. Masteratul Universităţii din Lugano. E autoarea a patru
cărţi de poezie, cu care a cîştigat numeroase premii (între
 care, în 2000, Premiul Montale). A tradus din Marina
Ţvetaeva, Emily Brontë, Fhilippe Jacottet ş.a. Ultimul său
Totul era deja în curs. De atunci spre acum. Tot volum de poeme – Dal balcone del corpo, Milano,
timpul, luminos, îşi atingea uşor buzele. Toate Mondadori, 2007 – a fost încununat cu premiul Dedalus
respiraţiile se strîngeau într-o ghirlandă. Umbrele (premiul criticii literare) şi cu premiul Napoli 2007.
de pe Lambrate au închis porţile. Camera toată,
absorbită, a devenit prima noastră bătaie de inimă.
Negrul Insuficienţa orfismului
părului tău împotriva galbenului ultimei raze.
De atunci spre acum. Era prima zi a verii.
La întrebarea: „Ce este, pentru dumneavoastră,
Tăcerea ne umplea frunţile. Totul era
poezia?”, Antonella Anedda răspunde: „E realitatea mea,
deja în curs, de atunci, totul era aici, unic
plantată în viaţa mea, o rădăcină, uneori o lamă. E
şi pierdut, al nostru şi depărtat, arzător. Toate
modalitatea pe care o am de deschidere către lume, cu
trebuiau
versul, cu ritmul pe care îl am în minte, la a cărui partitură
doar aşteptate, aşteptate să revină la numele lor
lucrez când o aşez în pagină. Nu îmi place să vorbesc
adevărat.
despre poezie, ci despre poezii. Sunt multe, diferite,
schimbătoare. Sunt trecători, spaţii unde timpul e altfel şi

poate, prin urmare, contempla moartea. Unui grup de
studenţi (sau adulţi) le-aş spune (şi le spun) simplu:
O clipă a pămîntului,
ascultaţi. Dacă poezia e adevărată, se face tăcere. Lumea
statul laolaltă cu lucrurile,
înţelege, ba chiar înţelege poezia mai mult decât proza.
dimineaţa minunată care ni se dăruie
Doar că vrea seriozitate, vrea să simtă textul şi nu să stea
şi ne-o amintim, lăcaşul
la taclale pe marginea lui. Într-o zi am citit în clasă o poezie
găsit în tumult: un timp
de Puşkin. Sunt elevi la o şcoală profesională, adesea
pe care l-am înţeles încetul cu încetul,
dificili, chiar cu probleme de comportament. Am spus:
construcţii lente, rînd pe rînd,
fără parafraze. Vă rezum despre ce vorbeşte poezia aceasta:
calendar terestru. Nu ştiu
de o persoană iubită şi pierdută, de mulţi ani de cenuşiu
ce s-a întîmplat apoi, ce
în care totul pare stins. Apoi persoana reapare şi lumea
s-a întîmplat, dragostea mea,
pare să vorbească din nou: poezia, la început mută, îşi
cum aşa cum oare
regăseşte cuvintele. Bun: încet, în timp ce citeam, copiii
au ieşit din bănci şi s-au aşezat tăcuţi în jurul catedrei”.

Acest răspuns, simplu în aparenţă, dezvăluie
complexitatea conceptuală a scriitoarei, caracteristicile ei
Cînd pe un chip dorit se vede deja semnul
putând fi individualizate în descoperirea fragmentării
multor anotimpuri şi o dungă mult prea întunecată
realului şi într-o neîncetată încercare de a a-l recompune,
se prelungeşte în cameră, cînd inciziile
prin folosirea de subiecte sociale şi politice.
vieţii se adună grămadă iar sîngele îşi încetineşte
În prezentarea din numărul 10 al revistei „Atelier”
pulsul pe care-l aveam accelerat pînă-n zori,
(iunie 1998), lui Marco Merlin i se arată trăsăturile orfice,
atunci nu doar aici se opreşte marele curent
similare celor ale lui De Angelis, proprii, totuşi, rezultatelor
atunci e noapte, e noapte pe orice chip
scriitoarei: „Minuscule străluciri permit privirii lui Anedda
pe care l-am iubit.
să smulgă lucrurilor secretul lor. Şi în ziua revelării totale,
lumea va fi egală cu cea care este acum, şi totuşi, puţin
(din Tema dell’addio, 2005)
diferită, aşa cum nu suntem niciodată pe de-a-ntregul
bătrâni, dar deja îndeajuns de bătrâni pentru a înţelege.
Traducere de Al. CISTELECAN
De la preparatele cinei se ajunge pe tărâmuri ale păcii, dar
nu e nimic forţat în căutarea acestei căi şerpuite: nu pentru
străluciri stilistice sau pentru un stil anume căutat culege
poetul chipurile absenţilor. Sunt îngenuncherea nopţii sau
72 poezia italianã de azi
privirea lumii dintr-o cameră pe timp de iarnă cele care contraste şi, în acelaşi timp, o imensă nevoie de
conferă gândurilor acea adeziune mirată la o tragedie fundamente, de sprijin, de coordonate gnoseologice. Criza
uşoară. Din această cauză, mediul, totodată real şi metafizic a ajuns în punctul de a-şi pune în dificultate înseşi
(pături, ferestre, prezenţe abia perceptibile după perete, schemele sale interpretative, relativismul şi gândirea slabă
vase de gătit, cărţi) nu se transformă într-o carapace, ci au provocat sfârşitul raţiunii: omului nu-i rămâne decât
rămâne un spaţiu locuibil, unde semnele de dincolo să-şi asume conştientizarea propriei slăbiciuni şi să tindă
pătrund ca briza printre storuri: ca la Jaccottet, cu aceeaşi către un «dincolo», într-un proces moral înainte de a fi
simplitate extrem de bogată”. Capacitatea de a „captura şi poetic.
cristaliza sentimentele şi emoţiile în arhitecturi formale Dar el are înnăscută nevoia de cunoaştere, de lumină
riguroase, în arabescuri de obiecte clare, extrem de lucide, şi claritate; altfel sunt minate chiar bazele existenţei
pline de nelinişti şi aspiraţii existenţiale chiar arzătoare, comune, ale culturii. Iar poezia Antonellei Anedda se
dar, cu toate acestea, închise aproape cu dispreţ, ca de la ataşează tocmai acestei perspective, revelând un profund
o distanţă indicibilă” (Roberto Galaverni) e prezentă încă dor de unitate, opus fragmentării. Provocarea sa constă
din primul volum, Residenze invernali (1992). Poezia tocmai în încercarea de a reconstrui prin limbajul poetic
Antonellei Anedda e, astfel, departe de orice efuziune acea unitate pe care lumea contemporană a pierdut-o.
sentimentală: imaginile primesc profunzime doar într-o Pentru această căutare va fi folosit şi dialectul, văzut de
perspectivă largă, în stare să le asigure sugestia misterului. ea ca raport nemediat între cuvânt şi realitatea care în
De aceea, în Notti di pace occidentale (2000), poeta orice tip de limbaj manifestă un refuz net al retoricii în
îşi reprezintă viziunea ca pe o scânteie în întuneric: poezia favoarea unei dicţii „umile”: «Scriu cu răbdare/ nu cred în
cucereşte, într-un „timp negru”, „un pământ foarte de eternitate/ lentoarea îmi vine din tăcere/ şi dintr-o libertate
departe/ - promis”. O astfel de alegere aduce volumul – invizibilă –/ pe care Continentul nu o cunoaşte/ insula
într-un spaţiu comun, între tradiţia „orfică” şi „una unui gând care mă împinge/ să restrâng timpul/ să-i dau
personală, reluată din poetica secolului al XX-lea a spaţiu/ inventând prin acea limbă deşertul său». Dorul de
obiectelor, devenite acum, din semne miraculoase, semne sinteză constituie vigoarea ascunsă a unui eu poetic care
sărăcite şi minimale ale unei credinţe în experienţa încearcă să se retragă pe sine şi lumea în carapacea unei
lucrurilor care balansează invazia inteligenţei lucrurilor” oglinzi cu o nesfârşită nostalgie a unei imagini în mărime
(Marco Merlin). O asemenea prezenţă indică o tensiune naturală.
dincolo de reprezentarea pur şi simplu, printr-un procedeu Tocmai în această aşteptare se găseşte nucleul
care, mai mult decât dezvăluie, semnifică: tensiunea inspiraţiei poetice a Antonellei Anedda, constituit din
sensului, în ciuda aparentei insignifianţe: „Citesc – şi din dorinţa stringentă de a construi un „loc”, o „reşedinţă”
nou realitatea mă zăpăceşte -/ în asta doar rămân tânără/ de sens, unde omul să poată adăposti conştientizarea
incapabilă de a spune cifrele fiecărei morţi/ dar înceată, finitudinii şi a absolutului.
prea înceată/ îndeajuns de bătrână ca să ştiu/ cum istoria
le-a rotunjit la zero”. Altfel, Anedda a luat de la Jaccottet Luciano LADOLFI
„lipsa aroganţei”, care respectă nuditatea limbajului şi Traducere de Veronica BUTA
BUTA
acea sete de adevăr care-l împinge pe poetul francez să
nu înceteze niciodată căutarea. Tocmai în această atitudine
morală, înainte de a fi poetică, nu ezită să meargă până la II
limitele tăcerii. Atunci când sărăcia cuvântului ajunge la
ultimul stadiu găsim un maxim respect pentru cuvânt şi Pe geamurile aburite de frig treceau umbre confuze.
pentru responsabilitatea poetului, care înseamnă să Pe cer, în afară de case, se înălţau focuri de artificii. Când
convingă, să vrăjească şi să încânte publicul, depunând acele orologiilor ajunseră la douăsprezece, dinspre unul
mărturie pentru dragostea faţă de adevăr, chiar şi cu preţul dintre paturile de lângă fereastră veni un scurt râs nefericit.
tăcerii. Aici e saltul către o lărgire de orizonturi înspre
teme politice şi sociale. A coborât o noapte orientală, s-a lipit de acoperişuri.
În volumul Dal balcone del corpo (2007), tema Dintr-o dată, ca din globurile cu nea, dintr-o spărtură
fragmentării e percepută şi reprezentată de către un eu de cer a început să cadă zăpada.
redus la frânturi, reflectat în imagini diferite, proiectat pe În faţa patului se perindau silenţioşi renii
un ecran unde se simte înstrăinat din cauza personajelor lângă lemnul dulapurilor ardeau focurile laponilor
şi vocilor care apar, se suprapun şi se contrazic. Şi totuşi, afară sfârâiau crengi şi sticle, ardeau pomi de crăciun:
în spatele fiecărui fragment, Anedda găseşte şi lemn şi sticlă, licărire secretă de hârtii.
proprietatea acestuia de a face parte din ceva mai larg, A sosit Anul Nou.
aproape ca bucăţile dintr-un mozaic sau dintr-un puzzle Am vegheat fără trudă, simplu
care aşteaptă să fie reconstruit. Mai mult, tocmai această luna fărâma grinzile, umbra unui ciorap învăluia curtea,
vocaţie reprezintă tragedia omului contemporan, care nu toate luminile erau stinse.
e în stare să facă legături între lucruri. Una dintre sarcinile
fundamentale ale artei postmoderne constă tocmai în Ianuarie lasă în insule
această forţă de a încerca să găseşti sensuri într-o lume carapace de arici pe roci şi o lumină încordată în
pierdută în simple episoade, ruptă în multe mituri mici şi uscăciunea iernatică.
primitive, în lipsa unei adevărate convingeri. Epoca actuală Ca o coroană dezolată de pietre într-un naufragiu polar
provoacă, de fapt, dihotomii şi sciziuni, contradicţii şi lespezi de granit pietre funerare închise
poezia italianã de azi 73

în apă şi-n pământ


dincolo de promontoriul Trinităţii Attittos
înăuntrul incintei cimitirului.
Vă cer curaj: visaţi Acum nu mai spune
cu demnitatea exilaţilor şi nu cu ranchiuna bolnavilor „Să mergem”. Nu are voce.
ştergând imaginea zidurilor şi-a zăpezii Scârţâie ca ghipsul
preschimbând umbra murdară a fulgilor şi silueta care înfiorează dinţii.
întunecată a pescăruşilor A simţit moartea
cu sufletul încordat al marinarilor trecându-i un fir înflăcărat
care amuţesc la înălţarea din unde între tâmplă şi ureche
şi se roagă pentru a împrăştia durerea
strânşi în cufărul vântului. celor care nu se pot vindeca.
Un fir de apă coboară în lavoar
Gheaţa zgârie ferestrele 
şi e greu să te gândeşti la suflul marin
iar ciocnirea cărucioarelor Stă între lume străină
şi fluierul de sirenă matinală în infernul sufletelor
nu contemplă niciun eroism. neterminate. Vorbeşte
Şi totuşi, întinşi pe traseul misterios al malului dar nimeni nu răspunde
suntem în aceeaşi splendoare deoarece e pedeapsa noastră
a mareei care se linişteşte să ne dea târcoale
nespus de aproape de meandra pe care apa o întinde cu un nod de ploaie
în sfârşit. în gât.

Corabia navighează şi păşeşte


şi e un sanctuar tăcut. Dragoste şi corb

(Din Residenze invernali, Milano, Crocetti, 1992) Am văzut un corb coborându-se


pe o treaptă a scării:
a fost un miracol de negru lucios
 o lungă cerneală pe albul pietrei.
Întreaga coborâre – a mea şi a corbului – aducea a
Lui Mauro Martini mesteacăn şi miere.
Corpurile noastre – al corbului şi-al meu – erau zvelte
Dacă am scris e din grijă şi bătrâne.
fiindcă eram îngrijorată pentru viaţă Privindu-l mişcându-se mi-am dat seama
pentru cei fericiţi de cât a fost negrul umbrit
strânşi în umbra serii de vreo pată şi de cum mersul era
pentru seara care brusc se prăbuşea peste grumazuri. nesigur. Şi picioarele mele, pătate ici şi colo de vârstă
Scriam pentru mila întunericului şi de soare
pentru orice creatură care tresare erau un semn ca şi pentru el acel orb sărit.
cu spatele presat pe-o balustradă Şi totuşi amândoi în iubire iubeam: el puţinele pene
pentru aşteptarea marină – fără strigăt – infinită. lustruite
eu un rest din graţia sa:
Scrie, îmi spun mie însămi stingerea picioarelor către tălpi şi tălpile uşor strânse
şi scriu eu pentru a nu mai înainta singură în enigmă fragile (ca ale sale) cu gheare stacojii.
pentru că ochii mă alarmează Acum zburăm el către cer şi eu spre pământ
şi a mea e liniştea paşilor, a mea lumina părăsită Acolo jos sub scara care mă aşteaptă:
- de landă - o clapă încă fără culoare, dar cu muşchi şi pietre
pe pământul aleii. un continent neexplorat.

Scrii pentru că nimic nu e interzis şi cuvântul pădure E un bine care se leagănă.


tremură mai fragil decât pădurea, fără crengi sau păsări
pentru că doar curajul poate adânci Cerul închide corbul.
în sus răbdarea Piatra îmi scrâşneşte sub paşi o orchestră de pietriş.
până la a uşura Înghite părţi din mine. Roade tocurile.
greutatea neagră a câmpului.

(Din Notti di pace occidentale, Donzelli, 1999)


74 poezia italianã de azi
Attittos „Fereastra primea zăpada răsturnând lumina”

VII „Ai sprijinit de zid bicicleta cu coşul său plin de mâncare”


voiam să-i trec un burete de fier peste piept „Am atins abisul hainelor care separă şi ard pe
să-l rănesc până la sânge ca pe un crist dinăuntru”
ca să-l fac să pară înviat.

Cor
Astru (contra lui Scaurus)
Era camera unde teama şi timpul se roteau
Nume Unde el îi mângâie spatele spălând cu apă orice urmă
de respir.
Nu ştiu să scriu despre Roma Oasele lor străluciră în secret.
prea multă frumuseţe, eleganţă, tunici de in. Când au vrut să se iubească
poate aşa au gândit acum 20 de secole acei sarzi luna ridică apa în două maree separate
veniţi să ceară dreptate împotriva lui Scaurus. când ea răspunse el era deja departe.
El vorbi, ea încerca să ajungă la el.
„Oameni fără credintă... pământ unde până şi mierea câinele lătra în vânt. Câine şi vânt confundară
e fiere” amândoi
şi mai mult decât orice confundă torţa celui care
aşa zicea Cicero în oraţia sa. Acum numele său mergea să-i caute.
se învârte printre pietre, minuscul, rapid. Dar ca şi atunci Dragostea încremeni în acel punct.
mor martorii, albina oboseşte. El rămase între roci şi nisip.
Rezistă mierea: limbă de ciulin, frăgar, sare. Lumea se făcu roşie şi câinele îi acoperi genunchii.
Noapte şi mistral îi îngheţară împreună.

Peisaj Iată pentru tine care te opreşti şi asculţi –


acest detaliu
Mă apropiai de o creangă încărcată de zăpadă în timp ce frigul se ridică:
unde unul dintre corbi şifona sub labă lemnul.
Devenii acel balans de gri şi negru „Ei trăiesc după o verandă de sticlă. Ei încălzesc
Şi acel verde diferit (combinaţie de salvie şi îngheţ) respectivele corpuri”.
care înainta cu o urmă de invidie în nori.

Mă văzui pe mine însămi în acel purgatoriu. Accident. Între înainte şi după


Totul era peisaj. Furia: o movilă.
Nesiguranţa – în grămezi: o colină. Podul se închise rotind între lumini
indiferenţa: copaci cu umbre înţepenite. şi imediat darul a fost detaliul:
forma ovală a florilor
„Observă”, spuse umbra în tufişul cel mai apropiat, pe creanga copacului lui Iuda
„zăpada soarbe durerea ta. aceasta o secundă înainte ca zburătorul
Învaţă în spaţiul tău mortal să ne împingă pe trunchi la marginea pădurii.
Învăţând se atinge paradisul.”
Totul rămase intact în culmea durerii:
Da, răspunsei şi lumina scăzu mânia dimineţii liliachiu şi cobalt şi un cafeniu reliefat de gri
separă trupul meu de ranchiună doar neputincios de a ajuta
porunci umbrelor să tacă ca o amintire obişnuită. Vântul era vapor
Şi un albastru ascuţit luă – colina un con
era deja paradisul? locul primei persoane. gol precum Calvarul.

Ne visai pe noi doi într-un perfect compus, arzător.


Dimineaţă Apoi, într-un mod mai neclar – într-un povârniş al
memoriei:
Nu ştiu cum se mişcă în acest moment degetele tale, călătoria, sexul: două fantome lente înăuntrul
cum se îndoaie hainelor –
dacă deschid uşa casei. De aceea imaginez alte vieţi: Mi-am mutat gândul – greu de zis cum
- în timp ce aproape lumea continua -.
„Era o cană cu flori pe masă”. Brusc durerea luă nume diferite
„Focul era stins în cămin” de evenimente naturale precum: „uragan islandez”
„În lateral era sofaua unde într-o viaţă paralelă ne-am sau „fhonn de miez de noapte”.
fi îmbrăţişat.” Până şi frigul care ne marca pulsul
poezia italianã de azi 75

înainte de prăbuşire păru demn Pentru a mai trăi


de o rugăciune foarte lungă.
Am fi îngenuncheat – poate pentru vecie – Pentru a trăi în continuare aici a trebuit să uit.
înaintea acoperişului de ardezie: întinzându-mă pe licheni, apropiind chipul
pietrei aceleia şi ferestrei galben-ocru, de pietre până mă tăiam
aur Maya în apus... băgând degetele negre de spini în apă.
Când a început călătoria de întoarcere?
În care moment oboseala
Vom fi... m-a împins până la scaunul de lângă pat?

condiţia verbului dispăru înghiţită în zgomot. Naufragiul a fost abandonat.


Trupul pentru corbi, tăcerea
Văzui puţinii nori nemişcaţi în vene.
pentru insulă şi maree.
Dacă până şi fantomele au o formă
Pleci, mi-am spus, citeşti deja invers.
sunt colb în ochi de la fugă.
Aici curenţii nu aduc amintiri.
Cămăşi, fire de păr, cenuşă de la mâncărurile noastre
Vorbeşte abandonul se odihnesc lângă ouă în nisip.
Totul va fi cedat deoarece e foarte iubit.
Cât de profund se insinuează vena abandonului? Dacă există salvare e în fâşâitul de hârtie
Sunt zile în care hoinăreşte cu capotul peste pijamale. făcut de sufletul nesigur
Nefericirea e scandaloasă. când se scufundă şi se ridică.
Şi atât de vinovată încât nu poate avea legături cu trupul.
Îl priveşte cu detaşare. Se înfăşoară în capot
Doarme ca un făt. Frigul e binevenit. Femeie care scrie
Corpul e doar un înveliş.
Nu există nume, nici dorinţă, nici sex. E foamea aceea care îi deschide gâtlejul
Ca melcii, şopoteşte. o lingură de consoane,
Gulerul de păr acoperă ochi şi urechi. o spatulă de os pe cerul gurii.
Adormind capul taie aerul În acele ore se transformă
navighează în somn de-a lungul cornişelor de piatră. de la marginea mesei la dulap
trupul se mănâncă pe sine în reflectare.
În jur se rotesc liliecii
Getsemani un ţipăt orb care se uneşte
cu baterea sa de degete deasupra tastelor.
Nu o lumină prea pământeană
ci o strălucire de oale de aramă Dacă strânge din ochi ştie
un metal interior de unde vine teroarea.
(în cruce spre ciuda mea) Din cuiul din trunchiul copacului de ieri
într-un calvar de obiecte ale dimineţii: din acea ciupercă explodată noaptea
învelişul de plastic, umbrelele de un enorm cafeniu.
o rază de sticle
mai lăptoasă în brumă.
Lumea la uşile caselor noastre
Există o pedeapsă pe care o ignor
Dincolo de fereastră, lucrează un om.
dacă mă aşteaptă într-o grădină de întuneric, de frică
Locuieşte la nivelul cel mai jos al unei case vecine,
sau mai simplu în curte
cu ferestrele pe jumătate îngropate
aproape de trunchiul copacului lui Iuda.
cu televizorul pornit care dă lumină ca o vatră.
Omul mătură frunzele. Sapă sub flori, îndepărtează
omizile şi uscăturile
Vorbeşte aşteptarea curăţă treptele rând pe rând. Una pentru fiecare viaţa
părăsită?
Mă trezesc într-o vată interioară. La sorocul anului Cine sunt eu pentru a-l crede trist, unde se termină
ceva a început să scârţâie, apoi a amuţit. viaţa mea şi începe a sa?
Şoarecele sufletului iscodeşte suprafaţa corpului. Tace acum pe cine iubeam. Oh cum tace,
Roade, urcă, se împinge către alte zone. şi această tăcere mi-a mocnit treptat în anxietate.
E un şoarece puternic, înfometat. Are veşti de-acasă – îl întreb pe om. El clatină din cap.
Unde va merge acum, mă întreb, mai ales noaptea Privim frunzele, observăm diferitul nostru roşu
când nu reuşesc să dorm. diferitele noastre poieni
Ce mănâncă şi cum îl vom putea vreodată linişti şi crengile ţintesc în mod diferit
eu şi teama sora sa care lângă mine mă străbate către noi, să ne străpungă.
cuminte.
76 poezia italianã de azi
IV
Attittos*
Acum nu mai spune
„Să mergem”. Nu are voce.
*Bocetele funebre sunt în logudorese. Poate de la Scârţâie ca ghipsul
latinescul adtitiare: attizzare (a aţâţa) (adesea vendeta care înfiorează dinţii.
rudelor în caz de moarte violentă), posibil de la attitu, A simţit moartea
termen onomatopeic: imitare a sughiţului........... pasându-i un fir înflăcărat
S‘attitadora (bocitoare) este aceea care plânge mortul. între tâmplă şi ureche
Această limbă, după cum este numit în mod corect pentru a împrăştia durere
celor care nu se pot vindeca.
un limbaj care nu e dialect, nu un logudorese pur, ci
marcat de diferite amintiri: campidaneze şi corsicane,
catalane şi galureze. Multe poezii s-au născut în italiană
V
şi au fost apoi puse în sardă. Mi-am dat seama trecând şi
traducând dintr-o limbă într-alta de cât de mult au învăţat Stă între lume străină
cele două limbi una de la cealaltă, prin scădere. în infernul sufletelor
neterminate. Vorbeşte
dar nimeni nu răspunde
I deoarece e pedeapsa noastră
să ne dea târcoale
Redă-mi fiul tău cu o voce de ploaie
pământ îmbrăcat în negru, în gâtlej.
chip de ploaie. Mă cheamă
dar tu eşti o grea lovitură.
Eu nu pot răspunde VI
plină de noroi şi ghimpi.
Sufletul coboară
la fiecare amintire
II într-o grămadă de pietre
se înnegurează cu mielul
Tu vezi candelă câtă ruină copt sub cenuşă.
în lucrurile pe care nu le-a atins
câte foarfece de tăiat ruginite.
VII
Cotrobăi prin cenuşă
las uşa întredeschisă.
voiam să-i trec un burete de fier peste piept
Dar tu auzi îngerul care vine
să-l rănesc până la sânge ca pe un crist
şi stă cu câinii în vatră
ca să-l fac să pară înviat.
El nu se întoarce, spune
e în coşciug.
Atunci lasă-mă să dorm VIII
gura lipită de lemn
până la slujba mare de Paşti Acum viaţa e înceată. Iarba
doamna noastră nu foşneşte, marea nu arde.
de lumină crucificată. Vântul îngheţat mă consumă, uşa scrâşneşte
lemnul e stea de durere
Îndepărtată e ţara unde soţul a plecat
III uneltele fac să zdrăngănească amintirea
şoarecele roade ca un şpaclu de îngheţ.
În zori a închis ochii Vai soţule, manta de întuneric
în van şi-a dorit şi eu mioară sălbăticită.
în strigătul său mut. Cântă în această singurătate
Ajungi târziu vântule primăvara în loguduro.
chipul său de mort
e o frunză rece şi nemişcată
Vreau să rămân singurăcu el Limba
şi să-i sug veninul
Nu ai sicriu de târât prin zăpadă
care mi-a rămas înăuntru.
ci un câine care tremură în întuneric.

Limbă-mamă eşti tristă


usturoiul se înnegreşte pe aramă
poezia italianã de azi 77

zumzetul drumului creşte.


Vânturile se amestecă
Eol suflă şi Babel trăieşte. Gianni D’ELIA
Fiică-limbă: scârţâi ca ienupărul. Gianni D’ELIA s-a născut la Pesaro, în 1953. A
tremurul tău la naştere fondat şi condus revista «Lengua» (1982-1994). A
e un fragment de furtună între planete publicat următoarele volume de poezie: Non per chi va
(Milano, Savelli, 1980; apoi, cu o prefaţă de Franco
şi norii, norii fug orbeşte Buffoni, Milano, Marcos y Marcos, 2000); Interludio
ştergând din ceruri orice genealogie (Siena, Quaderni di Barbablù, 1984); Febbraio (Ancona,
Il Lavoro Editoriale, 1985); Città d’inverno e di mare
(Udine, Campanotto, 1986); Segreta (cu o notă de Mario
Cor Luzi, Torino, Einaudi, 1989); La delusione (Brescia,
mamei mele l’Obliquo, 1991); Notte privata (Torino, Einaudi, 1993);
Dialogo della vecchia gioventù (Pesaro,
Nu doarme, se pregăteşte. Vor veni s-o cheme Heliopolis,1993); Congedo della vecchia Olivetti
dimineaţa. (Torino, Einaudi, 1996; în 2001 iese în Franţa traducerea,
A pregătit o valiză, trebuie sub îngrijirea lui Bernard Simeone); Sulla riva dell’epoca
pentru viaţa oscilatorie de spital. Copacul de lângă (Torino, Einaudi, 2000); Guerra di maggio (prefaţă de
de pat Roberto Galaverni, Genova, San Marco dei Giustiniani,
îşi împinge mugurii pe crengi. Ea se leagănă aşezată. 2000); Al tempo del secondo Cavaliere (Napoli, Socrate,
2002); Bassa stagione (Torino, Einaudi, 2003); Coro
Păsăruica sufletului îşi întinde gâtul până la ea. della cometa (Faloppio (Como), LietoColle, 2004);
E din lemn, ce contează? Trovatori (Torino, Einaudi, 2007). Desfăşoară activitate
se leagănă şi ea între o nuia şi întuneric. de traducător: Taccuino francese (Siena, Edizioni di
Barbablů, 1984); I nutrimenti terrestri de Gide (Torino,
Einaudi, 1994); Lo Spleen di Parigi de Baudelaire
*** (Torino, Einaudi, 1997). A publicat volumele de proză:
lui G. 1977 (Ancona, Il Lavoro Editoriale, 1986); Infernuccio
itagliano (Ancona, Transeuropa, 1988); Gli anni
Camera e goală. giovani (care le reuneşte pe primele două într-o trilogie
Trupul micşorat în înserare. narativă, Ancona, Transeuropa, 1995). A publicat
Chipul în sticla cearceafului. studiile: L’eresia di Pasolini. L’avanguardia della
tradizione dopo Leopardi, (Milano, Effigie, 2005); Il
Două mere strălucesc pe masă. Petrolio delle stragi. Postille a «L’eresia di Pasolini»
Vorbim cu blândeţe (Milano, Effigie, 2006).
limba lor de sfere.

Fugiţi nori la noapte Între poezia civilă şi cea lirică


faceţi-o să intre în veşmântul atârnat
După Roberto Galaverni, din poezia lui Gianni D’Elia
pe care îl clatină ca şi când ar avea sâni transpar două registre emotive şi intenţionale: „primul e în
mod programatic legat de filonul unui angajament poetic
nori uniţi-vă în întuneric. Vijelie şi, deci, cu o puternică tentă narativă, folosită deschis şi în
transformaţi-o în grabă. sintonie cu un angajament fundamental faţă de
responsabilitatea morală a cuvântului”; cel de-al doilea se
bazează, în schimb, pe o „aplecare înspre interior”, pe o mai
(Din Balcone del corpo, Milano, Mondatori, 2007) mare atenţie acordată sentimentelor şi emoţiilor, precum şi
obiectelor şi figurilor dintr-un anume peisaj care în regiunea
Traducere de Veronica BUT
Veronica A
BUTA Le Marche se întinde între mare şi coline: «Da qui, Pesaro,
piallata tra due colli / – il San Bartolo, l’Ardizio delle
scarpinate – / lava di nascosto i peccati suoi nel Foglia /
che in una sola bava appesta il mare / tra casotti, scogli e
reti di bilance, / mentre le anguille fuggono nel fango / e ci
lega a questo tempo l’orizzonte, / cupo, dal cantiere navale
quel rimbombo / che avvampa e salda nella fiamma, /
ossidrica fretta, la mia, / di vivere di scrivere».
Apropierea sa de poezie datează din anii 1976-77,
perioadă în care contestarea mişcărilor active tinde să
78 poezia italianã de azi
dispară şi coincide cu nevoia personală de a realiza un mâhnire, ce păstrează totuşi limitele cadrului cult şi civil,
bilanţ al vieţii, al politicii, al literaturii, cu nevoia de aderare chiar şi atunci când intensitatea pasiunii şi echivocul
la mişcarea de luptă permanentă, Lotta continua. cuvintelor măresc riscul de a cădea pradă retoricii:
În prima sa publicaţie – Non per chi va, din 1980 –, «Ascolta, il quinto / elemento, la comunicazione, / mare
scriitura în versuri apare, aşa cum observa Marco Merlin, invisibile / che massaggia la terra // filando in mute / onde
ca o mărturie umană şi istorică, dincolo de orice concepţie d’elettrone, in frequenze / folte e schierate / come navi da
iraţională despre actul estetic ca suficient sieşi, împotriva guerra, ogni // mezzo che galleggia / con la scienza
oricărei autonomii a semnificantului. De aceea, textul d’un’arte / che procede dall’industria, l’arte / a ore di ogni
devine un bilanţ individual şi general care, dezamăgit de immagine // del mondo».
ideologiile precedente, se deschide înspre o nouă etică, Tocmai în tensiunea dintre disciplină şi implicare
cu speranţa într-o poezie în egală măsură critică şi vitală: etică şi estetică îşi are originea inspiraţia lui D’Elia: «e
«Mai si dirà la nostra ansia dell’oggetto / del guardare le l’eresia ci serve e un po’ di bello…», ne spune poetul în
cose con parole / così attenti alle parole del linguaggio». volumul Trovatori din 2007. Apelul la „cuvântul onest”,
Niciun alt poet din secolul XX nu trăieşte capabil să întreţină entuziasmul scriiturii, în ciuda valorilor
„anxietatea” precum Gianni D’Elia, sentiment generat de „ruinate” de societatea globalizată în care trăim, se uneşte
distanţarea cuvântului faţă de realitate, resimţită în urma cu nepoeticul aflat în lucruri, în tentativa de a-l include pe
experienţei politice revelatoare a falsităţii ideologiilor. cititor în experienţă. Ia naştere astfel un soi de realism
Mario Luzi aprecia că în fond terorismul nu e decât o altă care în viziunea lui Stefano Raimondi se construieşte prin
formă aberantă de limbaj care încearcă să se substituie realitatea proprie a cuvântului, răsturnând vechile ipoteze
cuvântului absent. mimetice, pentru a include actul reprezentării, cu toată
Reflecţiile asupra miltantismului politic de matrice energia sa de transformare şi deformare în interiorul
teroristă, rezultat din distanţarea cuvântului de realitate, spaţiului reprezentat.
determină profunde reflecţii asupra poeziei, consemnate Creaţia lui D’Elia, orientată spre reconstruirea
în revista literară «Lengua», al cărui director a fost între raportului dintre realitate şi literatură, dintre gândire şi
anii 1982 şi 1994. Autorul vorbeşte de necesitatea dublării acţiune, nu reuşeşte totuşi să transpună în întregime
creaţiei poetice prin studii despre procesul creator, dintr-o intenţia în practică din cauza unei teatralităţi verbale care,
perspectivă mai sentimentală, orientate spre literatura pe în momentul în care îşi propune să ajungă dincolo de
cale să depăşească formalismul (sau antiformalismul, ce scriitură («Se sperimento č esperienza di vita, / mai piů
bulversase problema fără să o rezolve) ultimilor zece ani, una struttura senza vita, / ma tutto e piů, oltre lo scritto
sau poate douăzeci (cel al „demontării” neoavangardiste). sparso, // ma tutto e piů, oltre la scritta riga»), cade pradă
Trimiterile la revista «Officina» şi la Pier Paolo unui dualism neelucidat între dimensiunea intimă şi cea
Pasolini se nasc din conştientizarea nevoii de noi direcţii civilă, pathos politic şi cotidian, amintirea unui trecut încă
de cercetare: o cercetare fidabilă (spre deosebire de nedepăşit şi speranţa depăşirii formelor oratoriei
Avangardă şi de orientările precedente) în tentativa ei de tradiţionale: «Non permettete che da noi l’umano / questi
a ne defini în raport cu istoria prezentă şi care să nu ofere cancellino, in carne e concetto, // c’č qualcos’altro per
doar instrumentele cunoaşterii, ci şi sentimentul adecvat cui noi lottiamo… / un di piů, che ci spinge dentro il petto
în relaţia cu această istorie; o cercetare care să definească / e chiede l’indicibile che siamo».
„comunicarea literară” plecând de la existenţă şi nu de la Iar poetica întrepătrunderii dintre lirism şi ideologie,
gândire. despre care D’Elia vorbeşte apropo de poezia lui Pasolini,
Prin dicţiunea sa poetică, Gianni D’Elia încearcă să îl plasează pe de o parte printre vocile cele mai autoritare
restabilească raportul cu realitatea, plecând de la rigoarea din contemporaneitatea italiană, dar, pe de alta, îl împiedică
cu care o utilizează, prin revenirea la metrica clasică. să se agaţe cu concreteţe de realitate.
Ajunge astfel la rezultate surprinzătoare în volumele Dacă substratul moral ce îl determină să atace cu
următoare: Roberto Carifi remarca faptul că în puţine cazuri virulenţă criza idealurilor, ipocrizia societăţii, indiferenţa
problematica vieţii a fost transpusă în limbaj la fel de bine faţă de „fraternitatea umană” şi nebunia unei democraţii
precum a făcut-o D’Elia, respectând ordinea naturală, exclusiv „piaţă şi informatică” e incontestabil, e greu de
originară, ontologică pe care limba poetică o conţine. înţeles dificultatea lui Gianni D’Elia de a găsi instrumentele
Tonurile de referenţialitate imediată sunt urmate de gnoseologice apte să interpreteze criza contemporană.
atmosfere apăsătoare şi disperate, duplicitare, ce confirmă
caracterul dualist al scriiturii sale. Lipsei de semnificaţie a Giuliano LADOLFI
lumii, eşecului ideologiilor, incertitudinilor vis-ŕ-vis de Traducere de Corina DÎMBEAN
propria condiţie de om şi poet, D’Elia le opune încrederea
în poezie, cealaltă faţă a unei adeziuni totale la valorile
vieţii. 
În Congedo della vecchia Olivetti (1996), poetul «De glasuri felurite-n somn vorbesc,
pare să găsească mijloacele pentru redarea tematicilor civ- în încăperea lumii-adevărate,
ile, experimentând, după Pino Corbo, un amestec de stiluri nu ştiu, dar ştiu că dacă-n vis vorbesc
şi registre, de la cel declarat engagé până la cel
intimist-personal, trecând printr-o poetică sunt camere ce parcă-s ale noastre,
obiectual-cotidiană, avînd sursa în mărturiile poetice cele cu oameni care seamănă cu noi
mai convingătoare. Tonalitatea e una de indignare şi vorbim, plini de regrete, lovituri,
poezia italianã de azi 79

de la-nceputu-n care mergem spre apoi, cea mai străveche şi-omenească înfrăţire…»
uimind cu vieţile postpuse, «Repudiere a războiului, şi noua etică,
a tot ce-a mers pe-un drum cu noi…» deplină dezarmare-a tuturor,
armata preschimbată în estetică!...»
«Ca şi Rodolfi, sus, într-o mansardă,
vorbim în rimă cu amici şi gata, «De Europa-ar fi ceva măreţ,
când, jos, Mimì găteşte pentru noi, lumii i s-ar propune fără arme,
şi utopia, lipsă, ar fi iarăşi la preţ!...»
pentru ca-n vin şi hrană, să se ardă
o altă seară, despre idealuri, «Ne-nalţă poezia mai mult ca orice Zeu!...»
pe care timpu-acesta le-a micit…» «Nici o democraţie fără de poezie!... »
«Nici dogme şi confesii, ci doar cânturi!...»
«Da, toţi se duc, poporul doar rămâne,
din unii-n mulţi rămâne numai cântul, «Oh, ce în urmă-i lumea, arşi eretici!... »
de glasul barzilor e doar un tremur «Creştini, şi-ai lui Allah, mai sunteţi, drumul!...»
«Evrei şi trasformaci, nedrepţi israeliţi!...»
al inimii, de ne-mpărţit şi popular!...»
«Cine s-o duce înainte, iute, «Din veac în veac minciuna e aceeaşi!...»
astfel că multe glasuri sunt în cor, «Şi, laolaltă, toţi, să veşnicească viaţa,
cu trupuri seci precum e şi dorinţa!...»
şi-onest ar vrea să-şi spună fiecare…»
«Noi, trubaduri de pace şi iubire…» «Voi, fiţi poeţi, nenorociţi şi mândri!...»
«Noi, trubaduri de noi căutători…» «Noi mai suntem aicea, iar falsul e mormânt!... »
«Suntem morţii Italiei, şi ani avem treizeci!...»
«Pe marea-ndepărtată şi iubită…»
«Morţi ai Italiei, Italia, înşelăciuni!...»
 «Fascismul azi a devenit de stat!...»
«E-un negru cer, ca în Furtuna «Masacrele Italiei sunt toate-ntr-una, aici… »
lui Giorgione, norii peste case,
în grupuri gri, mirosul, la fereastră, «Erau mai mulţi cei apăsaţi de rău…»
«Brescia, Piazza della Loggia, infamie!...»
de o friptură de prin vremi trecute, «Durere, acum şi încă, fără vreun adevăr…»
care din nări coboară chiar în piept… »
«Totul e suspendat, într-o lumină, alta…» 

«Simţi tremurat de case, când trec tancuri…» «Democraţie, să te lauzi, o vrei?...»


«Case fără acoperişuri, singure, arabe …» «Ce pare viaţă-n tine, nu-i decât
«Iată-ne-n teritoriile ocupate…» o umbră a vieţii, care-i sora ei!...»

«Se vieţuieşte-aici, precum se moare…» «Şi apăsarea, ascunsă chiar în forme,


«Armată şi teroare, bombe, atentate…» prin vene-ţi trece, precum trece-un sânge,
«Împuşcături, rachete, pietre, focuri, împrejur…» tumoarea, şi cazarma şi carcera, şi urma!...»

«Drumuri doar praf, corturi în loc de case…» «Numai piaţă şi computer, burghezie,
«Şi casele ce-s corturi, la soare sunt fragile…» tu ne-ai făcut ficatul mare,
«Şi varul alb, în ochii aţintiţi…» cu toate ţipetele tale-n si bemol!...»

«Orice altă iubire este-n cătarea urii…» «Mai opresată epocă n-a fost,
«Iubire pentru-ai noştri, şi ură pentru alţii!...» o obligaţie de-a te adecva la lucruri,
«Pământ ce fermentează şi biblie, şi oroare…» ce nu sunt lucruri, ci sunt marfă impusă!...»

«Credinţă nu-i precepte să salveze…» «De la mic la nimic, nu laşi vreo casă!...»
«Trădează toţi preceptul şi onoarea…» «Hârtii sfâşiate, torturi mortale!...»
«Pământul îi îngroapă pe cei ucişi…» «Războaie imperialiste şi coloniale!...»

«Pustiu în jur, în inimă pustiu…» «Irakianul, tras de gât de un soldat femeie!...»


«Trupe sadice cu idealuri mari!...»
 «America cea liberă, şi curtea ei întreagă!...»

«Şi când fortuna-i şi mai tare, cântă «Minciuna şi oroarea, noi rele vor aduce!...»
pe o biserică poetică privighetoarea,
80 poezia italianã de azi
 
«De-atunci trăim în situaţia celui «De câte ori, privind un porumbel
ce visul şi-a pierdut şi e pe mări, stând liniştit la soare, ca un Budda,
visând un vis visat în altul…» ori drăgostindu-se cu soaţa lui,

«Ţara poetului este în mersul său, îi spui, ferice, că-i ştii viaţa toată
de la revoluţia din veacul ce s-a dus că eşti în ea, deşi îi eşti afară
spre altceva, spre dincolo de mare…» istoriei greţoase care ne-ntinează!...»

«Realul nu importă, idealul, «Noi suntem trubaduri şi oponenţi…»


ce-a fost frumos, într-un real murdar, «Sunt anii când se-adună negrul rod,
oricum trăieşte pur în noi, şi-astfel…» când facţiunea mâncă naţiunea,

«Astfel, fu poezia ce-a doborât şi zidul, Italia-aceasta, e parte pentru toţi…»


şi utopia fără ideologie «Ca şi în lume, un Stăpân Măreţ,
nicicând prescrisă, fi-va ce-o să vie…» război imperial şi doliu blestemat…»

«Pământul, unde stăm, ne înveleşte, «Noi, trubaduri de pace şi iubire…»


dar e ciudat, murind, că nu gândim «Cel ce adună dublu-i mai mult decât un rău,
la mare, cu visul unui glas…» Orient şi Occident, aceleaşi lipsuri,

«Câmpie şi colină, şi-un munte de făcut, dacă credinţa o ascunde cel din Iad…»
unde privim prinşi de lumină, «Însă privind în soare vezi doar aur,
cât de frumoşi sunt codri şi albastrul…» lamele verticale, galben foc,

«Ceea ce pare c-a ieşit din minţi, un totem, printre gene, ce se descompune
e fiinţa, care n-are de făcut, pe sine-n sine, şi-orbeşte tot mai mult…»
decât să meargă liniştită-n soare…» «vei şti numai misterul la distanţă…»

«Realitate-obişnuită, specială stare …» «Noi, trubaduri de pace şi iubire…»


«Oh, pământ şi artă, anagramă-a inimii…»
«Un nou pământ, necunoscut, apare…» (din Trovatori, Torino, Einaudi 2007)

«Schimbă poemul iar, schimbă gândirea…» Traducere de ªtefan DAMIAN


DAMIAN


«Apoi, văzui pe unul, naintând,
cu el fiind alţii, dragi cu toţii, parcă
vrând fructe să culeagă de pe-o plantă,

stând sus pe ram, pe scară, pe pământ,


trecând, din mână-n mână, şi din generaţie
în generaţie-un fruct de cachi, ca un soare…»

«Născuţi spre suferinţă, bucurii puţine,


imens dezgustul puterilor domneşte,
şi ce-i în jur, natura mai rea e ca istoria,

moarte de boală, o furtună neagră…»


«Acolo sus, călare, conversează
primul întunecat din toată ceata,

Giacomo Leopardi, chiar cu vocea lui…»


«Însă grozama fie-vă-ajutor
în solidaritate cu întreaga lume,

iubirea-adevărată s-apară pe-nserat…»


poezia italianã de azi 81

Această atitudine contradictorie dezvăluie cea de-a


doua caracteristică a lui Santi: o atitudine ironică ce
investeşte majoritatea creaţiilor sale poetice,
manifestându-se şi în relaţia cu generaţia literară a
„maeştrilor” prin refuzul sentimentalismului: «Il cuore lo
Flavio SANTI metto / nelle note a piè pagina: / in fondo è più cogente»
cãci e grevã «sul viadotto ànema-core».
Flavio SANTI trăieşte într-o casă roşie la intrarea Şi cultura clasică e sancţionată ironic prin figura
în Pavia. A scris romanele „Diario di bordo della rosa”, profesorului gârbovit în Citroën («accartocciato / nella
( Pe Quod, 1999), „L’Eterna notte dei Bosconeri”, Citroën»), cunoscător de latină, greacă, arabă, chineză,
(Rizzoli, 2006), culegerea de povestiri „La guerra civile esperanto şi a tuturor principalelor limbi europene, cu tot
in Italia’’, (Sartorio, 2008). Traducător şi poet, „Rimis, te cu variantele lor dialectale, care înainte de a-şi găsi sfarşitul
sachete” (Marsilio, 2001), „Il ragazzo X”, (Atelier,2004). între fierăraiele maşinii, vede apusul unei epoci de o
Colaborează la cotidianul ,,Liberazione’’ şi la revistele strălucire orbitoare: «prima / di sfinirsi nelle / lamiere aveva
„Nuovi argomenti” şi „L’Indice dei libri”. visto / il suo primo tramonto», perché «se / Turno moriva
/ era nell’accecante / bagliore della / pagina».
Cuvântul ironic din Postmodernism Nu e scutită nici literatura romantică, al cărei senti-
mentalism e redus la bravurile amoroase povestite de un
grup de prieteni la bar: «l’aria della luna / [...] scendeva
Poezia lui Flavio Santi se caracterizează prin două
sempre / flessibile, gemente e garante / di confessioni
elemente fundamentale: „fizicitatea” cuvântului şi ironia.
adamitiche».
„Fizicitate” datorită unei puternice adeziuni la realitate,
Ironia îi vizează şi pe membrii familiei sale («Mio
dar şi pentru că reuşeste să condenseze într-un termen
padre il Gallettoni e la Cesira mia madre, che sembra / un
„forte” o puternică încărcătură sentimentală, în jurul căreia
berbero del deserto») şi dialectul lor friulan pe care Santi
gravitează o serie de cuvinte cu conotaţii mai puţin grave,
îl foloseşte în poezii, fără să-l fi vorbit în familie, simptom
ce dau supleţe textului. Fiecare creaţie e străbătută de o
mai vechi al simţirii într-o „altă” limbă (Gian Mario Villalta)
puternică tensiune semnificantă ce nu se dezvăluie decât
şi a unei legături cu trecutul mult mai complexă decât pare.
la final, indicele unei inspiraţii unitare.
Cade victimă ironiei şi societatea de consum
Transpunând în poeziile sale cuvinte din argoul
contemporană, cu templele şi ritualurile sale publicitare:
cotidian, autorul reuşeşte în mod paradoxal, printr-un
«Ora: dove c’era il posto dell’antico / teatro c’è il Market,
stil sobru, aproape epigramatic, să creeze o atmosferă
/ super o iper, dove vita / aveva bisogno di vita, poca e
evanescentă care fluidizează discursul poetic. Gian Mario
ignota, / ora c’è chiara sequenza / di chiaro superlativo»
Villalta remarca faptul că în poezia lui Flavio Santi,
«Così è scesa la TV: / se sono Svanitella o / una macchina
structura versificaţiei – cu ritmuri discontinue,
blu / lo lascio decidere a voi. / (Ecco intanto la cera Liù)».
încredinţată doar câtorva constante iterative – e
Dar ironia cea mai acută e proiectată de Santi tocmai
susţinută de sonoritatea cuvintelor (la nivel lexical
asupra sa, printr-un mecanism susceptibil să ofere sursele
trecerea de la abstract la concret e bruscă şi
unui instrument de cunoaţtere: : «Come una Leica mi /
imprevizibilă), accentuând astfel impresia de dicţiune
maneggio» , «Amo riamato, ma / resto al di là col mio
extrinsecă poeziei. În Nota introduttiva la Viticci, Elio
nome / da monaco basiliano, al di là».
Pecora făcea referire la ritmul „sugrumat”, pulsatil, la
Dacă ironia faţă de tradiţia culturală e singura
cuvântul de impact, la vitalitatea fiinţei care gândeşte şi
modalitate de a o face digerabilă («L’unico modo per
se analizează.
assoggettarla / è sembrarmi colto»), simţindu-se precum
Poetul recurge la aceste elemente stilistice pentru a
un peştişor de apă dulce în perfuzia unui muribund ( «un
investiga prezentul prin prisma legăturii dintre generaţii.
pesciolino / d’acqua dolce / ma nella flebo / di un malato
Dacă în cazul multor poeţi din anii ’70 e reperabilă o
terminale»), poetul are grijă ca sufletul său («anima / come
tentativă complexă şi subtilă de asimilare a tradiţiei, în
l’Asinara») să se hrănească cu cunoaştere. Se simte
cazul lui Santi această tentativă se face dintr-o altă
precum emigratul din poza lui Mulas («come l’emigrato
perspectivă. Deşi îşi manifestă admiraţia pentru generaţia
della foto di / Mulas»), care «nelle stanze del cuore /
’68 şi dorinţa de a avea acelaşi spirit revoluţionar («Vorrei
[conserva] un dramma con / Amedeo Nazzari e / Yvonne
essere uno di quei / bei rivoluzionari d’agosto, col / cuore
Sanson».
in spalla, sempre / pronto a ridere di Dio, / o del suo
Şi totuşi, erupţiile de fantezie debordantă trădează
precedente / e dell’eventuale antagonista suo. / La voce
conştiinţa refuzului de a se integra în sistem: «Poi arrivo
sotto la lingua roca: meno / spine in bocca e più / sorbe.
sempre io / a rovinare e / perpetuo / il sistema». Aceste
Abile / nello scoprire i / buchi di talpa, nello / sragionare
versuri dezvăluie într-un fel originea atitudinii ironice a
davanti / a cartocci di riso, nel / pregare. / Vorrei proprio
poetului: constrângerea de a trăi încarcerat («l’Asinara»),
esserlo, così, / rivoluzionario fitto convinto. / La mia
adică în imposibilitatea de a promova o acţiune de
speranza è / ormai un delirio»), se dezice totuşi imediat de
distrugere a tradiţiei care, din motive necunoscute, tinde
simpatiile de Dreapta («Non avrò mai la faccia da / Jugend
spre conservatorism. Iar alegerea dialectului confirmă
deutsche, / fiero con efelidi, / biondo fieno. L’occhio /
ipoteza: poetul doct (poeta doctus), vrând să lase în urmă
ricciolo dritto / al Führer, perfetto / come una chiglia /
civilizaţia de la ţară a părinţilor săi, nu face decât să o
d’argento»).
perpetueze. Se simte un Valentin în straie noi,
82 poezia italianã de azi
revoluţionarul conservator, conservatorul revoluţionar, de filolog cu consecinţa dificultăţii construirii unei
poetul ce susţine cadenţa noului arătând punctele identităţi autentice, a cărei componentă esenţială e
vulnerabile ale trecutului («come / scricchiolano le / legătura cu exteriorul, manifestată printr-o folosire
scarpe fedeli di prima, le / dorature laterali dai / riflessi hazardată a unui lexic ştiinţific cu scopul de a ajunge la
del sole, / le farfalline / bronzee / sui puntali / o creaţie solidă, după cum mărturiseşte în Nota finală: Il
mischiando / i tacchi, / mantenendo la cadenza / del ragazzo X se vrea primul exemplu de „poem cuantic”,
nuovo») şi care stă de vorbă cu colegii de călătorie în după ce mecanica cuantică a influenţat deja literatura şi
Tasmania sau Yemen, călătorie făcută doar de dragul cinematograful.
modei. Folosirea unor instrumente „neautentice” plasează
Acest conflict e reperabil şi la nivel stilistic, prin poezia lui Santi mai degrabă pe linia decandentistă, deşi
virulentele enjambamenturi de cuvinte şi imagini bine „poleiala ironică” poate fi interpretată ca un mijloc literar
înrădăcinate în memoria culturală, citate, aluzii dar şi urme şi uman folosit pentru a dedramatiza, obiectiva şi suporta
din cotidian, din limba vorbită (Fabio Pusterla). În Rimis apăsătorul conflict dintre generaţii: fără această distanţare,
te Sachete (2001) folosirea dialectului poate fi interpretată opera nu ar rezista sentimentului de vină produs de
ca o dorinţă de a reînnoda legătura cu civilizaţia agrară, disoluţia nihilistă.
depaşită de procesul de industrializare sau calea de a Tensiunea rămâne ancorată în două tendinţe
restitui cuvântului vigoarea pe care plebea („tribù”) literară decadentiste: analiza mecanismelor limbajului: («era stato
i-a luat-o: nimic mai fals, căci poetul însuşi decretează questo / uso del verbo / imperfetto”), tipică
această operaţiune ca lipsită de autenticitate. Folosirea Neoavangardei, şi reluarea ironiei specifică lui Montale şi
dialectului e poate unul din cele mai teribile bluff-uri, un Caproni. Nu îl salvează nici măcar emblemele „nepoetice”
fals perfect în stilul lui De Hory sau Van Meergeren, rafinat ca «Pietro Mennea e Valery Borzov», şi nici experienţele
şi făcut cu bună ştiinţă. fondatoare, precum dragostea. Prin replicile ironice cu rol
În ciuda poziţiei ferme, o dată cu Asęt (2003), Santi terapeutic («L’amore mio se n’è / andato, mi torna una /
revine la folosirea dialectului friulan, modelabil pe volta al mese ormai, / al tempo del marchese»), Santi
formele prozaice şi virulente ale vorbirii cotidiene, depăşeşte povara tradiţiei seculare, dar rămâne ancorat
mediatice, colocviale. În acest scurtcircuit bine studiat în secolul XX: pe de o parte, sentimentul de dragoste nu
între „sus” şi „jos”, poetul reuşeşte să insereze aluzii mai are nimic din haloul de misticism dantesc sau
atât de evidente la contradicţiile prezentului, încât după petrarchesc de care s-au lăsat contaminaţi inclusiv
părerea lui Giuseppe Traina marchează o deviere Baudelaire şi Montale, iar pe de altă parte se poziţionează
evidentă faţă de volumul din 2001: violenţa, mereu în cotidian, într-o năvalnică turbină de sensuri, de care se
însoţită de impostură, pe care puterea o exercită asupra distanţează din ce în ce mai mult.
individului liber: «Mal-pensants, madracons, / siôrs Santi are cu siguranţă suflul necesar pentru creaţii
gubernants, veiso gustât / avonde ‘l sang d’un puar mai convingătoare; rămâne deschisă chestiunea dacă, în
cjan?» [Malpensanti, serpenti, / signori al governo, opera lui, componenta ironică stabileşte într-adevăr o
avete assaggiato / abbastanza il sangue di un povero legătură cu realitatea şi e capabilă să revitalizeze
cane?]. instrumentele poetice.
În această tensiune se resimte influenţa lui Pasolini,
de care Santi se diferenţiază totuşi pentru că refuză orice Giuliano LADOLFI
perspectivă de întoarcere la civilizaţia agrară. În fond, Traducere de Corina DÂMBEAN
violenţa face parte din lumea asta şi e denunţată atât de
memoriile unui Friuli însângerat de trupele titoiste, cât şi
de o Palestină contemporană masacrată. 
În volumul Il ragazzo X (2004), elementele de
„fizicitate” şi de ironie ajung la evidenţă: scriitorul pune Când stai la citofon
în scenă un interesant eu liric, narant, clonă din secolul ruperile de nori nu te-nspăimântă
nostru a lui Giacomo Leopardi, secol „minat de cultură”, iar apa se scurge
«secolo e tempo dei quanti, dei DNA, / degli avanzi, di printre balustradele metalice
atomi che danzano / la passacaglia a Hiroshima». Poetul şi se-amestecă
are o reală plăcere să construiască în momentul în care cu cuvintele-înăuntru
distruge şi să distrugă ce a fost deja construit. Conform citofonului-venind
lui Giuseppe Traina, vocea narativă capătă o formă a cărei din adânc sunete de carton
detaşare, şi deci spirit critic, sunt puternic accentuate: «A sfâşiat.
chi può interessare che da una cosa / ne nasce un’altra, Astfel ajunge
che le cellule rigerminano / e rifiatano come cantilene? / è televiziunea
come vagare al buio, che tasti tutto: / è questo il mistero la Napoli, în 1955, în decembrie:
della morte / che ci atterrisce? poter disporre / delle vite o spun ziarele,
altrui? torcere volontà / e rimboccare le coperte? / Ma Sfântul Iosif şi boii.
nessuno mi ha mai chiesto / cosa ne pensassi».
Ironia are însă atributele reflexivităţii: deşi
îndreptată spre exterior, se întoarce asupra sa. De aici
tematicile masturbării, autobiografismului, muncii solitare
poezia italianã de azi 83

ca furgoanele cu bidoane
Arheologie sau pistele de biliard:
câştigă-n fond cine vrea.
...Nu mai sunt vase de lut, Culcuşul meu e aşa:
amfore şi urne umplute cu cenuşă ramuri, pijama, un aspect
ochii şi gurile a ceea ce-am fost, de colibă solitară.
fragmente de istorie, M-am obişnuit astfel
inciziile de viaţă iar când mă striga mama
fiica din altă viaţă. „Giusva!” răspundeam
Inutile lopata şi târnăcopul, cu limba împroşcând salivă,
dimensiunea civilă a unui mod de a face pe animalul, aprind focul.
imposibile săpături ca şi
cum am magnetiza orele orologiului 
oprite la o netrecătoare amiază.
„Dar ce fel de Italie era?”
Ieri viaţa era alcătuită din puncte „Pasolini era-n pragul morţii. Mina cânta „Sei grande
care deveneau linii grande
care deveneau tipare grande”, magneţii se-ncărcau de furtuni
de mână, schiţe cu creionul roşu negative, DC începeau să se compromită
lăsate să strălucească-n ungherul unei grote: pantalonii coborau până la călcâie
o cărare de vânătoare, iar noi eram deprinşi
fertilitatea, unul cu celălalt
un strat de carbon şi seminţe fosile. ca un câine cu stăpânul.
Lumea continua să-ţi crape
Azi ochiul televizorului dinainte pe o tablă de şah întâmplătoare”.
vorbeşte-n numele tuturor „Înţeleg...”
străluceşte-n noapte
ultimul foc dintr-o bătălie 
reversibilă la orice play
al inimii. Fericirea televizorului deschis,
el care te-nsoţeşte
 în ceasurile bucuriei sau ale bolii.
Tata s-a stins aici în faţa lui.
Văratica frumuseţe a serilor nebune Are burta ca un bidon.
când suntem prea aproape şi obosiţi I-am moştenit reţinerea,
pentru a vorbi, se aşteaptă noaptea, o noapte mi-am dat seama azi
a viselor, tulburare a minţilor, la căpătâi cum răbufnea
arheologia şi biblia. în golul unei găoace de ou,
Câte persoane aş fi vrut să fiu atunci! piepul făcut coş.
Era alergic la înţepături.
Tată care ai călătorit cu mine
Din mărturia actorului şi teroristului Giusva şi-ai trecut graniţa unei idei,
Fioravanti se poate muri şi dintr-o virtuoasă tăcere.

Nu-s încă bombe pistruii mei. 


Nu-i încă Italia lui ‘77
acea Italie care se-nfăţişa Cristoase… care-i diferenţa
de la antenele TV radiotransmiţătoare. dintre mine şi frigiderul meu Rex blu care
Niciun miros de petrol doar costă patru salarii şi
un copil frumos…o floare… zece ture extrordinare?
Între un boţ de brânzică şi un cheag de sânge, Care are o suprafaţă lavabilă?
mai ales dacă ea avea un nume Care nu-şi taie părul?
ca de pildă unul egiptean (Ramek!) nu făceai În noaptea asta ne hotărâm.
vreo deosebire Intrasem în bucătărie
şi n-o fac dacă e să fiu sincer. Să-mi iau nişte migdale sărate.
Pentru mine afară e ca înăuntru, Ochiul meu a fost impresionat profund
nu fac deosebirea, ca şi pentru tot restul, de un reflex: era el…
deoarece-mi provoacă destulă Ne stimăm
scârbă întregul. A spera ori în tăcere unul pe celălalt
a surâde au o singură cale eu ronţăind migdale,
84 poezia italianã de azi
el producând gheaţă
în scăfârlia lui albastră electric
care-l face să cugete mult.
Nu-s mai niciodată acasă: Andrea PONSO
El e mereu, începe
să devină înfricoşător, el e autoritar
cum îi place soţiei mele. Andrea PONSO s-a născut în 1975. Este
Ea se risipeşte trece când eu nu-s absolvent al Universităţii din Padova; s-a specializat în
iar motoraşul merge cu miile. teoria literaturii şi şi-a susţinut doctoratul la
Universităţile din Macerata şi Lille (Franţa), în literatură
comparată. Se ocupă mai ales de poezia italiană şi
 franceză din secolul XX, de teoria literaturii şi
multidisciplinaritate, având contribuţii şi studii critice în
„Metti un tigre nel motore” diferite reviste italiene şi străine. A colaborat cu
departamentul de italienistică de la Universitatea din
Acum îmi prepar Swansea (Ţara Galilor, UK) şi a fost redactor al revistei
o poezie incendiară ca un Ferrari, «Atelier». Acum este redactor al revistei «Trikster» a
cu greutatea sa specifică Masteratului de Studii Interculturale al Universităţii din
socială şi ideologică, îl admir Padova, cu care colaborează interesându-se de
şi-l fac să fie admirat multiculturalism, literatură şi tradiţie. A tradus şi îngrijit
cu speranţa că diverşi autori din literatura franceză pentru «Atelier»:
voi provoca un accident Bernard Simeone, Valérie Rouzeau, Guy Goffette, şi a
procreând morţi. îngrijit o nouă traducere din Georges Bataille, pentru
acum urc la bord antologia I surrealisti francesi – poesia e delirio
controlez sistemul de frâne (Stampa Alternativa, 2004). Ca poet a debutat în ’93, iar
ce minunat e să te distrugi textele sale au apărut în cele mai importante antologii
cu un asemenea rubin... ale generaţiei sale; prima sa carte a ieşit în 2003, în
Ştiu că ieşind colecţia lui Maurizio Cucchi de la Editura Stampa din
dinspre bulevard fetişcanele Varese, cu titlul La casa; o plachetă intitulată L’ira del
se-ntorc chiaro a ieşit în 2003 la Grafiche Fioroni, prin îngrijirea
se dau cunoscute lui Eugenio De Signoribus; cîteva poeme de-ale sale
astfel e lirica sunt incluse în Nuovissima poesia italiana, sub
bubuitoare, comunicativă îngrijirea lui Maurizio Cucchi şi Antonio Riccardi, de la
şi spaţială, asfaltu-i Mondadori (2004); un grupaj de poezii inedite, intitulat
fierbinte ca Correzioni, a apărut în noul Almanacco dello Specchio
laptele, evenimentul al Editurii Mondadori (2005). În colaborare cu omul de
nu va fi unul oarecare. ştiinţă Edoardo Boncinelli şi artistul Salvatore Scafiti, a
publicat volumul de artă Apologia di una forma
(L’Officina d’arte contemporanea, Vicenza, 2008).
 Colaborează, făcând parte din comitetul ştiinţific, la
organizarea unor întâlniri culturale în cadrul Mănăstirii
De multe ori viaţa se-ntâmplă din Camaldoli, ocupându-se în mod special de diversele
ca la tele, se arde un led conexiuni dintre diferite domenii ale ştiinţei. Este
şi eşti nevoit să-l arunci, consultant editorial şi colaborator la Diabasis.
măcar păstrezi carcasa de lemn
pentru a pune-năuntru medicamente sau băuturi.
Dar duminica asta-i atât de plăcută Cuvîntul împotriva insignifianţei
columbofilii pe acoperişul de ardezie
frunzele ce atârnă sub ameninţarea unei pale de aer, Necesitatea de a rediscuta raportul dintre cuvînt şi
putem să renunţăm, să o lungim până seara, obiecte, cel care determină modul de a scrie, rolul poetului şi
să mergem la culcare mai târziu. – mai cu seamă – interpretarea realului, reprezintă o constantă
a generaţiei „decisive”. Ecluzele reprezintă sugrumarea,
Traducere de Adrian POPES CU
POPESCU cuşca, închisoarea în care cuvîntul constrînge fluidul mag-
matic al realului, rămînînd, totuşi, „locul” privilegiat, poate
singurul, în care putem contempla şi înţelege realul ca refugiu,
casă, loc al fricii în care percepem distanţa faţă de „acel clocot
al samavolniciei care e realitatea” (Andrea Zanzotto), simţită
ca strivitoare şi „de neîndiguit”. Cu toate astea, în plină epocă
a irosirii verbale, expresia poetică încă rămîne „casa fiinţei”
(Martin Heidegger), locul privirii şi al recompunerii unei
poezia italianã de azi 85

consistenţe - fie ea şi minime, unicul mod, ca şi pentru dezastrului”; de aceea, ca şi la Mallarmé, nu mai rămîne
Zanzotto, de a garanta o „adevărată consistenţă-existenţă a „nimic de spus”, „partea care curge nu intră nici măcar pe
Eului” (Stefano Agosti). furiş iar/ dincolo de ţărmuri, încurajat de răcoare, curge
Din această opoziţie se naşte conştiinţa limitelor abia/ vizibil nemăsuratul nespus”.
instrumentului lingvistic şi a distanţei sale conflictuale Faţă cu o asemenea perspectivă, poetul e apăsat de
faţă de viaţă; tocmai de aceea se impune ca necesară o senzaţie de rătăcire: „golul care ne face să stăm aşezaţi
mulţumirea cu cuvintele „umile”, capabile de o anume înlăuntru şi să privim”, pentru că „începutul e întuneric
deschidere faţă de alteritate şi faţă de Celălalt. O astfel de iar destinaţia întunecată”. În faţa lui se deschide opţiunea
exigenţă ar putea determina reparcurgerea drumului între „tăcere” şi „vertijul implicării”, dar iubirea pentru
străbătut de secolul XX, cel al unei analize intelectualiste viaţă prevalează: „Uneori îndrăgeşte culoarea lacului/.../
a limbajului ca atare, dar Ponso a depăşit vadul vede /.../ darurile unei vieţi ca şi prezente”.
neoavangardelor şi se mişcă spre real prin intermediul Nu-ncape vorbă că acest poet are drept elemente
unei acţiuni punctuale de recunoaştere. Distanţa caracteristice conştiinţa problemelor şi a datoriilor proprii
inevitabilă dintre intenţii şi rezultate ar putea genera generaţiei sale. Pe de altă parte, implicarea în operă, unită cu o
descurajare şi deziluzie, cu primejdia afaziei, a tăcerii: solidă pregătire literară, reprezintă o mărturie concretă în sprijinul
„Arată doar rătăcirea pierderea albului, urmărirea/ pagină împlinirii obiectivelor acestei generaţii. Iar urme ale acestui
după pagină precum vîntul şi zăpada? Sau ideea şi/ bariera aport sînt vizibile în structura versificaţiei şi în cea stilistică.
subtilă se vor desface ele înseşi iar tăcerea şi mîna vor Elementul magmatic, cel care defineşte realul, e
ajunge să atingă micile pagini, balcoane de piatră/ şi transferat, din punct de vedere stilistic, în versuri lungi,
cenuşă, biete viorele, reflexul ferestrelor pe mare”. marcate de cadenţe care se încalecă, se apropie şi se
Tocmai o asemenea necesitate îl determină să devină despart, creează unitate şi separaţii într-un mod variat, în
„un cunoscător încărunţit al greşelilor” în căutarea „micuţei funcţie de asociaţiile de imagini şi de diversele sunete:
cute unde viaţa mai are sens”. Pe de altă parte, abandonarea „În tufărişul unei trepte acoperită de spini/ în mireasma
fundamentelor de către filosofie, ceea ce a determinat nu amară a florilor de rîu, trandafiri de sărătură,/ cel ce se
doar sfîrşitul dogmatismului, dar şi al relativismului, îşi ascunde e un cenuşiu cunoscător de greşeli/ şi povîrnişuri
asumă o valenţă de cunoaştere foarte acută la poeţii de iar limba care nu vorbeşte e iarbă sau/ mărăcini aprinşi de
aceeaşi vîrstă cu Ponso, valenţă configurată ca necesitate alte locuri şi anotimpuri care/ lasă să se vadă în gropi sau
de a vorbi despre „fapte”, specificînd limbajul în care se în crăpături/ mărunte indicii ale vieţii”.
vorbeşte şi, prin urmare, reflectînd asupra limbii poetice, Varietatea, ca element tipic al metricii, se regăseşte
întrucît realul există independent de gîndirea umană, deşi şi în analiza stilistică: compoziţiilor care coincid cu o
acesteia i se prezintă ca o formă „mobilă”: „Cum se schimbă singură perioadă le urmează poezii mai animate, împărţite
toate şi capătă altă viaţă iar vocea şi textul n-o ştiu spune”. în strofe de caracter divers: enunţiative, interogative,
Acest fapt presupune indicibilitatea esenţei şi a Adevărului, cauzale, conclusive, separate de semne accentuate de
precum şi conceptul instrumental şi practic al eului, cu întrerupere, cum e semnul întrebării, sau de puncte ce
ruptura consecutivă a contrapoziţiei dintre eu şi lume, acel leagă sau despart, cu funcţie explicativă şi conclusivă
contrast între res cogitans şi res extensa, între spirit şi totodată. Şi analiza lexicală relevă un amestec de cuvinte
materie, specific gîndirii occidentale. foarte concrete, alternate cu termeni abstracţi; sensul
Pentru a limpezi problema, Andrea Ponso a cuvîntului „tăcere” trebuie înţeles într-o manieră vie, ca
aprofundat filosofiile orientale, şi îndeosebi taoismul, iar un spaţiu alb între versuri.
dintre poeţi, pe Keneth White şi mişcarea sa geopoetică. Dintr-o astfel de duplicitate se pot extrage cele două
În rest, „firul rupt al gîndului,/ face salturi şi noduri, rupturi elemente tipice pentru poezia lui Ponso: realitatea şi
de nevindecat”. Iar implicarea în această operă de poezia; în primul, tendinţa „mobilă”, lipsită de „ritm”, care
descoperire e înţeleasă şi ca valoare etică: „Ce-i de văzut, curge de neoprit, substanţializată în lucruri; în cel de-al
ce-i de văzut: pentru că mintea/ se încăpăţînează iar doilea, dorinţa de „a pune ordine în haos” (Baudelaire).
extremitatea cea mai lentă îşi urmează meridianul său/ după Poezia, pentru a deveni cunoaştere, trebuie să recurgă la
amieze întregi, fără glas sau tovarăş?”. o serie de scheme interpretative care geometrizează,
Într-un asemenea context, cuvîntul poetic se prezintă limitează magma lumii.
ca „un fir de lînă”, ca „un ac ce lucrează subtil” într-o lume Tocmai asta, de fapt, reprezintă una dintre aporiile
în care domneşte „pălăvrăgeala goală”, iar salvarea constă existenţei: limbajul e în acelaşi timp mijloc şi limită a expresiei
în dobîndirea unor „mici foi de dincolo de reţea/.../ minus- şi a comunicării umane, întocmai Ecluzelor care, în
cule intreprinderi dincolo de barieră” de unde putem momentul în care nu mai pot regulariza cursul vieţii, devin
culege lumina vieţii. Cu toate astea, Ponso ştie că trebuie singurul mijloc de a o reprezenta. Exigenţa de a vorbi despre
să procedeze „fără azilul altor scrieri”, că desprinderea de „fapte” e vie şi activă în poezia lui Ponso, dar textele ni se
generaţie e netă şi tocmai de aceea trebuie să te bizui doar par încă inserate în „secolul XX”. Sub aspectul reprezentării,
pe propriile puteri. Se simte moştenitorul „unui oraş concepţiile filosofice şi gîndirea poetică se plasează pe un
asediat”, al unui secol XX închis, asta şi pentru că „linia e plan abstract, intelectualistic şi cam retoric în fond; nu sînt
distrusă”. Lipsesc „părinţii”, modelele, iar haosul se transpuse în situaţii şi figuri artistice.
instalează: „vocea/ produce modulaţii şi asprimi diferite /
.../ vînătoarea /.../ ... pulbere foarte fină”. Pînă şi „biserica Luciano LADOLFI
a devenit/ mireasma verii, un cocoloş de umbră,/ un cuib Traducere de Al. CISTELECAN
pufos pentru păsăret: participăm la Tot/ în momentul
86 poezia italianã de azi


Din ani şi pietre creşte un praf
dur ce depune tencuiala Unde reuşeşti să mă vezi
în oarbe burţi de lucrători. Numai vânătăi şi vinişoare.
Iubeşte ca vânătorul obosit
Viperele se fac cheaguri de var Care îşi bate cizmele
mişcat sub pari, ţipete răguşite Murdare de perete, fără să se gândească,
ale unei vieţi semnate printre rânduri. apăsat de vânat, sângele
închegat în raniţă.
Şi vine mâna care scoate din ţărână bulbii
şi-i scutură de amorţeală:
lucruri obişnuite, avertismente clare. 

Acolo unde mai proaspătă lumina


 sărută grilajele
e doar oţel şi lăncii
Din vale neaua-i dusă, se gândesc ascuţite. Zumzet
să sape canale-n prundiş: de viespi printre garduri de verdeaţă,
să înţeleagă uscăciunea, muşcătura ei miere neagră în buzunare.
ce crapă lemnele din curte,
stomacul câinelui despicat
cu cazmaua. Rămâne 
o arcadă de piatră s-o strângi
cu mâinile – un destin. Atenţiile grijulii ale olarului:
prins în frământarea lor.
Cineva mă acuză în tăcere
 De-o dezertare înfricată, fugă
Prea dulce-n care zăbovesc.
Acum te întorci asudat şi sfârşit:
are dreptate cel ce te urmăreşte, Vor şti de otravă, de praful
cum seceri grâul Care se insinuează în gest, de frunzele
când ţi-e foame – să arzi Amare de rododendron, amestecate
ceea ce mai rămâne dintr-un fiu. Cu nisipul şi cu varul din pacea aceasta?

Să mori strivit de mâinile acestea,


 Fără corecţii,
Sufocat de forma pe care o dau,
Gem îngerii îngheţaţi Mutilat de somn.
îndărătul porţilor: există vecini
ca nervii, ligamente trase
de-o mână. Priveşte-i 
în vreme ce îşi ridică burta,
umflată peste oraş Lasă-mă strâns de descărnare,
căutând vânturile sau De forţa lividă a celor înecaţi.
risipiţi prin curţile Dormi şi te veştejeşte între scânduri dure
arzânde, de mai: Ca un reflex fără valoare.
se tem de ger pe când mercurul Astfel se încurcă îngerii la căpătâiul
îşi ridică degetele-n sus Nostru: harpoane în care trebuie să spui,
şi explodează într-o baltă; regimuri Să te povesteşti mozaic răvăşit.
îngheţate de veacuri,
sunt aici, în mână
cu funiile arse, legănându-se de pe 
poduri în căutarea unui preot,
piatră care să îi adune. Astfel sar peceţile sub loviturile de pietre
Ale fortăreţei noastre:
poezia italianã de azi 87

O folosire lapidară şi deconcertată


a îndurării: agitaţie
printre tufe, după grindină.
Bulbii în mână,
gata să se deschidă,
sunt simple lucruri cu noduri.

Gardul smuls de o furie


naturală. Amprentele sunt acolo
să spună despre ferocitatea unei mânii
trecute. Acum, mâinile sunt altceva,
aparţin unei limpezimi
lipsite de resurse, unui nod slăbit,
liniştii unui sfârşit neterminat.

Şi mi-a zâmbit grăjdarul


şezând în fân: noi ne-am predat,
spuse, şi am depus acum
uneltele, am lăsat lanul de grâu
pradă paraginii. Zăpada, de-acum,
apasă pe trunchiuri iar trenurile stau
boala ne face asemeni prin gară: nu există direcţie,
lemnelor smulse din edificii. nici spaţiu, nici iubire în mâinile acestea.

 

Septembrie, s-au stins cuptoarele: Camera se deschide: iată scaunul,


urzica creşte la îmbucături, haina de in şi incendiul. Brave
persoane, staţi şi-ascultaţi, vorbiţi
câinii se refugiază-n iarba înaltă încet, că scribul acum
printre bălţi şi printre grilaje. înviorează cu degetele rândurile de pomi uzi din
Pe sub fâşii de cort alunecă şopârle: grădină,
le simte răcoarea, se identifică
se subţiază mute încet cu ramurile tăiate.
într-un viitor negru de relicve.



O cană îngheţată ce se sparge
Să acoperi carcasele cu frunze în curte: şi tu care ascunzi bucăţile
Uscate de arţar, vertebrele în spatele tufelor de trandafiri arse de praf.
Calcinate şi infinite. Arde O viperă care când dormi se-ntinde
Anotimpul în coşul cu fructe încet între cearceafuri şi parcă
Coapte din bucătărie. Cele două inele se joacă.
Aurite puse pe masă
Ca atunci când mergi să te culci. (din „Corecturi»)

Traducere de ªtefan DAMIAN


DAMIAN

88 poezia italianã de azi
elibera cuvântul de orice semnificaţie, mai ales dacă e una
comună, de a fi diferiţi, de a construi versuri dispersate,
apăraţi de posibilitatea sensului”. În eseul Gli “sciacalli”
II. Dincolo de secolul XX di Montale. Riflessioni su oscurità e chiarezza in poesia
(«Atelier» nr. 20, decembrie 2000), el se întoarce către
cuvântul poetic : „Multă poezie din secolul XX pare să-şi
fi epuizat încrederea în real ca sursă şi paradigmă a
Umberto FIORI semnificaţiei poetice. Mai mult: pare că-i scapă programatic
realul sau, oricum, că îl ţine la distanţa cuvenită şi îl apucă
cu penseta, ca pe ceva profund nepoetic. Pe de altă parte,
realul (sau spectrul său) îi e indispensabil pentru a crea,
prin contrast, imaginarul din care se nutreşte (sau crede,
sau se preface că se nutreşte). Pentru că îl foloseşte ca
pură antiteză sau ca material de elaborat, poezia a încetat
să-l privească în faţă, să-i asculte forma, să-i citească
legenda. Iar pe de altă parte, în mod paradoxal, există
impresia că această poezie crede în solida existenţă a unui
aşa-zis real, în adevărul său (chiar dacă unul gri), în
dicibilitatea (în proză) încă mai ingenuă a poeziei aparent
mai realiste (dacă nu ar fi aşa, de ce să îi fie teamă de
influeneţele rele?). Multă poezie fuge de realitate (şi în
acelaşi timp, îi acordă surprinzător de mult credit), pentru
că tinde să o identifice cu scena explicată în mod radical
(adică, în această perspectivă, luminată şi profanată), pe
care discursuri mult mai autoritare decât al său – al ştiinţei,
ideologiei, taclalei cotidiane – au construit-o în ultimele
Umberto FIORI s-a născut la Sarzana, în 1949. Din două sau trei secole. […] Să ne înţelegem. Nu e intenţia
1954 trăieşte la Milano. În anii şaptezeci a făcut parte, în mea să iau, aici, partea unei poezii realiste, în opoziţie cu
calitate de cântăreţ şi autor de cântece, din Stormy Six, o poezie pură, abstractă, absolută, susţinând alegerea
grup istoric al rockului italian. Apoi a colaborat cu cu argumente. […] Nici nu e intenţia mea să susţin o poezie
compozitorul Luca Francesconi (pentru care a scris clară şi uşoară, opusă uneia obscure, dificile, o poezie
două librete de operă, Scene şi Ballata, ca şi comunicativă contra uneia cifrate, esoterice, închise”.
numeroase alte texte), cu fotograful Giovanni Poezia lui Umberto Fiori se naşte, aşadar, dintr-o
Chiaramonte şi cu artiştii video de la Studio Azzurro. poetică asumată conştient, maturizată prin studiul
Este autorul unor eseuri şi al unor intervenţii critice traducerilor şi al contemporaneităţii. Semnul evident, care
despre muzică (Scrivere con la voce, 2003) şi literatură îl loveşte imediat pe cititor, e registrul său colocvial, care
(La poesia è un fischio, 2007), al unui roman, La vera nu dispreţuieşte nicio expresie comună. Poetul reuşeşte
storia di Boy Bantàm (2007) şi al unui Dialogo della să disimuleze posesia sigură a unui bagaj tehnic şi cul-
creanza (2007). Prima sa carte de poezii, Case, a apărut tural într-un demers doar aparent discursiv, în care se
în 1986 la editura San Marco dei Giustiniani. Au urmat, întâlnesc versuri tradiţionale, asonanţe, aliteraţii, rime şi
la editura Marcos y Marcos, Esempi (1992), ritmuri care conotează şi amplifică, din profunzime, sensul
Chiarimenti (1995), Parlare al muro (cu imagini ale textului. Reflecţia asupra cuvântului nu rămâne prizonieră,
pictorului Marco Petrus, 1996), Tutti (1998) şi La bella ca la Magrelli, în mlaştina unei metapoezii rupte de lume;
vista (2002). În 2008 Almanacco dello Specchio a în Esempi (1992) şi în Chiarimenti (1995), scriitorul o
publicat câteva texte dintr-o nouă culegere, Voi, în revalorizează, oferindu-i o forţă nouă. La Fiori, cuvântul
pregătire la Mondadori. spune; la Fiori, cuvântul comun e poezie, posedă, aşadar,
puterea de a deschide noi orizonturi de semnificaţii. Chiar
Cuvântul clar şi puternic dacă încărcat de afazie filosofică, cuvântul său povesteşte,
agaţă realitatea, nu cade în ironie şi în zeflemea, ia în piept
Umberto Fiori e primul poet italian care a depăşit, cotidianul, ricoşează din experienţă. La el, izbucnirea
într-o manieră convingătoare, „secolul XX”; e poetul la cognitivă de natură filosofică se transformă în poezie.
care cuvântul a regăsit o legătură corectă, justă şi Alegerea expresivă a unui registru colocvial şi a
echilibrată cu lumea. unui lexic standard se mulează perfect pe poetica sa, care
Într-o intervenţie din „Atelier”, din decembrie 1996, se materializează într-un iluzoriu descriptivism, în care se
cu privire la antologia Mariei Ida Gaeta şi a lui Gabrielle unesc scene comune, situaţii cotidiene, medii citadine.
Sica, La parola ritrovata, el împărtăşeşte părerea lui Dar chiar în interiorul evidenţei, el ştie să taie cu bisturiul
Giancarlo Pontiggia: „Poeţii contemporani simt oroare faţă extrem de ascuţit al imaginaţiei intelective sensul realului,
de cuvântul care spune, faţă de cuvântul care explică. sensul firii, al existenţei, al lui a face şi a spune.
Cred că atunci când un cuvânt e investit cu sens, îşi pierde Fiori debutează cu Case (1986), o plachetă cu
potenţa. Întreaga lor preocupare, în fond, este aceea de a trăsături poetice deja definite, pe care Marco Merlin le
numeşte, oximoronic, „evidenţă indescifrabilă”. De fapt,
poezia italianã de azi 89

aparenta simplicitate se nutreşte prin „certificarea unor de a vedea cum „creşte golul/ [...] vina/ de a rămâne, fără
complicate trimiteri interne, care impun la fiecare lectură nimic în jur,/ centrul”. Descrierea va fi uscată, lapidară,
nuclee tematice la început transformate în accesorii, aseptică; comparaţia e vibrantă, tăioasă ca o rază de lumină
deoarece catena asemănărilor de strategie eminamente care dilată scena şi îi conferă direct emoţie şi sentiment:
poetică primeşte consistenţă ontologică şi conturează o „Îndepărtate de-acum aşa cum erau, cele patru/ lucruri pe
constelaţie simbolică din ce în ce mai coerentă”. Prima care le făcusem/ [...] Încă îmi stăteau în spate./ Nu ca o
poezie din Esempi deschide ciclul prin asemănarea povară însă. Aş spune, mai degrabă,/ cum stă pe capul un
călătoriei cu trenul, dar Treno e chiar titlul poeziei conclu- chel/ o meşă”).
sive, aproape înrămând dimensiunea existenţei prin Meditaţia umil meditativă se salvează de ascuţimea
contrastul cu motto-ul orizontal al călătoriei. Şi, paradoxal, montaliană prin adevărul şi realitatea la care aderă cu putere
ţintind spre o transparenţă expresivă, autorul ştie perfect şi se materializează prin intermediul imaginilor puternic
că, de fapt, comunicarea e prin natura sa obscură, poetice, semnificante prin ele însele: „«Dar bucură-te un
inaccesibilă, iar ruptura solitudinii individului rămâne un pic de viaţă! [...] De ce nu încerci să fii mai dezinvolt,/ mai
moment de graţie, nu o consecinţă ce poate fi programată. moale?» [...] Eu zâmbeam până îmi venea rău, dar nu
În ceea ce priveşte omul, nimic nu e atât de clar precum reuşeam să ascund/ nici mie, nici lor, că eram prea mic/
pare, ba mai mult, pe cât ne străduim mai mult să explicăm, până şi pentru a mă juca de-a soldaţii/ sau de-a
să clarificăm (se aduc exemple!), pe atât creşte distanţa doamnele”).
faţă de ceilalţi” (Marco Merlin). Cu Fiori, aşadar, poezia reîncepe să vorbească fără
Aprofundând tema comunicării, în Chiarimenti, pretenţia de a ajunge la Adevăr, nici de a se mulţumi cu
autorul pune în lumină, încă din titlu, hiatul dintre cuvânt negarea sa. Se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce toţi văd şi
(sens, adevăr) şi manifestarea sa (actul de a spune, de a toţi aud. Iar prin intermediul umilinţei acestei alegeri etice
comunica), a cărei inflaţie presupune, în mod paradoxal, o şi estetice ajunge să ducă la desăvârşire procesul de
considerabilă scădere a plinătăţii sensului exprimabil. De liricizare, care încă din romantism îi indusese poetului să
aici rezultă o lecţie preţioasă de viaţă, care devine şi lecţie se aplece asupra sinelui său, pentru a se deschide la real,
de poezie: pentru a lăsa lucrurile să vorbească mai bine, e la autenticitatea existenţei, opusă oricărei poleieli de
nevoie ca individul să se retragă, „să se facă sărac”. Toate ceremonii sociale, ca în holuri, când suntem nevoiţi să
părţile cărţii se prezintă ca mici alegorii care se ridică din „repetăm invitaţia/ - vă rog, faceţi-vă comod - [pentru a
cotidian la percepţii emblematice ale discordanţei dintre lăsa ca] iarba acolo în mijloc să crească înaltă/ ca şi cum
„discurs” şi „voce”, dintre sensul care aspiră să se niciodată/ n-ar fi trecut vreun om”).
manifeste şi dorinţa nevrotică de a-l afirma care îl sufocă, În ultimul volum, La bella vista (2002), tonul se înalţă
sau neaşteptata concordanţă între ceea ce se spune şi şi cartea pare să fie în transformare. Plecând de la
ceea ce este, sau între ofertă şi atitudine. Aceasta e ultima „Bellavista”, loc real şi mitic în acelaşi timp, scriitorul
posibilitate de cântec care ne rămâne, minimă, dar revede şi rescrie o amintire proprie, debarasîndu-se de
mişcătoare. sedimentele cele mai mari ale privirii: „Tu m-ai învăţat tot./
Textul îşi extrage inspiraţia din suferinţa produsă Învaţă-mă să mor, frumoasă privelişte./ Să dispar,/ cum ai
autorului de banalizarea raporturilor sociale: în marile oraşe dispărut tu.// Fă să nu mai ştiu ce înseamnă/ să te numeşti:/
ca Milano, „cuvântul” nu transmite, nu mai e vehicolul să fii Piera, Gustavo,/ nave, mare, parapet.// Învaţă-mă să
realităţilor interioare, şi nu deoarece nu se vorbeşte, ci lipsesc,/ să devin invizibil, cum era/ ochiul în care te
pentru că se vorbeşte prea mult şi nu se ascultă. Această admirasem”.
dezolare, simptom al unei solitudini care doare, al unui
tragic gol interior, dar şi al unei dorinţe inepuizabile de Giuliano LADOLFI
comunicare autentică, îşi găseşte expresia şi în stil, în Traducere de Veronica BUTA
BUTA
mod voit coborât la un ton colocvial. Cu toate acestea,
metropola lombardă se oferă ca emblemă a lumii
occidentale, unde, în loc să unească, cuvântul ridică o
barieră de netrecut, izolând individul. Poezia lui Fiori Săpătură
înfruntă, aşadar, „nodul” culturii noastre: omul nu e capabil
să-şi justifice fundamentele gândului, să dea consistenţă Deasupra se învârt macaralele
„faptelor”, să iasă din incomunicabilitatea pirandelliană a şi dedesubt e un du-te-vino de sirene,
lui Aşa e (dacă vi se pare). Vigoarea stilistică poate fi dar această săpătură
notată şi prin faptul că, deşi poetul adoptă tema cuvântului, pe care o fac printre case
nu cade niciodată în metapoezie, deoarece obiectivul său pare unul din acele torente secate de la ţară,
nu e limba, ci comunicarea între persoane. neabătute.
În Tutti (1998), poetul continuă să exploreze viaţa
oraşului, cu vitrinele, staţiile de autobuz, cinematograful, Acum pământul
structura unui tren, spaţiile verzi de pe stradă, parcul, văzut întreg
trenuleţul etc., iar în faţa realităţilor cotidiene „minime” îşi de sus, de la al şaselea, de la şaptelea al etaj,
ia o atitudine de îndurerată reflecţie, văzând „veninul care e un mare crater stins.
intoxică lucrurile,/ le face să moară”, durerea care se Te-nspăimântă să vezi câtă lumină,
infiltrează în existenţă, iar „păcatul cel mai mare” devine cât vânt cuprinde.
sentimentul de anxietate apăsătoare al avertizării, culpa
90 poezia italianã de azi
Luni şi luni în acest teatru uriaş şi stă în azur
se vor auzi urlând măsurile. ca o lună.
Pe urmă întreg golul scenei
va fi acoperit de ciment şi sticlă, Într-un anumit moment cineva
iar pe un balcon – pentru cine va mai vrea să locuieşte aici într-adevăr
privească – şi priveşte în faţă aceste case şi învaţă
va flutura un prosop. să fie pe lume,
învaţă să-i vorbească zidului.

Locuitori Învaţă limba,


îi ascultă pe oamenii din jur.
Soarele în înalt, Începe să vadă acest loc,
iar dedesubt fumul ce urcă, să simtă
piaţa, zidurile în umbră: în limpezimea vorbelor
obişnuinţa. lumina acestui zid.
După ultima casă (Din Exemple, 1992)
prea apropiaţi şi goi
păreau azi dimineaţă munţii.
O povară
Dând colţul,
deodată greutatea oamenilor A te gândi la argumentele
urcaţi din zbor în autobuz. strigate în faţă, la frazele
Printre lămpile cu flacără oxidrică întrerupte deodată la jumătate
de sub asfalt venea sau – şi mai rău – lăsate baltă,
iz de noroi. atârnă ca o povară. Chiar astă-seară
fiecare şi-a spus-o pe-a lui
Stăm aici dintotdeauna. fără ca vreunul apoi,
Dar uneori ne pare la sfârşit,
că nu locuim încă să poată lămuri ceva.
în locul obişnuit. Într-o zi, mergând la lucru,
simţind cât de tare, cât de solid Dar numai cine a vorbit cu-adevărat
e pământul sub tălpi, poate cu-adevărat să fie rău înţeles.
ni se face frică.

De pază
Transporturi
Mă cunosc bine, au dreptate:
Trecând de pe asfalt sunt ca un câine,
pe o porţiune pietruită una dintre acele bestii negre ce dorm
geamurile vibrau, pe lângă barăcile industriale,
dedesubt simţeai tremurând iar dacă treci se reped deodată
roţile. Părea un dezastru, la plasa metalică
când colo, nimic grav: şi cu cât le zici „Bunule!”, cu atât se-oţărăsc.
oameni în picioare, oameni aşezaţi. Apoi
într-o anume staţie Cine-i mai consolează acum?
jos cu toţii. Autobuzul gol Până dai colţul
închide uşile, pleacă. sângele le fierbe. Se smucesc cu toţii, surzi.
Îşi dezvelesc dinţii, muşcă
La curbă până şi sârma ghimpată; dar ochii-s
m-am agăţat de o altă bară cei ce te înspăimântă mai mult: senini
şi am simţit-o călduţă şi curaţi ca ai unui nou-născut
sub degete sau ai unei statui.
precum capul unui nou-născut.
Şi-au învăţat rolul: să păstreze
goală această incintă. Fie că-i simţul datoriei
Zid sau numai instinctul, nu te mişcă
cel puţin pentru o clipă
La anumite ore scena care – pe ei –, mereu, toată viaţa,
deasupra distribuitorului de benzină îi face să se-nfurie, îi exaltă
un zid gol se luminează şi-i înveninează?
poezia italianã de azi 91

În ce mă priveşte, eu înţeleg
mai bine decât pe toate celelalte auzite vreodată
acest discurs. Iată-mă
Recunosc prea bine vocea
fanatică, urlând ca să apere De pala de praf ce se-nalţă
– aşa, orbeşte, din pură gelozie – între forsiţii şi maşini,
colţul în care au înlănţuit-o. de această vreme de ploaie, de aceşti morţi
de la televiziune,
Tu nu ştii ce înseamnă să stai de pază, croncănit de ciori, sirene
să simţi în orice miros de ambulanţe,
o ameninţare nimeni nu ne fereşte.
pe cei trei metri de teren,
să-i strigi în faţă lumii întregi Micului bar incendiat, îmbrăţişării
până-ţi pierzi respiraţia şi să nu ştii unei femei pentru dobermanul ei
ce e de salvat, la ce la umbra, aici, a portalului
se ţine cu-adevărat. – răului lor, binelui lor –
(Din Clarificări, 1995) le-am pierdut măsura.

Feţe, sticle sparte, ramuri înflorite:


Privire marea în care înotăm
se prăvăleşte
La ivirea soarelui, într-o dimineaţă, am văzut în ochii noştri fără fund.
cum puterea voastră v-a oprit,
case dragi. Şi totuşi când mă cheamă
Voi nu mergeţi nicăieri. mă mai întorc – vezi ? –
şi răspund.
Rămâneţi aici, la îndemână, (Din Frumoasa privelişte, 1998)
dar priviţi departe,
într-acolo, jos, unde vă aveţi
cu-adevărat temelia. [Bine]

Acuzele voastre, mustrările


Contacte voastre, din nou.
În timp ce le demontez
Vezi cât mai sunt cum pot, una câte una,
de strâmb, de contractat? Vezi cum mai ţin citând fapte, nume, date,
acest picior, când m-aşez? în timp ce număr iar pe degete cele două,
Şi totul din strădania, în atâţia ani, trei, patru merite ale mele
să nu lovesc pe cineva. Ghemuit şi vă latru în faţă viaţa mea,
pe un scaun, în autobuzul plin, nu ziceţi nimic: mă priviţi.
să rămân pe loc, să evit
chiar cel mai mic contact Cu urechile roşii, cu venele
cu vecinii mei. umflate la gât
– la ce vă uitaţi? Ştiu, ştiu că binele
Pe băncile din sălile de aşteptare e altfel.
sau în tren, pe coridor, era un chin
să simt atingându-se întunericul Dar nu vă e milă
genunchiului meu de al lor. să vedeţi că
zi de zi sunt aici
Ore şi ore, zile întregi: ca să-i făuresc versul?
unul alături de altul
stăteam, precum gusturile îngheţatei
la barul gării. (Din noua culegere Voi,
în pregătire la Mondadori)
Din ce-i adevărat, din ce-i drept
între noi rămăsese În româneºte de Ioan MILEA
un spaţiu de două degete.
(Din Toţi, 1998)
92 poezia italianã de azi
Imposibilitatea de a face să treacă curentul electric
al sunetului/semnului în lucruri produce opacitatea lor şi
reluctanţa de a fi înţelese; de aici derivă fragmentarea
Fabio PUSTERLA discursului şi căutarea unui ritm profund, care să pulseze
sub haosul aparent. Cadavrul unui om asasinat în secolul
al XIV-lea e regăsit în 1936 pe coasta occidentală a Suediei,
Fabio PUSTERLA (n.1957) predă la Lugano şi în apropierea graniţei norvegiene, conservat surprinzător
Geneva, între Elveţia italiană şi nordul Italiei. în turbă; aceasta este partea centrală a celei de-a doua
Activ ca eseist şi cercetător, a publicat, printre publicaţii, Bocksten (1989), care încearcă, prin conjugarea
altele, împreună cu Claudia Patocchi, volumul ,,Cultura biografiei şi istoriei, a timpului uman şi-a timpului naturii,
e linguaggio dalle Valle Intelvi’’,1983, apoi, în 2005, a să se infiltreze în misterul devenirii: orice activitate umană,
îngrijit ediţia critică a operei narative a lui Vittorio orice moment, chiar şi cel mai luminos e inevitabil supus
Imbriani, Milano, Longanesi/Guanda, 1992-94, în 3 distrugerii şi ridică întrebări insolubile cu privire la sensul
volume. A tradus din Philippe Jaccottet; a alcătuit, de unei existenţe limitate în interiorul unei mişcări atât de
asemenea, o antologie a poeziei franceze contemporane, vaste cum este aceea universală: „Dar o lume e întreagă
,,Nel pieno giorno dell’ oscurità’’, Milano, Marcos y aici/ un corp şi povestea lui”.
Marcos, 2000. Autor al culegerilor de poezie ,,Conces- Poetica obiectuală îşi găseşte o mai clară confirmare
sione all’ inverno’’, Bellinzona, Casagrande, 1985, 2001, în culegerea Le cose senza storia (1994), unde reprezentarea
,,Bocksten’’, Milano, Marcos y Marcos,1989, 2003, ,,Le figurilor fiilor, a soţiei şi a casei conduc cercetarea către un
cose senza storia, 1994, 2007, „Pietra sangue”, 1999, mediu privat. Se observă şi o coborâre a tonului, o
,,Folla sommersa’’, 2004. Volumul ,,Il nervo di Arnold. restrângere de orizonturi (nu într-un sens negativ), o
Saggi e notte sulla poesia contemporanea’’, 2007 (toate adeziune la o realitate mai apropiată de experienţă. Cele
apărute la Marcos y Marcos) e favorabil comentat de „patru ziduri goale” au o consistenţă furată timpului, dar
critici. Opera sa e tradusă în multe limbi europene, are sunt expuse fragilităţii solitudinii şi neliniştii celui care „caută
Premiul Montale, 1986, Premiul Schiller, 1986, 2000, ceea ce rămâne/ după o privire/ după maree şi retragerea
Premiul Prezzolini, pentru traduceri, 1994, Premiul apelor,/ după fiecare zi şi înaintea fiecărei zile”.
Gottfried Keller, 2007. Această concreteţe ne-ar conduce la înscrierea
poetului în „linia lombardă”, asta şi pentru că uscăciunea
versurilor şi secvenţa narativă pot fi apropiate soluţiilor
adoptate de Cucchi. Merlin, însă, găseşte aici
A te apăra de slăbiciunea cuvântului imprinting-ul montalian: „ar fi suficient să se observe
unele formule, gustul pentru acumulări, o anume poetică
„Poezia lui Fabio Pusterla nu pregăteşte subterfugii: a obiectelor (care, oricum, cer la Pusterla o zonă de umbră,
se mişcă spre realitate, dar nu e ghidată de niciun realism, o dicţie mai sobră, astfel încât să le menţină pe toate ca
nu caută confirmări în gesturi şi în chipuri, nu încetează pure relicve, în afara unei împletiri de raporturi ale funcţiei
să se minuneze de întâlnirea cu o voce şi cu cineva care simbolice descoperite), şi, mai mult, dilema centrală care
ascultă, de traducerea unei crengi de forsithya în poezie”. mişcă scriitura, culme a îndoielii insensibilităţii (a „Divinei
Incisiva judecată a lui Marco Merlin întâlneşte punctele Indiferenţe”)”.
esenţiale ale poeziei unui scriitor care, dacă pe de o parte, În Pietra sangue (1999) suntem martorii unei
nu dispreţuieşte descrierea de evenimente în scopul de a schimbări care vrea să depăşească fragmentarea
garanta o dinamică a sensului, pe de alta, „constă în postmodernă: Pusterla oferă un domeniu poematic
lucruri”, se înrădăcinează în ele, face să se lipească de ele compoziţiilor sale, redând „istoria lucrurilor”, după cum
cuvintele. lasă să se înţeleagă şi nota autorului: „titlul […] sugerează
Şi tocmai în această întâlnire faţă în faţă dintre prelucrarea artizanală a ghipsului, sau marmura săracilor;
scriitură şi realitate se găseşte locul său poetic, care se piatra sânge e folosită pentru ultima şlefuire (frumoasă
agregă printr-o întreagă serie de teme, prin intermediul alegorie şi pentru munca poetului). Privatul cedează
cărora caută resturile naufragiului în care cultura întâietatea implicării poetice în meditarea asupra destinului
occidentală s-a pierdut pe sine, principiile constitutive şi comun, în resentimentul faţă de injustiţiile comise de
posibilitatea sensului. Iar reprezentarea desfacerii întregii istorie şi în nevoia de a înţelege sensul existentului unde
lumi alpine în Concessione all’inverno (1985) devine devenirea evenimentelor se linişteşte. Cu toate acestea,
emblemă: „Eroziunea/ va şterge Alpii, la început săpând poetul nu găseşte răspuns întrebărilor care i se înghesuie
văi/ apoi râpi adânci, goluri incurabile/ care prevestesc în minte: „Dacă pe strigăt/ nu-l aude nimeni, ce face, / ce
prăbuşirea, vârtejuri”. Poetul e conştient că trăieşte într-o devine? Unde merg/ strigătele neauzite, ce energie/
epocă „după”, în epoca postmodernităţii, când eroziunea eliberează?”; şi totuşi, continuă să scrie, până ce „rămâne
nu cruţă nici măcar instrumentul principal de comunicare: timp şi forţă; mai ales/ răbdarea de a asculta orice voce”.
cuvintele au suferit o trădare veritabilă: „se vorbea/ şi Iar o astfel de voce e aceea din Folla sommersa
vorbesc erau cuvintele folosite voind/ să înţeleagă crezând (2004), culegere cu o structură complexă, unde aspectul
că pot/ să urce din nou/ la lucruri, la vise, la corpuri. Un etic îşi asumă preponderenţa, consideră Riccardo Ielmini.
secol/ după: adică acum”. E într-adevăr un caz rar de Cuvântul găseşte o aderenţă convingătoare la realitate,
scriitor care a ştiut, cu atâta luciditate, să fixeze marea în descoperirea valorilor fondatoare. Prăbuşirea din
problemă a artei secolului XX. secţiunea Terra di nessuno e foarte diferită de eroziunea
poezia italianã de azi 93

din Concessione all’inverno: e vorba de acţiunea de a apa pătrunde sub rădăcini


săpa propusă de poet, care vrea să înţeleagă, în mod ajunge la placă
leopardian, sensul existenţei: „În ce scop?/ Nu întreba; schimbă istoria peisajelor
piatră după piatră/ construieşti şi tu ceea ce nu serveşte/ devine noroi şi fluviu noroios
la nimic şi nimănui, dar există”. În faţa faptului de a vedea târăşte cu sine ţările cele mai nevoiaşe
căderea „istoriei/ noastre, şi a străzilor noastre” în această taberele oamenilor
muncă, el înţelege necesitatea unei reale rezistenţe, urmând
exemplul castorilor. Dacă timpul mătură tot, datoria trupurile sau orice o-mpiedică
poetului este de a rămâne agăţat de speranţa de a construi sau îi rezistă.
locuinţe de memorie prin intermediul poeziei („Priveşte-mă
liniştit, acum, nu clipesc./ Să te abandonezi şi să rezişti, II
două faze/ identice ale sângelui şi ale respiraţiei, ale
cernelii/ şi ale foii, după cum ştii. Păşeşte, scrie”) şi de a Nu se poate spune nimic: acesta-i cuiul A povesti,
forma, în sens leopardian, o comunitate unită printr-un dar ce? Ceva s-a prăbuşit,
pact de fraternitate şi prietenie contra destinului comun ca o tăcere neaşteptată apoi urletul,
de durere („Poate/ vom putea într-o zi să ne salutăm cu ce oroare. Mugetul uni animal captiv
mâna,/ ca de pe puntea a două nave care se întâlnesc/ în în noroiul care te târeşte la vale. La ce se gândeşte-un
mijlocul mării. Salut, Salut,/ ar vrea să spună gestul, salut, viţel,
noroc,/ oricine ai fi, oriunde ai merge./ Şi baftă, de de pildă, cînd se scufundă?
asemenea, pe căile/ pe care le urmezi. Într-adevăr, ar fi Vreţi să găsiţi cuvinte şi pentru aceasta,
frumos să ne salutăm aşa. Ar da putere”). pentru a vă simţi mai împăcaţi? Un viţel
Acesta e punctul atins de Pusterla: adoptarea unui nu se gândeşte la nimic iar dacă se gândeşte
limbaj colocvial, străin oricărei oratorii pompoase, transferă o face printr-un gând de animal
în mod curajos „lupta poetică” în planul practic: în faţa incomprehensibil; tace precum o capră,
prăbuşirilor inexorabile rezistă siguranţa că „o mai sau un miel, ori poate chiar un om
puternică comuniune între solitari, o mai fermă strângere care-şi priveşte-n faţă deplina singurătate.
de mână între relicvele unei antice umanităţi scufundate”
în acest moment de criză al culturii occidentale sunt în III
măsură să salveze umanitatea de barbarie.
Giuliano LADOLF
LADOLFI Gondo era un nume
Traducere de Veronica BUT BUTAA aspru prin munţii cei mai inaccesibili, douăzeci de case
întunecate sub piatră, montate
unde improbabilă părea orice alegere.Transhumanţe
străvechi, vocile celor dispăruţi
În via lui Renzo între trecători şi crevase, oboseala
sculptată într-o piatră şi în colţuri de piatră
Murul era peste tot: ace şi spini care urcă la o păşune înaltă. Şi apoi lumina
care-ţi răneau ochii, şi caii aceia care incendiază o sticlă ori un acoperiş de tablă
de frisia pe poteci, în mirosul ca demult o lamă de coasă ridicată-n soare, un amurg
dulceag de vânătaie deasupra primei zăpezi de septembrie; puţina lumină
şi de putere nepedepsită, năvalnică. scurtă-n umbra masivă a granitului, în micile
ferestre ale caselor, abia destulă să lumineze
Totuşi trebuia să mergi mâna nesigură care înscrie un cuvânt
să-ţi întorci faţa, să uiţi brazdele adânci, tremurător pe hârtie, un beţişor sau un balonaş,
să te gândeşti la ţel, e lucrul cel mai important: primele semne
Cu toate că, deşi. În spate ale unei limbi care-acum nu e în stare să spună
un mănunchi de nesigure speranţe. ceea ce nu se poate spune
ceea ce se află dincolo
Prin furtuni şi averse şi nu are nume
să treci asemeni supravieţuitorilor sau fugarilor. pe care ziarele şi oamenii de câmpie
o numesc oroare sau catastrofă.

IV
Şapte fragmente din pămîntul nimănui
De ce trăim aici? se-ntreabă fiecare voce
I care admiră înspăimântată ruinarea noastră. De ce
să stărui
Când plouă mai multe zile într-o luptă absurdă, într-o provocare
pământul o ia la vale de-acum lipsită de sens? Şi pe acesta,
spre cele de jos şi pe acesta deci aţi vrea să-l înălţaţi,
ipocriţi tovarăşi de dezastru.
94 poezia italianã de azi

V VII

Pământ al nimănui Acesta-i pământul nimănui


şi-al tuturor, care-ţi fuge abandonat sieşi
de sub picioare, şi totuşi te susţine pe care-l străbaţi fără să te uiţi
piedestal mut, vulnerabil. Au trecut
cizme şi căruţe, sălbatica forţă-mpreună cu timidele grămezile negre de nisip depozitate
behăituri ale oilor, drumeţi fără motiv, craterele
pierduţi în fum şi-n ceţuri: vreunei săpături sau explozii
fiecare a lăsat ceva, o urmă, vreun desen,
istovit, vechituri nefolositoare. acesta-i pământul
Piatră şi rădăcină, piciorul vă caută pe care nimeni l-a luat
şi găseşte locul sau golul fără steaguri
care atârnă
încă deasupra ta, pietriş mărunt sau pietrăraie inospitalier şi sărac
mai în jos, mai spre tainicele chei. pământ noroi mocirlos
O, ce vastitate pe coaste şi pe platouri, pe păşunile de ape şi scunde tufişuri
dezgolite
bătute de vânt, pline de creste uneori cu dâre de şenile
cu vârtejuri de insecte, de ape nemaivăzute resturi de focuri
şi lumină. bivuacuri de ţigani

Al nimănui şi de aceea al tuturor, între steaguri pământ fericit de a fi


înălţate deasupra lancei lor, frontiere absolut gol şi lipsit
de fier şi de tristeţe: nu dincolo şi nu altundeva, mândru de orice tinichea sau rămăşiţă
ci aici, unde rămânem
în tăcere, lucruri nu neagă şi nu afirmă
printre alte lucruri, biete animale nu se leagă şi nu ascunde
aproape strivite de norii umflaţi de ploaie, rămâne ferm şi respiră
mai pe dedesubt, aşadar mai în jos: aici,
pe ţărâna udă, în noroi. profund pentru că nimic
nu-l poate răni
VI pustiu în lumină şi var.

Unele cu forme de pasăre, ori de peşte, crestate, spaţiu deschis spaţiului


altele care par aripioare, sau cazmale. Mişcarea landă şi orizont
imperceptibilă a faliilor, pietrele care cad loc de trecere pentru păsări.
aproape fără zgomot: nu sunt ele cele care pun o frână
faliilor, ele-şi schimbă numai poziţia pregătindu-se
liniştite pentru următoarea eră, îşi fac bagajele Fluviu în revărsare
cu grijă, pliind gheaţă şi torenţi, păduri de conifere,
se-ncreţesc părăsite fortăreţe, sedimente de nisip, Aici poţi petrece zile pe ţărm.
şi se îmbibă de cascade şi puţuri subterane, cu mâinile-n buzunare, observi: creşte iar?
extrag amoniţi şi alte moluşte mezozoice Nu-s multe de văzut, câmpia
din straturi adânci şi teribile, amintiri marine în spate, în faţă, pretutindeni, iar la mijloc fluviul
şi geode de cristal transparent. dens de spumă şi noroi.
Viaţa pe care-o numeşti viaţă aici se păstrează Sacii de nisip pe stăvilare, merge.
doar ca memorie uscată, privire mută Dar înăuntru un alt stăvilar a căzut.
de fosile şi carbon, minerală.
Nu, nu sunt ele cele care pun o frână, e istoria (Din volumul ,,Folla sommersa”, Marcos y Marcos,
noastră şi drumurile noastre Milano, 2004)
Aere italico MDCCCV Nap. Imp.
de speranţă şi de glorie. Munţii
vorbesc în limba mării şi a stelelor, Respiraţia lui Ermanno
limba acelor
depărtate vârste geologice Dragă Ermanno, am ascultat un poet polonez pe
care mai par un vis al imaginaţiei, nume Jaroslaw
o altă limbă unde orice lucru este egal Mikolajewski citind o poezie care vorbea despre
şi necesar, exact şi neesenţial, şi totul se schimbă... respiraţie,
cu schimbarea totului. Despre respiraţia tatălui dispărut găsit în pivniţă
poezia italianã de azi 95

Cu uimire, învelit într-o plapumă de acum treizeci de ani.


Respiraţia, mă gândesc, e lucrul cel mai fragil, rămâne
dintr-un om de multe ori, în locurile cele mai stranii,
iar în respiraţie Edoardo ZUCCATO
plutesc poate miriade din acele musculiţe
care ţi se par vesele, sau alte forme împrăştiate Edoardo ZUCCATO s-a născut la Cassano
Magnago (Varese) în 1963. A publicat culegerile de
ca mici sunete vocale. poezie în dialectul milanez de nord Tropicu da Vissévar
(Crocetti, Milano 1996), La vita in tram (Marcos y
Şi tu ai lăsat o respiraţie Marcos, Milano 2001) şi I bosch di Celti (Sartorio,
Ermanno, o respiraţie şi nişte versuri. Pavia 2008). A tradus Eglogele lui Virgiliu (I Bücòligh,
Medusa, Milano 2007) şi, împreună cu Claudio
Recalcati, Biss, lüsèrt e alter galantomm. Ballate di
Milano Centrale, ianuarie, 2006 François Villon (Effigie, Milano 2005). Este
redactor-şef al revistei semestriale de poezie şi de
,,Fusei aproape’’- iar el rămâne instalat cu traduceri Testo a fronte şi a îngrijit ediţii bilingve de
încăpăţânare opere ale poeţilor englezi romantici şi contemporani.
în propria tăcere neagră aproape ţigănească, cu unghiile Predă literatură engleză la Universitatea IULM din
rupte, cercei, şi cartonul prăpădit al misterului Milano.
care oscilează deasupra gratiilor de susţinere, în
concertul
multicolor de laptop, celulare amazonice, pagers
blănuri false de lup şi berbec, bune de îmbrăcat, parka- Dialectul ca bastion al identităţii
,,dac-aş fi fost mai puţin bolnav, prin toate câte-am
trecut, orice viaţă Refacerea legăturii substanţiale dintre limbaj şi lume,
mi se părea că am trăit-o deja, iar boala şi mai ales vigoarea şi capacitatea semnificativă a limbii,
cu toate astea, pricepe că trebuie să pleci, acum, constituie unul din obiectivele celei de-a doua jumătăţi a
sunt mai bătrână decât tine, patruzecişipatru ca secolele, secolului XX, incluzând aici şi efortul poeziei dialectale.
tu proaspăt la treizeci, poţi să-ţi găseşti pe cineva, În acest demers nu există nicio ingenuitate de fond. Autori
fiii aceia şi familia pe care azi nu, dar mâine ai vrea-o, ca Edoardo Zuccato sunt, de fapt, poeţi dotaţi, care arată
dar dac-eu n-aş fi fost aşa de slabă, o deplină conştientizare atât a rolului lor, cât şi a funcţiei
ar fi fost cum i-aş fi dat una în cap timpului pe care o are opţiunea lor lingvistică.
deja-n Kosovo, poate, sau imediat după, dacă măcar Chiar poetul ne dă dreptate. La întrebarea „De ce
aş fi fost în stare s-o fac, du-te, te rog scrii în dialect?”, el răspunde: „Limba pe care o am mai
du-te”...Umbre care-n contralumină adânc în mine e dialectul, nu italiana, pe care, totuşi, am
apar la Sesto apoi dispar câte două învăţat-o împreună cu dialectul, încă de mic. Bineînţeles,
în bruma zilei care-ncepe, aşa cum se întâmplă de regulă şi li s-a întâmplat şi altora,
ca-ntr-un fluviu aş putea să scriu în italiană, deşi am o altă matrice
dureros, umbre depărtate lingvistică de adâncime. Tradiţia literară italiană e
şi apropiate, tranzit de existenţe constituită mai ales din scriitori care nu aveau italiana
abia doar intuite (toscana) ca limbă maternă”.
şi fraterne, distante (şi alta, prima, Lumea descrisă de el este lumea haotică a oraşului,
urcată la Monza, înfofolită, care explica cu o voce simbolizat de tramvai (La vita in tram, 2001), unde individul
de dincolo, e captiv într-un amestec de sudoare şi parfumuri şi prins
,,da, mă duc să-l găsesc pe nebun, chiar bolnavă, între lovituri de coate şi picioare, într-o masă infernală de
cum ai auzit, oameni îngrămădiţi, care nu ştiu ce să facă şi nici de ce
dar mi-o va plăti, chiar azi, între timp mă simt tare rău, acţionează. Oamenii au feţe lunguieţe, palide, fade, fără
febră nimic altceva, şi frisoane bucurie: trăiesc asemeni unei maşini, fără să fie conştienţi
dar desigur curva e sus la schiat, ferice de ea. Eu de propriul destin, gata să se învârtă pe străzi ca vitele
aici singură’’) care, trimise la păscut, sunt, mai devreme sau mai târziu,
sacrificate. Una dintre temele fundamentale ale lui
Foarte încet intră-n gară trenitalia, şi toţi se duc Zuccato, după cum susţine Riccardo Ielmini, este aceea a
repede spre cei care-i aşteaptă, incomunicării: el „îşi imaginează propriul eu dedublat,
resemnaţi ori tremurînd, prin zumzetul multiplicat pe verticală, trăind sau fiind retrăit – ori chiar
care urcă din coridoarele subterane, şi bătaia mort - în toţi oamenii dintr-un bloc, etaj după etaj, până la
vântului rece mătură Via Gioia. cer. […] De fapt, această dispunere pe verticală a eurilor,
care intră ca marcă în reprezentarea colectivă (nu spunem
Milano te cheamă, gara e o undă brună, corală, pentru că aici nu există armonie între părţi, nici
o promisiune care te-nghite, un destin, un gâtlej. unison: fiecare cântă pentru sine) a umanităţii, e periscopul
unei căutări pe care poetul o realizează, al unei poveşti pe
Traducere de Adrian POPES CU
POPESCU
96 poezia italianã de azi
care o cercetează, în trecut şi în viitor”. „unde orele se numără în pahare”. La Zuccato nu întâlnim
Aspectul descriptiv este aprofundat de Zuccato fenomenul „stranietăţii”, vizibil la Giovanni Verga sau la
într-o adevărată dimensiune istorico-existenţială, el Cesare Pavese: la el, perspectiva asupra lumii coincide cu
scrutînd drumul lăuntric al propriei generaţii pentru a aceea a oamenilor comuni. Nu e omul de litere acela care
descoperi originea binelui şi-a răului, adevărata natură adoptă artificiul „regresiunii” pentru a conferi un mai mare
umană, acea stare a naturii trăită de umanitate înainte de realism paginii, deoarece în legăturile pe care Santi le
dispariţia colectivă în „masa” diafană. Pentru a rezista în numea „cele mai moderne echipe de lucru englezeşti şi
mod conştient înăuntrul acestei condiţii, trebuie ca viaţa irlandeze” vieţuieşte o grandilocvenţă care, cu toate
să fie din nou privită cu ochi de copil, singurul încă în acestea, rar depăşeşte un nivel colocvial.
stare să aibă sentimente profunde. Iar instrumentul acestei Fără îndoială, continuă Marco Merlin, dialectul îşi
„reîntoarceri” este găsit în memoria personală şi colectivă, arogă importanta misiune de „a păstra mai bine din italiană
istorică şi individuală, care, continuă Riccardo Ielmini, acea fărâmă […] de simplitate care face de neclintit
„este acţiune şi gând spontan. E fizică deoarece se naşte experienţa oricărei inteligenţe conduse de o iluzorie voinţă
din obiecte”, străină oricărui efort intelectual: un vas din de dominare: şi e tocmai această atitudine cea care redă
care se mănâncă, un sărut, un câmp semănat, toate paginii o bogăţie de sensuri, pe care doar o înţelepciune a
provoacă dialogul cu Istoria şi Timpul. pământului şi o memorie a corpului (nu abstractă) ştiu să
Marco Merlin vede în instrumentul dialectal o o culeagă”: „Să stingă canicula/ nu erau norii de musculiţe/
dimensiune etică cu un dublu aspect: o componentă care bâzâiau torid,// erau fetele/ ţâşnind dintr-o dată/ care
idilică, materializată într-o retragere în hortus conclusus a zguduiau aerul/ cu vorbirea lor proaspătă,/ un şipot prea
comunităţii de referinţă, ameninţată cu dispariţia, cealaltă scurt - /căldura ieşea încă din stradă”. Iar memoria, în
componentă fiind cea politică. În primul caz, în virtutea propriei ignoranţe, se deschide spre trecut,
contrapondere la anonimatul şi haosul periferiei citadine, abandonând cărările pentru a urca albia generaţiilor: „Am
poetul prezintă imagini, epifanii, poveşti ale personajelor, citit atâtea poveşti de război/ adică nu mă pricep aproape
scântei furate unei civilizaţii rurale în pericol de extincţie, deloc./ Am înţeles doar că vârful unei bombe/ nu e luat de
a cărei poeticitate îşi găseşte propriul instrument în vânt/ cu morţii şi fumul caselor distruse/ ci re-explodează
limbajul privit ca expresie adecvată a acelei lumi, opusă în fii şi în fiii fiilor lor”).
atonicului, inconsistenţei, artificialităţii limbii italiene. Aşadar, Zuccato merge pe o cale stilistică
Totuşi, această operaţie nu este scutită de pericolul de a personală: un amestec de stiluri care, după reţeta lui
se referi la un soi de „arcadie”, la o lume ficţională unde Auerbach, constă în tratarea „serioasă” a unui subiect
oamenilor de litere le place să se refugieze într-un joc umil. Nu găsim, la el, ironia bonomă a unui Carlo Porta sau
pretenţios. Cu toate acestea, Zuccato nu cedează tentaţiei, a unui Gioacchino Belli, care, în denunţul social şi în pietas
aplecându-se asupra civilizaţiei rurale cu o atitudine tip pentru necazurile săracilor, nu renunţau la glumă, la
pietas care se configurează ca un apel la adevărul unui caricatură, la schiţa delicioasă. El rezervă astfel de elemente
loc, al unei tradiţii, al unui pământ, al unor persoane: „Sunt clasei burgheze şi lumii oraşelor: doctori, farmacişti,
un mănunchi de gospodării/ pe o coastă a Lombardiei/ cu dentişti, poeţi, actori, băietani stupizi şi vulgari, acestea
casele aşezate în jurul curţilor/ ca bătrânele în jurul unei sunt măştile unor asemenea reprezentări. Nu lipseşte nici
mese/ povestind despre a fost odată.// Câte una/ mai măcăr călăul, în timp ce oamenii politici, sfinţii şi
tremurătoare, se sprijină/ într-un baston/ în timp ce bucată personajele istorice sunt numiţi fără false pudori, pe
cu bucată/ se întoarce/ în ţărână”. Nicio nostalgie pentru fundalul obscur al oraşelor construite pe sisteme de
un trecut fabulos, nicio dorinţă de a mitiza acea lume într-o canalizare sau în mijlocul unor nesfârşite periferii care ridică
emblemă a perfecţiunii, din care să se inspire pentru a se degradarea la rang de normalitate. În acest caz, dialectul
opune civilizaţiei de consum de azi, văzută ca ideal al devine un instrument foarte eficient tocmai datorită
omului nou, cum a făcut Pier Paolo Pasolini. La Zuccato, caracterului său „vulgar” (dantesc chiar) în sardonica
autenticitatea de care face risipă pentru a transmite prin descriere a civilizaţiei, mai ales când înfruntă fără inhibiţii
intermediul poeziei o urmă din acea civilizaţie se leagă în numirea directă a locurilor, cum e cazul periferiilor,
mod indisolubil de conştientizarea unui transfer epocal încercând să redea efectul comic şi straniu, ca şi sensul
împotriva căruia nu există leac. aproape fizic al pleoscăitului (joc de cuvinte intraductibil,
Forţa acestei poezii, după cum susţine Flavio Santi, n.trad.: Sguizzera, Sguaziland – Svizzera (Elveţia),
trebuie căutată în vigoarea lingvistică a reprezentării: în Swaziland). Aici, când dialectul este sustras dimensiunii
lumea rurală, obiectele, trecutul, peisajul însuşi primesc sale pur rurale, autentice, şi suferă un proces de
formă doar prin intermediul limbajului unui număr nesfâşit „stranierizare” pentru a fi potenţat, se transformă din in-
de generaţii. Aceleaşi imagini, metaforele şi asemănările strument exprimând o civilizaţie în instrument împotriva
(„soarele vioi e un bijutier pentru toţi”, „celelalte stele/ unei alte civilizaţii, sau, mai precis, împotriva unei
amestecate cu întunericul ca făina şi drojdia”, „cuptorul ne-civilizaţii.
soarelui”, „în burta/ aerului, în fundul cerului”, „ochiul Prin urmare, opera lui Zuccato dovedeşte că orice
clopotniţei care nu are niciodată somn”, „cum întunericul atitudine sinceră faţă de realitate „dă viaţă oricărui cuvânt,
e căptuşeala luminii/ şi lumina căptuşeala întunericului”, oricărei limbi, oricărui sens care-i aproape de tăcerea
„lumea pare o masă/ pe care aerul îşi sprijină mereu emoţiei împărtăşite” (Marco Merlin).
mâinile”, „capul într-un bazin cu apă sfinţită/ ca o bilă în
ruletă”, „azi lumina şi marea sunt în salopetă albastră”) se Luciano LADOLFI
nasc dintr-un orizont conceptual popular: cîrciuma e locul Traducere de Veronica BUTA
BUTA
poezia italianã de azi 97

 

In chela basilica lassâ andà, Anch’ ul boja al g’ha i sò urett da respir:


tütta crepp e sfragüjenta l’é vera, al barbotta cun la miê
temé ’na mica da pan brüsatâ ch’ul gropp al scurea menga pulidu,
di ann, tanti gent hinn vignüü chì c’hann tirâ via curent par ’na mez’ura
a impienìss ul ventar daa cuscienza
ca i gh’avean da fà a mangià. ma pö ’l sa cüéta, al giüga cul can,
ga dà da bé ai piant e ’l taca sü ’n quadar
L’hann faj sü sü ’na culina (natür mort specialment) ma ’l salta sü
che ’me tan sitt sant la domina i paes, da culp sa ’l s’é supî ’n sü ’na cadrega.
e incö l’andarìa ben pa ’n ripetidur
anca se lur parlean cul ciel In fond, vann den’ da lü ’me dal dutur:
e nön gh’emm da fà a parlàss tra da nön. da par lur, in d’un sitt riservâ, nett
ch’al pararìss ’na sala uperatoria
Mi sa son chì a cercà cusé? e lü ’l g’ha la cüra par tütt i mâ.
Una crepa in dul mür daa stória?
Ga pensi, e in dul pensà mi, Magari ’l gh’avarà anca ’n quaj amis
ca g’ho famm no, ma senti pien o ’l streng di man cerús ch’ai sann nagótt
a saltà un past dul menü üniversâl o ’l vegn sü dul giarden cunt i man brütt
daa dieta d’incö, e l’ha munan’ da truà ul saón giüst.
una picondra a dudass canâl.
Quan’ la sentan menga, i visen da cà
i pensan, “al s’é pisucâ”, ma l’é longh,
În biserica aceasta părăsită, / ce se fărâmiţează, numai tropp longh ul dopudisnâ e i finestar
crăpături, / ca o chiflă mult prea arsă / de ani, au venit ogni tant i treman pa’ j aparecchi.
mulţi / să-şi umple burta conştiinţei, / ei, care duceau o
viaţă grea. // Au construit-o pe un deal / care, ca atâtea
locuri sacre, domină satele / şi astăzi ar fi bună pentru o Chiar şi călăul are clipele sale de pauză: / e adevărat,
staţie de releu / chiar dacă ei vorbeau cu cerul / şi nouă ne se plânge soţiei / că nodul nu aluneca bine / şi că au luat
e greu să vorbim între noi. // Ce caut aici? / O crăpătură în curentul pentru o jumătate de ceas // dar apoi se linişteşte,
zidul istoriei? / Mă gândesc, şi gândindu-mă, eu, / căruia se joacă cu câinele, / udă plantele şi agaţă un tablou / (mai
nu mi-e foame, mă simt mai plin / sărind peste o masă a ales naturi moarte) dar tresaltă / pe neaşteptate dacă a
meniului universal / din dieta de fiecare zi, / o greutate pe aţipit pe un scaun. // În fond, intră la el ca la doctor: /
stomac pe douăsprezece canale. singuri, într-un loc rezervat, curat / încât ar părea o sală de
operaţii / şi el se îngrijeşte de toate bolile. // Va fi având
chiar şi câte un prieten, / sau strânge mâini afabile sau
 neştiutoare / ori urcă din grădină cu mâinile murdare / şi
încă n-a găsit săpunul potrivit. // Atunci când nu-l aud,
Ul su fresch di ses e ’n quart vecinii / se gândesc, „a aţipit”, dar este lungă, / prea lungă
al manda föa ’na lüs cumé da spügna după-amiaza şi ferestrele / tremură din când în când din
che tütt sa vèrdi e ’l vör andàgh incontra pricina avioanelor.
e ’l mond al par liger e rasentâ.

Perô i urur casciâ giô tütt i dì I fogn


hinn viv dentar da nön, e ’mé trapuni
ai ma mangian a lengua di radis Hinn di robb che, cume l’art, gh’é no in natüra
fin che in faccia a urur e splendur a tasum e nanca quan’ ca semm in pocch.
e gh’emm i öcc sfundâ in di carimâ.
Cume i paroll, i röj, ’l fögh
Soarele proaspăt de la şase şi-un sfert / emană o o i lavatrìs sa sa no chi j ha inventâ.
lumină buretoasă / că totul se deschide şi vrea să-i iasă în Al vör dì c’hinn impurtant da bon.
întâmpinare / iar lumea pare uşoară şi spălată bine. // Dar
grozăviile înghiţite în fiecare zi / sunt vii în noi, şi precum Du ca rivean, i romani fean sü
cârtiţele / ne devorează limba de la rădăcini / până când strâ, pont, teatr’ e tomb: e fogn,
înaintea ororii splendorii tăcem / şi-avem ochii scufundaţi ca m’hann faj vidé a tücc ma sa fà scond
în orbite. i robb ca da fastidi. Imperi e fogn.

(Din vol. Tropicu da Vissévar) I fogn i passan via da San Vitùr


’me da San Pedar, di uspedâj ’me di balér,
98 poezia italianã de azi
di scôl cumé di stall, di macèj cumé di banch, pa’ a B.
di manicomi ’me di ministér
Ti gh’ê in ment anca ti i fett da lüna,
e sa pó no scüsà senza a La Mecca quan’ che ’n ciel sa videa un bell nagótt,
püssê ch’a Las Vegas, a Curmajör che al Pér, gh’era un scür sbiavâ, masutâ da sòffigh,
in Val Silicón che a Gàrdaland gh’era i strâ cunt a fevar e i fest
in Sguizzera che in Sguaziland. mudest, qui da paes o da quartier,
du ch’i personn fean ripusà i brasc süj tavar.
A podi sgüissì s’al vör dì Nüyork cun via curent Sot’ ai tendon gh’era l’umbria dul scür
ma Nüyork senza da fogn, vöri nanca pensàgh. ma inlùa né mi né ti sa dumandéum
ul mond ’sa l’era al mond a fà cusé;
I nostar strâ hinn pien da sigìll par nön gh’era i segion râs d’acqua fresca,
c’hinn cumé i timbar d’una civiltà, i pign d’ingüri cumé pirulâ bass dul ciel
e a vuré vèrdaj, qui ducument, e i taul pien da bicer curtej e lünn,
i rabüsèj du ca sparìss o salta föa fetasc da lüna russa
i dius-es-màchina, i battüd par tirà ’l fiâ pa’ ’n pu, e i pacialüna
ca ma va sempar fö’ dul cô, ch’i parean bon menga menu… Te ridat,
sa pó scrì ’na storia daa Storia e ridi an’ mi, epür gh’eum menga tort
vidüü da sota. e anca qui là eran da bon a lüna.

Sa còrgium ch’ai g’hinn se ’n quajcòss al va stort, Pentru B. – Îţi aduci aminte şi tu feliile de lună, /
s’hinn drê laurà in d’un tumbén, când în cer nu se vedea nimic, / era un întuneric spălăcit,
s’é stupâ ’n tübu o l’é drê cambià temp plin de zăpuşeală, / şi drumurile cu febră şi sărbători /
e di lavandìtt vegn indrê l’udur modeste, de sat sau de cartier, / unde lumea îşi odihnea
anca al trentesim pian cuj rübinétt d’or. braţele pe mese. / Sub prelate era umbra întunericului /
dar atunci nici tu, nici eu, nu ne întrebam / ce era pe
In India i fogn hinn disquertâ lume ca să facă lumea; / pentru noi erau hârdaie cu apă
tan’ lalanscì s’ai g’hann cusé da scond? proaspătă, / grămezile de pepeni verzi ca şi căzute din
cer / şi mesele pline de pahare cuţite şi lune, / felii mari
A pódi fà da menu da torc ul müson, de lună roşie / ca să-ţi mai tragi un pic răsuflarea, şi feţe
prest o tard ho da duperàj an’ mi. rotunde / ce nu păreau mai puţin bune… Tu râzi, / şi râd
şi eu, dar nu greşeam / şi chiar şi ele erau luna, cu
adevărat.
Haznalele – Ca şi arta, nu există în natură / şi nici
măcar atunci când suntem puţini. // Ca şi limbajul, roata,
focul / sau maşinile de spălat nu se ştie cine le-a inventat, Stasira la lüna la par un bull...
/ ceea ce înseamnă că sunt chiar importante. // Acolo la par un bull tacâ sü ’n pu stort
unde ajungeau, romanii construiau / străzi, poduri, teatre, e rüsgnâ in sü ’na lettera mai imbüsâ,
morminte: şi haznale, / arătându-le tuturor cum să ascunzi tacâ sü da pressa in sül vedar e ’n ciel
/ ceea ce deranjează. Imperii şi haznale. // Haznalele nu tropp longh par imbüsàll.
sunt mai aproape de San Vittore / decât de San Pietro, de
spitale ca şi de sălile de dans, / de şcoli ca şi de grajduri, Te pensat inscì setâ gió da par ti
de abatoare ca de bănci, / de case de nebuni ca şi de a milla chilometri da chì in d’un bacalén
ministere // iar la Mecca nu se poate lipsi de ele / mai mult s’ciüsâ da gent, e i sò vus sa mes’cian
ca în Las Vegas, la Courmayeur mai mult decât la Pero, / la den’ da ti ’me di letter in d’un sacch da pustén
Silicon Valley decât la Gardaland / în Elveţia ca în ca l’é ’ndaj perdüü; e la tò vus
Swaziland. // Pot să concep New York-ul fără curent / dar la sa mes’cia a j òl tamé ’na lettera imbüsâ
New York-ul fără haznale nu vreau nici să-l gândesc. // in d’una büsa menga giüsta
Străzile noastre sunt pline de guri de canale / ce par că ar parché ’tan ca semm luntan la rivarà
fi ştampilele unei civilizaţii, / şi deschizând acele no du te vörat ti:
documente, chepenguri / din care iese sau unde se
ascunde deus-ex-machina, / replicile pe care continuăm parché dul ciel gh’é rüâ gió nagótt nanca stanott
să le uităm, / s-ar putea scrie o istorie a Istoriei / văzută de ma mi vöri impienìss da ti fin’ a s’ciupà
dedesubt. // Observăm că există dacă se strică ceva, / temé Natâl un sacch daa posta
dacă sunt lucrări într-o gură de canal, / dacă s-a strangulat pien da robb impussibil ca sa vör
un tub sau dacă vremea se schimbă / şi din lighene urcă pien da robb ca sa dis inscì par dì
iar mirosul / chiar şi la etajul treizeci cu robinete de aur. // da robb ca vegn in ment ’na völta l’ann
În India haznalele sunt sub cerul liber / oricum, acolo jos, da cönt dul metano e di incazadür
ce au de ascuns? // Zadarnic e să strâmb din nas, / mai e resunà da fiö e d’amur.
devreme sau mai târziu trebuie să le folosesc şi eu.
poezia italianã de azi 99

În seara-aceasta luna pare-un timbru... / pare un I bosch di Celti


timbru lipit un pic cam strâmb / mototolit pe o scrisoare
nepusă-n cutie, / lipit în grabă pe sticlă şi pe cer / prea Scundüü dent in mezz ai frasch gh’é i ramm
lung să fie pus la cutie. // Asta gândeşti, stând singură / la e dent di ramm gh’è l’aria, ul sangui vérd,
o mie de kilometri de-aici într-o cârciumă / plină de lume, şi e quan’ da frasch ga n’é sü pü
glasurile lor se-amestecă / în tine ca scrisorile într-un sac i ramm hinn lì ’me i corni
de poştă / ce s-a pierdut; şi glasul tău / se amestecă cu sül cuzón daa tera.
celelalte ca o scrisoare pusă / într-o cutie greşită / fiindcă
în timp ce noi suntem departe / nu va ajunge unde vrei tu: I piant hinn animal
// fiindcă din cer nu a ajuns nimic nici noaptea aceasta / e ta fann stremì i castegn di ricci vèrt
dar eu vreau să mă umplu de tine până ce crap / ca la pena pena ca ta guarda güzz e scür,
Crăciun un sac de poştă / plin de lucruri imposibile dorite la facia senza facia da la natüra
/ plin de lucruri care se spun doar ca să fie spuse / de che par murì la vèrd i öcc.
lucruri care îţi vin în minte o dată pe an / şi de chitanţe de
gaz şi de enervări / şi de discursuri infantile şi de iubire. Ul lagh l’é un ugión gris o ner o blö
sempar vèrt par guardà ’l ciel
(Din vol. La vita in tram) e quan’ gh’é ’l su tra sabia e acqua
sa ved dent ’na raminâ da lüs,
che in lett insema ti ho vidüü
Süj piatt in dua te mangiat pizàss in di tò öcc.
gh’é sü ’na storia pitürâ sü;
la vegn föra dasi dasi Ul mond l’é tütt un gropu,
(un pess, ’na facia, un fiur ca l’é no ’n fiur) temé i ricàmm di atomi in sül vöj,
e quan’ te rivat in fonda t’ê menga finî temé ’l lagh gipâ sü daa lüna quan’ l’é scür,
e ’l piatt l’é lüstar ’me ’n specc. ’me in daa crapa gh’é ’l cervell
e in dul cervell un turtiamént da chimica e da nerv
Sü la boca ca te basat e dentar lì un gumitul da ricord
gh’é ’na storia che ’l fiâ ’l ta cünta sü e in di ricord a ga semm mi e ti e ’l mond.
e lilinscì, in fond al silenziu
la vita morta la turna a vìv I animal hinn piant e sass
quan’ sa sent a cantà ul sentiment. ma in trüscia, parché da vìv a g’hann pocch temp:
ho vist ’na frasca in di venadür di man,
Sot’ ai piann sumenâ gh’é ’na storia ul cör ca ’l pó crudà ’me ’n pomm madür
che nissön uramaj a sa pü; e un prufil – un can, ’na facia – vignì ultra
i piant ga cascian dent i man, dasi dasi in daa scighea
i radis, e tranquil passa via temé ’n ritratt sül föj d’un pitùr.
sü la tera i mort e i paisàn.
Incö l’é frecc e ho vist la nèbia,
Sot’ a la vita ca te vivat la tera ca fiadéa.
gh’é ’na storia mai sentüü,
gh’é la storia da tütt i stori, Pădurea celtică – Ascunse printre frunze sunt
temé ’l scür l’é la födra daa lüs crengile / iar în crengi este aerul, sângele verde, / şi când
e la lüs l’é la födra dul scür. nu mai rămân frunze / crengile sunt ca şi coarnele / pe
capul pământului. // Plantele sunt animale / şi te sperie
castanele cu cojile desfăcute / abia abia ce te privesc
Pe farfurii, unde mănânci / este pictată o poveste; / descojite şi întunecate, / chipul fără chip al naturii / care
iese încet-încet / (un peşte, un chip, o floare ce nu-i floare) deschide ochii spre-a muri. // Lacul este un ochi cenuşiu
/ şi când ajungi la fund nu ai terminat / iar farfuria este sau negru ori albastru / deschis mereu ca să privească
lucioasă ca oglinda. // Pe gura pe care o săruţi / este o cerul / şi când e soare între nisip şi apă / se vede o plasă
poveste pe care ţi-o spune respiraţia / şi-acolo, în adâncul de lumină, / pe care am văzut-o-n pat cu tine /
tăcerii / viaţa moartă trăieşte încă odată / unde se aud aprinzându-se în ochii tăi. // Lumea este un nod, / ca şi
cântând simţurile şi sentimentul. // Sub câmpurile semănate dantela atomilor peste un gol, / lacul cusut de lună când e
este o poveste / pe care acum nu o mai ştie nimeni; / întuneric, / precum în ţeastă este creierul / şi în creier un
plantele îşi afundă mâinile, / rădăcinile, şi trec liniştiţi / amestec de chimie şi de nervi / şi-acolo înlăuntru un ghem
morţii şi ţăranii pe pământ. // Sub viaţa pe care o trăieşti / de amintiri / iar în amintiri sunt eu şi tu şi lumea. // Animalele
este o poveste niciodată auzită, / este povestea tuturor sunt plante şi pietre / dar grăbite, că au puţină vreme: / am
poveştilor, / aşa cum întunericul este husa luminii / iar văzut o frunză în nervurile unei mâini, / inima care poate
lumina este husa întunericului. cădea ca un măr copt / şi un profil – un câine, un chip –
ieşind la iveală / încet-încet din negura deasă / ca un
portret pe foaia unui pictor. // Astăzi e frig, am văzut ceaţa,
/ pământul care respira.
100 poezia italianã de azi
Gh’era ’na póbia cut un grüpp d’amis e ’l sò da lur l’é un amur bundanziùs,
ca balea in dul vent; rumantigh e ’n pu da risiàtt, e ’l pâr perfett.
t’è da vidé ’m’i sbatean
i sò vistî da lamê, Epür i gent ga disan Po,
ga sa videa gamb e brasc menga Tisen o ’n altar nomm
e pö anca ’l rest dal có fin’ ai pê. ca ’l sia metà e metà;
anca se pö, püssé luntan, ga disan mar,
La cessava no nanca ’n mument prima Adriatigh e pö Atlantigh,
l’urchestra dul vent, e pö nebia nüul aria stell
parea da vèss in balera; e püssé in là ammó pü nient, Diu
anzi no, paj strepp di scalmann e ’l pont da fèr
e di tron ca pichea ’me ’n tambur che adess che ’l su l’é drê traversàll
parea ’na discuteca, la büféra. al tas anca lü.

Chissà pö che festa l’era, Un băiat şi o fată se plimbă pe-o plajă / acolo unde
ul cumpleann di rong Padul duce la braţ râul Ticino / şi se duc împreună până la
vinticimmila ann da matrimoni mare. // Este o zi de miercuri, aproape ceţoasă, nici
du’ erba cunt i vacch, frumoasă, nici urâtă, / se văd pe acolo numai pescari / şi
un miglion du’ aria cuj róndin pensionari într-un bar, / o construcţie de lemn pe malul
des migliard daa tera cut ul ciar. fluviului. / Ingineri ai norocului, aşteaptă cu toţii / să
pescuiască o carte norocoasă / cu plase făcute din răbdare
Ai balean temé di matt şi vin alb. // Cei doi copii s-au oprit să vadă fluviul / care
i póbi i nüul e i maragàsc; e cenuşiu ca dosul cărţilor. / Oare e bine să spui „fluvii” /
e i personn, sturnî, i capìan no fiindcă aici sunt două / care se îmbrăţişează şi se-amestecă,
cume mai l’ea sabat sira / şi iubirea lor e abundentă, / romantică şi cam certăreaţă,
al martedì da matina, pare perfectă. // Şi totuşi îl numim Pad, / şi nu Ticino sau
o ’l primm da l’ann al dì di mort. cu un alt nume / care să fie jumate-jumate, / chiar dacă
apoi, mai departe, îl numesc mare, / mai înainte Adriatică,
apoi Atlantic, / şi-apoi ceaţă, nori, aer, stele / şi mai departe
Era un plop cu un grup de prieteni / care jucau în chiar nimic, Dumnezeu / şi podul de fier / pe care acum că
vânt; / trebuia să vezi cum îşi fluturau / hainele lor de îl străbate soarele / tace şi el.
lamé, / să se vadă picioare şi braţe / şi restul din cap în
picioare. // Nu înceta nici o clipă / orchestra vântului, / (Din vol. I bosch di Celti)
părea că e pe o pistă de dans; / ba chiar, din pricina fâşiilor
de lumini şi de tunete / care bubuiau ca nişte tobe / furtuna Traducere de ªtefan DAMIAN
DAMIAN
părea o discotecă. // Şi-apoi, cine ştie ce sărbătoare era, /
aniversarea canalelor / douăzeci de mii de ani de căsătorie
/ a ierbii cu vacile, / un milion a aerului cu rândunelele /
zece milioane a pământului cu lumina. // Dansau ca nebuni
/ plopii, norii, miriştile; / iar oamenii, ameţiţi, nu înţelegeau,
/ cum de era sâmbătă seara / marţea dimineaţa, / sau Anul
nou de ziua morţilor.

Un fiö e ’na tusa caminan sü la sabia


in du che ’l Po ciapa ’l Tisen sota brezetta
e vann insema fina ’l mar.

L’é ’n merculdì da meza nèbia, né bell né brütt,


gh’é in gir dumâ ’n quaj pescadur
e pensiunâ in d’un bar,
un gabanòtt da legn in riva al fiümm.
Ingegner daa furtüna, i specian tücc
da pescà la carta bóna
e i g’hann di red faj da pascienza e da vin bianch.

Ul fiö e la tusa s’hinn fermâ a guardà ’l fiümm


ca l’é gris temé l’invers di cart.
O l’é giüsta digh “i fiümm”
parché chiscì ga n’é chì dü
che i sa bràscian e i sa més’cian sü,
poezia italianã de azi 101

social-democrate, s-a înscris într-o politică de economie


Riccardo IELMINI capitalistă. Nu există rupturi nedureroase pentru cei care
au muncit şi au suferit pentru propriile idealuri: există doar
Riccardo IELMINI s-a născut în 1973 la Varese şi pentru cei care şi-au urmărit propriile interese. Poetul vede
trăieşte la Laveno Mombello. Licenţiat în Litere la deziluzia tristă în oboseala tatălui care „contabilizează/
Universitatea Catolică din Milano, predă la un Liceu de minciunile altora”, aproape o victimă a evenimentelor
Ştiinţe. Textele sale au apărut în publicaţiile Atelier şi istorice, care în acea „rememorare a sa” îşi dă seama că
Poesia. A fost inclus în antologiile L’opera comune. luptase, ca Dante, în mijlocul unui „grup ticălos şi crud”.
Antologia di poeti nati negli Anni Settanta (Atelier, Faţă de părinte, scriitorul simte dragoste, deoarece
1999), îngrijită de Giuliano Ladolfi, Dieci poeti italiani îi seamănă, şi ură, pentru că detestă ataşamentul faţă de
(Pendragon, 2002), îngrijită de Maurizio Clementi, trecut şi amara prăbuşire a imaginii. „Rocă de granit care
Quattro poeti (Ares, 2003), Stella polare (Cittŕ nuova, se ridică/ din lac”, scoţând la iveală precaritate şi
2008), îngrijită de a Davide Brullo, şi în cele două volume slăbiciune. Fiul simte greutatea vinovăţiei paterne, mai
din Parco poesia (Guaraldi, 2003 şi 2004), îngrijite de mult, se sime vinovat pentru aceste sentimente de
Isabella Leardini. A publicat culegerea Il privilegio della ostilitate, drept pentru care încearcă să-şi calmeze angoasa
vita (Atelier, ed. I, 2000; ed. a II-a, 2002). prin această acţiune regresivă, infantilă, ce invocă
protecţia paternă.
El identifică în tatăl său tradiţia, vrând s-o
Sensul existenţei depăşească după explorarea minuţioasă a cauzelor crizei.
Din trecut i se prezintă două generaţii: aceea a bunicii şi
Riccardi Ielmini a publicat o singură culegere de aceea a tatălui, prima perfectă în rigoarea, ordinea sa, în
versuri, Il privilegio della vita (2000), operă ce trebuie coerenţa sa interioară („Dar înăuntru, oh, înăuntrul casei
pusă în legătură cu principiul „întoarcerii” poetice italiene. sale, acolo/ nu există vers care să ţină, acela e centrul/
La el, cuvântul are o aderenţă perfectă la realitate prin lumii perfecte, unde un leac/ a ascuns-o, locul protejat”),
intermediul unui raport cordial şi senin cu viaţa. al doilea simptom al declinului. („Deşertul sunt
Căutarea sa poetică, deşi atât de inovatoare, se mişcă creştin-democraţii”).
pe traseele realizate de doi mari maeştri ai celei de-a doua Poetul vede, însă, că şi lumea stabilă a bunicii („Câtă
jumătăţi a secolului XX: Vittorio Sereni, de la care reia o serie vreme bunica mea e vie, lumea e salvată”) a apus şi simte
de elemente peisagist-afective (lacul, bunăoară), şi Giovanni întocmai tatălui său („Tatăl meu are faţa unuia din
Giudici, a cărui operă a aprofundat-o odată cu teza de licenţă. provincie/ pe care se văd atâtea,/ şi îi seamăn”, „Dar îi
Umbra marilor scriitori ai secolului XX rămâne, totuşi, în fun- seamăn,/ şi mama o confirmă”, „drumul pe care îl parcurge/
dal şi nu reuşeşte să acopere extraordinara personalitate a invers, mă arăt, bucată cu bucată,/ închis în strânsoarea
poetului, care se situează dincolo de postmodernitate, mâinii puternice” ). Faţă de Flavio Santi, Ielmini înţelege
asumându-şi o originalitate de forţă. că tradiţia nu se realizează în modele culturale, ci se
La Sereni se raportează refuzul purităţii clasice a inserează în straturile eului, în chiar dorinţa sa de
spunerii în favoarea impetuozităţii abrupte a lucrurilor, schimbare, drept pentru care, pentru a o depăşi, nu ajunge
care presupune numirea obiectelor civilizaţiei doar studiul trecutului, ci şi studiul de sine, aprofundarea
industrializate, şi în favoarea alegerii de a insera aluzii geografiei interioare: cîrciuma, lacul, banca de la biserică.
literare: „Câtă vreme bunica mea e în viaţă, lumea e salvată. În această „coborâre în infern”, pe lângă tema dragostei,
/ Mă gândeam deunăzi, mergând / într-un codru de importanţă primesc şi alte figuri familiare, receptate ca
gânduri, fără/ materie, deci, în timp ce mă învârteam/ printre elemente de nelipsit ale propriei fiinţe, ale devenirii de
rafturile supermarketului”. De la Giudici a preluat linia sine, dar văzute şi ca tradiţie.
discursivă, vag ironică, aproape crepusculară, ca şi Pentru a depăşi tradiţia, poetul nu adoptă maniera
alegerea pronunţat biografică a temelor şi adoptarea unor invectivei, a ideologiei sau a emfazei, ceea ce dovedeşte,
figuri tipice din punct de vedere social. pe de o parte, respectul pentru o lume care se închide şi, pe
Versurile lui Riccardo Ielmini sunt marcate de o de alta, claritatea obiectivelor cu care operează: efortul său
pluralitate de semnificaţii. Tema de bază a secţiunii Tatăl îşi împlîntă rădăcinile într-un teren de-acum diferit. Figura
meu e un creştin-democrat obosit se integrează tatălui prezintă o complexitate „tragică”, în care se amestecă
conflictului adolescent cu părintele, în momentul anume veneraţie, admiraţie, critică, condamnare, înţelegere, reproş,
din viaţă când fiul, pentru a-şi găsi propria identitate, afecţiune şi culpă. O atitudine la fel de discordantă se
trebuie să distrugă imaginea autorităţii faţă de care până observă şi faţă de tradiţia literară, stilul unind mişcări clasice,
atunci se conforma. Această delicată fază evolutivă, evidente în adoptarea unui limbaj tradiţional, în inserarea
ncesară pentru structurarea personalităţii adulte şi de trimiteri literare, în alegerea formei sonetului, după cum
autonome, nu se desăvârşeşte fără neplăceri şi fără un se poate vedea în placheta cu titlul semnificativ Amorosa
sentiment de vinovăţie inconştient şi anxios. Elementul tradizione, scrisă pe un ton colocvial, aproape un discurs
autobiografic cu caracter prihologic este contextualizat indirect liber: „A ajunge şi a spune sunt un norocos/ unul
într-o perioadă istorică precisă: deziluzia provocată în Italia căruia Dumnezeu plăcându-l cu totul sau aproape/ i-a mers
la sfârşitul primei Republici, însoţită de dispariţia partidelor totul ca în cele mai roze/ aşteptări şi previziuni”.
tradiţionale. Democraţia creştină s-a despărţit în fracţiuni O contradicţie identică poate fi observată în
certăreţe, Partidul Socialist a fost redus până la a avea un concepţia religioasă a existenţei, care poate fi considerată
rol marginal, iar Partidul Comunist, acceptând doctrinele şi ca un terţ nivel de lectură, după cum se deduce din
102 poezia italianã de azi
simbolistica creştină prezentă în pasajele esenţiale ale primitiv, religios şi juridic, al verbului re-spondere, şi anume
poeziilor. În culegrea Mio padre č uno stanco de a se implica (spondere) din nou, a răspunde la un
democristiano, poetul, ca şi Hristos, se simte sacrificat şi angajament luat şi, deci, sensul mai larg, a răspunde la o
abandonat de părinte. E momentul întunericului crucii, întrebare. E un demers lingvistic acesta, dar care deschide
simbol al despărţirii de figura infantilă şi de Italia „clarului o perspectivă nouă, de care mărturisesc că nu eram
drum ideologic”, a celui care nu ştie încă să găsească în conştient, aceea, prin urmare, de a considera poezia drept
sine autonomia proprie şi resimte întreaga angoasă a răspuns. Cu alte cuvinte, accepţia poeziei nu este aceea a
alegerilor personale. Poziţia lui Ielmini e marcată de o întrebării, a interogaţiei uneori disperate a poetului? Nu e
definitivă despărţire de „religiozitatea” democrat-creştină, poetul acela care, mai ales în accepţia comună a cititorului,
foarte diferită de aceea a bunicii, şi exprimă o închidere se pune pe sine şi lumea în discuţie, care pune problema
critică faţă de un gest politic care, dacă pe de o parte a existenţei?”.
salvat Italia de dictatura comunistă, pe de alta, a redus Ne găsim în faţa unor texte „ucigaşe”, care ar trebui
creştinismul la un instrumentum regni, amestecând credinţa să înlăture orice îndoială asupra forţei şi incisivităţii unui
şi idealurile atâtor persoane, inclusiv ale tatălui. Pentru el, poet care a făcut „un pact” cu sine însuşi de „a (se) supăra
ca şi pentru Pasolini, religia nu e rit, ci îndoială, noapte, pentru tot”. Iar aici, din secolul XX care fugea de şi din
„aşteptare”, „nu dezvăluie un desen, nu e voce/ a unuia realitate, nu mai rămâne nicio urmă.
care urlă în deşert”. Şi tocmai un astfel de „tragic”, care se
naşte dintr-un amestec de stiluri şi se concretizează în Giuliano LADOLFI
atitudinea narativă prezentă în momentele descriptive şi în Traducere de Veronica BUTA
BUTA
registrele elevate ale citatelor literare şi evanghelice,
constituie unul dintre componentele originale ale lui Ielmini
şi semnul unei atitudini interogative. „Adevărul e că/ afară
deja steaua e prea schimbătoare”, după cum a constatat el Gaşca băieţilor de treabă
din experienţa tatălui care credea cu tărie în îndreptăţirea
acţiunii sale politice, naufragiată în scandaluri, motiv pentru E linişte peste tot şi un cer de bumbac
care se ridică angoasantă întrebarea: „dar când şi unde şi călduţ, hotărât să ne legene cei treizeci de ani,
cum/ încetează un adevăr să fie adevărat?”. reţine strigătele, ne reţine ţipetele,
Problema, configurată în profilul ei concret istoric, noi, noi suntem băieţii de treabă, cei mai periculoşi,
demontează chiar bazele Adevărului şi demonstrează practic noi locuim acest cer şi această linişte
imposibilitatea unei filosofii sistematice: „o altă primăvară, şi de aici defilăm în jos cu sfidarea noastră,
spune,/ un alt adevăr” (“Atelier”, nr. 14). Tatăl, care la te vom obosi, îţi vom sfâşia carnea,
începutul anilor ’50 invocă rezistenţa în numele libertăţii, ne-ai socotit buni, dar noi suntem o bandă
rupând manifestele pe care comuniştii le lipiseră la moartea de nebuni trecuţi printr-un zid
lui Stalin, „contabilizează minciunile altora” în anii ’90, de burete, suntem tunete ce-şi împrăştie acele
şezând pe o bancă de biserică. Fiului nu-i rămâne decât să în oxigenul electric, suntem băieţii de treabă,
admită că s-a încheiat epoca gândului care susţinea că poate iar tu, tu eşti duşmanul şi venim să te trezim
descoperi Adevărul şi să accepte atitudinea umilă de în inima nopţii, cu tobele noastre
căutare, de îndoială (homo quaerens) şi de dialog. căptuşite cu poezie, iar când lucrul e gata,
Măsura intelectuală a lui Ielmini se pune în alertă şi când am scris fie şi numai un vers, răscumpăraţi şi
în compoziţiile următoare şi, mai ales, în antologia reînviaţi,
publicată în „Atelier”, cu titlul La cricca dei bravi ragazzi dansăm despuiaţi, purtaţi de colo-colo, în voia
e altre poesie, unde cuvântul puternic şi clar devine incisiv inimii, până ce o altă linişte vom avea de tulburat,
şi implicat, fără a-şi aroga pretenţii de universalitate şi noi, noi suntem băieţii de treabă, avem pactul nostru,
necesitate. Revolta faţă de contemporaneitate se exprimă miere în mângâieri şi furie pe toate,
printr-un stil care uneşte seriozitatea temelor mari cu de n-ar exista Dumnezeu te-am umple de şuturi,
cotidianul protagoniştilor, totul proiectat, nu fără o umbră l-am iubit pe Dante şi pe Fedeli d’Amore,
de ironie, în imaginarul colectiv tineresc local (fraţii Wilson, dar ne vindem totul, vrem să rămânem
componenţi ai complexului Beach Boys), cu întreaga la Campaldino, în mijlocul stindardelor în vânt
încărcătură subversivă împotriva pseudovalorilor propuse ca să fim ucişi pentru un poet, aşa
de societatea contemporană: pentru că „băieţii buni” sunt suntem, suntem băieţii de treabă, cei mai periculoşi,
„cei mai periculoşi”, pentru că i-au aruncat o precisă din prea multă prudenţă renunţăm la toate,
„provocare,/ te vom obosi, îţi vom sfâşia carnea,/ […] avem răul nostru, dar nu-l plângem nicicând
suntem o bandă/ de nebuni” şi poezia e folosită de „banda/ pe o foaie de hârtie, străpungem valul groazei
talentaţilor” drept cheie magică. înăuntrul ochilor tăi, pe o placă de surf,
Tocmai în această dispoziţie morală constă măreţia cu fraţii Wilson, gata, plecarea,
unui autor care, în chiar momentul când stabileşte un raport uite, triumful nostru ne face să radiem,
cu realitatea – raport nu mereu cordial, ba adesea prob- cui te întreabă spune-i că noi suntem lama,
lematic şi conflictual – reasumă poeziei responsabilitatea poezie pentru a tăia cerul şi a face să strălucească
adevărului: „Îmi reamintesc etimologia cuvântului sfioasa manşetă roşie ca sângele a liniştii.
responsabilitate, care îşi are originea în cuvântul
responsum. Acesta conserva în Evul Mediu sensul (Din Atelier, nr. 9, 2005)
poezia italianã de azi 103

Înfurie-te! Înfurie-te! şi cutremură aerul pe când


Banda talentaţilor toate dorm,
fă să curgă sânge şi mânie ca să scalde pământul tot
Aveam talent pentru prietenie şi eram poeţi şi să se nască eroi, fii şi nepoţi şi generaţii,
şi numai pentru asta, pentru asta numai vom fi formidabila familie fotografiată în parcul
pomeniţi. vilei de pe malul râului şi, ca totul să se-mplinească,
Nu vom avea bătălii, nu vom avea războaie pentru strig:
fiii noştri, Respiră! Respiră! Respiră acest aer miraculos
doar aerul drogat, mirosul violent al anestezicului. al unei veri care e mereu vară, fără calcule, fără
Încă două-trei zile şi vom fi noi violenţa, mirosul? calcule,
Încă două-trei zile şi nu ne vom mai aminti nici măcar ce e ajunge! visez una din acele formidabile familii
curajul, nici măcar că aveam surâsuri fabuloase, în bumbac şi in, în alb şi negru pe un strat de iarbă
nici măcar că aveam talent pentru prietenie şi poezie? foarte verde, înainte de apus, înainte de furtună,
Nu, nu va fi aşa. Aerul va mai rămâne nemişcat un pic, înainte de noaptea dintâi a fiecărei poezii.
două-trei zile, apoi se va prăvăli ca un tunet banda
talentaţilor, în căutarea miraculoasei vieţi a lumii, (Din Atelier, nr. 39, septembrie 2005)
oxigenul şi neonul, electricitatea aţipită, căldura, frigul,
saliva, sudoarea, sângele-n ochi, tumoarea, rana
şi noi vom alerga până ce ne va exploda inima, Cobain
vom fi Dustin Hoffman suflând greu în reţeaua din
Central Park, Pe copiii frumoşi viaţa-i distruge
aerul drogat va avea sens, va avea sens duhoarea mai totdeauna, le înfige o lamă în inimă,
anesteziei un fel de stigmat ce le rămâne, o zgârietură
şi vom avea sens şi noi, fără bătălii, fără războaie, ascunsă prin ani, apoi, într-un anume moment,
fără amintiri, îi vezi din nou în compendiul jalnicei vieţi,
la toate astea va ajunge banda talentaţilor au cu toţii, aşa, o faţă piezişă,
cu faţa strălucitoare, cu furibunda voinţă a copiii frumoşi nu mai încap
începuturilor, în cadrul pozei din clasa întâi
va ajunge la toate, înfigând steagul care rosteşte în vânt şi nu-şi mai amintesc mângâierile
cuvintele timpului nostru, cuvintele mântuirii: după-amiezelor de duminică la zoo,
aveam talent pentru prietenie şi eram poeţi, sunt plini de rău, grei de timp,
numele noastre sfinte păstraţi-le veşnic şi ne veţi fi salvat. alunecă de pe planul istoriei
duşi spre mai rău: şi pentru asta-s frumoşi,
(Din Atelier, nr. 39, septembrie 2005) salvaţi, cu întreaga făgăduinţă de viaţă
risipită, sunt un mărăciniş uscat,
sunt cei dintâi şi cei din urmă, cei din urmă şi cei dintâi,
Cadru lombard cu Spencer Tracy & iar într-o zi îi vom vedea înălţându-se la cer
Katherine Hepburn ca să ia de acolo adevărata sevă a ploii,
să umple buzunarele risipei lor,
Visez să fie una din acele formidabile familii căci stă scris: a făcut bine totul,
fotografiate în parcul vilei de pe malul râului, copiii frumoşi aleargă spre un întuneric
una din acele familii ieşite la iarbă verde din Milano, de sudori, acesta e darul lor sfânt
vii şi gălăgioase, într-o sâmbătă de vară, la amiază, de oameni terminaţi, aceasta e muzica
visez să fie una din acele formidabile familii infinită ce le rămâne, pe care v-o scriu.
numeroase, care îşi ridică ochii spre noi cu un rugător
surâs, care străbate timpul ce ne desparte inimile, (Din Quattro poeti, ed. Ares, 2003)
pentru a spune, pentru a şti că totul a mers bine,
chiar bucuria
a fost desăvârşită, şi visez ca tu să fii parte din acel vis Ceaţă
şi ca, după tot acest timp al nostru de nisipuri
mişcătoare Încearcă să ţi-i închipui
să ne regăsim, precum Spencer Tracy şi Katharine pe fraţii Ielmini
Hepburn mergând pe jos prin ceaţă
ca să ne privim şi să plângem şi să ne povestim că aproape de Lampugnano
acestea la un pas de stadionul San Siro
au fost zilele noastre de glorie şi că am pus pe într-o seară de februarie
picioare încearcă să ţi-i închipui
o tovărăşie a sorţii, o operă formidabilă în vreme ce dedesubt se aude colecţia
de chipuri, de mâini, de fluturi ce zboară prin parcul albastră şi cea roşie a Beatles-ilor
vilei de pe malului lacului şi, ca totul să ce se propagă prin ceaţa deasă,
se-mplinească, strig: sunt cam ca Hansel şi Gretel înăuntrul
104 poezia italianã de azi
pădurii din basme, dacă-i vezi, nu vin ca să spui ceea ce-ar trebui,
acum, e darul meu, în orice caz, în vreme ce treci totul prin sită
e un crâmpei de amintire în ceaţă ca să pui în ordine fărâmele,
şi ca orice aducere aminte trupul, conştiinţa, ca să înţelegi
slujeşte la a spune că totul. Totdeauna totul că de fapt curajul de a trăi nu e ceva
stă, încă, să înceapă acolo, căruia îi dai naştere aici, nu ştii nimic,
totul îşi are începutul în plin har despre el, dar slujesc cuvintele care slujesc
în ceaţă, acum şi basta, astăzi e soare şi ceru-i curat:
reuşeşti să îi vezi, pe ei, pe fraţii Ielmini ne aflăm în privilegiul vieţii
la un pas de viaţă, dar deja înăuntru aşa cum ne aflăm în inima tainei
ca atâţia alţii, ca toţi, sunt
poezia potrivită, (Din Il privilegio della vita, Ed. Atelier,
sarea pământului 2000)
şi lumina lumii,
sunt clipa, priveşte-i
cum gonesc prin ceaţă Drumul spre Luino
râzând
şi apoi dispărând. Ciao. Drumul spre Luino să-l faci în martie,
cu soarele jos, care răneşte ochii,
(Din Quattro poeti, ed. Ares, 2003) cu alternanţa, prin galerii, a nişelor,
a plinurilor şi golurilor, să te duci din dragoste:
e o dovadă că trupul oboseşte,
Semănat că îşi are aritmiile, în principal,
că îşi are luptele, că-l străbate un cuarţ
Singurătatea-i ispita de supărări, de rupturi şi chiar de trosnete
cea mai jalnică, dar ce frumoşi eram în oase, asemenea direcţiei care scrâşneşte
la mijlocul anilor optzeci, la ora dacă dai, din greşeală, într-o groapă de pe margine.
de latină, cu întreaga-ne puritate Atunci cauţi un glas care să îţi spună
încă toată de întinat până la urmă: trupul nu e bun la nimic,
şi ce frumoşi suntem acum, cu toţii
mânjiţi şi cam disperaţi, suntem chiar la nimic bucuriile, la nimic aerul ce te înţeapă
frumoşi, agăţându-ne încă de vreun basm, dimineaţa pe bac,
de faţa lui Dumnezeu din faţa
pe care o returnează dimineaţa oglinda, pentru a sfârşi odată cu paşii nesiguri.
de bucuria supărătoare de a fi din nou Dar apoi, iată, amintirea ce te încântă.
frumoşi ca în anii optzeci, Era cu un an înainte de Zid,
înainte de această ispită marea cursă a lui Nicola Berti
a singurătăţii, ce rămâne la München în Bavaria, la şaizeci de
de făcut, în urma săriturilor, a salturilor, a ţâşnirilor metri, drept în poartă ca o torpilă.
şi putând cu smuciturile noastre să prindem timpul
şi să-l închidem în cuptorul vrăjitoarei, Opreşti maşina ca să spui că e
apoi să săpăm în pământ, să semănăm Un miracol trupul, că suntem
una, două, trei, patru poezii Aici pentru nimic alta decât.
ca să-ţi ţină companie, bate, bate
din picioare şi mâini, că totul începe şi creşte, Iar lacul, mut, te va păstra
există în rău un viitor luminos (ştii doar, pentru asta ne zbatem)
în inima acestui adevăr.
(Din Quattro poeti, ed. Ares, 2003)
(Din Il privilegio della vita, Ed. Atelier,
2000)
A te afla în privilegiul vieţii

A te afla în privilegiul vieţii,


dar ce ştiu eu despre viaţă, ce Traducere de Ioan MILEA
ştiu eu despre plânsul din confesional
şi despre cele două degete de muşchi de sub
picioare ce ne-ar trebui
ca să ne aflăm pe merit, ce ştiu eu
de mirosul ierbii la prima coasă
despre chinul cuvintelor care
poezia italianã de azi 105

sufocaţi” nu reuşesc să perceapă „moartea decolorată”.


„Umbra e doar un incident/ al luminii şi absenţei”.
Poezia este percepută ca instrumentul privilegiat al
Simone CATTANEO cunoaşterii („Ploaia [...] e cunoaşterea/ unui rău”), într-un
proces care o leagă în mod intim de experienţa concretului,
Simone CATTANEO s-a născut în 1974. Poeziile potrivit învăţămintelor lui Anne Sexton. Poetul „a învăţat
sale au fost publicate în revistele Atelier, La clessidra, termenul infam/ şi valoarea postului”, „a săpat în carnea [sa]/
Hebenon, Poesia, Letture, Graphie, Tratti şi ca şi cum ar fi fost o velă”. Dorinţa de a intra în contact cu
Clandestino. A fost inclus în antologia îngrijită de lumea e atât de puternică, încât refuză atât vaietul, cât şi
Giuliano Ladolfi, L’opera comune. Antologia poeţilor „orice inconsistenţă” a unui cuvânt dezlegat de durerosul,
născuţi în anii 80 (Atelier, 1999). Un ciclu din poemele obositorul şi teribilul contact cu realitatea, traducând această
sale, însoţit de comentariul lui Roberto Roversi, nevoie de autenticitate sau, mai bine, de fundamentare şi în
figurează în cuprinsul antologiei Zece poeţi italieni zona religioasă: „Goleşte-mă, te implor,/ de aceste organe
(Pendragon, 2002), îngrijită de Maurizio Clementi. A fost anonime/ de acest aer gol/ care îmi intoxică credinţa”.
inclus în Lavori di scavo. Antologia dei poeti nati Dorinţa de a consista e vizibilă până şi în raportul
negli anni’70 (Antologie Web, Railibro, 2004) şi în 100 amoros: poetul nu poate iubi înainte de a a uni „toate
poesie di odio e di invettiva, realizată de Antonio prăpăstiile de cer” şi îi cere femeii sale ajutorul pentru a sfâşia
Veneziani (Coniglio Editore, 2007). Primul său volum de ale sale „refugii cu dulceaţă potrivită/ ca să le pot vedea/
poezii, Nome e soprannome, a fost publicat în 2001 în prăbuşindu-se în bucăţi/ şi fiecăreia/ să-i pot dedica un
colecţia de poezie a editurii Atelier. cântec,/ o rugăciune înceată” ; şi continuă: „fă să îi pot
recunoaşte,/ să le pot mirosi înainte să se prăbuşească/ în
culoarea purpurie a neîncrederii/ ţie mereu atât de aproape/
Cuvintele sunt pietre încât îţi face să pară ciudă pasiunea/ şi muşte mâncarea ta”.
Pentru a percepe razele pe care le emite realitatea şi a le
„Ciudată cariera poetului. Ciudată mai ales în Italia. transforma în cunoştinţe, Cattaneo uzează de întreaga gamă
Luaţi, spre exemplu, un poet ca Simone Cattaneo. În Marea a simţurilor: dispoziţia cromatică, pipăitul în „bucăţi”, auzul
Britanie sau în America ar fi un star, curtat de reading şi în „cântec”, mirosul, gustul la care adaugă elemente interne,
saloane bune, programe de televiziune şi seminarii ca rugăciunea, invocaţia, perspectiva personală. Tocmai
universitare. E ceea ce se întâmplă colegilor săi Armitage datorită acestei totalităţi umane cu care urmăreşte lumea, el
– cu care împarte, printre altele, acelaşi nume -, Paul nu caută senzaţia în sine; dorinţa sa e de a ieşi dintr-o situaţie
Muldoon şi asociaţii. Ceea ce vreau să spun e Simone ego-centrată pentru a ajunge într-o stare de deschidere
Cattaneo face o poezie vitriolică, între social şi gol, pentru dătătoare de încredere, dar rezultatul nu satisface mereu
a o spune cu Baustelle, grup foarte iubit în străinătate. dorinţa, drept pentru care se simte în faţa persoanei iubite
Cattaneo e Armitage al nostru (pentru a demonstra teza „un miez de sânge/ căruia îi e negată pulpa/ curajului tău”
aceasta, i-am făcut odată o glumă teribilă unui critic: i-am (La pioggia regge la danza). De fapt, dacă ar pierde
trimis un set de poezii ale lui Cattaneo, spunându-i că „generozitatea luminoasă/ a veştilor însemnate/ dacă ploaia
sunt poezii de început ale lui Armitage. Nu vă spun de ar fi/ unicul martor al/ magiei oricărui lucru/ ai bea această
entuziasmul ilustrului om de litere faţă de acele „inedite”...). apă moartă?”, întreabă. Dar „o pedeapsă cerească/ apasă
Există o mică problemă (în Italia, cu siguranţă nu în deasupra pălăriei/ încearcă pliurile aerului/ fără a-şi da seama/
străinătate): Cattaneo e ca poezia sa, sincer şi onest, nu de cât este de sărbătorită”: oricât de puţin, şi o pedeapsă
face curte niciunui om al momentului, critic şi poet, el se „cerească” poate percepe mişcarea aerului, aşa cum degetele
gândeşte la a trăi şi la a scrie” (Flavio Santi). exilate ale femeii „fărâmiţează” umbra poetului.
Poezia lui Cattaneo e „un pumn în stomac”, nu O astfel de modalitate umană şi poetică de a percepe
trebuie citită nici de retori, nici de fete de pension, nici de materialitatea realului îl conduce pe autor spre o scriitură
conformişti: nu există salvare pentru nimeni. Cuvântul său seacă, hotărâtă, departe de orice inflexiune sentimentală.
porneşte direct ca un croşeu şi îşi aruncă cititorul la podea. Stilul redus la esenţial se leagă de lecţia unui Magrelli de
Încă de la primele publicaţii, antologia La pioggia început şi de opera lui De Angelis, dar mai ales de literatura
regge la danza (1999) şi Nome e soprannome (2001), stilul rusă a începutului de secol. Îi e dator lui Osip Mandelstam
său se caracteriza printr-o „scânteiere” care pune în evidenţă pentru gustul liniei pure a compoziţiei, la care se adaugă
caracterul strălucitor al realului. Nu e vorba de un „caracter lecţia mişcării acmeiste. De fapt, poezia lui Cattaneo culege
solar” indus, ci de o lumină care iese din obiecte, din din realitate acmé, culmea, momentul împrăştierii scânteilor.
persoane, din sentimente: durerea e o „gemă”, ploaia are Astfel, el se ţine la o distanţă potrivită de orice implicaţie
„coada cromată”, caritatea e „luminoasă”. Orice referire la simbolistă în folosirea imaginilor pentru o concepţie precisă
„iluminările” lui Rimbaud ar fi exagerată: poetul francez, de asupra lumii care este, con-stă, e-xistă.
fapt, încerca dereglarea simţurilor pentru a arunca o rază de Acest „realism intern” îl face pe tânărul poet să
lumină asupra necunoscutului; Cattaneo receptează conceapă poezia mai ales ca „soliditate”, unde, cu toate
scânteierea pe care o emite realitatea. El porneşte, aşadar, acestea, forţa („sfâşie”, „face ca pielea să mi se
în aventura de comprehensiune a realului, de a „sfâşia” întărească”) se leagă de lejeritatea vocabulelor sau a
„acea forţă care transformă/ ziua în seară/ şi seara în zi”. Ar metaforelor („dulceaţa potrivită”). El ajunge la un astfel
vrea „să aibă pleoape lungi/ ca plasele de pescuit” pentru de rezultat şi prin căutarea unei atitudini lineare care tinde
a sonda duritatea lucrurilor, dar adesea „ochii strâmbi să atenueze ritmul versului. Cuvântul strălucitor, colţuros,
106 poezia italianã de azi
hard al primei antologii se revigorează în momentul în
care Cattaneo abandonează tema lirică a volumului de
debut şi se aruncă cu capul înainte în contemporaneitate: Made in Italy
Made in Italy (2008) este portretul cel mai veritabil al
societăţii italiene actuale. Poetul nu îşi reglează conturile 
cu nimeni. Atitudinea sa, aparent narativă, se transformă
într-un cuţit, mai mult, într-o secure care denunţă închistarea Îndată ce-am isprăvit de-nfulecat nişte paste calde
societăţii: „Nu îmi pasă de copiii din Burkina Faso care mor jos la ospiciu
de foame,/ nu vreau să ştiu de minele anti-om,/ dacă s-ar mi-am tras pe cap o şapcă de hîrtie cu urechile
omorî toţi dintr-asta aş fi mulţumit./ Vreau doar sănătate, căptuşite cu blană de oaie
bani şi fete frumoase. Fete frumoase tinere, evident./ Fie ca şi m-am repezit în barul obişnuit holbîndu-mă la fumul
leproşii să rămână leproşi, bolnavii să fie bolnavi nenorociţii gras ce ieşea
care trăiesc într-un plămân de oţel/ să se topească asemenea prin ferestrele în formă de romb şi la mîncărurile
unei brânze într-un cuptor cu microunde. Vreau haine expuse sub sticlă.
frumoase,/ o casă frumoasă şi multe fete frumoase. Să-i Trei Negroni şi două Campari şi apoi repede în
aruncăm pe spasmatici de pe râpi, să furăm ficatul şi rinichii spatele oficiului poştal
copiilor străzii/ dar daţi-mi un Mercedes negru cu geamuri unde dădui doar peste nişte chinezi şi nişte egipteni
fumurii. /Gata cu planurile pentru salvarea resurselor de jucînd table
energie ale planetei/ aş vrea doar să le-o trag acelor frumoase cu speranţa să nimeresc un şase-şase care să-mi
liceene care fac paradă în fiecare sâmbătă după-amiaza/ cu permită să cumpăr
bandiera păcii. Nu am bani şi lupta e terminată./ […] Până la orice halou de soare
urmă nu sunt rasist. Albi, negri, galbeni şi roşii/ nu mă şi indiferent ce miligram de culoare.
interesează cine ştie ce”. Iată portretul complet, perfect
realizat al unei societăţi hedoniste, individualiste şi
iresponsabile, care se răspândeşte în Italia bunăstării, care 
educă tinerii doar în spiritul valorilor băneşti, ale efemerului,
neimplicării, iresponsabilităţii, aparenţei, care pune bazele Avea pe scăfîrlie o strecurătoare de paste şi un
rasismului, egoismului şi trimfului violenţei. singur canin în gură
Aici, cuvântul „puternic şi clar” ajunge la culme: în vreme ce dansa pe un teren de fotbal denivelat
de-acum, orice urmă de sentimentalism, de joc şi retorică printre resturile unui prînz dezolant
sunt arse de o indignare care se transformă în versuri răspundea monosilabic la întrebări pe care nu i le
(Indignatio facit versus, potrivit poetului satiric latin punea nimeni
Iuvenal), care nu cade niciodată în retorică şi nici nu lasă cu o privire înspăimîntată
să se întrevadă vreo urmă de artificiu artistic: poeticitatea întoarsă spre cerul stropit cu ciment.
stă în reprezentarea nudă, crudă, pătrunzătoare. Nu se
găseşete nicio urmă de moralism, pentru că moralitatea
„stă” în interiorul denunţului. Cu acelaşi ton, Cattaneo se 
apleacă asupra unei galerii de personaje din viaţa plină de
obstacole: prieteni obosiţi de tinereţe, bolnavi, Era golgeterul aclamat al turneelor de fotbal din
extracomunitari, pierde-vară, beţivi, ţigani şi hoţi: o întregul cvartal
multitudine dezolantă pe care lumea vrăjită de media, unde deşi primea pensie de invaliditate pentru orbire totală,
domnesc doar modele, fotbalişti, bărbaţi şi femei de succes spărgea parbrizul unei maşini cu mîinile goale fără a
ne-a învăţat să ne-o scoatem din minte. Viaţa îţi face scârbă, se tăia,
poate nu e niciun sens în toată damnarea asta pentru câteva avea pielea braţelor fleşcăită, moale precum asfaltul topit
momente de fericire, şi totuşi, nu merită nici măcar să ne toţi copiii nu mai înalţi de-atîtica îi ziceau Aladin
plângem, par să ne spună aceste versuri flasce şi metalice pentru că rezolva orice problemă de viaţă cu un sfat bun.
deopotrivă. Destinul nu e un joc pe care să-l conducem A murit asfixiat cu monoxid de carbon dintr-o sobă
noi, aşa că nu ne rămâne decât să ne încredinţăm hainelor cu gaz,
pe care le avem pe noi, educaţiei pe care ne-au dat-o, rolului i-a lăsat fostei neveste o rulotă verde decolorată
pe care viaţa ni-l dă. Sprijinul hotărâtor, oricum, pentru a şi nişte grămezi de gunoi uriaşe cît piscinele
alimenta acel minimum de autenticitate care să ne permită comunale.
să rezistăm dezechilibrului, e speranţa împărţirii cu ceilalţi, Cînd eram copil mi-a molfăit că pentru a te îndrăgosti
şi nu fuga estetică a literaturii. „Astfel, suntem faţă în faţă trebuie să procedezi ca la şlefuit,
cu o poezie care ne convinge: deoarece se deschide către atunci cînd vrei să obţii o suprafaţă netedă,
celălalt, se găureşte pentru a lăsa să treacă suflarea ori să parcurgi o autostradă în sens invers, în august.
oamenilor, mirosul uneori acru de sentimente trecute, bucuria De ce anume în august n-am înţeles niciodată.
dureroasă a prieteniei care ne face să respirăm cu plămânii
zgâriaţi de singurătate” (Marco Merlin).

Luciano LADOLFI
Traducere de Veronica BUTA
BUTA
poezia italianã de azi 107

Prietenii mei se însoară şi sfîrşesc 


în cîte-o comunitate de reabilitare
nu prea limpede definită, Lămpi cu sodiu stricate pe duşumeaua bucătăriei
devin doctori în legi, fac trafic, pretind 41 bis şi-n jurul trupului meu pete de ulei ce par nişte viermi
iar tu speri că vreunul te-ar putea lăsa să lîncezeşti ochii lucioşi ca o bijuterie
abuziv şi un fel de bitum care sigilează cerul Mediteranei,
într-un post fără nici o răspundere în vreme ce vorbesc întruna cu braţele întinse înainte
pentru o privire greşită sau un tur nefericit ca şi cum aş împinge un corp absent.
ca şi cum asta ar fi o stea permanentă
o cometă care-ţi indică spinarea
deşi acum nu-i chiar rău, nici o femeie nu şi-a înnecat 
copilul în maşina de spălat în acest moment, nici un
bărbat Dar tu studiezi hărţile oricărui oraş încă dinainte
nu mă poate face să mă evapor asemeni unui acid de-a te trezi:
uscat o atitudine normală dacă vrei să-ţi vîri capul în sobă
în această oră a serii. pentru a-ţi ascuţi mirosul, o îndrăzneală dacă ai de
gînd să-ţi treci un fier înroşit
 pe sub braţ pentru a-ţi sensibiliza pipăitul, bani
dăruiţi ghicitorilor în cărţi
Mi-am întîlnit un vechi tovarăş de fotbal şi cuie în locul tocului cizmelor care se ridică pînă
acum cîteva luni, într-un restaurant din Torino, am sub genunchi.
jucat împreună Apoi bat la uşa ta deschisă şi pînă şi gravitaţia mi se
vreo zece ani, cam tot de atîţia nu ne-am mai văzut pare
ne-am îmbrăţişat şi am cerut de băut. Trăieşte aici o glumă proastă în vreme ce mă uit la tine în halat
acuma, susurîndu-mi – azi e rîndul tău, mîine e rîndul meu.
cel puţin aşa mi-a spus, părinţii şi fraţii morţi, o
mătuşă la Garbagnate
şi nişte verişori pe lîngă Napoli, singurele sale rude.
Era deja beat. Nici o femeie, munci provizorii şi 
într-un singur loc.
Apoi m-a întrebat cum o mai duc. În chiar acea clipă Nu e loc să înaintez.
a căzut Privesc de la fereastra casei scheletul unei maşini
de pe scăunelul barului şi şi-a fracturat femurul şi umărul. de spălat
Am plătit consumaţia, am chemat o ambulanţă şi născînd sub platanii bulevardului nişte pui de iepuri
m-am dus electrici,
convins că n-aş fi putut face nimic mai mult îmi ridic ochii şi văd un tavan de cositor roşu
în acea noapte, nici pentru el, nici pentru mine. Cînd jucam portocaliu
împreună, amîndoi apărători, nu aveam milă de nimeni. balansîndu-se spre mine cu zgomot asurzitor, merg
de-a lungul pereţilor
cu spaima că mă voi împiedica în salteaua de lînă
 înfăşurată şi
o să-mi rup din nou clavicula.
Mama unui coleg de liceu m-a oprit Aş vrea să mă bată cineva pe spinare cu prosoape ude
pe o stradă din vechiul nostru cartier şi să mă descarce între maşinile abandonate în zone izolate.
spunîndu-mi că fiul său a murit.
Nu s-a descumpănit mai mult de atît şi m-a invitat la
înmormîntare. 
Mi s-a părut de bună cuviinţă să accept.
O săptămînă mai tîrziu m-a oprit în faţa casei şi cu un O maşină mov fără roţi
aer hotărît aproape de marginea pădurii
m-a încredinţat că port acelaşi număr la pantofi ca şi e tot ce-mi amintesc despre ultima dată cînd te-am văzut
bietul său fiu, şifonată şi fără nervi oboseai să mai numeri
aşa încît mi-a dăruit două perechi de pantofi şi un de cîte degete de la mînă e nevoie pentru a ridica
palton galben. o ceaşcă de cafea. A fost plăcut să te privesc.
Acum cîteva seri am sfîrşit într-un bar din Milano M-am descurcat mai bine decît tine.
şi am agăţat o sudamericancă foarte sensibilă
la noul meu palton canar. Am închis ochii şi Traducere de Alex. CISTELECAN
i-am şoptit că pentru detalii nu mă uit niciodată la bani.
108 poezia italianã de azi
Care sunt simptomele acestei evoluţii? O prelucrare
din ce în ce mai sigură a textelor, crescuta lor coeziune
stilistică, munca subterană făcută pentru fiecare vers.
Textele sale se dispun în strofe şi structuri intens gândite,
dar nu sunt preţioase, aproape de cizelarea formală.
Federico ITALIANO „Adunate la început în jurul unui principiu intern de ordine,
nu întru totul explicabil, amintirile, scenele, descrierile care
îl preocupă se ridică din temporalitatea obişnuită şi rămân
Federico Italiano s-a născut la Novara, în 1976; suspendate într-o condiţie metafizică (şi ne hazardăm să
poet, eseist, traducător; trăieşte la München, de câtva trimitem şi către formaţia filosofică a autorului) care nu
timp, unde predă literatura comparată la Ludwig anulează completa lor aparteneţă la lume, ci modifică
Maximilians Universitat. Redactor la ,,Atelier’’, evenimentele biografice şi datele experienţei până la a le
colaborează cu diverse publicaţii, între care cu transforma în embleme ale unei fenomenologii poetice.
deosebire la ,,Alias’’. Cu Stefano Pello, sub egida Totul e ca şi cum ar fi pe punctul de a se întâmpla, în timp
Amnesty International, a publicat volumul de traduceri ce locurile, personajele, evenimentele se deapănă prin faţa
,,Stella e giaguaro. Canti di libertà dal America latina ad ochilor noştri; sau ca şi cum totul s-ar fi întâmplat deja şi
Medioriente’’, Luni, 1999. L-a tradus, în cuprinsul textul ne părăseşte lăsându-ne secretul său inepuizabil şi
antologiei ,,Poesia del Novecento in Italia e in Europa’’ simplu, ca şi cum am fi fost înşelaţi” (Marco Merlin).
(a cura di Edoardo Esposito, Feltrinelli, 2000) pe Vicente La întrebarea „Poate creşterea vegetală de capoate,
Aleixandre. Alte traduceri: Philippe Soupault, Elizabeth tuburi, cărţi şi hârtie menajeră care se adună ca o depănare
Bishop, Michael Kruger, Lutz Sailer ş.a.. succesivă de ere geologice într-o cameră să devină materie
A publicat volumul de poezii ,,Nella costanza’’, epică?”, Davide Brullo răspunde: „Da, ne-o confirmă
2003, ed. ,,Atelier’’, poemul ,,Mirmidoni’’, ed. Faggio, Italiano. Aşa cum ne învaţă că poetul e acela care se
2006, cu desene de Andrea Boyer. hrăneşte indistinct cu limbaje eterogene, diverse, zburlite
sub staniol şi propagându-se din alte discipline, din alte
studii. […] Şi, în final, cu statornicia meticuloasă a unui
prădător care, după ce s-a săturat, roade pe îndelete oasele
Consistenţa realului prăzii (trecută fiind furia anxioasă a foamei), Italiano
lustruieşte plăcuţele îndoite şi ruginite ale poeziei noastre,
În editorialul din Poesia 2004, Annuario (2004), le admiră strălucind şi apoi trece la altele, urmându-şi
Paolo Febbraro nu admite jumătăţi de măsură: „Federico privirea îndreptată deja în altă parte”. De fapt, atenţia faţă
Italiano (Novara, 1976) mi se pare o promisune relevantă, de evenimentele cotidiene împiedică fărâmiţarea trecerii
şi asta nu e doar o vorbă în vînt. Volumul său, Nella timpului: „Semnificaţia unei împletituri sau a unei perne
costanza […] are forţa de a promite foarte mult şi chiar nu e ocultată, dar ochiul nu se mulţumeşte cu o cameră
dacă se ţine doar în parte de promisiune bătălia din prima fixă, şi îmi pare că folosirea opticii e aici exaltată de un tip
carte e deja câştigată”. În ceea ce priveşte dovezile de la de steady-cam, în stare să se rotească în jurul ei, să se
început, legate de influenţa poetului milanez Majorino, ridice şi să coboare fără a pierde sensul mişcării. Fără a
poetul a reuşit să-şi găsească o „voce” proprie, printr-un pierde, mai ales, linia filosofică trasă din obiecte, ca în legătura
studiu întins şi pasionat şi printr-o maturizare umană şi directă” (Elio Grasso): „Nu mai dorm nici măcar gol,/ îmi las
stilistică, fiind acum capabil să dea viaţă unei lumi interioare pe mine restul zilei/ şi împletitura ei”. Poezia se înfige în real
bogate. La atingerea unui astfel de rezultat a contribuit, până în punctul în care pare că, la Italiano, cuvântul se naşte
cu siguranţă, studiul traducerii, care l-a apropiat de cele din consistenţa lucrurilor, din existenţa lor pură, independ-
mai fecunde experienţe internaţionale, de la Seamus ent de cunoştinţele oamenilor, printr-o adevărată revoluţie
Heaney la Michael Krüger şi Ernesto Cardenal, pentru a de perspectivă: „Grepfruturile trăiesc din moarte/ prin gură,
cita doar numele cele mai importante. Responsabilitatea între limbă şi salivă/ fermentează recunoaşterea lor,/ în
cu care şi-a îndeplinit sarcina de a valoriza şi selecţiona comerţul şi dispariţia escortelor/ propun, ofertă nerepetabilă,/
autori străini pentru „Atelier” i-a deschis noi orizonturi tot ce au şi ultima lor bucurie/ va fi transformarea lor/ fizică,
poetice. Modelatoare a fost şi dezbaterea angajată între dar nu numai ele singure”. Tocmai acest „respect” e cel care
redactori, alături de care trăieşte experienţa prieteniei şi îl ajută pe poet să se elibereze de modele pentru a domina,
a schimbului de idei. De fapt, Federico Italiano a asimilat având autonomie completă, realitate şi limbaj, interioritate şi
până la capăt motto-ul de reînnoire al poeziei italiene, formă, transpunere emotivă şi rigoare a speculaţiei, senti-
susţinut de trimestrialul lui Borgomanero şi a elaborat o ment şi erotism, naraţiune şi descriere. Când vorbeşte despre
poetică personală, puternic centrată pe emblemă, care Basilus sau despre femeia care curăţă scările de la numărul
ştie să unească elemente lirice şi narative, capacitatea 15, sau despre brutar sau ne conduce în gipsoteca Muzeului
evocativă cu o adevărată „resemantizare” a cuvântului. din Munchen, poetul dă consistenţă locurilor, persoanelor,
De asemenea, pare oportun să se sublinieze că arta sa situaţiilor.
nu se limitează la dimensiunea reflexivă, ci e puternic Explorarea lumii continuă în mini-poemul I
ancorată în viaţa cotidiană, acea viaţă care conţine forţele Mirmidoni (2006), care e interpretat ca loc al „exilaţilor”:
pe care doar poetul e în stare să le releve: unde omul de la „argentinianul Rosenstolz, custode de origine
comun vede obiecte, el descoperă o formă, o vibraţie ebraică,/ pe un sfert italian”, la Ancaeus Slocum, de la
secretă, un flux de viaţă. Automedonte la “Maerten, fiul lui Roman cel cu plete
poezia italianã de azi 109

frumoase”. Modelul homeric e schimbat, pentru a lăsa spaţiu la parterul blocului roşu.
unei navigări întortochiate şi complexe între Baltică şi At- Câtă cocă am distrus pentru ea,
lantic, Kazakhstan şi Ţara Focului, „Ray Ban/ ai lui Cousteau povestească greutatea mea, gâfâind
şi Rolex-urile chinezeşti”. Tensiunea se disipează în imensa deasupra rafturilor cu aluat ce creşte. Nu-i e ruşine
respiraţie a popoarelor şi-a continentelor, unde trăiesc şi să se topească-n fumul restaurantului.
migrează mirmidoni şi crabi gigantici.
Potrivit lui Andrea Cortellessa, originalitatea acestei Urăsc acest chintal şi diabetul, surâsul meu
scriituri constrânge la revederea unei noţiuni norocoase, nefolositor, exasperarea zorilor şi degetele mele
dar ades sumar folosită, aceea a „poeziei narative”. „Dacă informe. Dacă numai ea, Mattutina, ar şti
acesteia îi sunt asociate, de obicei, trăsături clar cum o prefer celorlalte...dar ea trăieşte
recognoscibile din punct de vedere referenţial, strânse când eu mă sting
într-o consecvenţă logică, o puternică dorinţă de a în vorbăria saluturilor de bună ziua.
înrădăcina cititorul, ar trebui să se concludă fie că această
poezie nu e narativă (ceea ce ar contrazice evidenţa Mama mea insistă să mă limitez la rolul de comerciant
sintaxei, orchestrarea timpurilor verbale, aceeaşi tensiune şi să-i las altcuiva cuptorul.
imediată a formei lungi care o caracterizează), fie să fie Dar cum pot să abandonez noaptea unei santinele oarbe!
inclusă – ceea ce nu ar trebui să sune atât de ciudat, după Azi Invariabila s-a sculat la două după-masa,
atât secol XX – în forme ale narativităţii, opuse, enigmatice, şi-a băut cafeaua în prăvălie, ciugulind un croissant.
laterale, care să dezorienteze în mod fericit”. Mă tem că-mi va scurta ultima noapte
Federico Italiano însuşi este conştient de asta:
„Gustul limbii, al comutării verbale a unei senzaţii a pentru că nu mi-a povestit
fost dintotdeauna motorul prim al scriiturii mele. În ceea nimic despre restaurantul ei şi despre fotograful din
ce priveşte înfăţişarea ei – fenomenologică sau Anvers,
metafizică, narativă sau lirică – îi las cu plăcere pe alţii nemişcată cu apa gazoasă şi cotletul dinainte.
să se pronunţe. M-aş limita la a spune că plăcerea, acel De când frate-meu mă ajută
fior lingvistic cu care se termină procesul cumulativ şi la cuptor, supravegherea e compromisă.
asociativ al scrierii, devine pentru mine mai intensă în Aştept de fiecare dată să iasă
momentul în care diverse elemente se confundă pentru
a da substanţă unui întreg organic, viu. În acest sens, să facă să respire pasta sau să aşeze
un critic ar putea arăta, fără a greşi, îndepărtarea mea lăzile cu lapte pentru a câştiga
de fragment, de încercarea lirică sau de jurnal, şi, din zăbrelele şi postul acela de observaţie.
contră, tendinţa mea către romanul în versuri. Dacă eu Unica vizită constantă acum e a Tremebondei,
narez e pentru că în ţeserea, în suprapunerea treptată, dar începe să mă plictisească cu ieşirile ei
în crearea arhitecturii unei poveşti, limba mea îşi dizgraţioase
primeşte ritmul cel mai genuin”. în acvariul ei curbat de-aici, unde nu doarme
niciodată.
Giuliano LADOLFI
Traducere de Veronica BUTA
BUTA
Naşterea unei camere

Invazia racilor giganţi Cum se populează camerele omului,


(2000-2007) într-o zi se adaugă un scaun de lemn închis la
culoare,
Viaţa ascunsă a lui Basile, brutarul apoi, un acvariu,
cu un peştişor din ultima locuinţă,
Şi eu dădui nume stelelor gratiilor o plantă mică pe pervazul ferestrei,
înnegrite ale brutăriei mele. iar pe pardoseală un covor
Tremebonda, cea de la penultimul cumpărat întâmplător într-o sâmbătă, la piaţa de
etaj fu prima-reproducere a lui Schiele vechituri .
în halat verde. Abajurul său Se aranjează cărţile, ştiind bine că sunt un front
nu are odihnă noaptea. întins contra oaspetelui.
Chiuveta aproape dispare printre tuburile de pastă
Mattutina de la balconul rotund se-aprinde la şase. de dinţi,
Îşi strânge de pe un suport hainele periuţe, pahare şi diferite flacoane.
alese de cu seară şi goală încă Bunurile de consum au estetica lor, stau
deschide ferestra pentru prima la masă ca nişte gărzi albite de gustările trecute,
ţigară. Înainte de birou trece un borcan gol, care te lasă să ghiceşti crema de alune,
în spatele prăvăliei pentru un vin roşu cu şuncă. două coji de portocală niciodată mutate, pentru
parfumul lor
Invariabila-mi apare-n fiecare joi noaptea, încet gratuit pe care-l sugerează minţii.
110 poezia italianã de azi
Lumânările au o funcţie vamală, -structură speranţei şi principiu al rezistenţei.
marchează pasul timpului, dibuie ce-i furat. Popor care te deplasezi pe sub ape, excelentă
Camera noului meu vecin e mai mult sau mai puţin carne a distrugerii, migraţie
asemănătoare, a-mplinit trei ani, va fi peste puţin separată de bogăţie,
abandonată. cântar al societăţii umane, neştiutoare
armată a istoriei,
A mea e deocamdată albă, locuiesc aici nu de mult, înmulţeşte-te
e o parte sanitară a somnului, iluminată pentru ca plaga să fie cu vârf iar pedeapsa deplină.
de o lampă de studiu şi de câteva lumânări ca prime arme.
Cărţile mele stau seci pe etajere, vorbesc
despre-o boală achabiană, încă nerezolvată. Noua vârstă gregară sau Invazia lăcustelor
Biroul e crud lucru- dar aşa-l las- la geam.
Văd lumini intermitente aprinzându-se-n clădirea I
vecină.
Fereasta e o pupilă, eu lichidul ocular. Precum în acele după-amieze văratice, când lichide
În cealaltă parte, studiază, se ceartă, se iubesc, în percepţia decodificată
mânâncă de căldură ne apar lucruri
îi las s-o facă, nu intervin, am decis un plan de în depărtare şi fluctuante
acţiune sub chiar umbra lor, în vreme ce totul
elveţian, nu mă vor scoate de aici, doarme-un somn digestiv, un repaus
nu înainte ca să fi căpătat camera mea un aspect mai transpirat de jaluzele şi gelozii
omenesc.
şi tu, nu încă neadolescentă, sub pergolă,
te evapori, plictisită, tânjind
Invazia racilor gigantici după mare, sărituri, biliard şi dispreţuieşti
Bugoynes, Norvegia, Cercul Polar Arctic indolenţa adultului ghiftuit
somnoros,
Ajunseră de la Vladivostok prin anii Trezeci aşa-i lumea
cu un convoi scufundat dinaintea invaziei, nemişcată
în golful Murmansk, tăcută în corporaţia soarelui.
raci din Pacific, robuste
concreţiuni de sare, armuri Se-nalţă un fum, o acumulare de ceţuri cobalt
purpurii. Ruşii nu anunţară nimic despre aceştia, întâi silenţioase, apoi zumzăitoare
nu calculară rapiditatea ca vechiul radiou al celui care face baie
procreatoare a cărnii lor acidulate. bronzat, la o mică distanţă,
zumzetul bondarului creşte şi are intensitatea
Avansară în secolul Douăzeci profund în formaţie, jeluitoare a unei maşini de tăiat iarba, apoi
devorând mii de alge, cleştii tenaci exuberanţa unei motociclete furioase
pe instabilul pack îi conduseră
în apele norvegiene.
Coloniile din Orient creşteau una dintre cele false cu ţeava de eşapament
de la o zi la alta, sugând din sare dizlocată; pentru o clipă, de-a dreptul,
oxigenul nostru, confiscând te gândeşti la Uvertura lui Wagner,
secularele tributuri ale mării. până când
distingi acustica hidraulică
Şi nu mai sunt peşti, nici măcar pentru momeli. a milioanelor de aripi sfârăind
Nu au concurenţi, în fibrilaţie pe carapacele lucitoare, hidrogenate
doar verzile plase ale omului. roiuri-armată de lăcuste migratoare.
Se vor împinge spre Sud, vor deflora fiordurile
occidentale şi vor coborî spre Sylt, II
Hegoland, spre coastele filiale ale Europei, Hamburg,
Anvers, Bilbao, se bătură cu semenii lor Dacă-s singure, trăiesc paşnic, retrase, reţinut
din mările mai calde, pentru a intra apoi în Lacul Promis. totuşi utile cu consumul lor discret
de verdeaţă. Numai când vreun zeu
Iau măsurile invadatorilor, încrucişând în Excel
toate mările globului şi cea mai schimbătoare eco-sanitar le convoacă, când aridul
latinum a crustaceelor, redactez prepuţ al deşertului se inflamează
hărţile vieţii excesive, se unesc,
sunt notarul Mării Barens, contabilul în noua vârstă gregară
trimis de la Oslo. Totul se află-n caietele mele, saturând republica graminacee
dar nimic cât adunarea a potecilor lor,
poezia italianã de azi 111

schimbându-se-n dimensiune şi-n culoare, Dar broaştele m-au trădat, m-au abandonat.
aproape-s de-o şchioapă, biometrie Compasiunea, inerţia corodează
chiar viaţa inconştientă. Am sperat în dublu,
perfectă pentru distrugerile în massă, în amfibiu, degeaba.
treierători galbene Vegheaţi acum vieţi
devorând în constelaţii, pentru ca partea de ordine să rămână-numai atât.
în sfere
lucitoare automate nemilostive ptolemaice. note, explicaţii : ,,bufo marinus’’-specie de broască
„urodel” - ordin de vieţuitoare amfibii, tritonul,
salamandroidele.
Trădarea broaştelor râioase

Broaştele râioase m-au trădat, mi-au promis Cuvântul unui tânăr la alegerea sa
distrugerea Într-un cort la răsărit de Volga
completă a nord-estului australian, 3500 a. C. circa
dar nu făcură decât să bage în încurcătură o mână
de ţărani. Puţine agenţii au vorbit despre asta, Teşiţi şi frânţi munţii armatelor meridionale
câteva articole gen Greenpeace mor pînă şi asinii de-acum
şi dioscuri de la „Biological Journal”. nu-i niciun semn de apă care să ne vestească încrederea.
Sfatul bătrânilor a rupt cu
Speram într-o mişcare ca a petei de ulei, zăbava ieri seară: vom pleca
într-o coaliţie a marinarilor de pe torpile „gris de lin”. spre sfârşitul apusului
Aveam deja pregătită o încărcătură biotică spre adăposturile oamenilor-ambră
cu balene neozelandeze, cei care au pielea densă iar ochii precum ai noştri,
paturi mocirloase pentru „bufo marinus” vom merge departe de marea din centru
şi debarcarea în China, lângă mlaştinile din Macao. vom poposi lângă corturile ambasadorilor ,
reurcând pe cel de al treilea fluviu occidental
De-aici, am pătruns în Eurasia. Reurcând pe fluviile vom intra-n regatul pădurilor bogate-n frunze:
siberiene în inima verdelui
depăşirăm Uralii, dar n-am căzut lângă Moscova, cu focul vom aprinde dinaintea noastră spaţiul
în capcana seculară (o firmă finlandeză vom arde şi stejarul aprins
îmi asigurase acvarii portabile şi vom pune temelii.
şi reglarea termică pentru băile „bufului” Cinsprezece bărbaţi din sat vor pleca,
şi containere-club pentru nopţile reproducerilor). cu şapte femei şi două fecioare
tu vei fi cea de a treia-m-am rugat la dems-licori
pentru a te avea, îţi voi dărui tinereţea mea,
Era totul gata. Berlinul s-ar fi predat, o ştiu, în această noapte-aşa s-a spus.
fără vărsări de venin. Dincolo de marginea apusului
În nenumăratele căni pentru drenajul berii, sunt puţini oamenii,
broaştele râioase ar fi găsit nu trebuie să te temi.
cu ce să se refacă la Munchen Vom cultiva pământul scos din pădure,
disciplinate ar fi mărşăluit în Konigsplatz. focul îl va albi ca pe albuş,
tu ai să te îngraşi cum îţi place,
vom avea timp pentru stupi
Trecută Poarta Westfalică, trecut prin vad Rinul, şi să admirăm furtunile. Nu-ţi fie teamă.
entuziasmaţi
de Riesling, reînnoiţi de spiritul amfibiu,
ne-am fi unit cu-nţelepţii ,,urodeli’’ bretoni Schiller
şi cu „buful” irlandez, sacerdotul Brigidei,
contopind curajul liric al războinicului Nu ştia. Cu ochii distruşi
(un nou cor pentru Atlantic). de malarie, Schiller
contempla lichidul acela
Din Lisabona, de-acum tehnocraţi, pe petrolierele imaginat la Nord în orice peregrinare.
recurăţate, Nu tăcea, ciugulea excitat
umflate de apă şi de noroaie, am fi confetti vocali, bucurând-se
ţintit spre New-York, viitoarea capitală, iar pescăruşii vizibil de briza marină.
de Halifax Iar în acele câteva minute care li se îngăduiră, spuse
ridicând două broaşte râioase de picioruşe ar fi iar povestea lui Nicolae al său,
cooperat la atacul de la sol (americanii care se tem Cola, Peştele, care din iubire şi curaj
de ploaia grasă ar fi cedat). regăsi pocalul Regelui,
dar nu şi inelul, când coborî-n afundul
112 poezia italianã de azi
unde înămolite se descompun Dersu Uzala
carcasele de balenă
şi se mineralizează, instaurând Aş fi vrut să-l fi cunoscut pe Dersu, „gol’d”, poate
dincolo de fotosinteză îl cunoscui cu adevărat, în vremea
un nou ecosistem. când o pagină era o hartă, geografie,
relief, unde urma susurată a unui tigru
Mă-ntrebă despre chefalul de Capodoglio: îl chinuia era clară la pipăit, pe cearşafuri,
indecizia biologilor, şi colinele, pădurile, lacurile ieşeau
spera că se înţeleseseră din griul-verde al reflexelor de abajur.
în fine asupra teleologiei spermanţetului. L-am urmat pe Arsenev ca pe-un unchi, un căpitan
Nu ştia. din familie, iubeam indecizia lui, delicateţea
El, în secret, credea gândirii sale petersburgheze, frecată
în victoria ipotezelor de scoarţa mesteacănului şi reamestecată
termodinamicii: părţile grase ale capului, în ceaiul campestru, printre ţânţari şi veveriţe.
interpretate ca un rafinat
sistem de pilotaj Pe măsură ce mă adânceam în taiga, reci
pentru verticalizarea cetaceului, se ionizau puşile-mături mai sub braţ
dure şi antipresiune scufundându-se iar din rucsacurile mele elementare-mi făceam desagi,
în ascensiunea lichidă şi uşoară. campând în luminişurile verzui ale
camerei mele de jocuri, confirmând zoologia
I-am povestit despre raci gigantici şi lăcuste Lacului Chanka şi flora de la Sichote- Alin’
şi păru sensibil la febrele mele cu epifaniile de la Ticino de Vest , rahatul de muscă
indoeuropene. Mărturisi şi senzualitatea limbricilor.
o anume nepăsare pentru baladele lui, Dersu m-ar fi iubit cum îl iubi pe Arsenev,
monotone faţă de alura iar eu îl iubeam pe el, ghicitul miros de ginseng,
dramelor, asmatice şi orizontale: nasul falnic de vânător
zadarnic încercai să-i explic. şi organizarea toracică a drumeţului.
Vorbirăm complici despre sex
şi despre Istorie, cea următoare, Erau anii cărţilor ocru,
până când dubiul cu fotografii de transpoziţie
nu-l scârbi- chiar numele lui în groapă? hollywoodiene, „Tom Jones”, „Mihail Strogoff”
Nu, nu vă îngrijoraţi, dragă Schiller, şi „Fata căpitanului”.
„Tell” şi „Walenstein” ale voastre vă vor salva,
chiar „Rauber” mai ţine încă. Dar pe nimeni nu iubii mai mult decât pe „Dersu Uzala”
Alţii au fost vinovaţii. Chiar Kant? Mă-ntrebă. acel mod de a se pierde ca musculiţele
pe caracterele de literă din ediţia de la Mursia
Nu, Kant, nu, dar vi se pare? profitând de grafica omogenă a apendicilor,
Revenirăm asupra nivelului apei de reproduceri, acum inactuale,
şi din traistă extrase două mere veştede, de pelicula lui Kurosawa
înnegrite dar întregi, şi le frecă de fotografiile pătrate, cu o pădure de mesteceni şi de zade,
sub nări. Timpul de vizită cai la păscut sub plumburiul
se apropia de sfârşit. infinit din spatele ramei.
Pe plaja de la Sellin culese nişte scoici.
Ele sunt - şi atingându-le surâse. „Priveşte, căpitane, „Amba”*...În spatele nostru merge.
Mirosi iarăşi merele Foarte rău. Urma-i tare proaspătă. Acum un minut
potrivindu-le-n nisip. aici era”.
Delicat îmi luă mâna şi-mi scuipă
în palmă, apăsând *Tigru
cochilia şi închizându-mi pumnul
într-al său.
Apoi, pornind la drum, mă întrebă curtenitor Post-scriptum la Iosif Brodsky
Despre „Faust“-ul meu, dacă l-au primit favorabil,
şi înainte de a muri, Sunt născut şi crescut printre orezăriile piemonteze
să-şi amintească să-mi restituie volumele lui Linne. unde valuri minuscule împestriţează
perfecţiunea dreptunghiului şi a trapezului :
de aici puţinătatea rimelor,
vocea de amidon care-acoperă constantă
bula emoţională, fragilă.
Câmpia nu e infinită, lecţie a seninătăţii :
de la podul Romentino, Alpii şi Rosa
confirmă posibilitatea mitului,
poezia italianã de azi 113

exuberanţa dincolo de cotidian. Noua limbă


Pentru că nu de câmpie pentru Karin Birmele
ci de înfăţişarea munţilor am fost instruit,
educat să venerez Mamutul. Un nou vocabular, o limbă de „vinete
Solz de gheaţă supravieţuind din Pleistocen, şi morcovi” vream, fără kapa, sau diereze,
acest eu care-i un noi hidric, accentuată, mai cu seamă gravă,
se dezghioacă sub frontiere, unde fiinţa-şi accelerează
ca Ticino, Contrabandistul, spre Orient persoana a treia
din Hipeurianul elveţian la ispăşirea padană (uneori un „el“, ştiu, nu glumi,
neutrul e un lucru serios
chiar dacă-i doar ectoplasmă-n plămânii mei).
Diagonala sacrului
Veniră perfectul compus şi imperfectul, dar nu-mi
Prin anii elementari, în camera de joacă dădui seama de
locuia Cristos blond al bulbilor saltul tău gramatical, nu dădui explicaţii
rotitori şi corneea verde de copoi. despre viitor şi nenumărate apărură
jurnalele, replicile tale la trecut, confuziile-ntre
Aplecat spre nord, în vîrful sofalei-pat formele perfectului.
noaptea se-ntindea, cu dreapta Nici măcar de pronume nu-mi amintesc,
mişcându-şi capul şi corpul totuşi-ntr-un timp erau toate
dativele cu „mie-mi place grepfruitul“
neted în rama dilatată acuzativele , „îmbracă-te“,
clipind din ochi, îmi pronunţa şi denominativele „de acolo mai vreau încă“.
numele, în diagonala sacrului
Îmi amintesc evoluţia semantică, duelul
în timpul rozarelor cu bunica idiomatic, despre „bocca al lupo”
atunci somnul era o peşteră-ntunecoasă rezistenţa metaforică la dat,
de aburi, un hamam răspunsul optativului
(da, aproape ca „le crepes” în Bretania)
cu luciri de neon şi un om-dumnezeu prima–mpărţire a urii
istovit alungit pe o coastă- şi pacea filologică:
nu suportam privirea sa a gândi în limbă, nu prin limbă.

pleznetul ochilor Relaţiile lexicale, la nostra, „mio melograno”,


biciuirea sprâncenelor, îmi era frică de vocea şi „mio polipo”, culinare ; am îndrăgit mereu
de–ncăperea Divinului Fiu Perspectivic. o anumită alchimie a cuptorului.
O comunicare ipotetică, disciplinat
Dumineca dimineaţa devreme, mama ternară, indoeuropeană.
nu se trezise iar cardiologul Apoi când intrai
se făcuse stăpînul camerei în limba ta, a fost şi mai plăcută
neînţelegerea.
o ambulanţă era cu uşile deschise-n Mă supusei unui verb hipic, bătăios,
curte, albind gratiile. care se putea-mpărţi, disloca de
Văzui un braţ atârnat, ieşind regentă, cuprinzând totul
într-o îmbrăţişare de rădăcină
din cearşaf şi gura ei strâmbă, şi prefix, subordonând
tânărul cardiolog aplecat altarele subiectului şi păşunile complementului.
şi blond, precum Cristos din cameră. Cu tine m-am deprins să fumez, cu tine nouă şi
aceeaşi limbă,
Acolo fugii, în genunchi le-am fumat pe toate, până la
drept în faţa Slăbiciunii Sale, usturimea nocturnă sub laringe,
îl rugai privindu-l direct în ochi: pînă la iritaţia verticală.
Le-am aspirat
salveaz-o şi-ţi voi susţine privirea acum pentru a bloca viaţa bacteriei fonetice
şi-ntotdeauna. agitând „raja”, rex, rix ale strămoşilor mei,
arcaşul sarmat şi conducătorul de car vedic
care mai erau printre catacombele plămânilor mei.

Traducere de Adrian POPES CU


POPESCU
114 poezia italianã de azi
Şi totuşi, fiecare compoziţie ascunde o întreagă serie
de trimiteri, de semnificaţii diverse, de locuri
polisemantice, dar atât de disimulate, încât cititorul ar putea
Andrea TEMPORELLI nici să nu-şi dea seama. Chiar titlul, Il cielo di Marte, ar
putea fi interpretat în sensuri diferite: în sens astronomic
Andrea TEMPORELLI s-a născut la şi ştiinţific, după cum sugerează ultimul cuvânt, în sens
Borgomanero, în 1973. A studiat literaturile moderne; e dantesc, ca loc unde sunt spiritele care caută pe pământ
fondator şi redactor al revistei Atelier. A publicat La glorie şi onoruri, sau ca referire la aderarea existenţială,
buonastella, ciclu apărut în cel de-al VII-lea caiet de sau la experienţa de a exprima păreri opuse, sau ca referire
Poesia contemporanea (Milano, Marcos y Marcos, la chiar numele poetului (a nu se confunda cu pseudonimul
2001) şi Il cielo di Marte (Torino, Einaudi, 2005). literar). Iar acesta e doar unul dintre semnele plantate în
interiorul culegerii. Nu lipsesc, de fapt, probe ale unei
munci lingvistice descoperite, unde „chimia gramaticală”
Sfârşitul „doliului” e pusă în serviciul său, aşa cum se întâmplă în Sillabe
comete, unde „spaccano” rimează cu „H”, într-o reţea de
Andrea Temporelli reprezintă, fără îndoială, talentul trimiteri fonetice, pentru că „ci chiamano / senti?, i segni,
poetic cel mai important printre poeţii ultimei generaţii. Această sono solchi e sognano / di noi” („ne cheamă/ auzi?,
afirmaţie e sprijinită de părerea autoritară a lui Giovani Raboni, semnele, sunt săpături şi visează/ despre noi”). La fel şi
a lui Maurizio Cucchi şi a lui Roberto Galaverni. Cu el, procesul limbajul, deşi având o atitudine voit colocvială, se pliază
de desprindere de secolul al XX-lea apare încheiat. Poezia pe nevoi diferite: ştie să fie tandru în versurile de dragoste,
sa, născută şi cultivată în jurul revistei „Atelier”, creşte într-o descriptiv când e vorba de locuri, epic-pasional când e
acută conştiinţă artistică, maturizată într-un deceniu de vorba de idealuri, narativ pentru fapte, sentimental pentru
activitate critică. Prestigioasa „bianca” de la Enaudi i-a năşit afecte, tăios în intervenţii, dar mereu sobru şi niciodată
debutul poetic, cu Il cielo di Marte (2005). retoric. Cuvântul său, mereu „clar şi puternic”, reia legătura
Rezultatul e un miracol de stil care, cu o măiestrie cu realul, un real cotidian, materializat într-o existenţă
neîntrecută, împleteşte tradiţia cu contemporaneitatea. Dacă retrasă, marcată de valorile prieteniei, iubirii conjugale,
secolul al XX-lea a văzut afirmarea versului liber, din nevoia paternităţii, pasiunii literare, ale profesiei de dascăl.
de a apropia limbajul comun de poezie şi dacă la sfârşitul „Această literatură/ pute a peşte stricat. Dacă ai
aceluiaşi secol el s-a întors, cu o simplă operaţiune de gustat deja/ suflarea îţi e marcată”: versurile luate din prima
maquillage, la metrică, pentru a-i reda nobleţea cuvântului poezie, Diceria del poeta, constituie un adevărat program
tocit de cotidian, poetul armonizează metrica şi rima cu un literar şi sunt rezultatul a zece ani de lupte duse în „Atel-
demers discursiv apt să descrie viaţa cotidiană. Textele sale ier”. Temporelli nu s-a lăsat contaminat de poezia secolului
sunt compuse din scheme metrice tipice cântecelor din al XX-lea, deşi are legături strânse cu Vittorio Sereni şi
secolul al XIV-lea, care şi-au pierdut însă caracterul aulic şi Mario Luzi. El l-a „traversat” şi i-a decretat sfârşitul nu doar
retoric al unui cuvânt restrâns la tradiţie şi recuperează în paginile revistei, ci şi cu acest volum. Poezia a înviat;
prospeţimea comunicării cotidiene. Să privim o singură strofă, doliul a luat sfârşit şi atunci nu mai cântă le mal d‘etre, ci
luată din Indagine domestica: „Trattarla bene occorre questa prietenia cu Sergio, un prieten medic care îi împărtăşeşte
soglia / che non offre riparo / perché ovunque dimora la teama de a se simţi neputincios în faţa morţii, casa, casa lui
memoria / e anche l’ospite ignaro / che aggiunge la sua din S. Maurizio d‘Opaglio cu grădina, camerele, cărţile,
polvere sui fogli / che sono muri senza piů segreti / scrive caietele, amintirile, acea casă care a respirat atmosfera
un’unica storia. / Ci sono spifferi di vento, sale / la luce dalle viselor sale din copilărie şi adolescenţă, care i-a primit soţia
scale — / turba le stanze, tradisce i divieti”. Încercaţi să citiţi şi care acum îi găzduieşte fiul: „Are o pasiune pentru tine/
versurile fără să daţi prea multă atenţie finalului de vers şi casa, în timp ce îngenunchezi/ în faţa întunericului temător
veţi reuşi să uitaţi de rime şi metrică; vă va rămâne în memorie care aşteaptă/ în ultima cameră/ ca drumul să se termine”. E
doar un ritm melodios, prinşi fiind de descrierea casei poetului. clară imaginea învăţătoarei care iubea să picteze „scara
Şi totuşi, strofa e structurată după următoarea schemă metrică: dărăpănată/ care urcă fără sprijin”, de la care a învăţat
AbCbADcEeD. Ea e divizată în mod petrarchian, începând misterul artei. Cercetarea se mută apoi pe experienţa literară,
cu primul picior (Ab), al doilea picior (Cb) şi partea a doua a trăită ca o prietenie minunată, dar şi ca o conştientizare de
strofei, cu prima ei parte (cE) şi a doua parte (eD), având în a fi început o muncă în stare de a provoca o schimbare în
mijloc două versuri (AD) cu funcţie de cheie. Primul dintre literatură: „Cineva ar spune că cei trei aşezaţi/ la masa de
acestea rimează cu endecasilabul iniţial, iar al doilea cu bar/ sunt pe punctul de a-şi juca inima” şi într-adevăr şi-o
endecasilabul final. Derivă, de aici, o unitate stilistică metrică joacă, pentru că „şoarecii de clădire nestingheriţi” nu vor
şi formală de o incomparabilă valoare. putea ignora munca acestei generaţii definite în Opera
Nu am mai găsit un rezultat stilistic de acest nivel nici comune (Atelier, 2002) „decisivă”.
la marii poeţi ai secolului trecut. Se semnalează miracolul Femeia lui Temporelli nu e o Laură, figură intangibilă şi
când se descoperă o culegere de sonete sau o carte scrisă idealizată, e soţia („şi tu dormi cam rău în această casă/ care
în terţine, care se înconjoară de proptele, amestec de limbaj nu mai e străină şi încă nu e a ta”, nevasta alături de care
aulic şi cotidian, eliziuni şi rime forţate care scandează în visează „că în jur […] copiii zburdă în grupuri”, alături de care
mod obsesiv dictatul poetic. La Temporelli, discursul curge trăieşte bucuria paternităţii în timpul vizitei la ginecolog: „Din
limpede. În versurile citate, doar inversiunea iniţială ecran/ apare un chip cu trăsături neclare./ Lăcrimează ochiul
reprezintă o abatere de la structura colocvială. – nu din cauza scânteilor/ de ieri, ci de bine”.
poezia italianã de azi 115

Nu lipseşte referirea la istoria familiei: Italia ’57 (una


fotografia) înnoadă povestea tatălui cu aceea a poetului
(„Taţi şi fii stau fixaţi aşa/ împreună cu un frâu,/ în jurul
strungului se învârt vieţile/ sau în topitorie”), care
cuprinde poveştile locuitorilor, care prin munca lor onestă
au contribuit la dezvoltarea şi bunăstarea zonei.
Apoi şcoala, profesia de dascăl: în Richiesta d’aiuto
a un maestro elementare, pasiune, conştiinţa delicateţii
muncii sale se unesc cu o mişcătoare teamă pentru
creşterea tinerelor vieţi: „spune-mi cum/ va mai fi posibil
să-i înveţi/ ceva ce nu mai e viu/ pe micii noştri elevi, să
faci/ valea plină de oameni în stare/ spun în stare să
greşească”. Istoria mare se uneşte cu istoria personală a
unui tânăr care creşte în societatea postmodernităţii cu o
lume de valori şi exigenţe.
Orice rest de lirism romantic e alungat cu o mişcare
sigură, ca şi orice tensiune ontologică şi autoreferenţială
a limbajului, cu toate tentaţiile neoorfice sau
mitomoderniste, pentru că poetul se infiltrează în acel de mamertini în sărbătoare
proces de redescoperire a realului care permite o lărgire la braţ cu prostituatele lui Baudelaire (amanţi
de orizonturi înspre o poezie în mod intim politică. pentru care n-a existat niciodată un vers
La Temporelli, recuperarea legăturii cuvânt-realitate în care să poţi fi prinsă). Pedepsele tale uşoare
nu se realizează în urma unui proces retoric, ci prin exigenţă în această dictatură sînt chiar confortul meu:
morală şi prin concepţia filosofică fundamentată pe de pe năsălia (atît de plăcută pentru mulţi)
încrederea în cuvânt şi în capacitatea de cunoaştere a pe care ne-au pregătit-o capul meu
artei, asupra căreia e delegată misiunea de a reprezenta trimite semnale ciudate – iar tu le-ai pierdut
contemporaneitatea. Meritul său principal constă tocmai codul pentru totdeauna. De aceea împuşcă-mă
într-o scriitură poetică ce, în potenţarea componentei (bucurie ce nu vei fi dacă nu vei muri de ea) :
fonico-simbolice, nu se înstrăinează de viaţă, ci îi dacă tu încă n-ai trecut
potenţează reprezentarea într-o pluralitate de semnificaţii eu aici încep, repede, dă-mă afară.
care găseşte în experienţă elementul catalizator de sens. Pînă cînd carnea albă pusă pe foc va brăzda
O mînă inspirată.”
Luciano LADOLFI
Traducere de Veronica BUTA
BUTA Cîntecul lui Sergio

Şi el are nevoie de îngrijiri, el,


Aş putea ucide doar cu asta, doar cel mai tare medic din lume.
cu bucuria... „E de neconsolat”, pare a gîndi
Vittorio Sereni fiica ce-l ascultă
Trăncănelile poetului promiţîndu-i încă o dată că va ajunge
la vreme, asta e sigur. Vezi
„Şi pentru că te-am aşteptat degeaba că ar vrea să-i explice cumva
atîta vreme pe străzile ştiute, vina de a pleca încă o dată
m-am abătut de la drumul obişnuit fără să fi spus nimic.
şi am vizitat locurile de dincolo de ziduri Are în gît un nod de vînt
jurîndu-mi de mii de ori care nu se desface nicicum.
să te înving cu fanteziile mele. Totdeauna hemoragiile
Pretutindeni dădeam însă de cineva care-mi zicea: trebuie oprite. Şi totuşi spaima
„A fost deja pe-aici şi întreba de tine”. care-i îngheaţă vinele
(Această literatură pute a peşte e un sărut reţinut
stricat. Dacă ai muşcat deja împotriva păcii dulci şi cumplite,
răsuflarea ta va mirosi cam urît). E ca atunci farmece de ochi ficşi
cînd iubirea te trădează şi te simţi jalnic. Fireşte că nu se poate susţine îi zic
Oricum nu te-ai întors şi nu mai e nimic un cer atît de cristalin,
de adăugat la haznaua dar acest armistiţiu nu e indiferenţă
pe care abandonul tău o deschide pentru minte şi nu e a ta vocea
(Şi deja aş putea încheia, zicîndu-ţi că-i care trebuie să-l numească. Dă din cap
dispreţuiesc pe toţi cei ce te visează) fără să mă asculte. E prietenul docil
care acum i se spovedeşte. Lucrarea
Însă nu autorul e aici unde eu te pierd mereu, pe care o face împreună cu mine e cel mai rapid
martir între şiruri furt de cuvinte
116 poezia italianã de azi
pentru a-i emoţiona pe cei surzi,
nu sarcina de a tăia Îţi aminteşti zilele
precis în carne în care o auzeai noaptea gîfîind
(spinarea împotriva sorţii şi a vîntului). cu muzica aceea stranie a obiectelor
Cine-l aşteaptă sau a aparatelor electrocasnice
îl confundă cu altcineva, abandonate în întuneric. Şi grămada
cu cel pe care unii-l cred infailibil, de carneţele şi de caiete şi toate cărţile
cu atingerea imperceptibilă lăsate să zacă în pod, pariezi
că dacă le-ai citi acum ai rîde
Şi tocmai despre el îmi vorbeşte de toată acea alergătură fără ţintă?
dintr-o stranie invidie, Durerea trebuie să rămînă amestecată,
nu de muncă, de femeia trădată abia acum înţelegi că nu există puritate.
de vreun iubit crud. Suprafeţele aspre care-ţi mîngîie mîinile
Poate caută cu ochii plecaţi cea mai curată au o pace desăvîrşită
a treia noastră amprentă
dacă-l invit să scandeze jurămîntul: Şi cînd în sfîrşit
„credincios pînă la moarte” – o vezi pentru prima oară, pe prag,
deşi îmi pari casa în care ai locuit dintotdeauna
cu adevărat de neconsolat. Nici măcar ca şi cum ai fi fost singur,
n-ar pleca cu mine intri lăsîndu-ţi mintea liberă
de-a lungul zilelor plictisitoare aşa cum se intră într-o operă de artă
neliniştea sa ar dispărea, în vreme ce o rimă îţi deschide
cred, convins că un cer neexplorat,
măcar celălalt nu e un medic, laşi bagajele jos şi te avînţi într-un zbor
ci un nou prieten drag care întîrzie foarte lent şi uşor, pe muzica
şi apoi se scuză: uite... pe care ieri o urai (însă cînd pleci
trebuie să te pregăteşti să vezi şi să auzi.
„Uite cum rămîn şi eu credincios Depărtarea e cea care ne învaţă să înţelegem
lucrării comune lumina lucrurilor, cu ochii închişi)
de a trăi viaţa pînă la capăt,
uite cum moartea Laşi durerea să urce alături de tine,
e răbdătoare cu paşii care frate cuminte,
vă suprapun umbrele. Şi el accelerează iarăşi o pui să stea alături de tine la masă
pentru a se întoarce la vreme acasă, aşa cum niciodată în copilărie
dar urmărit de ea, de ea care şi mai adînc nu făcuse, nici măcar pentru cîteva ore.
l-a privit în ochi Veşnicia devine măsurabilă
simţindu-se dezbrăcată de dragostea lui, dinaintea ta, însă ceea ce încă
înfrîntă în ceea ce ea, crede-mă, te scuteşte de a te simţi fericit
ea, sora stearpă în graniţele acelea
care doar şezînd cîteva ore e timpul, care vrea să fie împărţit
se simte învinsă. Vezi cu prietenii, cu o femeie care să locuiască
cum acuma îl invidiază în chiar durerea şi bucuria ta,
pentru o scînteiere de veşnicie pe chipul Gaiei pentru ca timpul zilelor care se devoră
pe care ea n-o va simţi niciodată...” şi chipurile abia iubite să se fi sfîrşit

Secolul XX Casei îi place de tine,


în vreme ce rămîi îngenuncheat
Dar apoi pe neaşteptate în faţa întunericului care aşteaptă
ca şi cum ar fi fost dintotdeauna acolo înăuntrul ultimei camere
aşteptînd acea clipă (de unde să se încheie călătoria. Şi totuşi
vine n-are importanţă, dacă te simţi gata să te linişteşti
dintr-o vacanţă sau dintr-un exil pe insulă, te opreşti ferm acolo, aşa cum adesea
dintr-o fugă incredibilă), o zăreşti, stăteai îndărătul perdelelor
casa ta, aşa fără să respiri, întrebîndu-te dacă
cum e dintotdeauna – iar ferestrele mai înaintează vreo mînă care să-ţi ia
ţi se par noi, uşa, lumina ghiozdanul şi să-l ducă în locul tău (vai însă
care se varsă pe balcon, dacă dădeai de înţeles că te-au găsit).
şi rămîi uluit pe picioarele tale De aceea închizi ochii, îţi ţii răsuflarea,
cu spatele încovoiat de bagaje, ca şi cum n-ai fi fost niciodată plecat
încărcătura de promisiuni şi greşeli
şi de bucurii, fără martori
poezia italianã de azi 117

Cercetare domestică Ai vrea poate să-l prinzi


(mă obligă să spun aceste vorbe arogante
Trebuie tratat bine acest prag care izbucnesc între margarete
care nu oferă adăpost şi strigă în mine, îmi duc versul înainte
pentru că oriunde adăpostul memoria în ciuda mea),
e şi un musafir ignar te crezi mai tare decît vieţile
care-şi adaugă propria pulbere pe foile pe care le-a distrus deja? Curajul tău
care sînt ziduri fără secrete jigneşte tot sîngele vărsat,
scrie o singură istorie. un îngrăşămînt atît de fertil al lumii.
Există curenţi de aer, urcă Mor copii prin şcoli,
lumina scărilor – Marte te-a cruţat,
tulbură camerele, trădează interdicţiile ce pămînt vei deschide cu vorbele?

Fereastra care se zbate arogantă Chiar să fi fost glia fragedă


întreabă ce aduce şi influenţa planetelor binefăcătoare,
cel ce vine şi ce anume ia zălog. chiar să fi fost propice vremea în acel anotimp
În spatele ultimei uşi şi animalele ascultătoare la poruncile tale,
(fie care-o fi, confundată între atîtea) şi tot n-ar fi fost de-ajuns, în fine.
cineva speră ca mai devreme ori mai tîrziu
Trebuie să înţelegi direcţia
să primească darul cuvenit, semnul
vînturilor, mai întîi, să miroşi bine
care va dezlega din oribila postură
(conştiinţa e în cuşcă)
pe primul născut
fructele bune ale locului. Marginea
cel care va stinge vina de a fi vii
e şi ea o brazdă fertilă.
Pentru a o străbate
Fiindcă moartea gravată în viaţă
nu e dovadă de nimic, împrăştii cenuşa versurilor stupide
doar viaţa străluceşte în moarte
perfectă, exact aşa: Persistă însă visul
de necombătut. Degetele iar plugul în astă seară îţi va produce un fior –
au zgîriat cercevelele lăsînd oracol al strămoşilor ţărani
urme contorsionate fugiţi pentru a rămîne în viaţă,
de crime domestice pentru cine lamă uşoară, mişcă-te!
în ciuda atîtui întuneric (zoreşte cu scopurile sale mărunte
va citi, ca şi cum s-ar ruga glasul înfumurat), pentru că
vreau să nu te mai simţi singură,
Dezordinea închide spaima pregăteşte cîmpul pentru noi seminţe,
în uimire. În cameră memorie părăsită
foarfecele căzute sub scaun fă-te rachetă şi zboară,
pune la cale diverse uneltiri. migraţia abia a început
Jucăriile împrăştiate pe duşumea
de-a lungul coridorului Italia ’57 (o fotografie)
sînt indicii limpezi.
Pe o bucăţică de hîrtie e scris Un mic local (fabrica secolului!)
un nume: o altă urmă de necontestat. sustras folosinţei agricole,
Nimeni nu e atît de abil în mijlocul tufelor de ginestra
încît să poată ascunde în versuri al mărăcinilor ierburilor înnegrite şi arbuştilor
toate viciile ’57. Ani de chiverniseală, spune
legenda cu glas de legendă.
Retorica locului E aproape o bucătărie:
între ferestre mici
„Plugul din grădină două bănci alăturate pentru gustare,
de cîţi ani stă nemişcat?” „De cînd un băieţel surprins în clipa în care
exista un singur zeu al cîmpiilor, Marte” rîdea spre obiectiv într-un joc nou,
„Bun, dar de ce s-a oprit aici, întreb” adus şi el din America
De veacuri sedus de turul Alpilor.
Pierdută pe veci e Pe pereţi în schimb atîrnă
arta de a ara glia şi de a bea vin obiecte niţel stranii,
nou (ce retorică e asta? foarfeci matriţe piepteni şi lopăţici,
Marte nici nu te-a mai atins, unelte pentru nisip aşezate în scară – şi recipiente
protestez: asculţi încă voci pentru ulei, scoici cu găurile astupate, apoi
inventate dincolo de scenă, compasuri pentru suflete şi alte scule
glume de-ale vîntului. Şi nu e momentul) împrăştiate. Cine nu se apucă
118 poezia italianã de azi
să prelucreze grafitul mănîncă pietre. pe care o îngrijeşte cineva cu pasul său de păzitor
Dacă ai plămîni de bărbat şi mîini bune, al legii de a creşte credincioşi rădăcinilor.
alamă sau topitorie: nu există altceva. Eşti pregătită de dragoste. Ţi-e frică
E bună pentru cuptor şi furia să te ştii fericită, şi n-o recunoşti

Părinţi şi copii stau astfel fixaţi Avea un ritm şi durerea, a da şi a lua,


laolaltă în aceeaşi menghină, a lovi de moarte cu un gest peremptoriu,
vieţile se mişcă în jurul strungului un fiu dat şi unul luat, cu îngerul
sau în topitorie: aici lucrează care închina pe ascuns cu nectarul
învîrtind într-o ceaşcă pînă se face seară uitării sorbit din floare. E just să ajungi
pe landă... iar acum, dinaintea acestor pînă aici fără să-ţi dai seama,
oameni înrămaţi, ai încredere, nimeni nu plînge
cu mîinile curate, sub scară, e doar rugina care infectează
cum te simţi tu, ce-ai zice zgîrieturile. Trebuie să văruim, să alegem
cu adevărat pentru a primi provocarea faianţa şi să curăţăm celălalt dulap. În pivniţă
puştiului care trage cu coada ochiului, a mucegăit ceva, dar nu-ţi fie teamă, facem faţă,
voi duce în pod celelalte cărţi, vecinii sînt liniştiţi iar
chiar dacă timid?
copiii
Chipul tău şi al lui sunt una
vor avea un adevărat regat în curte. Te iubesc,
n-am nici o îndoială că ştiu cine eşti
Cîntecul mirelui
- tu care intri în amintirile mele,
surîzi, faci ordine
În spatele fiecărui gest stă un zeu iar al tău, precis,
de a deschide ferestrele şi de a lăsa să pătrundă
Rugăminte către un învăţător
aerul proaspăt, lumina, parfumurile verii
crede-mă e mai scump decît
Dar umilinţa nu e niciodată nevinovată,
orice mişcare indecentă.
Mă seduci, dar de multă vreme mi-ai iar tu ştii că numele care mă precedă
hotărît soarta. Mă iluzionez că pătrund face de necrezut gestul pecetluit
încet în mintea ta cu taina darului.
cînd am visuri perverse Pot păcătui doar în numele meu,
iar tu dormi cam rău în această casă în numele tatălui meu. Dacă ai cunoaşte
care nu mai ţi-e străină dar nu e încă a ta. (după ce ai fi ascultat
Fiece lucru se tulbură cînd treci pe lîngă el zădărnicia vremurilor, reţinînd o clipă
această imagine) iertarea
Dar unele camere nici nu le recunosc. care într-adevăr umileşte, spune-mi
Era o trecere sigură dincolo de orice uşă cum vei mai putea să predai
iar noaptea puteai să te mişti ceva mai viu
prin întuneric, să urci scările micilor noştri elevi, ceva care umple
din amintire şi evitînd muchiile valea de oameni capabili,
să aluneci în pat, în pădurea viselor. capabili, zic, să greşească, precum
De-a lungul peretelui apăreau umbre uşoare, părinţii noştri imparţiali şi damnaţi
răul se strînsese tot în plînsetele vîntului. în ceea ce cred şi scriu.
Odată cu respiraţia îngreuiată a camerelor Nu există îndurare pentru norocoşi
un secret şi mai greu
pe care zadarnic Mă dau repede deoparte, gata
dimineaţa îl distrugeam să-mi împrumut glasul celor pe care le spui,
torcea însă destinul (ţi-o spun, în contactul strategic al cărărilor
ţi-o repet: dacă tu n-o ştii noastre uşoare.
un măgar vei fi) Iar dacă vor veni zile fără focul prieteniei
iar apoi cînd, fără a mă simţi ridicol, mă voi expune confruntării,
scandam cu degetele mîinii cu toate că nu dovedeşti atîta putere
ritmul unor fraze sibilinice, cît retorica unor versuri nefericite
copilăria, sfîrşitul său precum acestea. Voi număra
silabele mele şi abia voi descoperi
Tu vino după mine. Nu sînt deloc măsura nesigură, aşa cum crezi tu.
ameninţătoare fotografiile de pe comodă. Distanţa de la tine la mine, de la mine la tine
Nimeni nu ne spionează. E o stea roşie e cea care poate anula totul într-o clipită
deasupra muntelui şi poate preschimba fără zăbavă jocul
care mă protejează,
în viciu, egalizîndu-ne înţelepciunea.
Madonna del Sasso
Dar îţi las ţie frîiele
îşi trimite lumina sa peste
ca să fii tu cel care inventează nevinovăţia
trandafirii din grădină. Şi e o grădină
poezia italianã de azi 119

Parabola părinţilor

Părinţii cu privirea la orizont Alessandro RIVALI


au îmbătrînit tot aşteptînd pe cineva
care a plecat demult Alessandro RIVALI (n. 1977) lucrează la editura
pentru a-şi croi propria soartă. Ares din Milano şi e redactor al revistei trimestriale
Şi ca toţi bătrînii sînt izvorul Atelier, ca şi al revistei Studi cattolici. Poeziile sale au
unei înţelepciuni inutile (iar restul apărut în revistele Atelier, Clandestino, Lo Specchio
bogăţiei lor e tot pentru nimeni, della Stampa, La Clessidra. E prezent în caietul
pentru vina de a fi vorbit colectiv Quattro poeti (cu o notă de Roberto Mussapi,
prea mult, fără să asculte). Acum încep să tacă, ed. Ares, Milano, 2003) şi în antologia La Stella polare
sau născocesc stranii pomelnice – poeti italiani dei tempi „ultimi” (îngrijită de Davide
pentru a umple absenţa. Brullo, Ed. Citta Nuova, Roma, 2008). A publicat volumul
Poate ascultă cineva de poeme La Riviera del sangue (Ed. Mimesis, Milano,
din spatele zidului de apărare. 2005). Ediţia a doua a acestui volum, incluzînd şi piese
Baremi cîteodată noi, a fost publicată de ed. Fara (Sartancangelo di
răspunde cu un vers animalic, Romagna, 2007). Are în pregătire un nou volum de poezii
cu o scrisoare anonimă respinsă. intitulat La caduta di Bisanzio. Despre poezia sa au scris
Nu e un gest normal Giampiero Neri, Cesare Cavalleri, Giuliano Ladolfi, Davide
să le dai altora atenţie Rondoni, Roberto Mussapi, Alessandro Zaccuri, Marco
cînd nu sînt nimic. Merlin, Davide Brullo, Massimo Morasso.
Virtute e să te naşti
încrezîndu-te în copiii care te părăsesc,
măsura unei minţi Istoria în cuvânt
care scufundă memoria în viitor
În vremurile heideggeriene de sărăcie culturală, două
De aceea părinţii îmbătrîniţi înainte de vreme sunt răspunsurile la foamea de realitate pe care cuvântul
se închină pe ruinele autoreferenţial nu o poate satisface: logoreea şi supleţea
viselor lor (dar aici nu se aude expresiei. Cu La Riviera del Sangue (2005), Alessandro
scrîşnetul oaselor). Nu e vreme Rivali a ales a doua soluţie. Nimeni, totuşi, nu confundă
pentru sentimente, pentru gesturi supleţea cu superficialitatea, pentru că doar un stil suplu,
riscante: ficatul lor esenţializat, eliptic, aş spune chiar şi pudic, poate încadra
suferă întîmplările fiecărei zi şi face să explodeze o anume concepţie asupra existenţei.
(urcatul scărilor cu lumini stinse, Titlul dantesc al volumului exprimă intenţia unei
traversarea epică a unui coridor). poezii ancorate în fenomenologia stirpei umane, aceea
Tot felul de lucruri „care îşi reglează conturile cu Istoria, care încearcă să
îi pot seduce: cu firimiturile facă lumină asupra violenţei, asupra răului, a sângelui
în buzunare ies din clădire, care o urmăreşte şi se întreabă dacă un asemenea râu de
se pierd pe uliţele satului sânge (unde râu e trimitere la Liguria) e justificabil, în
precum copiii luaţi de sensul de supunere justă, dacă poate, adică, răul avea un
un capriciu. Cîte unul îi strigă, sens şi, prin aceasta, să se/ ne salveze” (Riccardo Ielmini).
blestemă că asta nu mai e viaţă. Memoria devine harta unei „geografii dureroase” a
Nu se înţelege de pe chipurile lor locurilor Morţii, unde găseşte însoţitori de drum, ghizi
dacă sînt orgolioşi sau înspăimîntaţi care îi arată locurile, îi povestesc despre feţe, evenimente,
să stea singuri îi arată că „diavolul trecuse pe aproape”. Războiul,
aceşti bieţi bătrîni – precum nişte animale violenţa, urile despre care a auzit îl fac pe poet să conceapă
care părăsesc turma, istoria ca manifestare a răului, a violenţei, a sângelui vărsat
confundînd urmele care îl imită pe acela al poeziei: „Poate călăii ştiau de peisajul
dantesc. […] îl îngropară/ în pământ până la gât”. Rivali
(Dar, iată, mîini pricepute nu se agaţă de nicio mască ideologică, pentru că
apar pe neaşteptate, nu mai sînt singuri Weltanschauung a sa e în mod sigur înrădăcinată într-o
îşi reazemă capul obosit de o umbră...) concepţie a lumii, o încredere în lucruri, în sensul lor.
Poetul nu narează, delimitează; compoziţiile sale par
(din volumul Il Cielo di Marte) graffiti care, văzute de aproape, păstrează doar sărăcia
liniilor puternice, dar, ca într-un tablou impresionist,
Traducere de Al. CISTELECAN observate de la o anumită distanţă, primesc o consistenţă
şi-o lumină cu totul particulare: „trecătoarea de la Lemme,
Voltaggio/ e o cărare de şarpe până la Tobbio.// Era o
geografie dureroasă/ străpunsă de lacrimile/ interioare ale
tatălui”. Cu aceste versuri începe să se animeze primul
120 poezia italianã de azi
tablou: evocarea vicisitudinilor prin care au trecut rudele versului, situaţia contemporană. Rivali depăşeşte orice
sale în timpul războiului de pe coasta genoveză în anii limită de cronică, atât de frecventă în orice evocare de
Rezistenţei. Astfel, poetul se prezintă ca un martor indi- războaie, catastrofe, atacuri teroriste, orice descriptivism
rect al unei situaţii care i-a marcat strămoşii El trebuie să pur, orice dare de seamă superficială, orice sentimental-
trăiască, să vorbească; simte în el o obligaţie care îl ism plin de compasiune, pentru a prinde sensul intim al
împinge spre cuvântul poetic: „Trăieşti pentru a asigura devenirii prin intermediul legăturii cu familia, percepută
descendenţa,/ pentru ca fiii să-şi recunoască taţii”, altfel ca sens al continuităţii tradiţiilor, al valorilor şi, în ciuda a
tradiţia idealurilor ar cădea în uitare. Poetul îşi asumă rolul tot, a speranţei.
de custode al unui patrimoniu cultural învăţat nu din cărţi, Textul în pregătire, La caduta di Bisanzio, prezintă,
ci de la şcoala vieţii. Iar asprimea acestui drum se reflectă sub anumite aspecte, elemente de noutate şi, sub altele,
în stil, ca alegere etică înainte de a fi estetică, pentru că în componente de continuitate faţă de creaţiile precedente.
epoca nihilismului orice risipă de cuvinte e o conturbare. Puţin rămâne din acel stil zvelt, esenţializat, eliptic, aş
Clădiri, regiuni, obiecte, persoane, poveşti, toate în spune chiar pudic, pe care l-am admirat în Riviera del
esenţialitatea încadrării lor lasă să se filtreze o tragedie pe Sangue, ca şi din acea atitudine de „delimitare” care
care poetul, cu greu, simte că trebuie să o evoce: râul apropie compoziţiile sale de graffiti. Şi povestea evocării
sângelui său. vicisitudinilor prin care au trecut rudele sale în timpul
Legătura cu acest trecut e asigurată de tată, descris Rezistenţei, pe coasta genoveză, e ridicată aici la
prin mişcări rapide de penel: gesturi, situaţii, locuri, aluzii, semnificaţii metaforice. Dispar clădiri, regiuni, obiecte,
cuvinte care reproduc imaginea unei persoane puternice, persoane, situaţii. Dispar locurile experienţei autorului,
emblemă a valorilor familiei. Împotriva istoriei, regatul cu încărcătura lor „cronotopică”, capabilă să marcheze
răului, care a semnat „firul generaţiilor: Parodi, Germi, versurile cu axul istoriei şi al geografiei. Aici domină
Rivali”, se ridică familia, înţeleasă ca o comuniune încărcătura vizionară, prezentă în ultima parte a volumului
neîntreruptă a sentimentelor tatălui faţă de un fiu, ale când Sf. Ioan trebuia să traseze apocalipsa lumii
mamei faţă de o mamă, într-o mişcare pozitivă. contemporane. Iar Bizanţul apare ca emblemă a întâlnirii
Din această cauză, la Rivali trecutul nu cade dintre Occident şi Orient, între Europa şi Islam. Cronica
niciodată nici în evocări nostalgice, nici în demersuri rămâne în fundal; viziunea dezolată a pământului primeşte
arheologice sau bibliofile; la el, privirea e mereu fixată contururile şi limbajul profeţiei: „Misticii au ochii purpurii,/
asupra prezentului, un prezent personal, prin intermediul Pune limba în cenuşa misticilor,/ şi vei mişca zorile
căruia perpetuează „catena” existenţei, şi un prezent secolelor”. Drept consecinţă, stilul e urgentat sub impulsul
colectiv, care se traduce în cultură, istorie şi societate: unui expresionism – „acidul a coborât sub pleoape/
autorul lasă Genova pentru a se transfera într-un „Milano dezlipind carnea de ţeastă” – care ajunge aproape la
de infern şi sare”), care devine „locul” continuităţii. Trec exasperare: „Invadatorii au închinat pentru tenacitate/
prin faţa ochilor noştri cartiere, periferii, „pasarela Certosa”, vărsând vin în ţestele călduţe”, imagine care evocă barbara
„capii de la Trenno”, locuri ale decăderii şi ale sfârşitului poveste longobardă de la Alboino şi Rosmunda. Cuvântul
civilizaţiei occidentale, pe care Rivali le observă cu o depăşeşte legătura imediată cu realitatea, pentru a intra
amărăciune lipsită de speranţă: Finis Europae, „de-asta într-o dimensiune onirică („numele lui Aleppo venit ca
se salvase la Caina/ o crisalidă lungă dizolvată în ger”. Nu prin somn”), unde se dedă la o pluralitate de semnificaţii
se găseşte într-o condiţie infernală, deoarece poetul ştie şi îşi dilată propriul mediu semantic, incluzând tradiţia şi
că, „ieşiţi din obscuritate şi din rău, acum lumea se mişcă cronica, literatura şi documentarea („Plutonul examină
spre început, în construcţia noului, în a doua naştere unde pietrele/ oraşului ars”).
să viseze «Europa catedralelor şi-a luminii». Din această Astfel, istoria se prezintă ca un vas de metafore şi,
cauză foloseşte vocea profetică a aceluia care vede Timpul golită de componenta de succesiune lineară, e adusă
şi ştie că nimic din ceea ce s-a făcut n-a fost făcut pentru într-un prezent vizionar unde, pentru ochii poetului
sine, ci pentru că s-a vrut” (Riccardo Ielmini). „văzător”, totul se întâmplă în contemporaneitate: „Au
Ca şi Sfântul Ioan, Rivali e invitat să traseze fost îngropaţi împreună,/ la Termopile sau în vâscul
„apocalipsa” lumii contemporane: „Numele tău era Ioan/ Sommei”. Ca şi pentru Dante, ca şi pentru profeţii biblici,
limbă care străluceşte în tenebre”. În partea conclusivă, devine necesară o învestitură oficială. Autorul nu poate
limbajul primeşte un stil vizionar, care, fără să renunţe la tăcea; un imperativ superior îl împinge să vorbească: „scrii
uscăciune, se îmbibă cu descrieri şi figuri alegorice. forţa care eliberează sarturile/ şi duce la nisipurile
Evocarea atacului turcilor asupra orăşelului Otranto devine orientului”, deoarece contemporanii sunt orbi la „adevăr
simbolul unei noi barbarii care devastează lumea pentru a [şi] grosimea semnelor”. Situaţia e apocaliptică: războaie,
se încheia cu o notă de pesimism: „vezi cum e smălţuită distrugere, resturi, dezastre ecologice, „pestilenţă”,,
acum marea,/ cum răsar vertebrele celor pierduţi. […] Dar atacuri teroriste („Loviră oraşele de coastă/ devenite rapid
acum opreşte-te să priveşti/ discul de sânge care coboară surorile Gomorrei” şi „Orientul e o roată de flăcări”). Pacea
în apă,/ urma stârcilor spre Orient/ şi cât e de albă şi tăcută părinţilor e doar o amintire, nu există bariere, pentru că „În
marea”. tripla cortină de ziduri Bizanţul/ e de-acum limbă smulsă
Aş vrea să-i alătur poeziei civile această carte, şi din gât,/ insectă care vibrează în durere,/ nerv sfâşiat de
folosesc „civilă” în sensul cel mai elevat al termenului, lamă”. Civilizaţia europeană e în pericol de a fi distrusă:
acelei poezii care, depăşind privatul, îşi propune să „Catedrala cade sub loviturile catapultelor”. Căderea
delimiteze drumul societăţii, să reveleze (în sensul capitalei Imperiul Roman de Răsărit se prezintă ca o
etimologic al cuvântului „apocalipsă”), prin intermediul emblemă a unei noi invazii a continentului european, ca
poezia italianã de azi 121

sfârşit al unei civilizaţii milenare care îşi găsea identitatea


şi cultura în tradiţia greacă, latină şi creştină. Otranto
Mai e loc pentru speranţă? Există vreo posibilitate
de supravieţuire pentru Vechiul Continent? Concluzia Orăşelul italian Otranto a suferit un neprevăzut
antologiei nu ar lăsa loc de îndoieli: „azi la Bizanţ se asediu din partea turcilor, în iulie 1480. Dată fiind disproporţia
sfârşeşte istoria”. Răspunsul însă, ca în toate profeţiile, forţelor, garnizoana oraşului a abandonat cîmpul de luptă
se va clarifica doar în faţa faptelor împlinite şi ar trebui, înainte de începerea ostilităţilor. Oraşul a fost apărat cu
poate, căutat în plan metafizic, deoarece Spiritul, care dîrzenie, vreme de două săptămîni, de locuitorii săi. S-ar
guvernează evenimentele omeneşti, nu urmează cărările părea că la lupte au luat parte şi femeile şi copiii.
prevăzute de oameni: „un singur foc alimentează viziuni Lipsit de artilerie grea, Otranto a căzut după două
şi opere/ un singur foc şi-un singur spirit”, iar săptămîni. Ultima luptă a avut loc în cimitirul din faţa
evenimentele pe care la considerăm negative pot prevesti splendidei catedrale. Tradiţia afirmă că episcopul a fost
un viitor imprevizibil şi bun. Altfel, poetul aude „trei tineri tăiat în două. Cei 800 de supravieţuitori au refuzat să ab-
cântând în cuptor” şi „în zbor urlă lei şi Daniel”, profetul jure şi au fost decapitaţi pe colina Minervei.
ale cărui opere se numără printre scrierile „apocaliptice”. S-ar părea că tragicul sfîrşit al oraşului a fost anticipat
Ca el, poetul cunoaşte prezentul nu prin revelare directă, în misteriosul mozaic realizat în secolul XII de preotul
ci prin intermediul simbologiei, iar interesul său principal Pantaleone.
e prezicerea viitorului destinului uman, demonstrând, cui
nu crede, credinţa faţă de legea divină. Astfel şi versetele Più non mugisce il mare, non sussura il mare,
biblice: „Domnul a dat,/ Domnul a luat” pot fi interpretate, Il mare.
pe de o parte, ca previziune a următoarei pierderi a credinţei Senza i sogni, incolore campo è il mare,
din partea Europei, şi, pe de alta, ca anunţ al unui plan Il mare.
misterios în cadrul căruia, după cum afirmă „preotul de Fa pietà anche il mare,
ţară”, „Totul e har”. Il mare.
Cuvântul lui Rivali are toate valenţele temporale: Muovono nuvole irriflesse il mare,
trecutul cu istoria, prezentul cu recunoaşterea şi viitorul Il mare.
cu o cârmă de speranţă, în cadrul unei Weltanschauung A fumi tristi cedé il letto il mare,
religioase. O atare perspectivă lărgeşte graniţele semantice Il mare.
ale textului şi se leagă într-o reţea de trimiteri care nu doar Morto è anche lui, vedi, il mare.
că extind sfera, dar care conferă versului un aer de imensă Il mare.
valoare gnoseologică. Tocmai în această concepţie va fi
individualizată sinteza între asprimea narativă a primelor Giuseppe Ungaretti
două condiţii cu vizionarismul profeţiei, care se
diferenţiază în mod net de orice influx orfic sau neoorfic, 
pentru că e înrădăcinat puternic într-o precisă reprezentare
istoricizantă a scrierii în versuri: „Datoria poetului e Cine-i primul care vede
serioasă […]. Nu există un spaţiu sau un timp pentru o primejdia pe apă,
artă neimplicată, care să se distreze cu cuvintele. Urmează marea forfotind de vele?
că poezia e un gest responsabil, responsabil pentru temele Nume înghiţit de cronici,
şi modalităţile de expresie, ca şi o privire profundă asupra şters de nisip.
lumii. Ea trebuie să ştie să o interpreteze, nu doar să o
descrie în vremuri de alianţe literare şi răutăţi răspândite, S-au strîns lîngă ziduri,
în care singurul scop realizat pare să fie promovarea de apoi s-au învolburat prin labirint.
sine. Cine ştie dacă nu va reveni în viitor vocea înaltă a Comandantul apărătorilor
unui poet profet, capabil de grandioase viziuni – acea a avut parte de stigmatele lui Isaia.
visio dantescă -, larg evocativ şi, în acelaşi timp,
înrădăcinat în real, înarmat şi cu o expresie încordată, Oamenii au căzut de spadă
violentă uneori, împotriva unui „poetichese” răspândit, la templul Minervei
un poet gata să arate cu degetul către diformităţile lumii şi înconjuraţi de Arborele Vieţii.
să ţină strâns în mână speranţa, pentru că dramaticul
poeziei nu se întâlneşte cu necesitate cu tragicul său”. Zgîrieturile de pe fresce amintesc
Alessandro Rivali delimitează, cu astfel de cuvinte, seminţele discordiei căderea
pentru sine şi pentru poeţii contemporani, o linie poetică reînnodînd cercul lanţului.
precisă, clară şi hotărâtă.
Cel care a desenat fiecare pietricică
Giuliano LADOLFI a văzut în somn soarta cetăţii;
Traducere de Veronica BUTA
BUTA ştia că vor respecta
profeţia şi legămintele desenului.

Dragonul străpuns de mii de suliţe


tremurînd în lupta cu Cuvîntul:
122 poezia italianã de azi
în acest fel recapitula Sfîntul toate lucrurile.
În lacul de foc,
în izvoarele aprinse
izvor e amintirea.

De aceea numele
celui ce-şi onorează strămoşii
va fi scris cu un stil de fier
în cartea Vieţii.


I

Corăbiile mergeau drept spre Otranto.

Pe lespezile mării au apărut bulboane


ce anunţau epilogul
şi împrăştiau născociri. Mulţi îşi visară nevestele
înainte ca focul
Menghina a fost închisă într-o săptămînă să muşte orice şansă.
înghiţind toate vietăţile.
V
Ultima bătălie s-a încins în cimitir,
apoi s-au revărsat beţi în biserică. Episcopul nici nu se gîndea la martiriu;
doar ideea era de-ajuns ca să-l strîngă
II aşa cum o curea sufocă rinichii
şi toate dinlăuntru.
Maşinile au răscolit marea
năpădind pămîntul cu nenorociri. Era greu osul chemării:
Fălci de fier i-au zdrobit pe apărători. se gîndi la ezitarea lui Petru,
S-au deschis crăpături în cremene, la lungile litanii ale condamnaţilor.
mulţimi întregi au coborît în gropile
care năşteau vîrtejuri de şerpi. Apoi i-au sfîşiat veşmintele
şi au desenat cu o pensulă linia
III de-a lungul căreia urmau să-l taie,
pentru ca supliciul să-i fie
A sosit timpul: o foarte înceată, halucinantă jupuire.
pentru a se pieptăna cu cleşti de fier,
pentru a-şi coase pleoapele cu cuie VI
pentru a desface băteala venelor
şi pentru a ara cu dinţii promoroaca. N-a cheltuit vorbe despre asediu, sub soarele
abraziv şi sub brîul turnurilor.
Pentru că a ajuns deja cangrena,
timpul absolut al războiului. Dar cînd se odihnea pe ruinele
oraşului înclinat spre mare,
IV îşi murmura mulţumirea
pentru a nu fi lovit
După repetate atacuri altundeva decît în cîmp deschis
în sfîrşit aşteptară, şi pentru că n-a violat femeile altora.
constrîngîndu-i la soare şi vipie.
Alţii au avut parte de remuşcări.
S-au strîns încetul cu încetul: S-au năpustit în lac
şarpe ce se întinde pe pietre. pentru a mai domoli cleştele fantasmelor.

În 12 august 1480 VII


au bombardat cea mai fragilă
dintre porţile cetăţuii. L-au sărutat pe pleoape
cu o lamă înroşită în foc
Un strigăt a anunţat fărîmiţarea şi albă precum zăpada;
ţîţînelor, prăbuşirea apărării. pentru a nu mai putea să vadă
soarele sau spatele unei femei.
poezia italianã de azi 123

Durerea a săpat în relief


fiece silabă a poemului său. Davide BRULLO
A înregistrat fiecare amănunt
chiar şi cum la durere femeile
au rezistat, mai puternice decît bărbaţii.

VIII

Mai degrabă decît să tot întoarcă seminţele doliului


îi plăcea să se oprească asupra întoarcerii navelor,
asupra mulţimii strînse în jurul coşurilor cu peşte.

Şi mai mult decît orice prefera reciful,


care ardea în soare în dungi de coral. Davide BRULLO a scris câteva cărţi de versuri, între
care Annali (Edizioni Atelier, 2004) şi L’Era del Ferro
IX (Marietti, 2007). A îngrijit două antologii de poeţi: una a
excentricilor (Maledetti italiani, Il Saggiatore, 2007) şi
Cu orbitele de-acum lipite cealaltă a liricilor adevăraţi (La stella polare, Cittŕ
începu să taie prezentul: Nuova, 2008). Traduce din Vechiul Testament.
cuvintele perforară roca
oprindu-se în fiece cută a răului: Cuvântul profetic
pentru fiece vertebră zdrobită,
pentru fiece femur mestecat de cetacee, Poezia lui Davide Brullo, scrie Marco Merlin, e „un
pentru fiece pîntece despicat şi sterp. monstru care ne obsedează şi ne respinge, o Balenă de
urmărit şi de temut”. Anale (2004) pare să ne pună faţă-n
Ar fi gravat totul pe lespezi de plumb faţă cu un soi de Saint-John Perse reînviat, autorul rescriind,
pentru ca nimeni să nu mai poată an după an, o Biblie personală. Iar din Cuvântul sacru el
să şteargă vreodată amintirea părinţilor. nutreşte registre şi imagini până în punctul în care poezia
sa e curgătoare, magmatică, fără pauze, un mănunchi strâns
X de lucruri realizate şi lucruri spuse. Asemănările se
întrepătrund, aruncă şi primesc lumină, ritmează momentele
Poetul era închis în cuşcă: de pauză şi cele sonore, hotărăsc accelerările şi încetinirile,
aştepta degetele roşiatice ale zorilor cresc volumul sensului şi îl slăbesc.
în răcoarea vîntului. Bineînţeles că cine e obişnuit să considere poezia drept
un joc de cuvinte anagramate, cu frumoase abonamente,
Filtra amintirile prin iubire. cine o domesticeşte până în punctul în care o învaţă din
reviste, în laboratoare de scriitură, cine o eliberează de praful
Trăieşte pentru a asigura descendenţa, din bibliotecă timp de câteva citări în conferinţe televizate,
pentru ca fiii să-i recunoască pe părinţi. cine o caută în subsolul publicaţiilor cu plată sau în bileţelele
care învelesc bomboanele-mărturii la petrecerile de cununie,
Rămîi piatră gravată, vie: nu poate şi nu „trebuie” să se apropie de acest „devorator de
o absidă înfăşurată în lumină giganţi, de acest posedat de literaturi de la orice latitudine,
sau anotimpul unui mozaic milenar. de acest maniac eretic [ce nu] a înţeles încă faptul că pariul
său e absurd, pentru că, oricum, şi în caz de reuşită, şi de
XI înfrângere, nimeni nu va putea să îşi dea seama, din moment
ce saltul sau plonjarea sa în abis nu vor zgâria decât puţin
Vezi cît de smălţuită e marea acum, acalmia oceanică” (Marco Merlin). Sentimentalismului nu i
cum răsar vertebrele celor pierduţi. se concede nimic, însăşi raţiunea este carbonizată de furia
metaforelor, a reiterărilor, a imaginilor care se altoiesc unele
Într-o zi se va înălţa strigătul prizonierilor, pe corpul celorlalte şi nasc o sintaxă impetuoasă.
ale celor ce şi-au învîrtit limba în sare, Ne găsim în faţa unei reluări de modele stilistice
ale celor care-au căzut tîrîţi de trireme. proprii tradiţiei vizionare şi orfice? Nu cred, deoarece
dinamica, mişcarea cuvântului său nu inventează
Dar acum opreşte-te să priveşti realitatea, ci vrea să-i restituie devenirea, schimbarea,
discul de sînge care se scufundă în apă, contradicţiile. De fapt, Brullo „se mişcă în lucruri, în viaţă
şi săgeata bîtlanilor către Răsărit şi merge către poezie, sapă în căutarea de «ceva mai im-
şi cît de albă şi tăcută e marea. portant», deoarece cuvântul în sine este gol, nu are
substanţă şi funcţie, dacă nu devine, în felul său, carne”
Traducere de Al. CISTELECAN (Riccardo Ielmini).
124 poezia italianã de azi
Astfel, din poetic, cuvântul se amplifică în profetic, „spune” fără să sune, de a „face să se înţeleagă” altceva în
iar timpul îşi pierde diviziunile tradiţionale în trecut, prezent afara umbrei semnificatului... Cuvântul, oricare ar fi acesta,
şi viitor. La Brullo, poezia este un altfel de „a se întâmpla” rămâne prins cu voracitate de experienţă, de aceea
al realului şi, deci, „faptul” este doar una din modalităţile experimentată de fiecare dintre noi, drept pentru care
posibile de a fi fost, de a fi şi de a fi pe punctul de a fi, de aceasta este înfrântă, adaptându-se la „limba” personală.
a putea să se fi concretizat, să se concretizeze, să fie pe […] Noi derivăm furia creativă şi întreaga cultură – că vrem
punctul de a se concretiza în diverse forme: aceasta e sau nu – dintr-o tradiţie legată indisolubil de cultul
cheia sa profetică de lectură, bazată pe un profund studiu Cuvântului, care din aceasta şi din propria exegeză şi-a
al Bibliei. Viziunea sa îşi propune să clarifice scufundarea făcut piatră unghiulară şi armă mortală. Cuvântul primeşte
istoriei trecute, prezente şi viitoare în căutarea fermentului o greutate şi o cotă care nu pot fi reduse cu uşurinţă,
care îi produce cursul şi care ar putea provoca şi alte scăzându-le puterea. Orice act artistic, orice efort care se
traiectorii. Nu e vorba doar de a citi realitatea sub specie revarsă asupra unui text scris nu poate să ignore faptul că
aeternitatis, ci şi, mai ales, sub specie perspicientiae. trebuie să se responsabilizeze şi să fie, în acelaşi timp, act
Poezia se transformă într-un soi de celebrare liturgică, „moral” (să mi se ierte acest termen resentimentar, văzut
unde ritul se prezintă ca una dintre cronicile posibile a oricum prin spectrul multiplelor posibilităţi pe care le are).
ceea ce s-a întâmplat, se întâmplă şi se va întâmpla. Tocmai datorită hotărâtoarei sale pregnanţe, ea marchează,
Şi următoarea sa culegere, Annali. Lustro (2006), e răneşte, zgârie şi taie, explodează în infernale rupturi şi nu
atât de explozivă, încât cu greu se lasă domesticită de cititor; putem să ne luăm tălpăşiţa timid, fără să problematizăm
cu toate acestea, poetul poate totuşi să traverseze un cincinal pentru a obţine o poziţie, un sens. Cuvântul se
din viaţă, mutându-l într-o epopee absolută, în care se contorsionează mereu în ceea ce nu poate fi prins, tinde
alternează fondări şi distrugeri de civilizaţii, violenţe şi spre indicibil […] dar în acelaşi timp e singurul loc îngust
legiferări, într-o dramatică coprezenţă de timpuri în interiorul unde, în mod gadamerian, ni se dă fiinţa cognoscibilă.
singurei epoci în care trăieşte poezia, adică era şi momentul La Brullo, cuvântul clar şi puternic nu postulează
creaţiei: începutul şi sfârşitul timpului şi omului, corpurilor doar legătura cu o realitate determinată fenomenologic,
şi spaţiilor, apoi istoria, delictul, laceraţiile, fundamentarea individual, colectivă, interioară sau exterioară, ci îşi propune
binelui şi-a răului. Poetul întreprinde călătoria timpului prin să afirme dreptul de a numi „altul”, „altundeva”, „sacrul”,
materie, ca şi odiseea umanităţii din epoca pietrei la acea zonă – să mi se permită această expresie – a experienţei
tehnologia actuală a maşinii şi a avioanelor, totul într-o noastre, care, fără să fie sub incidenţa directă a simţurilor,
carte în care trecutul trece printr-un proces de sedimentare determină alegerile şi sensul existenţei noastre.
a unui cuvânt violent, vizibil pe fundul unei eprubete, nu a
unui cuvânt care deformează însă, ci violent ca existenţa. Giuliano LADOLFI
Chiar şi când alege tema dialogului amoros, Brullo nu se Traducere de Veronica BUT
Veronica A
BUTA
lasă influenţat de tradiţia petrarchiană sau de psihologie; el se
aruncă în mijlocul lucrurilor, în experienţă („pun mâinile”): el se
nutreşte din fluidul divin al cărnii. Pentru el, materia şi carnea 
sunt locurile revelaţiei („caut în braţele oaselor tale pentru a nu există posteritate pentru această lucire – n-o înţelegi
citi ceva”) şi tocmai aici iese la lumină profunzimea dragostei nici tu şi n-o vor înţelege nici fiii tăi – şi totul e ţinut laolaltă
şi a vieţii. Creatul este sondat prin violente tăieturi şi răni: pentru o clipă – bara de apă din fund face ca
poetul nu doar că îl reprezintă, ci chiar îl restituie şi îl transformă nimic să nu se piardă
în experienţă pentru cititor. Ca un „poet-vultur-care-înoată” şi tocmai mişcarea copiilor – centrală aici – confirmă
(Riccardo Ielmini), intră în pietre, în corpuri, în oase şi ne aduce că trăim că suntem încă în această
„săpături primordiale”, „incizii ca unghiile lăsate de mâna unui lume
zeu” şi apoi, odată cu realizarea mişcărilor secvenţiale, sare
peste ele, ajunge să descifreze galaxiile, până „la cariera de 
piatră a constelaţiilor unde orice lucru e necesar ţi decisiv”.
Doar atunci sunt „nude” toate lucrurile, deoarece „e ceea ce „acum singurul semn de schimbare e ploaia” spuse –
va fi sau e dejŕ făcut”, în afara timpului, înăuntrul şuvoiului de şi e anotimpul preferat fiindcă-l aduce pe om la
materie al vieţii. Aici, creatul şi creatura ajung la propria împlinire, nemişcare
dăruindu-se în cel mai adevărat mod, prin dragoste, când – o panoramă a existenţelor întregi şi deja
„corpul e un lucru din care mănânc şi care are de-a face cu încheiate stă expusă la ferestre
supravieţuirea”. şi acum ropotul trece pragurile – spulberă şi
Poetul însuşi este conştient de astea: „din îndepărtează
magmaticul univers în care ne găsim aruncaţi ca într-un orice rezistenţă a materiei – poate fi un timp al
fascinant coşmar, ceea ce ne vrăjeşte mai mult, dându-ne o înfrăţirilor
stranie senzaţie de libertate artistică, este impetuosul şuvoi acesta gândeşte pacte de negândit
care ne duce până sub presante şi încercuitoare forme pe pietre pleşuve ca nişte capete de negri defilează
lingvistice diferite între ele. Suntem, la propriu, asediaţi şi fiii oamenilor şi aleargă să se spele între burlane
atacaţi fără scăpare, puşi cu spatele la zid de către cuvinte, explodate ce par să predice o serie de adevăruri
care se prezintă în toată locvacitatea lor mlăştinoasă, târând indiscutabile – ce am fost şi ce ne va fi recunoscut
după ele de-acum inutile fragmente grele de sens. Cuvântul dar apa nu şterge evidenţiază gândeşte – şi pare că
nu ajunge niciodată, evident, să îndeplinească sarcina de a nu s-a schimbat nimic de la începutul lumii
poezia italianã de azi 125

 care nu se măsoară în spaţii


şi totuşi acest ospăţ sărac – o comuniune care şi ieşirea din apnee asta importă – rânjetul său
cere gesturi rare şi repetate – înrădăcinate – nu-l vor nega înrădăcinat
şi câte unul va crede că refugiul nostru arid va cel care e întreaga-ne viaţă
din urmă el e mai mult decât un zeu fiindcă atunci când ne va
– ţinta dincolo de care n-o să se mai propage nimic lipsi nu vom putea
– creasta atlantică – şi mai rămâne sănătoasa să-l rugăm după o minimă strategie de psalmi
aşteptare de dinaintea că îl vom pierde e un fapt dovedit – fiecare avem
sfârşitului exact – sferic ceva de plătit şi ceva ne va fi luat

 
„lucruri – ruine sau priviri – ne fac să ne gândim la cât numai azi – acum – iartă-mă – îmi dau seama că sunt fericit
de puţin a trecut de la începuturi şi până acum” – s-a dus pentru oameni vremea marii disperări
– nu suntem radioşi nici măcar în asta
 îmi sunt de ajuns aceste lucruri solide – şi
dar nici chiar în această noapte nu vei muri – şi certitudinea
totuşi pare morţii lor
că totul s-a terminat deja – arctic – nici mâine nici aceste lucruri ce pot vădi bucurie – să iubeşti
chiar atunci nimeni această imaturitate şi această imprecizie – nu slujeşte
nu a stabilit pragul sorţii tale la nimic
nu vei muri niciodată întrucât ca şi noi porţi în tine o poate doar pinilor înceţi şi tentaculari la începuturile
durere cărora dorm
mai mare decât orice moarte – o durere ce nu vine războinici şi corbi şi câte unul sub cupola lor
din nici un ataşament şi nu e scornită pentru a urlă că regnul a ajuns şi că e de pe acest pământ
dovedi şi câte unul gândeşte că atunci ne va aştepta un spor
puterea noastră de a îndura – altfel ar fi prea uşor de violenţă
s-o înlături – ci e ceva întipărit în om pe trambulinele de ciment înclinate – aşezate acolo
acum că nu mai există decât acest canal violent care-i la începutul apei – femei aplecate cu părul abstract
aproape îi aşteaptă
o groapă şi-i împarte pe oameni în două specii – pe duşii lor – iar de se mişcă – de se încăpăţânează
câte unul abia – niciun
dacă-i mai jos de animale – şi lovitura parilor – lucru om nu se va întoarce din nimicul în care-i răpit
instantaneu şi implacabil – de care câinii au fost acele femei paralele şi clare ce par nişte păsări sunt
dezlegaţi lucruri din natură şi nu pretind fericire – sunt
în oraş şi lanţurile îşi desfăşoară şi îşi reînfăşoară o sarcină – un jurământ total
spira precum şerpii aţâţaţi în punctul de ruptură fiindcă s-a spus nimic nu-i mai precis pentru om
stârniţi decât aşteptarea
de vânt
„există doar o normă a durerii” reapare ea pe este ceasul în care edificiul e cuprins de flăcări –
pământul soarele de la mijlocul
crud – aceasta lui ianuarie e atât de definitiv – şi tuburile de oţel
în vreme ce îi spun că nimic nu-şi va mai cuceri ce-şi întind nervurile
propriul cerc pe acel templu par razele veşnice ale unui al doilea
şi arăt forma constelaţiilor din apus soare
în iedera ce năpădeşte şi macină zidurile e de sticlă precum inima omului edificiul – de-aceea
„asta-i şi nu altceva crezi – durerea e cea care ne mână ia foc atât de uşor – în ciuda pinilor şi
spre lucrurile veşnice” repetă repetându-mi erele a paltinilor acolo dinaintea timpului – şi acum solari
omului – şi – granitici
nu-i altceva şi o cred în vreme ce piscinele neclintite şi vrăjite la această
oră par
 azurul în care se îneacă un sfânt gotic
să mergi pe aici e ca şi cum ai traversa golul spuse aceea-i zona expusă a omului – se tot spune – călcâiul
dar aceasta a chipurilor salvate – nu-i nimic să cel mai slab – tumoarea – ca să fie de-ajuns acest ceas
le-apropie şi să te rogi să nu se cutremure ca s-o facă să
nici măcar moartea – e o cale greu de bătut explodeze – suntem
ca înclinaţie descentrează copacii – am mai avea încă arcuri metalice ce nu protejează nimic şi piscinele
vina comună adunată în cartea de fier sunt ochii noştri
caută o normă în oroare îi cere şi totuşi numai prin acest aer de sticlă existăm – chiar şi
sau desparte-te de om mâna lui dumnezeu e de sticlă se tot spune chiar şi ea
problema e cum te duce el înapoi la-nceputuri – în
vizuina dintre trapezul cotului şi coapsă 
126 poezia italianã de azi
lucrul arhaic e ploaia gândeşte – poate fiindcă cerurile stemă pe acel animal simbolic – ca şi cum el
se freacă precum pietrele ar fi fost cel ce şi-a hotărât de la început închisoarea
de această casă într-o erodată provincie khmer unde şi se risipi dispărând cu botul în sânge precum
amuţiţi vedem ideograma fulgerelor cuprinzându-l un soare stins într-o explozie – formă
pe orice om goală ce ţine de-o revelaţie
şi e ceva pur regularitatea felinarelor chiar
acum – pare o cale a drepţilor aceasta – şi novici 
pinii înveliţi într-o lumină-n fâşii – unde unei femei nu există vreo formă de salvare în afara actului şi a clipei
ultime – limpezi – îi scapă psalmodiind numele vorbă goală – mlădioasă – lungeşte lista enigmelor
propriului câine şi el nu-i decât un om simplu care caută calea celor drepţi
că mereu ceva se sfârşeşte o ştim – e ceva de-nţeles – o spirală care să străbată printre raze câmpia
dacă există lucruri iniţiale spune gândindu-se la omul tătărească
milenar – pătatele stufărişuri înalte cât fiul lui acum îi
care cel dintâi a întrevăzut transhumanţa răvăşesc picioarele
furtunilor în mintea lui asiatică – acel ecuator de dar nici asta nu-i precis nu-i materie inalterabilă
liane electrice pe care mai apoi cineva le va clasifica şi totuşi s-a spus precizia face
drept Gaura cât jumătate din om – anii cât e în putere
Şopârlelor şi chiar acel om uscăţiv trece acum de-a lungul unei dinastii
poate-i aşa poate că după teama pe care o inspiră se de câini care converg spre el ca şi cum
cântăreşte el ar fi cauza despărţirii oamenilor de animale –
vechimea unui lucru tot spune pătrunzătorul
ruliu al lanţurilor crude şi radiante îl vom simţi
 la sfârşitul lumii gândeşte văzând ivite acolo
o duzină de câini dădea târcoale unui om căpăţânile uriaşe
fiecare scăpat din laţul braţelor sale – săreau „cazacul – om al drumurilor – priveşte prăbuşirea
şi se închideau precum grifonii din ţinuturile puţurilor
hiperboree – roci şubrezite de bondari – şi irisul lor hotărât
a căror structură alară nu s-a desăvârşit încă care ţinteşte în tine – şi întreabă-te dacă un om e silit
aşa vom reînvia îi spuse – dacă se va întâmpla de fapt ceva în mod obtuz să ducă lucrurile până la capăt”
animale ce se ridică pentru că înţeleg greşit semnul spuse ceva din trecătoarea unde şerpii staţionau
– câte un lup venea târâş în vreme ce alţii începuseră asemenea
să se sfâşie între ei – unul se apropie de om şi privi unor semne de bază
întâmplarea „sau dacă are mai multă ştiinţă cel ce cunoaşte căile
încercând să-i găsească un sens – de întoarcere – retragerea
şi totuşi am căzut la-nţelegere cu necesitatea sau capitularea – pentru că lucrurile nu sunt nimicite
morţii îi spuse pe vecie”
şi nu mai e acela – atunci ce? apoi o lungă rană desparte lucrurile vii de lumină – şi
de ţi-ai topi durerea ai fi nemuritoare îi răspunse el nu se mai întreabă dacă există într-adevăr axul care nu
– puţinii câini încă neatinşi au fost potoliţi între funii şi se clatină – sfera corturilor imune – stânca marca-
frâie – şi acea bătălie mitologică s-a sfârşit cu tă de zgârieturi – şi acceptă saga-i elementară
un om care asemenea unui contra-creator al tu eşti omul simplu care reduce incomparabilele
regnurilor inferioare peisaje la o linie abstractă şi stilizată – ce are
stătea ghemuit pe animal apăsându-i botul grija actelor străvechi – tu eşti omul conciziei
în nisip şi poate îl însufleţea poate că l-ar fi ucis – a cărui privire e abătută de ocnele de sare – şi
nu există niciodată un singur cuvânt pentru durere lucruri mai înalte acestor mâini nu le poţi cere
îi spuse
şi chiar de ar exista nu ar fi pentru oameni – nu 
aş putea să-l repet un ic portocaliu însemnează cerul – scrijelit mult
el îi repetă numele – îl repetă din nou înăuntrul
ea se târî spre el – alătură acea suferinţă norilor – ca o seceră ce începe să jupoaie un
la a lui – se duse animal – dar are forma păsării ce pune în mişcare orice
nu mai era de-ajuns un lucru omenesc acum lucru – e un şoim – şi ne impune să iubim aceste lucruri
şi era un câine din hadesul unui paddock – reţeaua unul câte unul – şi într-adevăr deja dispare – când
tremură se afundă mai rămâne
în aerul declamatoriu ca un comentariu la o carte vârful galben al unei aripi – în centrul lumii
a facerii – a spune că nu mai există un refugiu pentru om
dar că nimic nu mai e insuportabil – şi asta îl (Din Epoca fierului, Genova, Marietti, 2007)
amorţeşte
apoi câinele e cel ce se revoltă – îşi roteşte căpăţâna
şi retează gardul Traducere de Ioan MILEA
de sârmă ghimpată – ovalul ce-l înscrie ca într-o
poezia italianã de azi 127

şi sînt generate părţi din noi.


Însă eu nu reuşesc să mă ţin pe picioare.
„Nu-i bine, îmi spui şi ai dreptate;
Giuliano LADOLFI ai dreptate; dar sufăr
cînd ai prea multă dreptate.
Giuliano LADOLFI s-a născut la Novara, la 9 dec. E plină de farmec cărarea aceea
1949. A studiat literaturile moderne în cadrul Facultăţii de ce fuge spre orizont;
Litere şi Filosofie a Universităţii Catolice Sacro Cuore din trăiesc de parcă aş fi răpit.
Milano. În prezent e director de studii al Liceului ştiinţific Nu-i nevoie să mă consolezi
„Antonelli” din Novara. A fost profesor la Scuola pentru că ţin ascunse în buzunar
Interateneo di Specializzazione per la Formazione degli vorbele adevărate
Insegnanti della Scuola Secondaria din Vercello-Torino, crescute între mîinile mele.
unde a predat dialectologie şi socio-lingvistică. „Asta da ordine!” exclami.
Actualmente e titularul catedrelor de pedagogie şi istoria Din gură îţi întorc pe dos judecata
artei de la Accademia delle Belle Arti din Novara. şi trebuie să mă crezi pentru că
Activitatea sa poetică s-a concretizat în volumaşul cel slab sînt eu.
Paura di volare – I ragazzi dell’Ottantacinque (apărut N-ar putea fi altul
la Rebellato Editore în 1988), inspirat din activitatea sa de acest timp ce trece cu săptămînile?
educator; a mai publicat, la editura Guardamagna, Il Isteţ, ţi-ai armonizat paşii;
diario di Didone (1994, ediţia a II-a în 1995). În 1996 a dar eu sar împrăştiind pămîntul,
publicat, la Nuova Compagnia Editrice din Forli, sar şi cobor schimbînd direcţia
L’enigma dello specchio. În 2005, în cadrul colecţiei şi scriu tocmai pentru a nu spune,
revistei Atelier, a publicat volumul de poeme Attestato. o ştii bine;
În 1996 a fondat revista de literatură (poezie şi critică nu folosesc hîrtie, ci numai haine
literară) Atelier (al cărei director este în prezent), în care a şi chiar şi pe astea cu multă circumspecţie.
publicat peste 20 de studii dedicate poeziei secolului Adevărul stă ascuns în sîn
XX, precum şi o serie de articole axate pe probleme de în timpul naşterii.
estetică (strînse în volumul pe cale de apariţie, la
Interlinea din Novara, Per un nuovo umanesimo II
letterario).
În 1999 a îngrijit, tot în cadrul colecţiilor Atelier, O ţin sufocată
antologia L’opera comune, antologia di 17 poeti nati într-o zonă periferică.
negli anni Settanta. A îngrijit antologia La poesia Şi aici mese pregătite şi întîlniri
religiosa del Novecento (Novara, Interlinea, 2000), cu o sub bolţi de viţă americană,
introducere de Mario Luzi, precum şi norocoasa se cumpără tot felul de lucruri,
antologie Cosi pregano i poeti (Cinisello Balsamo, San se utilează întreprinderi,
Paolo, 2001). În 2001, a publicat eseul Per au închis fabricile de încălţăminte
un’interpretazione del Decadentismo (Interlinea); a şi acum se lucrează la robinete.
îngrijit numeroase culegeri literare, dintre care amintim Şi aici cîteodată
Sentieri poetici del Novecento (2000), Sentieri narrativi cîte-o întîmplare sîngeroasă.
del Novecento (2001), Rileggiamo i classici (2002), Nu-mi displace să trăiesc la margine:
Sentieri narrativi stranieri contemporanei (2003), dimineaţa e o privelişte minunată,
Sentieri poetici stranieri contemporanei (2004) etc. dacă deschizi fereastra.
Publică studii şi articole în mai toate revistele italiene „Eşti în 2000” zici
de calibru. Se preocupă şi de critica de artă. Un mare interes „tapetează casa
a stîrnit în Spania studiul său despre Goya. Conduce cu pliante publicitare”.
publicaţia lunară Noi şi colaborează, de asemenea, la mai Voi îmblînzi cuvintele pentru a vedea
multe ziare, precum şi la televiziunea novareză. cum înfloreşti în această cameră
sau va trebui să scriu
I semnale zadarnice pe ecran?
Gura unui infirm nu murmură.
Mi-ai zis: „Nu te aştepta la felicitări”
şi aşa a fost. III
Trăiesc tot mai
departe: nu mai ştiu Nu la Tropice, ci aici, pe colinele
dacă să aprind lumina de la marginea Italiei se adună
ori să închid uşa. paturile cînd se nasc copiii
Aici ne naştem şi murim fără urmă. pentru a lăsa camera pentru bunici.
Şi deşi niciodată nu s-a ivit o lume nouă, Avem cavoul familiei.
undeva se fabrică alţi ochi Nu ne atinge istoria şi nici marginile ei.
128 poezia italianã de azi
Tu cauţi, iar eu V
de aici, de la graniţă: poate
totul e margine, Iar tu numeşti tăcere timpul ăsta?
cumpăna apelor de pe aceste coline, Mulţimea irumpe tumultuoasă
Valea Agogna, Riviera. la talk show-uri şi în magazine.
Sînt lumi ce se închid Cuvîntul bălteşte
pentru a naşte, altele pentru a muri; dacă nimeni nu-i mai trasează creasta.
pentru că-mi place – ai putea zice – Scriu amintiri,
liniştea morţii. prescriu analize,
Nu crede în invenţiile mele: formulez diagnostice.
pietrele de acasă Sînt total dezamăgit,
îmi sînt aşezate temeinic în minte. nu mai cred în referat.
Studiez limbi străine: În trecut se înarmau găştile,
aş vrea să vorbesc greaca sau portugheza acum lumea trece nepăsătoare
doar privind la televizor. prin faţa vitrinelor
Nu ies niciodată din bloc şi apoi dispare prin telecomandă.
şi cumpăr tot ce-mi trebuie de la parter. Mă mai poate oare interesa ceva?
Te voi vedea peste cîteva luni ...puţine, cum e războiul din Palestina.
şi atunci voi trăda orice expresie. Ştiu că-ţi era frică să zbori
Economiseşte cartolinele, doar însemnări: după ce s-au prăbuşit Turnurile Gemene,
aş vrea un cuvînt cu totul rotund, trebuia să mergi în State
un singur cuvînt, fie şi de durere. pentru a întîlni
Reuşim să trecem peste minciună nişte oameni şi a face carieră.
cu tăcerea. Reuşesc să-ţi înţeleg tăcerea,
dacă revăd pe video
IV avionul prăbuşindu-se.

Cuvîntul „artă” nu există în dialect. VII


Aici se vorbeşte de ciorbă şi de muncă,
de suprapunerea prînzului cu cina, „Scrii versuri?” mă întrebi.
de împodobirea salonului. De patru ani îmi ies doar frînturi.
Fetele îşi brodează trusoul, În fiecare dimineaţă mă înarmez, dar literele
maică-mea face ciucuri cu igliţa. avortează pe albul paginii.
Asta e poezia. Lumea îmi suflă la spate,
„Îţi măreşti casa, dar pentru cine?” dar nu reuşeşte să se nască.
Trebuie să las Taică-meu îmi spusese:
camera fără mobilă „Solul nostru e din argilă
sau s-o pregătesc şi e bun doar pentru făcut cărămizi!”
pentru musafiri? Plătesc o vină groaznică.
Nu-mi răspunzi. Apele torentului sînt reci.
Ai venit doar ca să mă umileşti:
nu erau scaune, X
dar aş fi vrut totuşi să ţi-o deschid.
M-ai întîlnit în garaj, A venit să văruiască pereţii:
expediam nişte pachete şi am tăcut. lucrează cu îndemînare şi precizie.
Nici măcar nu te-ai uitat la revistă. Mă răneşte: îmi povesteşte de băiatul
Şi sună clopoţelul de la şcoală, care învaţă fără nici o tragere de inimă.
pe hîrtie rămîn neterminate Se gîndeşte să-i transmită lui meseria asta.
nişte versuri pe care Cînd e obosit merge la crîşmă:
le voi schiţa la primul semafor. cîteva pălăvrăgeli şi o partidă de cărţi.
Dar ce e arta în nişte camere goale? Vara cîte-o excursie în munţi,
Sună telefonul, şi-a schimbat maşina,
ţi se deschide lumea: încetul cu încetul a restructurat
nu ştiu la care capăt casa părintească.
al firului trăiesc, Îl revăd în pîntecele maică-sii...
dacă cuvîntul a fost cuprins sau nu Satul e un univers paralel,
într-un file şters deja. nu se simte rătăcit
între cer, cîmpie şi coline:
e primul care vede soarele dimineaţa.

Traducere de Alex. CISTELECAN


poezia italianã de azi 129

să o faci să se nască, să imprimi o lentoare


exasperantă
Andrea INGLESE acestui lucru niciodată întâmplat, niciodată nivelat,

Andrea INGLESE (n. 1967) a vizitat România în acestui x


2004, fiind invitat la festivalul Ars Amandi, şi a fost
atunci una dintre cele mai proaspete şi mai pulverizat, întrerupt,
surprinzătoare prezenţe străine în cele câteva zile instantaneu,
petrecute într-o companie foarte eterogenă, la Braşov.
Originar din Torino, Andrea Inglese a locuit şi a predat pentru care există în jur peisaje cât vezi cu ochiul
literatura comparată mai mulţi ani la Paris, iar în Italia a nebuloase care te înconjoară din toate părţile
publicat mai multe plachete: Inventari, Bilico,
L’indomestico, Quello che si vede, iar în Franţa într-o încercuire infinită
plachetele bilingve Colonne d’aveugles / Colonna di
ciechi şi Prati / Pelouses. Este unul dintre fondatorii fără să te poţi apropia
site-ului Nazioneindiana şi a realizat acum cinci ani, să poţi spune: copil, eu, piele, căzut pe pietriş.
împreună cu Andrea Raos, dosarul „Azioni poetiche.
Noi poeţi italieni”, în revista franceză Action poétique. În schimb, sunt radiografii,
Bogată activitate critică, traduceri din Michaux, Vian, multe, începând de la patru ani,
Char, Volodine etc. rămân caietele de şcolar,
învelitorile caietelor,
rămân contururi, treceri documentate, bilete rupte.
Scrie, mână şovăielnică
Nu este clar despre ce poveste e vorba,
Scrie, mână şovăielnică, a o face a mea înseamnă a încetini,
o dată, împrăştie cifrele, a furniza contra-documentul, din interior, din
adaugă o dâră între zi noaptea acelui x,
şi lună, apoi între lună a furniza ceva din centru,
şi an, închide-ţi a inventa un centru,
pumnul, acum că punând în perspectivă şi simetrie şi succesiune
timpul a fost chemat şi comparând toate plăgile, punctele de sutură.
în ajutor, iar tu aşteaptă,
umbră nemişcată, contur, Această rană e partea interioară
respiră ceea ce scapă a ceea ce, în afară, e pură urmă,
din corp şi se întoarce la el. pură întârziere,

Aşteaptă luxul pierdere,


de a avea volum
şi grosime: un nume document. Registru de stare civilă.
legat de alte nume, într-un
loc legat de alte locuri, o plasă (din Colonna di ciechi / Coloana de orbi, 2007)
aşadar
ce te va ţine undeva,
suspendat, Peluza nr. 71 (sticlă colorată, sârmă)
încă o vreme,
departe de vid. Înainte să vină sfârşitul lumii, chiar dacă e o
probabilitate foarte mică, şi aproape nimeni nu vorbeşte
(din Bilico / Balans, 2004) despre asta, e bine să te pregăteşti, să cauţi un loc liniştit,
cum ar fi o peluză, da, o peluză e ideală pentru final, care
poate fi biologic, o uriaşă sterilitate mentală, nici măcar
Viaţă provocată de o sectă, ci doar atât: o desăvârşită absenţă
a oricărui gând, care îi goleşte încetul cu încetul pe oameni,
Nu pot să nu îmi spun povestea. ameninţarea biologică, umanitatea ca o grădină de
Numesc asta dezastru autobiografic. zarzavaturi, chipuri în spatele cărora triumfă vegetalul,
Să trebuiască să-ţi construieşti o poveste, persoane îmbrăcate care aşteaptă putrefacţia, ca o lăptucă
să o extragi ca pe o schijă dintre ţesuturile fragile uitată într-un frigider, iar când se va termina totul, când
ale pielii, cu riscul de a gândurile vor deveni tot mai puţin frecvente, tot mai
rarefiate, va fi plăcut să te stingi, întocmai ca o legumă
o fărâmiţa, întoarsă în habitatul ei, pe un strat moale de iarbă, cu
picioarele depărtate, şi să putrezeşti în linişte, mai degrabă
decât să te găseşti nemişcat într-un lift, sau în caroseria
130 poezia italianã de azi
unei maşini. S-ar putea, dimpotrivă, ca o rasă de maimuţe
să preia puterea, dar nişte maimuţe de pe altă planetă, cu
puternice arme telepatice, iar scenariul să se răstoarne: Ne ilustrează numărul
aceste maimuţe vor descărca miliarde de gânduri în
creierele noastre, înnebunindu-ne. Gânduri de maimuţă,
cum ar fi: „scuipă salivă”, dar repetate fără încetare, în
lanţ, zile întregi. În cazul acesta, probabilitatea nici măcar
nu a fost calculată, însă rătăcind pe peluză aş putea
înnebuni în cel mai calm mod cu putinţă, scuipând pe
insectele mărunte: furnici, anelide, coleoptere, căci acestea
vor supravieţui, evident, decerebrate, imune la raza
simiană. Dar, oricare ar fi adevărata cauză pentru sfârşitul
lumii, mai puţin dacă, printr-o stranie defecţiune, totul
durează pentru totdeauna, iar eu îmi voi petrece eternitatea
prăbuşit pe o peluză, acesta ar putea veni în doze
progresive, cu intermitenţe şi bizare tulburări, ca un mo-
tor înecat, înainte de marea stingere, o cangrenă la picior,
de la o zi la alta, o amputare plină de zel, o mână explodată,
un dulap care pierde sânge, de care nimeni nu îşi mai
aminteşte, dar e scânteietor şi suspect, sau ar putea veni
de la un animal (o broască ţestoasă?) şi să se termine cu
repeziciune. Dar, oricum va fi sfârşitul, printr-o degradare
lentă sau dintr-o dată, cu siguranţă va fi pe peluză, nu s-ar
putea întâmpla în altă parte, sunt sigur de asta, ca un
dejun pe iarbă, dar fără faţă de masă şi fără vin, mestecând
aerul şi lumina.
Maurizio CECCATO
(din Prati / Peluze, 2007)
Maurizio Ceccato s-a născut la Roma, în 14
Traducere ºi prezentare de Claudiu KOMARTIN
KOMARTIN aprilie 1970. S-a apropiat repede de activitatea editorială
şi a colaborat cu mai multe reviste şi edituri, în calitate
de grafician. Este, în acelaşi timp, autorul unor
evenimente multimediale legate de teatru şi cabaret. A
realizat cîteva campanii publicitare promovate de
primăria oraşului Roma. „Am învăţat să citesc, să scriu
şi să desenez din desenele animate”, zice el. Din 1994
ilustrează diverse periodice: „Avvenimenti”,
„L’Espresso”, „Lettere”, precum şi unele magazine
culturale: „Arte – fenomeni contemporanei” şi „Linea
d’ombra”. Între 1992 şi 1995 a editat, împreună cu alţi
colaboratori, revistele „de mînă” „Ifix Tcen Tcen” şi
„Circus Comics”. În 1996 a publicat Una matita a
serramanico, omaggio a Stefano Tamburini. În 2001 îi
apare albumul de desene animate „Spari”. A participat
cu lucrări la diverse expoziţii: Sovversivi e Unauthor-
ized – Împotriva cenzurii în desenele animate (Roma,
Napoli, Milano, Bruxelles, 1996-1998); Finché c’e morte
c’e speranza (Trevi Flash Art Museum, Trevi, 1999),
L’occhio in ascolto (Palazzo Ducale, Genova, 2000), La
Notte (Pio Monti, Roma, 2000). În 2009 a avut două
expoziţii personale: Iconoclasta – sabotaggi visivi
(Officine, Roma) şi Rimasugli™ (Tîrgul de carte,
Torino). Ca director artistic a lucrat la diferite edituri:
Fazi Editore, Castelvecchi, Arcana, Lain, Cargo,
L’Ancora del mediterraneo, Goree, Hacca, Elliot; a
desenat cîteva reviste-magazin: “La porta aperta”,
“Time Out Roma”, “Brancaleone”. Alte lucrări i-au
apărut în “Index magazine” (Marea Britanie), “Payot et
Rivages”, “Drome magazine”, “El tercer nombre”,
“Rotbuch Verlag”. Fondator şi director al revistei de
divertisment “B comics”.
cu cãrþile pe masã 131

roman. Nu ar fi fost de neaşteptat ca Ilderim Rebreanu să


se lase sedus de o seamă de legende cultivate în familie,
în cronologie şi în comentarii, lucru care nu se întâmplă,
Andrei MOLDOVAN fiind extrem de atent să nu ştirbească în nici un fel
caracterul obiectiv al prezentării. Ici-colo, printre degete
Rebreanu şi Rebrenii se mai scapă câte ceva, dar nu atât cât să dăuneze cărţii, ci
de natură să îi confere un anumit şarm. Aşa, de pildă,
sosirea lui Liviu de la Gyula, la începutul anului 1908, în
Aşa cum în 1984, Jurnalul lui Liviu Rebreanu, destul casa familiei de la Prislop, în urma demisionării sale din
de controversat, nu atât prin conţinutul lui, cât prin armată – mare dramă pentru el şi pentru întreaga familie –
contestarea integralităţii sale, era editat la Editura Minerva , este susţinută şi de afirmaţia: „Liviu încercă să se
printr-un text „ales şi stabilit” de Puia Florica Rebreanu – sinucidă, fiind oprit cu greu de tată şi de fraţii şi surorile
fiind vorba evident de o asumare a responsabilităţii – cu mai mari”. Din câte ştim noi, relatarea aparţine surorii Maria
adnotările, notele şi comentariile lui Niculae Gheran, azi Ludovica (Miţi) şi e făcută mult mai târziu, pentru că ea, la
asistăm la publicarea în volum a corespondenţei* trimise vremea aceea avea uşor peste patru anişori. Apoi, alte
scriitorului de familia din Ardeal, în îngrijirea lui Ilderim surse nu amintesc despre vreo tentativă de sinucidere.
Rebreanu. E un alt segment biografic tratat de-a lungul Noi nu o putem infirma, dar nici nu o considerăm suficientă
timpului mai mult sau mai puţin speculativ şi care se cerea pentru istoria literară. Ea rămâne mai degrabă să sublinieze
clarificat. Îngrijitorul este fiul celui mai mic dintre fraţii o atmosferă generală ce apăsa atunci familia Rebrenilor.
romancierului, Tiberiu (1911-1986), lucru pe care îl Acest gen de notaţii nu depăşeşte cantitativ un anumit
percepem fără doar şi poate ca o altă asumare de nivel ce păstrează totul la adăpost de denaturări.
responsabilitate, dacă vreţi, pe celălalt talger al balanţei Aşa cum o spune şi prefaţatorul, volumul pare să se
menite să echilibreze existenţa unui mare creator. Refer- constituie într-un asediu cu nesfârşite solicitări de ajutor
ent al cărţii este acelaşi Niculae Gheran, alături de ale rudelor: „Citite cu voce tare, epistolele celor din neamul
Constantin Cubleşan. Rebrenilor ar putea semăna cu un cor pe mai multe voci,
Înainte de toate, trebuie să ne amintim că între fa- fiecare dintre ele cântându-şi propria-i partitură, de fapt,
milia ardeleană a scriitorului şi cea de la Bucureşti nu a una şi aceeaşi: strigăte de ajutor către cel plecat dintre ei
fost de-a lungul anilor o atmosferă prea cordială, chiar şi ajuns «mare domn» în capitala ţării. Părinţi, fraţi, surori,
dacă s-au păstrat aparenţele de cele mai multe ori. În anii cumnaţi, nepoate, verişori, mai toţi îşi fac iluzii că Liviu le
’80 relaţiile au degenerat în procese în care se solicita va satisface, într-un fel sau altul, cererile. De parcă el, la
anularea paternităţii unicului copil din familia prozatorului, rândul lui, cu destule belele pe cap, ar fi fost un personaj
deoarece Liviu Rebreanu, la căsătoria sa cu Ştefana omnipotent, capabil să rezolve pe loc nu numai doleanţele
Rădulescu (Fanny), în 1912, a recunoscut-o pe Florica celor din familie, dar şi pe cele ale unor rude colaterale,
(Puia) Rădulescu (n. 1908), nu a adoptat-o, probabil prieteni, amici sau cunoscuţi ai Rebrenilor.” Şi are perfectă
dintr-un gest cavaleresc, ştergând astfel orice pată din dreptate. Să ne amintim că scriitorul nota în Jurnalul său,
biografia soţiei sale. Reclamanţii de mai târziu, printre care în 7 februarie 1931: „Cu toate rudele mele de sânge n-am
în primul rând era Tiberiu Rebreanu, invocau o prevedere relaţii mai deloc, nici cu mama şi nici cu fraţii. Motivul
a legii conform căreia orice recunoaştere care nu se face pentru toţi e acelaşi: interesul material. Am făcut experienţă
în temeiuri legale, dacă este dovedită, se anulează de drept. pe rând cu toţi; fiecare are mereu să-mi ceară câte ceva, şi
Miza era moştenirea drepturilor de autor, deloc neglijabile cum nu pot să-i împlinesc vreo cerere, se supără. Dacă
în cazul unui scriitor de asemenea talie. A fost o vreme până şi Iulius, pentru care am alergat atâta, în cele din
când patimile s-au revărsat şi au dat în foc, presa literară urmă s-a supărat că nu l-am putut avansa. Ce să mai spun
nefiind străină de un asemenea spectacol, ilustrând atât de frate-meu cel mai mic, care-mi scrie o misivă de şantaj
cât îi îngăduiau constrângerile vremii. Iată de ce mi se direct – dacă nu-i trimit bani, mă va înjura în publicitate...
pare important ca azi Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu, să Câtă vreme n-am avut nici o situaţie, nici n-au ştiut de
publice scrisorile Rebrenilor către scriitor, ce se găsesc la mine. Dar şi acuma, numai când au vreo nevoie mi se
Biblioteca Academiei, şi să adopte în Prefaţa volumului o adresează. Altfel vin prin Bucureşti şi nici măcar nu mă
atitudine ce îl onorează: „Îndeplinesc o datorie faţă de vizitează.” (L. R., Opere, ediţie critică îngrijită de Niculae
mine însumi, reproducând integral corespondenţa Gheran, v. 17, p. 136) Afirmaţiile amare ale prozatorului
membrilor de familie care i s-au adresat, încercând, pe cât trebuie puse şi pe seama unei perioade destul de
îmi este posibil, să elimin inevitabilul subiectivism care ne tensionate prin care a trecut, cu atacuri murdare la adresa
caracterizează pe fiecare în parte. Las cititorului bucuria, sa, frecvente în presă în acea perioadă, generate de
sau tristeţea, de a se lămuri în privinţa relaţiilor de familie, funcţiile importante în care a ajuns (director la Teatrul
nu de puţine ori tensionate şi datorită unor terţi asupra Naţional, director al Direcţiei pentru Educaţia Poporului,
cărora vom încerca să nu insistăm prea mult.” preşedinte al Societăţii Scriitorilor), funcţii râvnite de şi
Un fapt extrem de util îl constituie alcătuirea unei de alţi confraţi ce se credeau mai îndreptăţiţi să le ocupe,
cronologii rebreniene ce urmăreşte momente importante conform zelului politic de care au dat dovadă. Conţinutul
nu doar din biografia scriitorului, ci şi din a rudelor sale ce volumului ne obligă, însă, să nuanţăm lucrurile şi să vedem
i se adresează prin scrisori. Adăugând notele şi mai adânc, pe cât posibil, motivaţiile ce duc la manifestarea
comentariile, bine întocmite, putem spune că orice cititor feluritor atitudini.
se poate mişca în voie în textul volumului, fie că îl Vom spune de la început că nu insistăm asupra
interesează caracterul strict documentar al epistolelor, fie scrisorilor trimise de Ludovica, mama scriitorului, multe
că este atras de episoade narative de un dramatism ce te din ele de-a dreptul spectaculoase, dezvăluind o
poate determina să întorci filele precum pe acelea ale unui personalitate capabilă de tandreţe, dar care poate deveni
132 cu cãrþile pe masã
imediat vulcanică, ameninţătoare, gata să împingă relaţia cu atât mai mult cu cât nu este căutat: „De eram acasă, nu
fiul cel dintâi până la o ruptură definitivă. Prin prisma scrisorilor, murea tătucu nost! Eu cu copiii dormeam în odaie cu tata
mulţi comentatori au admirat talentul literar nativ al mamei, şi mama singură. Tot ce-i lipsea îmi cerea mie; mă trezea de
punând pe seama ei moştenirea artistică ce o transmitea fiului. multe ori din somn când îi trebuia apă ori aprinjoare; mă
Nu vom insista, cum spuneam, pentru că scrisorile au fost striga încet, apoi mai tare. Aşa mi-ar fi strigat şi-acum, aşa
publicate de Liviu Maliţa în volumul Ludovica Rebreanu, i-aş fi ajutat şi-acum ca altădată. Să-mi fi spus că moare,
Adio până la a doua Venire, Epistolar matern, Biblioteca l-aş fi zguduit, l-aş fi rugat să-i fie milă de noi şi… n-ar fi
Apostrof, 1998, într-o ediţie elegantă, ce s-a bucurat la vremea murit.”. În durerea sa, Miţi îi impută mamei că nu l-a ajutat
aceea de numeroase comentarii în presa de specialitate. La cu nimic în noaptea aceea fatală, deşi era lângă el şi i-a
fel vom proceda şi în cazul scrisorilor lui Emil, publicate şi ele spus că moare. În amintita epistolă a Ludovicăi (din 20
în mai multe rânduri şi frecvent comentate în legătură cu iunie 1914), aceasta nu neagă, dar îşi justifică atitudinea
geneza romanului Pădurea Spânzuraţilor, fratele printr-o ignorare a gravităţii momentului. Miţi, în schimb,
romancierului fiind în bună măsură prototip pentru personajul îi dezvăluie lui Liviu o situaţie familială greu de bănuit.
principal, Apostol Bologa. Poate nu şi de fratele ei. Chiar dacă am pune multe pe
Puţinele scrisori ale lui Vasille Rebreanu prezintă seama stării sufleteşti a surorii, tot rămân aspecte
interes pentru că marchează răcirea relaţiilor cu scriitorul zguduitoare, în aceeaşi scrisoare: „Voi, în aceşti 3 ani din
prin căsătoria acestuia în ianuarie 1912 cu o actriţă care urmă, n-aţi ştiut cum se petrece viaţa în casa noastră:
mai avea şi un copil, percepută pe Someş ca femeia ce l-a mama fiind histerică, ş-a format o lume în care-i trăia
înstrăinat de familia sa, dar mai ales l-a îndepărtat de sufletul, o lume şoadă care nu o poţi asemăna cu-a altor
aşteptările tuturor, acelea de a-şi ajuta materialiceşte oameni. Nimic nu i-a fost pe plac ce-am făcut toţi. Izbucnea
părinţii, fraţii şi surorile. Pentru gândirea tradiţională ca un vulcan la tot pasul; am fost huiduite şi batjocorite
ardelenească, „actriţă”, ca profesie, nu era departe de de ea ca cele din urmă servitoare; ne-a hulit la toată frunza
„femeie de moravuri uşoare”, în ciuda faptului că mulţi şi iarba cu care s-a-ntâlnit, spuind toate tainele cele mai
intelectuali din Transilvania urcau pe scenă, ca „diletanţi”, discrete ale unei familii.” Iar pentru a fixa bine în ramă
neuitând de costumul naţional şi de brâul tricolor, întreg tabloul, adaugă: „Pentru noi, casa părintească era
păstrându-şi însă cealaltă identitate dincolo de teatru, o casă de nebuni, un cuib al suferinţii; când de departe o
gestul lor însemnând o atitudine în buna tradiţie luministă, zăream, ochii ni se umpleau de lacrimi şi sufletele ni le
menită să servească idealului naţional. Ludovica este ea dăbăla o prevestire rea. Niciodată n-am ieşit niciunul din
însăşi un exemplu în acest sens, înainte de căsătorie, ca noi din casă fără lacrimi şi fără vorba: «să dea Dumnezeu
primadonă în trupa de teatru a învăţătorului Simeon să nu mă mai întorc acasă!»”
Moldovan din Beclean, cu numeroase spectacole date în Cea mai mare dintre surori, Livia, confirmă postura
toată regiunea (se juca mai cu seamă Vasile Alecsandri), de beligerantă a Ludovicăi în familie, mult mai devreme
în cadrul serbărilor organizate de ASTRA, menţionate în chiar, într-o scrisoare din 31 iulie 1910: „Mama e ciudată
presa vremii. Cu Fanny, pentru ei, situaţia nu era rău uneori, şi apoi ne hăituieşte grozav. (…) Vorbeşte aşa,
comparabilă. Căsătoria încheiată în ianuarie, familia din singură, câtăva vreme şi apoi când tace, tace câteva
Năsăud află abia în vară, iar tatăl răspunde printr-o săptămâni, numai din când în când zice câte ceva ca să mă
scrisoare extrem de echilibrată, dar alcătuită în aşa fel încât doară. Mă pârăşte la toată lumea câtă ne intră-n casă, la
Liviu să înţeleagă mai mult decât ar putea pricepe nora: neamuri, aşa că acum ştiu mulţi, tare mulţi, că nu o ducem
„destul de dureros, că nu mi-ai scris baremi despre ziua bine. Îi pun adesă întrebarea: ce are cu mine şi pentru ce nu
cununiei, ca să ne putem bucura şi noi de bucuria voastră, mă poate suferi? Zice atâta că nu o ascult, dar ce nu ascult,
fie numai şi cu sufletul. Că cât se miră cunoscuţii mei nu ştie”. Ludovica se spovedea şi ea fiului mai mare şi
despre ţinuta ta necorectă faţă de întreruperea înfăţişa o relaţie cu fetele aproape identică, doar că
corespondenţei cu ai tăi: îţi poţi închipui.” (din 24 iulie responsabilitatea unei astfel de situaţii nu îi aparţinea ei.
1912) Că, din asemenea imputări, mai mult sau mai puţin Livia era şi cea mai apropiată de scriitor, lucru ce se
voalate, Fanny ar fi priceput mai puţin decât soţul ei, e vede destul de limpede din corespondenţă, din
îndoielnic. confesiunile fetei care numai lui îi mărturiseşte viaţa ei
Plecarea celei mai mici fete, Riţa, la Bucureşti, în sentimentală, ca şi planurile-i de viitor, proiectele de
grija fratelui, avea să mai detensioneze relaţiile. Scrisorile căsătorie făcute şi desfăcute împotriva voinţei sale. Iată
sunt mult mai amabile, de vreme ce „doriţii noştri” şi-au şi o emoţionantă declaraţie făcută fratelui iubit: „Deci ţie
dat seama că „trebuie să se îngrijească de viitorul celor nu m-am adresat până acum, fiindcă ştiam că există un
fără pene” contribuind prin asta şi la cinstirea familiei. Liviu în feminin, care – să mă ierţi – mă înţelege mai bine,
Formulele de afecţiune se înmulţesc, mai ales la adresa deoarece suntem de acelaşi sex, şi nu mă jenam de-a-i
nurorii şi nepoatei, dovedind că au început să înţeleagă descoperi orice, căci doar mi-e soră şi-i nevasta ta dragă.
bine unde se iau deciziile. Amabilitatea este, însă, bine Înţelegi tu însă, tu care crezi în sentimentele fireşti – cum
controlată, neuitând să solicite fotografii ale celor de este iubirea – că acestea nu se schimbă; înţelegi prin
curând intraţi în familie, ca „să-ţi vedem baremi umbra”. urmare că deşi limba mea rămase pentru tine mută ani de
Fanny era prea abilă ca să se lase provocată, dar, după zile, în sufletul meu icoana ta veşnic adorată, tipul tău de
cum se ştie, nici datoare nu a rămas. bărbat, care totdeauna mi-a impus şi pe care mă năzuiam
Moartea lui Vasile Rebreanu (1914), la numai 52 de să-l înţeleg, a rămas prin toate împrejurările vieţii, în urma
ani, a zdruncinat familia şi a făcut-o mai vulnerabilă. tuturor furtunilor, acelaşi.” În ataşamentul ei pentru fratele
Episodul îl cunoaştem dintr-o scrisoare a Ludovicăi, dar cel mare, ne îngăduie să o suspectăm uneori şi de un
epistola trimisă de Maria (Miţi) este mult mai puţin sentiment de gelozie, pentru că, de câte ori are prilejul,
protocolară, mult mai emoţionantă şi vădeşte un profund insinuează că Virginia Grivase, o veche simpatie a lui Liviu,
ataşament faţă de tatăl său, dar şi un real talent literar, cu dar şi o competitoare a Liviei pe tărâm literar, ar fi
cu cãrþile pe masã 133

amestecată în acţiuni ascunse, de denigrare a sa, care ar fi de o duritate neobişnuită: „Numai de la voi, fraţi de-ai mei,
contribuit din plin la arestarea şi extrădarea scriitorului în am pomenit pretenţia absurdă ca eu, care trăiesc în
Austro-Ungaria (1910), uneltită în cercuri româneşti scumpetea Capitalei, să ţin neapărat şi pe mama, deşi n-am
năsăudene, destul de apropiate, invidioase pe situaţia şi nici casa mea, nici viaţa atât de asigurată ca voi. Am crezut
prestigiul ce putea să şi-l contureze în capitala României. mereu că acestea sunt mici incidente familiale, conciliabile.
Anii ce au premers primului război mondial, plecarea Azi, ameninţările tale mă deşteaptă. Pe cât de promptă vei
Riţei la Bucureşti, moartea lui Vasile, care asigura prin fi în executarea lor, pe atât de necruţător voi fi şi eu oriunde
venitul său nivelul de supravieţuire a familiei, o oarecare voi putea (şi, crede-mă, pot în multe locuri şi mult).” Cu
situaţie materială a lui Liviu, ce părea mai bună decât a toate astea, nu uită să încheie aşa: „Fireşte, eu nu-s
celorlalţi (cu excepţia lui Iulius), nasc în familie mirajul supărat! M-a cam sâcâit ameninţarea ta, m-a făcut să-ţi
vieţii dincolo de munţi şi realizarea aspiraţiilor lor sub răspund la fel, dar asta nu mă împiedică să te îmbrăţişez şi
aripa protectoare a fratelui mai mare. Printre ele, să amintim acuma ca şi altădată, cu toată dragostea.” (L. R., Opere,
insistenţele lui Emil care aştepta „doar un semn” ca să ia vol. 21, p. 17) Liviu a lăsat o poartă deschisă normalizării
drumul Bucureştiului, „semn” amânat mereu, până când a relaţiilor, ceea ce s-a şi întâmplat.
izbucnit războiul ce i-a pecetluit destinul. La fel s-a Obligaţiile de finanţare a cheltuielilor de întreţinere
întâmplat şi cu Livia, după ruperea logodnei cu teologul a Ludovicăi le împarte cu Iulius, fratele ce avea o bună
Pteancu, făcută şi desfăcută prin voinţa mamei. Şi ea situaţie materială. Luase în căsătorie pe Maria Rocnean
aştepta acelaşi „semn” de la „scumpul meu Liviu”, din Beclean, mult mai vârstnică decât el, dar bogată. Cariera
aşteptare ce s-a dovedit la fel de zadarnică. Dincolo de o sa (inspector de finanţe) i-a permis să aibă case la
situaţie materială nesigură, ce o avea scriitorul pe atunci, Târgu-Mureş şi la Cluj. Nu s-a plâns niciodată că are prea
trebuie să avem în vedere că muncea foarte mult. Nu de mult, iar repetatele solicitări de intervenţie pentru avansare
puţine ori fugea de propria-i familie ca să poată scrie. Pe în funcţie le-a motivat mai întâi prin nevoia de a câştiga
lângă activitatea de cronicar dramatic şi nuvelist, mai era mai bine, „ca să pot ajuta şi pe mama şi pe Tibi”. Apoi,
şi munca „în secret” la romanul Ion, cum rezultă din după ce promovările s-au rezolvat, noile solicitări de
propriile-i mărturisiri. Colonizarea Rebrenilor la Bucureşti avansare vizau atingerea demnităţii mai degrabă: „Nici la
ar fi primejduit fără doar şi poate proiectul vieţii sale şi l-ar un caz nu pot merge la Cluj numai ca controlor, ca să-şi
fi transformat într-un permanent arbitru al unor nesfârşite bată joc de mine toţi misiţii şi paraziţii.” Pentru asta, fireşte,
dispute, fără să mai ţinem cont de intervenţiile permanente Liviu trebuia să intervină „la locul competent”.
şi solicitările de tot felul, care i-ar fi ocupat timpul. El îşi Avalanşa cererilor de tot felul este impresionantă,
cunoştea foarte bine familia, pentru că, atâta vreme cât a aşa cum observă pe bună dreptate şi prefaţatorul. Nu mai
stat la Prislop, a avut timp să intuiască totul. Aşa că, fără insistăm asupra lor. Vreau să remarc doar o excepţie şi un
a-i respinge, a înţeles că e mai bine să-i ţină la oarecare caz aparte. Excepţia o constituie Maria Livia (Pussy), fiica
distanţă (vezi în acest sens şi De la 14 ani nu v-am stat Liviei, cu o scrisoare de o mare delicateţe şi generozitate,
pe cap, în volumul Sertar de Niculae Gheran, Editura calităţi care de fapt i-au caracterizat întreaga viaţă. Cazul
Institutului Cultural Român, 2004, p. 58). Nu spunem că special îl constituie scrisorile lui Toma Bulea, protopop
doar asta ar fi cauza şi nu excludem abilitatea şi interesul greco-catolic la Beclean şi rudă cu scriitorul, văr de a
soţiei de a-l ţine departe de rudele de sânge, dar credem doua spiţă după Teodor Rebreanu din Chiuza, fratele lui
că este, totuşi, primul lucru de luat în seamă în cazul unui Vasile. După elogii şi felicitări, după cuvinte mari şi după
scriitor. ce-i oferă şansa de a îmbogăţi biblioteca „Liviu Rebreanu”
După război, când Liviu Rebreanu devine un din Beclean (proprietate a protopopului, dar la dispoziţia
romancier cunoscut şi accede la funcţii ce îi aduc şi ele comunităţii!) sau aceea a nou înfiinţatului cămin cultural
venituri de luat în seamă, corespondenţa cu rudele arată din localitate ce se numeşte – cum altfel!? – tot „Liviu
o înteţire a solicitărilor de ajutor, fie că e vorba de cereri Rebreanu”, îl invită la o reuniune a intelectualilor din
băneşti, fie pentru intervenţii de tot soiul. Standardul de Chiuza, dar îi aminteşte că oamenii din satul unde se
viaţă s-a ridicat şi în familia romancierului, iar cheltuielile odihnesc oasele moşilor şi strămoşilor săi s-ar bucura să
casei creşteau direct proporţional cu veniturile, dacă nu le dăruiască un clopot pentru biserica de curând ridicată.
cumva o luau de multe ori mult înaintea lor. Iulius, Livia, Apoi, văzând că frazele lui nu au ecou, renunţă în a le
Miţi şi Riţa aveau familii aşezate şi o situaţie materială repeta sau amplifica şi formulează o dorinţă mai puţin
mulţumitoare. Doar Ludovica şi cu fiul cel mic, Tiberiu, obişnuită: „ca măcar într-un articol de revistă, dacă nu o
erau mutaţi de la unul la altul, ba chiar ameninţaţi că îi vor carte nouă, să treceţi satul nostru, Chiuza, numele Bulea
trimite la ţară, la Beclean, unde nici măcar nu mai aveau şi ca rudă şi ca cunoscut cred că vă poate insufla
casă. Motivul real este acelaşi: caracterul dificil al mamei. încrederea că nu-i vorba de ambiţie ci de dorul de a eterniza
Asta nu i-a împiedicat să solicite o contribuţie lunară din şi acesta pentru veci, ca după moartea noastră să mai
partea lui Liviu (de care s-a achitat fără împotrivire), alături rămână întru pomenirea altora sate şi oameni ce nu merită
de cea care o dădea Iulius, în părţi egale. Este grăitoare să fie uitaţi, dacă şi Gargalăul şi Popa pămătuf, deşi nu au
scrisoarea Liviei din 11 dec. 1925 prin care îl somează pe prea meritat să fie eternizaţi...” (12 febr. 1942). Încă din
fratele său să expedieze banii şi îl şantajează cu perspectiva 1927, Liviu Rebreanu îi scria preotului şi rudeniei sale că îl
trimiterii Ludovicăi la Bucureşti: „Dragă Liviu, ca să nu preocupă satul tatălui său şi că „va veni rândul şi pentru
fim siliţi să facem corespondenţă inutilă şi ca să nu vă Chiuza”. Ultimul său roman, „Păcală şi Tândală”, rămas în
treziţi cu mama la voi, fie la tine, fie la Iulius, deschide-i te stadiul de proiect, menit, după cum aflăm din Jurnal, să
rog un cont curent începând cu luna curentă – la banca încununeze opera sa romanescă, avea să aibă personajele
Gorunul – de unde să-şi ridice 500 lei, fără să mai continuăm şi acţiunea localizate în Chiuza. Boala, războiul, apoi
scârboşenia vieţii de până acum.” Ameninţările nu rămân sfârşitul vieţii nu i-au mai dat răgazul necesar să îl aştearnă
fără răspuns şi Liviu îi scrie, după vreo două luni, o epistolă pe hârtie.
134 cu cãrþile pe masã
Volumul îngrijit de Ilderim Rebreanu, cu mai multe rearmonizare (retrăire), prin reîncarnare (alternanţa
puncte de interes decât am reuşit eu să arăt aici, pare să viaţă-moarte), adică prin moarte (nu neapărat fizică)
deschidă şirul de volume dedicat corespondenţei indirecte urmată, apoi, de iluminare: „mi-a trebuit o moarte să văd/
a scriitorului, după cum a afirmat în câteva rânduri Niculae însetarea trupului îngropat pe jumătate”. (ferestre).
Gheran, realizatorul ediţiei critice a scrierilor integrale ale Această stare de conştiinţă contemplă detaşat
lui Liviu Rebreanu. Ar urma să apară dialogul epistolar cu manifestările ca pe nişte reprezentări eterne: „sângele mi
soţia sa, Fanny, pe seama căruia au circulat şi mai circulă se prelinge în semiîntuneric/ aproape că îl pot aprinde cu
încă multe legende, apoi numeroasele scrisori ale colegilor un chibrit/ e acolo un mut în care încet-încet/ mă recunosc”
de breaslă, care ar constitui o altfel de imagine a vieţii (strigătul). Simpla conştientizare de sine a eului liric creează
culturale interbelice, dar mai cu seamă ale culiselor ei. un centru lăuntric capabil de auto-analiză, de observare în
Abia după toate astea, având la îndemână o asemenea oglindă şi, totodată, dă poeticitate discursului: „toată viaţa
bogăţie documentară, exegeza rebreniană ar putea am vrut să învăţ/ cum sufletul se face trup şi trupul suflet/
cunoaşte o nouă etapă, superioară din toate punctele de fără să înceteze să fie ce sunt” (cutia cu imagini).
vedere. Pare că se apropie. Maturizarea aceasta tardivă şi dragostea incandescentă
_____ dospesc într-un univers „ca o minge desumflată/ sau ca o
*Ilderim Rebreanu, Neamul Rebrenilor către Liviu, sabie cu două tăişuri ce exultă/ când ni se ating pomeţii”
Editura Academiei Române, 2008. (iertarea). Usturătoarea decorporalizare domină universul
poetic: „cu un sunet îndepărtat/ loviturile ne întreabă cine
suntem/ până ce trupul ni se desprinde de cap/ şi formele
NEMES M. Nándor apar răsturnate precum copacii în ape/ n-avem dinţi să
zdrobim şarpele care ne intră pe gură/ nu putem duce la
buze cerul ca pe un vas cu lapte// încleştaţi într-o ultimă
Săpături în cimitirele subterane mărturisire/ cu ochii aproape închişi/ şi capul plecat spre
stânga/ ne trezim atârnaţi într-un fir/ trădat de mişcarea
Universul poemelor din volumul de debut al lui Florin ritmică a buzelor.” (ceva se petrece).
Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, este zămislit din Se remarcă prezenţa unui simbol preluat din poemele
interacţiunea unor energii profane şi sacre. Înscripţiile şi nichitastănesciene: Oul. La Florin Caragiu, spargerea
simbolurile evlavioase „scrijelite” pe coperta oului declanşează chiar naşterea: „lumea se crăpase ca o
(catacombele) tomului de poezii prevestesc dimensiunea coajă de ou” (nichitiană). La început a fost cuvântul, şi
mistică a temelor principale tratate de autor. În întreaga cuvântul era Dumnezeu: „cuvintele fugeau şi ploua cu
manifestare totul este energie. Energia înseamnă viaţă, iar privirea lui Dumnezeu” (Ibidem). Ajna chakra (ochiul divin
pentru autorul volumului, „viaţa e adesea o ciornă/ pe - oglinda magică în care se reflectă toate imaginile
care mâzgăleşti frânturi dintr-o lecţie/ învăţată pe jumătate” universului), percepe evenimentele (negative şi pozitive)
(ciorna). Energia definitorie a lui Dumnezeu este iubirea din viitor: la naşterea acestei lumi, „Dumnezeu a plâns/
(necondiţionată), ea fiind o dilatare euforică ce implică văzând înălţările şi căderile viitoare.” (singurul ochi).
mişcare perpetuă. Nimeni nu poate rămâne inactiv nici Relaţia cu divinitatea, Eros-ul, reprezentând
măcar în catacombe (în purgatoriu), căci, fie că doreşte vitalitatea, Thanatos-ul, simbolizând ciclicitatea vieţii (şi
sau nu, particularităţile sacre ale naturii îl obligă la NU efemeritatea) sunt temele ce spiritualizează
activitate. Erosul se naşte din această activitate şi se discursivitatea eului liric: „e noapte adorm pe braţul
clădeşte pe interconexiunea lumină-întuneric: „pe pieptul subţire/ acoladă a întrebărilor fără răspuns/ moartea-i un
tău am aşezat soarele/ pe care îl vom împărţi în noaptea bloc de piatră/ şlefuit de numele abia rostit// te ascunzi în
aceasta.” (catacombe). Iubirea se hrăneşte din lumină, mine şi aştepţi să te găsesc/ între coaste şi mâinile lui
iar noaptea o absoarbe (NU o ucide), astfel încât finalitatea Dumnezeu.” (semn). Interconexiunea
acestei contopiri (dintre catacombe şi lumină) zămisleşte Eros-Thanatos-Divinitate constituie magia luminii
beatitudine, magie şi deschidere spre divin(itate). lăuntrice (dezmărginirea fiinţei umane): „am căzut în tine
Dragostea eclatantă, în ciuda incandescenţei şi a demult şi nu există ieşire/ dar nimeni nu-şi doreşte ieşirea/
năzuinţei pentru persoana iubită, rămâne o nostalgie: „nu când dă de Dumnezeu/ înăuntru” (amurgul idolilor).
am putut niciodată să-ţi spun cum arăţi/ ce anume se Dacă la Eminovici apa (lacul, izvorul) este energia
schimbă în timp/ şi ce rămâne independent de stare/ poate vieţii, Florin Caragiu (ca şi Bacovia) caligrafiază despre o
pentru că atunci când o fac/ umbra ta colapsează în apă care descompune, despiritualizează, creează un spaţiu
cuvintele mele// la fiecare întâlnire am sentimentul/ că am apocaliptic ce implică dematerializări acute: „sub schele
braţele pline chiar când uit să-ţi iau/un cât de mic dar/ prăbuşite tremură/ schiţe decolorate de ploi...”(crochiu),
însă tu te pui între ele să primeşti/ ce ţi-am adus fără să sau „Moartea rupe cojile subţiri ale gândului/ încovrigat
ştiu// uneori îmi bandajezi sufletul cu mâneca plină de pe triunchiurile luate de ape/ şi ne răstoarnă găletuşa cu
culori/ ca un prim-ajutor/ pentru căderile mele pe pământ.” (garou). Evadarea din acest univers real este
dinăuntru” (colaps). ireală sau irealizabilă: „fascinaţi de vraja nimicului am
Viabilitatea eului liric rezidă din năzuinţa acestuia înghiţit moartea/ şi ne-am dizolvat în propria umbră/ nu
către dobândirea celor mai estetice şi mai pure energii. mai putem umple cu trupul/ distanţa dintre ochi şi inimă”
Omul matur care iubeşte devine, mai devreme sau mai (pogorârea la iad). Thanatos-ul devine un catalizator al
târziu, bonom şi, totodată, pios. Starea de inconştienţă dematerializării: „moartea se vâră sub taraba de cuvinte”
neagă posibilitatea unei relaţii abisale şi diafane. De aceea, sau „sângele nu mai trece în cuvinte”.
trezirea din beţia corozivă şi sumbră nu poate fi realizată Imaginea copilului devine un leitmotiv în volumul
decât prin purificare („curăţim rănile cu flacără”), prin de debut al poetului ploieştean: uneori pentru o
rearmonizare a sufletelor „Dumnezeul se strecoară între
cu cãrþile pe masã 135

noi ca un copil” (copilul) sau „Dumnezeu vrea să fie parvin să le disting şi pe altele le acoperă o ceaţă, care se
copilul nostru” (geneză). Această metamorfoză a lui va risipi, dar prea târziu pentru cartea aceasta” (Didactica
Dumnezeu nu este nicidecum una întâmplătoare, căci El Nova).
„are nevoie de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii Imagine, Idee, peisaj, lumină, privire, transparenţă,
asprimea vinului.”(singurul ochi). aer. Cuvinte dragi autorului. Ele sunt baza pe care se
Tomul lui Florin Caragiu include şapte moto-uri ce sprijină întreg universul scrierilor lui Radu Petrescu.
concentrează atenţia asupra relaţiei om-divinitate: „Toate Turnul de imagini e şi un turn înălţat spre lumină. Pentru
se cer după cruce şi înviere” (Sf. Maxim Mărturisitorul); a imortaliza e nevoie de lumină. Spirala imaginilor din turn,
sau „aici e îngropat un om care n-a putut să devină smulse din zgura existenţială, e privită descendent, trecutul
dumnezeu” (G. Papini); în absenţa divinităţii lumina se fiind luat în vizor. Cu cât turnul se înalţă mai îndrăzneţ
stinge: „unde e groază, acolo omul e mic” (R. W. spre tăriile văzduhului, spre transparenţă, cu atât vederea
Fassbinder); „Dumnezeu n-a venit să ne elibereze de înspre origini este îngreunată de ceaţa amintirii: „M-am
suferinţă/ nici să ne-o explice, ci s-o umple de prezenţa născut la 31 august 1927, în Bucureşti, noaptea la ora
Sa” (Paul Claudel), să ofere iubirea necondiţionată: „În 11.30, şi prima imagine despre mine e din noaptea lui 24
general oamenii te întâlnesc, te cunosc/ şi apoi, eventual, februarie 1930, când s-a născut sora mea. Ca printr-o ceaţă
ajung să te iubească. Părintele Teofil nu era aşa. El întâi te mă văd într-o încăpere înaltă şi strâmtă, cu ciment pe jos.
iubea.” (Pr. Răzvan Ionescu). În spate am o fereastră, la stânga un pat acoperit cu o
Ansamblul poemelor de factură spirituală pătură soldăţească şi în faţă o uşă pe jumătate deschisă
înfăţişează, indubitabil, modalităţi de comunicare între prin care mă uit în odaia alăturată, podită cu scânduri
fiinţa umană şi Dumnezeu. Poemele devin un fel de a gândi vopsite în roşu. Acolo văd în colţul din dreapta o sobă de
evadarea din tsunami, din necredinţă în credinţă. Uneori teracotă verde, puternic luminată, şi lângă ea un pat larg
poezia autorului ploieştean sintetizează în versuri acoperit cu verde în care şade mama. Lumina vine de nu
dimensiunea dezechilibrată sau uneori apocaliptică (unde ştiu unde, eu am sentimente amestecate, curiozitatea,
totul e viu) a existenţei. Alteori versurile formează scrierea/ spaima” (Didactica Nova). Fragment ce aduce atât de
viaţa ca într-un puzzle: „timpul decupează din noi bucăţi bine cu scriitura lui Max Blecher şi cu cea a lui Gheorghe
ce nu se potrivesc împreună/ încât adesea nu mai ştim Crăciun!
cine suntem uitând că ele/ au conturul rănilor lui Hristos”. P(r)ozele petresciene sunt declanşatoare de clic
Limbajul poetic meditativ-religios, plin de simboluri, este emotiv. Imaginile dispuse în turn, pe niveluri, într-o
transpus în versuri ce surprind prin energie artistică, desfăşurare caleidoscopică, corespund unor vârste, unor
rafinament şi înţelepciune. etape existenţiale. Fiecare fotografie, document existenţial
________ prin excelenţă, trimite înapoi în timp. Figura tatălui se
* Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, Editura explică, se deschide spre exterior, stranie, măcinată de
Vinea, Bucureşti, 2008. boală, din care au rămas vii doar „ochii lucioşi”, câtă vreme
cea a bunicului aminteşte de un veritabil pater familias.
El este cel care va profeţi că nepotul său va „ajunge om
Florin-Corneliu POPOVICI mare”.
Casa părintească din A., „un feeric Olimp”, de pe
Mihai Bravu, îl trimite pe scriitor la toposul fabulos al
Radu Petrescu. Didactica Nova copilăriei: „Casa avea un acoperiş ţuguiat, de tablă veche,
o sală cu geamlâc şi două ferestre spre stradă cu aer
Dacă ar fi ales cariera de regizor de film, Radu ermetic”. Ceea ce este ciudat e faptul că lipsesc amintirile
Petrescu* ar fi fost cu siguranţă la fel de talentat precum despre interiorul protector al casei. Lipseşte nucleul, ceaţa
a fost ca slujitor al penelului. Jocul cu imaginile exercită timpului coboară peste amintiri. Poate şi pentru faptul că
asupra persoanei sale o fascinaţie şi o tentaţie cu totul Radu Petrescu a fost dintotdeauna atras de exterior, de
aparte, jurnalele sale (am numit Catalogul mişcărilor mele peisaj, de evaziunea în natură (e prezent aici apelul
zilnice, Ocheanul întors), romanele (Matei Iliescu) şi rousseau-ist, de întoarcere la natură), de lumină. În schimb,
prozele ce-i poartă semnătura fiind veritabile „negative” curtea casei o descrie cu lux de amănunte, lucru ce aduce
ale existenţei, „negative” pentru că au caracter recupera- un plus de autenticitate, de veridicitate relatărilor sale.
tor. Developate, acestea prind viaţa, sunt viaţă. Cu un Gestul de a privi viaţa ca pe un ecorşeu, disecată pe
uşor exerciţiu de imaginaţie, printr-un simbolic joc secvenţe-fotografii îl pune oarecum pe scriitor într-o
combinatoriu de imagini, prozele petresciene devin poze postură demiurgică incompletă, deoarece el nu-şi poate
şi invers. Albumele de fotografii pe care scriitorul le vizualiza viitorul, nu poate trece dincolo de „pragul care i
răsfoieşte nostalgic sunt nimic altceva decât obiecte se refuză sistematic”, ci numai trecutul. Paradoxal, punerea
declanşatoare de flux mental, care, la rându-le, generează faţa-n faţă cu clipa trecută atrage suferinţa, fiindcă
emoţii. De aici şi până la transpunerea acestora în scris nu amăgeşte, corupe, dezrădăcinează, bulversează, precum
mai e decât un pas. Cu ele, Radu Petrescu construieşte un legendara Fată Morgana: „Scriind despre aceste lucruri,
turn virtual, un Babel de imagini. Între cărămizile-imagini efortul meu – sper, vizibil – este de a mă apropia cât mai
ale turnului, Radu Petrescu, la fel ca Lucian Blaga, zideşte puţin de ele. Nu pentru că mi-ar place genul, din moment
lumina, Ideea: „De fapt, ar trebui ca turnul meu de imagini ce dorm cu Rousseau şi cu Cellini sub pernă, ci pentru că
să fie atât de complet în toate părţile lui, încât să mă apropierea de imagini conţine primejdii mai mult decât
dispenseze cu totul de calendar şi de ceasornic, însă nu-i grave – pentru mine măcar –, dintre care aceea de a le lua
aşa, multe blocuri au căzut, de pe altele s-au şters figurile drept amintiri nu este cea mai puţin de temut. În definiţia
şi oricât mă apropii de ele şi le privesc din toate părţile nu genului intră de altminteri şi simularea lipsei de meşteşug,
un fel de manieră neglijată şi desfăcută, aşa că topească-se,
136 cu cãrþile pe masã
abia zărite o clipă, imaginile în spaţiul din care-au ieşit, conţinutul ei sentimental; imaginea nu este imagine decât
părelnice ca aburii unor nori pe oglinda uitată în iarbă, pentru că e în permanenţă vie şi dacă am încerca s-o
profitul e dublu” (Didactica Nova). despărţim de conţinutul ei actual, altul de fiecare dată
Fiecare fiinţă umană e un construct, e un amalgam, când o întâlnim, din vietatea groasă şi colorată, nu ne-am
un athanor depozitar de amintiri. La fel şi existenţa noastră, alege decât cu două biete cadavre informe în care nici în
o sumă de imagini condensate: „Didactica e un modest cele mai rele coşmare n-am accepta a ne recunoaşte”
catalog doar, pentru mine însumi, de cât a rămas al meu (Didactica Nova) .
din vreme. Nu încetez a mă minuna, ca sfântul Augustin, Spre deosebire de ilustrul său predecesor, Proust,
de propria mea existenţă, şi a celorlalţi, în măsura în care care se aventurează temerar „în căutarea timpului pierdut”,
nu mă argumentează, nu prezintă interes. Iar existenţa mea Radu Petrescu e conştient că timpul nu poate fi regăsit,
este un şir de imagini cu mine, care se clădesc unele pe nu-i poate fi deturnat cursul din scurgerea-i dialectică, ci,
altele şi unele în spatele altora într-un aer care este şi nu poate cel mult făcut prizonier în „cuşca de sticlă a cărţii”.
este aerul comun şi cărora, laolaltă, le dau numele meu şi Cu o imensă „foarfecă de lumină” autorul
ştiu că totuşi n-au a purta vreun nume”. „decupează” imagini din trecut, aşternându-le pe turnul
Rotind turnul de imagini cu măiestrie de prestidigi- lui virtual. El e cel care face, desface şi reface, se joacă cu
tator, Radu Petrescu zăboveşte asupra unei secvenţe imaginea, cu perspectivele. Imaginile care ies din mâna
extrase dintr-o sărbătoare a Crăciunului, de pe vremea artistului sunt „imagini de seară şi de lumină”, nopţile
magicei copliării. Totul îi reapare ieşind de sub pecetea descrise de el amintesc de pânzele lui Domenichino, iar
tainei, a luminii, a sfinţeniei. Jucăria primită în dar, o personajele creionate (mama, tatăl, sora, naşii, prietenii,
maşinuţă de pompieri, îl va urmări obsesiv toată viaţa. primele iubiri), făpturi de lumină, cu cele imortalizate de
Delirul de care se lasă cuprins copilul de-atunci când se Dürer: „...vedeam strălucind în bătaia lunii zeci de fire de
repede la maşinuţă şi-l eliberează triumfător, „cu o bucurie paie ieşite prin pereţi, incandescente, în aerul albastru
enormă”, pe omuleţul-şofer, îl anticipează pe scriitorul de întunecat, ca nişte baghete de aur”. (Didactica Nova)
mai târziu, eliberator de cuvânt, făuritor al lui. Scara Străzile copilăriei, asemenea hărţii cereşti, alcătuiesc o
maşinuţei de pompieri este una simbolică. Ea-l va ajuta, constelaţie în „magistratura transparenţelor”. Labirintul
asemenea scării lui Iacob, să acceadă la lumină, să fie stradal devine unul de suflet, fiindcă forul său interior e înţesat
propulsat în miraculoasa lume a Ideilor. de „străzi” pe care porneşte în exploatarea Galaxiei Gütenberg,
Imaginea cu adolescentul erou petrescian, alter la o vârstă fragedă, călăuza fiindu-i propriul tată, care-l învaţă
ego-ul scriitorului, călătorind în noapte, ca homo viator, să descifreze slova întâi şi întâi din „Universul”.
într-o căruţă cu sticle, este una profund semnificativă. E Un loc aparte în constelaţia amintirilor lui Radu
tânărul pornit în căutarea (auto)cunoaşterii şi a iniţierii, Petrescu îl deţine marea, simbol feminin prin excelenţă,
pe un drum aparent al transparenţei, dar cu mistere şi care-l inspiră continuu: „După masă am fost dus pe plajă
taine la tot pasul. Evocarea propriului trecut îi creează să văd marea mai aproape. Argintul ei devenise acum un
scriitorului deopotrivă senzaţia de deja vu, cu imagini violet cu funduri de verde sticlos, valuri largi veneau fără
desprinse parcă de pe o uitată frescă mitologică: „Acum încetare din larg şi se spărgeau pe plajă, udându-mi
însă e ciudată senzaţia mea evocând aceste lucruri de pantofii cu spumă. Pe plajă nu era nimeni şi vilele ne erau
mult întâmplate, în mitologie” (Didactica Nova). E o ascunse de faleza înaltă încununată de mărăcini cenuşii.
mitologie personalizată, ce poartă marca propriei identităţi. Mormane de ierburi putrede se întindeau în lungul apei,
Retrăirea (în alte coordonate spaţio-temporale a) împuţite şi urâte la înfăţişare. Un crab se târa silenţios
unor secvenţe de viaţă, demult stinse, văduveşte existenţa înapoi în val şi în sideful scoicilor soarele la apus aprinse
de aspectul ineditului, de contactul direct cu evenimentul, curând fulgere verzi, roşii, galbene, violete şi azvârli peste
nemediat, nefiltrat prin sitele obiectivităţii şi ale valuri, într-o parte, o mătase roşie ca un veşmânt de cardi-
aducerii-aminte, fapt detectat de sufletele noastre, nal, în vreme ce la dreapta mea o barcă de pescari dată cu
sensibile „aparate optice”: „Este în noi un foarte curios şi gudron şedea pe nisip aplecată într-o rână, cu o lopată
totuşi firesc impuls irezistibil de a trăi schemele, altminteri ridicându-se în perspectivele tulburătoare ale aerului”
goale, ale imaginilor trecutului nostru, de a le umple cu un (Didactica Nova). Întâlnim la Petrescu aceeaşi dantelărie
conţinut de gânduri şi sentimente străine acelor imagini imagistică şi verbioasă, aceeaşi fascinaţie a detaliului ca
pentru simplul fapt că aparţin altui timp, altor împrejurări. la Blecher, al cărui personaj, Emanuel, imobilizat în gutiera
De aici se naşte iluzia, salutară într-un fel pentru anumite de ghips, asistă, de pe plaja sanatoriului de la Berck sur
naturi, a continuităţii propriei fiinţe. Dar iluzie! În realitate Mer, la spectacolul fascinant al naturii.
este inadmisibil să memorăm sentimente şi gânduri Didactica Nova se încheie cu reîntoarcerea
încercate lângă un lucru sau într-o întâmplare a trecutului, tânărului Petrescu din călătoria întreprinsă în acea căruţă
chiar şi a celui mai apropiat, actualitatea, adică existenţa cu sticle. De-acum e un personaj umblat prin lume, iniţiat
noastră însăşi, fiind garantată tocmai de posibilitatea de a în misterele existenţiale. Revenit acasă, îi ia simbolic locul
uita. Cât de puţine lucruri sunt în lume, ce limitat e numărul mamei la rând la pâine. E tânărul care bate la poarta
întâmplărilor posibile, ce numeroase feţele lor! Dacă n-am afirmării.
putea să le privim în fiecare clipă fără să fim incomodaţi de Turnul de imagini pe care-l clădeşte Radu Petrescu
amintirea sentimentelor anterioare pe care le-am depozitat şi în care se întâlneşte cu propriul eu, cu propria sa imag-
în aburul luat de pe ele şi care trăieşte în noi, am înnebuni ine, ne ajută să cunoaştem un scriitor profund, însetat de
de plictiseală metafizică, am deveni frenetici alpinişti, Lumină şi de Idee.
sentimentali insipizi. Stările de suflet trebuie considerate _____
doar ca nişte aparate optice servind la fixarea unor imagini * Radu Petrescu. Didactica Nova, în vol. Proze, Editura
– şi atâta tot, ştiind însă că în desenul acestora din urmă, Eminescu, Bucureşti, 1971, 390 p.
pentru a-l face să trăiască, ora prezentă îşi depune
lecturi 137

culturale, din 2000, Ion Bogdan Lefter se consacră


interpretării principalelor repere teoretice ale
postmodernismului. Se insistă asupra succesiunii celor
două curente literare (modernism şi postmodernism), cu
Iulian BOLDEA o încercare de ierarhizare şi o aşezare în prim-plan a
esteticii postmoderne, considerată, nu ştiu cu câtă
îndreptăţire, a avea un grad de complexitate superior.
Criticul pune în evidenţă modul în care s-a impus
postmodernismul în spaţiul culturii române, constatând
şi defazarea diacronică, faţă de cultura occidentală.
Precursorii postmodernismului românesc sunt, în
viziunea criticului, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Radu
Petrescu, Mircea Horia Simionescu ş.a. Ion Bogdan
Lefter remarcă, în acelaşi timp, complexitatea şi amploarea
orientării postmoderne: „Respectând logica referenţială
a limbajului metacultural, acest fenomen de mari proporţii
a precedat apariţia şi răspândirea rapidă a termenului. Pe
Ion Bogdan Lefter faţă cu măsură ce s-a impus pe piaţa culturală românească, o
postmodernismul anumită realitate a literaturii a fost tot mai intens
dezbătută şi conceptualizată, după care a fost
Ion Bogdan Lefter este unul dintre cei mai înzestraţi «descoperit» şi termenul potrivit pentru fenomenul în
critici literari şi eseişti ai generaţiei sale. Stilul său critic cauză: postmodernism, fireşte”. Postmodernismul
se caracterizează, sumar vorbind, prin erudiţie, prin românesc e situat de critic într-o perspectivă istorică,
cunoaşterea impecabilă a conceptelor şi prin vocaţia fiind văzut ca un proces evolutiv, iniţiat încă din secolul
sintetică, incontestabilă. Teoretician al al XIX-lea, o dată cu deschiderea literaturii române spre
postmodernismului, Ion Bogdan Lefter se şi consideră, cultura occidentală. Modernismul românesc are o
în fapt, un reprezentant al acestei orientări. De altfel, evoluţie lentă, fiind contracarat periodic de mişcările
cum s-a mai spus, literatura română modernă e privită şi tradiţionaliste şi clasicizante, autohtoniste sau
analizată de critic tot în grilă postmodernă. Conceptul antimoderniste. În acelaşi timp, modernismul şi-a epuizat,
de modernism, pe care criticul îl analizează în însă, în secolul XX, resursele estetice şi expresive, fiind
Recapitularea modernităţii, e dedus mai degrabă din necesară trecerea la un alt tip de structură artistică, la o
evoluţia teoriilor şi a percepţiilor critice care au conturat „o tendinţă de recâştigare a valorilor umane,
fizionomia conceptului. Ion Bogdan Lefter propune, «personaliste», o nouă deschidere către real, către
astfel, termenul de „curent literar” pentru modernism, în «autenticitatea» lumii şi a fiinţei”. Postmodernismul se
locul celui de orientare literară: „Prima structură orientează, cum s-a mai afirmat, spre o viziune mult mai
conceptuală trebuie plasată la nivelul marilor curente autentică, în care luciditatea creatorului se traduce şi în
literare, la rând cu clasicismul şi romantismul. cultivarea unor elemente ale metatextualităţii şi
Modernismul asta este, un curent literar mare şi nu o intertextualităţii (parodia, pastişa, ironia, autoironia etc.).
orientare între altele ale unui moment cultural dat. Nivelul Spaţiul poeziei este definit de critic printr-o „nouă
lor înalt de generalitate le permite să exprime epocile, să stilistică «realistă», afirmând o democratizare a limbajului
fie reprezentative pentru ele, inclusiv pentru mişcările literaturii şi apropierea dintre subiect şi obiect prin
mai puţin «ortodoxe» (chiar şi «ortodoxiste»), cu captarea observaţiilor, senzaţiilor şi gândurilor într-un
tendinţe divergente şi aspect atipic. A doua structură mod direct”. Evident, demersul literar postmodern nu
conceptuală poate recupera diversitatea de modele este unul rupt de tradiţie, dimpotrivă, el îşi asumă, pe
culturale în paradigma mare a modernismului (...). În cazul diferite căi şi prin diverse mijloace, o recuperare fecundă
modernismului, sub umbrela conceptuală a marelui a tradiţiei, a memoriei culturale anterioare; cu alte cuvinte,
curent literar şi cultural îşi găsesc locul şi simbolismul, postmodernismul „îşi subordonează o vastă acţiune de
şi parnasianismul, şi instrumentalismul, şi prerafaelismul, recuperare, recondiţionare şi refolosire a depozitului
şi decadentismul, şi «micul modernism» recunoscut în cultural existent, într-o deschidere fără precedent către
epocă şi definit prin contrast cu simbolismul, şi «poezia toate stilurile şi toate manierele”. Ion Bogdan Lefter
pură», şi avangardele, ca şi porţiunile non-reziduale ale reuşeşte să ofere, în paginile sale de critică şi teorie
sămănătorismului, poporanismului şi mai ales ale literară, o descriere suficient de pertinentă a orientării
ortodoxismului, ale «criterionismului» şi ale postmoderne, a modalităţilor şi instrumentelor sale
tradiţionalismului mai «neutru» (tip Pillat, de exemplu)”. conceptuale şi stilistice: „în special sub forma scriiturii
În Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” de tip jurnal, concedierea metaforei din poziţia dominantă
138 lecturi
deţinută în modernism, cultivarea efectelor de directeţe contesta criticului o puternică predispoziţie a teoretizării,
sintactică şi lexicală, dar şi manifestarea distanţării fapt subliniat şi de Petru Poantă, care afirmă că „Ion
«profesioniste» faţă de jocul înşelător al limbajului, de Bogdan Lefter are atât vocaţia ideologiei literare, cât şi a
unde acţiunea de tip critico-teoretic exercitată în interiorul criticii aplicate. Este un spirit sintetic şi analitic
operei, adesea convertită (sau mascată) în ironie, deopotrivă. Unul dintre principalii protagonişti ai
supraetajarea textuală, multistilisticul, apelul la aluzia «bătăliilor canonice» din anii ’80 şi ’90 (alături de Mircea
culturală, la citat, colaj, pastişă, parodie şi alte forme de Cărtărescu, Gheorghe Crăciun şi Magda Cârneci), el
intertextualitate, o mai accentuată omologie stilistică între contribuie esenţial la configurarea unui model teoretic
genuri...”. al postmodernismului românesc, având, pe de o parte,
Criticul e animat, cum s-a mai observat, de tentaţia intuiţia, din interior, ca veritabil om postmodern, a
de a integra în spaţiul conceptual al postmodernismului fenomenului, pe de alta, capacitatea reflexivă de a şi-l
şi autori din perioada interbelică, Bacovia, de exemplu, reprezenta conceptual. Din această perspectivă el
care, crede Ion Bogdan Lefter, „a parcurs traseul tranziţiei propune, în Recapitularea modernităţii, o
de la modernism la postmodernism, fixând astfel la noi surprinzătoare, dar verosimilă, periodizare a curentelor”.
un model de evoluţie urmat instinctiv în jurul lui 1980 de Originalitatea lui Ion Bogdan Lefter constă, cum arată
un număr de autori care, după ce se afirmaseră ca «voci» M. Cărtărescu, în „viziunea nonconformistă a
poetice graţioase, orfice, ocupate cu înălţimea emoţiilor macrostructurilor literare (tipologii, mentalităţi, canon
pure, au simţit apoi nevoia – chiar dacă nu şi-au putut literar etc.), pe care le organizează diacronic – dar şi
părăsi datele structurale iniţiale – să «coboare» către sintagmatic – asemenea unor «romane de idei»”. În ciuda
versul mai direct şi mai prozaic”. La fel se întâmplă cu caracterului lor uneori didacticist, alteori excesiv
Rebreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, scriitori a fragmentar, studiile lui Ion Bogdan Lefter s-au impus
căror proză scurtă e recuperată de critic în grilă prin tensiunea ideatică şi vibraţia intelectuală
postmodernistă. Şcoala de la Târgovişte e, la rândul ei, incontestabilă, prin puterea de cuprindere sintetică a
receptată în spirit partizan, din perspectiva inovaţiilor unui material extrem de vast şi, adesea, greu de controlat.
formale care mai târziu au fost asimilate de experienţa
epică postmodernă.
În Despre identitate. Temele postmodernităţii,
Anii 60-90: critica literară şi Flashback 1985:
începuturile „noii poezii” criticul realizează clasificări
ale postmodernismului, comentează autori reprezentativi
pentru acest curent literar, într-un stil critic alert, dinamic,
uneori poate prea laconic, cu analize în general corecte,
desenate într-un spirit descriptiv şi sintetic. Nu puţine
dintre cărţile lui Ion Bogdan Lefter – şi aceste aspecte i
s-au reproşat deja – au o formă destul de eteroclită, cu
analize incomplete sau grăbite, cu teoretizări rapide şi
insuficient argumentate, sau cu parti-pris-uri vizibile.
Parcă pentru a preveni eventualele reproşuri, criticul îşi
ia anumite măsuri de precauţie, adresând cititorului
următoarele avertismente, în Anii 60-90: critica literară:
„Nu o panoramă atent elaborată se poate citi în paginile
care urmează, ci şantierul ei. Cu tot ce presupune
operaţiunea: un proiect, un plan de lucru, schele,
materiale de construcţie stivuite peste tot, stâlpi de
susţinere, un zid ridicat în întregime, altul pe jumătate,
grinzi, mortar care să lege între ele cărămizile, locuri goale
pentru uşi şi ferestre, cofraje, unelte, moloz. Şi multă
mişcare, agitaţie, zgomot de şantier”. Aşa cum apare în
descrierea lui Ion Bogdan Lefter, postmodernismul este
antropocentric, realist şi insolit, principalele sale trăsături
fiind „întoarcerea la real”, „reumanizarea”, „recâştigarea
referenţialităţii textului”, „un patetism mai profund”,
„patetica angajare ontologică”, precum şi recuperarea
resurselor gnoseologice ale mesajului, într-un text
figurativ pe de o parte, autotelic pe de alta. Nu i se poate
cartea strãinã 139

mocnite în sânul familiei cu privire la noua polarizare a forţelor


dominante de pe domeniul Carriglas, majordomul Linchy este
Rodica GRIGORE ucis în mod barbar, iar fiul nelegitim al acestuia, Tom, devine
principala responsabilitate a batrânei doamne Rolleston,
decisă să-l ajute să urmeze şcoala, pentru a ispăşi, în acest
fel, vina pe care familia ei o avea în tragica dispariţie a tatălui
William Trevor. Din nou, Irlanda... său. În plus, schimbările profunde prin care trece întreaga
Irlandă cuprind şi – cel puţin aparent – liniştita lume de la
Apariţia, în 1958, a celui dintâi roman al lui William Carriglas, mai cu seamă o dată cu decizia autorităţilor de a
Trevor, A Standard of Behaviour, a fost ignorată aproape cu construi un uriaş pod care să lege insula de zona de coastă,
desăvârşire atât de publicul larg, cât şi de critică. Cu toate că punând, în acest fel, capăt, modului tradiţional de viaţă de
această primă carte prefigura, în mare măsură, toate calităţile aici. Şi chiar dacă, din nou aparent, toate acestea nu lasă
pentru care, nu după mult timp, Trevor avea să fie considerat urme extrem de evidente în viaţa celor ce locuiesc la Carriglas,
drept unul dintre cei mai importanţi scriitori irlandezi ai epocii atunci când una din rudele îndepărtate ale familiei revine pe
contemporane (dacă nu cumva chiar „cel mai important”, insulă, după mai bine de douăzeci de ani, ea va constata că,
într-o modificare fundamentală de optică şi perspectivă, fără practic, nimic nu mai este la fel – nici în ceea ce priveşte
îndoială nu unică în contextul opiniilor fluctuante ale criticii oamenii, şi nici în ceea ce priveşte vechea strălucire a
literare de limbă engleză sau, cel puţin, a unei părţi a acesteia): domeniului. Iar decăderea reşedinţei şi lăsarea în paragină a
precizie şi exactitate a tonului, o inconfundabilă dimensiune grădinii, odinioară, mândria familiei Rolleston, simbolizează
poetică a textului, precum şi, poate mai ales, o extraordinară tocmai situaţia în care toţi membri acestei familii se găsesc.
intensitate, nu doar a expresiei ci şi, în egală măsură, a Căci totul – şi toate – par a se destrăma sau chiar a se prăbuşi
conţinutului. Sigur că Tăcerea din grădină*, romanul în vieţile lor, ca sub puterea unui blestem frumoasa şi
publicat de William Trevor în 1988, se dovedeşte a fi, în acest inteligenta Villana, fiica colonelului Rolleston, rupe, aparent
context, nu doar o altă – nouă – expresie a predilecţiei pe inexplicabil logodna cu vărul său, Hugh, alegând, după ani
care autorul a avut-o întotdeauna pentru Irlanda şi problemele de zile, să se căsătorească cu avocatul Finnamore Balt, cu
specifice acelui spaţiu, ci, deopotrivă, un excelent exemplu al douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, iar fratele ei John
artei de mare creator de atmosferă a scriitorului. Şi, fără James este incapabil de a se desprinde din mrejele unei femei
îndoială, dovada, dacă mai era nevoie de aşa ceva, a care-i este inferioară din toate punctele de vedere, cu excepţia
importanţei pe care, chiar şi într-o lume cum e aceea a celui financiar, pe când Lionel, fratele cel mic, alege să se
prezentului, o pot avea (trebuie să o aibă!) poveştile, ce leagă izoleze de lume, şi dorind să trăiască asemenea unui simplu
oamenii de trecut, configurând, astfel, o nouă înţelegere a fermier.
sensului profund al istoriei şi, deopotrivă, al propriei lor Desigur, după o primă lectură, nu prea atentă la detalii,
deveniri, aşa cum se va întâmpla şi în romanul ulterior al lui cititorul grăbit poate ajunge chiar să se întrebe de ce se
Trevor, Povestea lui Lucy Gault (2002). întâmplă toate acestea, câtă vreme copiii familiei Rolleston
Iar dacă întâmplările prin care trec Lucy şi familia sa păreau a avea toate şansele să reuşească în viaţă. Numai că
încep pe fondul tulburărilor provocate de republicanii radicali toate aceste şanse le sunt subminate de noile realităţi ale
în anii ‘20 ai secolului trecut (în general, grupuri de tineri Irlandei, dacă nu cumva şi le subminează şi singuri. Iar
exaltaţi, dar care nu înţeleg prea mare lucru din propaganda William Trevor ştie perfect nu doar cum să sugereze totul,
referitoare la onoarea de a muri sau de a ucide pentru gloria rareori spunând ceva până la capăt, dar şi să păstreze
Irlandei), Tăcerea din grădină se referă, subtextual şi im- suspansul până la finalul romanului, căci adevărata
plicit, la aceleaşi momente tensionate, autorul alegând, însă, semnificaţie a multora dintre faptele abia amintite în Tăcerea
să plaseze totul pe un accentuat fond simbolic. Căci, desigur, din grădină se vădeşte abia o dată cu lectura jurnalelor lui
grădina la care chiar titlul face referire este, pe de o parte, Sarah Pollexfen, ruda săracă şi fosta guvernantă a copiilor
grădina reşedinţei de la Carriglas (domeniu situat pe o mică Rolleston. Abia atunci se vede care a fost adevărata implicare
insulă din apropierea coastei irlandeze) a familiei Rolleston, a Villanei şi a lui Hugh în moartea lui Linchy, tatăl micului şi
odinioară îngrijită cu mare atenţie şi plină de plante exotice, atât de marginalizatului Tom, şi, mai cu seamă, ce înseamnă şi
apoi lăsată în paragină, dar, deopotrivă, ea trimite şi la unde pot duce violenţa şi extremismul scăpate de sub con-
semnificaţia unei alte Grădini a Edenului. În primul rând, un trol. Iar ceea ce, în mâinile altui autor ar fi riscat să se transforme
paradis al copilăriei şi al inocenţei, mai ales pentru personajele extrem de uşor în melodramă plină de accente
care par, mereu, a se afla în căutarea ei, cumva într-o încercare lacrimogen-sentimentale, devine, în acest roman, o
disperată – şi, desigur, sortită eşecului – de a da timpul înapoi. extraordinară radiografie nu doar a efectelor pe care istoria,
Tocmai de aceea, romanul abundă în descrieri ale grădinii, în sens larg, le are sau le poate avea asupra oamenilor, ci şi a
care tinde să devină, treptat, centrul, şi reperul esenţial de la alegerilor pe care, în anumite circumstanţe, fiinţa umană le
Carriglas. De altfel, şi în Fools of Fortune 1983, William Trevor face, Tăcerea din grădină devenind, pe nesimţite, un subtil
se dovedise a fi un adevărat maestru în ceea ce priveşte şi delicat studiu al sentimentelor şi emoţiilor care se dovedesc
descrierea unei lumi unde armonia familială pare a fi menită în stare, până la urmă, nu doar să transforme totul în poveste,
să domnească de-a pururi, dar care se va vedea, pe ci şi să-i dea acesteia, ca şi în Povestea lui Lucy Gault,
neaşteptate, distrusă de brutala intruziune a istoriei irlandeze. dimensiunea legendei şi profunzimea mitului.
La fel stau lucrurile şi în Tăcerea din grădină, unde pacea Pe de altă parte, la o lectură atentă vom remarca şi
de început este întreruptă de o serie de evenimente de o faptul că romanul capătă, pe alocuri, mai cu seamă în ceea ce
extremă violenţă, cu consecinţe dintre cele mai grave atât priveşte arta lui Trevor de a menţine suspansul, accente care
pentru personajele implicate, membrii familiei Rolleston, cât au fost, nu o dată, numite chiar gotice şi au fost analizate din
şi pentru lumea patriarhală care părea a li se potrivi atât de perspectiva permanentei legături a scriitorului irlandez cu
bine. Mai întâi, Primul Război Mondial ia viaţa colonelului marea tradiţie a prozei de limbă engleză, de pildă, moartea lui
Rolleston, lăsându-l şi pe John James, fiul cel mare, invalid. Linchy fiind pe de-a-ntregul demnă de E. A. Poe, iar
Apoi, în perioada imediat următoare, marcată de conflicte
140 cartea strãinã
evenimentele având, adesea, ca şi în Fools of Fortune, o tragediile care, uneori, le marchează vieţile şi de a învinge, în
incredibilă capacitate de a sugera mecanismele estetice ale acest fel, istoria însăşi. Sau, cel puţin, de a avea curajul de a
basmului de cea mai bună calitate. Desigur, toate acestea se ridica deasupra ei.
contrastează puternic tocmai cu realismul care domină ______
numeroase pagini ale cărţii, William Trevor îmbinând perfect * William Trevor, Tăcerea din grădină. Traducere de Virgil
tehnica suspansului şi a misterului cu o extrem de bine Stanciu, Bucureşti, Grupul Editorial Corint, 2008
stăpânită capacitate de a mânui procedeele omniscienţei.
Astfel, naratorul oferă, nu o dată, esenţiale puncte de reper
cititorului, iar autorul însuşi pare a se transforma, pe nesimţite, Liliana TRUŢĂ
într-un excelent mânuitor de păpuşi, pe scena ad-hoc a
propriului său roman. De aici şi importanţa, la nivel narativ, a
lui Sarah Pollexfen, a jurnalelor sale şi, mai ales, a punctului ei Ce mai e de făcut în paradis după
de vedere, atât de necesar în clarificarea resorturilor, adesea
ascunse, ce determină acţiunile personajelor sale. orgie?
Desigur, William Trevor a fost şi rămâne, după cum el
însuşi a subliniat în repetate rânduri, mai cu seamă un excelent 1. Violenţa benefică a gândirii
autor de proză scurtă, mecanismele şi strategiile narative ale
povestitorului fiind, de altfel, evidente nu o dată şi în romanul Apărută în a doua ediţie la editura Paralela 45, în
de faţă. Căci, la fel ca în Beyond the Pale, autorul configurează 2008, cartea lui Baudrillard despre America (Amerique,
o inedită hartă a conjuncţiei dintre destinul politic al unei ţări Grasset, Paris, 1986) se adaugă fascinantelor studii despre
şi cel personal, al locuitorilor săi, descrişi prin raportare postmodernitate pe care le cunoaştem (Simulacra et simu-
permanentă la familia Rolleston. În plus, ca şi în Reading lation, Les strategies fatales, La transparence du mal,
Turgenev, avem de-a face cu un foarte bine realizat personaj L’echange impossible, La societe de consommation etc).
feminin, Sarah, care alege, ca şi Lucy Gault, să se raporteze Găsim aici tot ce înseamnă specificul unei gândiri fatalmente
pentru totdeauna exclusiv la amintiri, refuzând împlinirea în seducătoare, pentru a ne folosi de una din conceptele-cheie
prezent şi în realitate, comportându-se, în fond, asemănător ale cărţilor sale, vocea profetică deloc ameninţătoare, ci mai
cu Mary Louise Quarry, îndrăgostita fără speranţă şi pentru degrabă senină a celui care s-a obişnuit deja să trăiască în
totdeauna de vărul său. Pe de altă parte, comparaţiile pot plină apocalipsă, spectacolul aproape magic al inteligenţei
merge chiar mai departe, deoarece regăsim, aici, nu doar tonul nu doar analitice, ci şi usturătoare, defilarea formulelor de
din Fools of Fortune, ci şi situaţia esenţială – soarta unui gândire împinse de multe ori până în pragul paradoxului.
copil – care marca şi textul romanului anterior al lui Trevor, Formaţia germanistă a acestui gânditor e vizibilă mereu
Death in Summer. Numai că scriitorul trece, acum, în cazul lui în luciditatea şi abstractizarea riguroasă, însă rafinamentul
Tom, peste toate acele aspecte care, în cazul anterior, mai gândirii şi mai ales expresia mereu elegantă şi seducătoare
trimiteau spre detaliile faptului divers şi ştie să aducă în centrul ţin de spiritul francez. Cu o certă vocaţie vizionară, care
atenţiei nu atât amănuntele istorice exacte, cât ceea ce reţine dublează pe cea de sociolog sau filosof, Baudrillard a lăsat în
memoria colectivă din acestea. De aici şi compoziţia de-a urmă texte cu certă valoare nu doar spectaculară, ci şi catalitică,
dreptul muzicală a romanului, precum şi structurarea sa în provocatoare în cel mai înalt grad, căci ele nu doar că ajută la
funcţie de momentele bine determinate din punct de vedere înţelegerea lumii în care trăim sau spre care ne îndreptăm, ci
temporal, cu rol de veritabile puncte de fugă la nivelul au şi o funcţie euristică, deblocând gândirea leneşă,
naraţiunii. În fond, prin această aparentă atenţie pe care o somnambulic amorţită.
acordă exactităţii cronologice, William Trevor nu face decât Formula de „înţelepciune maliţioasă” cu care a fost
să construiască o remarcabilă istorie sufletească sau un soi etichetat nu o dată, este tipică pentru modul în care se
de inedită geografie spirituală, de natură a structura însăşi reacţionează la inteligenţele ieşite din comun, căci ideile pe
substanţa personajelor, mai cu seamă a celor feminine, Sarah care le rosteşte se exercită de multe ori asupra cititorilor cu o
şi Villana. anume violenţă la care nu oricine poate reacţiona pozitiv.
Iar locul în sine, reşedinţa de la Carriglas şi împrejurimile, Acuitatea gândirii sparge habitudinile gândirii comune,
marea şi vântul, succesiunea anotimpurilor, toate acestea străpunge brutal câteodată vălul fumuriu al aparenţelor,
definesc, o dată în plus, acţiunile membrilor familiei Rolleston forţând limitele cunoaşterii. O asemenea gândire nu poate
şi le modelează vieţile, în care, după cum autorul nu ne lasă decât să fie iubită sau urâtă în egală măsură, fără cale de
să uităm nici o clipă, hazardul joacă, adesea, un rol mai im- mijloc, în sensul că lectura baudrillardiană nu te poate lăsa
portant decât am vrea uneori să credem, într-un fel întocmai indiferent.
ca în scrierile lui Thomas Hardy, de a căror atmosferă Tăcerea Nu doar adevărul revelat într-o frază, a cărui rostire
din grădină se apropie nu o dată, autorul raportându-se, pe îmbată sau e urmată de tăcere, ci şi modul aproape poetic în
de altă parte, mai mereu la atmosfera inconfundabilă din care e împachetat acest adevăr şochează la Baudrillard, făcând
Oameni din Dublin sau din Ulise, celebrele cărţi ale lui Joyce. ca o frază să aibă vraja unei transparenţe a ideii îngheţate în
Astfel, romanul lui William Trevor capătă şi alte dimensiuni, text.
aducând în prim plan ceva mai mult decât imaginea
nenumăratelor drame provocate de istorie, altceva decât o 2. America siderală
simplă alegorie a singurătăţii umane, un amănunt în plus faţă
de numeroasele texte dedicate tensiunilor dintre catolici şi Deşi în primele pagini pare a fi un jurnal de călătorie,
protenstanţi, englezi şi irlandezi. Căci, preluând câte ceva America devine treptat o incursiune în lumea unui spaţiu
din intensitatea dramei Cordeliei din piesa lui Shakespeare, cultural nici mai bun, nici mai rău decât cel european, ci pur şi
sau din lirismul lui Keats ori al lui Frost, toate cuprinse într-o simplu total diferit, privit prin ochii dilataţi ai analistului care
atmosferă pe deplin comparabilă cu cea din excelenta ezită între o atitudine de mirare continuă şi fascinaţie.
povestire Morţii a lui Joyce, cartea de faţă vorbeşte America nu e doar un continent, e o lume în care
convingător despre capacitatea oamenilor simpli de a depăşi Baudrillard se scufundă treptat, mai întâi contemplând
cartea strãinã 141

ariditatea deşertului, care nu e doar un decor natural, ci şi un cultul starurilor, goana după gloria efemeră ca ieşire printr-o
spaţiu „generic şi mental”, fiind prin însăşi înfăţişarea lui o salvatoare anomalie din anonimat etc.
„critică extatică a culturii, o formă extatică a dispariţiei”. Formulele paradoxale tipic baudrillardiene, cu
Autorul vede în societatea americană, asupra căreia fascinantele lor deschideri speculative şi sclipitoare explozii
s-a răsfrânt acest spaţiu, singura societate primitivă actuală, de inteligenţă creatoare, nu lipsite de ironie, sunt şi aici la ele
formulă paradoxală în aparenţă, dar e vorba de un primitiv- acasă şi nu putem rezista în a nu le cita:
ism fascinant, estetic, hiperbolic, în care totul ia forme „Putem să ne întrebăm dacă nu cumva lumea însăşi
paroxistice, lucrurile trecând dincolo de propria lor există pentru că i se face publicitate într-o altă lume.”
semnificaţie. Formele metamorfice ale spaţiului natural al În această irealitate generalizată, psihologia locuitorilor
canioanelor, monumentalitatea lor minerală şi suprarealistă este analizată cu o precizie caligrafică, nu lipsită de ironii de
sporesc senzaţia de irealitate şi lasă să pulseze doar „ natură psihanalitică: toţi se tem de hărţuire, de cereri
pasiunile metafizice ale spaţiului şi timpului”. insuportabile al căror obiect e fie sexul, fie banii, fie afecţiunea.
Parcurgând şi re-parcurgând mental acest spaţiu, Fiecare este pentru celălalt un potenţial nebun, şi toţi îşi ascund
autorul se întreabă „Până unde se poate merge în exterminarea angoasa în dosul surâsului cinematografic care devine un
sensului?” rictus. Aerul dintre oameni e încărcat de tensiune greu
Un alt popas e New-York-ul, oraş faraonic, de o suportabilă, cu o „violenţă somnambulică”, oricând existând
centralitate artificială, populat de fiinţe spectrale, oamenii pericolul unei descărcări electrice a unei „isterii latente”.
părând mai degrabă nişte măşti prăbuşite în propriul lor
solilocviu, jucându-şi parcă neîncetat rolul de a popula o 3. Utopia realizată
imensă scenă stradală, aflaţi pe străzi parcă „ să producă
scenariul permanent al oraşului”. America e spaţiul utopiei realizate, şi atunci când
Senzaţia „călătorului” este că aici până şi viaţa este Baudrillard intră în analiza comparativă a celor două spaţii
artificială, şi, cu ajutorul unor slogane de tipul „I did it!”, culturale, gândirea lui devine explozivă. Toate crizele existente
oamenii exaltă nişte izbânzi fără nicio urmare, goale de sens, în spaţiul american provin din această realitate, pe când crizele
făcând existenţei o neîncetată publicitate. „Trebuie să-ţi vechiului continent sunt legate de încercările mereu eşuate
dovedeşti fără încetare propria viaţă?” se întreabă pe bună de realizare a utopiei. Europeanul va rămâne blocat în utopie
dreptate europeanul, obişnuit nu să-şi afirme prin publicitate pentru că e închis în capcana spaţiului cultural, nereuşind să
existenţa, ci să-i dea un sens, cultura europeană fiind una a facă saltul în mai productiva incultură. Europa nu-şi doreşte
sensului, cea americană deja situându-se dincolo de el… cu adevărat concretizarea utopiei şi refuză astfel să păşească
În toate formele excentricităţii împinse până la demenţă, în adevărata modernitate pe care doar o traduce în limbaj
vizibile revelator şi în formele arhitecturale (verticalitate propriu, fără a avea în realitate vocaţia ei, aşa cum o are
barocă, excentricitate centrifugă), autorul adulmecă un strigăt America.
apocaliptic transpus în „expresionismul violent” prin care America fabrică realitate, pornind de la idei, europeanul
America trăieşte necontenit „delirul propriului sfârşit”. fabrică idei pornind de la realitate. Revoluţia americană e una
Tot ceea ce este tensiune culturală în spaţiul european, reuşită, de aceea ea a trecut deja dincolo de istorie, de unde
aici se dizolvă cu nonşalanţă şi devine un vid în care se şi violenţa ei triumfalistă.
înstăpâneşte energic seninătatea goală. O Americă siderală Caracterul ficţional decurge tot din realitatea utopiei
în care se celebrează continuu prăbuşirea misterului şi realizate. Ficţiunea apocaliptică a hiperrealului nu se defineşte
îndoielile cunoaşterii, celebrare în care Baudrillard descifrează la Baudrillard ca ceva legat de domeniul imaginarului, ci ca o
„bucuria prăbuşirii metaforei”, „veselia obscenităţii” şi cultul realitate spontană legată de „depăşirea imaginarului de către
evidenţei care ar îndolia profund spiritul european. realitate”. Ficţiunea pentru european nu e decât eventual o
După aceste constatări făcute cu o uimire interogativă fugă din faţa realităţii, de aceea Europa nu va cunoaşte
continuă, autorul întrebându-se ce poate urma după epuizarea adevăratul desfrâu al ficţiunii, universul orgiastic spectacu-
tuturor exceselor trăite fără patimă, ca experimente existenţiale lar care e rezultatul eliberării totale şi a exhibiţiei.
trăite la rece, Baudrillard face o relaxată confesiune menită să America, în concluzie, devine imaginea viitorului
detensioneze câmpul încărcat al interogaţiilor: nostru de europeni. Ea începe acolo unde e sfârşitul valorilor
„Pentru mine nu există adevăr despre America. Nu le europene. Valori sfârşite într-un paradis molatic şi vesel, în
cer americanilor decât să fie americani. Nu le cer să fie care mocneşte totuşi o teamă difuză, o cultură care pentru
inteligenţi, chibzuiţi, originali, nu le cer decât să populeze un noi e un mister, căci misterul e prezent nu doar în criptare, ci
spaţiu fără măsură comună cu al meu, să fie pentru mine cel şi în deplina extravertire.
mai înalt loc sideral, cel mai frumos spaţiu orbital.(…) Vreau Triumful însuşi al cinematografiei americane e posibil
să mă excentrez, să devin excentric, dar într-un loc care să fie prin autenticitatea sa, deoarece întregul mod de viaţă
centrul lumii.(…) Este singura ţară care oferă această american, exhibat, e cinematografic, iar dispariţia esteticului
posibilitate de naivitate brutală: nu le ceri lucrurilor, chipurilor, se celebrează de multe ori prin forme parodice dincolo de
cerurilor şi deşerturilor decât să fie ceea ce sunt, just as it is”. care nu se mai află nimic.
America se hrăneşte dintr-o hiperrealitate pentru că ea America postapocaliptică şi post-utopică a lui
s-a construit de la bun început pe o proliferare a simulacrelor, Baudrillard e un mecanism liber să funcţioneze în gol, un
fiind ea însăşi „ o gigantică hologramă”. O formă de civilizaţie univers lipsit deja de speranţă (la ce i-ar folosi, dacă totul a
care, prin realizarea şi depăşirea utopiei, evocă irezistibil fost realizat?), prăbuşit atât de tare în realitate, încât devine
sfârşitul lumii. un paradis artificial. Născută din deşert şi reîntoarsă deja în
Ca simptome ale hiperrealului care transformă America acelaşi deşert, nu mineral, ci melancolic-paradiziac, de o
într-o disperată ficţiune sau ficţiune a disperării, dacă e să ne frumuseţe dementă şi insuportabilă.
contaminăm de spiritul baudrillardian, ar fi: publicitatea Pentru europeanul care e un fanatic al sensului, al
proliferantă prezentă în toate spaţiile existenţei, râsul publicitar, culturii şi al esteticii, America e „fascinaţia non-sensului”, un
efectul de dantură, narcisism înlocuit cu „autoreferinţă adevărat şoc mental. Şi el se poate întreba pe bună dreptate:
disperată”, pierderea formulei de oprire în alergarea în gol, „WHAT ARE YOU DOING AFTER THE ORGY?”
142 triptic
şi-i vor închide — dacă-i vor închide —
odată cu Dumnezeu.
Paul TUMANIAN
Prietenul meu orb prefăcut
Racii
Când mi-am cumpărat barca
O adiere nevăzută a legănat copacii — tata mi-a spus:
vârfurile Bine că nu ţi-ai cumpărat un tramvai!
Un tremur nevăzut a înfiorat frunzele. Ba — ha! ha! — eu îmi cumpărasem deja
Jos pe mal un tramvai
niciun fir de iarbă nu s-a clintit atât doar că m-am sfiit să i-o spun.
Până când, în tăcere Mecanica tramvaiului, che piacere!
au ieşit din adâncul apei, Nu poţi pleca pe furiş
rând pe rând, nici colinda incognito
Racii... şinele se bifurcă doar ici şi colo
S-au încropit, oare din ce? nimic nu-i după cum ţi-e voia
Şşşt!
Din tenebrele uitării Sfântului Augustin Şi totuşi
de nu cumva din tenebrele uitării ce manete, ce pedale, ce pârghii!
Tuturor Sfinţilor. Apeşi pedala
Magie neagră. şi macazul se schimbă automat
Saints Go Marching Out frânezi, şi tramvaiul opreşte în staţie
...unde urcă cine doreşte
Copilul, încet, şi-a culcat obrazul unde urcă şi — ia te uită!
pe-o tufă de pătlagină tămăduitoare prietenul meu
Copilul... În treacăt fie spus, experimentatorul
să-mi fie iertat: era băiat. chiar el, fir-aş al naibii!...
Spun asta fiindcă tare îmi pare
o cunoştinţă veche. Ehei! a şi experimentat bastonul alb
A ascultat tăcerea ierbii săptămâna trecută
dar firele de iarbă foşneau iar acum experimentează ochii goi
abia auzit sub mersul racilor şi banderola pe mâneca dreaptă
Apa s-a scurs de pe platoşele lor se preface că vede bezna.
grunjoase verzi–cenuşii
Ochii le-au rămas uscaţi şi treji — Se preface el, dar cine-l crede?
mărgele, sub ochii mari ai băiatului, Ba... uite că
la un pas distanţă. îl cred bătrânii
când îi cedează locul
Grunjoase platoşe–carapace tinerii se închină pios
Au adus cu ele fumul ceţii Prietene al meu orb prefăcut,
supt de peste faţa apei. cine-i mai ticălos?
Oare când s-au deschis ochii racilor?
O întrebare fără răspuns:
Dar când oare s-au închis? Pe cal NEGRU, pe cal ALB
Dumnezeu le-a dat
Crustaceelor Ziua călăresc pe cal NEGRU
o privire sticloasă... îi simt zvâcnirile nervoase, tremurul,
îi văd dintr-o parte sticlind
Ochii băiatului se întreabă... globii ochilor ne’nfrânaţi
cu reflexe de soare încins
Ierburile unduiesc în adâncul apei aruncând fulgerele mâniei
Un nufăr luminează plutind nesigure–stupide–deşarte
Racii sunt mulţi la număr şi orbi izvorâte din viscerele mele
Cleştii lor foarfecă aerul în van De m-ar pedepsi azvârlindu-mă
în timp ce păşesc sacadat, rac după rac, de pe spinarea-i jilavă
platoşe grunjoase verzi–cenuşii Dar sunt una cu el, centaur
în aliniere — ţesând cămaşă de sânge
Îi cheamă umbra de sub podeţ. Şi mi-e dor de unduirile coamei
calului ALB fluturând
Ochii lor nu s-au deschis niciodată peste ochii blajini,
ei privesc — atât cât privesc — neprihănitul meu
tulbure, sever şi feroce, visând argint de Lună
privesc topită peste cărările nopţii
dinainte de Părintele Ceresc Copitele-i moi afundându-se tăcut
triptic 143

în nori albicioşi plutind înfăşurată atât de strâns


peste copertele cărţilor încât lumina ADN-ului tău
cu basmele mele cele pierdute. să nu mai poată ieşi din ea niciodată

Noaptea călăresc pe cal ALB 2. vei muri cu totul


M-aplec pe spate să-i ating pentru că eşti exclusiv trupul tău
crupa domoală-n galop unduios cu creierul şi restul corpului indisolubil integrate
în noaptea de baltă stătută prin circuite neurale şi biochimice reciproc
fără clintire de frunze întrepătrunse
Şi mi-e dor de calul cel NEGRU animate în viaţă de o activitate în absenţa căreia după
sărind peste ruguri de muri moarte
năvalnic cu plete-nfrunzite nu mai rămâne nici urmă de gândire
doborând în galop neoprit nimic care să poată fi asimilat unui spirit sau suflet
şi strivind cu copite de fier a cărui independenţă şi autosuficienţă faţă de corp
merele coapte şi roşii sunt la fel de iluzorii
covoarele-ntinse de afine negre precum independenţa şi autosuficienţa unei simfonii
plesnind ape limpezi şi reci despărţită de orchestra care o interpretează
în jerbe de picuri alb-cristaline
izbind în stănoage, sărind peste ţarcuri, după un postludiu furtunos
muşcându-şi zăbala-nspumată în care norii lui incandescenţi
De m-ar lăsa calul cel ALB să lunec îşi vor descărca pentru ultima oară impulsurile electrice
de pe spinarea-i maternă de-a lungul fâşiilor fierbinţi de lumină
Dar vezi că sunt una cu el, ce-l vor brăzda furibund pretutindeni
Inorog fără ţintă-n afund de pădure creierul ţi se va stinge
osândit să hălăduie şi odată cu el
risipindu-se-n bulele nopţii unicul mijloc de reconstituire permanentă a spiritului
până hăt în neatinsele zori. tău va pieri
cuprins de-un vaiet rece în care ultimii neuroni vii
vor încremeni şi ei în păienjenişul vecinilor lor morţi
Adrian ZALMORA epuizându-şi rând pe rând combustibilul

3. odată încheiate socotelile cu viaţa


Mersul Lucrurilor
micuţa ta unitate de carbon îngropată
se va dizolva în întunericul umed
1. cu mulţi ani în urmă
ca o tabletă de calciu efervescent
părinţii tăi şi-au dorit un copil din celulele lor
aruncată de proprii suporteri în apă
pe care şi le-au împerecheat în mama ta să-l conceapă
după nouă luni
cadavrul încă solid va mai semăna cu tine un timp
timpul ce ţi-era hărăzit
după care bacteriile şi sucurile digestive necrofage
se răsucea împachetat spiră lângă spiră
îl vor lichefia din ce în ce mai mult
ca un fitil nerăbdător să ia foc
făcându-te de nerecunoscut
în telomerele fiecărui cromozom
din nucleul tuturor celulelor tale
detritivori microscopici te vor năpădi din toate părţile
numărătoarea inversă putea să înceapă
înfofolindu-te în fierberea lor ca-ntr-un giulgiu
din ce în ce mai puternice
ale cărui enzime simplificatoare
contracţii neînduplecate
îţi vor descompune combinaţia temporară de molecule
te-au împins din pântecul mamei tale
în elementele primare din care-ai fost asamblat
prin cervix şi vagin spre exterior
prefăcând în uitare amestecul de acizi nucleici şi amintiri
expulzat din ascunzătoarea maternă
de vise şi proteine
o lume dureros de străină te brusca nemilos
de celule şi cuvinte care-ai fost tu
injectându-ţi regulat în plămâni
aerul pe care i-l ţipai înapoi orbit de lumină
în urma fermentaţiilor butirice şi amoniacale ale
timpul a trecut
ţesuturilor moi
şi buclele telomerelor tale
din corpul care te-a regenerat permanent
ţi s-au scurtat de când te-ai născut cu treizeci de ani
perpetuându-te de-a lungul întregii tale istorii
cu fiecare nouă diviziune celulară
nu vor mai rămâne decât nişte oase uscate
numărul inelelor lor va scădea şi mai mult
după ce hoardele de paraziţi vor fi terminat de supt şi
nu poţi să faci nimic
ultimele scursori
cu paşi spiralaţi
despachetarea timpului tău îţi frăgezeşte carnea
4. şi totuşi ...
ţinându-te în şuturi mărunte
trebuie să existe o CONTINUARE ...
spre gura cu dintele în formă de cruce
vei arde în spirală până la cel din urmă inel
5. afară plouă şi plantele sunt ude pân’ la piele
iar când şi acesta îşi va risipi durata
răceala lor strănută fruct tomnatic
steaua ta prăbuşită în sine sub povara propriei vieţi
la vreme de cules în răpăitul ploii
se va preface într-o minusculă gaură neagră
războinic şi gurmand lovind stomacul morţii …
144 triptic
pe măsură ce secundele îmbibate de apă Neptun şi Pluto dădeau ture
se rostogolesc rapid la vale la marginea Sistemului Solar
torentul timpului scurs nerăbdători şi ei să-nchidă iute
– încercând sentimente funeste încă un an din calendar
ce se preling pe geamul vărgat hipnotic de ploaie
în circumvoluţii complicate
asemenea celor care le-au secretat – Grigore ŞOITU
mă ia pe sus din ceasul prezent
şi mă varsă înapoi în lichidul amniotic Cinci martie
făcând-o pe mama să tresară
şi pe tata să o întrebe dacă am mişcat am plecat din
ferentari
6. CONTINUARE: Ş T E F I într-o dacie papuc,
cu păsărila-n stânga,
stă mititel pe spate un puşti de doi metri
cu braţele scoase din păturică depărtate de corp pe care cartierul ăsta
şi cu capul uşor întors spre stânga în direcţia mea l-a marcat,
i-a supt bine copilăria,
tată şi fiu nu mai e ce era cândva,
de o parte şi de alta a miezului nopţii un sendviş din care muşca
toată lumea,
trecut şi viitor îmi spune el pe toporaşi,
compunând împreună fiecare clipă are douăzeci şi cinci
mult timp de-acum înainte de ani şi prea multe
de povestit,
aşteptând să adoarmă mă aşez comod,
ne privim absorbiţi nu-l întrerup,
să ne învăţăm pe dinafară unul pe celălalt la prima trecere
de pietoni
băieţelul meu mă fixează cu ochii mamei lui am aflat că tatăl lui
mari şi sticloşi – încă nu putem şti dacă şi verzi – iese vineri,
în care lumina instalaţiei electrice cu steluţe din Rahova,
roind galbene pe marginile pătuţului l-ai văzut până acum?
îi pune cerculeţe intermitente de picuri aurii da cine crezi
în jurul pupilelor larg dilatate c-a muncit doi
peste un univers abisal în formare ani moca pentru
în care mă oglindesc memorat şefu-nchisorii?
într-o reţea preţioasă de astre nu-l intrerup,
ale căror sclipiri jucăuşe din când în când
răzbat la suprafaţă prin ochii lui către mine mai vărs o lacrimă
însufleţindu-i tainic întreaga fiinţă sau mai rup o filă
despre care îmi place să cred de calendar,
că e o versiune a lui tati îmbunătăţită cu mami ca la o scenă
tandră,
7. Caruselul Solar dintr-un film
american, urmată
undeva prin Calea Lactee brusc de multă
Mercur atârna de o rază din Soare acţiune,
într-un poet gravita o idee şi câteva fragmente
în jurul unui carusel în mişcare fierbinţi,
care pentru noi
bateriile lui Venus erau pe sfârşite nu s-au lăsat
Luceafărul mai pâlpâia într-o doară mult aşteptate,
bolborosea scăzut noroiul fierbinte pe mărgeanului
un vulcan fluiera o melodie uşoară chiar înainte de
intersecţia cu
Pământul îşi amesteca într-o ceaşcă drumul sării
apele-albastre cu praful lui Marte mi-a povestit despre
timpul îşi servea cafeaua-n caleaşcă alina, fata de la
trecând netulburat mai departe parfumuri,
pe care o fute în fiecare
lui Jupiter Saturn îi displăcea dimineaţă între 9 – 12,
pentru inelul lui din cranii şi oase când maică-sa e la muncă,
şi nici după Uranus nu prea se omora (undeva-n jilava
cu toate băuturile lui carbo-gazoase la primărie),
şi prima oara
triptic 145

cand s-a dezbrăcat proaspete,


la ea în cameră filmate de tine.
l-a-ntrebat ce faci? zăpada în care
ce cauţi aici? mă tăvălesc cu yoyo,
iar el i-a raspuns în limba primordială
cu aceeaşi monedă a mirunei,
dar tu ce faci? pe care-am vorbit-o şi noi,
ce cauţi goală lângă mine? dar s-a şters,
la intrare pe bulevardul n-a mai rămas nici o urmă,
timişoara a aruncat nici o amintire pe fundul
câteva vorbe obosite gros al paharului.
despre andreea, …poca,
fata de la nana,
gablonzuri, tzitzi,
pe care o fute napu…
după ora16, cuvintele ei,
dar care nu ştie nimic, topite ca
stă şi-nchide ochii fulgii mari de zăpadă.
de fiecare dată,
pe cheiul dâmboviţei, O să scriu che Guevara
unde excavatoarele
trag ca-n vremurile o să scriu
bune, un poem despre tine,
şi-a adus aminte che Guevara,
de prietena lui, chiar dacă o să-mi
despre care n-a spus pierd toţi cititorii,
mare lucru toţi prietenii,
decat că stă acasă o să fiu transparent,
şi-l aşteaptă, o să treci prin mine,
era să moară iar eu o să spun
anul trecut, tot ce-mi trece prin minte,
când a fost operată cu amor revoluţionar
pe inimă, comandante,
pe ea o iubesc! aş fi vrut să lupt
mai spune el să-ţi fiu alături,
mişcând uşor să scriu ultima scrisoare
volanul mereu victorioşi
şi câteva pete patria sau moartea,
roşii îi apar cum îi spuneai tu
în obraz. bătrânului Fidel,
înainte să pleci
Şaisprezece decembrie la moarte-n Bolivia,
o mie nouă sute
sunt trist. şaizeci şi cinci,
tu lipseşti din filmul ăsta: când comunismul
prima ninsoare bătea încă în stânga,
în suburbiile bucureştiului era în inimă,
cu yoyo, credeam că el
sofica, va salva lumea,
paznicii noştri credincioşi, credeam că el va fi
care latră la fiecare adiere salvarea noastră,
a vântului, aş fi vrut să mor
şi mica elfă miruna, în locul tău,
născuta acum doi ani iar tu să creşti,
la maternitatea polizu. genialitatea ta
eu plin de cearcăne, să obosească,
la treizeci şi sase de ani, să ai burtă,
într-un cartier de vile calviţie,
pentru clasa de mijloc, să vezi
cu câteva fire albe de păr, din ce în ce mai puţin,
pe care le număr cum roşul se stinge
în fiecare dimineaţă, în propria-i lumină.
doar câteva.
fericit ca zăpada
neîncepută, în care
am lăsat aceste urme
146 eseu
ori relaţia fizică Heidegger-Grecia? Oare se găseşte aici
Debut în Vatra doar „neo-păgânismul de prost gust” al lui Heidegger,
cum l-a identificat Habermas? S-ar mai spune, elenismul
heidegerrian este doar amorul conservativ pentru Grecia
Andrei POP antică – un amor cu accent marţial la Ludwig Klages, înălţat
într-o ştiinţa politică aristocratică la Leo Strauss, sau o
teologie la Eric Voegelin. Ei bine, dar aşa dăm cel puţin de
Un viitor nume puternic al problema arhaismului în filozofie. Faptul că unor critici
eseisticii... internaţionale europeni ai modernităţii Grecia antică li s-a părut o
alternativă nu ne surprinde. Este păcat, fiindcă arhaismul
Andrei Octavian Pop s-a născut la Bucureşti, din filozofic este un fenomen complicat. Cât de complicat,
tată mureşean, Horia, şi mamă giurgiuveancă, Vanda. În propun să arăt prin discuţia unui arhaism filozofic de
stânga, în interpretarea Odiseei avansată în al doilea eseu
1991, cînd avea zece ani, familia lui s-a mutat la Los
(primul „Exkurs”) din Dialectica Iluminarii (Dialektik
Angeles, unde a urmat şcoala, apoi Facultatea de istoria
der Aufklärung, de aici înainte DA) scris spre sfârşitul
artei şi computer science la Stanford University,
celui de-al doilea război mondial de Max Horkheimer şi
California. E doctorand în istoria artei la Harvard
Theodor Adorno.3
University, Massachusetts, studiile urmînd să şi le Voi începe cu ce este neobişnuit în alegerea şi
încheie în 2010, cu o teză despre artistul tratamentul lui Homer de către Adorno, după care analizez
elveţiano-englez Henry Fuseli (1741-1825). Domiciliază un episod cu signifianţă ca atare pentru filozof, fuga lui
la Viena cu soţia Mechtild Widrich (istoric al artei Odiseu şi a marinarilor săi din peştera ciclopului Polifem.4
moderne) şi fiul Laurens Immanuel Pop. A publicat Închei expozeul cu greutăţile acestei interpretări, pe care
studii despre Montaigne, arhitectura americană şi teoria le dezvolt prin introducerea unei a doua interpretări, pe
artei. În 2009-2010 este Samuel Kress Fellow la National linii diferite. Termin cu o meditaţie despre felurile de subiect
Gallery of Art, Washington. şi de individ presupuse de arhaismul filozofic şi despre
Andrei Pop scrie în engleză, română (pentru el, valoarea contextului ales (homeric).
limbă încă în curs de perfecţionare) şi germană. Se Mai întâi trebuie justificat termenul arhaism,
ocupă mai ales cu teoriile moderne asupra antichităţii şi valabil la Klages şi chiar porţiuni din Heidegger, dar care
cu Grecia antică în imaginaţia modernă. Scrie şi despre sună negeneros sau chiar ostil când e aplicat la Adorno.
poezie, metafizică şi întâlnirea lor în muzica pop. Nu implic cu el o recurgere morală la valori patriciene, nici
Cu biografia sa ieşită din comun şi cu studiile o agrandizare a grecilor, conform „strânsei relaţii între
sale de excepţie, Andrei Pop dă semne că va deveni un cultură şi barbarie care stă la baza filoelenismului mod-
nume puternic al eseisticii internaţionalei. Eseul În ern.”5 Pentru Adorno, arhaicul nu este opus modernului,
peştera lui Polifem este primul scris de Andrei Pop şi, ci conţine modernul în sâmbure: dar modernul întreg. Ca
acum publicat, în limba român , dar, sperăm, nu şi şi arhaiştii de dreapta, Adorno se orientează spre
ultimul. Căci Vatra are, din partea eseistului, Nietzsche, care descoperise o debilă raţionalitate modernă
deja la Socrate şi Euripide. Antichitatea deci nu este pură,
promisiunea unei colaborări viitoare, susţinute.
ci demonstrează lupta între o umanitate încă liberă şi o
Revista noastră îşi face un titlu de onoare din a-l
modernitate pe calea autodistrugerii. Acest conflict se
debuta şi a-l face cunoscut cititorilor rămâni pe acest
exprimă pur în produsul estetic antic. „Eposul conţine
intelectual cosmopolit de excepţie. (Virgil Podoabă)
deja teoria corecta.”6 Lupta arhaicului cu modernul pro-
duce organic teoria; aşa se explica trimiterile la Klages şi
clasicii ritualişti englezi, dar şi urgenţa cu care Adorno
În Peştera lui Polifem goneşte raţiunea modernă în cadrul epic. Este ca şi cum
doar aici s-ar putea izola forţele îmbinate ale modernităţii,
Vrăjitorul din Meâkirch, filmul despre viaţa lui care se opun „dialectic”.7 Odiseea ar fi o „dovadă” a
Heidegger realizat de Ulrich Boehm şi Rüdiger Safranski, dialecticii iluminării deoarece „stratul cel mai vechi” constă
conţine o scenă sugestivă, poate chiar surprinzătoare.1 în mit popular, organizat de arta homerică în opusul lui
Surpriza constă în câteva minute de film turistic care arată raţional, modern.8 Se poate spune de exemplu că „Odiseu
o plimbare prin ruinele Acropole-lui în 1962. Nu ne supără descoperă în cuvinte [prin pseudonimul „Nimeni”] ceea
distanţa spirituală dintre modestul film pe 8mm şi jurnalul ce se numeşte formalism în societatea burgheză
intim scris de Heidegger despre aceasta călătorie.2 Nici evoluată… această împăcare cu moartea conţine schema
comicul de a vedea profesorul german în costum kaki, matematicii moderne.”9
care aduce aminte vag de vânătoare. Dar simţim un fel de Pronunţări atât de categorice vor înfuria
jenă metafizică: meditativul subtil şi abstract asupra specialiştii10; nu le apăr, ci încerc doar să reconstitui
gândului grec antic, suprapus unui peisaj grec uscat şi cu drumul acestui gând plin de convingere filozofică. Prima
totul concret. Oricare ar fi fost conţinutul gândului întrebare ar fi de ce o interpretare a Odiseei? Există şi alte
heideggerian despre greci, întâlnirea pare nelalocul ei. documente compuse dintr-un substrat arhaic şi o elaborare
Poate e vorba, cum ar spune Bertrand Russel, de o „moderna”. Un răspuns se extrage din felul de interpretare
impietate cosmică. oferită: pentru că Odiseea nu reprezintă o confruntare
Cu acest preambul sper că nu mi-am pierdut deja numai între greci, sau între greci şi alte neamuri antice, ci
cititorii. Ce contează relaţia spirituală Heidegger-Grecia, între greci ca prototip al omului occidental şi natură în
general, proiectat într-o fantasmagorie în care „vechii
eseu 147

demoni populează marginile şi insulele Mediteranei Teoria jertfei a lui Freud din Totem şi Tabu (1912)
civilizate, împinşi înapoi în prăpăstii şi peşteri din care propune un sacrificiu originar al tatălui de către fiii rebeli,
scăpaseră în spasmul cu care timpul a început.”11 Polifem ca sursă a sexualităţii familiale. Acest sacrificiu este
este un astfel de monstru: jumătate demon, antropomorfism ambiguu în sensul că este o ofertă a tatalui şi o ofertă
primitiv al forţelor naturii, jumătate meditaţie antropologica adresata tatălui – mintea primitivă nu se poate elibera de
homerică asupra naturii. Aceasta raţiune sofisticată îl o superstiţie faţă de autoritatea învinsă. Cu Angoasă în
răsfrânge în mai multe benzi paralele: el e totodată natură civilizaţie acest sacrificiu dublu este generalizat ca
pură (animal carnivor), şi natură umană primitiva (cioban principiul care creează o societate de indivizi, pe care îi
şi canibal).12 Luând în vedere teza generală, exprimată în suprimă prin „supra-eul cultural”, care le interzice violenţa,
primul capitol (Conceptul iluminării), că progresul este care ar dizolva grupul într-un bellum omnium contra
cumpărat cu preţul dominării naturii externe şi interne, omnes.18 Adorno vede în acest sacrificiu inaugural preţul
deci şi a naturii umane, valoarea întâlnirii cu Polifem se subiectivitaţii moderne. „Istoria civilizaţiei este istoria
exprimă astfel: ciclopul, ca natură externă (elemente) şi introversiunii jertfei”.19 Orbirea lui Polifem ia locul de
natură internă (apetituri) ameninţă omul cu moartea; omul onoare ca reprezentare concretă mito-istorică a paricidului
răspunde nu cu forţă, ci cu inteligenţă – am putea spune, freudian.
cu viclenie-şmecherie.13 Şmecheria îi cere să se supună Adorno e şi mai speculativ decât Freud: în sacrificiul
forţelor naturii – în poveste, procesul se vede în vesela originar el vede naşterea subiectului. Această ecuaţie se
cină din peştera lui Polifem, în care Odiseu îl îmbată, îl poate explica prin introducerea unui al doilea text-cheie,
flatează, îl minte („Nimeni”) şi îl trădează pe ciclop (orbirea). tratatul filologic Psyche (1893) al lui Erwin Rohde, prietenul
Cu toate aceste acte Odiseu şi marinarii săi se expun şi apărătorul lui Nietzsche în cercuri filologice.20 Începând
metaforic acestei violenţe. Când, după scăparea din cu o analiză literară a eroilor morţi la Homer, Rohde caută
peşteră, Odiseu îşi dezvăluie numele propriu, prostia nu întruchiparea acestui „celălalt eu”, sufletul, din doctrinele
este o greşeală, ci calitatea constitutivă a raţiunii primitive religioase până la filozofia platoniciană şi ecourile
intrumentale, raţiunea ce în ipostaza sa fascistă zbuciuma ei în literatura antică.21 În special, este fascinat de
lumea în care Adorno a dictat Dialectica Iluminarii. metaforele care spaţializează relaţia între spirit, corp, şi
Acest sumar al eseului Odiseu sau Mit şi Iluminare lume: mitul peşterii din care Orfeu o eliberează pe Euridice,
este înşelător, dacă ne face să credem că episodul cu ca şi coborâre în Hades a eroilor greci de la Hercule până
Polifem este aici doar o alegorie, cum este povestea lui la Odiseu.22 Rohde nu este discutat de Adorno, dar
Oedip pentru Freud.14 Adorno deschide ediţia din 1969 reprezintă singurul context care ar da sens modului de
cu un protest împotriva „vânătorii pozitiviste după transpunere atribuit lui Homer: „lumea primordială este
informaţie”, dar protestul subliniază statutul ştiinţific secularizată prin spaţiu.”23 Adorno este consistent în acest
ciudat al textului homeric. Odiseea nu e un „exemplu” mod de exegeză Rohdian. „Aventurile suferite de Odiseu
etnografic care s-ar înlocui uşor, de exemplu, cu povestea reprezintă împreună periculoase capcane, care distrag eul
lui Ghilgameş. Nu numai din cauza anterioară, anume că [das Selbst] de pe drumul logicii sale.”24 Dacă Rohde caută
tratează în mod elegant lupta omului cu natura externă şi sufletul concretizat la Greci, Adorno poate inversa
internă. Acest conţinut nu rămâne metaforic. Valoarea procedeul, umplând mitul cu conţinut critic-psihoanalitic.
Odiseei la Adorno constă în realitatea ei concretă în viaţa Spaţializarea mitului întâlneşte chiar la Rohde o analogie
subiectului european. Textul trebuie interpretat, dar cu psihologia subiectului modern: într-o notă, Rohde
rezultatul corespunde cu ceva în viaţa comună; ca să fi atrage atenţia la „ruptura conştienţei” şi „dedublarea
fost textul altfel, istoria ar fi trebuit să fi fost alta. Arhaismul persoanei”, cunoscute în psihiatrie (cu o referinţa la Pierre
este o metodă de diagnoză. Janet).25 Desigur, la Adorno patologia subiectului nu se
Acest mod de interpretare a antichităţii la Adorno poate explica doar prin analiza unui mit – dar se poate
se poate clarifica prin aducerea la suprafaţă a două texte exemplifica prin luarea unui personaj mitic ca subiect – şi,
ale căror presupuneri sprijină ambiţiile lui antropologice.15 aplicând aici metoda lui Freud, a subiectului reprezentativ
Primul nu va fi un şoc: speculaţiile sociale ale lui Freud, al culturii europene moderne în totalitatea ei, pusă să se
anume analogia între individ şi societate, şi analiza apere de monştri cărora ea le-a dat naştere. Căutarea în
violenţei avansată în Angoasă în civilizaţie (Das antichitate a urmelor criminale ale modernităţii devine
Unbehagen in der Kultur, 1930). 16 Freud se apără misiunea arhaismului. În acest mod antichitatea poate fi
împotriva aplicării social-critice a teoriei cu două luata în serios, chiar ca un lucru de viaţă şi moarte, fără ca
argumente ingenioase – 1) un individ este anormal în filozoful să pledeze pentru o întoarcere romantică la stadiul
comparaţie cu cei normali, o colectivitate cu ce se compară? primitiv.26
2) chiar dacă reuşim să o judecăm, cine are forţa să aplice Cu această fundamentare teoretica a lui Adorno,
tratamentul unei întregi societăţi?17 Dar Adorno ca un putem observa mai uşor locul pivotant al episodului
critic social in extremis a renunţat deja la orice valoare Polifem în critica raţiunii moderne. Am spus deja că Polifem
normativă în afara crizei, ca şi la orice uz practic al criticii. este în acelaşi timp natură şi om primitiv. Dar ca să joace
Prin „negare determinata” el poate ascuţi analiza pesimistă în teorie şi rolul tatălui sacrificat, deci zeu primitiv care
a lui Freud în calmul disperării – dacă poate de fapt gândi este pacificat şi totodată păcălit, e cumva nevoie să se
fără idealuri antecedente crizei istorice pe care vrea s-o formuleze statutul ciclopului faţa de subiectul modern care
schiţeze dinăuntru. Poate e şi Adorno un filoelen oarecare, se întrupează prin viclenia lui Odiseu – subiectul burghez
criticând prezentul din lumina unei antichităţi fericite. sau homo economicus, cum Adorno îl numeşte. O citire
Putem judeca doar după ce observăm idealurile pe care, grăbită ne-ar face să credem că pentru Adorno Polifem nu
de fapt, le aplică societăţii homero-europene. Cea ce îl e niciun fel de subiect. Sau poate un fel de anti-subiect,
interesează pe Adorno la Freud este logica jertfei. nu un peisaj neutru faţă de care subiectul se conturează,
148 eseu
ci o lipsă de graniţe care se impune subiectului ca o limită berbecului şef. Polifem, simţind că acesta ezită, i se
a sa (sentimentul oceanic la Freud, violenţa), şi căruia adresează ca unui prieten şi întreabă dacă rămâne în urmă
subiectul trebuie să i se impună agresiv ca să se manifeste. din simpatie faţă de durerea stăpânului său. Scena este
Dar deja în aceste speculaţii o dificultate ne opreşte. tot atât de înduioşătoare, cât cealaltă „culme a Odiseei,
Greutatea constă în a combina antropologia şi sociologia recunoaşterea lui Odiseu de către bătrânul câine Argos”.30
lui Freud. Dacă Polifem trebuie să joace rolul tatălui Este însă o comparaţie fatală din punct de vedere teoretic,
autoritar, cel puţin în acest rol trebuie să fie luat drept pentru că atrage atenţie diferenţelor celor două întâlniri:
subiect. Atunci sau a fost jefuit de privilegiile lui ca subiect Argos îşi recunoaşte stăpânul, adică subiectul al cărui
în epos, sau de Adorno fără a-şi da seama. Al doilea caz ar obiect este; Polifem îşi recunoaşte prietenul, deci un
indica o slăbiciune a teoriei subiectului – în timp ce primul subiect consimţător. Argos rămâne obiect, de aici vine şi
ar extinde teoria cu un caz al „de-subiectivizării” observat puterea scenei. El nu îl poate saluta pe Odiseu, ci doar
de autor şi la fascism. În orice caz, merită o citire atentă moare; Polifem în schimb se adresează berbecului şi aşa îl
discuţia lui Adorno despre Polifem, cu scopul de a şi numeşte subiect, cum pe Odiseu îl numeşte „Nimeni”, o
descoperi cum ciclopul pierde privilegiile subiectului. reflecţie a propriului non-ego. Comportamentul faţă de
Deja cu introducerea ciclopului (DA, 83) aflăm că berbec este ciudat nu deoarece nonsubiectului Polifem ar
„ochiul cât o roată de mare” este o rămăşiţă a lumii primi- trebui să-i lipsească „caracterul”, ci deoarece un
tive, precedând „simetria ochilor şi urechilor”, de parca non-subiect nu are ce să-i zică unui subiect. Adorno evită
Polifem este un animal nevertebrat. Dar tot aici aflăm că el această problemă doar în mod verbal, numind tandreţea
reprezintă deja societatea mai avansată decât cea a cu care Polifem hrăneşte animalele „comportament practic
lotofagilor, cea a „vânătorilor şi păstorilor”, care precede implicând grijă pentru creatura ca atare” – o formulă difuză
agricultura şi este asociată de Homer cu „lipsa legilor”. în orice limbă.31
Polifem nu respectă legea prieteniei faţă de străini. Îi invită De fapt, Adorno mai are o resursă în text prin care se
la masă în mod brutal: îi mănâncă. Urmează deci o discuţie poate explica „interioritatea” lui Polifem. Ca anticii lui
(DA, 83-84) despre lipsa legilor, care reprezintă în acelaşi Rohde, Polifem este dualist; nu respectă vieţile oamenilor
timp lipsa moralităţii şi neputinţa de a gândi abstract, lui Odiseu numai fiindcă „inima nu îl roagă”. Inimă sau
ilustrată în credulitatea lui Polifem când Odiseu glumeşte spirit ca al doilea individ i se pare lui Adorno, ca şi lui
că se cheamă „Nimeni” („Udeis”, nimeni, sună ca Wilamowitz, ca un stadiu anterior al formării subiectului
„Odiseu”). Într-adevăr, ciclopul nu e lipsit de generozitate, modern.32 Chiar şi la Odiseu procesul de subiectivizare
arată chiar un umor grosolan când îi oferă lui Odiseu să-l este imperfect. Întors la Itaca, trebuie să-şi constrângă
mănânce ultimul. Ca o creatură incapabilă de abstracţie, sufletul, căruia i se adresează ca un „cîine credincios”,
rămâne închis în cercul magic al senzaţiilor sale (ca când acesta cere prematur răzbunarea contra
pozitiviştii urâţi de Adorno), aşa încât „purtarea gigantului pretendenţilor (DA, 85). Deci sentimentele, pe care Homer
nu s-a obiectificat încă întru caracter.”27 Aceste date le întrupează în animale, nu sunt subiectivitatea
psihice îl fac pe Polifem precursor al „dracilor proşti litigioşi subiectului, ci doar materialul naturii interne, pe care omul
ai erei creştine până la Shylock şi Mefistofel” (DA, 86). modern le striveşte mai nemilos decât Odiseu, dar în
Aceşti draci se leagă încăpăţânat de litera legii şi în acest acelaşi mod.
fel îşi prepară căderea. Băut, lăudat, îngâmfat şi credul, Cu această doctrină a auto-dominării ne apropriam
ciclopul cade pradă vicleniei numelui „Nimeni”, care îl de centrul nervos al teoriei subiectului la Adorno, şi de
împiedică să primească ajutorul rudelor sale ciclopice, care, sprijinul căutat la Homer, în caracterul său principal, am
proaste la rândul lor, concluzionează ca „Nimeni nu l-a putea spune singurul său caracter, Odiseu. Odiseu
rănit,” deci nu este rănit, doar beat (DA, 87). Aici Adorno reprezintă omul modern întrucât este omul isteţ, opus zeilor
aduce o mare intuiţie, anume că Odiseu nu ar fi putut etc., cum este Sisif pentru Albert Camus. Mitologia greacă
anticipa păcălirea celorlalţi ciclopi cu numele „Nimeni”. conţine mulţi eroi blestemaţi – cea ce îl distinge pe Odiseu
Odiseu nu se putea aştepta la nimic din acest pariu: „el se este vina proprie pentru nenorocul suferit. Da, de obicei
numeşte Nimeni deoarece Polifem nu este un eu”.28 Dar este isteţ şi reuşeşte să dea vina pe alţii. Dar totuşi, la
printr-un efort eroic de a disocia nume şi referent, sfârşitul poveştii cu Polifem, prostia, rară la Odiseu, se
nominalistul Odiseu a imitat non-subiectul Polifem, o pronunţă în mod acut; chiar prietenii nu îl pot opri de a-şi
imitaţie de succes doar în măsura în care Polifem nu este spune numele adevărat lui Polifem.33 Prostia, ne spune
subiect. Din păcate subiectul creat prin actul de Adorno, nu este un accident. „Isteţimea care consistă în
de-subiectificare pare destinat a ne reduce la non-subiect, mimarea formei prostiei de către isteţ, recade în prostie
copii ai lui Odiseu ce suntem. chiar când se scapă de aceasta formă. Aici este dialectica
Am ajuns deci la o descriere suficient de precisă a elocvenţei”.34 Ne amintim ca Odiseu l-a imitat pe Polifem
„desubiectivizării” lui Polifem. Nu putem spune pe baza ei în a se declara non-subiect cu numele „Nimeni.” Dar la
nici că Polifem nu este pentru Adorno deloc subiect, nici sfârşit nu a mai putut suporta această povară de a fi nimeni,
că îşi pierde statutul de subiect într-un moment clar: putem a crezut în numele lui fals, şi ca să scape de el, a trebuit să
spune că şi-l pierde printr-un transfer obscur lui Odiseu, se declare Odiseu cu orice preţ. Nominalismul cade în
care se bucură de „isteţime ca mod de schimb”.29 Fiindcă pozitivism, adică magie. Prostia, care este identică cu
îi lipseşte nominalismul burghez, Polifem este o fiinţa elocvenţa, nu se poate separa de raţiunea modernă pe
„bruta”, dar nu lipsita de sentiment (DA, 85). Chiar care Odiseu o reprezintă. Valoarea lui Homer,
subiectivitatea, latura sentimentală a lui Polifem, îl aduce nerecunoscută de „vechii şi noii Spartani” – deci de
pe Adorno la un moment periculos din poveste. E vorba fascişti – este de a expune acest monolog obsesiv al
de momentul la care toţi marinarii au scăpat din peşteră pe raţiunii, care îi arată prostia. Iar prostia în general arată că
burţile oilor, în afara de Odiseu, care s-a legat de burta vorba care evită violenţa doar o reproduce. Forţa
eseu 149

cuvântului este, cum insista Nietzsche, forţă pur şi simplu. pictură la Royal Academy of Painting când i-au fost oferite
Odată eliberată, se întoarce asupra celui care a pus-o în cinci teme de ilustrat într-o ediţie a Odiseei în traducerea
mişcare: Odiseu, homo economicus, pozitivist, burghez, lui Alexander Pope publicată de Francis Isaac du Roveray
evreu. Ultimul epitet poate chiar ne surprinde. Dar Adorno, în 1806.39 Aceleaşi gravuri după Fuseli apar şi în traducerea
după ce a admis cu greu interpretarea lui Odiseu ca lui William Cowper, publicată de către prietenul lui Fuseli,
„vânzător oriental” a lui Victor Bérard,35 vrea în final să Joseph Johnson, în 1810.40 Originalele lui Fuseli pentru
facă din întâlnirea cu Polifem o lecţie pentru supravieţuitorii aceste mici gravuri sunt, remarcabil, picturi în ulei şi
Europei naziste. Odiseu, elocvent şi econom, este chipul acuarele de dimensiuni mult mai mari: originalul Orbirea
antic al evreului călător. „Udeis, care compulsiv se declara lui Polifem este o pictură în ulei de 91 x 71 cm (fig. 1 şi 2).41
Odiseu, poartă deja trăsăturile evreului, care chiar trăind Gravura, executată de catre J.G. Walker, este frumoasă în
frica morţii reţine superioritatea datorita fricii de moarte, felul ei; comunică laconic, şi reuşeşte mai ales în privinţa
şi răzbunarea împotriva negustorului nu se află numai la greutăţilor tehnice impuse de lumina aproape monocromă,
sfârşitul societăţii burgheze, ci chiar la începutul ei, ca de zori, în pictura lui Fuseli. Ne vom preocupa mai mult de
utopia negativă în direcţia căreia totdeauna violenţa se aceasta pictură, care conţine în mod pur tezele Fuseliane
îndreaptă.”36 despre Odiseea. Dar merită adus aminte că majoritatea
E greu să indic în doar câteva rânduri tot ce este fals publicului care a cunoscut imaginea a cunoscut-o prin
în această propoziţie. Mă limitez aşadar la trei observaţii. gravură. În carte, imaginea este însoţită de două versuri
1) Transferul de subiectivitate de la Polifem la Odiseu, pe din traducerea Odiseei:
care l-am postulat, se reţine în transferul la evreism –
Polifem e comparat de Adorno cu Shylock; 2) Deşi opus „The master ram at last approach’d the gate,/
programatic antisemitismului, Adorno teoretizează evreul Charg’d with his wool, and with Ulysses’ fate.” (În sfârşit
negustor (Mittelsmann) ca subiect central al raţiunii berbecul şef s-apropiat de poarta,/ Încarcat cu lâna, şi
moderne, şi deci responsabil pentru răzbunarea primită, cu-a lui Ulise soarta.)42
ca şi pretendenţii Penelopei;37 3) Adorno pierde legătura
fină, hermeneutică, cu textul homeric când atribuie Citatul ne asigură că imaginea lui Fuseli, ca şi miezul
necazurile lui Odiseu greşelii de a-şi fi dat numele. analizei lui Adorno, priveşte acea clipă climatică în Homer,
Majoritatea necazurilor păţite pot fi atribuite prostiilor scăparea lui Odiseu printre picioarele ciclopului. De fapt,
marinarilor, de la deschiderea burdufului cu vânturi până identificarea momentului rămâne un pic ambiguă în opera
la uciderea boilor soarelui; nu sunt crimele subiectului, şi lui Fuseli, din cauza prezenţei unei perechi de picioare
nu sunt pedepsite de Poseidon. umane în colţul drept de jos al picturii. Ar fi bine să
La acest moment din analiză, priveliştea filozofică clarificăm subiectul imaginii înainte de a o interpreta.
deschisă de textul lui Adorno asupra Odiseei pare brusc Misterioasele picioare aparţin sau 1) unui om legat de
să se închidă. Nu vrem să suferim o orbire polifemică: o oaie, care nu a scăpat încă din peşteră, ceea ce contrazice
orbire care ne lasă lipsiţi de concept pentru ceea ce ne citatul; sau 2) unui om trecut de ciclop, întors spre ieşirea
supără. Dar în întuneric nici nu ne putem adresa Odiseei, indicată de oaia vizibilă în gura peşterii la dreapta –
nici lui Adorno, cu uneltele filologiei sau istoriei antice: plauzibil dar cam slab ca imaginaţie spaţiala; fie 3) unui
aceste discipline, de care Adorno se serveşte, nu pot de- mort mâncat de Polifem, ceea ce explică şi relaxarea
cide modernitatea arhaicului. Propun aducerea unei alte degetelor acestor picioare comparate cu cele încordate
interpretări moderne a Odiseei, chiar a episodului cu ale lui Odiseu.43
ciclopul Polifem. Autorul acestei interpretări, Henry Fuseli Procedăm deci cu ultima interpretare a picioarelor,
(născut Johann Heinrich Füssli la Zürich în 1741), are care corespunde cel mai bine echilibrului între tandreţe şi
mult în comun cu Adorno: critic înrăit al modernităţii, oroare stabilit de Fuseli. Această dualitate ne pregăteşte
discipol al lui Jean-Jacques Rousseau şi exponent pesimist să vedem ciclopul lui Fuseli ca victimă, într-adevăr – dar
al tezelor lui Rousseau despre decadenţa Europei prin ca victimă în parte a violenţei şi egoismului propriu. În
succesul artei şi ştiinţelor, totodată modernist convins în acest sens, ne amintim de comentariul antropologic despre
viaţa sa de scriitor şi artist.38 ciclopi cu care Homer pregăteşte întâlnirea: că sunt păstori
Dacă autorul acestei interpretări se aseamănă lui primitivi, lipsiţi de legi, date pe care Adorno le identifică
Adorno prin convingeri şi mentalitate, interpretarea diferă cu societatea pre-agricolă, aşa-zis barbară, străină
într-un mod pronunţat: este o pictură. Sper că asta nu va abstracţiilor. Homer adaugă că ciclopii îşi stăpânesc
părea nepoliticos. Ca un necunoscut sa-l critice pe Adorno femeile şi copiii impunându-le legea proprie; cam incon-
este tolerabil – dar o imagine să critice un text? Este doar sistent – cum Adorno recunoaşte, – acest paternalism
o prejudecată că textele sunt mai corecte, adică mai reprezintă vecinătatea lumii domestice ciclopice cu cea
filozofice, decât imaginile. Totuşi, se va răspunde, textele greacă. Vedem şi că aceste observaţii despre ciclopi nu se
comunică în mod clar, căci ce poţi face cu o pictură în aplica lui Polifem, care nu are nici nevastă, nici copii, deci
afară de a o interpreta? A doua parte a acestui gând este care nu respectă nici legea proprie. Polifem nu e numai
corectă, dar nu şi prima: şi textele trebuie interpretate, celibatar, ci şi copil răsfăţat – ca fiu al lui Poseidon, se
deci spunem mai precis că nu critic pe Adorno cu Fuseli, consideră deasupra oricărei obligaţii faţă de regele zeilor
ci critic o interpretare privind pe Adorno cu o interpretare olimpici, Zeus.
privind pe Fuseli. Ambele obiecte interpretate sunt şi ele Iritarea sau nerăbdarea celorlalţi ciclopi, când
interpretări – ale lui Homer –, deci mi se pare că operaţia Polifem cere ajutor, confirmă această impresie. Nu e vorba
este viabilă, deşi cam excentrică. de viciu din partea lui Polifem – Homer are grijă să-l arate
Încep cu un pic de context. Fuseli trăise deja în ca pe un caracter senin, şi să ne asigure că violenţa lui
Anglia treizeci de ani, şi era un profesor consacrat de este tipică speciei. Polifem e individualizat nu numai prin
150 eseu
nenoroc, ci şi prin justificarea acestuia: modul de viaţa şi Desigur, acest respect pentru subiect trebuie să
paternitatea, care, în mitul grec, sunt o proprietate fie potrivit necesităţii vizuale de a dezvălui. Ceea ce ne
importantă, dar aleatorie. Îmi dau seama că aceste cuvinte dezvăluie Fuseli în trupul lui Polifem – un trup care apare
par să fi pierdut contactul cu teoria adorniană a monumental, din cauza proporţiilor, într-un tablou de mai
subiectului, unde individul se desprinde din colectiv doar puţin de un metru înălţime – este o făptură umană, dar în
prin violenţa jertfei internalizate. Dar înainte de a-l nici un fel ideala. Nu doar că modul de a şedea este
confrunta pe Adorno, trebuie explicat efectul lui Fuseli – neelegant, cu genunchii care aproape ating pieptul, ci se
un efect formulat în 1938 de către un autor German, Ernst induce ideea că este de fapt anti-ideal. Mai tăcut şi mai
Beutler, ca „tragicul omenesc al titanului distrus.”44 eficient comunică liniile de contur galbene şi roşii ale
Cum să împăcăm atunci Odiseul lui Adorno, corpului; ele subliniază puncte anatomice, de la degetele
îndemnat de furia naturală a unui Polifem-Hitler, şi „titanul picioarelor şi buric, până la sfârcul stâng şi urechea stângă
distrus” al lui Fuseli, a cărui pradă se strecoară comic-hidos clăpăugă, care nu lipsesc unui corp, dar nici nu se pot
afară din scenă? Putem înlătura o primă bănuială: că idealiza. Nu vedem durerea subiectului, dar îi vedem, să
Polifem ar fi mai prăpădit la Fuseli din cauza mediului vizual. zicem aşa, subraţul. Apogeul acestei strategii
În alte cuvinte, orice imagine a ciclopului orbit este grotesc-umaniste este gura deschisă cu bale, bale care
patetică, cum nu poate fi într-un mediu scris, unde intră în sclipesc roşii în lumina zilei. Această gură, cu golul ei negru,
balanţă ironia lui Odiseu. Această supoziţie, din păcate, ca şi nasul verzui greu de distins care se apleacă asupra ei,
nu se coroborează în istoria artei: orbul Polifem, o temă corespunde ochiului stins, conceput doar ca o felie neagră
populară în arta italiană manieristă a secolului şaisprezece, în spatele degetului mijlociu al mâinii apărătoare. În cele
apare sau ca om ideal un pic mai mare decât grecii, dar de din urmă nu ce se vede este esenţial, ce nu se vede este mai
altfel nu prea deosebit (Primaticcio), sau ca om sălbatic important, mai ales capul cu păr absolut negru al lui Polifem.
frumos, furios, plin de energie nimicitoare (Tibaldi, fig.3).45 Acest păr este o absenţă în câmpul vizual: nu putem penetra
Fuseli i-a admirat pe aceşti precursori, dar nu i-a urmat. acest subiect, dar nu deoarece nu există. Mai degrabă ne
Inovaţia lui, având de-a face cu imaginea ciclopului, este găsim cu Polifem în aceeaşi situaţie în care suntem cu
de a-l umaniza şi, simultan, a elimina din anatomie şi mod semenii noştri; trebuie să îi deducem durerea, nu o
de şedere orice semn al omului grec ideal din epoca clasică. cunoaştem. Este o chestiune de bun simţ, cum constatăm
Aceste modificări sunt importante. Importanţa lor se simte şi din citatul despre Timanthes.
doar când observăm cum Fuseli a micşorat rolurile Anatomia gigantului, deci, indică o subiectivitate
celorlalţi actori în drama fugii din peşteră. închisă, rezumată frumos prin ochiul rănit care nu se vede.50
Marinarii lui Odiseu, cum ne-am putea aştepta, au Centralitatea ochiului rănit se manifestă chiar într-un mod
dispărut complet.46 O oaie apare, emblematică, pe orizontul foarte dramatic prin bezna de nepătruns a tabloului.
din dreapta genunchiului lui Polifem; în centrul tabloului, Desigur, scena se desfăşoară devreme, dimineaţa. Dar
iluminat eclatant, pictat cu o pensulă încărcată, berbecul întunericul înconjurător este o proprietate nu atât optică,
şef păşeşte spre Polifem. Sub lâna pufoasă poartă corpul cât simţită; precum şi strălucirea berbecului nu este un
lui Odiseu, din care se văd doar braţele muşchiuloase si fenomen optic, ci corespunde sentimentului polifemic.
vârfurile picioarelor. Eroul Odiseei este redus la părţile Beutler are dreptate când îşi închipuie că un alt artist ar fi
corpului care îl vor elibera; comparat cu eroul stoic pictat „un cuprinzător peisaj sudic, munţi şi vegetaţie
îmbătrânit care atârnă din smochin asupra Scilei (fig.4) mediteraneană, vedere la marea albastră şi corabia
figura ascunsă sub berbec este lipsită de rezonanţă. Am grecilor.”51 Fuseli nu a pictat aşa ceva, pentru că a dorit să
putea spune, împreună cu Adorno, că acesta este Odiseu vedem ceea ce vede Polifem, deci mai nimic. Lipsa de
redus la cererile raţiunii. Nu putem spune mai mult, cum o perspectivă nu reprezintă ascetism din partea lui Fuseli,
face Adorno – căci nu se găseşte mai mult din Odiseu aici. ci pătrundere literară. Această pătrundere a costat ceva:
Berbecul, în schimb, pare aproape uman, cu coama lui pictura nu e convenţional „frumoasă”, şi putem vedea cât
fulminantă îşi freacă nasul de braţul săracului Polifem. de greu imaginea a fost transpusă în gravură. Până azi,
Mâna lui Polifem care îl întâlneşte nu cotrobăie grosolan; acest măreţ şi dificil tablou nu a atras atenţia studenţilor
nu este o mână care vrea doar să se asigure că creatura ce lui Fuseli. 52 Orişicum, putem traduce această
trece este oaie, ca la Tibaldi. Este o mână blândă, fenomenologie în termenii filozofiei subiectului de la
prietenoasă; iar degetele ce se scufundă în lână realizează Adorno. Polifem este subiect aici, pur şi simplu, iar
şi consolarea bestiei, şi durerea stăpânului. Nu găsim un berbecul este subiect la a doua persoană (este un tu).
gest mai puţin înrudit cu „raţiunea instrumentală” pe care Odiseu nu apare ca subiect, nici ca obiect, să fim cinstiţi,
Adorno şi Horkheimer o atribuie occidentului. Dar în afară ci ca pur dat homeric, sursa poveştii despre Polifem.53
de acest gest elegiac, ne impresionează şi gestul mâinii Schimbul de subiectivitate întrebuinţat de Adorno nu se
drepte, care repetă, în mod precis (vedeţi ritmul degetelor), găseşte. Am putea spune că Fuseli nu este „dialectic”.
gestul ocrotitor al lui Adam în Expulzarea din Paradis a Dar asta nu dovedeşte nimic despre calitate, întrucât
lui Masacio (1427, fig.5). 47 Acest gest, folosit de comportamentul „dialectic” al interpretării adorniene este
Michelangelo în Capela Sixtină, a fost inventat de pictorul ceea ce ne-a nemulţumit.
antic Timanthes şi de Euripide în tragedia Ifigenia în Am ajuns la diferenţe de bază între Fuseli şi Adorno
Aulida, cum aminteşte Fuseli în Lecturile despre Pictură în limbajul subiectului. Pe scurt, Fuseli menţine cu
date la Academia Regală în Londra începând în 1801.48 încăpăţânare individualitatea lui Polifem. Ca să vedem
Actul de a acoperi ochii este pentru Fuseli o soluţie etică consecinţele acestei poziţii, scheletul gândirii lui Fuseli
a problemei de a exprima durerea: o soluţie care respectă trebuie umplut cu conţinutul speculativ care i se cuvine,
intimitatea subiectului. „Nici înălţime, nici adâncime, ci cum o face Adorno. Trebuie avertizat că pictorul nu a
demnitatea de expresie, i-a fost [lui Timanthes] ţelul.”49 scris despre acest tablou, deci eu prezint o parafrază care
eseu 151

respectă regulile jocului lui Adorno, cu material fuselian. de idei comparative – solitar, deoarece e lipsit de dorinţe
Pictorul însuşi nu ar fi avansat tezele următoare despre – apucând momentul în zbor, dintre cele trecute şi viitoare.
interpretarea lui Polifem; dar cred că atitudinea lui implicită Dar chiar în această sălbăticie naturală îl
faţă de tablou este cea pe care o schiţez. ştampilează cu suveranitatea vegetaţiei şi instinctului:
În primul rând, identitatea mitului Polifem pentru iată-l pe om liber, milostiv, ameliorabil.”59
un artist erudit ca Fuseli nu este epuizată de textul Ho-
meric. În mod deosebit ne atrage interpretarea clasică Sălbaticul trăieşte un individualism nearticulat, lipsit
târzie, dată de Euripide în piesa numita Ciclop.54 Această de trecut (idei comparative), nu însă de idei. Duce o viaţă
dramă pune multe probleme pentru estetica clasicistă a plăcută, dar nu una posibilă, nici inteligibilă unui om civilizat.
secolelor 18 şi 19: fiind o „piesa de satiri” jucată la sfârşitul
unei trilogii, convenţiile ei ludice nu erau cunoscute Cu trecerea timpurilor, o ruptura care întrece măsura
(nefiind discutate de Aristotel), şi Goethe, de exemplu, cronometrului chinezesc – rasa în răspândire, ameninţata
consideră Ciclopul ca „parodie”, cea ce nu clarifică starea de o diversitate de pământuri, clime, anotimpuri – a primit
sufletească a piesei.55 Totuşi, Goethe este izbit de faptul că prima lecţie în raţiune de la necesitate – şi aşa au angajat
ciclopul „disputa cu plin adevăr din punctul lui de vedere” arta, în timp ce natura a împins sau a tunat [thundered]
şi chiar „nu poate fi contrazis.”56 Publicul atenian antic ar fi mijloacele de supravieţuire în mâinile lor.[…]
apreciat inversiunea comică a mitului obţinut prin elocvenţa Revoluţiile globului au format ce numim naţiuni şi
ciclopului; Euripide exagerează o decenţă rustică pe care a limbi. Din clime, alimente şi obiceiuri asemănătoare, au
găsit-o deja la canibalul lui Homer. Este de înţeles că această răsărit unitate de caracter şi de maniere; frumuseţe şi merit,
piesă ar fi în special populară printre tinerii poeţi romantici: devin sentimente favorite, şi iubirea morala arde în tot
în Anglia, Percy Shelley a tradus piesa cam în acelaşi timp farmecul şi teroarea sa. –
cu apariţia eseului lui Goethe. 57 Pentru poetul Aici începe inegalitatea – de la frumuseţe, forţa, tal-
anarhist-vegetarian, ciclopul este un exemplu de sănătate ent, şi răsplata lor, stima publica – au răsărit vanitate şi
păgână. Discursul despre dreptul de a-şi mânca oaspeţii dispreţ, ruşine şi invidie; din opinie şi narcisism ideal –
combină elegant pe Euripide cu Rousseau. Un singur citat răzbunare şi cruzime. –
din Polifem-Shelley este suficient: Acesta este statutul sălbaticului din zilele noastre
„The earth, by force, whether it will or no, – o cale de mijloc între indolenţa omului primitiv şi
Bringing forth grass, fattens my flocks and herds, activitatea nerăbdătoare a auto-iubirii noastre.60
Which, to what other God but to myself
And this great belly, first of deities, Ne putem opri aici. Cititorul va observa cum criticii
Should I be bound to sacrifice?[…]And as for those contemporani ai modernităţii, fie de dreapta sau stânga,
Who complicate with laws the life of man nu au adăugat mult temelor morale ale lui Rousseau. În
I freely give them tears for their reward. denunţul obezului egou modern, care devine neputincios
I will not cheat my soul of its delight, prin extindere necontrolată, Fuseli şi Adorno se solidarizează
Or hesitate in dining upon you; – „58 în ciuda trecerii timpului şi a modelor teoretice. Acest punct
comun subliniază însă dezacordul lor în ceea ce priveşte
(„Pământul, forţat, daca vrea sau nu, Polifem, şi în general omul primitiv. La Adorno, ca şi la
Nascând iarba, îngraşă turmele mele, Freud şi Marx, primitivul este fenomen colectiv şi din această
Cărui Zeu în afară de mine însumi privinţă nu se pun problemele de adjudecare între individ
Şi acest burdihan, primul între zeităţi, şi societate, nici între individ şi individ.61 Nu se pun nici
Ar trebui sa sacrific?[…]Cât despre cei probleme de subiectivitate. Societatea, sau banda primitivă,
Ce complica viaţa omului cu legi este de neocolit. Omul sălbatic solitar, marea ipoteză a lui
Îi răsplătesc generos cu lacrimi. Rousseau, dar şi a tradiţiei de filozofie politică clasică
Nu îmi voi nega sufletului plăcerea sa, ocupată cu contractul social pe care el a moştenit-o, este
Nici nu voi ezita să cinez cu dumneavoastră; –) ridiculizată ca mit burghez, adică minciună şi în acelaşi timp
adevăr parţial: ironicul homo econominus la Adorno, ca şi
Nu este greu de crezut că bătrânul Fuseli, prieten cu Robinson Crusoe al economiştilor politici la Marx, este o
Lord Byron, ar fi simpatizat cu imaginea romantică a lui proiecţie mitică a realităţii moderne – o realitate periculoasă
Polifem. Dar primitivismul naiv şi militant al romanticilor şi singuratică.
nu aparţine exact pictorului – care, în tinereţea sa, îl Am putea numi această atitudine teoretică, care
întâlnise pe Rousseau la Paris împreună cu David Hume. presupune societatea drept cauză oricărei subiectivităţi,
În 1767, Fuseli a publicat anonim un mic volum care ia sociologism. Nu doresc să combat sociologismul; deşi îi
partea lui Rousseau în multele lui certuri. Scris într-o vedem provincialismul când ne gândim că naivul solitar a
engleză barocă, Remarci despre Operele şi intrat în literatura occidentală prin ediţiile romanului
Comportamentul lui John James Rousseau dezvăluie un filozofic arab Hayy ibn Yakzan al lui Ibn Tufayl (m.1185),
Rousseau sobru, realist şi adânc pesimist despre apărute în latină şi engleză între anii 1671 şi 1731.62
posibilitatea progresului uman – un Rousseau-Hume sau, „Robinsoniada” lui Ibn Tufayl precedă cu mult
mai bine, un Rousseau-Hobbes. Iată cum interpretează capitalismul modern.63 Dar presupunerea de bază a lui
Fuseli modul de viaţă primitiv la Rousseau: Adorno, după cum am văzut, este că antichitatea barbară
este deja modernă; de asemenea, modernitatea este barba-
„[Rousseau] a urmat omul în sânul naturii, l-a găsit rism. O astfel de teorie poate rezista unui subiect arhaic: îl
înfăşurat în instinct, - învăţat ce ştie de apetit şi frică – promovează în burghez.64 Dar teoria care tot propune acest
inofensiv deoarece mulţumit – mulţumit deoarece e lipsit catehism se împiedică în interpretarea ciclopului, care la
152 eseu
Adorno primeşte mai multe forme contradictorii decât moşul
Proteus: e natură, sau evreu, sau subiect patriarh, sau păstor
primitiv. Sălbaticul lui Fuseli, căruia îl asimilez pe Polifem,
este mai consecvent: „învăţat de apetit şi frică”, el e vio-
lent, dar blând, „lipsit de idei comparative”. Nu e lipsit de
idei abstracte, fiindcă raţionează îndemânatic despre
drepturile sale genealogice şi starea sufletească a
berbecului; ci de idei comparative, adică cele evoluate în
zbaterea socială. Această lipsă îl predă maşinaţiilor lui Odiseu
– care se descurcă în mod social, cu ajutorul marinarilor,
care îl orbesc împreună pe Polifem.65 Ciclopul lui Fuseli
este şi el un individ opus societăţii, dar teza asta nu se
poate menţine în stilul unei rafinări-epurări a obiectului
empiric de artă cum este cazul Antigonei la Hegel. Căci să
purificăm din Polifemul lui Fuseli secreţiile corporale ar fi să
eliminăm subiectul uman înzestrat de natură cu
„suveranitatea vegetaţiei şi instinctului”.66 Acesta este un
concept biologic, sau mai bine-zis trupesc, al subiectului,
care nu exclude interioritatea carteziană – ba chiar o susţine,
în mod indirect, prin gesturile patetice ale gigantului orb
care îşi ascunde faţa. Fuseli nu ne oferă o „teorie a
subiectului” care reduce fenomenul. Polifemul său este
subiect nu fiindcă a internalizat jertfa, ci fiindcă suferă. Iar
faptul că suferă nu îl face subiect, ci doar ne arată că el este Fig.2 J.G. Walker dupa Henry Fuseli, Orbul
subiect. Fuseli ne spune în mod esenţial că gândul nu poate Polifem,1806, gravură, 12x9cm, British Museum, Londra
întrece subiectul. E o constatare banală, dar are meritul de
a ne arăta inconsistenţa unei teorii morale care încearcă să
critice subiectul tot din punctul de vedere al subiectului.
Ar fi frumos să închei acest eseu cu câteva cuvinte
despre arhaismul ca fenomen general. Dar să fac observaţii
de acest fel ar fi prematur; mai multe arhaisme trebuie
adunate şi analizate înainte de a putea generaliza un fenomen
intelectual de asemenea dimensiuni. Totuşi, văd la Adorno
o operaţie tipică istoriei filozofice: el identifică în antichitate
un moment modern şi unul arhaic, şi continuă să gândească
în modul obişnuit. Mai agil ar fi un mod de gândire care
combină arhaicul şi modernul într-un singur moment. Ar
evita cel puţin prejudecăţile mulţumite de sine cu care
modernitatea judeca trecutul, un trecut supus, am putea
spune, „activităţii nerăbdătoare a auto-iubirii noastre”.

Fig.3 Pellegrino Tibaldi, Orbul Polifem, 1554-56,


Fig.1 Henry Fuseli, Orbul Polifem, 1803, pictura în fresco, Sala di Ulisse, Palazzo Poggi, Bologna
ulei pe pânza, 91x71cm, colecţie privata, Zürich.
eseu 153

______
Note:
1 Ulrich Boehm şi Rüdiger Safranski, Der Zauberer von
Meâkirch (60 min.), produs de Westdeutscher Rundfunk în Köln
şi ARD, care a transmis filmul întâia oară pe 23 ianuarie 1989.
2 Martin Heidegger, Aufenthalte (Frankfurt: Klostermann,
1989), traducere din engleză de John Panteleimon Manoussakis
sub titlul Sojourns, 2005. De fapt, jurnalul a fost publicat câteva
luni după film.
3 Theodor Adorno şi Max Horkheimer, Dialektik der
Auflkärung, Gesammelte Schriften 3, ed. Rolf Tiedemann (Frank-
furt a. M.: Suhrkamp, 1997). Cartea a apărut mimeografiată în
1944, apoi în ediţie mică la Amsterdam (1947), şi în final într-o
mare editură germana, Fischer, în 1969.
4 Deşi autorii afirmă în prefaţa din 1969 cât de „responsabili
sunt amândoi pentru fiecare propoziţie”, îl urmez pe Robert
Hullot-Kentor, „Back to Adorno,” Telos, 81 (1989), 6-9, atribuind
eseul despre Homer lui Adorno. În schimb, eseul despre Sade şi
Kant aparţine lui Horkheimer, care mai scrisese despre Sade.
5 DA, 98, nota 61. „Die Schriften von Wilamowitz gehören
zu den eindringlichsten Dokumenten der deutschen Verschränkung
von Barbarei und Kultur. Sie liegt auf dem Grunde des neuren
Philhellenismus.”
6 DA, 52: „Das Epos enthält bereits die richtige Theorie.”
Adorno ajunge la aceasta concluzie în primul eseu, „Begriff der
Aufklärung”, dupa o explicare a episodului sirenelor din Odisee;
ele exprimă relaţia între „bun cultural şi muncă forţată” („Das
Kulturgut steht zur kommandierten Arbeit in genauer
Fig.4 William Bromley după Henry Fuseli, Odiseu Korrelation”). Episodul cu sirenele a primit bune exegeze: Albrecht
între Skylla şi Charybdis, 1806, gravură, 26,5x17,5cm, Wellmer, “The Death of the Sirens and the Origin of the Work of
British Museum, Londra. Art,” New German Critique, 81 (toamna 2000), 5-19; Günter
Figal, “Odysseus als Bürger: Horkheimer und Adorno lesen die
Odyssee als Dialektik der Aufklärung,” Zeitschrift für
Ideengeschichte, II/2 (vară 2008), 50-61.
7 De altfel, Adorno insistă că elementele arhaice şi
„moderne” în Homer se confruntă: „În Homer, mit şi epic, ca şi
formă şi material, nu sunt în mod simplu separate, ci confruntate.”
(„Bei Homer treten Epos und Mythos, Form und Stoff nicht
sowohl einfach auseinander, als daâ sie sich auseinandersetzen.”
DA, 63).
8 DA, 61: „Das Epos zeigt, zumal in seiner ältesten Schicht,
an den Mythos sich gebunden: die Abenteuer stammen aus der
volksmäâigen Überlieferung. Aber indem der hHomerische Geist
der Mythen sich bemächtigt, sie «organisiert», tritt er in
Widerspruch zu ihnen.”
9 DA, 79: „Odysseus entdeckt an den Worten, was in der
entfalteten bürgerlichen Gesellschaft Formalismus heiât…Solche
Anpassung ans Tote durch die Sprache enthält das Schema der
modernen Mathematik.”
10 Oricum, Adorno se apără în avans împotriva „îngâmfării
departamentale încăpăţânate a greciştilor” („Der verstockt
departmentale Hochmut des Graecisten…” DA, 72).
11 DA, 64: „Die Vorwelt ist in den Raum säkularisiert, den
er durchmiât, die alten Dämonen bevölkern den fernen Rand und
die Inseln des zivilisierten Mittelmeers, zurückgescheucht in
Felsgestalt und Höhle, woraus sie einmal im Schauder der Urzeit
entsprangen.”
12 DA, 83: Nota 22 citează opinia lui Wilamowitz că
ciclopii erau „de fapt animale.” („eigentlich Tiere”).
13 Cea ce Homer numeşte metis, şi Adorno List, s-ar tra-
duce în română viclenie sau şmecherie. De obicei prefer al doilea
termen deoarece conţine sensul negustoresc găsit la Adorno. Cf.
Detienne Marcel şi Jean-Pierre Vernant, Les ruses de l’intelligence:
la mètis des grecs (Paris: Flammarion, 1974).
14 Pentru Freud, caracterul mitic Oedip nu suferă de
complexul Oedip (necunoscându-şi parinţii), ci doar îl ilustreaza.
Pentru Adorno în schimb, Odiseu nu doar posedă raţiunea, ci o şi
Fig.5 Tommaso Masaccio, Adam şi Eva, întruchipeaza.
1428, fresco, 208x88cm, Capela Brancacci, 15 Despre fragmentele culese la sfârşitul volumului, Adorno
spune că aparţin unei „antropologii dialectice” („Die meisten
Florenţa beziehen sich auf eine dialektische Anthropologie.” DA, 17).
154 eseu
16 Capitolul conţine o singură trimitere la acest text, când 31 DA, 85: „Wenn er die Säuglinge seiner Schafe und Ziegen
discută episodul vrajitoarei Kirke, care transformă compatrioţii ihnen ans Euter legt, so schlieât die praktische Handlung die
lui Odiseu în porci; Adorno citează ideea Freudiană că mirosul a Sorge für die Kreatur selber…”
fost odată simţul dominant. 32 DA, 65. Adorno îl contrazice pe Freud, sau exagerează
17 Sigmund Freud, „Das Unbehagen in der Kultur”, în teza dominanţei supra-eului la omul civilizat.
Studienausgabe vol. IX: Fragen der Gesellschaft / Ursprünge 33 Polifem, la rândul lui, îşi roagă tatăl, Poseidon, să se
der Religion (Frankfurt a. M.: Fischer Verlag, 1974), 269: „Bei răzbune pe Odiseu.
der Einzelneurose dient uns als nächster Anhalt der Kontrast, in 34 DA, 87: „Die List, die darin besteht, daâ der Kluge die
dem sich der Kranke von seiner als «normal» angenommenen Gestalt der Dummheit annimmt, schlägt in Dummheit um, sobald
Umgebung abhebt. Ein solcher Hintergrund entfällt bei einer er diese Gestalt aufgibt. Das ist die Dialektik der Beredsamkeit.”
gleichartig affizierten Masse, er müâte anderswoher geholt werden. 35 DA, 80. Nota 14: „Victor Bérard hat mit besonderem
Und was die therapeutische Verwendung der Einsicht betrifft, Nachdruck, freilich nicht ohne einige apokryphe Konstruktionen,
was hülfe die zutreffendste Analyse der sozialen Neurose, da das semitische Element der Odyssee hervorgehoben. Vgl. das
niemand die Autorität besitzt, der Masse die Therapie Kapitel «Les Phéniciens el l‘Odyssée» in der «Résurrection
aufzudrängen?” d‘Homère». Paris 1930. S.111ff”.
18 Freud nu discută filozofia politică pesimistă a lui 36 DA, 88: „Udeis, der zwangshaft sich als Odysseus
Hobbes, dar se arată apropiat în sentiment prin acest citat din einbekennt, trägt bereits die Züge des Juden, der noch in der
Plautus: „Omul este lup pentru om.” („Der Mensch ist des Todesangst auf die Überlegenheit pocht, die aus der Todesangst
Menschen Wolf.”, op.cit., 240). stammt, und die Rache am Mittelsmann steht nicht erst am Ende
19 DA, 73: „Die Geschichte der Zivilisation ist die der bürgerlichen Gesellschaft sondern an ihrem Anfang als die
Geschichte der Introversion des Opfers.” Aceasta frază atât de negative Utopie, der jegliche Gewalt immer wieder zustrebt.”
freudiană este în contrast marcat cu restul discuţiei, cam indecise, 37 Adorno reproduce antisemitismul „ştiinţific” al lui Marx,
a teoriei sacrificiului (DA 67-74), unde Adorno opune interpretarea care îl vede pe evreu ca produs contradictoriu şi reacţionar al
„materialista” a lui Nietzsche celei „ritualistice” a lui Klages. societăţii burgheze. Dizolvarea antisemitismului în coordonate
20 Deşi Adorno nu discută tezele lui Rohde, ci doar teze sociologice ale capitalismului, datorita eseului care închide cartea
derivate din limbajul său intrate în limbajul altora („zeii cthonici” „Elemente de Antisemitism” (scris cu Leo Löwenthal), nu schimbă
la Klages, etc.), prietenia strânsă cu Thomas Mann la Los Ange- această impresie. Discuţia „Spartanilor” care nu suportă eroii
les în timpul războiului ar sugera familiaritatea cu opera lui Rohde: vorbăreţi ai lui Homer pare o şansă de a atribui „Odiseul evreu”
Mann a fost un entuziast, şi a încorporat teme din Psyche în Der arhaiştilor fascişti – dar Adorno nici nu îi citează, nici nu îi
Tod in Venedig (1907). Un exemplar de Psyche adnotat de Mann contrazice.
se află la Thomas Mann Archiv der Eidgenössischen Technische 38 Studiul clasic este Gert Schiff, Johann Heinrich Füssli
Hochschule la Zürich. Vedeţi Herbert Lehnert, „Thomas Mann’s 1741-1825: Text und Oeuvrekatalog, 2 vols. (Zürich: Verlag
Early Interest in Myth and Erwin Rohde’s Psyche,” PMLA, Vol.79, Berichthaus, 1974). Biografia clasică este John Knowles, The
No.3 (iunie 1964), 297-304. Life and Writings of Henry Fuseli, vol.1 (London: Bentley, 1831).
21 Deşi Rohde nu discută fenomene moderne, spune la Adorno a fost compozitor de muzică modernă, dar cum ne spune
începutul cărţii ca Herbert Spencer găseşte asemenea doctrine la elevul său Habermas, „nu numai compozitor, ci şi romantic”.
toate „popoarele naturale ale pământului” („Naturvölker der William Godwin scrie despre Fuseli: „Ataşat ideilor lui Rousseau
ganzen Erde…”). Erwin Rohde, Psyche: Seelencult und despre perfecţiunea vieţii sălbatice şi futilitatea esenţiala a
Unsterblichkeitsglaube der Griechen ed. 7&8, 2 vol. (Tübingen: civilizaţiei, domnul Fuseli priveşte micile noaste eforturi spre
J.C.B. Mohr, 1921), I: 6. îmbunătăţire cu un spirit aproape de dispreţ şi indiferenţă.” [„Smit-
22 Rohde găseşte coborârea lui Odiseu în Hades, sau Nekyia, ten with Rousseau’s conception of the perfectness of the savage
transformat prin interpolări. Rohde, I: 49f. state, and the essential futility of all civilization, Mr. Fuseli looks
23 Vezi nota 11. at our little attempts at improvement with a spirit that borders
24 DA, 64: „Die Abenteuer, die Odysseus besteht, sind perhaps too much upon contempt and indifference.”] Memoirs
allesamt gefahrvolle Lockungen, die das Selbst aus der Bahn seiner of the Author of A Vindication of the Rights of Women, (London:
Logik herausziehen.” Joseph Johnson, 1798), 88. Într-o scrisoare din septembrie 1778,
25 Rohde, II: 413-414 „Spaltung des Bewusstseins. Fuseli scrie ca „autoconservarea este prima obligaţie a secolului
Verdopplung der Person.” (vedeţi şi II:101). optsprezece.”[„Selfpreservation is the first duty of the eight-
26 Analiza „primului episod” din Odiseea, care precedă eenth century.”]
analiza episodului Polifem (DA, 81-82), cel al mâncătorilor de 39 Cinci ilustraţii sunt propuse de du Roveray într-o
lotus, demonstrează cât de departe rămâne Adorno de un arhaism scrisoare din 30 iunie 1803. În total, Fuseli a contribuit cu 30 de
nostalgic. Deşi fuga grecilor arata „reaua credinţa” a civilizaţiei, ilustraţii pentru ediţiile lui du Roveray (dintre care 10 pentru
fiindcă mâncătorii de lotus reprezintă viaţa idilică înainte de Iliada şi 7 pentru Odiseea – încă două i-au fost date după oferta
agricultură, Adorno nu poate spune că Odiseu ar fi trebuit să originala). Cf. D.H. Weinglass, Prints and Engraved Illustrations
înbrăţişeze acest „mod de producere precapitalist” care pentru el, By and After Henry Fuseli (Aldershot: Scolar Press, 1994),
ca pentru Nietzsche, ar fi de fapt un stadiu animal sau cel mult 284-285; şi Schiff, I: 568-570.
infantil. 40 Schiff, 568. Trebuie adăugat că Fuseli a avut o mare
27 DA, 85: „Noch hat das Verhalten des Riesen sich nicht influenţă asupra traducerilor lui Cowper, cum poetul a recunoscut
zum Charakter objektiviert.” (Cf. Knowles, 67ff), şi că un manuscris cu corecturile lui Fuseli a
28 DA, 86: „Er nennt sich Niemand, weil Polyphem kein Iliadei lui Cowper există în Beinecke Library la Yale University
Selbst ist, und die Verwirrung von Name und Sache verwehrt es (cod bibliografic: Obsorn c210).
dem betrogenen Barbaren, der Schlinge sich zu entziehen…” 41 Dintre cele 30 de desene executate pentru Roveray,
29 DA, 79: „Die List als Mittel eines Tausches, wo alles toate în afară de patru sunt uleiuri (Weinglass, xxii).
mit rechten Dinger zugeht, wo der Vertrag erfüllt wird und dennoch 42 The Odyssey of Homer translated by Alexander Pope
der Partner betrogen, weist auf einen wirtschaftlichen Typus (IX: 523-4). Traducerea mea.
züruck, der, wenn nicht in der mythischen Vorzeit, zumindest 43 Mai vizibilă în gravură. Se recomandă interpretarea şi
doch in der frühen Antike auftritt: der uralten «Gelegenheitstausch» prin subtila oroare pe care o produce, tipică lui Fuseli.
zwischen geschlossenen Hauswirtschaften”. Adorno continuă cu 44 „Ihm geht es nur um die menschliche Tragik des
un apel la Max Weber. gebrochenen Titanen.” Ernst Beutler, Johann Heinrich Füssli:
30 DA, 85: „…die berühmte Rede…ist von einer Gewalt Ansprache bei Eröffnung der Füssli-Austellung des Frankfurter
der Rührung, wie sie nur an der höchsten Stelle der Odyssee, Goethemuseums am 27. August 1938 (Halle an der Saale: Mar
beim Wiedererkennen des Heimkehrenden durch den alten Hund Niemener Verlag, 1939), 22. Beutler a fost un savant specializat
Argos, noch einmal erreicht wird…” în Goethe, dar şi un nazist oarecare: lectura sa conclude aşa:
eseu 155

„putem vorbi în cazul lui Fuseli chiar despre realizarea unui Yet even in this wilderness of nature he stamps him with
mod de viaţă militant germanic.“ („…so kann man bei ihm the sovereignty of vegetation and instinct; behold him free,
geradezu von einem Durchbruch einer militanten germanischen improveable, compassionate”.
Lebenshaltung sprechen.“), 24. Ce mă interesează este că „Suveranitatea vegetaţiei” se refera probabil la „sufletul
vulgaritatea coexistă cu o interpretare compătimitoare a vegetativ” al lui Aristotel.
ciclopului. Parcă Fuseli îl forţează, în ciuda „modului de viaţă 60 Remarks, 27-28: „With the lapse of times, a chasm
militant.” beyond the span of Chinese chronometers, – the spreading race,
45 Fuseli o fi luat gestul lui Polifem controlând oile de la assailed by diversity of soils, climates, seasons – received their
Primaticcio. Vedeţi Frederick Antal, Fuseli Studies (London: first lesson of reason from necessity – and then employed art, as
Routledge & Kegan Paul, 1956), 97. Fuseli îl laudă pe Tibaldi: nature slid or thundered the means of sustenance into their hands.
„Cu excepţia Ciclopului, Michelangelo însuşi nu a conceput –
vreodată o formă a energiei sălbatice, provocată de suferinţe şi […]The revolutions of the globe formed what we call
răzbunare, cu atitudine şi membri mai în unison.” („Than the nations and idioms From climates, aliments, and similar habits of
Cyclops, M. Agnolo himself never conceived a form of savage life, sprang unity of characters and manners; beauty and merit,
energy, provoked by sufferings and revenge, with attitude and become favourite sentiments, and moral live blazes in all is charms
limbs more in unison;”). Gisela Bungarten, ed. J.H. Füsslis „Lec- and all its terrors. –
tures on Painting”, vol.1 (Berlin: Gebr. Mann Verlag, 2005), 263. – Here inequality begins – from beauty, force, talent, and
46 Deşi, aşteptarea nu e cu totul justificată: la Primaticcio their reward, public esteem – rose vanity and contempt, shame
şi Tibaldi mai mulţi bărbaţi relativ anonimi se confundă: în aşa fel and envy; from opinion, and ideal self love – revenge and cruelty.
încât este de fapt greu de a-l identifica pe Odiseu. La Tibaldi încă –”
o ciudăţenie este că oamenii scapă purtând blana oilor lui Polifem Self-love, amour-propre, este termen tehnic la Rousseau
– o detaliere „argonautică” pe care Fuseli a aplicat-o altundeva. (luat probabil de la Rochefoucauld), opus bunului sens de
47 A produs şi Fuseli o Expulzare din Paradis în 1802 autoconservare, l‘amour de soi-męme. Cf. Arthur Lovejoy, „The
(Schiff #1214), în care Eva îşi acoperă ochii. Şi mai important, Supposed Primitivism of Rousseau’s «Discourse on Inequality».”
Fuseli prefaţează Lecturi despre pictură din 1801 cu o gravură Modern Philology, Vol.21, No.2 (Nov.1923), 165-186.
după pictura sa Tăcerea, care reprezintă o femeie cu capul plecat, 61 Deşi teoria patricidului la Freud, cum am observat, pare
care îşi acoperă faţa cu părul lung. să conţină un petitio principii în figura tatălui.
48 Cele 12 lecturi, date între 1801 şi 1825, sunt publicate 62 Prima ediţie, cea din 1671, a fost publicată la Oxford de
integral de Knowles în volumurile 2 şi 3 din The Life and Works orientalistul englez Edward Pococke sub titlul Philosophus
of Henry Fuseli. Le citez după ediţia modernă a Giselei Bungarten. autodidactus sive epistola Abi Jafaar ebn Tophail.
49 „…neither height nor depth, propriety of expression 63 Adorno „descoperă” o varietate de teme burgheze la
was his aim.” Bungarten, I: 36 (Lectura 1, 1801). Homer – dar extinderea acestui exerciţiu la califatul spaniol din
50 Trebuie pomenit un desen din Basel al unui gigant care secolul XII l-ar fi incomodat, deoarece, după Weber, Adorno crede
ridică o mare piatră: subiectul este clar, Polifem încercând să despre capitalism că e un fenomen european. Vezi Minima
strivească nava lui Odiseu. Feţei îi lipsesc ochii, dar, ca la Tibaldi, Moralia, I:§32 („Die Wilden sind nicht bessere Menschen”).
poartă orbitele unui om binocular – poate incertitudinea acestei 64 Fingal (56) insistă că Adorno a preluat tema anticităţii
fizionomii motivează în parte gestul mâinii. burgheze de la Rudolf Borchardt.
51 Beutler, 22: „Preller hätte—und das durchaus im 65 Tema orbirii lui Polifem este cea mai veche reprezentare
Goetheschen Sinne—die Szene in eine üppige südliche Landschaft vizuală care o găsim a poveştii – pe un vas Grec proto-Attic din
gestellt, Gebirgsformationen und Vegetation des Mittelmeers, c.650 î. C. care se află azi în muzeul din Eleusis (inv.no. 2630).
Ausblick auf die blaue See und auf das Schiff der Griechen gemalt.” 66 Tradiţia franceză modernă care revine la materialismul
52 Pictura se află în colecţie privată în Zürich. Din fericire, radical, cu Georges Bataille în frunte, subliniază importanţa
a fost expusă la Kunsthaus Zürich în 2005-2006. fenomenelor corporale ca limită a subiectului. Bataille ar sfărâma
53 Deci, prin această pictură, Odiseu nu ne povesteşte subiectul printr-o obsesie a corpului; dar asta este imposibil,
despre necazurile sale odiseice. chiar în prost gust filozofic. Sudoare, fecale etc. la animal sunt
54 Există mai mulţi Polifemi în mitologie; ciobanul idilic fapte brute – numai la subiect pot obţine calităţile subiective de
îndrăgostit de Galatea al lui Virgil şi Ovidiu nu ne intereseaza aici, erotism, moralitate, şi ruşine dorite de Bataille.
deşi Odilon Redon îl va combina, o sută de ani după Fuseli, cu
ciclopul lui Homer.
55 Ne amintim de povestea lui Borges despre filozoful
musulman Averröes, care traduce „tragedie” şi „comedie” la “In Polyphemus’ Cave: Adorno and Fuseli on the
Aristotel cu „panegiric” respectiv „satira sau anatema”. Eseul lui Odyssey” by Andrei Pop is the first part of a study on
Goethe despre Ciclop, neterminat, a fost intitulat de către the appeal to Greek antiquity in modern political think-
Eckermann în Nachlass-ul Goethian ca Über die Parodie bei den ing from Nietzsche to Foucault. Even though the phe-
Alten. Vedeţi Johann Wolfgang Goethe, Schriften zur Kunst und
Literatur (Stuttgart: Reclam, 1999), 398.
nomenon is often dismissed as rightwing nostalgia,
56 Goethe, 294: „der Kyklope dagegen argumentirt mit Andrei Pop studies a left variant: the analysis of the
voller Wahrheit aus seinem Zustande heraus, und indem er jenen Odyssey, in particular the encounter with the Cyclops
ganz entschieden widerlegt, bleibt er unwiderleglich.” Polyphemus, in Adorno and Horkheimer’s Dialectic of
57 Textul lui Goethe a fost scris în 1823. Shelley a murit în Enlightenment. The author shows that this allegory of
1822 şi este plauzibil că a tradus Ciclopul după ce a publicat
traducerea Banchetului lui Platon – deci dupa 1818.
reason (Odysseus) dominating nature (Polyphemus) by
58 Nathan Haskell Dole, ed. The Complete Works of Percy submitting to it is untenable, and draws attention to the
Bysshe Shelley: Vol.6, Translations (London şi Boston: Virtue & work of an eighteenth-century painter and Rousseau
Co., 1904-1906), 94. Opunerea „legilor” este un motiv interesant follower, Henry Fuseli, whose pessimism resembled
în acest monolog. Adorno’s, but who more consistently painted
59 Remarks on the Writings and the Conduct of John James
Rousseau (London: T. Cade, 1767), 25: „He traced man to the
Polyphemus as the paradigm of a suffering subject.
nipple of nature, found him wrapped up in instinct, – taught his Key­words: Archaism, Adorno, Dialectic of Enlight-
lore by appetite and fear –harmless because content – content enment, Odyssey.
because void of comparative ideas – solitary, because without
wants –, snatching the moment on the wing, from the past and
future ones. –
156 eseu
Ruxandra CESEREANU lui Bezdomnîi: desculţ, în rubaşcă şi izmene, cu icoană pe
piept şi o lumânare în mână, căutându-l asiduu pe diavol,
fără să ştie că atât diavolul, cât şi el, Ivan, este tocmai
vestitorul transcendentului! Iscodit asupra identităţii
străinului malefic (diavolul-şef Woland), Ivan îşi aduce
aminte doar iniţiala fatidică: W. Obstinat şi frenetic, el
reclamă angrenarea miliţiei în capturarea veneticului
răufăcător şi a celor doi însoţitori (cadrilatul cu pince-nez
– id est Koroviev, şi motanul cel gras – id est Behemoth),
cu ajutorul a cinci motociclete ale NKVD-ului, dotate cu
mitraliere. Marcat de accese brutale de furie şi neînţeles
de ceilalţi cu care a devenit deja incompatibil, deşi
odinioară a fost ca ei, Bezdomnîi este catalogat nebun şi
Corăbiile nebunilor în Maestrul şi împachetat spre a fi livrat la ospiciu. Mulţimea mankurtizată
Margarita comentează sminteala lui Ivan după cum urmează: un scan-
dal oribil, scârbos, ispititor, o porcărie, nu alta! Dar
Prima corabie a nebunilor cititorul ştie sau presimte deja că tocmai această sminteală
scârboasă şi oribilă îl va salva pe Ivan (Botezătorul
La miezul nopţii, la Casa Griboedov din Moscova involuntar) şi îl va preschimba în opusul a ceea ce a fost.
(casa scriitorilor sovietici din capodopera bulgakoviană „Corabia nebunilor” l-a găzduit tocmai spre a-l reda lumii
Maestrul şi Margarita), jazzul erupe în ritm nebunesc, altfel, schimbat.
flancat de strigătul (cât se poate de simbolic) Haleluiah:
toată lumea dansează, restaurantul e vivace, populaţia Delirium tremens să fie?
scriitoricească se găseşte în deplin carpe diem (mâncare,
băutură, muzică ieşită din ţâţâni). La morgă, decedatul După Casa Griboedov, Ivan Bezdomnîi va degusta
Mihail Alexandrovici Berlioz (liderul scriitorilor sovietici) toate nuanţele smintelii şi ale receptării sale la ospiciu,
e depus pe trei mese: una pentru trup, alta pentru cap unde este bănuit a fi atins de delirium tremens. Doctorul
(întrucât capul i-a fost tăiat de tramvai) şi o alta pentru de serviciu chestionează dacă Ivan are halucinaţii cu
cârpe, - degeaba îl aşteaptă funcţionarii săi! La Casa gândaci de bucătărie, şobolani, draci sau câini, iar
Griboedov, cineva supraveghează, însă, subtil spectacolul întrebarea lui are un element care atrage atenţia: dracii! Va
hedonist al moscoviţilor privilegiaţi: patronul Archibald să zică aşa: dacă vezi draci, eşti automat taxat de delirium
Archibaldovici, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac, tremens! Interogat cu tendinţă şi iritat de suspiciunile
cel care odinioară purta părul negru strâns cu o basma paznicilor săi psihiatrici, Ivan replică la fel de elocvent
de mătase purpurie, zvonindu-se că naviga pe Marea pentru tema-cheie a romanului: Ia mai duceţi-vă dracului
Caraibilor! Bulgakov nu dă în zadar indicaţia aceasta: nu cu toţii şi lăsaţi-mă în pace! Furia lui este, după cum
este, oare, fostul pirat Archibald Archibaldovici căpitanul doar cititorul (şi nu celelalte personaje) ştie deja, justificată:
unei „corăbii a nebunilor” plutind în centrul Moscovei? Bezdomnîi spune adevărul, iar adevărul este că l-a văzut
La 1494, Sebastian Brant publicase Stultifera Navis, un în carne şi oase pe diavol. Ce nu ştie el este funcţia pe
poem moralist care descria o sută zece tipuri de nebunii şi care o are în economia apariţiei diavolului la Moscova:
vicii. Bulgakov intenţionează şi izbuteşte să creeze, la Ivan nu ştie că este, că va fi în rol de Botezător-vestitor.
rândul lui, o astfel de stultifera navis, cu multe nuanţe: Obsesia lui rămâne diavolul, un diavol scamator şi trick-
fiindcă nu va fi doar una, ci mai multe, în funcţie de spaţiile ster, care face lucruri incredibile, neverosimile şi care
prin care vor rătăci personajele smintite de Diavol şi suita suceşte minţile moscoviţilor. Întrebat la ce anume i-a folosit
sa în romanul Maestrul şi Margarita. Şi, oare, nu tocmai iconiţa pe care a sustras-o dintr-o casă oarecare, Bezdomnîi
la Casa Griboedov (cea dintâi „corabie a nebunilor”) este fâstâcit, dar sugerează că ar putea fi o amuletă
trebuia să ajungă cel cu minţile rătăcite, lovitul de dambla, împotriva diavolului, de aici mania lui punitivă de a solicita
poetul Ivan Bezdomnîi, vestitorul Satanei şi, implicit, al continuu cinci motociclete cu mitraliere împotriva
lui Dumnezeu (în logica sucită a lui Bulgakov)? Petrecerea străinului atotputernic. Marcat de un nou atac de furie, el
de la Casa Griboedov ar putea la fel de bine să anunţe, în este sedat: înainte de a adormi, însă, declară împăcat că
chip modest, viitoarele Valpurgii oficiate de Diavol nu îl interesează decât povestea lui Pilat din Pont,
(Woland), dar ea este adecvată mai degrabă pentru ideea personajul despre care i-a povestit diavolul atotputernic.
de „corabie a nebunilor” care să îl primească pe noul Ivan Şi iată-l astfel pe Ivan pregătit pentru întâlnirea de taină
Botezătorul! Carpediemizarea scriitorilor sovietici este cu Maestrul (magistrul lui încă nevăzut). Medicul de
întreruptă de vestea morţii lui Berlioz, dar, după clipele de serviciu dă verdictul: schizofrenie! Sminteala lui Ivan a
consternare, moscoviţii se readaptează la realitate şi doar avut, însă, măcar un minim rezultat: ceva se întâmplă, iar
jazzul dispare în chip previzibil. Da, s-a dus, e mort ... Moscova va fi zgâlţâită, deşi nu ştie încă.
Bine, dar noi suntem vii! Pofta de mâncare şi băutură se
reaprinde treptat, „corabia nebunilor” nu piere niciodată Apartamentul 50, Sadovaia 302 bis
de tot, ci supravieţuieşte întotdeauna. Că doar n-am
murit! Toată această atmosferă este întreruptă de apariţia Povestea apartamentului 50 de pe Sadovaia 302 bis
(aşa-numitul apartament al diavolului, în economia
eseu 157

romanului) este legată de o altă spaţiere, chiar dacă sensul Teatrul de Varietăţi (deocamdată doar birourile sale ad-
„corabiei nebunilor” nu dispare. Apartamentul acesta ministrative şi closetul) devine o altă stultifera navis: a se
multiform şi heterogen este un loc unde locatarii dispar vedea ping-pongul telegramelor disperate ale lui Lihodeev,
subit şi fără urmă precum într-o cutie magică. Este o de la Ialta, apoi perplexitatea, consternarea lui Rimski şi
adevărată platformă hocus-pocus, tocmai fiindcă spaţiul Varionuha, subordonaţii săi forţaţi de împrejurări să
cu pricina este considerat a fi blestemat – un lung şir de gestioneze singuri periculoasa şedinţă de magie neagră.
locatari s-au evaporat în condiţii enigmatice. Folclorul Este un du-te-vino şi o harababură care pregătesc
urban băştinaş indică inclusiv rădăcini malefice relativ spectacolul propriu-zis. Dar telegramele năucitoare de la
exacte: se zvoneşte că apartamentul ar găzdui şi ar camufla Ialta ar putea fi în cele din urmă predate „organelor” (de
o comoară a diavolului (sugerată prin ciocăniturile şi anchetă), spre a fi cercetate adecvat, dacă nu şi-ar băga
bocăniturile ambigue, de neidentificat). Dar Berlioz a murit; dracul coada. Ameninţat să nu le predea autorităţilor
ca să se înstăpânească asupra apartamentului, Woland poliţieneşti, Varionuha bănuieşte în umbra complotului o
mai trebuie să îl expulzeze şi pe celălalt sus-pus locatar, bandă de huligani, drept care are poftă să îi demaşte pe
Lihodeev. Acesta e întâmpinat în starea sa de mahmureală răufăcători; va fi, însă, el însuşi maltratat în closet de Be-
chiar de profesorul de magie neagră şi, încă de la primele hemoth şi Azazello (cât pe ce să îi numească „tovarăşi”,
schimburi de replici, are senzaţia că îndată va zbura cu dar mai apoi îşi dă seama că termenul nu li se potriveşte
capul în jos, la mama dracului, în iad. Treptat, Lihodeev defel bandiţilor care atacă un om într-un W.C. public!)
se dezmeticeşte; totuşi se crede bolnav de vedenii, când şi mai apoi vampirizat de Hella (jună roşcată, goală-puşcă,
zăreşte pince-nez-ul lui Koroviev şi mai ales pe motanul cu ochii scânteind fosforescent).
mătăhălos care este Behemoth. Woland se înfăţişează
pentru întâia dată fără pişicherlâcuri, secondat de suita Spectacolul de magie
lui stridentă: individul cu pince-nez are o mustăcioară
pufoasă, iar motanul negru de dimensiuni O altă masivă doză de stultifera navis va fi prilejuită
înspăimântătoare bea vodcă şi mănâncă ciuperci mari- de spectacolul de magie neagră de la Teatrul de Varietăţi:
nate. Ambii îl şicanează făţiş pe Lihodeev, dar cel care îl după cea de la Casa Griboedov, este cea mai importantă
va executa este un al treilea individ, cu gambetă pe cap, până acum. Woland e îmbrăcat în frac şi are mască pe ochi
cu un clonţ în gură şi păr roşu; acesta îl va expulza pe şi frunte, secondat fiind de cadrilatul cu pince-nez şi
Lihodeev din Moscova afară la toţi dracii!, adică la Ialta. motanul gras, dezinvolt. Trucurile lui Koroviev încep încă
Cine să fie, oare, executantul brutal şi lipsit de maniere? din culise, iar Behemoth impresionează pur şi simplu prin
Azazello, fireşte, cel mai brutal din suita diavolească. identitatea sa motănească uriaşă. Retorica vădit
condescendentă a comperului Bengalski irită, însă, trioul
Un administrator şi un Teatru de Varietăţi diavolesc, ofensând viitorul spectacol de magie şi acuzând
în Woland un scamator. Diavolul-şef constată prefaceri
Deşi apartamentul 50 este un soi de „gaură neagră” metropolitane făţişe: populaţia Moscovei s-a schimbat
prin care dispar locatarii, el este în acelaşi timp solicitat cu în mod considerabil, nu-i aşa? îl chestionează el pe
asupra de măsură în Moscova stalinistă, după moartea Koroviev. Iar cadrilatul răspunde afirmativ: s-au schimbat
lui Berlioz. Administratorul imobilului este Nikanor hainele şi oraşul, dar mai ales s-au schimbat sufletele şi
Ivanovici Bosoi, care va investiga personal vestitul şi minţile se presupune, lucru pe care Woland îl va rosti
afurisitul apartament, petiţionat isteric de ceilalţi locatari. apăsat puţin mai încolo.
Este întâmpinat de un Koroviev în chip previzibil (pentru Apoi începe spectacolul propriu-zis: Koroviev şi
noi, cititorii) pişicher, oficial şi neoficial, cu ghete roşcate Behemoth fac năzbâtii - îşi aruncă panglici de cărţi de joc,
şi murdare, care se prezintă a fi translator pe lângă pe care cadrilatul le înghite. Urmează ghicitul în buzunarele
profesorul de magie neagră, invitat să locuiască efemer în spectatorilor şi ploaia de bancnote. Publicul este excitat,
apartamentul 50 tocmai de către Lihodeev, plecat la Ialta, dar comperul Bengalski recidivează în gafă, considerând
la dracu-n praznic! Cum viciul lui Bosoi este corupţia, că este vorba despre o hipnoză în masă. Chestionând
Koroviev va izbuti să îl mituiască, în timp ce din încăperile publicul despre cum să-l pedepsească pe comper,
celelalte ale spaţiului necurat se aud săriturile domoale Koroviev selectează o voce care propune smulgerea
ale unui motan greu, întrucât Woland îl dresează pe Be- capului, fapt pe care Behemoth îl va şi materializa. Capul
hemoth. Cum, însă, diavolul-şef nu îl agreează pe va fi reînşurubat la doleanţa terifiată a spectatorilor şi la
administratorul potlogar, acesta va fi turnat la NKVD porunca lui Woland, care deplânge uşurătatea miloasă a
pentru speculă cu valută străină: Koroviev nu face altceva omenirii. Cât despre destinul lui Bengalski, acesta este
decât să imite perfect un homo sovieticus al timpurilor previzibil: smintit de păţania decapitării efemere, el va
respective, în actul său „cetăţenesc” de delator. Atunci ajunge la clinica psihiatrului Stravinski. De ce optează
când cei doi membri ai organelor punitive se ivesc spre a-l diavolii pentru puniţia publică prin decapitare? Răspunsul
verifica pe Bosoi, dovedit coruptibil, administratorul ţipă e simplu: ca homo sovieticus, comperul era un creier spălat,
cu disperare: La noi în bloc s-a aciuat necuratul! prin urmare acest creier spălat se cuvenea a fi pedepsit.
Lucrurile nu sunt statice deloc nici în altă parte: la Apogeul spectacolului de magie îl constituie, însă,
Teatrul de Varietăţi, autorităţile administrative (Rimski şi obiectele modei pariziene, din care se înfruptă mai întâi
Varionuha) sunt în fierbere în privinţa identităţii şi viitoarei sfios, apoi în avalanşă turbată, moscovitele cochete; gazde
prestaţii a oaspetelui străin şi a anunţatei sale şedinţe de publicitare sunt cadrilatul, motanul şi vampira Hella. Cât
magie neagră cu dezvăluiri totale. Şi, în mod previzibil, despre faimoasa modă pariziană, aceasta transformă
158 eseu
moscovitele sovietice în nişte posedate şi frenetice. Dar şi primele lui isprăvi, Bezdomnîi adică, nu mai este un
neîncrezători există încă: precum comperul, Sempleiarov martor acuzator apt. Ivanuşka (aşa îl alintă acum Bulgakov)
(preşedintele Comisiei acustice a teatrelor din Moscova) s-a preschimbat în altcineva, în urma contactului cu
acuză pe cetăţeanul artist Woland de scamatorie. Drept maestrul şi cu romanul despre Pilat din Pont, trăind deja
urmare, Sempleiarov va fi demascat de Koroviev ca fantasmatic în Yerushalayim: el vizualizează imaginar
adulterin şi, pe fondul acestui scandal, Behemoth, colac secvenţe din romanul maestrului tocmai fiindcă este deja
peste pupăză, ordonă: Reprezentaţia a luat sfârşit! ucenicul acestuia. Woland nu-l mai preocupă pe Ivan,
Maestre! Trânteşte un marş! Dirijorul de la Teatrul de fiindcă ucenicul maestrului se află într-o altă etapă,
Varietăţi chiar trânteşte un marş incoerent, ba chiar simili-mistică. De altfel, nici versuri nu va mai scrie (acest
inadmisibil prin tonul său dezmăţat. Miliţia se agită să-i lucru l-a şi promis, chiar dacă la ospiciu!). Nekya lui Ivan
captureze pe belicoşi, curioşii se hlizesc, este un du-te (căruia nu i se mai spune Bezdomnîi) s-a încheiat: el este
vino şi o adevărată babilonie. La ce foloseşte ea? altul, dar în sens benefic de-acum.
Bulgakov ştie limpede: este încă o „corabie a nebunilor” Miezul problemei se găseşte în apartamentul 50,
menită să indice şi să demaşte atât de terestra deşertăciune după cum conchid autorităţile: cine intră aici nu mai iese
a deşertăciunilor! şi nimeni nu mai este de găsit sau de văzut, deşi dinăuntru
Teatrul de Varietăţi rămâne o stultifera navis şi după se aude muzică de patefon şi se dau telefoane. În cele din
epuizarea spectacolului de magie neagră: nu este vorba urmă, întrucât balul Satanei s-a încheiat şi suita va pleca,
doar despre harababura administrativă ori despre trupurile vrând-nevrând, din Moscova, diavolii decid să se
femeilor dezgolite, fără haine, ci şi despre coada uriaşă cu înfăţişeze înaintea supraveghetorilor lor: Behemoth se
virtuali spectatori, ahtiaţi după performanţele lui Woland. arată leneş pe pervazul ferestrei, altcineva cântă la pian,
Miliţia soseşte ca să sisteze reprezentaţiile următoare, dar drept care agenţii proveniţi din trei automobile descind
şi ca să investigheze dispariţiile şi enigma magului care a pregătiţi să-l înfrunte pe necuratul din apartamentul 50.
întors pe dos Moscova. La Comisia de spectacole şi Înăuntru, diavolii tocmai sfârşesc de prânzit, amuzaţi fiind
serbări, tărăboiul este acut: preşedintele Comisiei, Prohor că membri ai poliţiei politice din Moscova se pregătesc
Petrovici, a devenit un costum gol de haine (trupul şi să-i aresteze (nota bene, agenţii sunt dotaţi cu pistoale,
capul lipsesc): unde a dispărut posesorul costumului? plase, măşti de tifon şi fiole de cloroform). Cel care îi
Drăcuind excesiv şi autodrăcuindu-se iritat (lua-m-ar întâmpină este Behemoth, tolănit pe şemineu, care
dracii!) din pricina lui Behemoth, Prohor Petrovici se precizează hâtru: Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni [...]
autodizolvă, devine neant, deşi este încă viu (are glas). în plus, socot de datoria mea să vă previn că pisica este
Tărăboi de „corabie a nebunilor” există şi la Filiala Comisiei, un animal străvechi şi tabu. Cum agenţii sunt admirativi
unde angajaţii cântă, fără oprire, într-un cor aleatoriu, şi ameninţători în acelaşi timp, de aici începe un one man
dirijaţi de o mână nevăzută (Koroviev, fireşte). Cu show al motanului histrion şi năstruşnic: Behemoth se
sughiţuri, epuizaţi, ei nu pot fi stopaţi nici măcar de preface a fi împuşcat şi ţine microdiscursuri funebre, apoi
doctorul chemat de urgenţă spre a-i calma. Vinovăţia reînvie spectaculos şi absurd, într-un stil specific scriiturii
pentru acest cor isteric o poartă un individ care se bulgakoviene: Singurul lucru care poate salva un motan
prezentase drept specialist de vază în organizarea rănit de moarte, bâigui din greu motanul, e o înghiţitură
cercurilor de corişti amatori, provocându-i pe angajaţi de benzină, şi, profitând de zăpăceala tuturor, îşi lipi
să cânte Baikalul (Slăvită mare, Baikal mult iubit), de botul de orificiul rotund al primusului şi sorbi din
aici isteria generalizată. Coriştii siliţi vor fi în cele din urmă benzină. Motanul îşi ameninţă persecutorii cu un brown-
încărcaţi în camioane şi transportaţi la ospiciu. ing (Vă provoc la duel!), apoi canonada este reciprocă,
dar nimeni nu moare întrucât, nu-i aşa, motanul se joacă.
Care este sfârşitul apartamentului 50? Hârjoana cu gloanţe ar fi putut dura oricât, dacă nu ar fi
sosit ceasul plecării (suita de diavoli se evaporează pe
Undeva, o nouă „corabie a nebunilor” tocmai se fereastră). Aşa încât, după distrugerea apartamentului 50,
pregăteşte să fie lansată la apă. Care este sfârşitul acesta este incendiat, deoarece după Satana nu poate
apartamentului 50?, vorba autorului. rămâne decât focul.
În suprema instituţie a NKVD-ului, agenţii
anchetează cu obstinaţie cazul magului negru, al suitei
sale şi al smintelii colective (hipnoză) răspândite la nivelul
populaţiei moscovite şi al unor figuri-cheie: Rimski,
Lihodeev, Sempleiarov, Varionuha; y compris, furtul ţestei
lui Berlioz direct din sicriu. Descinderile poliţiei secrete în
apartamentul cu pricina nu duseseră la niciun rezultat (în
pereţi nu se aflau ascunzători); în plus, autorităţile lumii
spectacolului ajung să se îndoiască de existenţa reală a
lui Woland, în ciuda faptului că acesta prezidase, totuşi,
un spectacol de magie neagră. Ce s-a întâmplat,
permiteţi-mi să vă întreb: l-a înghiţit pământul imediat
după dezgustătoarea şedinţă de magie neagră sau, după
cum afirmă unii, nici nu a fost la Moscova? Cel care ar fi
putut să lămurească în chip decisiv ivirea magului negru
eseu 159

Regman, Toma Pavel observă că „Pro-călinescianismul a


avut, la început, aspectul unei reacţii. Adeziunea la
îndrăzneală, independenţă, rafinament s-a făcut prin
Alex GOLDIŞ intermediul adeziunii la spiritul călinescian”4. Deşi în toate
afirmaţiile de mai sus Călinescu apare drept instrument,
adeziunea la estetica lui era – în acest moment – cât se
Rolul călinescianismului în poate de sinceră şi de ferventă. Că nu era vorba de o
recuperarea autonomiei esteticului problemă strict estetică sau de metodologie critică rezultă,
practic, şi din vehemenţa cu care unii se plasează sub
Referinţa principală în reinstaurarea autonomiei tutela criticului. Căci de la mai vârstnicii discipoli Adrian
esteticului în critica anilor ’60 devine, după moartea sa, G. Marino sau Al. Piru, până la vârfurile generaţiei actuale –
Călinescu. Lucrul e de înţeles: apropiat al regimului până Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Matei Călinescu –
în ultima clipă, autorul Istoriei literaturii române... poate , toţi îşi dispută, nu fără gelozii şi excluderi reciproce,
fi citat şi valorificat prin orice palier al operei, chiar şi prin apartenenţa la formule călinesciene5. Cu atâţia urmaşi de
cele considerate până nu demult drept reacţionare. drept, figura tatălui se profilează enorm pe cerul teoriei
Dispariţia autorului este însă esenţială pentru critice româneşti, acaparându-i în totalitate semnificaţiile.
instrumentarea lui în favoarea autonomiei esteticului Căci „şcoala călinesciană” e atât de vastă, încât înglobează
întrucât, rămas în viaţă, e posibil ca G. Călinescu să fi în ea, paradoxal, atât călinescianismele, cât mai ales
infirmat, prin poziţii dogmatice (a se vedea cazul necălinescianismele, de vreme ce, după cum observă
„reabilitării” lui Maiorescu), deschiderile pe care criticii Cornel Regman, adevăraţii urmaşi ai criticului sunt tocmai
tineri le recuperează prin intermediul operei interbelice. aceia care nu-i urmează calea. În general, călinescianismul
Cronicile optimistului din „Contemporanul”, pentru care e privit nu ca direcţie unitară, ci mai degrabă ca orice
mulţi dintre tineri îşi manifestă admiraţia, sunt mai degrabă apetenţă spre originalitate şi spre înnoirea practicilor
deschideri de regie şi de stilistică decât de idee. Deşi învechite. În riposta lui Toma Pavel la adresa
vivacitatea formulei sau scenariul dialogat şi autoironic călinescianismului ca fenomen de stagnare, Adrian Ma-
mimau convingător depăşirea dogmatismelor, imaginea rino notează că „tocmai la criticii «călinescieni» se relevă
lui Călinescu din Cronicile optimistului rămâne mai o mare curiozitate şi apetenţă pentru noi metode, lecturi şi
degrabă aceea a unui învăţăcel reflexiv şi curios, care puncte de vedere”6. Abstractizat la maxim, aşadar,
reformulează, în propriile cuvinte, principiile de manual călinescianismul nu poate fi definit decât ca sinteză a
realist-socialist. Poziţia ambiguă poate fi favorabilă atât originalităţii şi a noutăţii în sine. Pentru Marino, formula
liberalizatorilor, cât şi dogmaticilor – cărora cronicile călinesciană se suprapune cu esenţa criticii înseşi („nu
călinesciene din „Contemporanul” nu făceau decât să le poţi să fii critic autentic, să scrii «bine» şi să nu devii
dovedească faptul că tezele realismului socialist pot lua o într-o oarecare măsură şi «călinescian»”7), iar pentru Ovid.
turnură intelectual-distractivă. Mă tem că munca adevărată S. Crohmălniceanu, direcţia e extinsă la „un refuz struc-
de popularizare a realismului socialist (în sensul de a-l tural al dogmelor. Nimeni n-a adus ca el în critica
face apropriabil şi atrăgător) e aportul major al criticii românească o mai destinsă eliberare de prejudecăţi
călinesciene din Cronicile optimistului. Tributul plătit anchilozante”8. Pe lângă exagerările care trădează aspectul
puterii îl va face, astfel, pe Călinescu interfaţa perfectă de construct al noii direcţii, există, însă, o serie de prin-
pentru lovitura hotărâtoare împotriva dogmatismului şi cipii ceva mai pragmatice extrase din opera lui Călinescu
pentru schimbarea de canon în critica românească. De şi care, de-abia acestea, vor deveni fecunde.
altfel, e surprinzător că mulţi comentatori din epocă au Dacă în cazul lui Maiorescu sau Lovinescu
recunoscut – de cele mai multe ori denunţându-l – în afirmarea consecventă a criteriului estetic şi a disocierii
nou-proclamatul stindard al călinescianismului o strategie valorilor puteau fi, încă, taxate drept „estetism”, lui
de înlăturare a rămăşiţelor realismului socialist şi un pro- Călinescu i se admitea mult mai uşor acest „capriciu” –
gram de aseptizare a concepţiei despre literatură şi critică. fapt care permite criticilor să facă din autorul Istoriei
Al. Oprea constată, în „Gazeta literară” din martie 1966, literaturii române..., pe nedrept, întemeietorul principiului
într-un grupaj dedicat comemorării morţii criticului, că în tradiţia românească. Din această cauză criteriul estetic
„exemplul lui Călinescu (...) a ajutat enorm criticii noastre devine, la începutul carierei lui din anii ‘60, exclusiv
de după 23 August să iasă din impasul consideraţiilor călinescian – el poate trece, cu alte cuvinte, drept valoare
îngust sociologice, al expresiilor aride şi să adopte un valabilă doar sub marca înregistrată a lui Călinescu.
limbaj şi metode adecvate funcţiilor specifice ale „Principiul sănătos” al noii „şcoli” critice fondate de
literaturii”1, Balotă crede că „lecţia lui Călinescu a avut în Călinescu i se pare, de aceea, lui Eugen Simion, „disocierea
faţa unei critici refractare la înnoire, dogmatizante, esteticului de cultural”9, în timp ce Adrian Marino vede şi
sociologizante, schematizante, semnificaţia unui rostrum, el, drept una dintre esenţele tari ale călinescianismului,
ori a unui berbec de luptă de mare eficienţă”2, Ovidiu „cultivarea consecventă a punctului de vedere estetic în
Cotruş vede în călinescianism „o instituţie de ecarisaj”, critica şi istoria literară”10. De-abia mai târziu, la sfârşitul
arogarea „dreptului de a face ordine în cultura deceniului al şaptelea, când călinescianismul va fi creat
românească”3, iar într-un dialog anticălinescian cu Cornel un larg culoar autonomiei esteticului, e recuperată – şi
afirmată deschis – acţiunea convergentă a lui Maiorescu
160 eseu
şi Lovinescu. Din „călinescianism”, autonomia esteticului nemijlocit consistenţa (...). Fiindcă are reprezentarea
revine la numele ei mai potrivit de „maiorescianism” şi din aceasta exactă, concretă, a operelor literare, evită pe cât e
creator de şcoală în această privinţă, Călinescu e readus posibil terminologia «de specialitate», prea abstractă
la statutul de discipol al unui întemeietor repus în drepturi. pentru a traduce contactul viu cu pagina tipărită şi prea
Acţiunea unitară a celor trei e subliniată de Mihai convenţională pentru a individualiza actul percepţiei
Ungheanu în Campanii, comentator necontaminat, încă, estetice (...)” 13. Fără îndoială că reticenţa faţă de
de morbul naţionalismului ceauşist: „Călinescu este terminologia de specialitate – în care cei mai mulţi citeau
maiorescian prin subordonarea la necesităţile literare ale încă urmele dogmatismului – stătea la baza succesul ful-
unor momente istorice şi prin ferma risipire a confuziilor minant al esteticii călinesciene din această perioadă.
conform unor principii estetice care rămân în esenţă Există, însă, dincolo de o concepţie generală
aceleaşi. Maiorescu risipeşte o confuzie a valorilor proprie asistemică, câteva idei şi caracteristici mai uşor de plasat
postpaşoptismului, Lovinescu, una produsă de imixtiunea în siaj călinescian. Dispreţul faţă de erudiţie şi faţă de
îngustului naţionalism de după 1900, G. Călinescu înlătură factologia stearpă – cu nu puţinele ei parti-pris-uri
confuziile de valori pe care o hagiografie ideologice – devine tendinţa generală a criticii româneşti
sentimental-politică le întronase în planul istoriei literare. din anii ‘60. Fie că e vorba de foşti ideologi precum Paul
Semnul comun este războiul cu imixtiunile extraestetice şi Georgescu sau Ovid. S. Crohmălniceanu, sau de tineri
aspiraţia către o scară a valorilor cât mai fidelă (sobri precum Eugen Simion sau Matei Călinescu ori,
adevărului”11. dimpotrivă, „teribilişti” precum Nicolae Manolescu),
De altfel, criticii tineri îşi vor da seama destul de niciunul nu mai admite în critică inventarele seci sau
repede că tot ce putea fi plasat în legătură cu Călinescu, stufoasele studii de istorie literară în stilul monografiilor
de la simple influenţe până la filiaţii probate cu citate exacte, de la începutul deceniului. De altfel, cărţile despre
era mult mai puţin expus contestărilor deschise. De aici Eminescu ale lui Eugen Simion şi Matei Călinescu sunt
provin, într-o anumită măsură, exagerările şi falsificările considerate drept primele – după 1948 – care practică o
tezelor călinesciene, devenite atât de cuprinzătoare, încât istorie literară eliberată de povara documentului şi a
vor îngloba majoritatea tendinţelor criticii contemporane. sursologiei. Cea mai susţinută campanie împotriva
Pe scheletul călinescianismului se dezvoltă, de altfel, toată erudiţiei şi a practicii documentaristice îi aparţine, însă,
carnaţia criticii de după 1965 – cu toate plusurile şi lui Nicolae Manolescu. Ca reeditare a gestului călinescian,
minusurile care decurg din acest specific. Ce-i drept, teoria tânărul critic compune o fiziologie caricaturală având drept
călinesciană însăşi era predispusă la deschideri. Cel mai personaj principal cercetătorul de tip vechi: „Se înţelege
seducător aspect al Principiilor de estetică, devenită un că istoricul literar de acest tip este în primul rând un biograf
fel de Biblie a perioadei sau, după cum se exprimă Marino, (...) Pe el nu-l interesează viaţa scriitorului, ci biografia lui
„un manual de etică a criticului”, este, cu siguranţă, (...). De la biografie, istoricul literar trece la operă. Metoda
aspectul ei refractar la orice teorie sau metodă care să lui rămâne şi aici (vorba vine) «ştiinţifică», adică se înlătură
submineze individualitatea operei. Într-o perioadă tot ce e subiectiv, tot ce e impresie, tot ce e interpretare
dominată încă de retorica unui pozitivism pus în slujba personală. Istoricul literar e obiectiv, impersonal şi fără
ştiinţificizării marxiste, era normal ca adversarii ei să apeleze, talent (...) Zeul la care se-nchină e documentul”14.
polemic, la o concepţie antiteoretică şi asistemică. Dispreţul pentru erudiţia seacă derivă într-o critică
Principiile de estetică nu compun un sistem de la adresa monografiei, văzută pe de-o parte ca gen didac-
norme, ci, după cum se exprimă Călinescu însuşi în Cursul tic şi pe de altă parte ca formă critică prin excelenţă
de poezie, mai degrabă un conglomerat de favorabilă ideologizării literaturii. Studiile de tipul „viaţa
„pseudonorme”, cărora li se recunoaşte din start o şi opera” permiteau, aşa cum se dovedise în ultimele două
autoritate particulară şi limitată. Din caracterizările criticilor decenii, păstrarea unui schelet ideologic strict. De aceea,
din această perioadă reiese clar că tocmai empirismul, sub pretenţia că demască „prejudecăţile monografiei”,
contactul viu şi nemediat cu opera – în afara oricăror Manolescu demasca, oblic, prejudecăţile ideologiei
încadrări – a constituit fascinaţia călinescianismului. (termenul însuşi de „prejudecată” trimite, în mod evident,
Silvian Iosifescu crede că „în arta de a sesiza o la o altă sferă de referinţă decât cea pur literară). Cei care-i
individualitate artistică”, autorul Principiilor de estetică replicau lui Manolescu faptul că monografia e doar o formă
e dascălul generaţiilor critice posterioare şi că, de aceea, critică printre altele aveau, desigur, dreptate. Doar că
„debutantul înzestrat din 1965 respectă şi în procedee şi tânărul critic nu blama monografia în sine15 (deşi lăsa să
în limbaj individualitatea artistică”12. În celebrul număr pară astfel din imposibilitatea de a vorbi deschis despre
din martie 1966 al „Contemporanului” dedicat lui G. pervertirea ei ideologică), ci practica monografică din 1966,
Călinescu şi criticii literare contemporane, certificatul în care citea o inversare totală a sistemului de valori: „Nu
de naştere al călinescianismului, Ov. S. Crohmălniceanu avem monografii despre marii scriitori, despre Eminescu,
analizează tocmai „metoda” percepţiei concrete a criticului: despre Macedonski, despre Sadoveanu. Avem în schimb
„G. Călinescu înregistrează poezia unui text ca pe o despre Bolliac, despre Vlahuţă, despre Brăescu, despre
materialitate detectabilă prin toate simţurile. El gustă Iosif, despre Topârceanu (două): cum se explică atenţia
mierea cronicii lui Ureche, aude cum frazele acestuia cad de care se bucură aceşti scriitori – care, oricum, nu sunt
ca nişte brocarturi grele (...). Nu o dată, îl surprindem de primă mărime –, atracţia pe care ei o exercită?
pipăind pasta materialului verbal, pentru a-i încerca Monografistul are adesea o formaţie de istoric şi el re-
eseu 161

duce istoria literară la fapte. Cum a face o monografie bune suporturi, de obicei, pentru studiile politizate): „Însă
eminesciană după acest criteriu nu e posibil, e preferat, dacă e vorba să constatăm că o operă ne dă sentimentul
de exemplu, Bolliac”16. Mihai Ungheanu indică şi mai clar de valoare iar alta nu, să explicăm opera în structura ei
conţinutul ideologic al campaniei împotriva „erudiţiei” intimă, emoţia, cu alte cuvinte, pe care o produce, lucrurile
monografiilor când, recenzând volumul lui Lucian Raicu se schimbă. Sunt cu putinţă orice consideraţii în legătură
despre Liviu Rebreanu, o carte deschizătoare de drumuri cu o operă literară, privită în realitatea ei interioară sau în
în critica românească de după 1948, notează că „a trecut raporturile exterioare, cu condiţia să putem spune mai întâi
vremea monografiilor lui Teodor Vârgolici despre Alecu că această operă există cu adevărat. Unii eludează cu totul
Russo şi Dimitrie Anghel, sau a Ilenei Vrancea despre criteriul, privindu-l din puncte de vedere care nu implică
Lovinescu, a lui Zigu Ornea despre junimism”. Toate neapărat ideea de valoare. Ei fac psihologie, sociologie,
acestea, notează pe un ton insidios Ungheanu, ţineau de istorie şi le e de obicei indiferent dacă au de a face cu o
„prejudecăţile noastre curente în critica literară”: „Nu mai capodoperă sau cu o scriere de duzină”22. De altfel, criteriul
credem că meritul lui E. Lovinescu e de a fi renunţat la comunicării intime a comentatorului cu opera, privită drept
maiorescianism mergând într-o direcţie opusă”17. Că sub singura modalitate de a-i atribui sens estetic, devine unul
poza antierudiţiei stă încercarea de dezideologizare a dintre criteriile principale de evaluare a criticii din această
faptului literar, o simte şi Cornel Regman, care denunţă perioadă.
intenţiile adevărate ale antidogmaticilor: „Foarte doritori Pentru a denumi noua relaţie dintre critic şi operă
de a se descotorosi de un anumit gen de critică instituită de călinescieni (şi concretizată în câteva
sociologizantă, o seamă de tineri critici ignoră faptul că monografii), Mihai Ungheanu foloseşte expresiva
au moştenit de la ea şi continuă să propage dispreţul cu metaforă a „vaselor comunicante”: criticul şi opera nu mai
totul nejustificat arătat criticii de izvoare, erudiţiei sunt două entităţi separate, reunite întâmplător, ci două
documentare şi celorlalte deprinderi ale istoriei literare realităţi care spun ceva esenţial una despre cealaltă. Studiul
riguroase”18. literaturii presupune, cu necesitate, o legătură intimă a
Cea mai importantă mână de ajutor le-o întinde, cercetătorului cu obiectul studiat. Deşi justificările „de
însă, estetica lui Călinescu postbelicilor prin insistenţa natură afectivă” cu privire la alegerea subiectului sunt
asupra caracterului creativ al criticii. Aceasta e, de fapt, puse pe seama lui Miron Costin, care îşi explicita şi el
ideea care a fecundat cel mai mult critica din această „încercările” într-ale scrisului, se simt influenţele
perioadă, contribuind decisiv la înlăturarea subiectivării călinesciene, de vreme ce „chestiunea vaselor
determinismelor ideologice. Adrian Marino o aduce în comunicante dintre autor şi tema sa e de o mare
discuţie încă din ancheta despre critică şi creaţie din actualitate”. Teoria „vaselor comunicante” se transformă,
„Steaua”, când reformulează „simţul critic ca act eşuat”, însă, într-un rechizitoriu sever la adresa criticilor incapabili
preluând aproape total mecanismul ilustrat de magistru: de a se investi subiectiv în propria creaţie: „Se întâlnesc
„Critica este o formă de creaţie fiindcă este în primul rând des autori care se consideră obligaţi să se ocupe de teme
o formă de re-creaţie (...) Un critic adevărat recompune pentru care n-au nicio chemare specială. Sunt cărţi unde
mental toate cărţile pe care le ceteşte (...) Pentru a face cu greu vei putea face legătura între autor şi perimetrul
aproape un paradox, am spune că el este chiar mai creator ales. Ce poate rezulta de aici? Desigur, o muncă ale cărei
decât cel mai fecund romancier. În orice caz, un mare critic rezultate sunt contestabile majoritar înainte de faza naşterii
a refăcut intelectual, fie numai şi prin simplă lectură, mai lor. Fără o intimă comunicare a subiectului cu obiectul
multe romane decât a scris însuşi Balzac”19. Ceva mai târziu, său, rezultatele sunt, în majoritatea cazurilor, nule.
când călinescianismul ia amploare, Marino îl defineşte Acuplajele nereuşite produc avortoni”23. Principiul îi
sintetic drept „facultate de retrăire a formulelor poetice permite lui Ungheanu să înlăture din start atât monografiile
consacrate”20. Dacă Marino nu face decât să descrie de erudiţie sterilă, consacrate unor autori mediocri (de
metoda călinesciană, Nicolae Manolescu reia consecinţele interes strict istoric, nu estetic) ale lui Teodor Vârgolici
ei în planul criticii şi al istoriei literare. Într-un fel aveau sau Marin Bucur, cât mai ales studiile marxist-„reformiste”
dreptate cei care-l învinuiau pe tânărul critic de mimetism practicate de Ileana Vrancea sau Zigu Ornea. Că-şi face
călinescian, căci Însemnările despre critică din 1964 nu un adevărat program din igienizarea, pe baze călinesciene,
făceau decât să preia în retorică proprie câteva idei din a studiilor monografice româneşti, rezultă şi din reproşul
Tehnica criticii şi a istoriei literare. Preluarea lor în acest la adresa cronicarilor „Luceafărului” (în speţă, Cornel
context devine, însă, semnificativă în sine. Pe urmele Regman), care promovează un set de valori contrare: „În
maestrului, Nicolae Manolescu plasează criticul în postura acest timp, Luceafărul, care cochetează cu lupta împotriva
de singur garant al valorii operei. Dacă nu există valoare interpretărilor deformatoare ale anumitor critici, întreţine
în sine („capodopera nu există obiectiv, ca un lucru asupra o confuzie permanentă a valorilor. Cărţile lui Matei
căruia se pot emite judecăţi universale, ci e o stare de Călinescu, Eugen Simion, N. Manolescu sunt primite
spirit a unor indivizi, un sentiment particular de valoare”21), echivoc sau «rău», în timp ce primiri favorabile au D.
criticului îi revine cea mai importantă misiune, aceea de a Anghel de T. Vârgolici, Oct. Goga de I. D. Bălan24.
dovedi că o operă „există cu adevărat”. Când îi atribuie Tehnica criticii şi a istoriei literare sau Istoria
criticii o atare misiune, Manolescu înlătură din condei literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică
orice atribuţie ideologică sau documentaristică, precum instituţionalizau, de fapt, îndoiala faţă abordarea istorică
şi impulsul de a face critică pe opere mediocre (cele mai a literaturii – fapt care face, dintr-o dată, ca tot valul de
162 eseu
„reconsiderări” marxist-leniniste, la ordinea zilei încă în literară”, anul XII, nr 12 (575), joi, 18 martie 1965, p. 3.
1965, să devină inutil. În Posibilitatea criticii şi a istoriei 10 Adrian Marino, În jurul criticii actuale, în „Gazeta
literare, Manolescu citează studiile călinesciene pentru literară”, anul XIII, nr. 46 (733), joi, 17 noembrie 1966, p. 7.
11 Mihai Ungheanu, Campanii, Editura Eminescu,
a proba faptul că „literatura n-are propriu-zis o istorie, ci o
Bucureşti, 1970, p. 110.
viaţă deschisă. Ea nu cunoaşte trecut sau viitor, doar un 12 Silvian Iosifescu, Esenţial şi paranteze, în „Gazeta
prezent perpetuu” 25. Este, acesta, punctul zero al literară”, anul XII, nr. 8(571), joi, 18 februarie 1965, p. 3.
neîncrederii, niciodată trădate, de-a lungul întregii critici 13 Ov. S. Crohmălniceanu, [G. Călinescu şi critica română
de sub comunism, faţă de perspectiva istorică a literaturii. contemporană] ..., p. 3.
Abordările sociologice sau istorice ale literaturii sunt rare 14 Nicolae Manolescu, „Posibilitatea criticii şi a istoriei
şi parţiale, pe de o parte pentru că erau, într-adevăr, literare”, în Semnificaţiile criticii contemporane. Perspective
aproape imposibil de găsit subiecte care să nu aibă mize ideologice, studiu şi antologie de Florin Mihăilescu, Editura
Eminescu, 1976, p. 314.
ideologice, pe de altă parte, pentru că se formase deja un
15 Drept dovadă se va întoarce, el însuşi, asupra genului
curent de opinie puternic împotriva oricărei tentative de nu mai târziu de 1970, cu o monografie despre Titu Maiorescu
reabilitare a caracterului extrinsec al literaturii. Într-un trecută prin filtrul Noii Critici franceze.
colocviu din 1972 care reia, practic, „valorificarea critică a 16 Nicolae Manolescu, Prejudecata monografiei critice,
moştenirii culturale”, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cor- în „Astra”, nr. 4, septembrie 1966, p 6 şi 10. V. Semnificaţiile
nea şi Al. Oprea notează că „necesara detaşare de eroarea criticii contemporane. Perspective ideologice..., p. 321.
sociologismului vulgar s-a însoţit câteodată cu refuzul 17 Mihai Ungheanu, op. cit., p. 182.
istoricităţii sau, măcar, punerea ei în paranteză”.26 Noul 18C. Regman, Nicolae Manolescu, „Lecturi infidele”, în
„Tomis”, nr. 1, 1966. V. şi Cărţi, autori, tendinţe, Editura pentru
„dogmatism” al autonomiei esteticului, cu corolarul
literatură, Bucureşti, 1967, p.118.
studiului intrinsec al operei literare, va face, de altfel, 19 Adrian Marino, [Critică şi creaţie], în „Steaua...”, p. 49.
imposibile nu numai abordările istoric-sociologice, ci şi 20 Idem, [G. Călinescu şi critica română...], p. 3.
tentativele filozofice, bănuite întotdeauna de un 21Nicolae Manolescu, Însemnări despre critică, în
suprasistem. Disputa dintre cerchişti şi călinescieni de la „Contemporanul”, nr. 31 (929), vineri, 31 iulie 1964, p. 3.
sfârşitul deceniului al şaptelea – care merită o discuţie 22 Ibidem.
aparte – e concludentă în acest sens. Dacă termenii de 23 Mihai Ungheanu, Campanii, Editura Eminescu,
ştiinţă, teorie sau filozofie au fost grav compromişi în cele Bucureşti, 1970, p. 173,4.
24 Ibidem, p. 216.
două decenii de realism socialist, ei vor fi acceptaţi doar
25 Nicolae Manolescu, Posibilitatea criticii..., ed. cit., p.
cu mari rezerve în critica românească din anii ’60-’80. 316.
Trauma atât de severei ideologizări a literaturii a făcut ca 26 Apud. Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară
un model antiştiinţific, antiteoretic şi anistoric să guverneze în România, II, ed. cit., p. 54.
toată gândirea critică a acestei perioade. Călinescianismul
se configurează acum nu numai ca exemplu al izolării
radicale a literarului de toate celelalte valori, ci şi ca model Alex Goldiş analyzes in his essay the influence of
absolut de anti-conceptualism. George Călinescu’s aesthetic ideas on the postwar criti-
cism, reffering mainly to the generation of the 60’s and
_____ 70’s. The rediscovery of the principle of aesthetic au-
Note: tonomy owns a lot to Călinescu’s ”Aesthetic Principles”.
1 Al. Oprea, [George Călinescu şi critica română The fact that he rejects any theory or method which could
contemporană], în „Gazeta literară”, anul XIII, nr. 11 (697), 17 undermine the individuality of the literary work becomes
martie, 1966. the most influential aspect of his book. The young crit-
2 Nicolae Balotă, Euphorion, Editura pentru literatură, ics of the 60’s (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Matei
Bucure?ti, 1969, p. 256.
Călinescu) tend to despise erudition and consider it a
3 Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, ediţie îngrijită şi studiu
way which allows them to eliminate the ideological as-
introductiv de Ştefan Aug. Doinaş, Minerva, Bucureşti, 1983,
p. 181. pect when interpreting a literary work. The creative as-
4 Toma Pavel, [Cornel Regman], Efigie şi revers, în pect of literary criticism becomes another prolific idea
„Gazeta literară”, anul XIII, nr. 43 (730), joi, 27 octombrie 66, inherited from Călinescu’s works. The theory of the ”com-
p.1. municating vesels” by which the critics understood the
5 D. Costea e îndreptăţit să observe că cei mai mulţi close connection between the critic and the work be-
dintre criticii buni ai generaţiei tinere şi „de mijloc” sunt într-un comes a severe criticism addressed to those critics un-
fel sau altul, într-o măsură sau alta, călinescieni (D. Costea, able to invest their subjectivity in the process of inter-
Căutări în critica literară, Anul XIII, nr. 15 (701), 14 aprilie preting a literary work. This principle will allow the
1966, p. 7). abolishing of sterile studies, on the one side, and of the
6 Adrian Marino, În jurul criticii actuale, în „Gazeta
Marxist ones, on the other. Alex Goldiş underlines that
literară”, anul XIII, nr. 46 (733), joi, 17 noiembrie, 1966, p. 7.
the trauma of the severe ideologization of literature made
7 Ibidem.
8 Ov. S. Crohmălniceanu, [G. Călinescu şi critica română a non-scientific, non-theoretical and non-historic model
contemporană], în „Gazeta literară”, anul XIII, nr. 11 (697), 17 govern that period.
martie, 1966, p. 3. Keywords: aesthetic principles, Marxist ideology,
9 Eugen Simion, [Omagiu lui Călinescu], în „Gazeta creative criticism, subjectivity
ars legendi 163

Georgeta MOARCĂS Preluând conotaţiile deja cunoscute ale subteranei


– ale unui spaţiu degradat, ostil, marginal, ascuns, sălbatic
–, Aurel Pantea le reinvesteşte în explorarea propriei
Poezia lui Aurel Pantea corporalităţi. Subterana devine un spaţiu liminal, în care
se petrec mereu procese dramatice ce afectează structura
Poemele lui Aurel Pantea sunt aproape întotdeauna interioară a corpului, dar şi a psyché-ului. Poetul este fie
fragmente ale unei singure drame în două acte care se martorul, fie însuşi subiectul acestei destrămări inevitabile,
joacă în adâncurile corpului şi spiritului său. Sondarea privită din mai multe perspective şi de la mai multe nivele
propriului abis somatic şi psihic, înregistrarea proceselor ale edificiului corporal.
de degradare care se petrec în străfundurile subiectului Prezenţa subteranei induce o tensiune dramatică în
este contrabalansată de o energie de sens invers, ce reprezentarea lumii interioare în primul rând datorită
izbucneşte pe neaşteptate şi transcende limitele date. valorizării direcţiilor spaţiale: sus şi jos vor fi arondate
Expresionist de esenţă crepusculară prin atenţia conştiinţei şi respectiv inconştientului sau, cu termenii
încordată faţă de destructurarea propriului corp şi psy- poetului, persoanei revelate şi persoanei nerevelate5. Între
che, Aurel Pantea nu este mai puţin (şi) un(ul) vitalist cele două zone inegale există o linie de demarcaţie fragilă,
atunci când înregistrează apariţia stihialului, a forţei pe care îi permite spiritului să lumineze traseul descensiv. De
care o numeşte în poemele sale „vieţuitoarea”, „vieţuitoarea la înălţimea conştiinţei „Cei tari / trag geamlâcul secret,
neagră”, „fiara”, „reptila”. privesc / adânc în ei, ca într-o cală, jos de tot, / valuri
Scenariul căderii generatoare de spaime sau al subţiri, priviri / din alte zile, nervi moi / şi nămoluri”
coborârii şi explorării interiorităţii profunde, care (Lagune) iar subterana, chiar dacă neliniştitoare, pare
marchează în cazul lui Aurel Pantea şi diferenţa de imaginar îndepărtată şi ţinută sub control. Din obscuritatea cărnii,
– un imaginar diurn, scindat într-o zonă a conştientului şi poetul devine însă martorul angoasat al unor execuţii
una a tărâmurilor întunecate care adăpostesc monştri sau infernale a fiinţelor (poate chiar ale unor reprezentări ale
unul nocturn de tip mistic şi aglutinant aşa cum propune sinelui) care populează edificiul: „în locul / în care stau,
Virgil Podoabă în monografia1 sa, – este aproape invariabil un fel de opacitate / mai mare decât a lucrurilor, / când nu
dublat de unul al resurecţiei, însă nu a vreunui subiect mai fac apeluri, ar trebui să am o poziţie / comodă pentru
transfigurat, ci a instinctualului pe care poetul îl găseşte că / mereu aud un plescăit şi în acelaşi timp / o pălălaie
în propria subterană. luminează / un corp în cădere.” (O opacitate mai mare)
Rezumând în prefaţa ultimului volum al lui Aurel Bolgiile interioare sunt ţinute sub controlul strict al
Pantea cele două mişcări constitutive imaginarului conştiinţei – „Unii / ascultă taberele de sclavi şi uneori /
poetului, Ion Pop nota: „Versurile de acum un deceniu, simt miros greu de sudoare şi le vin / imagini şi încăperi
apoi cele din placheta O victorie covârşitoare, din 1999, vechi / din partea aceea / foarte bine ştiută, ţinută / închisă
erau dominate de un fel de teroare a destructurării sub orbitoarele / peceţi ale persoanei / pentru că numai ea
subiectului, de recăderea în starea amorfă, nediferenţiată există”, „alţii // numai acolo stau, bolesc / şi se vindecă şi
a limbajului, fiinţă şi cuvinte fiind, în esenţă, o unică se văd de la înălţimea / înaltelor faruri, confundaţi / cu ideea
realitate –, cu aspiraţia trudnică de ieşire din beznele vagă a existenţei, ceva ca nămolul, ceva / negru ca şi el şi
lăuntrice în lumina unor închegări formale, fie şi încă ceva, între orbire / şi coborâre fără şansă” (Unii ascultă
conştientizate ca provizorii şi precare.”2 Însă adesea taberele de sclavi…) – dar stăpânirea aceasta este iluzorie,
„aspiraţia trudnică de ieşire din beznele lăuntrice”3, acest pentru că zona dominată de obscuritate şi întuneric a
primum movens care declanşează anabaza, se dovedeşte subteranei este în continuă expansiune.
a nu fi animată de vreo intenţie conştientă, ci lăsată la Informul şi imaginile asociate lui, huietul de criptă,
discreţia stihialului pe care poetul îl descoperă ca valoare materiile vâscoase precum mâlul, nămolul, obscuritatea şi
pozitivă în „ruinurile persoanei”. întunericul sunt o prezenţă vie, înspăimântătoare: „Uneori
/ nu mai înaintează. Ofensivele presante / se întrerup şi
1. Angoasa obiectivării corpului mulţi, neobişnuiţi cu asta, / sunt invadaţi de o lume
lăuntrică / de care le era teamă. Aceasta, ulterior, /
Încorporată, subterana transformă modul de putrezeşte sau e spulberată. / Alţii, demult vidaţi, / simt
imaginare al corpului, care nu mai este unul organic, ci stepa.” (Negru pe negru, 77)
devine anorganic. Mineralizarea corpului şi transformarea Lumea lăuntrică, ultimă rămăşiţă a figurii spiritului,
lui în edificiu împlineşte sensuri multiple: încetinirea se revelează a fi, celor ce întreprind coborârea în propriile
ritmurilor vieţii biologice pe măsura descoperirii adâncurilor, adâncuri, redusă la o „clipoceală la capătul nervilor”, şi
spectacolul surpării corpului, corpul ca sediu al coruptibilă asemenea cărnii: „Se afundă mulţi // în
identităţilor pasagere din care e compus individul. În acest concertul forţelor / ce oxidează până la piele, / până
context înţelegem şi afirmaţia lui Mircea A. Diaconu care dincolo de infima resursă – abur ori pământ plutitor – /
insistă asupra transformării din subiect în obiect în poezia ce le permite să iasă, / aşa cum se cunosc ei vii, / şi să
lui Pantea din ultimul volum4. Faţada impunătoare – înlăture luciul / de amurg / al vieţii consumate // coboară
„domurile / propriei noastre exteriorităţi” (Un apus de mulţi // în mormanul sec / a ceea ce s-ar fi numit odată /
soare la treizeci de ani) – ascunde mai totdeauna lăuntru al vieţii, / în solul incolor care-i desparte / de
interioare degradate, figurate prin holuri, camere uitate, altceva ce, probabil, a purtat / acest nume şi acum / e
subsoluri, temniţe, pivniţe, răsuflători, într-o estetică a doar o clipoceală / la capătul nervilor” (În culori verzui,
locurilor rele. de bronz vechi)
164 ars legendi
Un lăuntru acum despiritualizat, abandonat, asupra continuu stabilitatea şi posibilitatea de existenţă a fiinţei,
căruia se înstăpâneşte „viaţa fără reacţii”. Firesc, tema atât a cărnii, cât şi a spiritului ei: „Cineva lucrează în
dezagregării persoanei este urmată de cea a destructurării subsoluri. De la un anume nivel / ţi se urlă în faţă un nu,
gândirii şi limbajului: „Ascultă cu atenţie exteriorul. Se toate lucrurile / îmbătrânesc, pe chipuri se depune / un fel
lucrează / la edificiul omenesc, mormane de lest / se uită de sare, toţi cunoscuţii sunt atacaţi, / legăturile putrezesc
din alte stări: gândire şi limbaj / prefăcute în lintiţă. // Un / şi eu cad.” (Negru pe negru, 52, Nimic decât tremurul…)
pas şi viaţa fără reacţii / îşi măreşte teritoriile. Enigme cu Procesul degradării ameninţă şi corpul şi spiritul cu
muşchi / şi ventuze, cresc provincii mari, / cu ritmuri lente regresiunea în inform, generând imagini gigantizate, ale
şi nici o inimă / nu poate să le consume, cu luminiţe pe unor imensităţi în continuă expansiune, fie a corpului –
corp, / într-o sală de pâslă mai trece o toamnă / cu umbre „asia din trup” – a cărui formă e acum imposibil de conturat
tolănite pe covorul / nervilor, ultime focuri după care, / în datorită dispariţiei spiritului, fie a spiritului – „asiile
legea obrazului fără expresie, urmăm şi urmăm.” (Faruri) gândurilor necontemplate” – redus la o iradiaţie a umorilor,
Subiectul este redus progresiv la reprezentări a dispoziţiilor de moment înrădăcinate în corporal: „Uneori
informe: morţii spiritului care preface corpul într-o „carcasă mă percep / ca un ins foarte vechi, frize / se dau la o parte
huitoare” sau un „hoit golit de ape”, îi urmează completa încât, / umedă şi fără de capăt, / mi se impune asia din
destructurare a cărnii, devenită un „morman”: „însă totul trup, // ca melcii / trăiesc, îmi simt pielea, minuscule / faruri
// foarte bine se ştie în lungi după-amieze când carnea / orbesc la capătul întâmplărilor / prin care am trecut,
oboseşte / şi în mijlocul / trândăvelii ei uriaşe / se trag la o întunecimi / care îndepărtează trupul, / cum e, / de imagini
parte / glasuri iubite demult, chipuri / subţiri, puţin de altădată, / lipite de pământuri uscate, // au crescut
igrasioase, / din morman, / şi numai ele există şi mulţi / se muşchii / impersonalităţii / ca pielea pe talpă, mulţi / sunt
gândesc la asta intens, / în mohorală, în pământuri umede, fixaţi, piloni / din după-amiezele persoanei / cad / şi
/ fără sfârşit.” ***(Unii ascultă taberele de sclavi…) pretutindeni, nesfârşite, / adânci, în umori răsar / asiile
Antrenat într-o mişcare mereu descensivă, „la gândurilor necontemplate: / inteligenţă, fadoare / şi aburi
capătul imersiunii sale spre sursa genezică, spre increatul de sânge cald / eclipsează frize străvechi.” (Frize)
lichid, poetului nu i se relevă nimic integru, incoruptibil, Vechimea imemorială a subiectului semnifică
sănătos, imuabil şi etern. Ci din contră, lui i se relevă pretutindeni în poemele lui Pantea un stadiu ante-raţional,
finalmente uzura, descompunerea, fetidul, putrefactul.”6 nici una din reprezentările umanului nemaiputând primi,
De care este atins chiar şi spiritul. din cauza erodării la care au fost supuse, titulatura de
persoană. Subiectul astfel imaginat nu mai poate fi
2. Conflicte în interiorul sinelui nicidecum unul cartezian, aşa cum deja a demonstrat Virgil
Podoabă9, ci unul ex-fondat, redus la un stadiu aproape
Unul din conflictele importante pe care se construieşte larvar, al unor forme de viaţă dintre cele mai simple: „ca
poezia lui Aurel Pantea este cel dintre vocea care spune melcii trăiesc” (Frize). Descrierea lui nu apare în poezia
„eu”, izolată şi masa informă a unei corporalităţi amorfe. lui Aurel Pantea „mai cu seamă în zonele ei abstracte”10 ci,
Corpul şi-a pierdut statutul de „concept integrator”7, după după cum observăm, chiar în zonele ei cele mai concrete,
cum îl descria Caius Dobrescu, menit altădată să realizeze cele referitoare la reprezentarea corpului.
„integrarea dintre psyche şi soma, dintre sfera spirituală şi Nu putem să nu remarcăm aici, pe linia apropierii de
psihică şi «suportul» biologic al fiinţei individuale”8. poezia lui Lucian Blaga deschisă de Ion Pop în prefaţa
Criza ce constituie mereu punctul central în poemele volumului O victorie covârşitoare, în care era descrisă
lui Aurel Pantea nu priveşte separat reprezentările preferinţa lui Aurel Pantea de a asocia „cu o anumită
corpului de cele ale spiritului, ci în primul rând are în vedere consecvenţă întunericul nocturn şi muţenia (urmă
modificarea dramatică a relaţiei dintre cele două instanţe, blagiană) cu materialitatea informă, cu fermentaţii de
în direcţia unei disjuncţii radicale, imposibil de rezolvat. mlaştină şi aglutinări ce fac dificilă mişcarea ascensională
Când legăturile dintre „eu” şi corpul său se dovedesc şi structurantă, invitând mai curând la inerţie şi stagnare”11
deodată friabile, poetul ia iniţiativa să expună cu o detaşare şi o altă înrudire, de data aceasta cu una din figurile
cvasi-medicală ruptura lor, situându-se când de partea emblematice blagiene, zeul Pan. Aceeaşi somnolenţă se
spiritului, când de cea a cărnii şi constatându-le degradarea înstăpâneşte şi asupra subiectului blagian în ipostaza lui
iremediabilă. Retragerea în spirit nu mai poate decât observa Pan şi asupra subiectului pantean. Dar pe când în poezia
proliferarea scăpată de sub control a materiei corporale şi lui Blaga imobilitatea şi nemişcarea erau ale unui zeu, în
decăderea ei – „de la vârsta de treizeci de ani, / retras în poemele lui Pantea sunt caracteristicile unei creaturi
creier, nu pot anula cerurile / sub care trupul s-a clătinat / informale care anunţă prin prezenţa ei în acelaşi timp o
îngroşându-se” (Odăile cu stampe) – la fel cum, reciproc, reducere a umanului dar şi deschiderea lui spre stihial.
nici corpul nu îşi mai poate apropria eul, trecut în registrul
potenţialităţilor şi nu al certitudinilor, erodat, nimic altceva 3. Surparea persoanei
decât o iradiaţie întâmplătoare a umezelii, a nivelelor celor
mai joase ale fiinţei: „nimic din corpul meu nu este în măsură Degringolada spiritului – înfăţişată în scenariul
/ să-şi aproprieze eul,/… acesta e doar o sumă de intenţii, / cvasi-ritualic, repetitiv, al surpării persoanei – este
iradiaţie nescontată a umezelii” (Negru pe negru, 14, Că, în responsabilă pentru revelarea întinderii nesfârşite a
sfârşit, trăiesc acvatic) subteranei. Experienţa interioară a destructurării începe
Falia care se iveşte în reprezentarea subiectului este cu abandonul conştiinţei, declanşat aproape invariabil în
accentuată de o activitate subterană ce subminează poezia lui Aurel Pantea de lumina de după-amiază: „lu-
ars legendi 165

mina densă / se preface în lene”, „în gură persistă / un gust Departe de a semnifica doar dezumanizarea
dulceag de tău vechi, lumina / mi se aşează pe buze, ajunge persoanei, vieţuitoarea e valorizată pozitiv în universul
pe pomeţi, se lăţeşte / pe frunte, curând va fi totul mai pantean. Ea este, într-un anumit sens, manifestarea puterii
limpede, / va ieşi vieţuitoarea oarbă ” (Aglutinează detaliile) vieţii obscure, dispariţia ei reprezentând calea sigură spre
Aflat sub influenţa amiezii, subiectul pantean pare moarte, anunţată de lipsa interiorităţii şi transformarea
a fi atins de o boală înrudită cu melancolia şi având aceeaşi corpului într-o „carcasă huitoare”, într-un „morman”. Ea
origine metafizică, acedia. Strămoaşă a spleen-ului, semnifică vitalitatea primară, în absenţa căreia totul este
descrisă de mistici ca fiind expresia unei adânci „numai «amorţeală, pustiu, gheaţă şi spirit». Şi artă.” (Casă
dezintegrări a persoanei umane, atât a intelectului, care închisă)
„se depliază, se împrăştie în gânduri fără şir, haotice”12, De altfel, separaţia dintre viaţă şi artă, artefact,
cât şi a sufletului, concentrat în sine însuşi şi pierzând literatură se insinua în poezia lui Aurel Pantea încă de la
legătura cu Dumnezeu, acedia este sinonimă cu trândăvia, primul volum. Comentând Casa cu retori în articolul
langoarea, un amestec de somnolenţă şi silă provocată dedicat poetului din Dicţionarul Scriitorilor Români, Ion
de demonul de amiază. Pop amintea faptul că, printre diversele relaţii – unele chiar
În poezia lui Aurel Pantea, „îmbolnăvirea” respectă paradoxale – stabilite între „«sintaxa» formală a discursului
întotdeauna cu stricteţe două etape: apocalipsa persoanei, şi o materie amorfă, obscură, străbătută de tensiuni
trăită cu jubilaţie şi înregistrarea apariţiei vieţuitoarei, ascunse”13, putem vorbi şi despre „un manifest contra
eliberarea forţelor interioare instinctuale: „Am cunoscut purismului modernist (…) reflectat în «moartea din sintaxă»,
uriaşele lentori / în amieze provinciale, atunci / cele mai căruia i se opune exigenţa trăirii plenare în concretul lumii:
multe articulaţii cedează şi mulţi / se surpă / şi sunt moi şi «să ai carne, să ai trup şi să turbe / pentru asta
vechi / glasurile, chipurile, încăperile şi nu mai cutează / sintaxele».”14
nimeni să fie / persoană / atunci / urcă reptila în ins şi nu Înainte de descoperirea forţei instinctuale
se mai fac apeluri / şi un trecut comun ne îngroapă / şi irepresibile a vieţii fără reacţii, care transcende subiectul
toate verbele cad şi cad / chipurile, până iese, din muşchi antrenându-l într-un elan dionisiac de contopire mistică
destinşi, / din uşi căscate / viaţa fără reacţii”, ***(Am fie cu specia, fie cu forţele cosmice, poetul cunoaşte
cunoscut uriaşele lentori) regresiunea în informal, simbolizat aici de somnolenţa şi
Fidel imaginarului său, poetul propune constelaţii forţele germinative, latente, ale fiinţei. Această evidentă
de imagini antagonice: de o parte glasul, chipul, verbul, dezumanizare a subiectului îşi are latura ei de plăcere trăită,
semnificând atributele persoanei, cele care-i conferă amintind, cum afirmam mai sus, de panismul blagian.
identitatea ireductibilă, de cealaltă parte reptila, muşchii Eliberarea din chingile raţiunii este trăită la început
destinşi, corporalitatea amorfă, semnificând viaţa fără cu încântare, subterana adăpostind punctul de lene pe
reacţii, revelarea speciei. Cel ce trăieşte în sine acest proces care se sprijină acum universul pantean – cel mai de jos
regresiv, dezumanizant, este numit, neutru, ins. punct al unei fiinţe reduse doar la o viaţă vegetativă, unde
Cu toate aceste conotaţii negative iniţiale, surparea abia se mai poate închega vreo imagine, fie ea şi cea a
interioară este trăită ca un proces inevitabil, căruia nu i te iubitei: „Şi iarăşi punctul acela de lene, unde sunt / prea
poţi opune, ţinând de simplul fapt al existenţei organice. de tot împăcat, unde creşte pipirigul / şi papura, de-acolo
Dezumanizarea ascunde şi o latură pozitivă, ceea ce se îmi apari / foarte îndepărtată, abia te constitui / prin hale
eliberează în aceste ore de dezintegrare a corpului şi băltuitoare.” (Şi totuşi nesubstituit), punct al unei
spiritului şi „ia uneori chipul vieţuitoarelor” fiind identificat existenţe fericite prin imobilitatea pe care o presimte.
într-un poem drept „ce are el mai de preţ” (Casă închisă). Nemişcarea transformă reprezentarea omului în cea
Viziune maniheistă înrădăcinată într-un imaginar a unui subiect care a decăzut în regnul vegetal şi ale cărui
bântuit de spaimele căderii, separarea luminii de întuneric simţuri dispar încetul cu încetul: „faţa / mi se umple cu
devine, pentru Aurel Pantea, un criteriu descriptiv al muşchi şi se ridică / împrejur cuirasa prezentului. / Astfel
reprezentării omului. Aşa cum „Unii au capul făcut pentru înţelenit / orbesc.” (Faţa mi se umple cu muşchi), care
nămol, / alţii în orbitoarea / lumină a persoanei / îşi fac o devine una cu obiectele, fiind aproape imposibil de separat,
casă” *** (Unii au capul…), cei sortiţi să stea în nămol, un „eu planturos crescut ca un polip / în fiecare perete al
întruchipare concretă a damnaţilor, resimţind subterana casei” (Plecare de acasă). Perechea acestei imagini a unui
adesea drept un spaţiu ostil, aproape o închisoare: „un Pan contemporan este cea a unui subiect sălbăticit, o
aspru huiet de bulboane / răcite în care posomorât zace / reprezentare dionisiacă: „Ce este afară cunosc în detaliu,
şi prin care, arareori mişcându-se, / atât cât se poate, / afară / nu există pronume personale, afară / e eul cu păr şi
astfel fixat în severe asceze şi sceptic, / a atins cu mâna arta / cu care îmi suport spasmele” (Eul cu păr)
pereţi îngheţaţi / de galerie străveche / în care mulţi vor fi Certitudinea atingerii unui punct eleat al sinelui
stat / şi s-au uscat de dorul vieţuitoarelor.” (Casă închisă) deopotrivă fizic şi psihic pare să fie pierdută în poemele
Dorinţa evadării printr-o prăbuşire apocaliptică vine firesc, din volumele următoare, care vor înregistra angoasa în
sub impuls dionisiac, în încercarea de a invoca apariţia faţa permeabilităţii şi vulnerabilităţii unui univers interior
mult doritelor vieţuitoare: „care, calm, ar rezista, stând la o şi exterior descoperit deodată ca nelimitat. Exprimată concis
masă, bând vinuri, / cu ziua orbitoare-mprejuru-i, / să nu în Negru pe negru: „Aici şi acum: un icnet sub o uriaşă /
se deschidă din temniţa-i, / dacă se poate, / şi să încerce ventuză. La capătul îndepărtat / al pâlniei steaua moartă,
să ardă altundeva / decât în hârtoape uscate şi sterpe / gaura / neagră suge neobosită.” (Negru pe negru, 88)
din care pentru veşnicie s-au retras / toate vieţuitoarele.” spaima se adânceşte în O victorie covârşitoare: „Nu există
(Casă închisă) nici un punct final în noi. / Cine să mai ştie. Gurile zidite. Şi
166 ars legendi
timpul / după. Şi timpul înainte. Şi timpul de aici.” (O pentru că, umed, întreg corpul răspunde / impetuosului
victorie covârşitoare) Subterana devine un spaţiu val şi nu mai opreşte / lumina şi apa şi pământul în delir, /
deschis. izbindu-l, / mai supus ca femela se lungeşte, / indistinct în
rafală, / bun de arat, ca ogorul în care / apă, lumină şi
4. Celebrarea stihialului pământ, / în rugă compactă / aglutinează” (Ogor în zori)
Experienţă retrăită mai târziu, dovadă poemul *** (Ce
Apariţia vieţuitoarei oarbe, a reptilei, semnifică incomod… ) din volumul La persoana a treia, probă a
distrugerea principiului individuaţiei resimţit de Aurel rezonanţei dominantei acvatice a imaginarului său16 cu
Pantea, în spirit nietzschean, drept sursă a suferinţei şi la natura renovată: „vieţuitoarea, cu întreg elanul sângelui,
care renunţă uşor, anticipând contopirea cu o lume / izbeşte un anotimp crud”. Regăsim aici esenţa
ipostaziată drept Magna Mater: „Există ore în care renunţi dionisiacului aşa cum fusese definită de Nietzsche în
/ la o identitate, ba chiar o vezi cum se topeşte / fără vreun Naşterea tragediei, descriind „extazul dătător de delicii,
spasm”, momente în care „te vei simţi / lipit de lume / ca de ce se naşte din adâncurile omului, ba chiar ale naturii, de
o placentă” (Există ore). Numai după ce eroziunea câte ori «principium individuationis» este încălcat.”17
interioară s-a desăvârşit, din „ruinele persoanei” partea Simpla sosire „năvalnică a primăverii ce irupe în întreaga
necunoscută, apăsătoare şi imposibil de stăvilit, irumpe. natură cu o covârşitoare plăcere, trezeşte instinctele
Scenariul primar articulat obsesiv în poemele lui dionisiace a căror exacerbare face ca subiectivul să se
Pantea are evidente componente dramatice, amintind transforme într-o totală uitare de sine.”18
suferinţele exemplare ale lui Dionysos: prăbuşirea
persoanei, „ruperea ei în bucăţi”, eliberarea vieţuitoarei şi 5. Experienţa negativă a indeterminatului
transgresarea limitelor individului. Departe de a fi un
privilegiu al fiinţei poetului, apariţia ei restabileşte legătura Interioritatea subiectului pantean apare, de la primele
între oameni, acţionând ca farmecul dionisiacului în la ultimele sale poeme, răvăşită de aceleaşi procese ob-
accepţia nietzscheană şi marcând descoperirea unităţii scure, a căror desfăşurare nu poate fi deloc influenţată de
speciei: „Dimineaţa deschid geamul, / unul real, şi constat cel care spune „eu”, prins între dinamica surpării persoanei
satisfacţia vecinului, văzându-mi / faţa extenuată. / O să-i şi apariţia „vietăţii”.
vorbesc şi eu despre pungile lui de sub ochi, / despre O experienţă interioară în termenii lui Georges
tusea lui seacă. / Ne privim. Imaginile noastre, una cu alta, Bataille, care asociază conceptul său celui de experienţă
despre / altceva vorbesc, / despre un altceva cu crevase mistică, ea este în primul rând „o călătorie la capătul
şi cheaguri – pe deasupra / îngustei / noastre străzi, unde posibilului uman”19. Necunoscutul care i se dezvăluie lui
creşte o puternică vieţuitoare. / Despre ea avem opinii Aurel Pantea în „reveria” din copilărie reverberează dra-
asemănătoare. Amândoi o / producem, ea creşte / pe sub matic în poemele sale de mai târziu. Regăsim în primul
pungile lui de sub ochi, pe sub faţa mea / extenuată” ***( rând o legătură directă între „masa uriaşă şi densă” care i
Iar e seară. Drumurile…) se „arată” şi spre care copilul se simte fără putinţă de
Deşi cu o origine acvatică, – „imemoriali / în municipii împotrivire atras, senzaţie antrenând-o şi pe cea a căderii,
de lene, numai umezeală / şi umbră şi-o vietate flămândă şi impunerea la fel de puternică asupra fiinţei a apariţiei
iese / din hale” (Aceste Veneţii, aceste lagune) – „fiarei”, precedată, în poezie, de o fulguraţie întunecată
predispusă aşadar lentorii, vietatea semnifică şi trezirea ce anulează conştiinţa şi devastează fiinţa.
instinctualului. Invocat drept centaur, imaginea sub care Însuşi numele de „indeterminat”, prin care poetul
se reprezintă subiectul pantean poate fi o nouă trimitere circumscrie această prezenţă, dat evident mult mai târziu,
la Dionysos ca zeu al ştergerii diferenţelor dintre om şi sugerează tipul negativ al experienţei sale: „Prima întâlnire
animal şi alaiul său extatic de sileni şi satiri: „Colţul acela cu indeterminatul am avut-o în copilărie, cred că aveam
întunecos, / mirosind a alge, / unde începe ficţiunea cinci sau şase ani. Aveam o cumplită reverie a unei mase
propriei persoane, colţul acela / de unde auzi uneori uriaşe şi dense. Mi se «arăta», într-un fel de adâncime
bufnituri de ape / stâlcite, colţul grohăitor, / copleşind spaţială, această masă de o culoare portocaliu-gălbuie.
carnea, de-acolo vin / moleşirile, repus în drepturi, întreg Palpita şi eu îmi simţeam fiinţa ameninţată de un fel de
trecutul / se cabrează evocându-mi / în punctul de secretă vertigiu. Îmi reveneam greu. Eram atras în acea masă. Când
perspectivă, / din trup, un centaur, / forfota lui de juneţe dispărea, aveam senzaţia unei eliberări. Nu eu doream să
dilată viziunile, un fel de uitătură // feroce când simţi / în am reprezentarea ei. Ea «venea».”20
tine specia / şi arzi.” (Specie) Ecoul cel mai fidel şi puternic al acelei spaime de
Stihialul ca forţă universală ce traversează corpul, „necunoscutul de neconceput”21 cu care se confruntă
din care acesta nu vrea şi nici nu se poate sustrage, mereu Aurel Pantea îl putem găsi într-un poem din volumul
adânceşte, prin izbucnirea lui, prăpastia care există în La persoana a treia, ce reuneşte imaginile „gropii
reprezentarea subiectului între spirit şi corp. Înainte de a galbene” şi a „vieţuitoarei negre”, sugerând apropiata
fi o referinţă la tipul de poetică ales şi a polemicii cu „poetica dispariţie a vocii conştiinţei, momentul inevitabil al
intelectului pur”15 menţionată de Al. Cistelecan în cronica apocalipsei persoanei, spaima de cădere: „Ascultă-mă,
sa din 1984, versurile următoare pornesc dintr-o experienţă acum… / … vieţuitoarea neagră stă / în poarta fiecărui
interioară a ivirii unei forţe ce transcende subiectul, lucru, ce aproape, aproape, aproape / e mintea de o groapă
anihilând spiritul şi lăsând corpul pradă ritmurilor galbenă, nu te surpa, iată negreala / de la capătul gesturilor
universale: „Ce va face creierul, crispat, pe când trec / în şi iată negreala de după / viaţa singură a gândirii, închis,
primăvară, cu corpul înfăşurat / în ceaţă, ce va hotărî / închis, închis / mi-am betonat toate vocile să poată răsări
ars legendi 167

/ deasupra un domn ce va gusta lenevos apocalipsa / permanente. Spaţiul imaginar al pivniţei, al subteranei,
persoanei printre figuri oarbe şi straturi / de glasuri, şi interiorizat în cazul poetului, amplifică experienţa vizionară
intrări boltite // Spre interior, tot timpul spre interior, / spre a unei prezenţe strivitoare care i se impune: „Visătorul din
reşedinţe uzate unde aud răsuflările unora / retrăgându-se, pivniţă ştie că zidurile pivniţei sunt ziduri îngropate, ziduri
domn cinic al după-amiezelor / într-un februarie obosit să cu o singură faţă, ziduri care au întreg pământul în spatele
mai pompeze o limfă stricată, / îmi pun mâinile pe faţă şi de lor.”23, partea nevăzută conţinând secretul profunzimii
acelaşi peisaj dau / în centrul crud al viziunii… rpt… rpt… imemoriale: „întocmai / cum de pământ ar ţine şi cele mai
rpt… / rpt…” (Gloată) ocrotite / secrete ale tale” (Astfel eşti dat cu totul la o
Experienţă existenţială exemplară a poetului, parte).
irumperea instinctualului sub chipul „fiarei” sau al Aparţinând unui strat imemorial, necunoscut al
„vieţuitoarei” e o manifestare stihială care îl transcende şi omului, „vieţuitoarea” se impune cu o forţă
îl anihilează pe individ (sau ceea ce a mai rămas după necuantificabilă, fiind într-un anumit sens expresia
prăbuşirea lui), eviscerându-l aproape complet şi vitalităţii dionisiace, căreia însă i se pot descoperi nuanţe
expunându-i secretele: „Întocmai cum ai deschide demonice, prin apartenenţa ei la un fond obscur, revelat
ferestrele / şi ţi-ar intra în casă chintale / de pământ, întocmai brusc, ce anihilează persoana.
/ cum de pământ ar ţine şi cele mai ocrotite / secrete ale _____
tale, întocmai cum numai pământul ar miza / pe nişte apariţii Note:
fugare / în momentul în care se scutură în tine / o 1 Virgil Podoabă, Între extreme. Eseu despre poezia lui
întuneceală. / Astfel eşti dat cu totul la o parte / şi începe Aurel Pantea. Urmat de Nova Vita Nova de Aurel Pantea, Editura
biografia cea grea / şi auzi basul şi atunci / nu mai e nimic Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Vezi fragmentul: „În afară de tendinţa
imaginarului său de întoarcere spre amorful lichid şi vâscos,
de făcut pentru că s-a deschis / întuneceala aceea şi-ţi
există la Aurel Pantea încă două coborâri (…) reprezentând –
vine să deschizi / ferestrele / şi-ţi intră în casă / chintale de
subiectiv şi existenţial – cele două experienţe fundamentale ale
pământ, iar în această invazie / tu asculţi în continuare / poetului: o descensio dublată de o regressio în trup, iar alta, la
basul, / ca o respiraţie / de oraş năduşit.” (Astfel eşti dat fel, în psychea individuală şi colectivă.”, p. 28.
cu totul la o parte) 2 Ion Pop, Negru pe negru pe negru (un fel de prefaţă),
Evenimentele biografice ale poeziei lui Pantea, prefaţă la volumul lui Aurel Pantea Negru pe negru (un alt
puţine la suprafaţă, readuc problema reprezentării poem), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 5.
subiectului. El este unul scindat, dezechilibrat, înstrăinat 3 Ion Pop, op. cit., p. 5.
în peisajul urban şi într-o natură nepăsătoare, pradă unor 4 Mircea A. Diaconu, Aurel Pantea. Poezia ca
hermeneutică, în Contrafort, nr. 1-3 (147-149), ianuarie-martie
conflicte desfăşurate la mare adâncime, imposibil de
2007.
controlat. Omul pare pentru totdeauna marcat de urmele
5 Despre această separaţie în ontologia lui Aurel Pantea v.
vieţii fără reacţii care mai degrabă produce degradarea articolul lui Al. Cistelecan, Persoana de după-amiază de Aurel
individului, o formă de moarte în viaţă: „Azi, nici un prilej Pantea, Familia nr. 5 (225), mai 1984, p. 3: „În ontologia sa
de groază, inşii / se uită normal unii la alţii, fiecare verifică «vieţuitoarea» ţine de stihial şi ea se află la antipodul «persoanei»:
/ în viaţa altuia limitele unui lucru / ce dispare lent şi / pe procesualitatea se opune măştii, «persoana nerelevată», informă,
toţi îi interesează… // în parcul oraşului, nimic suspect. dar participând la viaţa şi pulsul cosmic, se opune «persoanei
Lumina / dispare şi apare conform legilor fizice, feţele / revelate», convenţională, funcţionărească, stereotipă”.
unora edifică muzee de linişte / parţial împăcată. Mă uit la 6 Virgil Podoabă, op. cit., p. 28.
7 Caius Dobrescu, Corupţia şi corporalitatea, sau despre
degetele unuia aşezat / pe aceeaşi bancă, lângă mine.
ambiguitatea endemică, fragment din Despre analogie, agenţie,
Tresar în impulsuri / neclare, faţa pare absentă, o tulburare
glisare şi incertitudine, în Caius Dobrescu, Ovidiu Moceanu,
lăuntrică / i-a supt din obraji orice urmă de viaţă / încât coord., DEA MUNERA, reprezentări asupra corupţiei în
pare mort. Nimic îngrozitor, conflictele / se desfăşoară la modernitatea literară şi intelectuală românească, Editura
mare adâncime, în siguranţă. / Dacă, acum, s-ar reteza un Universităţii «Transilvania» Braşov, 2005, p. 43. V. şi Caius
cap, viaţa revenită / din locuri foarte joase ar găsi o formă Dobrescu, Corruption, corporalité et littérature, în Euresis,
/ în care să se închege pentru încă o privire / afară” *** Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles, Nouvelle
(Azi, nici un prilej…) série, no. 3-4, Automne-Hiver 2006, articol reluând ideile expuse
Acest moment de aneantizare bruscă este reluat pe larg în Dea Munera.
8 Idem, Dea Munera, p. 43.
aproape identic şi într-un alt poem, importante devenind
9 V. Virgil Podoabă, Între extreme. Eseu despre poezia lui
pentru analiza fenomenului izbucnirii iraţionalului
Aurel Pantea. Urmat de Nova Vita Nova de Aurel Pantea, Editura
asocierea imaginii „fiarei” cu întuneceala, opacitatea, Dacia, Cluj-Napoca, 2002: „Pe de altă parte, în poezia lui Aurel
pământul şi revelarea secretelor: „fiara este / pentru că Pantea există – mai cu seamă în zonele ei abstracte – şi descrierea
trăieşte numai în absolut, nu o cunoşti decât dacă / te unui subiect uman şi gânditor în genere, însă acesta nu este
devoră, lângă ea aparenţele se topesc în propriul lor abis, deloc, ţinând cont de felul cum i se relevă poetului, un subiect
iar / ea îngroaşă peste lume opacul, de asemenea este cartezian întemeiat metafizic pe vreo structură stabilă şi
indestructibilă, /…/ … dar fiara / nu este focul şi apa, nici imperisabilă mai cuprinzătoare decât el însuşi. Altfel spus, şi cu
aerul, ea este când tună în tine / un pământ surd şi orbeşti termenii lui Vattimo, acesta nu este un subiect forte, ci un subiect
vattimian depotenţat, postmodern, privat de un temei univer-
de atâtea şuvoaie pe care lucrurile / le împroaşcă
sal, sau, ceea ce e cam acelaşi lucru, un subiect contingent
posedându-şi secretele, este o palpitaţie grea între /
rortyan” (p. 95).
ziduri.” *** (Un ştreang…) Asemeni visătorului 10 Ibidem, p. 95
bachelardian pentru care „în pivniţă, tenebrele rămân zi şi 11 Ion Pop, Prefaţa la volumul lui Aurel Pantea, O victorie
noapte”22 Şi Aurel Pantea este exploratorul zonei beznelor covârşitoare, Editura Paralela 45, 1999, p. 8.
168 ars legendi
12 Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Studiu
introductiv, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura
Liana COZEA
Polirom, Iaşi, 1997, p. 54.
13 Ion Pop, Aurel Pantea în Dicţionarul Scriitorilor
Români, coord. şi rev. şt. Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi
Trecute vieţi de Doamne şi de
Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, Domni (II)
Albatros, vol. III, M-Q, p. 585.
14 Ibidem, p. 584-585
În fragmentele dedicate Cantacuzinilor şi, cu
15 Al. Cistelecan, art. cit., Familia nr. 5 (225), mai 1984,
precădere, în cel evocator al întâlnirii Mariei cu viitorul ei
p. 3: „În polemica sa cu poetica intelectului pur, autarhic şi
narcisist (Ogor în zori), el ia făţiş partea stihialului, năzuind la soţ, nemiloasă, dar şi din cea mai firească bunătate şi
o contopire în extaza elementarului, la o dizolvare în valul vital iubire, autoarea, pentru a conferi autenticitatea întemeiată
care zguduie lumea”. pe atât de râvnita obiectivitate, alternează persoana a treia
16 V. Virgil Podoabă, op. cit.: „Izomorfismul acvatic al singular cu persoana întâi, autentificându-şi astfel dublul
simbolurilor şi imaginilor, cu recipientele adiacente, ca şi rol de memorialist subiectiv şi martor imparţial în cel mai
substanţialitatea fluidă şi vâscoasă, cu procesele inerente (curgere, complicat moment al existenţei sale; ea se implică şi
scurgere, topire, aglutinare), sunt pretutindeni prezente în poezia totodată asistă detaşat, alături de Mihai, „izolaţi cum eram
lui Aurel Pantea şi constituie evidenţele eclatante, mai ales cea
deja de toţi şi de toate prin starea de transă reciprocă”, la
din urmă, ale imaginarului său. Căci aici aproape totul – adesea
competiţia viitoarelor rude, la basmul cu prinţul cel frumos
inclusiv conceptul – e umed, moale, fluid, curgător, lipicios şi se
cufundă.”, p. 27. şi bogat, descendent din Împărăţia Orientului, înconjurat
17 Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, traducere de de oameni, neamurile lui: „un fel de halou auriu plutea în
Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan, în vol. De la Apollo la jurul Cantacuzinilor – cel al aurului şi al titlurilor lor [...] –
Faust, Dialog între civilizaţii, dialog între generaţii, Antologie, care impunea, dar nu atrăgea”, căci ei „nu trăiau, aurul,
cuvânt înainte şi note introductive de Victor Ernest Maşek, titlurile şi importanţa lor sufocau viaţa în ei.” Prinţul îşi
Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 183. găseşte soţia, „minunata fată”, tocmai în Moldova, adânc,
18 Ibidem, p. 183. chiar dacă nu făţiş dispreţuită. Şi totuşi, în ciuda acordului,
19 Georges Bataille, L’expérience intérieure, Gallimard,
se face simţită disonanţa, e diferenţa între viaţa la Tescani
1983, Ébauche d’une introduction ŕ l’ expérience intérieure, p.
şi cea de la Floreşti – reşedinţa Cantacuzinilor: „Şi viaţa
19.
20 Aurel Pantea, Nova Vita Nova – teze, glose, reverii, de familie din Floreşti avea o notă biblică, cu tot luxul
vise, proiecte, I. Molohul exhibat, în Virgil Podoabă, op. cit., p. occidental uluitor al acestei locuinţe de mari boieri valahi,
108-109, subl. în text. fabulos de bogaţi, posesori a 99 de proprietăţi, spunea
21 Georges Bataille, op. cit., p. 16. cronica, descendenţi din monarhii Bizanţului cu
22 Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, traducere de Irina predecesori care domniseră în mai multe rânduri, în ţară,
Bădescu, prefaţă de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Piteşti, înainte de actuala dinastie”. Diferenţa aceasta de „fibră,
2003, p. 50. de mentalitate, de gusturi nu va deveni supărătoare între
23 Ibidem, p. 51. Mihai şi Maria, atunci când flacăra pasiunii va mai fi scăzut
cu trecerea timpului?” Relatarea la persoana a treia conferă
mărturisirii atât de cuvenita detaşare, pentru a face
Georgeta Moarcăs’ essay on the poetry of Aurel creditabilă trecerea la persoana întâi, preluând
Pantea underlines the expressionistic features of his po- avertismentul lui Carmen Sylva că „făcând cea mai
etry, the irresistible and destructive attraction of the frumoasă partidă” din România, „măritându-mă” cu unul
negative. This is actually the first act of a personal drama din cele mai mari nume din Europa, făceam o mezalianţă şi
which includes an opposite force that bursts out unex- nu aveam să fiu fericită.
pectedly. This second component of Aurel Pantea’s po- Un amestec de admiraţie înciudată şi reproş
etry has more vitality, shows a Dionysian type of energy, îngăduitor străbate paginile dedicate ambelor familii,
and appears under different metaphorical names such marcat de sentimentul efemerului. Iubiţi şi apreciaţi,
as “the being”, “the dark being”, “the beast” or “the străbunii moldoveni par să nu onoreze adecvat iubirea în
reptile”. The essayist analyzes the three components that posteritate a urmaşilor lor, împovăraţi de viaţa lor de
Aurel Pantea’s imagination seems to disintegrate: the moldoveni nepăsători, „fără scop, bogată în posibilităţi,
person, the thinking and the language. As a result, the dar dominată de legea minimului efort”. Cantacuzinilor
resurrection does not lead to a transfigured subject, but „puţini iubiţi [...] cu atât mai puţin iubiţi, cu cât lumea îi
it is rather the force of the instinct which the poet finds acuza de zgârcenie, pe nedrept”, le recunoştea calităţile
within himself. civice şi „virtuţile familiale”, spiritul practic şi intransigenţa
Keywords: Expressionism, Dionysian energy, de- lor în materie de morală, în realitate, zgârcenia lor
structive, disintegration reducându-se la „un simţ foarte precis al valorilor con-
crete şi la o economisire raţională a bunurilor, ceea ce nu
excludea generozitatea atunci când aceasta se impunea”.
Se observă o simetrie în acest capitol ce ţine de
ordonarea riguroasă a pragurilor confesiunii, de dorinţa
ei de adevăr, ceea ce îi conferă „spunerii” o seducţie şi un
anume farmec în plus. Căci autoarea este o naratoare
fermecătoare, transformându-l pe cititor într-un intim, fa-
ars legendi 169

miliar al cercului ei de strămoşi şi de prieteni. Riguroaselor al Irinei, aventurier de familie bună, delapidase deja trei
şi deloc măgulitoarelor portrete de boieri moldoveni, în mari averi înaintea acestei căsătorii, pe a sa „şi pe ale celor
ciuda, dacă nu a afecţiunii pe care le-o poartă, cel puţin a două capre bătrâne cărora le fusese amant, cu un cinism
solidarităţii de neam, le opune, într-o pretins amicală ce provocase scandal în ţară şi în străinătate.”
competiţie, o perindare de figuri de mari boieri munteni, în Portretul-caricatură este edificator în acest sens „Şi fizicul
frunte cu „patriarhul” de la Floreşti, „Nababul”, Gheorghe se asemăna cu cel al lui Bel-Ami din Gui de Maupassant:
Gr. Cantacuzino, socrul memorialistei, „un domn bătrân, părul îi era ondulat, avea o drăgălăşenie unsuroasă de
încă foarte drept, cu ochi albaştri, spălăciţi, cu părul buclat frizer, o eleganţă îndoielnică de chelner de lux care pozează
şi favoriţi albi ca Franţ Iosif (cu care era prieten)”. în marchizul de Sade”. Ideea de fatum, de predestinare, de
„Paradisul terestru” de la Floreşti al marilor potentaţi soartă nemiloasă, de plată peste secole pentru vinovăţii
Valaho-Bizantini, cu abundenţa de fructe, lapte, miere şi străbune, o ilustrează această Irina, victimă inocentă şi al
făină, „ca-n ţinutul Canaan”, unde viaţa era atât de însorită, celui de al doilea soţ, Nicu, strănepotul Alexandrinei şi al
îi adăposteşte şi îi răsfaţă pe cei din stirpe bizantină, lui Ion Ghica, „nici prost, nici ticălos, dar uşuratic şi
„conştienţi de înalta lor ascendenţă şi de rolul de prim alunecos” de la care nu se putea aştepta să-i fie fidel.
rang pe care familia lor îl juca în România şi în străinătate”, Există în aceste pagini tristeţi autentice şi accente
totuşi „lipsiţi de snobism şi de spirit îngust de castă, ca dramatice ce nu-şi pierd din acuitate, puse sub semnul
nişte oameni siguri de ei înşişi şi de privilegiile lor”. necruţătoarei sorţi, catastrofele pe care le-au avut de
„Bunăstarea şi plinătatea” de la Floreşti, suficientă îndurat neamul Cantacuzinesc, tragedia „latentă” din
oricui „cel puţin la început”, nu poate oculta „lipsa existenţa acestei familii, în ciuda instinctului de conservare
atmosferei spirituale, intelectuale şi artistice”, căci „feroce”, exacerbat al Nababului care „evita orice emoţie,
„raţiunea, bunul simţ şi o sumă onorabilă de cunoştinţe în fugea de orice contact cu nenorocirea, cu boala şi cu
serviciul ocupaţiilor practice, copleşitoare, nu lăsau loc moartea”.
pentru nici o aspiraţie intelectuală sau metafizică”. Iată Amarele constatări se învecinează cu tonul caustic
cum formularea eufemistică îi asigură autoarei confortul din capitolul dedicat lui Alice Cantacuzino – Fiica mea,
loialităţii. un torent de observaţii în plan corporal şi moral, o situare
În schiţele de portret ale rudeniilor prin căsătorie – a lor la antipozi: „fiica mea şi cu mine ţinem parcă de două
în contrast cu cele ale moldovenilor din al căror os se neamuri diferite. Neamul fiicei mele: solida, dar opaca
trage – concizia formulărilor alternează cu accentele puse descendenţă Balcano-Cantacuzină, bine aşezată, limitată
pe detaliile parcimonios distribuite, fără afectările şi de secole la lucrurile practice, având ca principală axă şi
îngroşările tonului din descrierile de natură sau relatările motor un nepotolit spirit de tezaurizare şi de dominaţie
călătoriilor sale, unde sunt căutate efectele, iar apelul la materială”. Conflictele matern-filiale de după moartea lui
metaforă, cum de altfel am precizat mai sus, este supărător, Mihai Cantacuzino, gravitând în jurul drepturilor de
chiar dacă simţul pentru sublim nu este absent. succesiune, îndreptăţesc diatriba violentă, ocara scrisă
Destinul familiei Cantacuzino îl aşază sub semnul în câteva pagini de o extraordinară virulenţă închinate
fatalităţii care loveşte „îndârjită, în aceste victime, care, fiicei, „această încarnare blondă a orgoliului şi a poftelor
chiar dacă nu au făcut neapărat bine, n-au făcut rău [Cantacuzinilor]. Să aduni, să deţii în orice mod şi cu orice
nimănui – cel puţin în ce priveşte ultimele generaţii”. preţ, chiar cu preţul sufletului şi acela al altora, este pivotul
Marcaţi par a fi cu toţii de acest destin potrivnic, cu şirul în jurul căruia se învârte, acţionează defectele şi calităţile
de morţi crâncene, asasinate şi de sinucigaşi, de la moartea deopotrivă ale acestui neam opus, duşman cumva,
fiicei preferate Irina, obolul dat în contemporaneitate neamului meu, şi învins de mine în Mihai”, bun, cinstit,
pentru crimele şi nelegiuirile urmărite până prin secolul al „cu înclinaţii pământeşti” diluate, „transfigurate în
XIII-lea, la împăratul Ion Cantacuzino, ucigaş dinastic al contactul cu mine, că ai lui voiau uneori să-l renege”.
nepotului şi finului Constantin Paleologul sau Movilă Resentimentele, probabil multă vreme reprimate,
Basarab, poreclit „«Satanatanoglu», Diavolul, din cauza ţâşnesc într-un şuvoi de sincerităţi rele, de o duritate
politicii machiavelice şi a cruzimii sale”. extremă, căci fiica îi opune din copilărie o rezistenţă mai
Nu există furie, ci doar resemnare revoltată în puternică „faţă de acţiunea mea dematerializantă”. Această
rememorările care îi circumscriu pe Cantacuzino, al căror „încarnare blondă a orgoliului şi poftelor” Cantacuzineşti,
lux şi fast „nu erau o chestiune de vanitate personală, ci pare „construită din beton, cu o ţinută frumoasă de
mândria de neam”, la care adăugau „o lipsă de morgă centaur”, solidară cu rudele paterne. Mânată de acest
care dezarma orice ironie”, dar provoca invidie în ţară „atavism prin cei morţi şi prin cei vii în egală măsură”, va
pentru „fabuloasa lor bogăţie şi strivitoarea lor autoritate încerca, probabil, să-i răzbune de „capitularea” tatălui în
socială”, dar care nu i-au scutit de nenorociri şi tristeţe. faţa mamei. „Un fel de ură în privirea cu care fiica mea
Fiinţa cea mai marcată, un exemplar al fragilităţii părea că vrea să mă străpungă” atestă complexul Electrei
omenescului lipsit de ocrotire în faţa sorţii neprielnice, care o marchează şi rapacitatea dinamizează resorturile
Irina Cantacuzino, diferită de ai ei prin aceea că „defectele acestui „personaj” căruia ar fi trebuit din faşă să-i
şi calităţile neamului se subţiaseră la ea, deveniseră mai strivească „aceste tendinţe de animal de pradă?”, să-i
nobile cumva în focul durerii”, focalizează interesul canalizeze prin educaţie şi disciplină de fier „ferocitatea
autoarei prin „tristeţea fără leac”, consecinţă a unui prim instinctelor?”. Întrebarea este pur retorică, căci „în afară
mariaj nefericit. Discontinuităţile memoriei, sugestia unor de faptul că nici o metodă pedagogică nu avea vreo
surse nedezvăluite, conduc spre portretele „rele”, admirabil influenţă asupra lui Alice, poţi reuşi să canalizezi
realizate, cu tentă de pamflet. Radu Creţulescu, primul soţ instinctele eretelui, ale tigrului, ale pitonului?”.
170 ars legendi
Psihoanaliza la care îşi supune fiica, din porniri vindicative aspect de arhanghel în uniforma lui albastră cu semnele
lesne de înţeles şi greu de reprimat, susţine pagini de aerului, spaţiului, focului”. O evocare din 19 septembrie
neuitat de vervă caustică în care se insinuează, ca semn 1941, de la vila Luminiş, concentrează în sine calda iubire
de resemnată îngăduinţă maternă, circumstanţa atenuantă maternă, cuvintele scrise şi cele nescrise dezvăluind
a eredităţii: „cum să pretinzi să modifici într-un singur vulnerabilitatea autoarei în debitul nestăvilit de
individ tot ceea ce au fost, au voit, simţit, împlinit, plămădit sentimente, de iubire şi durere, teamă şi admiraţie faţă de
de-a lungul timpului, nenumărate generaţii de străbuni faptele sale eroice, ca luptător în război, sfidând moartea.
care l-au precedat?” Căci în orice încercare de domolire a Există în lungul capitol dedicat fiului o revărsare fără limite
fiicei, „vedeam ieşindu-mi în faţă o mulţime de strămoşi pe de dragoste maternă, certitudinea unei împliniri totale prin
picior de război”. fiul venerat. Căldura sentimentului se răsfrânge cu
Veritabil roman de familie sunt aceste amintiri care generozitate şi asupra fiicei lui, Marioana, egală în iubire
comentează, analizează, interpretează o epocă, recreând cu bunica pentru „acest pilot de o frumuseţe întunecată”,
caractere, schiţează memorabile portrete, aduc în prim-plan „infailibil, invincibil” care „se joacă cu primejdia,
conflicte care nu doresc a fi rezolvate. Prin lipsa simţului intimidează moartea! Cu sângele rece şi simplitatea
măsurii rămâne Alice, cu excesul ei de vitalitate, potrivnică acelora care ştiu că în bătălie trebuie să învingi sau să
oricărei încercări de modelare, iscând, din copilărie, „ o mori, el a învins”. Este expresivă mica schiţă de portret a
stare de tulburare şi iritare”, această deranjantă „walkirie nepoatei sale, ce mai târziu, peste ani, va deveni
[...] pornind ca o halucinată la asalt împotriva a tot ce prozatoarea Oana Orlea. „Însetată de mângâiere, într-o
pretinde să-i reziste”, pentru a-şi atinge scopurile, „bogăţia adoraţie mută”, e fiica lui, „un pisoi de rasă, fericit de
fabuloasă a recoltelor, prosperitatea turmelor, randamentul atenţia pe care i-o dă Regele Deşertului”. E un fragment
petrolului, deplina şi imediata satisfacere a celor mai mici liric în care îşi face loc, fără zăgaz, dragostea şi gingăşia
dintre dorinţele sale şi triumful unui orgoliu care nu pentru mica făptură: „nu-i numai încrezător pisoiul acesta
suportă să i le interzici”. Natura contradictorie a tinerei cu blond flămând de tandreţe şi mereu gata să se
alura de „cal scăpat din frâu”, cu „zgomotul şi grosolănia entuziasmeze de tot ce i se pare măreţ şi frumos, dar şi
ei”, cu „exuberanţa [ei] primitivă”, iubitoare de „călărie şi îndrăgostit de leul nostalgic şi arzând de fervoare”, având
petreceri somptuoase”, „Porfirogeneta” cu vitalitatea pe buzele ei cuvântul „«erou» [...] când vorbeşte de tatăl
care-i suplineşte inteligenţa, cu o natură impulsivă, brutală, ei”, „e o fetiţă care vorbeşte... vorbeşte... ca să nu plângă”.
dar niciodată vulgară, nu atât sensibilă, cât susceptibilă, Într-un vârtej de amintiri acaparatoare, simţul măsurii
are totuşi, aparent contradictoriu, o sete de mângâiere şi impus nu împiedică afirmarea pasionată a preferinţei pentru
tandreţe. Ca posibilă pedeapsă a soartei este privarea ei copilul care „nu respira, nu se simţea în largul lui decât
de atributul fundamental al feminităţii, maternitatea. Este lângă mine” şi, deşi cei doi bărbaţi, tatăl şi fiul, se iubeau,
marea dramă a vieţii ei „lipsa trupşoarelor mici de spălat, „se excludeau unul pe altul prin firea lor şi prin caracterul
de pomponat, de legănat”. lor atât de diferite, căci fiul meu [spre deosebire de sora
lui] ţine mai mult de familia Rosetti-Tescanu decât de
Cantacuzini”; astfel încât între mamă şi fiu acordul „este
mereu perfect şi inefabilă bucuria de a ne întâlni”, legaţi
cum erau „printr-o strânsă comunicare ocultă”. Odată
asemănările trasate, portretul se alcătuieşte treptat, prin
straturile succesive de îngrijorată iubire în faţa
temperamentului vulcanic şi încăpăţânării de a-i acorda
efemerului atributul veşniciei. „De la Bâz, atât de tulburător,
nu afli niciodată nimic. Totul din faptele şi gesturile privind
cariera lui, ca şi viaţa lui personală este
tăcere...problemă...mister”, avânt stăvilit de autoritatea
paternă prin „tulburări şi represalii familiale, cu grave
repercusiuni asupra sistemului meu nervos şi asupra
aceluia al fiului meu, asupra destinului său chiar”. Impresia
este că autoarea, scriind despre fiul iubit, trăieşte într-o
stare de inspiraţie continuă, căci în pofida şuvoiului de
cuvinte, reuşeşte să definească limpede profilul foarte
tânărului prinţ, al băiatului „cu sufletului revoltat şi
caracterul cu atât mai violent cu cât avea conştiinţa
greşelilor sale”, să surprindă împotrivirea lui „vindicativă”
faţă de tot ce se pretindea „obligatoriu de la el”, starea lui
de „revoltă permanentă împotriva constrângerii unei dis-
cipline contrare energiilor fundamentale”.
Cinismului agresiv şi resemnat cu care îi schiţează Există o rupere a planurilor în memoriile Marucăi
fiicei portretul, pe alocuri defăimător, durităţii şi neîndurării Cantacuzino ce nu deranjează, chiar dacă autoportretul
li se opune tandreţea învăluitoare cu care este trasat ei, reflex al unui narcisism inerent, este extrem de flatant.
profilul copilului adorat, preferat, aviatorul – Constantin Cititorul se îndreaptă cu curiozitate spre acesta, surprins
– Bâzu – „brunet cu faţa de Rajah – bronzul bătăliilor – de încercarea de obiectivare a celei care se descrie astfel:
ars legendi 171

„ochii mari negri – sau care păreau aşa – prelungi, plini de abisurile interioare, deşi dinamică şi plină de viaţă, în
lumină serioasă şi de vis, păr negru des, arămiu, împletit perpetuă schimbare, pe când el rămâne mereu acelaşi”,
în diademă deasupra frunţii înalte şi pure sau ridicat foarte îngustându-i în acest fel perspectiva asupra lumii.
sus într-un coc mare pe capul deosebit de mic; un gât Această afirmare, lipsită de uimire, dar plină de
strălucitor ca marmora antică, zâmbet de curcubeu, mândrie a valorilor spirituale de care se simte aproape şi
dezvelind nişte dinţi ca un şirag de perle, subţirime cu care, până la urmă, o definesc, motivează desluşit, în
contururi pline şi armonioase, statură şi mers egal de zeiţă”. sublinieri nu o dată apăsate, turnura hotărâtoare din viaţa
Măgulirea de sine este diluată de nota plină de umor „cum ei, bucuria de a se îndrepta spre ceva ce va fi hrană
se vede nu mă încurc lăudându-mă, dar din moment ce sufletului, care îşi afirmă şi pretinde întâietatea – viaţa
trebuie să spun adevărul!...”. Trăsăturilor fizice li se spirituală - întreruptă de interludiul mariajului abrupt
adaugă, în aceeaşi înşiruire de complimente, detaliile leg- încheiat, de facto, dar nu şi de de jure - libertatea de a fi ea
ate de ţinuta „distantă din timidităţi şi prin naturaleţe, în însăşi.
mijlocul unei societăţi epatante în care se simţea străină”, Anul 1928 este un an al neprevăzutului din viaţa
autentificate de nobleţea sincerităţii extreme, „ardentă şi Marucăi Cantacuzino. La 21 de ani de la întâlnirea cu
castă, îndrăgostită nu atât de băiatul bine făcut care era George Enescu şi după pasionata lor poveste de iubire de
soţul ei, cât de iubirea pe care el i-o dezvăluise şi de noua două decenii, evenimentele se succed într-o cronologie
viaţă alături de el, atât de diferită de cea pe care o dusese marcată de tragism. Vindecarea fiului, după atentatul de la
până atunci în asprele singurătăţi de la Tescani”. Floreşti, este urmată de „fatalitatea” întâlnirii cu Nae
Ritualul ieşirii în lume a „prinţesei copil” nu comunică Ionescu, intrat în viaţa ei „ca trimis extraordinar al sferelor
sentimentul vreunei vulnerabilităţi, căci „ea uluia fără să înalte ale gândirii şi ale metafizicii” spre care i-a deschis
o ştie”, în ciuda timidităţii ei, căci aparenţa ei „hieratică calea, dar tulburându-i „existenţa în totalitate”; tot în acelaşi
[...] intimida la rândul ei.” Zâmbitoare dar rezervată, fără an, Mihai Cantacuzino „şi-a găsit sfârşitul în fundul unei
nici o bijuterie, nu va purta niciodată podoabe, „căci orice prăpăstii, între Călimăneşti şi Sibiu, din vina a două femei
ornament i se pare o adăugire nepotrivită cu frumuseţea care îşi disputau întâietatea”.
ei de substanţă”. În Schiţe a trei femei de odinioară de Întâlnirea cu Nae Ionescu, „siluetă fină, bine
Matila Ghyka, text inserat cărţii de memorii, esteticianul şi proporţionată, cu muşchi – arcuri de oţel, mers viril şi
prozatorul îi întregeşte autoportretul, printr-o evocare pe hotărât, mişcări agile, repezi ca flacăra, dar reţinut în gesturi
cât de concentrată, pe atât de colorat-sugestivă, din care şi atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului,
e imperios necesar a reproduce esenţialul: „Maruca «adâncirea hăului interior»”, un bărbat cu „părul negru,
Cantacuzino era înaltă, subţire, cu nişte ochi negri, des, cu înspicări argintii”, cu „faţa brăzdată de linii mo-
minunaţi sub nişte sprâncene pe care nu le poţi numi bile, parcă martirizat de excesul vieţii interioare şi
decât distinse, şi un ten frumos, uşor roz; se ştia că era de intensitatea fanatică a crezului său”, acea amitié
o frumuseţe impunătoare, bizantină, pe care o sugerau la amoureuse a două fiinţe cu pasionalitate accentuată îi
fel de bine numele şi caracterul ei, orgolios şi fantast. [...] marchează definitiv pe cei doi protagonişti, încât
Orgoliul ei nu avea nici o legătură cu vanitatea sau stranietatea relaţiei, cu aburul ei de taină parcă de toată
snobismul, era mai curând sentimentul de a fi diferită de lumea ştiută, dar niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul, dar
toată lumea, ceea ce era evident, şi era de aceeaşi natură mai ales ruptura care intervine după cinci ani, le îmbracă
cu orgoliul unei acvile, al unui leu sau al unui armăsar. povestea într-un inefabil întunecat, alimentat parcă de
Latura fantastă provenea în parte din «unicitatea» ei; nu forţele malefice ale Tartarului, având consecinţe
s-ar fi gândit niciodată să facă cuiva vreo grijă sau vreo dezastruoase pentru amândoi. Ceea ce se cunoaşte din
supărare şi era, dimpotrivă, bună şi generoasă, dar, în relaţia lor „nu explică sentimentul dureros care se
schimb, nu accepta să stea ceva în calea libertăţii ei sau a desprinde din amintirile ei, întunecarea ei vremelnică după
modului special în care îşi orânduise viaţa. [...] Fără să fie ruptură”, autodafarea la care Maruca Cantacuzino se
vreo scriitoare, nici măcar cu un gust special pentru supune, „suferinţa pe care se zice că i-ar fi impus-o
literatură, citea mult şi asimila lecturile sau ideile cu o Maestrului, silit să-şi exercite degetele mâinii stângi pe o
intuiţie directă care se lipsea de erudiţie sau de preliminarii bucată de lemn în baie, în vreme ce Domniţa, întinsă după
logice; percepea pe căi scurte, neaşteptate, analogiile paravan, nu mai voia să audă muzică şi nici să mai vadă
esenţiale, ceea ce Valéry ar fi numit «invariantele» lumină”1.
problemei”. Femeia care i-a urmat în viaţă, Cella Delavrancea,
Neîndoielnic, Maruca Cantacuzino-Enescu s-a iubit pianistă şi scriitoare, „una din cele mai inteligente şi
pe sine, şi-a iubit succesul şi faima în înalta societate seducătoare din câte cunosc”, l-a salvat, se pare, de
căreia îi aparţinea; imaginea ei capătă – în cea mai „neant”; farmecul şi originalitatea ei îl reechilibrează şi
intim-implicată mărturisire – un contur definit, întemeiată aduc pace sufletului tulburat al lui Nae Ionescu, îl distrag,
pe contraste, antiteze, într-o subliniere apăsată a „făcându-l să iasă din el însuşi”, în vreme ce –
diferenţelor structurale, de opţiune şi de preferinţe de autoblamându-se, Maruca crede că „gravitatea
soţul ei, faţă de care, peste ani şi în eternitate, are schimburilor cu mine adâncea concepţia întunecată şi
indulgenţă şi tandreţe, neschimbate în ciuda greşelilor lui viziunea sumbră pe care le avea asupra cauzelor şi ale
conjugale. „El, destul de exterior cu toate calităţile foarte finalităţilor, accentua şi întărea caracterul lor dureros,
solide de inimă şi de caracter, iubind petrecerile, vinul, disperat...”
femeile şi mâncarea bună. Eu, toată în interior, îndrăgostită Prietenia Marucăi Cantacuzino cu Nae Ionescu
de singurătate, de linişte şi de meditaţie, întoarsă spre comportă abordarea ei din perspectiva câtorva unghiuri
172 ars legendi
diferite, şi nu de dragul intruziunii sau indiscreţiei, ci pentru punct de observaţie echilibrat şi raţional, Mircea
că patosul grav al relaţiei lor are tonalităţi tragice, cu urmări Vulcănescu admite că „această curiozitate reciprocă” a
de lungă durată şi definitive în existenţa lor. După ani de celor doi protagonişti nu poate explica totul. „Nu explică
zile, în 1947, aflat la Paris, Mircea Eliade evocă întâlnirea sentimentul dureros care se desprinde din amintirile ei,
cu Maruca, pentru care trecutul „nu mai e obsedant, nici întunecarea ei vremelnică după ruptură [...] şi mai ales
deprimant [...]. O văd că e încă fericită, că i s-au întâmplat ceea ce s-a petrecut în sufletul lui Nae Ionescu, la ruptură,
ei toate acestea, că l-a cunoscut pe Nae, că l-a iubit [...] pe care Mircea Eliade l-a însemnat (sic) în termenii gravi ai
accentuează demonismul lui Nae, teroarea neantului, eşecului unei aventuri spirituale, pe care Nae o asemăna,
nihilismul lui. Mărturiseşte că adesea vedea în el pe atunci, unui naufragiu”.10
Diavol”2. Domniţa, la rândul ei, accentuează demonismul
Făcută din complicaţii şi hăţişuri, a rezuma sau profesorului, „teroarea neantului, nihilismul său”,
bagateliza legătura lor înseamnă a-i nedreptăţi pe fiecare într-unul din cele mai complexe portrete din cartea ei de
în parte, iar privirea cercetătoare a cititorului în faţa memorii. „Tăcerea lui m-a înfiorat şi m-a atras din clipa în
paginilor de confesiune se cere susţinută de reacţia care el a apărut la palatul Cantacuzino, alături de
contemporanilor, care nu au rămas indiferenţi, pentru un amuzantul, interesantul Matila Ghika”, iar comunicarea
motiv sau altul, şi pentru care multe din întrebările puse dintre ei se reducea la „tăcerea... în majoritatea timpului.
rămân fără răspuns, după cum consemnarea în scris a Mod în care se exprimă, de preferinţă, profesorul
opiniilor lor reprezintă un posibil unghi de recepţie. Ionescu”. Analiza şi autoanaliza memorialistei,
Trebuie să fi existat în această poveste ceva care a atins imperioasa dorinţă a femeii care, în general, nu suferea
esenţa fiinţei lor, dincolo de mondenităţile care i-au nici o concesie, de a-şi limpezi relaţia avută cu Nae
apropiat, dincolo de „curiozitatea reciprocă a doi oameni, Ionescu, copleşită de pulsaţia sa distructivă, accentuează
din două genuri diferite de existenţă” 3, chiar dacă demonismul său, strălucirea lui luciferică care-i provoacă
profesorul, cu „«veleităţi de parvenire»” a încercat poate fascinaţie şi milă. „Alt amănunt ciudat privind legătura
să retrăiască „un fel de viaţă dispărută cu secolul al mea cu profesorul Nae: o nedefinită şi fugitivă
XVIII-lea, viaţa «filozofului de casă», pe care a trăit-o compasiune pe care timbrul vocii sala cât şi expresia
un Leibniz, un Descartes, un Voltaire, un Rousseau sau întunecată a privirii (umbră prevestitoare, ameninţătoare,
un Grimm”4, iar Maruca Cantacuzino, vanitoasă, voind s-ar fi spus, a unei tragedii ce avea să vină) o trezeau în
cu orice preţ „să rămână superioară”5, se înconjura mine pentru cel blestemat! Blestematul, a cărui imagine
exclusiv de oameni superiori, dirijând discuţiile către am văzut-o, de mai multe ori, înlocuind-o pe cea a lui
culmi; ea e văzută „într-un salon, dominând o capitală, Nae... înfiorătoare şi aceasta...” Şi aici, în această
schimbând guvernele, numind miniştri”6, o femeie de intim-implicată mărturisire, Maruca Cantacuzino îşi
lume, „une grande dame”, cu „vocaţie pentru însuşirea dezvăluie o latenţă care se actualizează în funcţie de
de «amfitrioană» nu numai în sensul monden, ci şi în împrejurări. Ea „era şi rămâne o fantezistă. Cunoştea prea
acela al patronării unui «salon» artistic [...] ce întrunea, puţin viaţa adevărată, trăia întotdeauna, la toate vârstele
alături de «protipendada» societăţii româneşti, pe străinii într-o lume factice [...] Avea eresuri, superstiţii... Credea
cu vază, pe o seamă de intelectuali şi artişti”7. Fără a fi în spiritism şi fantome”.11 Ea cultiva aceste credinţe, le
specializată într-un domeniu artistic şi neavând întreţinea. Sugestia de diabolic legată de Nae Ionescu
cunoştinţe tehnice, Emanoil Ciomac îi surprinde este artistic întreţinută în paginile pe care i le dedică,
comportamentul în esenţa sa, cu asprime, într-o schiţă încât, condusă de reminiscenţele pasiunii oarbe şi sub
de portret deloc măgulitoare, cu intenţia clară de a o imperiul sentimentelor, valorifică pluralitatea de obsesii,
opune genialului Maestru: „se complăcea în convorbiri bucurii şi spaime trăite alături de el, îl identifică pe
de un vag şi dezinteresat intelectualism. Citea, pe profesor cu Necuratul, într-un portret de o bizarerie şi
apucate, din mai multe cărţi (bune) ce-i stăteau la de o excentricitate extrem de seducătoare, încât
îndemână deschise şi, cred, arareori terminate. Platon, suprapunerea fiinţei filosofului cu ideea de Diavol, de
Cântarea cântărilor, eseuri şi romane engleze etc. Vol- „cel blestemat”, de „Intrusul”, „Spurcatul”, „Necuratul”,
ume de lux, cu dedicaţii autografe, dormeau pe măsuţe, „ale cărui bucurii – sinistre bucurii – constau în întinderea
cu câteva foi tăiate. Avea un simţ înnăscut pentru frumos, şi violenţa răului pe care îl seamănă, îl înfiltrează, îl
pentru tot ce era nobil, ridicat. Un idealism, care o făcea propagă, dintr-un capăt în altul al universului”, se
prea ades să piardă contactul cu zilnica realitate. Un dovedeşte a fi o splendidă metaforă: „chipul
mare talent de expresie în limba franceză...”8 tulburătorului profesor” care, în anumite momente de
Lumini şi umbre în amintirile contemporanilor despre „clar-obscur, crepuscul sau lumină slabă de lampă”, îşi
Domniţa a cărei legătură cu Nae Ionescu s-a sfârşit prin punea „o mască înspăimântătoare bine cunoscută... de
„naufragiul sufletesc al amândurora”. Mărturisirea pe care care el personal nu era conştient, ceea ce întărea
Nae Ionescu i-o face mai tânărului său discipol, Mihail ciudăţenia acestui fenomen”. Nu trebuie numaidecât să
Sebastian, este brutal şi nemilos şocantă în adevărul ei, fii de acord cu autoarea în credinţa ei de nezdruncinat,
impunând certitudini ce-i zdruncină echilibrul şi tulbură dar forţa ei de sugestie este uluitoare, iar harul ei literar
spiritul. „« - Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat, viaţa se asociază, se confundă chiar cu mărturisita credinţă în
mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 şi de la 5 iulie Cel Rău. „Orbite scobite în adâncul cărora lumini
1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai fosforescente începeau să joace, unica lor strălucire,
sunt nimic». Ce s-a întâmplat la 5 iulie 1933? Cred că e ziua din acele momente, înaltul frunţii teşite, pătrate, deodată
despărţirii lui de Maruca Cantacuzino”9. Deşi vine cu un animalică, de himeră gotică, nas alungit fără măsură şi un
ars legendi 173

hău întunecat în loc de gură, urechi de faun, lungi şi faptul că renunţi la tine, sacrificiul tău total eventual, pe
ascuţite, sfârşind în coarne ascunse, dar ghicindu-se în care îl implică viaţa alături de el”.
întuneric”. Această mască a profesorului „pe care orice În 1919, la Lausanne, însoţindu-l pe Enescu, deşi
creştin când o vede îşi face semnul crucii”, „i-am văzut-o este văzută ca trăind egoist pentru sine însăşi „ca floarea
neîndoielnic” notează autoarea, încredinţată adânc de care crede că soarele a fost inventat special pentru a o
realitatea ei, în două rânduri, o dată la Tescani, altă dată face pe ea ca să crească, să înflorească şi să se bucure”14,
în timpul unei plimbări nocturne la Sinaia, „masca capricioasa Doamnă, admirată şi criticată, adulată şi,
înspăimântătoare” înlocuind chipul profesorului, probabil, detestată, notează: „Dacă trăieşte pe lângă un
„masca despre care nu se vorbeşte”. Cu o putere de bărbat foarte important, femeia cât de cât înzestrată cu
convingere şi sugestie uriaşă, atribuindu-i Necuratului simţul proporţiilor şi al măsurii, cu bun simţ mai ales, învaţă
irezistibila putere de seducţie a bărbatului iubit şi admirat, să treacă pe planul doi fără să-şi piardă neapărat
lui Enescu însuşi i se inoculează credinţa şi viziunea, personalitatea, să fie imponderabilă, dar necesară ca aerul
cum că Necuratul „i se suprapune profesorului [...] întins şi soarele, să servească drept climat darurilor excepţionale
cu nonşalanţă pe perna mare, galbenă, la picioarele ale acestuia, fără să se creadă şi să-şi spună că este
divanului meu, cu o ţigară de lux în gură, cu ochii inspiratoarea lui, Muza! pretenţie mai absurdă decât toate.
întunecoşi aţintiţi asupra focului, răspunzându-mi în Un geniu nu se inspiră decât din el însuşi”.
surdină, cu glasul şovăielnic de «mare rănit», la În ce măsură va rămâne fidelă acestor gânduri este
întrebările ce i le puneam...”. Neîndoielnic, forţa textului discutabil, mai ales după 1928, când sentimentul de
reuşeşte pe alocuri să facă neverosimilul verosimil prin stabilitate se alterează, când „fatalitatea” cu numele de
încrucişarea de sentimente contradictorii, iubire, Matila Ghyka îl aduce, într-o dimineaţă strălucitoare de
admiraţie, teamă, milă, creând o ambiguitate cu accente iunie pe Nae Ionescu la palatul Cantacuzino. Echilibrul se
tragice. Autoarea îşi încarcă textul acestui capitol cu strică şi, după despărţirea de Profesor, timp de câţiva ani,
imagini ale răului de neocolit, imposibila eliberare ar putea îi impune Maestrului suferinţa şi un regim absurd de
explica „ciudata milă” faţă de „răspunzătorul pentru austeritate, chiar de interdicţie muzicală.
atâtea rele”, atunci când „participam prin puterea mea Există, aşadar, în relaţia amoroasă cu George Enescu,
de înţelegere la tragicele conflicte ale profesorului N. cu două etape, cea pre-naeionesciană şi cea post-ionesciană,
el însuşi: atunci când îl vedeam întunecându-se de drama cu diferenţe nu de nuanţe sau tonuri, ci de culori, cea
ce se petrecea în el, fără o legătură directă cu el, având dintâi, luminoasă, solară, înălţătoare, cea de-a doua
în vedere că demonul intim al lui N.I. nu aparţine umbrită de o patimă întreruptă nu se ştie de ce, cu
categoriei răului care roade, acoperă cu mucegai, recuperări fizice şi psihice, probabil cu remuşcări şi regrete,
descompune, îţi provoacă un «cârcel» sau îţi înfinge cu cioburi lipite pentru a reface ceva ce nu mai poate fi
cuţitul în spate”. Ci el „avea aripi întunecate, sumbra şi refăcut, cu certitudine însă a unei relaţii mai puţin
nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândria aceluia pasionale, dar mai stabile şi cu un mariaj încheiat la trei
care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu se măsoară cu El decenii de la debutul poveştii de iubire cu muzicianul:
şi Îl sfidează...” Omul care „gândea şi trăia absolutul”, „căsătoria din 1937 a consfinţit o stare de fapt, care era
conflictul între „sufletul şi inteligenţa lui”, „tentaţia lui numai a trecutului şi nu a prezentului, nici a viitorului. În
demonică de a străpunge zăgazuri nemaigândite şi de a definitiv nimeni nu ştia lucruri precise despre ea”.15
face lumină în întuneric” au fost fixate în scris „cu Pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea a fost,
freamătul unei simţiri adânc femeieşti”12. Există un alături de bătrâna doică, singurul martor al căsătoriei
patetism ce străbate aceste pagini, de unde se degajă o religioase „după ani de dragoste furtunoasă”, celebrată
anumită electricitate, este încărcătura de destin a în micul salon din strada Ştirbey-Vodă, fiind singura în
fatalităţii întâlnirii a două personalităţi, care, ele însele, măsură să evoce momentul, după ce, ani la rând, la pian, a
nu au rezistat tensiunii, despărţindu-se, cu consecinţe însoţit vioara lui Enescu în concertele de la Peleş sau din
neprevăzute şi generatoare de impasuri, dezechilibre şi cadrul serilor muzicale din casa Marucăi Cantacuzino.
eşecuri existenţiale. „Văduva lui Mihai Cantacuzino mulţi ani fusese bolnavă
„Prin esenţa ei «femeia e cea care dă bucurie şi în de nervi, dar Enescu nu o părăsise nici la sanatoriul din
preajma căreia totul devine bucurie». Ea este deopotrivă străinătate, rămânând lângă dânsa. În anii aceia dureroşi,
«ocrotire, linişte, respect şi recunoştinţă în faţa vieţii»”,13 nu mai dădea concerte, încât se zvonise că el înnebunise.
îi scria Heidegger lui Hannah Arendt pe 10 ianuarie 1926, Din prima clipă când s-au întâlnit, pe o alee de brazi la
într-o superbă scrisoare. Cele afirmate de filosoful german Sinaia, au priceput amândoi că soarta îi va ţine legaţi până
consună cu ceea ce Maruca Cantacuzino aşterne pe hârtie la moarte. Enescu i-a purtat o adoraţie cu caracter de
cu gândul la George Enescu şi la „misiunile feminine”, în fetişism şi din prima zi a fost nelipsit în fiecare după-amiază
preajma marilor creatori, căci „Ce este mai mulţumitor [...] la dânsa, ani de-a rândul, vrăjit de capriciile ei, suportând
şi mai rodnic, decât să dai marelui om pe care îl iubeşti sau mondenitatea prietenilor cărora doamna Cantacuzino le
îl admiri, lumină când are nevoie de limpezime, întuneric şi oferea de două ori pe săptămână minunate şedinţe
linişte când el vrea să se reculeagă, să-i ţii loc de elemente muzicale, în care Enescu trecea de la vioară la pian, neobosit
ale naturii, ca să-l răcoreşti şi să-l odihneşti [...]. Cu atât în dăruirea sufletească”.16
mai bine dacă, în plus, reprezinţi pentru el misterul cu care Maria Cantacuzino Enescu însăşi evocă momentul
se hrăneşte visul lui de artist sau gândul lui de savant, întâlnirii: „Fulgerul tulburător din doi ochi verzi visători şi
fără să pozezi în «femeie superioară» sau în egala uşoara ezitare a pasului unei siluete înalte, cenuşii, mi-au
bărbatului! [...]. Tot aşa cum este esenţial să-i ascunzi transmis un fior nelămurit. Trecusem tocmai pe lângă
174 ars legendi
George Enescu pe care nu-l cunoşteam încă”. Frumuseţea adăuga încercarea de suspendare a oricărei
ieşită din comun a prinţesei, brună, zveltă, cu ochi mari responsabilităţi legate de momentele cruciale ale vieţii
negri de „orientală visătoare şi fantezistă”17 îl vrăjeşte sale amoroase într-atât, încât cele întâmplate, împinse până
definitiv pe Enescu. „Frumoasă, originală, farmecul ei la limita dezintegrării spiritului, până la năruirea fiinţei, le
justifica supunerea genialului muzician. Avea trăsături pune sub semnul fatalităţii, „trăznetul” va lovi legătura ei
severe şi ochii mari bizantini. Enescu îi vorbea cu glas de două decenii cu Enescu, în persoana lui Nae Ionescu.
scăzut, nu-i pronunţa numele. Îi murmura «La princesse Cele două momente decisive din viaţa ei de iubire şi trădare
aimée veut-elle des sonates de Beethoven ce soir?» Şi le simte şi le prezintă drept mistere de neînţeles, mâna
dânsa înălţa gâtul lung şi răspundea cu privire destinului implacabil, al sorţii, al Parcelor torcătoare.
învăluitoare18” Odată dramatica poveste de dragoste cu inserţii
Dragostea „unică” a lui Enescu, subliniază în cartea demonice a Marucăi Cantacuzino cu Nae Ionescu
ei de amintiri, predestinarea, mâna destinului în întâlnirea încheiată, George Enescu a putut spera să recâştige mâna
lor, apariţia lui Enescu „siluetă de titan ieşită din trăznet, Domniţei, aşteptând cu răbdare refacerea psihică şi fizică
zveltă dar compactă ca de jasp negru” în salonul vilei de de după ruptură, de după autodafare, izolându-se şi el de
la Sinaia; el se suprapune trăsnetului care cădea la câţiva lume şi însoţind-o în curele de sănătate. Chiar şi după
paşi de casă, peste unul din cei mai frumoşi copaci din căsătoria lor, la întoarcerea din America, recuperarea
grădină. „Destinul în persoană înaintează spre mine fa- continuă: „de aproape 3 saptămâni de când suntem aici
tal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă în [la Sanatorium Westend, Purkersdorf bei Wien – Germania,
întâmpinarea lui”. Neîndoielnic, patetismul scenei, ca şi la 24 iulie 1938] s-a produs o mare ameliorare”23, îi scrie
comunicarea a tot ceea ce ţine de tainele relaţiei cu ilustrul George Enescu Piei Radu, confidentă şi persoană de mare
muzician, acceptarea şi evocarea necunoscutului, încredere.
netrăitului, înseamnă şi asumarea unui risc „estetic”, Capitolul Legendă, pomenit mai sus, dar şi
deoarece Capitolul Legendă, închinat aproape în capitolele al doilea şi al treilea ale cărţii sunt bogate în
exclusivitate lui Enescu suferă de un rău al exceselor, al amintirile legate de prezenţa discretă şi iubitoare a
opulenţei rostirii, al preaîndestulării imaginilor în con- muzicianului, de înţelegerea sa supraomenească şi
trast cu cvasi-sobrietatea capitolelor anterioare, căci devotamentul dincolo de limitele credibilităţii ce se întind
bogăţia în exces a cuvintelor, supraabundenţa pe durata a aproape cinci decenii, până la moartea lui în
metaforelor şi a epitetelor încarcă aproape brutal textul, 1955. Dacă în relaţia Marucăi Cantacuzino cu Nae
încât, prin comparaţie, amintirile Cellei Delavrancea, Ionescu influenţa nefastă a profesorului a stârnit interes
alegând un regim mai auster pentru cuvinte, sunt mult şi încă stârneşte controverse, există o răsucire de destin,
mai convingătoare: „Preotul slujea la o masă împodobită de situaţie, în care Maruca Cantacuzino are un rol fatal
cu sfintele daruri şi crucea alături de cununiile de argint. în viaţa compozitorului şi interpretului de geniu, din
Pe figura lui Enescu trecea o lumină de extaz. Parcă fericire, nu cu aceleaşi consecinţe ca în cazul Domniţei.
plutea. Nu mai avea greutate trupească. Era numai suflet, Poate, totuşi, că această repliere în sine, această mândrie
un suflet care a atins raiul. Gesturile lui erau cucernice. abolită şi resemnare curajoasă să fi rodit în creaţia sa, cu
Mă uitam numai la el, cu lacrimi în ochi. Maruka precădere în opera Oedip, pe care o încheie în
redevenise împărăteasa bizantină pe mozaicul de la circumstanţe din cele mai nefericite. Maruca Cantacuzino,
Ravena”19. ea însăşi, are conştiinţa exclusivităţii şi a rolului benefic
Nicăieri în memoriile Marucăi Cantacuzino momentul al torturii şi suferinţei din dragoste pentru viaţa
căsătoriei din 1937 nu apare consemnat, este trecut sub creatorului: „Dar! cruzimea nu este inerentă
tăcere, probabil subînţeles ca suprem omagiu care i se iubirii-pasiune? şi suferinţa nu constituie un stimulent
cuvenea; în schimb, pentru muzician, oficializarea târzie a indispensabil pentru artistul care creează cu atât mai
legăturii lor are valoare de simbol, este suprema bine cu cât este tulburat de nesiguranţa fericirii sale?”
încununare a iubirii de o viaţă şi răsplata devotamentului Să fi fost acesta motivul amânării până târziu, în 1937, a
şi răbdării. „Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. La căsătoriei cu George Enescu? Există totuşi o undă de
maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai sadism, dacă nu şi de cinism în refuzul ei de a-şi pierde
târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni libertatea sub pretextul impulsionării muncii sale de
ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării, - toate creaţie. „Ar însemna să atentez la geniul său dacă i-aş
rotunde –, dar jucării. Nu mi-am dorit decât inelul de aur”.20 oferi bucurii şi fericire liniştită. Ce importanţă are că suferă
Pe lângă „drăgălăşenia [...] şi totala înţelegere faţă dacă compune şi impresionează lumea cu arta lui
de orice lucru care ţine de firea omenească”, regala ei tumultuoasă!, artistul, îndrăgostit [este] un duşman
prietenă, Maria, Regina României, îi reproşează duios, pasionat şi neîndurător, după împrejurări”. O
„excentricitatea exagerată”21, împrejurarea de a fi „delicios componentă inexplicabilă şi totuşi posibil de regăsit,
de absurdă şi mai schimbătoare ca niciodată”, trăind „în cruzimea, în marile poveşti de iubire, refractară chiar în
întregime clipa, monopolizând dreptul la libertate şi cele mai mărinimoase atitudini de înţelegere şi acceptare.
independenţă, fapt pe care ea oarecum a reuşit să ne facă Dacă l-a înţeles sau nu pe Enescu – şi au fost mulţi
să-l acceptăm (Dumnezeu ştie cum) ca dreptul său spe- cei care i-au contestat această capacitate – „dincolo de
cial. Încântător de nedecisă, aiurită şi de o binecuvântată spoiala de cultură primită în familie, nu pricepea nimic din
indiferenţă la orice era în afara ei, ea reuşeşte să fie o genialitatea lui Enescu”24, e greu de precizat. Căsătoria lor
companie reconfortantă”.22 Peste timp, din perspectiva târzie a consfinţit o relaţie, i-a dat lui Enescu mult râvnitul
unei lecturi critice fără menajamente, ca imputare s-ar putea „cerc de aur”, iar pentru Maruca, Pynx „este cel care duce
ars legendi 175

trăznetul peste tot pe unde trece şi incendiază viaţa mea 5


Mircea Eliade, op. cit., p. 130.
pe de o parte şi, pe de alta, această viaţă frământată de 6
Ibidem.
atâta complicaţie s-a simplificat, într-un anume sens, alături
7
Emanoil Ciomac, Enescu. Îngrijire de ediţie şi prefaţă de
de el, intensificându-se în acelaşi timp, în contact cu Clemansa Iuliana Firea, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii
Compozitorilor din R.S.R., 1968, p.114.
personalitatea lui formidabilă şi datorită minunatei lui 8
Ibidem.
iubiri”. 9
Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de
Resemnată şi, totuşi curajoasă în faţa vieţii, cu Gabriela Omăt. Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti,
momente de anxietate şi depresii profunde, Maruca Humanitas, 2002 p.91.
Cantacuzino e însoţită de George Enescu în suferinţă, el 10
Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 113.
aşteptând cu „înfiorătoare răbdare” ameliorarea stării ei 11
Emanoil Ciomac, op. cit., p.118.
de sănătate, însufleţindu-i curaj şi încredere, trecând peste 12
Mircea Vulcănescu, op. cit., p.111.
propria-i mândrie şi umilinţă, dar, mai ales, sacrificându-şi 13
Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, Bucureşti,
momentele importante ale vieţii şi creaţiei pentru a o Humanitas, 2007, p.126.
readuce la starea de echilibru.
14
Maria, Regina României, Însemnări zilnice (decembrie
Maruca, însoţitoarea marelui muzician, îşi încheie 1918 – decembrie 1919), vol. I. Traducere de Valentina Costache
şi Sanda Racoviceanu. Îngrijire de ediţie. Introducere şi Note de
volumul de memorii prin Cuvinte întrerupte, capitol
Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p.309.
eterogen, mai cu seamă dacă am în vedere oscilantele ei 15
Emanoil Ciomac, op. cit., p.117.
notaţii, aflate când sub domnia propriilor impulsuri, când 16
Cella Delavrancea, Scrieri, Ediţie, prefaţă, note,
admiţând corecturile sceptice ale lui George Enescu. comentarii şi bibliografie de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura
Călătoria în Rusia sovietică pentru concertele lui dezvăluie Eminescu, 1982, p.700.
indecizia memorialistei în a califica realităţile unei Rusii 17
Emanoil Ciomac, op. cit., p.113.
derutate, mortificate de pedepsele „implacabile” şi 18
Cella Delavrancea, op. cit. , p.701.
condamnările „nemiloase” pentru o cât de mică abatere 19
Ibidem.
de la legile în vigoare, uluire în faţa cupolelor aurite „unde 20
Constantin Th. Ciobanu, George Enescu în secvenţe
clopotele sunt mute; biserici închise, majoritatea biografice, România Literară, nr.7, 22 febr. 2007, p.19.
transformate în muzee”. Pe de altă parte, cu stupefacţie
21
Maria, Regina României, Însemnări zilnice (ianuarie
1920-decembrie 1920), vol. II, Traducere de Sanda-Ileana
cititorul ia cunoştinţă de „ameţeala” pe care o comunică
Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, Introducere şi Note de Vasile
memorialista, resimţită faţă în faţă cu „aerul nou şi tare pe
Arimia, Bucureşti, Editura Albatros 2004, p. 322.
care ni se pare că îl respirăm aici şi fascinaţi de 22
Diana Mandache, Regina Maria a României, capitole
impresionantele realizări ale Rusiei noi pe drumul ordinei, târzii din viaţa mea. Memorii redescoperite, vol. IV, continuarea
organizării, disciplinei în sânul unui popor amorf şi apatic seriei Regina Maria, Povestea vieţii mele, Cuvânt înainte de
odinioară, şi vrăjiţi (vrăjiţi, da, acesta este cuvântul...) de Dominic Lieven. Traducere de Valentin Mandache, Bucureşti,
călduroasa primire din partea gazdelor – şi de admiraţia Editura Allfa, 2007, p.114
pe care o arată faţă de Maestru [...] încât am fi tentaţi să 23
Constantin Th. Ciobanu, art. cit., p.19.
înălţăm un imn pentru autorul renaşterii poporului rus. 24
Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu
Am striga şi noi Stalin! Stalin! Dacă un simţ ascuns Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.93.
nu ne-ar îndemna să ne temperăm elanurile”, notează cu
neîndemânare memorialista, integrând prompt textului
reacţia plină de bun simţ a Maestrului care „rămâne cu
prudenţă reţinut în faţa euforiei de care eu mă las aşa de
uşor prinsă şi zâmbetul cu care răspunde entuziasmului Liana Cozea continues her study on the memories
nostru vorbeşte despre luciditatea spiritului său şi of princess Maruca Cantacuzino Enescu, a controver-
perspicacitatea sa în materie de «regenerare şi paradis sial personality of the period between the wars. After
comuniste»”. presenting the way she describes her daughter, Alice,
Nostalgia după vremurile apuse, cu luminile şi and her son, Constantin, the first rejected because of her
umbrele lor se face simţită; ea contrapune anilor imperfecţi materialism, inherited from the Cantacuzino family, the
ai tinereţii şi maturităţii imperfecţiunea timpului prezent second deeply loved, the author of the study refers to the
cu „prostia omenească ajunsă la paroxism”, cu „isteria passionate love-life of the writer-princess. Although she
colectivă a mulţimilor”, „cruzimea şi sadismul exacerbat al had a life-long love for the composer George Enescu,
omului în regres” şi gustul amar al insului în faţa their relationship was troubled by her passion for the
„deşertului, de cenuşă rece”. philosopher Nae Ionescu. The relationship ended badly
and left deep wounds in their lives, but Enescu contin-
_____ ued to support and help her recuperate until they fi-
Note: nally got married. The passion for Nae Ionescu practi-
1
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cally split her relationship to Enescu in two, the memo-
cunoscut, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 113. ries pointing out his deep commitement to her, his pa-
2
Mircea Eliade, Jurnal. Volumul I 1941-1969. Ediţie tience and spirit of sacrifice.
îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Humanitas, 1993 Keywords: memories, aristocracy, passion, art.
pp.129-130.
3
Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 113.
4
Mircea Vulcănescu, op. cit., pp. 112-113.
176 sens giratoriu
Ciprian VĂLCAN morala, iar spinoasele probleme ale teologiei ar fi rămas în
seama leoparzilor.

Filosofi şi tigri Eşecul filosofului ţine de refuzul său de a accepta
carnalitatea cuvintelor, senzualitatea limbii. El crede că,
pentru a descrie lumea, e nevoie de un idiom rafinat, de
Filosoful se teme de extaz, de ieşirea din sine, de vocabule descărnate, de interiorizarea ascezei, de
imprevizibilul răscolitor al revelaţiei. Pentru el, nimic mai transparenţa unei unelte impersonale, exaltînd nobleţea
înspăimîntător decît cele patru experienţe mistice ale lui abstracţiei şi lipsa de sex a ideilor. Convins că limbajul e
Plotin. calp, în mod paradoxal, tocmai din pricina bogăţiei sale, el
 mizează pe raritatea unor formule căutate, se vrea demiurg
A filosofa, înseamnă a învăţa să mori, iar asta nu doar al verbului, străduindu-se să inventeze un mediu perfect
din pricina depăşirii efemerului, a obişnuirii cu fragilitatea purificat pentru domesticirea gîndirii. Are adesea impresia
şi vremelnicul, a însuşirii tehnicilor seninătăţii care-ţi per- că trebuie să traducă dintr-o limbă angelică în graiul imper-
mit să-ţi închei fără temeri călătoria pămînteană, ci mai ales fect al muritorilor, aşa că nu încetează să caute univocitatea
fiindcă gîndirea continuă, concentrarea fără fisuri a algebrei, triumful limpidităţii matematice, claritatea telepatiei.
spiritului, imobilitatea impusă atenţiei aduc vecinătatea cu Obsedat de modelul simplităţii principiilor, jură că nu va
moartea, familiarizarea crescîndă cu vidul, izgonind urmele putea să-şi dezvăluie viziunea despre lume pînă cînd nu va
vieţii în folosul celebrării abstractului, a construcţiei, a reuşi să purifice limba, făcînd-o demnă de o asemenea
purităţii inerte a artificiului. revelaţie. Se torturează zilnic, blestemînd tradiţia metafizică
 şi natura coruptă a umanităţii, hotărît să recurgă fără ezitare
Şcolile filosofice sînt şcoli de dresaj. Discipolii nu la gestul straniu al unui orientalist italian care-şi arunca
învaţă ce să gîndească, ci cum să-şi pacifice spiritul, să-l pumnalul în uşa sau pereţii camerei pe care-o arpenta cu
disciplineze şi să-i păstreze trează atenţia, menţinînd astfel furie, trădîndu-şi astfel nemulţumirea atunci cînd nu găsea
spasmodic ideea şi refuzînd s-o elibereze, păstrînd-o cel mai potrivit termen pentru a traduce din sanskrită în
statornic sub supraveghere, analizîndu-i toate faţetele, chineză. Moare cuprins de disperare, socotindu-se înfrînt,
scrutîndu-i toate detaliile, examinîndu-i cu fineţe contururile, incapabil să ajungă la adevărul ultim, la descifrarea hărţii
storcîndu-i ultima fărîmă de sens, desfăşurînd-o pînă la veritabile a lumii, împiedicat mereu de blestemul limbajului.
capăt, epuizîndu-i înţelesul. În acelaşi timp, severul paznic kafkian plasat în faţa porţii
 metafizice cască tot mai des de plictiseală, absolut sigur că
Gîndirea e război, pîrjolire, intrare în deşert, celebrare va fi silit să zidească încă o intrare nefolosită de nimeni.
a aridului. 
 Filosofia e cea mai impresionantă formă de asceză a
Spiritul nostru e rebel ; ca să putem gîndi, sîntem siliţi intelectului, căci ea impune locuirea în sine, obişnuirea cu
să-l înlănţuim, să-l ţinem în chingi, obligîndu-l să-şi înfrîneze o magherniţă, cu un set restrîns de idei, frecventat febril şi
nerăbdarea, inconstanţa, capriciile, fixîndu-l prin violenţă fără oprire, asemenea unui costum uzat de prea multă
asupra ideii. Gîndirea se naşte numai ca urmare a torturii, purtare. Filosoful refuză spectacolul imaginaţiei, teatrul
graţie rafinatei cruzimi pe care învăţăm s-o exercităm asupra întotdeauna viu al senzaţiilor, explozia ideilor mereu
minţii noastre nomade. Fără obligatoriile stadii de dresaj, seducătoare şi fertile, preferînd închiderea, opreliştea,
spiritul se comportă asemenea unui aventurier, întemeind sufocarea în aerul stătut al aceloraşi obsesii. Filosoful e
imperii ce se vor prăbuşi a doua zi, punînd pe mare corăbii săracul voluntar al spiritului, cerşetorul etern ce agoniseşte
ce se vor scufunda după o singură noapte de navigare. În zilnic aceleaşi monede, trăind în restrişte, aproape gol,
plus, el suferă de o frivolitate endemică, simte dorinţa de a aproape orb, fixat spasmodic asupra ideii asemenea unui
flirta cu lumea, e uşor ispitit de chipurile şi culorile idiot divin. Guvernat de încăpăţînarea sa eroică şi morbidă,
efemerului, e mereu pe cale să cedeze tentaţiei, refuzînd cu de monomania lui solemnă, de încrîncenarea sa de ocnaş
obstinaţie să se retragă în sine, fiind incapabil să-şi asume regal, el caută fără încetare să străpungă armura lucrurilor,
o trăire ascetică şi să accepte boicotarea prezentului. Or, părînd să-şi propună să lase în urmă atît sfera lui Parmenide
tocmai pentru a-i stopa derutanta împrăştiere, pentru a-i cît şi neantul fără sfîrşit. Dacă descoperă ceva, îşi strînge
opri inutila risipire, sîntem constrînşi să procedăm silnic, febril descoperirea în mîini, le-o arată tuturor, vorbeşte
înfrînîndu-i toate pornirile naturale, blocîndu-i numai despre asta, devine antipatic şi ostil, prăbuşit, în
spontaneitatea, atîrnîndu-i în loc de aripi ghiulele, tratîndu- final, în mintea copiilor, zăcînd în lumea pe care şi-a dorit-o,
l ca pe-un ocnaş, biciuindu-l şi obligîndu-l să ţină post. fără să-şi mai scape din ochi nici o clipă jucăria, maşinuţa
Asprimea noastră poate să ia sfîrşit numai o dată cu speculativă cu ajutorul căreia va reface întreg universul.
transformarea sa într-un instrument docil, capabil de cea Dacă parcursul lui se încheie cu un eşec, dacă se întoarce
mai deplină ascultare, obedient pînă la autodistrugere, în cu mîinile goale, nu are altă soluţie decît cultivarea maniei,
stare să ne urmeze pînă în pragul nebuniei şi, dezarticulat, adîncirea obsesiei, obişnuirea cu nebunia.
haotic, hulpav, chiar dincolo de ea… 
 Filosoful e un japonez al gîndirii
Poate că umanitatea există doar mulţumită lenei 
panterelor, lipsei de virulenţă a instinctului lor ucigaş, utilizat Cioran are o atitudine ambiguă faţă de nebuni. Unii i
cu maximă parcimonie şi numai pentru a le asigura hrana. se par amuzanţi, rîde cu poftă de caraghioslîcurile lor, le
Dacă ar fi dovedit oarecare febrilitate, daca sîngele le-ar fi notează scrupulos himerele, le inventariază trăznăile,
dictat neastîmpărul şi furia, continentele noastre imprecis mirîndu-se de infinitele ciudăţenii pe care le tolerează natura.
desenate ar fi fost stăpînite astăzi de masivitatea felinelor, Alţii, dimpotrivă, i se par înspăimîntători, siluetele lor sumbre
de splendoarea trupurilor sîngeroase şi mereu agile, iar urma i se ivesc ameninţătoare în preajmă, ţesînd parcă scenariul
oamenilor s-ar fi şters în favoarea cabrării animalului. unui coşmar din care nu există ieşire. Se simte că de aceştia
Metafizica ar fi fost predicată de tigri, leii şi-ar fi păstrat
sens giratoriu 177

din urmă îi e teamă tocmai fiindcă întruchipează o vişinată sau cvas. La Geografie sunt desenate la nesfîrşit
dimensiune aproape insuportabilă a monstruosului, fiindcă hărţi ale ţinuturilor străbătute de Oblomov. La Istorie se
trimit la neomenescul abisului. Nebunii din prima categorie vorbeşte doar despre popoarele dispărute sau rămase mereu
sînt un fel de bufoni, pe cînd ceilalţi dau seamă despre în umbră. La Litere se comentează în fiecare an un singur
mînia Eriniilor. text : Le droit ŕ la paresse…
 S-a încercat şi propunerea unei religii oblomoviene,
Filosofia italiană, o mozzarela a spiritului… însă posibila ei răspîndire a fost stopată din faşă din pricina
 inexistenţei misionarilor. În loc să propovăduiască noua
Poate că există seminţii care pier din exces de credinţă, cei aleşi să plece în lume preferau să doarmă…
introspecţie, aşa cum altele se sting din pricina excesului 
de eroism, de desfătări ori de lîncezeală. Eul e lapidat de Pentru cei vechi, a dormi pe spate înseamnă a te
privirile scrutătoare pe care el însuşi le întoarce neîncetat expune unor fantasme erotice, în vreme ce a dormi pe o
asupra sa pînă cînd individul rămîne gol pe dinăuntru, locuit parte îţi permite să te bucuri de un somn cast. Mă întreb
pînă la moarte de vid. cum obişnuia să doarmă Jack Spintecătorul…
 
Regatul leneşilor va fi un stat de dimensiunile Există două mari tipuri de lene, cea a lui Rivarol şi cea
ducatului de Luxemburg în care nu vor fi primiţi decît aceia a lui Oblomov. Prima e lenea dezabuzatului radical, a
care-şi vor dovedi inapetenţa înnăscută pentru muncă, scepticului fanatic, pe cînd cea de-a doua e lenea metafizică
refuzînd, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa, trendul a aceluia pentru care făptuirea nu preţuieşte nimic în raport
stahanovist al epocii. Iubind tihna, dezordinea ludică, actele cu contemplaţia, fiind doar o copilărească iluzie.
gratuite, creativitatea discontinuă, contemplaţia Hăcuitor al naivităţii, specialist al geometrizării
dezinteresată, ei vor trăi fără armată, impozite sau servicii spasmului, adorator al cerebralităţii împinse pînă în ultima
poştale, bucurîndu-se că nu trebuie să dovedească nimic, cută a fiinţei, Rivarol îşi trăieşte dramatic neputinţa de a
nu trebuie să se întreacă cu nimeni, nu trebuie să crede, absolutizîndu-şi dezgustul şi mizînd totul pe
mulţumească pe nimeni. Anarhişti, atipici, atei, ei vor trăi de celebrarea sterilă a intelectului. Lenea lui e o expresie a
pe o zi pe alta, fericiţi că sunt lăsaţi în pace, că liniştea nu le disperării, o formă de boicot a ritmurilor naturale, o
e tulburată, că seninătatea nu le e umbrită de morbul ago- mărturisire a inutilităţii oricărui efort omenesc. Lenea e
nistic al contemporanilor grupaţi sub flamura marelui singurul răspuns rezonabil transmis unui univers părăsit
Imperiu al Precipitării şi Efortului Continuu. Cînd ceilalţi de divinitate şi golit astfel de sens.
vor începe să moară de extenuare ori cînd clinicile de Lenea lui Oblomov are o semnificaţie exact opusă,
psihiatrie se vor umple de clienţi bîntuiţi de obsesia muncii, glorificînd prin asumarea pasivităţii depline perfecţiunea
leneşii vor privi cu uimire soarta vecinilor infinit mai lumii create de către Dumnezeu. Omul nu poate să adauge
puternici, însă nu vor catadicsi să se urnească din pat… nici o notă fundamentală splendorii creaţiei, el nu poate să
 participe cu nimic la opera divină, mulţumindu-se să-şi
Guido Ceronetti : „Un necrofil moderat poate afla mărturisească uluiala şi adoraţia, mărginindu-se să-şi
mulţumire în patul unei frigide”. clameze recunoştinţa şi deplina supunere.
 
Un latifundiar mexican a întemeiat în sudul Braziliei Dacă Nero se va întoarce vreodată să ne fie împărat,
un mini-regat consacrat în întregime misiunii de a el nu va mai arăta nici un interes pentru cursele de care,
propovădui învăţătura lui Oblomov. Limbile oficiale ale pentru spectacolele în faţa mulţimii ori pentru diferite
ţinutului sînt rusa şi daneza, iar cei care vor să fie primiţi exerciţii de piromanie. De astă dată, el se va amuza să ne
între graniţele excentricului teritoriu trebuie să prezinte oblige să mergem în mîini, fericit că ne învaţă astfel să privim
dovezi concludente ale incapacităţii lor de muncă, adevăratul chip al lumii.
demonstrînd fie că au nevoie de 14 ore de somn pe zi, fie că 
suferă de o neîndemînare imposibil de lecuit, fie că trăiesc Pentru a-şi dovedi autenticitatea, scriitorii secolului
cu un simţ al ridicolului care îi împiedică să se integreze în XXII vor începe să scrie cu picioarele, încercînd să atingă
orice societate normală, fie că sînt mîntuiţi de o melancolie astfel intensitatea sentimentelor maimuţei. Cei care vor con-
incurabilă, fie că manifestă o timiditate patologică, fie că tinua să scrie cu mîinile vor fi socotiţi pedanţi, preţioşi,
sînt autişti. Cetăţenii noului stat, recunoscut doar de Tai- ridicoli, fiind evacuaţi din toate istoriile serioase ale literaturii
wan şi de Vatican, nu au decît drepturi şi nici o obligaţie. şi fiind citiţi numai de către vagabonzi, călugări şi nebuni.
Primesc gratuit de mîncare, sînt îmbrăcaţi, mîngîiaţi şi scoşi 
la plimbare, pot să obţină abonamente la orice publicaţie Îmi plac tot mai mult scriitorii-hienă, cei care adulmecă
care le stîrneşte interesul, au parte de biblioteci magnifice, duhoarea descompunerii şi o descriu într-un stil impecabil,
beneficiază de lecţii de pictură, pian şi canto, sînt răsfăţaţi fără milă şi fără dezgust. Cel mai adesea, ei sunt sciitori
săptămînal cu cele mai neaşteptate cadouri, au la dispoziţie bătrîni, imunizaţi împotriva tuturor iluziilor de
psihanalişti, vraci, preoţi catolici şi şamani. Singura decrepitudinea atent studiată a propriului trup, precum şi
universitate a liliputanului regat îşi recrutează profesorii de micimea sufletească pe care o descoperă cu repulsie în
mai ales din rîndul discipolilor lui Macedonio Fernández, al ei înşişi, exhibînd-o apoi ca într-un ritual de exorcizare.
ruşilor din emigraţie, al vagabonzilor parizieni sau al 
maeştrilor taoişti. La Teologie se studiază problema lui Deus Catalogul stupidităţilor, gogoriţelor, infamiilor e cartea
otiosus. La Filozofie se învaţă despre doctrina non-acţiunii nesfîrşită la care trudesc fără răgaz scriitorii-hienă. În secolul
şi etica cirenaică. La Psihologie se discută despre XXI vor ajunge abia la litera B.
somnambulism şi hipnoză. La Fizică este la modă învăţătura 
aristotelică despre locurile naturale ale lucrurilor. La Marco Denevi : „Moraleja de todas las fábulas : el
Medicină se propovăduiesşte nihilismul terapeutic, hombre es un animal”.
recomandîndu-se ca bolnavilor să nu li se administreze decît
178 biblioteca babel
şi un plug împrumutat,
în timp ce în depărtare oraşe albe
pătate de urină şi vărsături
Jeremy HAWKINS păreau să spună
împrăştiaţi cîtă piatră de var
Suprapunere: Robert S. McNamara poate suporta pămîntul
pentru E. Collins dar noi vom confunda precauţiile
cu laşitatea,
Ciudat. să stau şi să aştept, aici, şi fără sabia de la ţinuta de gală
pe un zid scund, să privesc pajiştea nici un bărbat nu este ofiţer.
şi să descriu cu un ochi tot
ce trăieşte încă, ce rămîne din cei care-au murit – ploaia de care am avut nevoie
a hrănit văi întregi de noroi,
frumuseţea crudă a Districtului sfidează cîmpii umflate de ferigi,
în piatră funerară. proporţiile şi sentimentul greutăţii
supravieţuiesc, banda magnetică supravieţuieşte, în aer şi în piept –
dar ceva s-a dezvăluit prin expunere. atîta înot s-a făcut
cînd s-a traversat piaţa,
în timp ce patinam aici am văzut repede cînd s-au tocmit pentru un ou,
date, costuri, şi am lăsat urme pe gheaţă; cînd au mărşăluit pe drumuri,
toate monumentele durează atît cît traseele spre regate
piruetele mele amortizate de apă. neîmpovărate de asemenea libertăţi
aşa cum doar morţii ştiu şi aduc –
dacă aş spune că te-am iubit atunci, cisterne care gîlgîie de apă maro.
cine ar construi un zid pentru ceilalţi?

Suprapunere: Valjevo 1915 Preludiul după


pentru T. Hsu
cîndva în august,
ploaia de care aveam nevoie, după ce ţi-a crescut la loc părul
cheful după ce ai mîncat toată gheaţa
a stricat acoperişurile, după ce ai plîns pentru trei oameni
a băltit pe drumuri, după ce ai dormit
şi toate santinelele au stat drepţi după ce ai încetat să te joci cu lamele de ras
ca să spună da ăsta e mirosul, după ce mîna ta s-a luptat cu tentaţia
şi asta e culoarea, de a da foc la casă
admirînd pereţii văii tapetaţi după ce ţi-ai făcut altar în fiecare cameră
cu ceea ce voia să fie verde, după ce ai lăsat lada de gunoi să se umple ochi
gustînd prunele şi după ce ai renunţat la
care sigur se coceau gustul insipid al prunelor –
în acea promisă
recoltă de mîine după-masă, ieşi afară lăsînd uşa deschisă în urma ta
lăzi mari cu mere şi tot tacîmul, urcă-te în oricare maşină neagră ca să ajungi la
care umpleau toată valea oricare aeroport
pînă în vîrful dealurilor in estrus – parchează oriunde şi ignoră pe oricine ar vrea să te
pînă atunci sărace oprească
şi udate de ciudata să te urci într-un avion de Italia –
sămînţă a oamenilor de pază, dormi în timpul zborului sau murmură un requiem
care ţineau de strajă împotriva tifosului
şi o armată care se va întoarce dar cînd ajungi să nu faci nimic altceva
acasă sau nu. decît să cauţi partea veche a oraşului
a oricărui oraş
ploaia de care aveam nevoie veni să stai în piaţă şi să aştepţi înserarea
cînd nu mai aveam nevoie de ea, moartea rămîne moarte şi oamenilor nu le va păsa
sau nu ne era de folos – dar se vor plimba imediat pentru tine
cînd armata
a fost trimisă pe teren
să aducă fiecărei femei de la fermă
soldatul nepotrivit,
fiecare bărbat să mîne un cal
biblioteca babel 179

La Passeggiata altui trib


pentru T. Hsu care mi-a dat naştere mie:

priveşte-i – Soarele de pe partea


iubiri noi şi pantofi noi etalaţi De est
în lumina blîndă a apusului care se apleacă a Parcului Prospect
peste Domul din Milano nu străluceşte la fel
şi astfel fiecare arată un pic mai frumos ca pe partea de vest?
şi un pic mai chic – zeii aţipesc
se plimbă încet, dulce, ca şi cum la fel, şi totuşi:
lumina va dura
ca şi cum îngheţata va ajunge l-au snopit pe băiatul acela
ca şi cum iubirile lor vor prelungi amurgul de la ureche pînă la falcă,
fără nici o ameninţare a căderii nopţii – obrazul lui plesnit
ca o coajă de prună,
uită-te la acest băiat care aproape se leagănă bătut pentru a se putea
ţinîndu-se de părinţii lui acomoda un alt corp
uită-te cum încearcă să ţină în echilibru desertul la viaţa de cartier:
picioarele şi nevoia lui
de a-i ţine pe mama şi pe tata aproape – aşa s-au rugat diaconii -
aproape cade – pentru cel rupt,
ei se apleacă să-l prindă – pentru cel care a ridicat
bîta de lemn
el nu se gîndeşte la mîinile lor şi a făcut să ţîşnească toată mila
nu se gîndeşte la serile într-o fantezie roşie
cînd se va apleca el să prindă – ca să păteze trotuarul:
nu se poate gîndi deloc
la ziua cînd se va plimba şaisprezece luni mai tîrziu,
cu cineva pe care încă nu o cunoaşte m-am trezit mîncînd curry
dar cu care va arde să fie văzut şi reconstruind o faţă
în lumina slabă – discutînd cu chirurgii la masă.
fusese binecuvîntat zgîrciul din
priveşte – puiul pe care-l mîncam?
aceşti paşi măsuraţi sînt aceiaşi
cu cei făcuţi de alţi taţi şi cum au pus ei la loc
de alte mame patru sute
şi pietrele opun rezistenţă de fragmente de oase
la tălpile lor noi exact aşa pentru a-i reface obrazul?
cum au opus întotdeauna – dumnezeu ştie.
fără ironie sau desconsiderare dacă aş putea să cred
gata să accepte îngheţata căzută în tot ce este definitiv.
sau lacrimi sau copii căzuţi care încă nu-şi dau seama
de preţul unei călătorii uşoare – un evreu, un catolic şi un luteran intră
într-un bar,
Limitele medicinei încep să se certe referitor la cine se simte
pentru David Welch cel mai vinovat –
pleacă beţi,
sînt blocuri neschimbaţi.
în New York (şi mă refer
La districte) unde Cîmpiile pustii
ritualuri de iniţiere năvălesc „Those who dream by night in the dusty recesses
pe feţele of their minds wake in the day to find that all was van-
acelora blînzi care moştenesc ity…” T. E. Lawrence
chiria:
Nici o floare nu trebuie să înflorească din nisip
dar eu trec pe lîngă în regatul acela întins
uşi de biserici fără ca să mă convingă să te întîmpin
să ştiu cum să aprind la marginea tărîmului pustiu
o lumînare;
dacă un trib a dat naştere unde pietrele netede au încrustate
inimi, unde aerul extrage
180 biblioteca babel
toată apa, iar nările care sîngerează au dat cufere din lemn de mărime medie
mă fac să simt greutăţile. fiecărui cetăţean încă în viaţă
cu instrucţiuni de a pune deoparte toate
Ai fi putut fi o misiune, reziduurile de ură
am fi putut sfinţi deşertul pentru a fi păstrate în bună stare
cu picăturile de la ofrandele atîta vreme cît nu sînt incendii mari
ce udă pămîntul bătătorit, sau confuzii legate de frontiere sau de numele bătăliilor
s-au aşezat la toate tipurile de mese
dar în lumina tremurîndă a orizontului să-şi scrie memoriile despre costurile foarte mari
văd mişcările altor călători. să comemoreze pămîntul fertil al cimitirelor

Oceanul imaginaţi-vă o cutie cu rolele unui film cu cavaleri


care nu ştiu să-şi mînuiască bine săbiile
În primul rînd şi care depind de miracole ale legii entropiei ca să
pluteşte parfumul eşarfei tale nu fie căsăpiţi
şi părul tău aproape diafan sau un film în care soldaţii nu ştiu să tragă cu puşca
cînd îţi rezemai obrazul şi nu sînt în serviciul unei poveşti despre pierderea
de umărul meu. inocenţei
Un fel de curent îmi gîdilă în care devin treptat ucigaşi experţi fără emoţii
nasul şi pieptul, dar în schimb sfîrşesc la fel de neîndemînateci cu
un fel de uşurare a ceea ce a fost. armele lor ca la început
Avînd în vedere pauza – pierderea fără fotografii cu cireşi înfloriţi la care să se
cizmelor cu toc pe caldarîm, gîndească în timp ce încep să le putrezească picioarele
o fustă violet obişnuită, şi niciodată nu-şi recunosc camarazii în timp ce
două lumînări, conversaţii dansează sub ploaia de gloanţe
pînă la ziuă,
un trecător hotărît şi un pahar de vin să vindece cînd eram mic ne jucam de-a hoţii şi vardiştii
legile albastre - ce rost şi eram cel mai bun dintre toţi
are un simplu inventar? mai ager decît mine era doar prietenul meu cel mai bun
Semne a ceea ce este sentimental, cînd spunea
senzaţional, protuberant, şi încă insuficient, trrrrr!
încă incapabil să înlocuiască trupul care lipseşte, Te-am prins! Eşti mort!
gura care nu vorbeşte,
şi rîsul – unde este rîsul tău? Traducere de Aura TARAS SIBIªAN
TARAS
Marea nu are umor. Clasic.
Bancurile de peşti continuă să plutească uniform. Jeremy Allan Hawkins s-a născut în New York
Plutind, bărbatul manechin City în 1980 şi a crescut în Hudson Valley, în statul New
se desprinde de partenerul său de vitrină, York. A studiat literatură, muzică şi istorie la Kenyon
golit de distanţa a ceea ce credea că este ea, College, alma mater a lui Robert Lowell, printre alţii. A
nesigur de mare şi de zeul oceanului mai petrecut un an la University of Edinburgh. După
absolvire, s-a mutat în Brooklyn, unde a fost profesor şi
cu toată eficacitatea sa spumoasă.
a mai studiat problemele educaţiei speciale la Long
Island University – Brooklyn Campus. În prezent se află
Fotografii cu cireşi înfloriţi în ultimul an al unui masterat artistic unde a urmat un
program de crative writing la University of Alabama. În
după ce au obosit plan publicistic, este de trei ani colaborator în redacţia
să încrusteze terenul cu planuri Black Warrior Review iar de patru ani este referent
şi să burduşească pămîntul pentru manuscrisele din seria de poezie Earthworks a
cu trupuri editurii americane Salt. A publicat texte în revista
contorsionate în jurul tinereţii lor americană Dislocate şi în American, British, and
Canadian Studies (Sibiu). A mai publicat recenzii de
mai-marii lumii au spus în cor poezie în Zoland Poetry şi Black Warrior Review. În
anul academic 2008-2009 a fost bursier (Junior)
destul
Fulbright în România, rezident la Facultatea de Litere a
şi au dat semnalul pentru a se pune Universităţii din Braşov, unde a fost apreciat ca un bun
toate armele jos şi subtil poet şi un intelectual viu. Textele sale, marcate
de prestigioasa tradiţie a liricii americane moderne,
au creat un fond amestecă erudiţia poetică, studiul stilistic şi
şi cu el au construit oubliette noi şi strălucitoare prospeţimea detaliului de experienţă cotidiană pe care
ca să le asigure generalilor pensii pe viaţă numai talentul genuin o poate furniza. În prezent
din recunoştinţă pentru strigătul de luptă lucrează la un ciclu de poezie intitulat provizoriu
dat oamenilor înainte de fiecare mică intervenţie „Ugliness” (Urâţenie).
şi mare bătălie (A. Lãcãtuº )
studia universalis 181

I. Deconstrucţia expresiei
Fredric JAMESON
Încălţări ţărăneşti

Vom începe cu una din operele canonice ale


modernismului de vârf în artele plastice, cunoscutul tablou
al lui Van Gogh, un exemplu care, după cum vă puteţi
imagina, nu a fost ales în mod nevinovat sau întâmplător.
Doresc să propun două moduri de interpretare a acestei
picturi, ambele reconstruind într-un fel receptarea operei
ca proces în două etape sau pe două nivele.
Primul lucru pe care vreau să-l sugerez, pentru ca
această imagine copios reprodusă să nu scadă la nivelul
purei decorativităţi, este necesitatea reconstruirii situaţiei
iniţiale din care opera realizată a emanat. Dacă această
situaţie – care s-a volatilizat în trecut – nu este refăcută
mental în vreun fel, pictura va rămâne un obiect inert, un
produs final reificat şi imposibil de surprins ca act simbolic
de sine stătător, ca praxis şi ca producere.
În septembrie 2008, lui Fredric R. Jameson, profesor
Acest ultim termen sugerează că una din căile de
la Universitatea Duke, i s-a acordat premiul Holberg pentru
reconstrucţie a situaţiei iniţiale, pentru care opera constituie
lucrările sale referitoare la relaţia dintre formaţiunile sociale
într-un fel un răspuns, este de a pune accentul pe materia
şi formele culturale, lucrări menite a alcătui, în viziunea
primă, pe conţinutul iniţial, cu care se confruntă şi pe care
autorului lor, „o poetică a formelor sociale”. În fapt, un
îl prelucrează, îl transformă şi şi-l apropriază. La Van Gogh,
proiect iniţiat în 1991 cu Postmodernism or, the Cultural
după cum aş sugera, prin acest conţinut iniţial, prin aceste
Logic of Late Capitalism, continuat în 2002 cu A Singu-
materii prime înţelegem, pur şi simplu, întreaga lume
lar Modernity: Essay on the Ontology of the Present şi
obiectuală a mizeriei din agricultură, completa sărăcie rurală,
în 2005 cu Archaeologies of the Future: The Desire Called
şi lumea umană rudimentară a trudei care încovoaie spinările
Utopia and Other Science Fictions (2005). Un proiect
ţăranilor, o lume redusă la starea ei ei cea mai brutală şi
care ar include şase volume fundamentale şi alte câteva
terorizată, primitivă şi marginalizată.
adiacente, încă un tur de forţă al savantului american,
În această lume pomii sunt ca nişte trunchiuri vechi
renumit pentru uluitoarea suprafaţă contextuală în care
şi uzate răsărind din solul sărac; locuitorii satului sunt sleiţi
operează. De altfel, Fredric Jameson este considerat unul
până la măduvă, caricaturi ale unei tipologii groteşti ex-
dintre marii umanişti ai vremurilor noastre, atenţia nuanţată
treme a trăsăturilor umane fundamentale. Cum se face atunci
teoretic acordată de el, în ultimele patru decenii, culturii
că, la Van Gogh, elemente ca merii, de pildă, explodează
moderne şi postmoderne, plasându-l alături de alte
într-o suprafaţă halucinatorie de culoare, iar stereotipurile
personalităţi de aceeaşi factură, precum Raymond
sale din lumea rurală sunt acoperite parcă dintr-odată şi
Williams, Theodor W. Adorno, Ernst Robert Curtius, Ernst
strident cu nuanţe de roşu şi verde? În linii mari voi sugera,
Gombrich sau Northrop Frye.
la acest prim nivel al interpretării, că transformarea
Înfiinţat de parlamentul norvegian în 2003, premiul
intenţionată şi violentă a lumii obiectuale ţărăneşti mohorâte
Holberg răsplăteşte eforturile, concretizate în opere de
în cea mai glorioasă materializare a culorii pure în pictura în
excepţie, ale cercetătorilor în domeniile artelor şi studiilor
ulei este de receptat ca un gest utopic, ca un act de
umaniste, ştiinţelor sociale, juridice şi al teologiei. Jurgen
compensare care sfârşeşte prin a produce un întreg nou
Habermas şi Julia Kristeva s-au numărat şi ei printre
tărâm utopic al simţurilor, sau cel puţin al simţului suprem –
laureaţii acestui premiu, în 2005, respectiv în 2004. În ce-l
văzul, ochiul, privirea – pe care îl reconstituie acum pentru
priveşte pe Fredric Jameson, motivaţia comitetului care a
noi ca un spaţiu semi-autonom de felul său – parte a unei
decis să i se acorde această distincţie, asezonată cu o
oarecum noi diviziuni a muncii în cadrul capitalului, un soi
sumă ce trece de jumătatea celei acordate pentru Nobel,
de nouă fragmentare a sensorium-ului emergent, care re-
include, printre altele, următoarele afirmaţii: „Substanţial
produce specializările şi diviziunile vieţii capitaliste în acelaşi
tradusă, opera lui Fredric R. Jameson a avut un impact
timp în care caută pentru ele, exact într-o astfel de
global extraordinary, nu doar în Europa şi în America de
fragmentare, o compensare utopică disperată.
Nord, ci şi, într-un grad mai puţin obişnuit, pe continentul
Există, desigur, o a doua interpretare a lui Van Gogh,
asiatic”; „Fredric R. Jameson înţelege artefactul cultural
care cu greu poate fi ignorată atunci când ne referim la
în cadrul contextului unei formaţiuni istorice şi sociale
acest tablou, şi anume analiza cea mai importantă a lui
date, reorientând totodată tradiţia teoriei culturale marxiste
Heidegger din Der Ursprung des Kunstwerke/Originea
occidentale”
operei de artă, care este construită în jurul ideii că opera
Fragmentul propus spre lectură ilustrează cu
de artă apare în falia dintre Pământ şi Lume, sau în ceea ce
elocvenţă aceste aserţiuni, făcând parte din primul capi-
mai degrabă aş traduce prin materialitatea lipsită de
tol al lucrării care a debutat cu un eseu generator de in-
semnificaţii a trupului şi a naturii şi zestrea de semnificaţii a
tense controverse, în 1984, ajungând în 1991 la ceea ce
istoriei şi a socialului. Ne vom întoarce la acea falie sau
astăzi cunoaştem sub numele de Postmodernism or, the
fisură mai târziu; deocamdată este suficient să ne amintim
Cultural Logic of Late Capitalism. câteva dintre faimoasele expresii care modelează procesul
prin care aceste încălţări ţărăneşti, ilustre de-acum încolo,
 re-creează încet în jurul lor întreaga lume obiectuală care le-
a servit drept context cotidian. „Din încălţări”, afirmă
Heidegger, „răzbate chemarea tăcută a pământului, calmul
182 studia universalis
cu care acesta îşi dăruieşte grâul copt şi chipul misterios în Auschwitz sau ca rămăşiţele ce dau mărturie asupra unui
care el ni se refuză când, iarna, câmpul se întinde în pustiul incendiu tragic şi de neînţeles dintr-o sală de bal supra-
nedesţelenirii sale.” „Pământului îi aparţine”, continuă el, aglomerată. Nu există deci la Warhol nici un mod de a
„echipamentul acesta şi în lumea ţărăncii este el adăpostit.” completa gestul hermeneutic şi de a reda acestor ciudăţenii
… Pictura lui Van Gogh este revelarea a ceea ce contextul larg de viaţă al sălii de bal sau al balului, lumea
echipamentul, perechea de încălţări, este în adevăr … modei de lux sau a revistelor mondene. Totuşi acest fapt e
Această entitate se iveşte în netăinuirea fiinţei sale”, prin cu atât mai paradoxal în lumina datelor biografice. Warhol
medierea operei de artă, care atrage în revelaţia în jurul şi-a început cariera ca ilustrator de reclame pentru pantofi
sinelui lumea şi pământul absente până atunci, împreună şi ca designer de aranjamente vitriniere în care dominau
cu călcătura greoaie a ţărăncii, cu singurătatea cărării de pe papucii şi pantofii de balet. Cineva, pe bună dreptate, ar fi
câmp, cu coliba din luminiş, cu uneltele rupte şi uzate din ispitit să sublinieze – mult prea devreme – una din
brazdă şi de lângă vatră. Interpretarea lui Heidegger trebuie principalele probleme vizând postmodernismul însuşi şi
completată insistându-se pe materialitatea reînnoită a operei, posibilele sale dimensiuni politice: opera lui Andy Warhol
pe transformarea unei forme de materialitate – pământul ar gravita astfel în jurul ideii de consumizare, iar imaginile
însuşi, cu potecile şi obiectele fizice – într-o altă materialitate, de tip panou publicitar ale sticlei de Coca-Cola şi ale cutiei
a picturii în ulei, afirmată şi adusă în prim-plan, de sine de supă Campbell, care aduc în prim-plan la modul explicit
stătătoare şi pentru propria-i plăcere vizuală; dar având o fetişismul produselor de larg consum, ar trebui să fie
plauzibilitate cu nimic mai puţin satisfăcătoare. aserţiuni politice cu un puternic caracter critic. Dacă nu
sunt aşa ceva, atunci cu siguranţă se va dori să se ştie de
ce, iar lumea va începe să-şi pună întrebări, la un mod ceva
mai serios, în legătură cu posibilităţile artei, din punct de
vedere critic şi politic, în perioada postmodernă a capitalului
târziu.
Dar există şi alte diferenţe semnificative între
modernismul de vârf şi momentul postmodernist, între
încălţările pictate de Van Gogh şi cele reprezentate de Andy
Warhol, diferenţe de care trebuie să ne ocupăm acum pe
scurt. Prima şi cea mai evidentă este apariţia unui nou tip
de platitudine sau lipsă de adâncime, un nou soi de
superficialitate în sensul cel mai literal – probabil suprema
trăsătură formală a tuturor postmodernismelor la care vom
avea ocazia să revenim într-un număr de contexte ulterioare.
Apoi va trebui, cu siguranţă, să ne punem de acord
asupra rolului fotografiei şi al negativului fotografic în arta
contemporană de această factură: este ceea ce conferă
aspectul lipsit de viaţă al imaginii la Warhol, a cărei eleganţă
glacială de tip raze X mortifică ochiul reificat al privitorului
într-un mod ce nu pare să aibă nimic de a face cu moartea
sau cu obsesia morţii sau cu teama de moarte la nivelul
conţinutului. Este ca şi cum am fi într-adevăr în prezenţa
unei răsturnări a gestului utopic al lui Van Gogh: în opera
„Pantofi din pulbere de diamante” analizată anterior, o lume copleşită de un fiat nietzchean şi
un act de voinţă transpus în stridenţa unei culori utopice.
Oricum, amândouă aceste interpretări pot fi descrise Aici, din contră, este ca şi cum suprafaţa exterioară şi
ca hermeneutice, în sensul în care opera, în forma ei inertă, colorată a lucrurilor – degradate şi contaminate dinainte
obiectuală, este luată drept cheie sau simptom al unei prin asimilarea lor imaginii lucioase a reclamelor – ar fi fost
realităţi mai vaste pe care o înlocuieşte ca ultim adevăr al ei. îndepărtată pentru a revela substratul alb-negru, ca de doliu,
Acum va trebui să aruncăm o privire la o încălţăminte de alt al negativului fotografic care le subtinde. Chiar dacă această
soi şi este plăcut să poţi utiliza ca exemplu opera recentă a moarte a lumii aparenţelor se tematizează în câteva dintre
figurii centrale din artele vizuale contemporane. „Pantofii lucrările lui Warhol – cele mai cunoscute fiind seriile cu
din pulbere de diamante” ai lui Andy Warhol e limpede că accidentele de circulaţie şi cele cu scaunul electric – aceasta
nu ne mai vorbesc la modul nemijlocit, precum încălţămintea nu mai este, cred, o problemă de conţinut, ci mai degrabă
pictată de Van Gogh: ba chiar aş fi tentat să afirm că nu ne aceea a unei mutaţii fundamentale, atât în lumea obiectuală
vorbesc de fel. Nimic în această pictură nu construieşte un – devenită acum un set de texte sau simulacre – cât şi în
loc pentru privitor, care, luând colţul unui coridor sau al dispunerea subiectului.
unei galerii de muzeu, se confruntă cu ea şi cu tot
neprevăzutul asociat unui obiect natural inexplicabil. La Dispariţia afectelor
nivelul conţinutului, e mai mult decât clar că avem de a face
cu nişte fetişuri, atât în sensul freudian cât şi în cel marxist Toate acestea mă aduc la cea de a treia trăsătură pe
(Derrida remarcă undeva că, vis-ŕ-vis de heideggeriana care intenţionam să o prezint pe scurt aici şi anume ceea ce
Paar Bauernschuhe, perechea de încălţăminte pictată de aş numi dispariţia afectelor în cultura postmodernă.
Van Gogh este heterosexuală, ceea ce nu face loc nici Bineînţeles că ar fi lipsit de acurateţe să sugerez că toate
perversiunii nici fetişizării). Aici, totuşi, avem o colecţie afectele, toate sentimentele sau emoţiile, toată
întâmplătoare de obiecte inerte, atârnând împreună pe pânză subiectivitatea, au dispărut din noua imagine. Există, într-
precum ceasurile de buzunar dintr-o perioadă anterioară a adevăr, în Pantofi din pulbere de diamante, o întoarcere a
existenţei lumii, ca grămada de pantofi rămaşi de la ceea ce a fost reprimat, o veselie decorativă straniu
studia universalis 183

compensatorie, desemnată explicit de titlul însuşi al lucrării, ultimul, în ordine cronologică, marea opoziţie semiotică între
deşi poate mai dificil de observat în reproduceri. Este semnificant şi semnificat, care a fost foarte repede descâlcită
strălucirea pulberii de aur, sclipirea nisipurilor aurifere, care şi deconstruită în chiar scurta ei perioadă de glorie dintre
trece dincolo de suprafaţa picturii şi continuă totuşi să anii ’60 şi ’70. Ceea ce înlocuieşte aceste modele este în
pâlpâie în faţa ochilor noştri. Gândiţi-vă dar la floarea magică mare parte o concepţie de practici, discursuri şi joc textual,
a lui Rimbaud, care „îţi întoarce privirea”, sau la fulgerele ale cărui noi structuri sintagmatice le vom aborda mai târziu:
din ochii august premonitorii ai anticului tors grecesc la e suficient să observăm că şi aici adâncimea este înlocuită
Rilke, ce-l avertizează pe subiectul burghez să-şi schimbe de suprafaţă, sau de suprafeţe multiple (ceea ce adesea e
modul de viaţă: nimic de felul acesta aici, în frivolitatea numit intertextualitate nu mai constituie în acest sens o
gratuită a acestui ultim strat decorativ. problemă de profunzime).
Dispariţia afectelor este, totuşi, mai bine percepută Această lipsă de profunzime însă nu este receptată
pentru început cu ajutorul figurii umane şi este evident că doar la modul metaforic: ea poate fi experimentată
ceea ce am afirmat anterior despre fetişizarea obiectelor se literalmente fizic de către oricine care, urcând pe acel Bun-
petrece cu aceeaşi intensitate la subiecţii umani ai lui ker Hill, pomenit de Raymond Chandler, de la marile pieţe
Warhol, starurile – precum Marilyn Monroe – fiind ele Chicano de pe Broadway şi 4th Street din centrul Los Ange-
însele fetişizate şi transformate în propriile lor imagini. Şi les-ului, se confruntă dintr-odată cu imaginea zidului imens,
aici, o întoarcere brutală la perioada mai veche a înălţându-se liber, al lui Wells Fargo Court (Skidmore,
modernismului ne oferă o scurtă parabolă a transformării Owings şi Merrill) – o suprafaţă ce pare a nu fi susţinută de
avute în vedere. Pictura lui Eduard Munch, „Strigătul”, nici un fel de volum, sau asupra cărei presupus volum (rec-
este categoric expresia canonică a marii teme moderniste a tangular, trapezoidal?) privirea nu se poate decide. Acest
alienării, anomiei, a solitudinii, a fragmentării sociale şi a uriaşă întindere de ferestre, a cărei bidimensionalitate
izolării, o emblemă virtual programatică pentru ceea ce în sfidează gravitaţia, transformă pentru o clipă pământul ferm
mod obişnuit era etichetat ca epoca anxietăţii. O vom citi pe care călcăm în obiectivul unui stereopticon, în forme de
aici nu doar ca o întrupare a expresiei acelui tip de afect, ci carton profilându-se ici şi colo împrejurul nostru. Din orice
chiar ca pe o virtuală deconstrucţie a înseşi esteticii parte ai privi, efectul vizual este acelaşi: la fel de inevitabil
expresiei, care pare să fi dominat în mare măsură ceea ce precum uriaşul monolit din 2001 al lui Kubrick, care-şi
numim modernism înalt, dar a dispărut – din raţiuni atât întâmpină privitorii ca un destin enigmatic, ca o chemare
practice cât şi teoretice – din lumea postmodernă. Conceptul spre o mutaţie pe scara evoluţiei. Dacă acest nou centru
însuşi de expresie presupune o separare în sinele citadin multinaţional (la care vom reveni într-un alt context)
subiectului împreună cu o întreagă metafizică a interiorităţii a abolit efectiv textura deteriorată a mai vechiului oraş in-
şi a exteriorităţii, a durerii fără lume din sânul monadei şi a dustrial, înlocuindu-l la modul violent, oare nu se poate
momentului în care, adesea la modul catarctic, acea „emoţie” spune ceva asemănător despre felul în care această suprafaţă
este proiectată în afară şi exteriorizată, ca gest sau strigăt, nouă şi stranie, aşa de netăgăduit cum ne apare, modifică
ca şi comunicare disperată şi dramatizare înspre înafară a mai vechile noastre sisteme de percepţie, ale oraşului
sentimentului dinăuntru. străvechi şi oarecum haotic, fără a oferi însă nimic în
Şi acum poate că este timpul să spunem câte ceva schimb?
despre teoria contemporană care, pe lângă alte cele, s-a
devotat misiunii de a critica şi discredita acest adevărat Euforia şi anihilarea Sinelui
model hermeneutic al interiorităţii şi exteriorităţii şi de a
stigmatiza asemenea modele ca fiind ideologice şi Revenind pentru ultima oară la tabloul lui Munch, e
metafizice. Numai că ceea astăzi numim teoria contemporană limpede că Strigătul îşi deconectează subtil dar elaborat
– sau, mai bine zis, discursul teoretic – este de asemenea, propria-i estetică a expresiei, rămânând în acelaşi timp
aş dori să argumentez, un fenomen cu adevărat prizonierul ei. Conţinutul gestual subliniază deja propriul
postmodernist. Ar fi deci contradictoriu a lua partea eşec, întrucât tărâmul sonorităţii, ţipătul, vibraţiile gâtlejului
adevărului intuiţiilor sale teoretice în situaţia în care uman, sunt incompatibile cu cel care le mijloceşte, (fapt
„adevărul” însuşi e o parte a bagajului metafizic pe care subliniat în tablou prin absenţa urechilor homunculus-ului).
poststructuralismul caută să-l abandoneze. Ceea ce ne Totuşi strigătul absent revine, într-o dialectică de bucle şi
mulţumim să sugerăm este că critica poststructuralistă a spirale, apropiindu-se şi mai mult de acea experienţă, şi mai
hermeneuticii, pe care aş boteza-o pe scurt modelul de absentă, a solitudinii atroce şi a anxietăţii pe care el însuşi
adâncime, ne este utilă ca simptom semnificativ al înseşi era pe punctul de a le exprima. Astfel de meandre se înscriu
culturii postmoderne ce constituie subiectul rândurilor pe suprafaţa pictată sub forma acelor mari cercuri concentrice
noastre. în care vibraţia sunetului devine în cele din urmă vizibilă, ca
Foarte pe scurt, am putea afirma că, pe lângă modelul pe suprafaţa unei întinderi de apă – într-un regres infinit
hermeneutic al interiorităţii şi exteriorităţii dezvoltat de care se deschide ca un evantai dinspre cel care suferă, spre
tabloul lui Munch, mai există cel puţin alte patru modele de a deveni adevărata geografie a unui univers în care durerea
adâncime fundamentale, care au fost repudiate în teoria însăşi vorbeşte şi vibrează prin materia apusului de soare
contemporană: cel dialectic al esenţei şi aparenţei (împreună şi a peisajului. Lumea vizibilă devine acum zidul monadei
cu o întreagă gamă de concepte ale unei ideologii sau false pe care acest „strigăt alergând prin natură” (conform lui
conştiinţe ce tind să-i ţină tovărăşie); modelul freudian al Munch) este înregistrat şi transcris; ne-am putea gândi la
elementului latent şi al celui manifest, sau al reprimării (care acel personaj al lui Lautréamont care, crescând în interiorul
este evident ţinta pamfletului programatic şi simptomatic unei membrane tăcute şi ermetice, o sfâşie cu propriu-i
al lui Michel Foucault, La Volonté de savoir); modelul strigăt, atunci când vede monstruozitatea divinităţii,
existenţial al autenticităţii şi nonautenticităţii, a cărui reunindu-se astfel cu lumea sunetelor şi a suferinţei.
tematică eroică sau tragică e strâns legată de aceea a marii Toate acestea sugerează câteva ipoteze cu caracter
opoziţii dintre alienare şi dezalienare, şi ea în aceeaşi măsură istoric mai general: şi anume că astfel de concepte precum
o victimă a perioadei poststructurale sau postmoderne; şi anxietatea şi alienarea (şi experienţele care le corespund în
184 studia universalis
Strigătul) nu-şi mai găsesc locul în lumea postmodernă. tind să fie dominate de un anume tip de euforie la care
Marile figuri pictate de Warhol – Marilyn însăşi sau Edie doresc să revin la sfârşitul acestui eseu.
Sedgwick – cazurile notorii de mutilare şi autodistrugere de Dispariţia afectului ar mai putea fi totuşi caracterizată,
la sfârşitul anilor ’60, drogurile şi schizofrenia ca experienţe în contextul mai îngust al criticii literare, ca dispariţia marilor
dominante – par să aibă destul puţin în comun atât cu teme ale modernismului înalt, acelea ale timpului şi
isteria şi nevroza din zilele lui Freud, cât şi cu acele experienţe temporalităţii, ale misterelor elegiace ale durée şi ale memoriei
canonice de izolare radicală şi solitudine, anomie, revoltă (care trebuie înţeleasă pe deplin ca şi categorie a criticii
individuală, nebunie de tip Van Gogh, care au dominat literare asociată cu modernismul înalt în aceeaşi măsură ca
perioada de vârf a modernismului. Această schimbare în şi cu operele). Ni s-a spus adesea că trăim mai degrabă în
dinamica patologiei culturii poate fi caracterizată ca una în sincronic decât în diacronic şi cred că este de discutat, la
care alienarea subiectului este dislocată de fragmentarea modul cel puţin empiric, dacă viaţa noastră cotidiană,
acestuia. experienţa noastră psihică, limbajele noastre culturale, sunt
Asemenea termeni ne duc inevitabil cu gândul la astăzi dominate de categorii ale spaţiului mai degrabă decât
temele la modă din teoria contemporană, aceea a „morţii” de cele ale timpului, care au avut întâietate în precedenta
subiectului însuşi – sfârşitul monadei burgheze autonome perioadă a modernismului de vârf.
sau al ego-ului sau al individului – şi la stresul care le [...................................................................................................]
însoţeşte, fie sub forma unei noi idei morale, fie ca descriere
empirică, a de(s)centrării subiectului sau psyche-ului iniţial
centrat. (Din cele două formulări posibile ale acestei noţiuni Postmodernismul şi marile oraşe
– cea istoristă, după care un subiect existent cândva şi
centrat, în perioada capitalismului clasic şi a familiei ca Şi acum, înainte de a oferi o concluzie oarecum mai
nucleu, a fost dizolvat în zilele noastre în lumea birocraţiei pozitivă, aş vrea să schiţez o analiză a unei clădiri perfect
organizate: şi poziţia poststructuralistă mult mai radicală postmoderne – o operă care este în multe feluri
pentru care un asemenea subiect nu a existat niciodată de necaracteristică pentru acea arhitectură postmodernă ale
la început, dar a constituit ceva de tipul unui miraj ideologic cărei principale nume sunt Robert Venturi, Charles Moore,
– evident că înclin către cea dintâi; cealaltă trebuie în orice Michael Graves şi mai recent, Frank Gehry, o operă care,
caz să ţină cont de ideea unei „realităţi a aparenţei”.) după mine, oferă câteva lecţii izbitoare despre originalitatea
Trebuie să adăugăm totuşi că problema expresiei este spaţiului postmodernist. Să amplificăm procedeul folosit în
ea însăşi legată îndeaproape de o concepţie a subiectului precedentele remarci şi să-l facem chiar mai explicit: propun
ca şi conţinător de monadă, în cadrul căruia lucrurile sunt moţiunea conform căreia ne aflăm în prezenţa a ceva ca un
simţite şi apoi exprimate prin proiectarea în afară. Ceea ce soi de mutaţie în însuşi spaţiul construit. Ideea mea este că
trebuie să marcăm este însă gradul în care conceptul noi înşine, subiecţii umani care ne întâmplăm în acest nou
modernismului înalt de stil unic, alături de idealurile colective spaţiu, nu am ţinut pasul cu acea evoluţie: a avut loc o
care-l însoţesc, ale unei avangarde sau avant-garde mutaţie în obiect, neînsoţită de o mutaţie echivalentă în
artistice sau politice, rezistă sau se prăbuşesc împreună cu subiect; încă nu posedăm echipamentul perceptual adecvat
noţiunea mai veche (sau cu experienţa) aşa numitului acestui nou hiperspaţiu, cum îl voi numi, în parte pentru că
subiect centrat. obiceiurile noastre perceptuale s-au format în acel tip mai
Şi în acest sens tabloul lui Munch constituie o reflecţie vechi de spaţiu, pe care l-am numit spaţiul modernismului
complexă asupra acestei situaţii complicate: ea ne arată că înalt. Ca o consecinţă, arhitectura mai nouă – ca multe alte
expresia necesită categoria de monadă individuală, dar şi produse culturale pe care le-am evocat anterior – se
preţul mare care trebuie plătit pentru această precondiţie, constituie ca un imperativ adresat dezvoltării de „noi”
punând în scenă nefericitul paradox prin care, constituindu- organe, vizând extinderea domeniului senzaţiilor şi a
ţi subiectivitatea individuală ca un câmp suficient sieşi şi trupului nostru înspre dimensiuni noi, încă neimaginabile,
ca tărâm închis de sine stătător, te închizi în acelaşi timp poate că în ultimă instanţă imposibile.
faţă de orice altceva şi te condamni la solitudinea nealterată
a monadei, îngropat de viu şi prizonier într-o celulă fără Hotelul Bonventura
ieşire.
Postmodernismul e de presupus că va semnala Clădirea ale cărei trăsături le voi enumera rapid în
sfârşitul acestei dileme, pe care o înlocuieşte cu una nouă. următoarele momente este hotelul Bonaventura, construit
Sfârşitul monadei sau al ego-ului burghez aduce cu el fără în centrul Los Angeles-ului de către arhitectul şi
îndoială şi sfârşitul psihopatologiilor acelui ego – ceea ce dezvoltatorul imobiliar John Portman, ale cărui opere includ
am numit aici la modul general ca dispariţia afectului. Dar diversele Hyatt Regencies, Peachtree Center în Atlanta şi
înseamnă şi sfârşitul a ceva mult mai mult – sfârşitul, de Renaissance Center în Detroit. Am menţionat aspectele
pildă, al stilului, în sensul de unic şi personal, dispariţia populiste ale defensivei retorice a postmodernismului
tuşei distincte, individuale (simbolizată şi de emergenţa împotriva austerităţii elitiste (şi utopice) a marilor realizări
primatului reproducerii mecanice). În ce priveşte expresia arhitectonice moderniste; în general se afirmă, cu alte
şi sentimentele sau emoţiile, eliberarea, în societatea cuvinte, că aceste clădiri mai noi sunt, pe de o parte,
contemporană, de mai vechea anomie a subiectului centrat, populare; şi că, pe de altă parte, respectă elementul ver-
poate să însemne, de asemenea, nu numai o eliberare de nacular al structurii oraşului american – asta însemnând că
anxietate, dar şi de orice alt sentiment, întrucât sinele nu ele nu mai încearcă, aşa cum făceau monumentele şi
mai este prezent pentru a realiza sentimentul. Aceasta nu capodoperele modernismului înalt, să insereze un nou limbaj
este egal cu a afirma că produsele culturale ale erei utopic, diferit, distinct şi elevat în sistemul de semne stri-
postmoderne sunt pe de-a-ntregul golite de sentimente, ci dent şi comercial al oraşului care ne înconjoară, ci mai
mai degrabă că aceste sentimente – pe care, pentru mai degrabă dimpotrivă, caută să vorbească exact aceeaşi limbă,
multă acurateţe, ar fi mai bine să le botezăm „tensiuni” – folosindu-i lexicul şi sintaxa aşa cum le-a „învăţat din Las
sunt acum impersonale şi eliberate de orice constrângere şi Vegas”.
studia universalis 185

În ce priveşte prima parte a afirmaţiei, creaţia lui conferă o anume agresivitate înspre şi putere asupra
Portman o confirmă pe deplin: este o clădire populară, Celuilalt. În mod similar, învelişul de sticlă conferă clădirii
vizitată cu entuziasm atât de localnici cât şi de turişti (deşi Bonaventura o disociere ciudată şi nelalocul ei de
alte construcţii ale lui Portman se bucură din acest punct vecinătatea sa: el nu constituie nici măcar un exterior, în
de vedere de un şi mai mare succes). Inserţia populistă în măsura în care, căutând zidurile din afară ale hotelului, nu
structurile oraşului este, totuşi, o altă problemă şi cu aceasta dai decât peste imaginile distorsionate a tot ce îl înconjoară.
vom începe. Există trei intrări la Bonaventura, una dinspre Aş dori să spun acum câteva cuvinte despre lifturile
Figueroa, iar celelalte două prin grădinile suspendate de pe şi scările rulante: dat fiind că ele sunt, în mod particular,
cealaltă parte a hotelului, care este construit în panta rămasă îndrăgite de Portman, iar artistul le-a catalogat drept
de la fostul Bunker Hill. Niciuna dintre ele nu aduce cu „gigantice sculpturi cinetice”, care cu siguranţă contribuie
marchiza vechilor hoteluri sau cu acea porte cochere la spectacolul şi agitaţia din interiorul hotelurilor – mai ales
monumentală prin care somptuoasele clădiri de odinioară la cele din reţeaua Hyatt, unde, aidoma unor lampioane sau
îţi facilitau trecerea de la străzile oraşului la interioarele de gondole japoneze urcă şi coboară fără întrerupere – dat
epocă. Intrările de la Bonaventura par mai mult nişte uşi fiind o asemenea semnalare şi aducere deliberată a lor în
laterale sau de serviciu: prin grădinile din spate ajungi la prim plan. Consider că trebuie să vedem aceste
etajul şase al turnurilor şi de acolo trebuie să cobori un etaj „manipulatoare de oameni” (este chiar termenul folosit de
pe scări ca să găseşti liftul cu ajutorul căruia ajungi în hol. Portman, adaptat după Disney) ca pe ceva mai mult decât
În ce priveşte intrarea pe care unii ar fi tentaţi s-o considere nişte componente funcţionale sau mecanice. În orice caz
intrarea principală, cea dinspre Figueroa, ea îţi permite să ştim că teoria arhitecturii de dată recentă a început să
intri, cu bagaje cu tot, la balconul cu magazine de la al împrumute din analizele narative din alte domenii, şi încearcă
doilea nivel, de unde trebuie să cobori pe o scară rulantă să vizualizeze traiectoriile noastre fizice prin asemenea clădiri
până la recepţie. Vom spune mai multe despre aceste lifturi ca pe nişte naraţiuni sau povestiri virtuale, ca poteci
şi scări rulante în câteva clipe. Ceea ce vreau să sugerez în dinamice şi paradigme narative pe care, ca vizitatori, suntem
primul rând este că aceste intrări, bizar lipsite de indicatoare, solicitaţi să le împlinim şi să le completăm cu propriile noastre
par să fi fost impuse de o nouă categorie de închidere care trupuri şi mişcări. În clădirea Bonaventura însă, avem de a
guvernează spaţiul interior al hotelului însuşi (asta dincolo face cu o elevare dialectică a acestui proces: mi se pare că
de sau pe lângă constrângerile materiale cu care Portman s- aici ascensoarele şi scările rulante nu numai că înlocuiesc
a confruntat). Eu cred că, împreună cu un număr de alte mişcarea, ci, de asemenea şi mai presus de toate, se
clădiri postmoderniste caracteristice, cum ar fi Beaubourg autodesemnează ca noi însemne şi embleme ale mişcării
în Paris sau Eaton Centre în Toronto, Bonaventura aspiră înseşi (ceva ce va deveni evident când vom ajunge la
să fie un spaţiu total, o lume completă, un fel de oraş în întrebarea în legătură cu ceea ce rămâne în această clădire
miniatură (şi aş vrea să adaug că acest nou spaţiu total din mai vechile forme ale mişcării, mai ales în ce priveşte
corespunde unei noi practici colective, o nouă modă în mersul pe jos). Aici, scurta plimbare narativă a fost
care indivizii se mişcă şi se reunesc, ceva ca practica unui subliniată, simbolizată, reificată şi înlocuită de o maşină de
nou şi istoric original tip de hiper-mulţime). În sensul acesta, transportat care devine semnificantul alegoric al vechii
atunci, mini-oraşul ideal al lui Portman s-ar cuveni să nu promenade, care nu ni se mai permite s-o facem pe cont
aibă intrări de fel, intrarea fiind întotdeauna „cusătura” care propriu: şi aceasta este o intensificare dialectică a
leagă clădirea cu restul oraşului care o înconjoară: pentru autoreferenţialităţii în toată cultura modernă, care tinde să
că nu doreşte să fie o parte a oraşului, ci mai degrabă se întoarcă asupră-şi şi să-şi desemneze propria-i producţie
echivalentul sau înlocuitorul, substitutul acestuia. Aşa ceva culturală drept conţinut.
este nepractic sau imposibil, de unde şi reducţia şi Sunt şi mai nesigur atunci când se pune problema
minimalizarea deliberată a funcţiei intrării. Dar această transmiterii acestui lucru, a experienţei spaţiului prin care
disjuncţie de oraşul înconjurător este foarte diferită de aceea treci atunci când păşeşti de pe aceste mecanisme alegorice
a marilor monumente ale Stilului Internaţional: acolo, actul în holul sau atrium-ul cu marea sa coloană centrală,
de disjuncţie era violent, vizibil şi avea o semnificaţie înconjurată de un lac în miniatură, totul fiind amplasat între
simbolică reală – ca în marii pilotis ai lui Le Corbusier, al patru turnuri rezidenţiale, cu ascensoarele lor, şi înconjurat
căror gest radical separă noul spaţiu utopic al modernităţii de balcoane care-şi iţesc acoperişurile de tip seră la etajul
de oraşul degradat şi îmbâcsit, pe care îl repudiază în mod al şaselea. Sunt tentat să afirm că un astfel de spaţiu face
explicit (deşi cartea jucată de modernitate era tocmai acest imposibilă pentru noi utilizarea limbajului volumelor,
nou spaţiu utopic care, cu virulenţa Novum-ului său, să deoarece acestea sunt imposibil de cuprins. Pancarte, afişe
îndepărteze şi să transforme ceea ce repudia prin forţa însăşi care atârnă, inundă într-adevăr acest spaţiu gol în aşa fel
a noului său limbaj spaţial). Hotelul Bonaventura însă se încât să distragă atenţia sistematic şi deliberat de la orice
mulţumeşte să „lase acel oraş îmbâcsit să continue a fi în formă s-ar putea presupune că o are; în timp ce o agitaţie
fiinţarea sa” (ca să-l parodiem pe Heidegger); nici un fel de constantă îţi dă sentimentul că golul este aici absolut com-
efecte întârziate, nici o transformare utopică de o mai mare pact, că este un element în care eşti tu însuţi scufundat,
amploare protopolitică, nu sunt aşteptate sau dorite. fără acea distanţă care măcar iniţial îţi dădea percepţia
Acest diagnostic este confirmat de marele înveliş de perspectivei sau a volumului. Te afli în hiperspaţiu cu tot
sticlă al hotelului Bonaventura, a cărei funcţie o voi trupul, până la nivelul ochilor; şi dacă ţi se părea cumva
interpreta acum diferit decât am făcut-o cu câteva clipe mai înainte că acea suprimare a adâncimii de care vorbeam în
înainte, când am văzut fenomenul de reflecţie ca dezvoltând literatura sau pictura postmodernă ar fi greu de realizat în
în general tematica unei tehnologii reproductive (cele două domeniul arhitecturii, poate că acum vei fi mai înclinat să
lecturi nu sunt, totuşi, incompatibile). Acum se poate dori vezi această tulburătoare imersiune ca pe echivalentul for-
accentuarea modului în care învelişul de sticlă respinge mal din noul mediu.
oraşul de afară; o respingere pentru care avem un element Totuşi ascensorul şi scara rulantă sunt în acest con-
de comparaţie în acei ochelari reflectorizanţi, din cauza cărora text şi dialectic opuse; şi putem sugera că mişcarea glorioasă
îi este imposibil interlocutorului să-ţi vadă ochii şi care îţi a gondolelor ascensorului este şi o compensaţie dialectică
186 studia universalis
pentru spaţiul aglomerat al atrium-ului – ne acordă şansa diferită, şi anume spaţiul războiului postmodern, aşa cum
unei experienţe spaţiale radical diferite, dar complementare, este el evocat de către Michael Herr în cartea sa despre
aceea a unei rapide înălţări prin tavan şi afară, de-a lungul Vietnam, Dispatches. Inovaţia lingvistică extraordinară din
unuia din cele patru turnuri simetrice, având ca referent această operă poate fi considerată postmodernă prin modul
însuşi Los Angeles-ul, întinzându-se într-un mod care ne eclectic în care limbajul ei combină o întreagă gamă de
taie respiraţia, chiar alarmant, în faţa ochilor noştri. Dar idiolecte colective contemporane, între care se evidenţiază
până şi această mişcare verticală este constrânsă: limbajul rock(erilor) şi acela al negrilor: dar această fuziune
ascensorul te poartă până la unul dintre acele holuri este dictată de probleme de conţinut. Primul război
turnante, în care, stând la masă, eşti din nou gratificat cu o postmodernist teribil nu poate fi redat prin intermediul nici
rotaţie completă şi un spectacol al contemplării oraşului uneia din paradigmele tradiţionale ale romanelor sau filmelor
însuşi, transformat acum în propriile-i imagini de către pereţii de război – şi într-adevăr ruptura cu toate paradigmele
de sticlă prin care îl vezi. narative anterioare, alături de ruptura cu orice alt limbaj
Să concluzionăm rapid toate acestea întorcându-ne comun prin care un veteran ar putea transmite o asemenea
la spaţiul central al holului (observând în treacăt că experienţă, se numără printre subiectele principale ale cărţii
încăperile hotelului sunt vizibil marginalizate: coridoarele şi se poate afirma că face loc unui tip de reflexivitate cu
în secţiunile rezidenţiale sunt întunecoase şi cu tavane totul nou. Analiza lui Benjamin cu privire la Baudelaire şi
joase, de-a dreptul deprimante din punct de vedere apariţia modernismului dintr-o nouă experienţă a tehnologiei
funcţional; de unde se poate înţelege că şi camerele sunt citadine, care transcende toate vechile deprinderi de
foarte proaste). Coborârea este destul de dramatică, o percepţie corporală, este atât singular desuetă cât şi singu-
năpustire înapoi prin acoperiş ca pentru a plonja în lac; ce lar relevantă aici, în lumina acestui nou şi virtual inimaginabil
se întâmplă când ajungi acolo e altceva, ceva ce aş putea salt cuantic în alienarea tehnologică:
încerca să caracterizez drept o confuzie năucitoare, ceva ca
răzbunarea pe care acest spaţiu o împlineşte asupra acelora Erai o ţintă mişcătoare abonată la supravieţuire,
care încă mai încearcă să meargă prin el. Dat fiind absoluta un adevărat copil al războiului, deoarece, cu excepţia
simetrie a celor patru turnuri, este aproape imposibil să rarelor momente în care erai ţintuit sau împotmolit,
ajungi cu bagajele în acest hol; recent, instrucţiuni în culori sistemul era ambalat la maximum ca să te ţină în mişcare,
vii şi indicatoare de direcţie au fost adăugate într-o tentativă dacă asta era realmente ceea ce credeai că ţi-ai dorit. Ca
revelatoare şi demnă de milă, sau mai degrabă disperată, de tehnică de a rămâne în viaţă părea să aibă tot atâta sens
a restaura coordonatele unui spaţiu mai vechi. Voi califica ca orice altceva, dat fiind că te aflai acolo ca să începi cu
drept cel mai dramatic rezultat practic al acestei mutaţii asta şi îţi doreai s-o vezi îndeaproape; începea puternic
spaţiale dilema notorie a proprietarilor magazinelor situate şi direct, dar forma un con pe măsură ce înainta, pentru
pe diferitele balcoane: este de netăgăduit faptul că, încă de că, cu cât te mişcai mai mult cu atât vedeai mai multe, iar
la deschiderea hotelului în 1977, nimeni n-a fost în stare să cu cât vedeai mai multe cu atât mai mult riscai, pe lângă
le găsească şi chiar dacă se întâmpla să localizezi cel mai moarte sau mutilare, şi cu cât mai mult riscai aşa ceva cu
apropiat boutique, era puţin probabil să fii la fel de norocos atât mai mult urma să te întorci într-o bună zi ca
a doua oară; în consecinţă, cei care închiriază spaţiile „supravieţuitor”. Unii dintre noi se mişcau în luptă
comerciale sunt disperaţi şi întreaga marfă se dă la preţuri aidoma unor nebuni până când nu mai reuşeam să
foarte scăzute. Dacă îţi reaminteşti însă că Portman este distingem încotro ne purta goana, nu vedeam decât
atât arhitect cât şi om de afaceri, un întreprinzător milionar, războiul ca o suprafaţă compactă, perforată din când în
un artist care este un capitalist pe cont propriu, atunci nu când pe neaşteptate. Cât timp dispuneam de elicoptere
se poate să nu simţi că aici este prezent ceva de genul unor ca de nişte taxiuri ne trebuia o epuizare totală sau o
freudiene „reveniri ale trăirilor reprimate”. depresie vecină cu şocul sau o duzină de pipe cu opium
Am ajuns deci în cele din urmă la ideea directoare şi ca să ne păstrăm un calm aparent, şi continuam să gonim
anume că această ultimă mutaţie în spaţiu – hiperspaţiul pe sub învelişurile noastre de piele ca şi cum ne-ar fi
postmodern – a reuşit în a transcende capacităţile corpului urmărit cineva, ha ha, La Vida Loca. În lunile de după
omenesc individual de a se localiza pe sine, de a-şi organiza întoarcerea mea, sutele de elicoptere în care zburasem
perceptual vecinătatea şi de a-şi cartografia cognitiv poziţia au început să contureze imaginea unui meta-elicopter, şi
într-o lume externă cartografiabilă. Şi am sugerat deja că era lucrul cel mai sexi cu putinţă: mântuitor-distrugător,
acest alarmant punct de disjuncţie între corpul uman şi furnizor-risipitor, mâna stângă-mâna dreaptă, prompt,
mediul înconjurător construit – care este faţă de zăpăceala fluent, abil şi uman; oţel fierbinte, unsoare, textura prelatei
iniţială a modernismului ceea ce sunt vitezele navelor saturată de miasmele junglei, sudoare răcindu-se şi
spaţiale faţă de acelea ale automobilelor – poate să încălzindu-se din nou, casete cu rock and roll la o ureche
funcţioneze ca simbol şi analogie pentru acea dilemă şi mai şi antifoane la cealaltă, combustibil, căldură toridă,
acută, care constă în incapacitatea minţilor noastre, cel puţin vitalitate şi moarte, moartea însăşi, departe de a mai fi un
în prezent, să cuprindă reţeaua de comunicaţii intrus.”1
multinaţională şi globală în care ne regăsim prinşi ca subiecţi
individuali. În această nouă maşinărie, care, spre deosebire de
mai vechile maşinării moderniste cum ar fi locomotiva sau
Noua maşinărie avionul, nu mai reprezintă mişcarea, ci poate fi reprezentată
numai în mişcare, se concentrează ceva din misterul noului
Păstrându-mi anxietatea vis-a-vis de perceperea spaţiu postmodernist.
spaţiului conceput de Portman ca excepţional sau aparent _____
marginalizat sau ca specializat în oferirea de distracţii de 1
Michael Herr, Dispatches, New York, 1978, p. 8-9.
tipul Disneyland, aş dori totuşi să juxtapun acest suficient
sieşi şi distractiv (chiar dacă tulburător) spaţiu de petrecere Prezentare ºi traducere de Dan H. POPESCU
a timpului liber cu un analog al său dintr-o zonă foarte
jurnalul omului disponibil 187

Evenimentul zilei; Vartan Arachelian, fără vârstă, fixat


într-o imagine fiziologică încercănată pentru eternitate;
Ion ZUBAŞCU Alison Mutter, de la Associated Press, intrând ca în trecere
prin librărie şi făcându-se că ar căuta pe cineva; generalul
Voinea, însuşi generalul Voinea, judecătorul lui Ceauşescu
„Ei au făcut o singură greşeală. şi şeful Comisiilor de anchetă a victimelor Revoluţiei din
1989 şi mineriadelor, de la Parchetul Militar, prezenţă
M-au lăsat în viaţă” surprinzătoare, însoţit de un personaj cu care Ovidiu s-a
îmbrăţişat afectuos; presă diversă, scrisă şi de televiziune,
- transmisie de la lansarea volumului care-şi căuta locul şi unghiul favorabil de transmitere a
„Amintiri din portbagaj. Din culisele unei diversiuni – evenimentului, dominată de prezenţa înaltă şi sigură pe
Răpirea din Irak”, de Ovidiu Ohanesian sine, cu buza de jos fermă şi uşor dispreţuitoare, a lui
Louis Lazarus, de la OTV.
După o serie de mailuri schimbate în ultima vreme
cu Ovidiu Ohanesian, în urma întâlnirii noastre Sorin Roşca Stănescu: „Singur împotriva tuturor”
întâmplătoare de la vernisajul expoziţiei „Memorialul
Sighet – 15 ani de activitate”, la Primăria Sectorului 2, „N-aş vrea să repet ce am spus în prefaţa cărţii, a
Bucureşti, mă grăbesc să ajung puţin mai devreme la început Sorin Roşca Stănescu, deschizând lansarea, dar
Librăria Sadoveanu de pe bulevard, la lansarea în clipa asta Ovidiu Ohanesian e un om singur, n-are în
aşteptatului său volum de dezvăluiri incendiare, Amintiri spate nimic şi pe nimeni, mari trusturi de presă, firme,
din portbagaj. Din culisele unei diversiuni – răpirea grupuri de interese, structuri ale unor diverse servicii
din Irak. Partea întâi, prefaţă de Sorin Roşca Stănescu secrete. Ştiu ce înseamnă să fii absolut singur împotriva
(Editura Minerva), Bucureşti, 2008. Primul şoc a fost să tuturor, pentru că şi mie mi s-a întâmplat, prin anii
văd în vitrina din stânga intrării în Librăria Sadoveanu ‘98-‘99, când m-a părăsit temporar aproape toată
fotografia lui Corneliu Vadim Tudor, înconjurată de redacţia, cu lucrătura serviciilor secrete, desigur. Ovidiu
exemplarele noului său volum de versuri, care ocupau tot Ohanesian e unul dintre cazurile rare din presa
spaţiul expoziţional. Mi-a trecut o clipă prin cap că am românească actuală care nu face compromisuri, nici cu
încurcat data lansării şi am început să caut ceva care să-mi puterea, nici cu serviciile secrete”.
spună în ce zi sunt, când am descoperit vitrina din dreapta Nu l-am mai văzut demult pe Sorin Roşca la faţă,
intrării cu fotografia lui Robert Ovidiu Ohanesian şi cred că de pe vremea când era adjunctul lui Cristoiu la
Amintirile (sale) din portbagaj, cu precizări legate de Evenimentul zilei, acum mi s-a părut că statura sa era
lansarea de azi. În interiorul librăriei, pe biroul mic al mult micşorată faţă de cea pe care i-o păstrasem în amintire
casieriei din stânga, cartea lui Ohanesian era expusă la din anii ’90, când eram membru în acelaşi Consiliu de
vedere lângă biografia cu copertă neagră a lui Barack conducere al primei asociaţii de presă privată din România,
Obama, tradusă în regim de urgenţă, în eventualitatea AZR- parcă. În plus, aveam senzaţia că e dominat de o
câştigării alegerilor, în aşteptata zi de marţi a săptămânii stinghereală retractilă, care-l făcea să nu-şi găsească locul
următoare, care va marca probabil istoria viitoare a Americii. în publicul pestriţ, cu ochii pe el, şi să se micşoreze parcă
Corneliu Vadim Tudor, Eduard Ovidiu Ohanesian, Barack şi mai mult. Transcriu în complementaritate o parte din
Obama - trei autori cu cărţi de ultimă oră, expuse ofertant finalul prefeţei sale la incendiarul volum, cu titlul atât de
la vedere în Librăria Sadoveanu, din Bucureşti, România. inspirat, Amintiri din portbagaj, a cărui lansare se derula
Poţi să o iei razna liniştit în această lume ex-centrică, acum la Librăria Sadoveanu:
înnebunitoare, chiar în ziua de joi, 30 octombrie 2008. „…Zi de zi, românii aveau să afle detalii absolut
şocante. Planuri legate de răpire, elaborate cu mult timp
Gesturi şi personaje în urmă. Existenţa unor înregistrări ale unor convorbiri
telefonice Bucureşti-Bagdad, care conţineau detalii ale
Sorin Roşca Stănescu a intrat printre primii în librărie, acestui act de tip terorist. Implicarea în afacere a unor
îmbrăcat într-un costum alb de vară şi foarte bronzat la vârfuri ale serviciilor secrete. Convorbiri de taină,
faţă, parcă tocmai se întorsese de pe plaja unei insule ciudate, între Omar Hayssam – cel bănuit, după câteva
oceanice cu nume exotic. O gospodină care cumpărase zile de la răpire, că ar fi urzit întreaga dramă – şi şeful
deja cartea (poate abil agent sub acoperire al unei puteri statului român. Ce s-a întâmplat, de fapt? Şi de ce
străine) se foia întrebând în dreapta şi în stânga cum ar persistă, după mai bine de trei ani, misterul? O legătură
putea obţine un autograf pe cartea lui Ovidiu, inclusiv de între una dintre victimele răpirii, Marie Jeanne Ion, şi
la Doru Braia, a cărui frizură mereu impecabilă, de vedetă Omar Hayssam este de neconstestat. La fel, nu poate fi
cinematografică americană, făcea ravagii printre pusă sub semnul întrebării relaţia cu Mohammad Munaf,
manichiuristele în retragere, de vârsta a treia şi mai ales a altă personalitate a lumii arabe de la Bucureşti acuzată
patra. Degeaba i-am spus gospodinei că nu se obişnuieşte, de complicitate la răpire. Nu există nici cea mai mică
ea palpita de emoţie la vederea şuviţei întoarse de păr ca îndoială că serviciile secrete l-au monitorizat pe Omar
pana corbului, pieptănată ŕ la Clark Gable, de pe creştetul Hayssam. Stenogramele convorbirilor sale telefonice,
VIP-ului mediatic al canalului tv N24. A fost refuzată cu înregistrate zi de zi, au circulat anterior răpirii. Iar ele
promptitudine de Roşca Stănescu: „Nu e cartea mea, nu conţineau informaţii şi indicii vizând iminenţa actului
pot da autograf pe cartea lui Ovidiu”, în timp ce în librărie terorist. Şi chiar detalii ale acestuia. De ce serviciile
au intrat pe rând: Doru Dragomir, expert militar, la Ziua, secrete nu au intervenit? Nu cumva au ştiut de răpire
nu-l mai văzusem de pe vremea când am fost colegi la dar au tăcut, în mod deliberat? Nu cumva au încercat
188 jurnalul omului disponibil
unii şefi de la SRI şi SIE să tragă foloase din această doamnă Munteanu, nimeni nu te apără din acest sistem
dramă? Dar oare şeful statului a fost inocent? Cum se tâmpit care ne guvernează, nici un politician. Apăraţi-vă
explică întâlnirile lui de taină cu Omar Hayssam?…De singuri spatele şi pielea, ăsta e adevărul!”
ce a declarat Traian Băsescu faptul că informaţiile din Iniţial, când am văzut şirul de vorbitori aliniaţi în
jurul acestui caz sunt clasificate pentru zeci de ani? Ce faţa oamenilor din librărie, amestecătura aceasta atât de
este atât de secret?…Cu un curaj vecin cu nebunia, ciudată şi imposibilă, constituită parcă pe principiul a
Ovidiu Ohanesian, victimă a răpirii, încearcă să tunat şi i-a adunat, care-i punea în acelaşi rând pe Doru
descâlcească iţele acestei operaţiuni teribil de suspecte. Braia, cel exclus de revoluţionarii din Societatea Timişoara,
Va reuşi?” pe motive temeinice, alături de Marius Oprea, sau pe
Dar de ce acest prim volum, al seriei de dezvăluiri pitorescul şi intempestivul Louis Lazarus, de la Zero TV,
care va urma, este prefaţat de Sorin Roşca Stănescu şi nu alături de tot mai crispatul Emil Constantinescu, am trăit
de Petre Mihai Băcanu, cum ar fi fost firesc, ţinând seama sentimentul de decepţie că şi acest fapt excepţional al
de faptul că Ovidiu Ohanesian a fost redactor de istoriei României recente – răpirea unor ziarişti români în
investigaţii la cotidianul România liberă, când a fost răpit Irak, episod dramatic prin care ne-am aliniat şi din punctul
în Irak? - iată o altă întrebare al cărui răspuns se găseşte de vedere al riscurilor la lumea globală în care trăim – a
în carte. fost transformat într-un show mediatic. Dar pe parcursul
„După ce actualul preşedinte al României, a mai lansării am înţeles treptat că în situaţia de risc maxim în
spus Roşca Stănescu, nu va mai fi la conducerea ţării şi care se află Eduard Ovidiu Ohanesian, descoperit fiind
se vor declasifica informaţiile, cum se întâmplă de obicei din toate părţile, şi dinspre ai lor, dar mai ales dinspre ai
la schimbarea gărzii, vom afla cu siguranţă întreg noştri, diferenţele calitative, sau de diverse orientări
adevărul. (Pe aceste cuvinte ale lui Roşca Stănescu, şi-a umane, politice, profesionale etc., dintre puţinii apărători
făcut intrarea în librărie Emil Constantinescu, fostul care şi-au asumat riscul implicării în acest caz ieşit din
preşedinte al României, atât de repede „învins de comun, nu mai aveau relevanţă, singurul lucru ce conta
structuri”). În carte, veţi afla secvenţe zguduitoare era apărarea vieţii unui ziarist incomod pentru toată lumea,
despre actualele servicii secrete şi relaţiile fostei care a avut curajul să iasă doar cu praştia în mână împotriva
Securităţi cu instituţia prezidenţială”, a continuat Roşca uriaşului Goliat, oricine ar fi acesta, preşedintele României,
Stănescu, dar dna Munteanu, de la Minerva, editoarea al Rusiei sau al Americii.
volumului, şi-a luat deja în serios rolul energic de
moderatoare a evenimentului şi l-a salutat pe fostul Marius Oprea: „Chiar dacă adevărul e dureros şi
preşedinte Emil Constantinescu, a cărui imagine se subţia îl vizează pe preşedintele ţării”
cu trecerea anilor, anume parcă pentru a-l face tot mai
asemănător cu înfăţişarea Cavalerului Tristei Figuri, Emil Constantinescu ridică mâna, voia să intervină.
luptătorul neînfricat al lui Cervantes cu morile de vânt: Dna Munteanu:
„Vă mulţumim, dle Preşedinte, că v-aţi alăturat nouă, – O să-i dăm cuvântul şi dlui Preşedinte. Dar acum
onestităţii şi adevărului!” soseşte Marius Oprea. Vă mulţumesc, dle Marius Oprea,
c-aţi reuşit să ajungeţi la lansarea noastră.
Louis Lazarus: „Există un martor că SRI ştia de Era o prezenţă aşteptată, cu greutate, Ovidiu
răpire” Ohanesian îl salută recunoscător.
– Să felicităm Guvernul încă o dată! (Doru Braia).
Louis Lazarus s-a implicat mult, în perioada răpirii – Am venit în calitate de prieten al lui Ovidiu, nu de
din Irak, cu zeci de emisiuni la OTV, oferind inclusiv imagini reprezentant al Guvernului. Am fost reţinut la GDS, îmi cer
captate de el pentru anexa documentară a volumului: „În scuze pentru întârziere (Marius Oprea).
martie 2005, explodează o bombă mediatică. Apare – Nu vă scuzăm (Doru Braia).
imediat preşedintele României: am făcut un comitet de – Viitorul Guvern îl va tăia de la guvernare (voce din
criză, vom drege, vom rezolva. În realitate, comitetul public).
adevărat de criză se făcuse deja în Irak, cu foşti ofiţeri ai – E ceva ce mă leagă de Ovidiu, şi-a început Marius
serviciilor lor secrete şi în 48 de ore au ştiut exact ce s-a Oprea intervenţia, nu ne mai temem să spunem adevărul,
întâmplat (toţi aceştia au dispărut ulterior, rând pe rând!): chiar dacă adevărul e dureros şi îl vizează pe preşedintele
Omar a gândit răpirea, apoi le-a scăpat totul de sub ţării. A spune adevărul e un risc asumat, oricine ştie. Dar
control şi a devenit o răpire autentică, s-au plătit dolari e neplăcut să primeşti ameninţări şi să ţi se explice
grei pentru eliberare şi Ovidiu a scăpat. Dar există un amănunţit la telefon cum îţi va fi violată soţia şi măcelăriţi
martor că SRI ştia de când s-a plănuit răpirea şi a lăsat copiii, iar apoi te vor ciopârţi şi pe tine. Am sesizat
să curgă totul, apoi a apărut preşedintele şi a rezolvat serviciile, după un astfel de telefon. Mi-au răspuns:
criza răpirii. Aceşti oameni care au fost implicaţi în „Adresaţi-vă la Vodafone, nu e de competenţa noastră!”
poveste sunt înregistraţi de mine cu camera ascunsă şi Dar sunt demnitar de stat. Dacă îl anunţ pe preşedintele
am un film în producţie, care va însoţi cartea lui Ovidiu României că are o bombă sub scaun, nu îl ajutaţi? „Altfel
Ohanesian. M-am întâlnit recent cu generalul Isac, mi-a se pune problema, în acest caz!” Dar nu sunt şi eu
spus: „Băi, nu ştii nici 10% din ce s-a întâmplat acolo. Au demnitar, ca preşedintele? N-au mai avut replică. Ovidiu
plătit 9 milioane de dolari doar să iasă bine preşedintele, trăieşte în această lume, cu aceşti făcători de istorie, care
în loc să lase poliţia irakiană să rezolve cazul gratuit. Acesta manipulează lumea. Pe procurorul Voinea îl dau afară
e Watergatte-ul lor”. Îl văd aici pe procurorul Voinea: pentru că a reuşit, după 20 de ani de procese, să-i
până nu-i veţi sălta pe cine trebuie, nu se vor rezolva condamne definitiv pe generalii Chiţac şi Stănculescu,
treburile în ţara asta! Nu cititorul îl va apăra pe Ovidiu, pentru represiunea de la Timişoara, din decembrie 1989.
jurnalul omului disponibil 189

Dar cartea lui Ovidiu Ohanesian e o dovadă că se poate


face ceva antisistem. Deşi şi eu fac parte din acest sistem, Ovidiu Ohanesian: „Voi da numele celor implicaţi,
ca şi consilier al premierului (între timp, s-a schimbat cu grade şi funcţii”
guvernarea, n.n.) şi director al IICCR, am procese cu
persoane publice identificate că au făcut crime în timpul Iar Eduard Ovidiu Ohanesian era proaspăt bărbierit
regimului comunist. Şi Ovidiu vine în cartea sa cu probe, şi faţa lui arăta o prosperitate şi o siguranţă de vultur de
dovezi, nume, nu cu teorii. Lucrăm cu aceleaşi mijloace ca pe vârful Muntelui Ararat, care nu părea să fie imaginea
ei, care fac dosare pe persoane, nu pe situaţii!: „Noi de adecvată a unui jurnalist de investigaţii, trecut prin infernul
la comunişti am învăţat cutezanţa!”. În perspectiva unei unei răpiri în Irak şi a unei anchete pe cont propriu,
eventuale reveniri la situaţia dinainte de 1989, am putea împotriva celor mai înalte, masive şi periculoase puteri
deveni redactori-şefi la revista Cutezătorii... Mai am doar represive dintr-o ţară: „Dle preşedinte, prieteni – vă con-
o mică completare: mă leagă de Ovidiu faptul că noi trăim sider pe toţi cei de aici prieteni –, nu sunt singur. Sunt
în aceste zile o nouă viaţă. Dacă Ceauşescu nu era optimist, văzând atâta lume adunată aici, simt că sunt
executat, urma să fiu condamnat la 6-8 ani de închisoare. oameni care doresc să afle adevărul şi această afacere
Dar Ovidiu a intrat ca într-o foarfecă în interesele serviciilor a răpirii din Irak nu va rămâne cu multe necunoscute,
secrete şi s-a salvat. Însă nu ne putem uita viaţa trecută”. ca şi cea din ’89, prima afacere nebuloasă de după
căderea comunismului, rămasă neelucidată încă. După
Emil Constantinescu: „În România nu e posibil eliberarea şi revenirea în ţară, am promis că voi afla
un Watergate” adevărul despre aşa-zisa răpire din Irak, că voi face
publice rezultatele investigaţiilor mele şi am încercat
Era momentul să intervină fostul preşedinte Emil să mă ţin de cuvânt, în contextul în care autorităţile nu
Constantinescu: „S-a vorbit aici de curaj şi adevăr. Toate şi-au făcut datoria. Această carte e doar începutul. În
acestea sunt excepţii. Eu vreau să vorbesc de următorul volum, Ancheta, de mai mari dimensiuni, veţi
dominantele societăţii româneşti, care sunt laşitatea şi afla mai multe, voi da numele celor implicaţi, cu grade
minciuna. România şi-a recâştigat în aceşti ani presa şi funcţii. Le mulţumesc tuturor celor ce m-au ajutat să
omagială, prezidenţială, dusă la extremă. Cel mai grav mai aflu câte ceva în această privinţă, dlui Lazarus,
e că această presă, gata să mintă oricând, s-a consolidat care a făcut enorm pentru aflarea adevărului. Mă voi
pe ruinele presei democratice, pe ruinele ziarelor fanion strădui, în continuare, să fac totul pentru a face publice,
ale democraţiei, cu ciudata dispariţie a identităţii lor, cât mai multe din acţiunile şi afacerile ofiţerilor din
prin anii ‘98-‘99. Nu atât existenţa ofiţerilor acoperiţi serviciile secrete, prezenţi unde nu te aştepţi, inclusiv în
din presă e gravă, se ştie demult că există, ci conducerea celor mai multe ziare şi televiziuni. Ei au
recunoaşterea publică, cu toată iresponsabilitatea, a făcut o singură greşeală: m-au lăsat în viaţă!”
acestei situaţii incredibile: «Da, avem şi noi ofiţeri în
presă, dar alte servicii au mai mulţi!» Ofiţeri acoperiţi
există peste tot în lume, dar asumaţi public de serviciile
secrete, numai în România am auzit! Nu-i nici o primejdie
de Watergate în România. În SUA, întreaga presă s-a
solidarizat cu jurnaliştii, în România totul e jalnic, cei
tineri intră repede într-un mediu corupt. În SUA, totul a
fost gândit de servicii, la noi trebuie reformate în primul
rând serviciile secrete. Dar dacă nu e posibil în România
un Watergate, atunci ce e posibil? Vreau să-l liniştesc
pe Oprea în privinţa ameninţărilor: nu se va întâmpla
nimic! La noi, laşitatea tuturor e atât de mare, încât nu
duc nimic la capăt, nici măcar ameninţările. Cea mai
bună puşcă e adevărul, care are nevoie de oameni
capabili să ţină în mână un pix, această armă simbolică,
şi să tragă cu cuvinte adevărate. Avem în faţa noastră
un voluntar pe nume Ovidiu Ohanesian. Cititorii lui
nu-i vor fi alături şi nu-l vor apăra. În momentele grele
se răresc solidarităţile. Rămân doar cei puţini, dar care
sunt mai puternici decât cei mulţi, mai buni şi mai
adevăraţi. Churchill a spus: «Adevărul aparţine celor
ce-l ascultă, nu celor ce îl spun!» Cei ce-au vorbit şi au
venit aici sunt o imagine reconfortantă a României de
mâine, şi eu sunt ultimul pe listă, cu voia
dumneavoastră”.
– Dl. preşedinte a fost la lansarea căţii mele,
Banalitatea Răului, a revenit Marius Oprea, şi a spus
atunci că dacă se va întâmpla ceva cu mine, va face un
scandal internaţional monstru. Din clipa aceea m-am simţit
liniştit. Acum e rândul meu să girez pentru viaţa lui Ovidiu
Ohanesian.
190 talmeº - balmeº
Consiliul Judeţului Galaţi de juriu şi pentru a participa la Condiţii speciale. Prezentarea la
Centrul Cultural “Dunărea de Jos’’ manifestările organizate cu prilejul ridicarea premiului este obligatorie. În caz
Festivalului-concurs de poezie „Costache de neprezentare, câştigătorul îşi pierde
Primăria municipiului Tecuci Conachi”. dreptul asupra volumelor publicate.
Casa de Cultură Câştigătorii cedează dreptul de autor
Director, Viorel Burlacu Editurii Pământul pentru 1000 de ex. sau
Regulamentul pe o perioadă de un an pe bază de con-
Festivalului-concurs de poezie tract.
„Costache Conachi”’, ediţia a XVII-a Preşedintele concursului.
Concursul naţional Gheorghe Frangulea, directorul Editurii
În zilele de 2-3 octombrie 2009, „Literatura modernă” PĂMÂNTUL.
Casa de Cultură a municipiului Tecuci Ediţia I, 29 octombrie 2009 Responsabili proiect. Denisa
organizează cea de a XVII-a ediţie a Popescu, referent Biblioteca Judeţeană
Festivalului concurs de poezie „Costache Editura PĂMÂNTUL, în Argeş, Virgil Diaconu, director revista
Conachi’’. parteneriat cu Consiliul Judeţean Argeş, Cafeneaua literară.
Concurenţii: La această Biblioteca Judeţeană Argeş Dinicu
manifestare culturală pot participa tineri Golescu, Uniunea Scriitorilor din Editura Pamântul
creatori de poezie în vârstă de până la 35 România – Filiala Piteşti, Centrul Cul- Director Gheorghe Frangulea
de ani, care nu au publicat în volum. tural Piteşti, revistele Cafeneaua literară
Concurenţii vor trimite un număr de zece şi Argeş organizează, în Municipiul Primăria municipiului Oneşti
poezii, în câte cinci exemplare, care vor Piteşti, în perioada 29 octombrie – 1 Biblioteca municipală ,,Radu
purta, fiecare, acelaşi moto de identificare. noiembrie 2009, prima ediţie a Rosetti”
Într-un alt plic închis, pe care va fi înscris CONCURSULUI NAŢIONAL
moto-ul de la poezii, participanţii vor in- „LITERATURA MODERNĂ” Organizează
troduce o fişă cu câteva date personale: Temă şi gen. Intră în concurs vol-
numele şi prenumele, data şi locul naşterii, ume originale nepublicate de poezie, Concursul naţional de proză scurtă
domiciliul, ocupaţia, studiile, distincţii proză şi eseu (literar, estetic, filozofic). ,,RADU ROSETTI”
literare, telefon etc. Secţiuni. Concursul are două ediţia a XI-a 2009
Plicurile cu fişa personală se vor secţiuni: debutanţi (până la 30 de ani) şi
deschide după jurizarea poeziilor şi profesionişti (peste 30 de ani). · Concursul este organizat pe trei
stabilirea premiilor. Participanţi. În concurs se pot grupe de vârstă: 10-15 ani, 16-20 de ani,
Lucrările vor fi expediate până la înscrie creatori români din ţară şi din 21-35 de ani.
data de 15 septembrie 2009 - data poştei diaspora, membri sau nemembri ai Condiţii de participare:
- pe următoarea adresă: U.S.R., care scriu în limba română. - 1-2 lucrări care să nu depăşească
Casa de Cultură a municipiului Juriu. Juriul va fi stabilit de 15 p., (manuscris / dactilografiat /
Tecuci, Str. 1 Decembrie 1918, nr. 62, cod organizator. tehnoredactat) şi care să nu fi participat
805300, jud. Galaţi, Premii. Editura PĂMÂNTUL va la alte concursuri sau ediţii ale Concursului
cu menţiunea „Pentru concursul edita manuscrisele câştigătoare, 200 de naţional de proză scurtă „Radu Rosetti”;
naţional de poezie „C. Conachi” exemplare revenindu-i gratis autorului la - Lucrările vor fi semnate cu un
Relaţii la tel. 0236/820 449; 0723/ data festivităţii de premiere. motto şi vor fi însoţite de un plic care va
289 695 Date tehnice. Concurenţii vor purta acelaşi motto şi în care vor fi înscrise
e-mail : culturatecuci@gmail.com trimite pe adresa poştală a organizatorului datele personale ale concurentului:
curriculum vitae al autorului şi volumul numele şi prenumele autorului, data
Jurizarea: lucrările vor fi apreciate în manuscris, A4, cules cu corp 14, Times naşterii, adresa completă şi numărul de
de un juriu, constituit din personalităţi New Roman, distanţa 1 rând, corectat, telefon, profesia. Acest plic va fi deschis
ale criticii literare româneşti şi ale vieţii dar şi volumul în formă electronică pe după jurizare.
culturale locale, care va desemna laureaţii adresa e-mail. Pentru proză sunt admise - participă tineri care nu au debutat
festivalului. max. 250 de pagini A4, pentru eseu 200 editorial, nu sunt membri ai Uniunii
Premiile: concurenţii stabiliţi pag. A4, iar pentru poezie 120 pag. A4. Scriitorilor sau ASPRO.
câştigători vor fi invitaţi la Tecuci, în zilele Manuscrisele nu se înapoiază. Lucrările vor fi expediate pe
de 2-3 oct. 2009, la manifestările Termen: Plicurile cu volumul listat adresa:
organizate cu prilejul Festivalului Naţional şi volumul în format electronic se primesc Biblioteca Municipală ,,Radu
de poezie „Costache Conachi”. până la data de 1 septembrie 2009, pe Rosetti”
Organizatorii vor acorda adresa organizatorului. Bulevardul Oituz nr. 13 A
următoarele premii în numerar: Adresă şi contact: S. C. Cod poştal 601077
Marele premiu – 700 lei PĂMÂNTUL ARG SRL, Str. Eremia Oneşti, Jud. Bacău
Premiul I – 500 lei Grigorescu12, cod 110.144, Piteşti, · Data limită de primire a lucrărilor:
Premiul II – 400 lei judeţul Argeş, cu specificaţia „Pentru 20 octombrie 2009
Premiul III – 300 lei Concursul naţional LITERATURA · Premierea va avea loc în data de
MODERNĂ”. 30 octombrie 2009. Pentru laureaţii
Vor mai fi oferite premii din partea Tel./fax – 0248.546.959; concursului cu domiciliul în alte localităţi,
unor edituri sau reviste literare. 0729.056.968, persoană de contact premiile vor fi expediate prin poştă.
Juriul îşi rezervă dreptul de a Gheorghe Frangulea; e-mail:
redistribui, în mod excepţional, anumite pamantul2@yahoo.com · Relaţii la telefon 0234/324099,
premii. Festivitatea de premiere. tel./fax 0234/312202.
Cazarea, transportul şi masa Festivitatea de premiere va avea loc la
(diurna) vor fi suportate de organizatori. Biblioteca Judeţeană Argeş din Piteşti,
Laureaţii vor fi prezenţi personal spre sfârşitul lunii octombrie, la o dată ce
la Tecuci, pentru a primi premiile stabilite se va comunica ulterior.
talmeº - balmeº 191

Izvoare filosofice înmormântare, de închidere într-un Dar pe lângă toate acestea, ziarul nu
sarcofag greoi“. Regăsim în interviu uită (şi asta e o regulă, nu doar o tresărire de
Volumul Izvoare filosofice, tom nr. câteva comentarii de filosofia istoriei de orgoliu) să reîmprospăteze memoria
4, periodic de comunicare interculturală, mare îndrăzneală, promovate şi în cadrul oamenilor şi cu un reper cultural sau de
publicat cu ocazia desfăşurării „şcolii analelor“, de „istorie totală“, care istorie de profundă semnificaţie pentru
Festivalului Naţional „Lucian Blaga“, să analizeze în egală măsură existenţa fondul afectiv. De data aceasta este vorba
ediţia a IX-a (Târgu-Mureş), are un sumar cotidiană a unei epoci oarecare, nu numai de Babits Mihály, o somitate pentru
divers, de la studii filosofice, exegeză a evenimenţial, subordonând istoria socială contemporani şi urmaşi. Sub titlul Mărturia
filosofiei blagiene, interviu, literatură până unor personalităţi dominante şi analizând- vremii, se redă un fragment dintr-un edito-
la jurnal, recenzie şi poezie. Trebuie chiar o în raport cu ele, pentru că „umanitatea rial din 1934, intitulat Prefaţă la o nouă eră
de la început să remarcăm coperta din timpul lor, cea din spatele a revistei „Nyugat“, din care redau o parte:
volumului, una de excepţie, care evenimentelor, trăieşte în noi. Dacă noi, „Viaţa este mişcare, flux sau reflux.
acaparează privirea şi rămâne în memorie. vorba unui medieval, vedem mai mult, Îmbătrânesc numai cei ce nu se pot reîntineri
Printre materialele care au intrat în ştim mai mult decât cei dinainte, nu continuu.
sumarul volumului, tonul cald al evocării lui înseamnă că suntem superiori Se spune că şi publicaţiile
Constantin Noica de către academicianul antropologic“, ci doar că am avut acces la îmbătrânesc. Că îşi pierd «virulenţa», după
Alexandru Surdu dă o deschidere generoasă informaţii mai numeroase, mai complexe. un anumit timp, ca şi otrăvurile şi excitantele
unui volum altfel strict specializat în mare Ovidiu Drimba semnează un studiu la folosite timp îndelungat. Că revista este
parte a conţinutului său. Al. Surdu evocă fel de incitant, demn de a ocupa un loc în «reprezentanta unei generaţii literare».
personalitatea filosofului din perspectiva „Istoria culturii şi civilizaţiei“, Dante şi filosofia. Tinereţea ei ţine cât durează cea a generaţiei
popularităţii de care s-a bucurat mai ales în Între cei ce semnează în secţiunea care a înfiinţat-o.
ultimii ani ai vieţii, „un fel de popularitate de filosofie şi comunicare se numără Existenţa revistei Nyugat pare să
ex auditu, din auzite. Einstein, de exemplu, Teodor Vidam (Categoriile filosofice sau dezmintă această regulă. Probabil pentru că
era cunoscut de o masă imensă de oameni, valoarea metalingvistică a limbajului), Nyugat nu s-a organizat niciodată pe o rigidă
care auziseră de teoria relativităţii, dar Iulian Boldea (N. Steinhardt. Comunicare «bază generaţionistă». Prin ea, n-a reuşit să
majoritatea nu ştiau mai mult decât faptul şi cuminecare), la secţiunea de exegeză se exprime numai o categorie de vârstă, ci
că acesta are un fel de legătură cu fizica şi cu blagiană semnează Eugeniu Nistor conştiinţa culturală a unei naţiuni. N-a
bomba atomică. Ceea ce era în parte (Polemicile lui Blaga cu tabăra teologilor), susţinut niciodată teoria generaţionistă şi n-a
adevărat. Dar Einstein nu avea, fireşte, nici Ionuţ Isac (Opera lui Lucian Blaga – practicat politica izolării generaţiei. Între
o vină pentru toate acestea. Ceva Antinomii ale exegezei), Aurel Hancu (Trei colaboratorii ei întotdeauna s-au aflat şi mai
asemănător s-a întâmplat şi cu filosoful studii despre opera lui Lucian Blaga), tineri, şi mai vârstnici; şi, încet-încet, a
Noica“. Maria Dorina Paşca (Timpul în poezia călăuzit intrarea unei a doua generaţii în
Evocarea nu-i ocoleşte – nici nu se blagiană din perspective psihologice), literatură.
putea altfel – nici pe Nae Ionescu, Mircea Constantin Nicuşan Micu (Ipostaze ale Astfel, Nyugat n-a devenit fortăreaţa
Vulcănescu, Mircea Eliade. Portretul din filosofiei blagiene), apoi o evocare a lui unei generaţii, ci cetatea continuităţii vii a
câteva tuşe e remarcabil: „Noica a reuşit Ioanichie Olteanu şi pagini din jurnalul literaturii noastre. (...) Nyugat a ştiut
să transforme dezavantajele fizicului său acestuia. La capitolul de studii şi eseuri întotdeauna să întinerească, fără ca pentru
în şanse. Avea o înfăţişare modestă şi o filosofice semnează Ionuţ Isac, Silviu Petre, asta să fi fost necesară mistuirea ei în foc
ţinută, uneori, chiar umilă. Nu este însă Iuliu T. Izele, Mihai Suciu şi Nicolae Vic- (precum a legendarei foenix).
vorba numai de statură. (...) Avea o tor Fola, iar recenzii publică Ionel Popa, Literatura, cum am afirmat cândva, e
bunătate nemărginită şi o permanentă Eugeniu Nistor şi Ioan Nistor. Încheierea un compromis straniu între timpul trecător
seninătate spirituală. Faptul că este rezervată poeziei, unde întâlnim şi veşnicie. Scrisul nu este numai creaţie, ci
popularitatea lui s-a datorat în cea mai semnăturile lui Ion Horea, Ion Brad, şi discurs în focul încrucişat al întrebărilor
mare măsură propriei personalităţi o George L. Nimigeanu, Zeno Ghiţulescu, şi răspunsurilor. Timpul întreabă şi
dovedeşte situaţia de astăzi, în care faima Ileana Sandu şi Adrian Armand Giurgea. răspunde. (...) Până şi cea mai abstractă
lui se stinge treptat“. Filosoful Noica a În întregul său, volumul este viu, creaţie literară devine, neprogramatic, indi-
intrat în epoca contestării, care e un fel de axat pe cele două coordonate, fiecare cititor rect, o mărturie a timpului sau o sfidare a
apă tare a testării. Cine trece proba... găsind în cuprinsul lui materiale care să-i lui“.
Un alt material care se citeşte cu reţină atenţia şi să-i ofere teme de Înfiinţată în 1908 de către Ignotus, cu
interes este interviul „recuperat“ cu meditaţie. (K.F.) sprijinul financiar al lui Hatvany Lajos şi
Gheorghe Vlăduţescu, realizat cu ocazia Fenyő Miksa, Nyugat a apărut fără
participării sale la ediţia a VII-a a întrerupere până la 1 august 1941 (ultima
festivalului, înregistrat pe bandă apariţie, numărul 8/1941), anul morţii lui
magnetică, transcrisă ulterior şi dată ce scriu ungurii Babits, care a condus-o începând cu nr.
publicităţii abia acum. Chiar dacă 22-23/1929, la început alături de Móricz şi
întrebările sunt oarecum stereotipe, Gellért Oszkár, apoi singur. Din redacţia ei
timorate, profesorul reuşeşte să închege Pro memoria au făcut parte de-a lungul timpului cele mai
un şir de monologuri sclipitoare, precum mari nume ale literaturii maghiare: Ady
pasajul următor: „Eu nu cred că cititorul, Numărul din 24 iunie 2009 al Endre, Móricz Zsigmond, Kosztolányi
nici dascălul, nici cel care scrie o carte cotidianului Noul cuvânt maghiar (Új Dezső, Karinthy Frigyes, Füst Milán, Szép
despre cineva, despre ceva, trebuie să se magyar szó) scrie despre toate lucrurile Ernő, Tóth Árpád, Osvát Ernő, Juhász
raporteze la celălalt ca fiind cel puţin pe „trecătoare“ ale prezentului, politice, Gyula, Kafka Margit, Szabó Lőrinc, Illyés
jumătate în măsură să priceapă. Rostul economice, de scandal (Ridzi, EBA, Gyula.
unui cititor pentru altul este să-i dea un Andrea Vass), despre „rece-siune“ şi Asemenea inserţii îşi produc aproape
model de interpretare, nu să-i explice. Sunt efectele ei la nivelul unu al populaţiei, întotdeauna efectul şi incită curiozitatea. De
necesare puncte de vedere, căi către şi căi teme despre care poţi citi oriunde şi auzi aici până la pasul următor, cel al
care duc de la o operă către altele. Deci, la toate posturile. Numai Lokodi Imre s-a reîmprospătării informaţiei şi uneori mai
problema este pe viaţă şi pe moarte, altfel abătut spre „răscrucea vânturilor“ şi înşiră mult, al îmbogăţirii cunoştinţelor, nu-i decât
nu venim în întâmpinarea operei de de-o parte şi alta a unei abscise imaginare un impuls. Chiar dacă lucrurile rămân numai
aplicaţie. O înmormântăm. Comentariile şansele viitorului proiect al centralelor la atât, şi atunci recursul la memorie are
didacticiste (eufemistic spus) ar fi de eoliene de la marginea mării. valoare culturală.(K.F.)
192 contra-tolle

Nichita DANILOV

(,,Vatra” nr. 1-2/2009)

Păienjeniş

Aşa cum poezia şcolii ieşene


se împrăştie ca funigeii
pe câmpul negru al literaturii,
aşa cum deasupra lucrurilor neantul
transformă zeii în îngeri –
trandafirii fiind liantul –
(de ce era nevoie de liant,
doar arlechinii de la marginea
câmpului ştiau cu adevărat)
aşa şi poetul,
ca un mire orb pipăia
trupul metaforelor
şi încetul cu-ncetul
se pierdea în decor…

Căci adevăr ne-a zis nouă :


în acest secol împăienjenit,
doar sufletele second-hand,
spălat în sânge şi rouă,
pot spera în sfârşit –
trecând peste toate
porţile de piatră –
să fie lăsate
la vatră!

citit de Lucian PERŢA

You might also like