Professional Documents
Culture Documents
SimonaGrazia DIMA
Ceea ce se povesteşte întro casă se aude întro curte sau: şi se aude întro curte. Pe înserat, cînd oamenii
sau întors, sînt veniţi, ce se spune: povestire şi discuţie şi explicare executînd însoţiri de gesturi. Este o proză
scurtă, simplă despre nevoile zilei. Aţi auzit sau nu aşa ceva. Din întîmplare, a ieşit aşa ceva pe fereastră. Numai
să fii atent şi să asculţi.
De gînd aveam şi încă am de ieri, de multe zile poate, dacă am şi uitat cînd a fost ieri, voiam să mă ocup
puţin de nişte propoziţii şcolăreşti dintro lucrare scrisă. Să văd ce aş putea să fac să scriu cu ele căci aveam
sentimentul că pot.
Totuşi neam întors din oraş de la treburi şi am culcat copilul sîntem liberi respirăm liniştiţi în încăperea
unde apa se încălzeşte pe sobă în vas. Avem vase curate şi este ordine e seară nu tîrziu. Prin urmare ceva din
care să dispară necesitatea de a nu mai privi viaţa asta de azi. Aşa ceva să facem. Nişte texte din cărţi.
Toamna aceasta e nestingherită şi începe să treacă. Se scutură şi ultimii copaci e clar sînt goi şi ultimele
frunze iarăşi clar sînt uscate. Şi pe stradă sau în alte părţi trupul meu să ştie asta de sub haine să am o linişte şi
să privesc cum se schimbă culorile. Să respir aerul parfumat al ploii care începe în perimetrul pămîntului pe
banda de asfalt şi pe fiinţa singuratică a mai multor copaci.
Aşa ceva miar plăcea de făcut.
Bem lapte seara trece se face timpul să stăm să mai facem ceva pe aici printre lucruri şi vase să nu ne
întristăm pentru nimic în lume. Doi sîntem şi continuăm cu nebăgare de seamă să adunăm zile şi ani o vîrstă
oarecare.
Iar gîndurile mele scurse în contul meu apă în contul meu neîntrerupere cu propoziţii cînd mă grăbesc
sînt şi mă simt chinuit în timpul formulării. Aş mai avea nevoie şi de o singură zi cheltuită din toate puterile să
mă reconfortez de muncă plecări şi sosiri de imagini şi serii de fapte recunoscute uşor schema văzută deja. O fi
pierdută pentru poezie visare în corpul meu mai mult decît mă aşteptam presat de timp şi asta mă opreşte de
multe ori aşa întro tristeţe recunoscută – sau poate nu – în vibraţia nervilor. Astfel de stări se înţeleg bănuiesc
sau nu – cred – sau chiar ştiu.
Propoziţii pentru un roman adun şi altfel de secvenţe cunoscute din proză. Strîng aceste propoziţii şi le
uit dar mă înscriu cu destulă răbdare în spaţul liniat al carnetului. Chiar aşa şi exist. Sînt zile care par a fi una
sau alta aceeaşi vreau să zic spun asta dacă sînt. Urmează noaptea şi ce va interesa pînă atunci. Se trece sub
tăcere urmarea numai accidental. Să povestesc mai tîrziu şi o noapte un vis.
Că poate le uitam. Miam notat zilele. Ceva cîte ceva din ele e puţin. Să nu le uit e mult ce uit şi e puţin ce
pot să îmi aduc aminte. Să le aduc. Adusă vorba despre cumpărare. Aragaz cu trei ochiuri; să înlocuim soba
prea mare. Să intre şi un frigider aici să încapă. Să facem împrumutul ăla să fac o cerere să mio semneze să o
depun. Să iau. Banii trei mii. Miare. Treizeci de sute să mai luăm şi altceva să dăm o sumă îndatorată înapoi. Că
omul ne aşteaptă. Şi iarăşi ea. Cusutul unei rochii festonarea unui tiv e pe sfîrşite muncă întro tăcere obişnuită
se termină. Întro încăpere mică se vorbeşte se taie aţa cu foarfeca şi se cos nasturi. Despre noaptea asta cînd şi
în ea ne vom iubi nimic iarăşi nimic sau că am fi obosiţi e tîrziu. Despre zăpada anunţată la radio despre
alergătura prin oraş după cadoul pentru colega de mîine şi despre întîrzierea de mîine cheful zilei de mîine şi ce
am eu de mîncat de făcut dacă vin no găsesc poate nu o găsesc şi vine mai tîrziu nimic nu e nimic. Poate în cap
pe limbă, se amînă acum şi alte chestiuni sau că noaptea e bună e fără vînt şi nori e aşteptată.
Ea avea
Ea se întreabă
Ion MUREŞAN
Un protest bărbătesc
Ilie O. din Podoleni Neamţ nu ar fi făcut gestul acela radical, dacă primarul nu iar fi atras atenţia săşi cureţe
şanţul din faţa casei şi să dea parii cu var. La atenţionat doar pe el. Vecinului Vasile, care are tractor şi remorcă şii
aduce în fiecare an primarului lemnele din pădure, nu ia zis nimic.
La ora 19 încă nu era hotărât. A mai cerut o bere şi o vodcă, în speranţa că i se vor lumina minţile. Un lucru
era clar: era nevoie de cineva care să ia o atitudine bărbătească, să le bată nasul porcilor ăia de corupţi până în
măduva oaselor. Iar dacă nu el, atunci cine?
La ora 20 încă nu era hotărât. A mai cerut o bere şi o vodcă. Nu era uşor să te decizi pentru o implicare totală
în viaţa politică a ţării şi apoi consecinţele gestului său ar putea fi dintre cele mai grave. Fără îndoială că ziarele vor
scrie cu litere mari, pe prima pagină: „Ilie, bărbatul din Podoleni, dă o lecţie politicienilor”. Nu e treaba lui să dea
titluri, asta e meseria ziariştilor. Ei vor găsi un titlu mai bun, de exemplu „Ilie, bărbatul din Podoleni, dă o lecţie
usturătoare politicienilor de pretutindeni”. Numele satului va străbate meridianele lumii. Vestea va face înconjurul
ţării cu mare viteză. Sa mutat mai aproape de televizor. Şia aprins o ţigară. A ascultat gânditor. Aceleaşi ştiri
îngrijorătoare: inflaţie, sărăcie, afaceri murdare.
La ora 21 nu era hotărât. În schimb sa decis să tracă pe vin, băutura marilor voievozi. În vin sunt adevărul şi
virtutea. Bine că sa bărbierit de dimineaţă, pentru cazul în care vor veni şi de la televiziune. Gestul său nu trebuie să
pară unul disperat, ci unul lucid, izvorât din dragoste de patrie. Un gest exemplar. Da, va merge până la capăt.
La ora 22 nu era hotărât. Şia zis în gândul lui: „Ilie, înapoi la vodcă şi la bere”. La ora 23 se închide cârciuma,
aşa că a comandat o sticlă de vodcă întreagă şi trei beri. În fond, nu trebuia să se grăbească. Noaptea e un sfetnic
bun.
A plătit şi cu sticla de tărie în buzunar a luato spre casă. A avut un somn agitat, dar profund. Dimineaţa îl
durea capul de sta săi crape. Nevasta, bodogănind printre cratiţe îl călca pe nervi. A luat un carton şi două ace cu
gămălie şi sa dus la cârciumă. „Cui pe cui se scoate”, şia zis în sinea lui şi a cerut o vodcă mare.
La ora 10 era hotărât. A scris pe carton cu pixul, cu litere mari, îngroşate: „Greva foamei. Cer schimbarea
urgentă a primarului din Podoleni, a şefului de post, a prefectului, a Guvernului şi a Preşedintelui României!”. Şia
prins cartonul pe piept şi sa aşezat pe banca din faţa primăriei. Întrun sfert de oră se adunaseră în jurul lui copiii de
la şcoală, popa, directorul (care a alungat copiii), doctorul, şeful de post, primarul şi nevasta. Cineva, un binevoitor,
a anunţat cazul la judeţ. Toţi au încercat săl tragă de limbă şi săl facă să renunţe. „Ce rău ţiam făcut eu, măi, Ilie, a
vrut săl înmoaie şeful de post. A apărut şi o maşină pe care scria „Pressa” şi un tinerel la fotografiat din mai multe
poziţii. Ilie a spus doar atât: „Ce am avut de spus, am scris!”
Nu ia fost uşor să stea pe bancă şi să facă faţă tuturor privirilor. Din cauza emoţiilor la lăsat şi durerea de
cap. Şi, ce era şi mai rău, simţea cum aburii alcoolului îl părăsesc. Dacă mai venea multă lume săl vadă, în două ore
avea să fie treaz.
Măcar dacă nu ar fi băut cafeaua adusă de primar, care la îmbrobodit că la greva foamei cafeaua „se
permite”. La ora 11 nu era hotărât. A mâncat un măr. La ora 11.30 nu era hotărât. A mai băut o cafea. La ora 12 era
hotărât: treaztrezuc a rupt cartonul şi a plecat acasă.
6 arme grãitoare
Emilian GALAICU-PĂUN
(po)em G(eo)-p(olitic)
alfabetele cresc în prostie-ntre coapsele fetelor la pubertate – mai creţe, mai linse, cum dă dumnezeu
(cîte fete în floare, atîtea culturi: de la viţa-de-vie la trestia de zahăr). şi-atunci, din instinct de
reproducere, mîna se trage la scris. să-ţi lingi degetele de melasă, la capătul lecţiei,
după ce-ai mîngîiat cîrlionţii cîrceilor viţei-de-vie, aşa zic şi eu desfătare –
cum ai desfăşura un papirus, şi-n timp ce-l aşterni, se transformă într-o rogojină cu sclavă cu tot!
nu-i nevoie să le înţelegi, cîtă vreme nici ele nu ştiu cu precizie care şi-al cărei limbi este, dar gustă
cum se dau la-nvăţat pe de rost. într-o dulce neştire, cu primul venit. probozindu-l din
vîrful buzelor: „dacă tot scrie în frunte, de ce se citeşte în palmă – cu mînă
sous les jupes des filles?!...” pubis ovidius na[s-o bage pe mînecă] ştie de ce!
nu atît o gramatică-n rut, cît o lecţie practică trupul iubitei, de geopolitică:
paralelele sunt chiar bretelele de la sutien; decalajul orar, cînd – cu geneostenite – îi dezgo-
leşti un umăr la ora stelară, în vis, şi al doilea în patul tău, ora locală. şi meridianele? una
cu elasticul de la chiloţii iubitei, din creştet la poalele rochiei în emisfera de nord,
cîtă vreme-ai privit-o de jos în sus. şi, odată ce ai coborît
– nu privirea, ci mîna! – sub linia ecuatorului, în emisfera de sud, unde dai de
continentul ei negru. încît ţi se-ntunecă în faţa ochilor, cînd îşi arată
cîrlionţii ei africa de sub buric[ele degetelor, „că doar nu mi-s făcută cu degetul!”]
o negresă bălană-i dezvăluie lui harap alb alfabetul, şi numai
pîn’la litera g – nu c-ar fi fost frigidă, dar vrea să ajungă în noaptea de nuntă virgină –,
cînd abia făcînd tabula rasa – „fiindcă-s gravidă şi normele de igienă o cer” – simpla abilitate
manuală se-ntoarce-n cunoaştere. cine le paşte[le mă-si!] – nu-i una şi-aceeaşi persoană cu cine
le cultivă – începe prin a recita alfabetul şi se pomeneşte că trebuie să[-şi] însuşească tot DEX-ul.
deaş avea-o, doar una, la degetul mic şi m-am scos! toate bune (la pat)
şi frumoase, în cea mai perfectă din lumi. albafetele cresc, dau în floare, rodesc – fiecare pre limba
cui le are – de capul lor, pînă ajung beladone. nici n-ai apucat s-o, ca oamenii, neostenita chiriliţă,
prin optzeci şi, că iată-te-n dinţi cu vulgata – pronunţia lasă-ncă mult de dorit! –
ca un vrednic produs al sixties – années folles –, cum ar fi „generaţia
G” şi punctum (pe cînd occidentul punea-n circulaţie „pilula plăcerii”, lingviştii
moldoveni născoceau, ca să zic aşa, punctul de miră-al limbajului, litera Ж –
tot un Ж rusesc, doar că acum afişîndu-şi surîsul giocondei, pe-un chip de djordjeta ivanovna –;
şi aşa l-aţi aflat pe G încă din şcoală, în clasa întîi, ea în ’68, tu în ’71,
dar abia peste două decenii, la moscova, tu pe al ei). metafizica sexului
răzbunată de (y)ingineria genetică, scrisul de mînă ingenuu pîn’la un punct (pe i, de la
inghinal) lasă loc scriiturii, perversă (de la păr la puţă). şi iar
alfabetele cresc în prostie-ntre coapsele fetelor la pubertate – mai creţe, mai linse, cum dă... şi aşa şi
tot aşa: albafetele cresc, dau în floare, rodesc – fiecare pre limba ei – pînă ajung la... punct şi
de la capăt
epica magna 7
descoperă lucruri noi. Isabelle şi-a notat tot ce i-a povestit excesivă partea de confesiune, nu scoţi chiar toate
Elif, nu care cumva să uite vreun amănunt. „Apelăm de intimităţile tale pe tarabă. Iar chestiile astea legate de in-
data asta la inteligenţă, rîdea Elif, cu poftă. E nevoie de cest i se par oribile. Mai păstrezi şi pentru tine cîte ceva.
un băţ, o nucă...”, „O nucă ...”, s-a mirat Isabelle... Ce trebuie să ştie toată lumea ce mai fac părinţii cu
Şoriceii nu mănîncă nuci...”, „Ai răbdare...”, a continuat copii lor atunci cînd nu-i sărută pe frunte înainte de a
Elif răzînd cu poftă, cine şi-ar fi închipuit că o să ajungă pleca la şcoală.
ea la Paris să le înveţe pe pariziencele astea sclifosite „Frumos, îmi place de fata asta...”, a conchis repede
cum se prinde un şoricel. Dar şi ea a prins de la Isabelle şoricelul, care de felul lui era puţin misogin, cum gîndea
cum se face un machiaj ca lumea, aşa că nu are de ce să Isabelle. Deja nu mai era o doamnă dispusă să-l prindă, ci
se supere. Mai era nevoie, pe lîngă băţ şi nucă, de o simţea el, cu instinctele lui extrem de ascuţite, că un anume
farfurie adîncă de supă şi de o bucăţică de brînză grad de simpatie se transferă de la unul la altul. Treburi
proaspătă. Nu caşcaval, nu Schweizer, nu Camembert, din astea care nu se pot măsura. Aşa se şi întîmplă de
ci să fie din aia din Balcani, „ştii tu, Isabelle”. Ştia ea, şi multe ori cînd ne ataşăm de oameni care vor mai mult să
a aşteptat cu nerăbdare să ajungă acasă să pună în ne chinuie decît să ne iubească. Dar dacă propoziţia asta
aplicare noul tip de capcană. nu aparţinea Isabellei, nici şoricelul nu a putut să o
În debara, de data asta, cum a sfătuit-o Elif. comenteze în nici un fel. A închis şi cartea, şi radioul, şi-a
„Ei, de parcă eu sunt prost să mă las păcălit de-o scos căştile, uneori procedează aşa, se uită la imaginile de
femeie... Şi turcoaică pe deasupra!”, a replicat imediat la televizor şi ascultă la radio cu totul alte chestii. S-a
şoricelul parizian. Uneori şi naţionalist xenofob pe culcat imediat după ce a constatat că i s-a uscat părul.
deasupra. Isabelle a desfăcut o pungă cu griş ca să Noaptea s-au auzit nişte lătrături puternice, s-a trezit
ispitească bietul animal, adversarul său cum ar veni. Seara imediat, are somnul foarte uşor, a băut un pahar cu suc de
a tot aşteptat s-o sune un fost coleg de serviciu, cumva portocale din frigider, poate de aia i se prinde gîtul foarte
amic, cumva amorezat inutil de ea, chestii din astea care des. Nu neapărat din cauza ţigărilor la care nu poate să
se întîmplă la Paris. Fără început, fără sfîrşit, la voia renunţe în nici un chip. Cu băutura a lăsat-o mai moale,
întîmplării. Pe furate. S-a bucurat mult cînd s-au revăzut în dar îi place din cînd în cînd cîte un pahar de „Courvoisier”.
staţia de metro – în ziua aceea lăsase maşina acasă, dar nu A adormit la loc, şi-a întins bine cearceaful să nu facă nici
a sunat nimeni. Telefonul a rămas inert. Ar fi putut să o cută – alt motiv de iritare pentru Jean Pierre, care se
sune ea, doar avea numărul de telefon al prietenului ei, sucea şi foşnea şi răsucea de nu puteai să dormi toată
nu, nu era prietenul ei. Un fost coleg, vag amorezat cîndva noaptea – şi după ce deja a dormit cîteva ore, mai spre
de ea şi atît. Asta nu înseamnă mai nimic. JP era altceva. Şi dimineaţă a auzit un foşnet slab. Sau doar i s-a părut.
cu cine s-a găsit s-o schimbe, cu Jojo, Mon Dieu! A Parcă umbla cineva prin cameră. A aprins repede becul de
renunţat la ideea de a mai vorbi cu cineva la telefon, s-a la veioză şi s-a lipit se spătarul patului. Se auzeau nişte
spălat pe cap şi a constatat că iar s-a făcut tîrziu fără să se zgomote suspecte în debara parcă, i s-a părut ei fiind mereu
întîmple nimic. Ce să se întîmple, ce s-ar fi putut întîmpla cu gîndul la şoricel. „O fi căzut farfuria peste el şi l-am
în mod special? Nu neapărat special. Ceva. De exemplu, prins...”, a sărit ea repede din pat cu gîndul victoriei în
să apară la uşă JP cu un buchet de flori şi să se plîngă că-i faţă. Linişte în toată casă. A aprins toate luminile. „Umblă
este o foame de lup. Aşa, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat prin toată casa nestingherit... Am să pun eu mîna pe el... O
nimic. fi mîncat din otravă?”, şi-adus aminte că a pus nişte pastile
Şi ar fi fost normal şi firesc aşa după şase luni de cumpărate de la farmacia veterinară pe coridorul ce duce
absenţă. Asta după capul lui. la baie şi bucătărie. A luat un papuc în mînă şi a verificat
„Ce ciudaţi sunt şi oamenii ăştia, gîndea şoricelul ce era de verificat, atentă să nu calce pe pastile. „Vedeţi că
pitit în ascunzătoarea lui... Prea complicat după capul sunt otrăvitoare şi pentru om, să umblaţi cu mare grijă, o
meu... De ce să plece cu Jojo, dacă JP era cu Isabelle şi doză mare e letală şi pentru oameni... Sper că nu aveţi
trăiau împreună. Oare şi la noi sunt chestii din astea... O copiii...”, cu greu le-a obţinut. Iar farmacistul, un ochelarist
să întreb dacă au fost cazuri, nu se poate ca Musette să dezagreabil, îl chema şi Homais pe deasupra. Ce nume,
nu ştie... Musette le ştie pe toate...” şi-a spus ea, şi parcă avea impresia că mai auzise de numele
A zîmbit şi a mişcat orgolios din mustăţile lui subţiri. ăsta. Dar cîte nu-ţi trec noaptea prin cap cînd te scoli să
Musette era şoricioaica lui favorită cu care se vezi dacă ai şoricei prin casă. A răsuflat uşurată, şoricelul
înţelegea cel mai bine. S-a făcut noapte iar, timpul a trecut presupus ucis de pastile sau prins în capcana din debara
aiurea, Isabelle s-a tot întrebat pe unde umblă şoricelul de nu era nicăieri. A zîmbit şi a dat din cap, admirativ. „Al
n-a mai apărut. „Dacă a fugit ca Jean Pierre, bărbaţii ăştia naibii şoricelul, ştie să-şi păzească pielea... E mare
se iau repede unul după altul... Am muncit de pomană să şmecher... Începe să-mi placă de el dacă a atît de
pun nuca sub farfurie... nu, nu are unde să se ducă descurcăreţ... Aş putea învăţa cîte ceva şi eu...”, a gîndit
şoricelul tot prin casă ar trebui să fie... vrea să fie şmecher ea în timp ce simpatia asta nevăzută îl umplea de fericire
cu mine şi să mă păcălească...”, „Ce proastă eşti, păi, ce, pe şoricel care şi-a aprins de bucurie şi el o ţigară. Cu
eu îmi pun mintea cu tine... Tu vrei să mă păcăleşti pe toate că Musette îi interzicea cu desăvîrşire să fumeze
mine şi tot eu sunt de vină... Hai că-i tare... Şi Musette lîngă puii lor, dar acum nu era acasă, aşa că şi-a putut
procedează uneori aşa, dar nu-i merge cu mine.” Şoricelul permite. Şi de bucurie a ieşit din bloc şi a tras o plimbare
era mîndru că nu se lăsa păcălit de Isabelle. „E nefericită şi prin parcul de vizavi, strecurîndu-se pe lîngă ziduri şi atent
tocmai pe mine s-a găsit să se răzbune. Parcă nu se face... să nu-l calce vreun automobilist beţiv. Isabelle s-a culcat
Şi nici nu-i frumos...” la loc şi a adormit imediat, ca orice om obosit după agitaţia
Apoi Isabelle s-a luat cu treburile din casă şi uitat de peste zi la serviciu şi nebunia cu şoricelul de acasă. O
de el. A ascultat un concert la radio, de Vivaldi, şi a mai nemulţumea doar faptul că apartamentul începe să devină
citit alte cîteva pagini din Angot. Nu prea era de acord răvăşit din cauza şoricelului şi începea să arate ca pe
cum vede scriitoarea asta viaţa femeii franceze, i se părea vremea cînd era JP lîngă ea. Asta nu putea admite în nici
10 epica magna
un chip. Dezordinea în casă şi mizerie peste tot. Nu, aşa la casa lui, şi aşa îşi cam făcuse de cap în ultimele zile. Nori
ceva nu a acceptat niciodată şi nici nu va accepta nici de groşi se tîrau peste oraş, putea să şi plouă. La televizor nu
această dată. s-a anunţat nimic. Doar un cutremur în China, Mongolia
Şoricelul trebuia să fie prins. sau cam aşa ceva. „Sudul Chinei...”, a precizat şoricelul
care urmăreşte atent buletinele meteorologice. De fiecare
Joi dată se anunţă că multe vieţuitoare mor în astfel de
incidente. Dar nici statisticile oficiale nu consemnează
Nimic nou dimineaţa. Şoricelul nu se lăsa prins cu mare lucru. Isabelle s-a dus să vadă dacă şoricelul a apărut
nici un chip. Pe deasupra, culmea impertinenţei, a mîncat şi a mîncat ce i-a oferit ea la dejunul oficial unde fusese
şi brînza de sub farfurie. Cum naiba s-a strecurat fără să invitat. „Oh, la la la...”, exclamă fericită Isabelle că a cuplat
dărîme nuca? Isabelle era în admiraţia şoricelului şi se cu şoricelul atît de bine şi se înţeleg de minune. Cu JP
bucura de succesele lui, chiar dacă-i provocau ei necazuri. totul se făcea cu hîr-mîr. Spre uimirea şi admiraţia ei,
„Măi, al naibii şoricelul ăsta... E nemaipomenit... Chiar şoricelul mîncase tot ce-i pusese ea în farfurie.
începe să-mi pară rău de el, va trebui să-l omor, altfel îmi „Formidabil... Ce băiat deştept... Ăsta mai zic şi eu
dă toata casa peste cap... Nu se poate altfel...” şoricel...”, şi s-a dus să se culce în timp ce şoricelul fericit
Era atît de bine dispusă iar încît i-a surprins pe toţi îi transmitea bezele de la el de-acasă, atent să nu-l vadă
cei din jurul ei cu buna ei dispoziţie. Toţi care i-au ieşit în Musette. „Merci, chery... Merci beaucoup...”
cale au beneficiat de un surîs, de o vorbă bună, de o Isabelle s-a culcat fericită şi plină de gînduri bune la
glumă, oricît ar părea de ciudat pentru o fiinţă mai retractilă adresa şoricelului.
cum e Isabelle. Dar ştie ea chiar cum este cu adevărat? „Se pare că o să ne împrietenim...”, avansă ea o
„Păi, nu prea ştie nici ea cum este...”, răspunde şoricelul ipoteză de lucru în timp ce adormea îmbrăţişînd perna,
în locul Isabellei. Sunt mereu unul cu gîndul la altul şi se oricum prea mare pentru ea.
pare că ei comunică într-un mod care scapă celor din
preajmă. Nu cumva ar interesa aşa ceva şi pe americani Vineri
sau israelieni? În general, Isabelle era o femeie rezervată,
la locul ei şi nu prea a fost exuberantă niciodată cu colegii. Zi de plăţi, sfîrşit de lună, cînd se aglomerează
Oare ce-o fi apucat-o? lucrările, dar şi zi de salariu pentru Isabelle. Chiar dacă
„Ce naiba, să mă controlez puţin... Nu e prea elegant banii intră pe card. Nu a prea cheltuit în ultima vreme. „E o
să mă livrez cu totul lumii din jur...”, şi apoi fiecare şi-a idee bună... Chestia asta cu cardul îmi surîde...”, a prins
văzut de treburile lui şi ziua de lucru a trecut repede. Iar din zbor ideea şoricelul, în timp ce umbla peste hîrtiile
Isabelle a fost scutită de cine ştie ce întrebări neplăcute. aruncate pe birou şi putea chiar intra în seiful lăsat
În drum spre casă – era cu maşina – şi-a cumpărat o sticlă neîncuiat şi deschis al domnului Leclerc. După orele de
de vin alb sec şi nişte pizza. Nici înainte nu se prea omora serviciu, Isabelle şi-a propus să facă la rîndul ei nişte plăţi
cu gătitul, dar de cînd a plecat JP, şi se fac pe 18 chiar şase şi apoi să iasă la cumpărături. Iar e frigiderul gol. A ajuns
luni, nici atît. „Hai să-l las în pace în seara asta, dacă eu seara tîrziu acasă. N-a avut de lucru şi a intrat şi la un film,
sunt în toane atît de bune... Să fiu o fată bine crescută...”, ce i-o fi venit, a atras-o faptul că era pe afiş numele Isabelle
şi i-a surîs şoricelului. Care a răspuns imediat, „Mulţumesc, Huppert. Îi place mult de ea. Filmul mediocru. Şi-a făcut
mult de tot, scumpo, şi aşa aveam multe pe cap... Şi un ceai, după ce a băut un pahar de „Courvoisier”. O
Musette s-a supărat pe mine că n-am mai scos-o de mult anume lene de sfîrşit de săptămînă. „Gata, s-a terminat
în lume de cînd a început povestea noastră...”, „Care vacanţa... azi îi pun otravă, să vedem ce-o să facă... nu pot
poveste?”, ar fi putut răspunde intrigată printr-un e-mail trăi cu obsesia că ar putea apărea în orice clipă... Să vedem
rapid, dacă ei ar fi avut internet la dispoziţie. Evident aşa acum cum o să se descurce!” Şoricelul nu mai dădea nici
ceva nu s-a întîmplat. Acasă i-a pus o bucată mare de un semn de viaţă şi asta o descumpănea pe Isabelle. „M-a
brînză şi biscuiţi săraţi într-o farfurie plată, iar otrăvurile şi părăsit... o fi plecat şi el... iar eu ca o proastă mă ataşez
ce mai pregătise ea în lupta pentru capturarea şoricelului repede de oricine... Asta e, toată lumea vrea să-şi bată joc
au fost depozitate toate într-o cutie de tablă. Isabelle avea de mine, nu mai rezist...”, s-a înfuriat ea pe şoricel.
acest obicei de a păstra cutiile de tablă frumoase. După „Îmi pare rău că eşti supărată... eu nu-ţi vreau răul,
un timp nedeterminat, le arunca cu aceeaşi plăcere cu zău aşa... Vrei să te răzbuni exact pe cine nu trebuie... Hai,
care le strînsese. „Să fie luptă dreaptă, azi ne vom distra linişteşte-te, am intrat în weekend...”, încerca şoricelul s-o
amîndoi...”, şi-a spus Isabelle. Şi-a încălzit pizza la îmbuneze pe furioasa Isabelle. Care din cauza nervilor a
microunde şi a băut cu poftă mai mult de jumătate de spart un borcan de compot de ananas. S-a umplut toată
sticlă de vin. Şi-a făcut şi o cafea, cu toate că seara evită gresia din bucătărie cu mici bucăţi galbene de fruct. Şi
cafeaua, a fumat cîteva ţigări în timp ce a tot sporovăit, lichidul acela dulce care s-a scurs pînă la uşă. Isabelle să
vrute şi nevrute cu Alice, prietena ei. Sunt bune prietene, crape de ciudă şi furie. „Şoricelul e de vină... nu-mi dă
ţin foarte mult una la alta, ea a fost prima care a spus că JP pace, las’ că-i arăt eu lui...”.
nu e om de casă şi o s-o lase cu buza umflată – de unde Să se controleze puţin, să vadă ce are de făcut.
ştia ea? „De unde să ştie..., s-a băgat pe fir şi şoricelul, a „Calm, Isabelle, linişteşte-te!”, şi-a spus şi s-a aşezat pe
zis şi Alice să se afle în treabă, şi aşa a fost... la treburile taburetul din bucătărie să fumeze o ţigară. Cu mîinile în
astea se pricepe de minune şi Musette...”, făcea şoricelul poala capotului. I-au dat lacrimile cînd vedea mizeria din
pe înţeleptul în timp ce se înfrupta din biscuiţi şi brînză. jurul ei. Şi n-avea nici un chef să facă iar curat, după ce
„Cam zgîrcită, Isabelle, putea să-mi ofere şi mie un pahar Evelyn făcuse casa lună. Fir-ar al naibii de şoricel, s-a
de vin... brînza chiar e bună...”. Apoi Isabelle a ieşit pe ridicat ea nervoasă, strivind mucul de la ţigară de marginea
balcon să-şi termine cafeaua şi să mai fumeze. Ce poate fi chiuvetei. Aşa cum făcea şi JP, acum a început şi ea să-l
mai frumos decît să vezi Parisul de la etajul patru? Mai imite. O să ajungă casa o ladă de gunoi. Nu, e clar, şoricelul
ales dacă nu ai vreun alt zid în faţă. Şoricelul deja o tulise ăsta poartă ghinion, trebuie neapărat să-l lichideze. „Poate
epica magna 11
apare totuşi... Să vezi ce-i fac... îl omor cu mîna mea!”. Şi de starea ei lăuntrică s-a trîntit pe canapeaua din
plină de energie distructivă şi cu gîndul răzbunării, a sufragerie. Îşi privea unghiile de la picioare date cu lac
împînzit casa de otravă. Şi în baie, şi în sufragerie, chiar şi mov. Hm, ar trebui să schimb culoarea, şi-a spus, nu mai
în dreptul dormitorului ei a pus mizeria aia. Deja nu-i mai îmi place. Probabil şoricelul fugise din casă cînd o fi lăsat
era frică de şoricel şi ideea unui război total împotriva uşa la balcon deschisă. Sau pe vreun canal, Dumnezeu
şoricelului îi dădea noi puteri. Important era să-l prindă. ştie pe unde şi cum umblă şi şoriceii ăştia nesuferiţi.” Ei,
Şoricelul nici nu respira cînd o simţea aşa nervoasă. I-a aş, de ce nesuferiţi... se poate... Parcă ieri îmi dădeai să
trecut prin cap să-i dea un telefon şi s-o sune pe mobil, mănînc bunătăţi şi aşteptai să ne vedem... şi acum am
dar a renunţat. „Ce-şi închipuie că poate să-şi bată joc de ajuns şi nesuferit... nu-i prea frumos, ce să zic...?”. Nu era
mine la nesfîrşit... Toate au o limită...”, bombănea Isabelle nimic de zis, şoricelul era în baie şi auzea tot ce gîndea
cu gîndul mai mult la cîte păţise în ultimii ani decît la şoricel. Isabelle. Doar ea nu bănuia nimic din ce o să urmeze.
A sunat brusc telefonul. Cine să fie la ora asta? Era Evelyn,
se scuza de ora tîrzie, dar o întreba dacă nu ar vrea să În acest punct al relatării apar două variante ale
meargă cu ea şi iubitul ei pînă la Versailles, într-o scurtă evenimentelor ce vor lua direcţii diferite.
excursie. Surprinsă pe moment, apoi şi-a revenit. „ Îmi
pare rău, mulţumesc că v-aţi gîndit la mine... ar fi fost Varianta 1. A poliţiei, care în urma anchetei şi a
drăguţ... Am mîine nişte invitaţi... Poate cu alt prilej!”. Şi a mărturiilor martorilor a stabilit tot ce s-a întîmplat.
închis. Ţrrr. Pac. A pus receptorul în furcă. Un model vechi. Varianta 2. Pe care o ştiu doar Isabelle şi şoricelul
Linişte iar. Casa e pustie. Ciudat, nu avea pe nimeni, nici şi nimeni altcineva decît autorul şi cititorii.
la prînz. Nici seara. Ştia bine şi Evelyn dacă ar fi avut, doar Să urmărim cu atenţie cele două versiuni la fel de
îşi fac des confesiuni reciproce. „Am avut o zi obositoare... posibile.
Bine că a trecut...”, şi s-a băgat în pat, strecurîndu-se
încet, fără să mai dea drumul la televizor sau să citească Sîmbătă seara
ceva. Cu gîndul cum să scape de şoricel. „Noapte bună, Varianta 1
draga mea...”, i-a urat şoricelul, fericit că stăpîna de la
apartamentul 18 n-a mai insistat să-l caute. O încurca rău Isabelle se trezeşte după ce a tras un pui de somn
de această dată. Era blocat în debara şi cu greu s-a strecurat pe canapeaua din sufragerie. Cumva tristă şi înciudată că
fără să calce peste otrăvurile alea puse peste tot, aşa cum nu a reuşit să prindă nici măcar un biet şoricel. „Asta e, nu
puneau şi americanii cîmpuri de mine în jurul bazelor lor am ce face... se întîmplă oricui... Mă recunosc învinsă...
din Irak. Înveţi multe de la televizor, Musette preferă viaţa merge înainte... Trebuie să trăim, nu avem de ales....”
filmele de desene animate. Şi, mamăăăă, ce mai rîde cînd A vrut să sune pe cineva, să mai stea la palavre la
sunt comedii cu şoricei! O să-şi cumpere şi ei unul cu telefon, s-a răzgîndit, a renunţat. Îi era ciudă, un soi de
plasmă. Ar trebui să facă nişte economii. Au apărut însă nemulţumire surdă, a fumat mult, a adormit iar pe nesimţite
complicaţii, nici băncile nu mai creditează prea uşor. O – oboseală? surmenaj? astenie? O mică depresie? ce să
soluţie s-o găsi şi pentru ei. fie? – şi spre ziuă, chiar aşa, a sunat telefonul. Cine ar
putea fi la ora asta...”, nu mai avea cine s-o sune la astfel
Sîmbătă de ore tîrzii, a avut dreptate, era greşeală, o voce tulbure
şi-a cerut scuze, „Pardon, Madamme... Escusez moi...”,
Weekend. Lumea se trezeşte mai greu şi cheful de politeţuri, „Nu-i nimic... Rien... se întîmplă oricui...”, a
leneveală e mai mare. Este doar zi de odihnă. Isabelle s-a răspuns ea plictisită ca orice om trezit din somn pe
trezit şi ea puţin obosită, n-a dormit prea bine noaptea neaşteptate. Parcă ar fi aşteptat s-o sune JP sau şoricelul
trecută. S-a spălat pe dinţi, s-a privit în oglindă mai mult sau oricine. „Păi, vezi cum eşti... Ba aşa, ba aşa... Nicicum
decît de obicei, a făcut un duş, ce bine! A fumat o ţigară la nu-i bine...”, a zîmbit şoricelul care nici nu era foarte
cafea, a mîncat două ouă fierte şi un sandwich cu şuncă departe.
urmărind ştirile la micul televizor din bucătărie, ziua se Isabelle s-a dus la baie şi a aprins lumina. S-a privit
anunţa frumoasă, de ce să nu se bucure şi ea, la urma o secundă în oglindă, i-au apărut nişte cearcăne, a vrut să
urmelor, de puţină tihnă în propria ta casă? Şi pe dea pe faţă cu puţină apă. Apoi o să se culce la loc. Un
neaşteptate a apucat-o zorul să găsească şoricelul! „Tot zgomot slab i-a atras atenţia. A întors capul. Şoricelul era
pe aici ar trebui să fie, nu avea unde să fugă...”, şi a început în mijlocul căzii. S-a tras înapoi speriată. „Nu-ţi fac nimic
să dea toată casa peste cap. Unde ar putea să se ascundă rău... Nu te speria... Voiam doar să te văd şi aud, atît...”, se
un şoricel, dacă nu a plecat din locuinţa ei? „Dacă nu agita şoricelul în cadă fără ca Isabelle să priceapă ce mai
apare nici astăzi, înseamnă că a plecat şi povestea este dorea vietatea asta cu adevărat de la ea. Tot sîngele i s-a
încheiată... O să dorm şi eu liniştită. S-a apucat să mai ridicat în obraji. S-a tras înfrigurată înapoi, s-a lipit cu
pună în ordine nişte cărţi şi reviste, a mai schimbat locul spatele de uşă. Degetele erau înfipte pe catul uşii. Nu ştia
la nişte vase cu flori – mereu Evelyn le pune altfel decît le cum să procedeze, ce facă, iar era luată pe nepregătite.
lasă ea, şi i-a spus doar de atîtea ori să nu se atingă de „Aici erai, mă, teroristule... Te-ai întors... Umbli pe conducte
flori. „Ce zi frumoasă...”, a dat drumul şi la radio, a mîncat sau pe unde umbli? Te ascunzi, vii doar cînd ai tu chef...
cu poftă o supă de pui şi friptură de curcan cu cartofi, Îţi baţi joc de mine... Vă bateţi cu toţii joc de mine...?” Să
ciuperci şi legume la cuptor – îi ies mîncăruri gustoase ţipe de frică, să plîngă de ruşine, să ce să facă, la urma
cînd este în toane bune – şi la capătul după amiezii era urmelor? „Nici vorbă, ce-s prostiile astea, se poate
frîntă de oboseală. Fără să fi făcut totuşi mare lucru. A Isabelle... Să-mi spui asemenea vorbe nemeritate, zău,
aruncat la gunoi absolut tot ce era legat de şoricel. A şters iartă-mă, nu am vrut să te sperii... Poate vorbim altădată...
şi cu detergent locurile unde a pus otravă, gata, să uite de plec acum, nu te supăra... Nu are rost să ne certăm inutil...”,
povestea asta. Casa era toată pusă într-o ordine perfectă, tot bălmăjea şoricelul scuze, încercînd să găsească o cale
e mai uşor să faci curat pe curat era deviza ei, şi mulţumită pe unde să fugă. Era clar, situaţia era gravă şi putea deveni
12 epica magna
disperată. Ce să faci cînd nu mai poţi să faci nimic şi trebuie Oh, Dumnezeule, ce am făcut?
să faci ceva, să găseşti o soluţie acolo unde nu sunt A încercat să spele cada, dar mereu avea senzaţia că
soluţii? Era problema şoricelului. Isabelle era speriată, nu-i vede pete de sînge, oricît detergent şi praf de curăţat ar fi
ardea de discuţii cu şoricelul. Şi nici nu era momentul cel turnat în cadă. Freca cu disperare ceva inexistent. Sînge
mai potrivit. Şi se dovedea iar că nu e un om care să nu mai era, şoricelul nu mai era, era doar Isabelle cu ea
judece repede şi să găsească repede soluţia cea mai însăşi. Oglinda se dezaburise. Cine putea fi acolo, cu
potrivită. I se mai întîmplase şi pînă atunci. A luat o mătură privirea aceea pierdută şi neputincioasă? Nu, nu era ea.
cu coadă lungă din debara: trebuia să-l pocnească pe Ba da, era ea, Isabelle, ar fi vrut să facă o baie, un duş, a
şoricel şi parcă nu avea putere. „Hei, ce faci, ce te-a apucat... dat cu apă peste tot, „O să-mi fie scîrbă să mai intru în baia
Chiar vrei să mă omori... O să-ţi pară rău...,” fugea el asta... în cadă nici atît, Dumnezeule, ce să fac acum?”.
disperat, încercînd neputincios să se caţere pe marginea Şi-a luat ţigările şi, udă toată din cap pînă în picioare,
căzii de unde ar fi putut să fugă. Inutil. Era prins fără s-a refugiat pe balcon. Unul mic, aşa cum sunt la Paris.
scăpare. Isabelle s-a speriat şi ea, a răsucit robinetul şi a Aerul rece i-a trecut prin toţi porii, îi era frig, fuma
dat drumul la apa fierbinte. A pus duşul cu apă caldă pe înfrigurată în faţă cerului şi nimeni nu-i răspundea în nici
şoricel. „E fierbinte, frige, ai înnebunit...”, fugea şoricelul un fel la întrebarea ei foarte simplă: ce am de făcut de
de colo-colo, să scape de jetul puternic şi parcă din ce în acum înainte?
ce mai cald. „O să mă omori... Închide apa şi ajută-mă să A încercat să-şi revină după un pahar de coniac, s-a
plec...Gata, promit, te las în pace, nu mai vin pe la tine... uscat în bucătărie, nu mai îndrăznea să intre în baie şi s-a
parcă ne înţelegeam bine, ce te-a apucat... N-o să-ţi culcat extrem de surescitată.
folosească la nimic... Au, mă doare...Închide apa, te rog Ce întîmplare stupidă! Oare de ce mi se întîmplă
mult...”, se tot ruga şoricelul de Isabelle fără ca ea să şi numai mie toate astea?
audă ceva. Şoricelul încă mai alerga cu toate că deja era Dar şoricelul nu mai putea să-i răspundă în nici un
sleit de puteri datorită jetului puternic de apă. Încerca să fel. „Dar la mine de ce nu te-ai gîndit?”, să presupunem că
sară peste marginea căzii, dar se dovedea peste puterile ar mai fi avut cineva ceva de adăugat ceva.
lui. Se găsea ca într-o cetate asediată, Isabelle tot încerca
să-l pocnească şi cu mătura, avea tot corpul îmbibat cu Duminică
apă, mişcările lui deveneau tot mai slabe în contrast cu (Varianta 1)
loviturile care veneau peste el. Apa fierbinte îşi făcuse
efectul. Şoricelul era deja ameţit, nu mai putea transmite S-a trezit tîrziu. Stare de epuizare. Nici nu ştie bine
nici un mesaj Isabellei. Abia se mai mişca. Aşa ceva văzuse cît este ceasul, s-a făcut deja prînz. „Dumnezeule, ce
şi Isabella la televizor, cu demonstranţi atacaţi de poliţişti, noapte sinistră, un coşmar, parcă a fost un vis urît...”.
jandarmi, scutieri şi pompieri, oameni vînaţi precum Năpădită de gînduri negre şi tulburată de uciderea
animalele, alergînd neputincioşi în faţa jetului de apă al şoricelului. În zorii zilei s-a produs o crimă fără să fie atins
pompierilor, sau ce or fi fost ei, împrăştiindu-se speriaţi în echilibrul lumii. Mare scofală, un şoricel, cînd nici măcar
toate direcţiile. Isabelle tremura şi ea tot atît de speriată ca oamenii nu mai un preţ anume. A băut o cafea fără zahăr,
şi şoricelul, fără să-şi dea prea bine seama ce-o să şi urmeze. nu avea poftă de mîncare, doar doi biscuiţi şi a ieşit să
„De ce ai venit... Ce cauţi în casa mea... să-mi tulburi facă nişte cumpărături. Mai mult aşa, ca să iasă din casă.
liniştea... Ce vrei de la mine... nu mai am de oferit nimic...”, Ce să cumperi duminica la prînz, nişte chimicale, ceva
era ea mînioasă pe şoricel. Ar fi putut să-l prindă şi să-l alune de ronţăit şi un frumos buchet de trandafiri. Florile
arunce de pe balcon. Îi era însă scîrbă să pună mîna pe el, îţi colorează viaţa. Din cauza celor întîmplate în noaptea
chiar şi cu un prosop sau ceva. Dar dacă începe să mişte? trecută nici nu a putut să pună ceva în gură. Să bea ceva
S-a speriat ea mai tare decît şoricelul care zăcea inert în îi era greaţă, se ruşina de toată porcăria făcută noaptea
mijlocul căzii. Aerul devenise irespirabil din cauza aburilor, trecută. Săracul şoricel, nu merita atîta violenţă! Se ataşase
pînă să dea drumul la aerul condiţionat a luat un papuc cumva de vietatea asta, de cînd apăruse în viaţa ei, parcă
din cauciuc şi a început să-l lovească pe şoricel cu o era mai altfel. Exagerează, prostii, şoarecii nu sunt prietenii
neaşteptată furie. De parcă ar fi avut în faţa ei un urs. „Na, omului, precum căţeii şi pisicile, ce atîta, în fine, s-a spălat
uite, ai găsit ce-ai căutat... de ce nu m-ai lăsat în pace... iar pe faţă şi privindu-se în ochi a spus: „Cum, necum,
Te-ai lăcomit, ai vrut să te distrezi... Aveai nevoie de cineva trebuie să trăim, Isabelle!”. Ce urîtă s-a făcut, se vede cu
de care să-ţi baţi joc şi m-ai găsit pe mine...”, şi lovea cu ochiul liber că s-a făcut urîtă. „Singurătatea nu este o
furie într-un şoricel inert. Inutil să privească atent pavăză bună... Devii vulnerabil... Şi egoist... Poate de aceea
consecinţele, a întors capul speriată şi scîrbită, s-a repezit nu mă mai caută nimeni... e bine şi aşa!”. S-a tot învîrtit
la bucătărie, a luat o cîrpă de vase şi un făraş şi a ridicat prin casă fără să-şi găsească locul, şi alte amănunte au
şoricelul din baie. „Iartă-mă dacă te-am supărat...”, au fost mai fost consemnate în procesul verbal şi în actele
ultimele gînduri ale şoricelului înainte de a nu mai putea întocmite de procuratură şi parchet. Plus depoziţiile cîtorva
spune nimic. Cada era pătată de sînge. „Groaznic, ce martori. Se pare că a fumat mult şi a băut doar o jumătate
barbarie... ce fel de om sunt...”, se lamenta deja Isabelle în de sticlă de coniac. Seara, în jurul orei 22.30, a privit cerul
timp ce arunca şoricelul şi toate mizeriile din baie în coşul şi a păşit în gol, escaladînd balustrada balconului,
de gunoi. Se sufoca. Nu avea aer, cum să mai respiri după strîngînd din dinţi. „Nu am să strig nimic... Puţină demnitate
o asemenea întîmplare? Mergea acum şi aerul condiţionat, măcar acum...”. „Nu face asta...”, urla disperat şoricelul
a deschis şi fereastra de la baie, aerul rece s-a simţit care nu mai era acolo, de undeva, nu se ştie unde se afla
imediat. Ea era udă toată. Dar cum să mai faci duş în cada în clipa aceea.
asta? Oglinda se aburise după toată agitaţia făcută de ea. Au rămas anumite chestiuni nelămurite.
Totul parcă mirosea a moarte şi sînge. Aşa i se părea ei. De ce era uşa apartamentului deschisă şi hainele
Aşa simţea, îi venea să plîngă, tîmplele îi zvîcneau, în gură răvăşite prin casă? De ce curgea apa la baie? De ce lipseau
avea un gust amar. din casă actele Isabellei?
epica magna 13
Un vecin a declarat anchetatorilor că a alunecat pe obositor la un moment dat. Nervos tot timpul. Cînd te
pervaz. Din mai multe declaraţii, s-a stabilit că a fost vorba obişnuieşti cu un anumit tip de bărbat, e mai greu să accepţi
de un banal accident casnic, victima voia să aranjeze nişte altfel de masculi. Sau poate ceva se leagă prin contrast,
flori şi a căzut dintr-o manevră greşită. O vecină a sunat naiba ştie, toate-s încîlcite. N-o să se ducă la party, ar mai
imediat la salvare, dar s-a dovedit inutil. fi timp, au zis că se adună pe la zece. Şi dacă se duce cu
Dosarul a fost clasat. maşina n-o să poată să bea nimic, iar cu taxi, da, ar putea
lua un taxi. De cînd a plecat JP, nu mai are un iubit, dar
Sîmbătă seara s-au înmulţit prietenii buni şi poate ar fi cazul să aleagă,
Varianta 2 jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica poate deveni plictisitor.
Ca să nu mai spunem că ar fi şi varianta să-ţi placă la fel de
Isabelle se trezeşte după ce a tras un pui de somn mai mulţi şi să nu fi capabilă să alegi între ei. Cum s-ar
pe canapeua din sufragerie. E bine, se simte odihnită, putea însă îmbrăca, nu şi-a mai luat nimic nou în ultimele
relaxată, o masă bună şi un somn odihnitor îţi dau o altă luni, îi displace să apară mereu în aceleaşi rochii. Are
stare. E bine, leneveşte. Ce ar putea face în sîmbăta asta? destule haine, dar s-a cam plictisit de ele.
Are o invitaţie la un party, cu nişte prieteni, sunt o „gaşcă” Fumează în bucătărie şi priveşte peste case.
mai mare, dar n-o prea trage aţa să iasă din casă. „Gaşcă”, Parisul.
grup, gang, bandă, ei, na, asta mai mergea cînd erau Surpriză, cine se uită la ea de pe frigider, aşa, drept
puştani. O bandă, ce cuvînt, o-la-la, parcă aş avea iar în ochi, fără să-i fie frică de ea: şoricelul! Nu se poate, de
optsprezece ani! Nu mai are 18 ani, de altfel nu contează unde o fi apărut?
cîţi ani are Isabelle. E obosită după o săptămînă de muncă Asta mai lipsea acum! Dar, ciudat, Isabelle nu se mai
şi nu s-a distrat ab-so-lut-deloc. Distracţie? Nu prea i-a sperie de el. Stă nemişcată ca nu cumva şoricelul să se
ars de aşa ceva. Are în cap altceva. Nu are nimic în cap. sperie el şi să fugă. Se bucură ca o proastă că a apărut! L-a
Plecarea lui JP a dat-o peste cap. Vrea să-şi revină. Dar tot aşteptat şi uite că a apărut. Surîde. „Bonsoir, mon
cum? Hm, mici plăceri, nici nu mai ştie să se distreze. Ce e amie...”, „Bonsoir...”, surîde şi şoricelul stînd pe frigider
în capul ei, bandă, distracţie, dans, e femeie tînără, de ce nemişcat precum Napoleon în faţa piramidelor. „Bonsoir,
nu? Şi Parisul e mare. Ce de cuvinte în plus, surîde. Parisul chery... îmi pare bine că ne-am reîntîlnit... A fost greu, dar
nu are nici un amestec în toată povestea ei. Nici Sena, nici uite că s-a întîmplat... ce mai faci?”, o întreabă şoricelul
marile bulevarde, nici bistrourile astea de care se face galant. „Bine, îi răspunde uluită Isabelle că înţelege ce spune
atîta caz. Aiureli, se trăieşte ca oriunde şi atît. Înainte vreme şoricelul... Am fumat şi am mîncat un biscuit cu cremă... Vrei
parcă nu tăia firul în patru toată ziua. Pur şi simplu, trăia. şi tu? Să-ţi fac o cafea...”, propune ea fără să se gîndească
Acum mai mult suceşte în toate părţile fiecare gest, dacă şoriceii beau cafea sau nu. Şi deja se tutuiesc, ce
întîmplare, eveniment, oare ce se întîmplă? Şi povestea chestie! „Sunt onorat... mulţumesc, dar cu puţin zahăr, am
asta stranie cu şoricelul din ultimele zile. „Semn bun, e de glicemia crescută...”, adaugă şoricelul în timp începe să
dragoste, i-a spus Elif, făcînd cu ochiul, o să te ronţăie din biscuitul oferit de Isabelle. Iar ea a pus deja apa
îndrăgosteşti, ai să vezi, am eu semnele mele...”, pe toate la fiert şi se gîndeşte dacă are zaharină prin casă. E uluită,
le ştie Elif asta, ar trebui s-o invite într-o zi în oraş să totul a venit atît de repede, bine că nu e dezbrăcată şi are
dejuneze împreună. Aşa brunetă, cu ochii ăia mari şi umezi, părul aranjat. Apa fierbe, cafeaua e gata, şoricelul
şi cu carnea ei tare şi albă, albă, e chiar apetisantă. N-a mai mulţumeşte pentru cafea. „Şi mie îmi plac ceşcuţele astea
mîngîiat o fată din liceu, a avut şi ea un puseu amoros cu mici... Mulţumesc mult, ţi-a ieşit o cafea foarte bună...” Şi
Nicole, dar a trecut. O vreme s-au şi sărutat, dar nu au surîd amîndoi, stingheri şi cam nelămuriţi de ce se întîmplă.
mers mai departe. Cine ştie, dacă Nicole nu se muta la Prea a venit totul pe neaşteptate. Apoi au stat toată noaptea
Bordeaux, dragostea lor putea lua o cu totul altă turnură. de vorbă. Vrute şi nevrute, cine şi-ar fi închipuit că o să se
Ce chestie, şi JP tot la Bordeaux s-a cărăbănit. Isabelle n-a înţeleagă atît de bine cu un şoricel? Deja după cîteva ore
fost niciodată acolo. Cînd i-a povestit lui JP de cum se parcă se schimbase, nu mai semăna cu animăluţul ăla mic
săruta cu Nicole, a rîs cu poftă. „Tu nu ştii să săruţi, dar care a privit-o de pe frigider? Şi atunci cine era?
eşti talentată la mîngîiat...” Ea s-a înfuriat şi l-a făcut prost „Te înţeleg foarte bine că suferi mult după plecarea
pe JP. Tot timpul a făcut pe nebunul cu ea şi în timp ce ea lui Jean Pierre... dar nimeni nu e de neînlocuit... Vrem, nu
l-a iubit fără rezerve. Nu te învaţă nimeni nici să săruţi, vrem, trebuie să trăim, nu vezi cîte sunt pe capul nostru?...”
nici să mîngîi. Cum îi vine la îndemînă fiecăruia. Or fi şi Isabelle se simţea bine lîngă şoricelul ăsta care gîndea
cărţi, dar cînd vine momentul să strîngi în braţe pe cineva, mai bine decît mulţi dintre cunoştinţele ei. Nici vorbă să
nimic nu mai are nici o importanţă. Femeile ştiu să mîngăie meargă la party! Mult după miezul nopţii, după ce au cinat
altfel decît bărbaţii ăştia, care ştiu doar una şi bună. Să te împreună la masa din bucătărie, şoricelul a mulţumit pentru
călărească şi să te călărească. Oare chiar îi place de Elif şi masă şi trataţie”; de mult nu am mai mîncat nişte paste
nu şi-a dat seama pînă acum? Hei, ce chestie! Măi să fie. bolognese atît de gustoase... Şi sosul de basilicul cu mentă
A luat un biscuit cu cremă de cacao şi a început să ronţăie a fost extraordinar...” Şi-au luat rămas bun şi a rămas să
din el. Elif, Elif şi mai cum? Cînd i-a ghicit în palmă zilele vorbească la telefon. Şoricelul avea şi el un mobil!!! Au
trecute, a simţit o anume vibraţie în tot corpul cînd degetul schimbat numerele de telefon şi a rămas să mai vorbească
ei se plimba pe palma ei. Ce să fie oare? Prostii, e obosită. a doua zi. Şoricelul a dispărut tot atît de repede şi pe
Şi-a mai aprins o ţigară. E bine. La Grand Palais este o neaşteptate cum şi apăruse.
mare retrospectivă Gauguin, de ce nu s-ar duce şi ea? S-o „Hei, nici măcar nu l-am întrebat cum îl cheamă...”,
invite şi pe Elif, apoi să ia masa împreună. Mîine, are şi-a dat seama Isabelle cînd deja se pregătea să se culce.
telefonul ei, da, îl are, dar vorbesc rar la telefon, dacă Ceasul de noptieră arăta ora, incredibil, patru! Ce
toată ziua sunt împreună la serviciu. La telefon vorbeşte repede au trecut orele lîngă un om cu care te înţelegi! Nu
mai mult cu Jeanine şi cu Charlie. Şi de Charlie îi cam a mai spălat vasele murdare şi le-a lăsat toate baltă pe a
place, dar e prea agitat. Emană prea multă energie şi devine doua zi. Ce aventură, ce noapte!
14 epica magna
Parcă nici nu mai era şoricel cel cu care a stat de nerăbdătoare să audă un ţîrîit sau altul. Dar dacă nu sună?
vorbă atîtea ore. Isabelle a dormit fericită şi cu gîndul că a Ar putea să sune ea. Hm, omul e însurat, iar cu nevestele
doua zi o să se vadă din nou cu cineva apropiat. Dar oare nu te pui. Cine să spună că e ea. dacă întreabă Musette
era chiar şoricel? La plecare, cînd şi-au dat mîna şi s-au cine e la telefon?
privit în ochi iar, nu avea oare o privire de bărbat Iată că, în sfîrşit, sună telefonul. „Bună dimineaţa,
îndrăgostit? Isabelle... tu eşti.. .nu se aude bine unde te afli... Eu am
Isabelle a dormit neîntoarsă în noaptea asta. ieşit deja în oraş... Aş trece să te văd... Nu am dormit toată
noaptea cu gîndul la tine... Tu ce faci... Ai apucat să te
Duminică odihneşti?”. „Bună, cherry... Mă bucur să te aud... eu am
Varianta 2 dormit foarte bine... uite că acum se aude mai bine... dacă
vrei să treci pe la mine, te aştept la prînz... luăm masa
S-a trezit tîrziu. Radioasă, fără să ştie bine de ce. Se împreună... Pînă vii, pregătesc ceva bun pentru tine... I-a
simţea parcă eliberată de nu ştiu ce povară. Şi noaptea şi tu o sticlă de vin, te rog...”. „S-a făcut... O să cumpăr,
trecută, ciudat, cu toate că a stat atîta de vorbă şi a nu a desigur... Îţi mai trebuie şi altceva... Pîine ai – obişnuinţă
dormit decît puţin, nu este obosită deloc. Face un duş de la Musette, care mereu îl boscorodeşte că n-a luat
rapid, întîrzie în faţa oglinzii, apoi fuge în bucătărie să-şi pîine... – mai ai nevoie de altceva, spune acum, să iau
pună de cafea. Nu are răbdare, îşi aprinde o ţigară. Cu din drum? Abia aştept să ne vedem... Nu pot şi nu vreau
toate că i-a promis şoricelului că n-o să mai fumeze atît de să-ţi spun mai mult...”, „OK, nu spune, sau îmi spui cînd
mult. Ei, asta-i bună, a ajuns să dea socoteală de ce îi eşti la uşă... te aştept, ai grijă cum umbli... Cu maşinile
place să facă şi ce nu. Rîde, e o femeie liberă, nu-i place astea, să nu dea vreun prost peste tine... Ciao!” Asta era
să-i ţină nimeni socoteala la ce face. Şoricelul ăsta s-a o amintire de la Jean Pierre, mereu trebuia să-i atragă
strecurat. Ăsta e cuvîntul potrivit, în viaţa ei, pe nesimţite! atenţia să fie prudent la traversatul străzilor. Imposibil
Tiptil-tiptil, nevăzut, neauzit, şi uite că se insinuează să dispară cu totul un om din viaţa ta, dacă ai trăit mai
prezenţa lui în orice clipă. Să fie cumva ce-i prezicea Elif, mulţi lîngă el. Emoţionată că are musafiri, a intrat într-o
despre o poveste de dragoste să fie vorba? Ei, asta-i bună panică febrilă. Să fie şi casa aranjată, să arate şi ca lumea
acum, dragoste, cu cîte are pe cap şi la serviciu. Şi mai vor şi să-i iasă ceva bun de mîncare pentru... Pentru cine?
s-o şi trimită în delegaţie la Lyon, mă rog, în Sud, iar cam Ce chestie, iar a uitat să-l întrebe cum îl cheamă pe şoricel.
surîde. Nu-i displace ideea. Tot a vrut să plece undeva Şi totul a continuat cum nu se poate mai bine şi frumos,
după ce s-a încheiat episodul Jean Pierre, dar nu a fost îşi poate imagina fiecare cum a decurs o astfel de
chip. Nici măcar lucrurile nu şi le-a luat, asta e culmea. frumoasă duminică la Paris. Cînd a ajuns în dreptul uşii
„Faci ce vrei cu ele...”, a strigat el în telefon cînd au mai de la intrarea în apartamentul Isabellei de la etajul IV,
apucat să vorbească. El n-a mai dat nici un semn, a şoricelul a sunat-o din nou. „Te rog să mă ajuţi la bagaje şi
renunţat şi ea. La ce bun. Ar trebui să plece şi Isabelle să-mi deschizi uşa, eu am mîinile ocupate...”, vorbea
undeva. Cinci zile în Tunisia şi o vacanţă în Egipt nu şoricelul cu mobilul ţinut între umăr şi ureche cu un imens
înseamnă nimic. Şi asta anul trecut, în extrasezon, cînd a buchet de trandafiri între mîinile pline de pungi şi-i zîmbea
prins o ocazie, mai avea cîteva zile de concediu. Dar cu Isabellei care, la rîndul ei, cu mobilul în mîna stîngă şi o
grupul nu este acelaşi lucru. Oricum, o ieşire din Paris nu cîrpă în dreapta, se uita uluită la bărbatul înalt şi tuns
face rău nimănui. Şi şoricelul o încuraja să plece. „O să-ţi scurt din faţa uşii. „Isabelle...”, „Eu... Tu eşti... telefonul...”.
facă bine plecarea asta...!”, dar nimic nu e sigur. De unde „ Da...”, stingheri amîndoi, desigur. Cam aşa, restul sunt
ştie şoricelul ăsta atîtea lucruri? Dar dacă nu-i şoricel şi detalii inutile, nici Isabelle nici şoricelul nu au mai vrut să
mă păcăleşte te miri cine şi eu iar cad de naivă? Ca de spună mai multe. Se pare că a fost o zi minunată în viaţa
obicei. Ce idee, cum să nu fie şoricelul şoricel? Iar a dat celor doi şi de atunci de atunci au rămas împreună. Dar
cafeaua-n foc, fir-ar al naibii de şoricel! Nici măcar nu ştiu nimeni nu poate dovedi nimic. Ce ar mai fi de dovedit?
cum îl cheamă. Precis o să sune. Şi-a aprins ţigara, trage Autorităţile au dat-o dispărută pe Isabelle, cum se
cu voluptate în piept, ce frumoasă poate fi uneori şi viaţa procedează în astfel de cazuri, iar locuinţa ei a fost
asta ! Mai zilele trecute se irita de fiecare dată cînd suna închiriată unei funcţionare de la „Credite Lyonesse”,
telefonul. Că era fix, că era mobil. Iar acum aşteaptă detaşată la Paris.
accente 15
elementare drepturi ale omului. Conducând nu o dată la Oglinda Nouă (Új Tükör), prin mijlocirea lui Sütő András,
situaţii groteşti. Medicul şi pacientul său cu aceeaşi limbă pe care disidentul Culcer l-a rugat să încerce să-l facă
maternă pot comunica numai prin intermediul public în presa maghiară. Documentului, probabil, Fekete
translatorului, pentru că nu pot vorbi decât în limba oficială. Sándor i-a făcut loc în revistă, însă atunci momentul istoric
În multe locuri a devenit o regulă ca tinerii minoritari care era deja schimbat, apariţia n-a stârnit ecouri deosebite,
au obţinut o diplomă, dacă şi-au păstrat limba maternă şi apoi a trecut repede în uitare între valurile schimbărilor
în urma şcolarizării de această factură, să fie repartizaţi sociale accelerate şi amplificate.
departe de locurile natale, în regiuni lingvistice străine de Cu îngăduinţa binevoitoare a lui Dan Culcer, îl
a lor. Iar în locurile lor natale ajung intelectuali care nu ştergem acum de praful acumulat, pentru că se pare că
înţeleg limba de acolo. Astfel, în jungla serviciilor medicale, mesajul schimbului de opinii mai vechi de treizeci de ani
în aşezări cu sute de mii de locuitori, minorităţile unui întreg este astăzi cel puţin la fel de european pe cât a fost în
şir de oraşe nu-şi mai pot comunica cele mai intime suferinţe acele decenii dogmatice zise „întunecate“.
decât prin gesturi. Evident, ar putea stârni râsul – ca humeur CSEKE Gábor
noire, respectiv ca efect de humeur noire – această
imagine: duhovnicul îşi poate spovedi enoriaşii numai prin * (...) Din cele opt întrebări ale lui Culcer, Illyés a
mijlocirea translatorului. Căci nici în biserică nu poate răspuns numai la şapte, a doua a sărito (a lăsato pe din
predica în limba poporului său. afară), sau poate a greşit numerotarea. Însă cititorul se poate
Pana aceasta a fost ascuţită şi la şcoala iacobinilor. orienta şi aşa în acest dialog, care face dovada preocupărilor
Între idealurilor lor măreţe se afla şi acesta: un stat, un comune ale celor mai marcanţi membri ai vieţii spirituale
etalon, o limbă. Ce comod, pentru că e atât de logic! maghiare şi române, şi de aceea trebuie săi conferim acestui
Acesta-i alibiul «ideatic» al oricărei asimilări forţate, document o importanţă specială. Acest interviu scris, pe care
contopiri etnice“. lam obţinut de la prietenii din România ai revistei noastre, na
apărut până acum, după ştirea noastră, nici în limba maghiară,
Scrierea care circula atunci din mână în mână a fost nici în limba română“ (F.S).
primită cu sentimente amestecate în ţara-mamă. În notele
de jurnal, Illyés Gyula scrie din ce în ce mai iritat: pe lângă I. Scrisoarea şi întrebările lui Dan Culcer către
faptul că toată lumea îl felicită pentru îndrăzneala articolului Illyés Gyula
său, pentru că, în sfârşit, cineva a dezvăluit situaţia reală,
foarte mulţi s-au grăbit, prin gesturi şi aluzii, să-i dea de Preastimate Illyés Gyula!
înţeles că bănuiesc în curajul său o raţiune dictată de sus. În timpul şederii mele la Budapesta, ca oaspete al
El însuşi, chinuit de boală, era tot mai frământat de gândul Uniunii Scriitorilor Maghiari, am avut în mai multe rânduri
dacă nu cumva a făcut prin francheţea sa neobişnuită rău ocazia de a citi în coloanele publicaţiilor literare sau
maghiarimii de dincolo de hotare. politice, în paralel cu poezia devenită deja clasică,
În România, reacţiile sunt aproape contradictorii. publicistica dumneavoastră extrem de interesantă, din
Minoritatea maghiară aşteaptă un sprijin moral, o rază de care am dedus că nu veţi respinge o astfel de prezenţă
speranţă după acest mesaj şocant, însă răspunsul socială. De aceea, am simţit că revista noastră de limba
autorităţilor româneşti e unul brutal: în articole la comandă, română din Târgu-Mureş, Vatra, fidelă tradiţiei, uzanţei
resping acuzaţiile lui Illyés, apoi se naşte faimoasa broşură sale, ar fi interesată să publice un interviu cu
a lui Lăncrănjan (Cuvânt despre Transilvania), iar dumneavoastră în care să fie vorba despre literatura
remarcabilul scriitor maghiar, iubitor şi traducător al maghiară, despre evoluţia vieţii culturale maghiare,
literaturii române, devine dintr-o dată persona non grata despre preocupări comune.
în România anilor ’70-’80. De aceea mă adresez dumneavoastră cu
La doar două luni după apariţia articolului rugămintea de a-mi răspunde, oral sau în scris, la câteva
incriminat, tânărul redactor al revistei Vatra, Dan Culcer, întrebări, pe care le ataşez. Textul va fi tradus de mine,
bun cunoscător al limbii maghiare, care citea şi se exprima întrucât am oarecare experienţă în acest domeniu.
fluent în ea, cu ocazia unei vizite la Budapesta, fără să-i Permiteţi-mi să vă dau câteva relaţii despre mine: lucrez
pese de starea de spirit exacerbată de pornirile duşmănoase, în redacţie în calitate de critic literar, am 36 de ani, mi-au
caută să-l contacteze pe Illyés, ca să pregătească un interviu apărut două cărţi (prima de beletristică, a doua de critică),
cu el. După părerea lui Culcer, poetul, ca orice patriot nobil, am tradus din lirica mai multor poeţi maghiari
a exagerat situaţia critică a maghiarimii, ca mesajul său să (transilvăneni şi din Ungaria). Nu de multă vreme am
aibă impact mai puternic. „Pentru că nu era vorba de terminat traducerea în limba română a unui volum de eseuri
exterminare etnică. Am vrut să-i arăt – îşi aminteşte de Németh László. Prima oară am fost în Ungaria în 1964,
remarcabilul scriitor român, trăitor actualmente la Paris –, de atunci am revenit destul de frecvent aici, unde am
că există români care nu sunt duşmani ai maghiarilor din mulţi prieteni.
Transilvania, care cunosc cultura maghiară şi care În măsura în care timpul şi starea de sănătate vă
acţionează pentru găsirea unei căi de apropiere între cele permit, m-aş simţi extrem de onorat, la fel şi colegi mei, de
două popoare, eliberată de obstacole. Din păcate, n-am a publica răspunsurile dumneavoastră. Aştept răspunsul
avut ocazia de a vorbi despre toate acestea“. Atunci, dumneavoastră pe adresa mea din Budapesta, cu
bolnav, Illyés nu l-a putut primi, răspunsurile la întrebări rugămintea, dacă se poate, ca întâlnirea să se petreacă în
le-a transmis în scris, însă interviul plănuit a rămas răstimpul şederii mele la Budapesta, deci până la 26
nepublicat timp de mulţi ani, deoarece revista lui Culcer, februarie.
cedând în faţa opiniei publice româneşti, nu şi-a asumat Cu sinceră afecţiune, al dumneavoastră,
publicarea lui. Schimbul de opinii, extrem de firesc şi Dan Culcer
semnificativ, a văzut lumina tiparului, într-un final, în Budapesta, 15 februarie 1978
18 accente
Întrebări adresate lui Illyés Gyula muzicienii nu prea trăiesc cu acest drept. Scriitorii în
schimb cu atât mai mult, chiar dacă în bună parte a Europei
1. Care sunt aşteptările culturii şi literaturii condiţiile sunt neprielnice pentru asta.
maghiare?
2. Unde şi în cine se întrevăd acum mugurii acestor la a 2a întrebare:
aşteptări, în ce fel de opere, în special ale generaţiei tinere Cea mai vie tradiţie a literaturii contemporane – a
şi de mijloc? secolului XX – rezidă în apărarea poporului şi a naţiunii. Şi
3. E posibil, e de dorit ca în ziua de astăzi scriitorul, unul, şi cealaltă pot evolua. Conform semnalelor vieţii
intelectualul să nu facă politică? Cum vedeţi relaţia dintre noastre spirituale, a stării de spirit a maselor, poporul
scriitor şi politician în Europa? Ce fel de factori maghiar trăieşte într-un inel rece; relaţiile lui cu vecinii sunt
influenţează această relaţie? confuze; are rupte de el grupuri de milioane de persoane cu
4. De ce fel de tradiţii vii dispune cultura şi literatura care nu poate întreţine relaţii care li se cuvin unor fraţi.
maghiară contemporană?
5. În cadrul generaţiei dumneavoastră, cum s-a la a 3a întrebare:
concretizat cunoaşterea vieţii politice şi culturale a Cuvântul de ordine al generaţiei mele a fost
popoarelor vecine? Credeţi astăzi sunt folosite la maximum cunoaşterea şi recunoaşterea care pregăteşte prietenia
aceste posibilităţi? Ce trebuie să facă un scriitor ca să între popoare vecine. A rămas fără ecou, s-a stins în eşec.
ajute la construirea unor punţi de legătură? E un slogan amăgitor că e treaba literaturii construirea
6. În ce relaţie se află acum „ţinutul maghiar“ şi punţilor. Ea trebuie ajutată de oamenii de stat şi de
Europa, interferează ele, cum s-a întâmplat la vremea publiciştii care clamează egalitatea popoarelor, de apostolii
respectivă în operele lui Németh László, cum aţi afirmat iubirii de oameni.
dumneavoastră în 1963?
7. Aţi avut, aveţi prieteni români (scriitori sau nu)? la a 4a întrebare:
Aţi putea relata vreo întâmplare deosebită în legătură cu ei? Relaţiile spirituale cu statele mai îndepărtate ale
8. Vă mai amintiţi de aceste câteva versuri ale Europei sunt foarte bune. Traducem mult, există multe
dumneavoastră: întâlniri cordiale între scriitori, chiar prietenii.
„O za în lanţ e fiecare“...
pentru căi acolo, stând la a 5a întrebare:
la proaspătuţi mormânt, L-am cunoscut foarte bine pe Tzara, dar la Paris,
el va spune cineai fost, ca scriitor francez. M-am întâlnit cu mai mulţi scriitori
pentru el şi ţărâna tai cu rost. români. Cea mai emoţionantă întâlnire am avut-o cu Tudor
(O propoziţie despre tiranie) Arghezi, la Balaton. În timpul vizitei, l-au dus şi la un
prieten de-al meu. În vremea aceea am tradus Testament,
Au aceste cuvinte vreo semnificaţie în viaţa impresionat şi plin de empatie (şi eu însumi sunt de
dumneavoastră? În ce se manifestă ea acum? descendenţă „poporană“). M-am apropiat de el ca să-mi
Dan Culcer exprim preţuirea şi să-l întreb, dacă am înţeles bine un
fragment al poemului. Se aflau foarte mulţi în încăpere, iar el
II. Scrisoarea şi răspunsurile lui Illyés Gyula şedea bătrâneşte într-un fotoliu larg. Chiar de la prezentare,
către Dan Culcer cineva a pomenit ce succes am avut cu traducerea: curge
de parcă Arghezi l-ar fi scris în maghiară. La auzul acestora,
Stimate Domnule, s-a ridicat, cu gesturi de miop m-a luat de obraji şi mi-a
vă mulţumesc pentru amabila scrisoare, pentru sărutat pe rând amândoi ochii. Ne-au dat şi lacrimile.
solicitarea acordării interviului. În interesul întremării mele
însă, medicii mi-au interzis să vorbesc timp mai îndelungat, la a 6a întrebare:
astfel că voi răspunde în scris la întrebările comunicate. La Ultima oară am fost la Bucureşti în 1945 într-o
vremea respectivă, Dienes András a vorbit elogios despre misiune semioficială la Petru Groza. La Cluj, ultima dată, în
sprijinul primit în timpul cercetărilor sale la Sighişoara; mă primăvara anului 1956, la gala celei de a 100-a reprezentaţii
bucur că acest om – Alexandru Culcer – a fost tatăl a uneia din piesele mele. Literatura maghiară din România,
dumneavoastră. Vă rog, transmiteţi-i şi mulţumirile mele. îmbucurător şi dureros în acelaşi timp, are o nuanţă aparte
Vă salută cordial, în literatura maghiară. Le admir efortul cu care îşi
Illyés Gyula descătuşează talentul şi obţin succese şi dincolo de ocean.
Budapesta, februarie 1978
la a 7a întrebare:
Fiţi amabil să-mi transmiteţi o copie a interviului Cel mai tradus poem al meu în limbi străine a fost O
închegat. propoziţie despre tiranie; cum mi le amintesc, rândurile
lui Jean Follain le simt uneori mai convingătoare chiar
Răspunsurile lui Illyés Gyula decât ale mele. Da, acolo unde există tiranie, acolo, în
definitiv, „fiecare e o za în lanţ“. Ce semnificaţie are în
Răspuns la prima întrebare: viaţa mea această imagine poetică? Poezia am scris-o încă
Să faci politică – de la polis, a-ţi spune părerea pe vremea cultului personalităţii, măcar poetul să nu fie
referitor la conducerea statului – e o obligaţie instrument al stăpânirii dictatoriale, să nu fie ochi în lanţ.
cetăţenească. Sunt locuri unde absenţa de la vot constituie (Apărut în Oglinda Nouă (Új Tükör), nr. 45 din 8
contravenţie. Un drept privilegiat al artistului e să poată noiembrie 1987)
face politică şi în operele sale, la nivel artistic. Pictorii, Traducere de Kocsis FFrancisko
rancisko
clepsidra ºi bumerangul 19
Daimonicul e explicit precizat în text, fără să ajungem, dea un înţeles celor până atunci obscure. El vrea săşi
însă, la extrapolarea unui pact de tip faustic, de care nuvela supună lumea, şi află în acţiunea lui o mândrie cu atât
e străină: „Ai zgândărit tu vreodată cu igliţa – scrie mai mare, cu cât îşi închipuie că o stăpâneşte mai bine.
Klingsor în aceeaşi scrisoare – mădularele unei pendule Universul lui este un mit coerent. Spiritul oriental,
care sa oprit? Eu am făcut asta şi mam pomenit cu dimpotrivă, nu acordă nici o valoare omului în sine; el
dracu dând buzna, stârnind tot mecanismul, dând bice se străduieşte să găsească în mişcările lumii gândurile
arătătoarelor care se luaseră la întrecere în jurul care îi vor îngădui să rupă legăturile omeneşti. Unul
cadranului, făcând o gălăgie îngrozitoare şi vrea să aducă lumea omului, celălalt propune omul drept
învârtinduse nebuneşte...” Dualismul pe care Klingsor îl ofrandă lumii.” (62-63)
sugerează este acela al relaţiei dintre formă şi energie, cu Împărtăşind o identitate de sine modelată „prin
forma funcţionând ca ipostază decadentă a voinţei oarbe cărţi”, adică livresc, spiritul occidental – scrie Ling –
de a fi. „Arta cu care ne îndeletnicim amândoi – e vorba, reprezintă o lume a eului care ordonează individul
fireşte, de pictură – este, cum sar exprima un profesor, puternic, pe când cel oriental privilegiază cosmosul
prea strâns legată de obiect”: ea exprimă forme, nu lipsit de om – sau pe acela în care omul este un „acci-
energii; contururi şi limite, nu deschideri extatice, dent” -: „suprema frumuseţe a unei civilizaţii rafinate
elementare, arhaice. Întreaga cultură europeană – este necultivarea atentă a eului” (51). Centrând totul
sugerează pictorul – se construieşte pe diferenţieri: pe eu, înţeles ca şi construcţie de sine separată de
Dumnezeu, atunci când făureşte lumea, o face prin lume, făcută să existe, uneori, chiar împotriva lumii care
separare, desparte pământul de ape, cerul de pământ şi îl înconjoară, spiritul occidental privilegiază ruptura
bărbatul de femeie. Cum spune Kierkegaard, cultura ca disciplină existenţială (dintre corp şi suflet, în
europeană este una care şi-a interiorizat ideea de ruptură, creştinism, dintre exterioritate şi interioritate, viaţă şi
fiind capabilă să trăiască doar prăpastia care se numeşte moarte, creatură şi Creator, sacru şi profan, conştient
om: nu comuniunea lui cu natura, ci separarea şi inconştient etc.), ceea ce îl deschide, zgomotos şi
circumspectă de ea, prin procesul umanist al civilizării; patetic, către suferinţă, înţeleasă ca negativitate a vieţii:
nu intimitatea trupului, ci suspiciunea faţă de acesta, „Voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare
devenită dogmă şi sursă a tuturor ispitelor în creştinism. tragică aţi dat morţii! Un cimitir dintrun mare oraş
Nu senzorialitatea trepidantă, imprevizibilă a din Europa trezeşte în mine sentimente hidoase” –
fenomenalului, ci chemarea transcendentă a ideii: Europa scrie Ling (34).
creştină e o cultură care a investit prea mult în mirajul „Văd în Europa o barbarie atent organizată, în
fericirii de după moarte, pentru a mai crede în realitatea care ideea de civilizaţie şi cea de ordine sunt confundate
ei aici, în timpul vieţii... zilnic” (30) – spune în altă parte Ling -, reproşându-i
Un paralelism dintre ceea ce spune Hermann Hesse preopinentului său socializarea excesivă a vieţii la
despre degenerescenţa ideii culturale europene şi europeni, ignorarea prudentă şi strategică a tot ceea ce
consideraţiile similare ale lui André Malraux din Ispita trece dincolo de om, sau a pragurilor prin intermediul
Occidentului ar fi util de trasat, fiindcă el explică cărora omul se prelungeşte în fiinţă cosmică, devenind
numeroase nuanţe subtile, morfologice ale decadenţei, conştient de faptul că nu este decât un „fragment” al
pe care o discutase, adeseori, şi Nietzsche, cu forţa imensităţii incontrolabile pe care o reprezintă lumea. În
imperativă a unei obsesii recurente. Ispita Occidentului1 mod nietzschean, Malraux acuză Grecia socratică pentru
reprezintă un dialog epistolar dintre doi intelectuali, unul vina de a fi parţializat sentimentul cosmic de apartenenţă
european şi unul oriental, plecat, fiecare, în căutarea la tot: „Conştiinţei, voi spune aproape senzaţiei de a fi
civilizaţiei celuilalt: chinezul Ling vine în Europa dintr-o un fragment al lumii, care precede ineluctabil noţiunea
„curiozitate ostilă” pentru vechiul continent, ca să strict abstractă a omului, grecii iau substituit conştiinţa
descopere, oripilat, o cultură „devorată de geometrie”, de a fi o făptură vie, totală, distinctă, pe un pământ
de obsesia ei de a se organiza în dihotomia – care exprimă prielnic, unele singurele imagini pasionate erau cele
relaţii de putere - dintre centru şi periferie, dintre putere şi ale oamenilor şi ale mării.”
slăbiciune, dintre corp şi spirit, privilegiindu-l pe acesta Trei consecinţe au izvorât de aici, sugerează Ling:
din urmă în dauna euforiei plenare senzoriale a celui dintâi, toate trei nu au făcut decât să-l prejudicieze spiritual
pe când A.D. (Anno Domini – sensul e acela al fiinţei pe omul european, făcându-l să se retragă din faţa
închise în timp, limitate de către curgerea inexorabilă a frumuseţii plenare care se numeşte lume. Prima dintre
acestuia) merge în Orient, trimiţându-i partenerului său ele este aceea a distincţiei dintre însufleţit şi
epistolar scrisori mult mai simpatetice pentru civilizaţia neînsufleţit: cel dintâi e pozitiv, a fi viu reprezintă, în
pe care o întâlneşte decât acelea, sagace şi ostile, pe care Europa, un sens, singurul sens cu putinţă, pe când
le primeşte în schimb. neînsufleţitul e o sursă de anxietate, contracarată prin
„Între spiritul oriental şi cel occidental, când se acţiune. A doua consecinţă este aceea a modului de a
străduiesc să gândească – îi scrie în acest sens Ling concepe temporalitatea: „Slăbiciunea oamenilor din
prietenului său occidental -, mi se pare că percep în primul rasa voastră în faţa pasiunilor nu poate să mă mire –
rând o deosebire de direcţie, aş spune: aproape de scrie Ling. – Felul în care concep şi simt ei timpul,
demers. Cel occidental vrea să alcătuiască un plan al ideea pe care şio fac despre ei înşişi, totul îi împinge
universului, săi compună o imagine inteligibilă, cu alte la această slăbiciune” (41), marcată, structural, de
cuvinte să stabilească între fenomene ignorate şi distincţia dintre sacru şi profan, în care proximitatea
fenomene cunoscute o suită de raporturi capabile să celui dintâi e resimţită ca fiind benefică, în vreme ce
22 clepsidra ºi bumerangul
îndepărtarea de ea, „căderea” în timpul profan – Pentru Klinsgor, pictorul, „absurditatea esenţială”
consfinţită şi de logica veterotestamentară a păcatului a picturii occidentale izvorăşte din statutul ancilar al culorii
– reprezintă o insurmontabilă sursă de spaimă şi de în raport cu obiectul reprezentat pe pânză: culoarea se
alienare. supune limitelor impuse de obiect, verosimilităţii sale
logice, restricţiilor şi capriciilor acestuia. Altfel spus:
pictând în acest fel, culoarea nu are decât şansa de a se
aliena de sine: de a-şi reprima dreptul la o existenţă
autonomă, care este aceea de a fi o energie şi de a transmite
o forţă suficientă prin ea însăşi. Pornind de la interiorizarea
acestei exasperări privind mijloacele expresive ale artei
sale, „în primele luni ale lui septembrie”, răvăşit şi hăituit
de trecerea extatică, mistuitoare a verii, Klingsor se de-
cide să îşi picteze autoportretul, deşi nicicând „vreun
portret nu se îndepărtase mai mult de aşazisa asemănare
naturalistă”. Rezultă un „tablou groaznic, şi totuşi de o
frumuseţe atât de vrăjită”, mulţi privitori văzând în el „o
ultimă încercare îndrăzneaţă, chiar deznădăjduită de a
se emancipa de obiect: un chip omenesc pictat ca un
peisaj, părul amintind de frunzişuri şi scoarţe de copaci,
orbitele ca nişte scobituri de stânci”, extaza animalică,
brutală a tabloului sugerându-le multora o nebunie uriaşă,
dionisiacă, prin care toate convenţiile artei picturale au
fost surmontate într-o direcţie „idolatră şi fantastică”,
„atavică şi barbară”, de parcă totul ar fi fost aruncat pe
pânză de către un Zarathustra dănţuitor şi bolnav, pradă
voinţei oarbe de a fi, care pune stăpânire pe fiinţa lui
asemenea morţii care sufocă exuberant viaţa, conferindu-i
o ultimă consistenţă cosmică: singura care i-a lipsit până
atunci, singura pentru care merită să peregrinezi pe
drumurile triste ale vieţii.
Oglinda grotescă, de miazăzi (ne aflăm la sfârşitul
verii, în septembrie; ultimul omagiu pe care viaţa i l-a adus
lui Nietzsche – în treacăt fie spus - este acela de a-l fi
A treia consecinţă vizează felul diferit în care răpus vara, în august, foarte aproape de „apusul”
orientalii, respectiv occidentalii concep divinitatea. Pentru solarităţii pe care îl înregistrăm în septembrie...) apare,
orientali, ea este peste tot prezentă: în tremurul irizat de strict logic, şi în secvenţa finală a povestirii: „tot timpul
vânt al unei frunze, în liniştea unui colţ de grădină, în cât pictează la portretul său” Klingsor nu mai iese din
nemişcarea unei pietre din mijlocul unei alei frumos casă „decât noaptea”, nu se bărbiereşte şi „arată
grebluite, în echilibrul unui creier ajuns, prin vidarea sa groaznic cu ochii lui adânciţi în orbitele de sub fruntea
de idei sau de cuvinte, în starea de parinirvana, de arsă de soare.” Portretul e unul zarathustrian, histrionic:
contemplaţie. Pentru occidentali, dimpotrivă, Dumnezeu al omului transformat în „maimuţă” (cuvânt-obsesie în
este căutare, înverşunată, înspăimântată, plină de Aşa grăita Zarathustra), aşa cum, în „puntea întinsă”
speranţă şi de teroare: anxietate că nu îi aparţii acestei dintre om şi supraom, cel dintâi devine „maimuţa” grotescă
divinităţi sau că nu îţi răspunde, abis derivat din diferenţa a celui de-al doilea, ceea ce, în Zarathustra, înseamnă
de mărime dintre Creator şi creatură, teamă că vei rămâne două lucruri: că omul nu poate fi decât caricatura aspiraţiei
pentru totdeauna la marginea indiferentă a graţiei di- sale înspre Supraom şi – detaliu chiar mai important! – că
vine, departe de izbăvire, de har sau de consacrare. numai devenind „maimuţă”, adică transcendenţă de sine
Acesta e motivul – sugerează Ling – pentru care grotescă, omul poate visa la Supraom, aşa cum, pentru a
occidentalul l-a exilat pe Dumnezeu în cer, temându-se intra în comuniune cu Dionysos, grecul antic îmbrăca piei
că pământul este prea nedemn de El; sau, dacă a umblat de ţap de „haine” făcute din vrejuri vegetale, surmontând
pe pământ, l-a răstignit şi l-a urcat la cer, din convingerea limita distinctivă dintre om şi regnul vegetal sau animal,
că omul şi zeul nu pot împărtăşi acelaşi spaţiu, că devenind, prin regresie, parte extatică a întregului cos-
pământul e prea imund pentru a-i găzdui pe amândoi. mos. În consecinţă – menţionează Hesse –, „în timpul
Declasându-şi axiologic habitatul, adică pământul pe pauzelor de lucru, [Klingsor] se duce până la oglinda
care îi este dat să-l populeze şi pe suprafaţa căruia îi este mare, de modă veche, pictată pe margini cu ghirlande
hărăzit să trăiască, omul european s-a împins de unul de trandafiri, atârnată de peretele de miazănoapte a
singur într-o tensiune incomprehensibilă, pe care teologii odăii, întindea gâtul înainte, deschidea ochii mari şi
şi filosofii nu au cum să o corecteze: „în centrul omului făcea tot felul de grimase.”
european, dominând marile impulsuri ale vieţii sale – Regresia dionisiacă, barbară, reprezintă „cheia”
observă concluziv Ling – există o absurditate esenţială. execuţiei acestui tablou, pictat ca o extază arhaică, totemică:
Nu credeţi?” (42) Klingsor îşi zugrăveşte capul „maiestuos şi brutal, un
clepsidra ºi bumerangul 23
idol al pădurilor seculare, un Iehova gelos, îndrăgostit tabloul ca pe o revărsare dionisiacă a profunzimilor atavice
de sine însuşi, o momâie în faţa căreia se jertfesc primii elementare, Klingsor „simţea şi era încredinţat că în
născuţi şi fecioarele”, cu o nuanţă evident decrepită, această îngrozitoare luptă pe care o dădea pentru
saturniană, care-i face pe admiratorii săi să exclame: „ecce portretul său nu era vorba numai de soarta şi de socotelile
homo, iată omul, omul obosit, lacom, sălbatic, copilăros unui singur individ, ci de ceva uman, de ceva generic,
şi rafinat al vremii noastre târzii, omul european pe cale necesar.” (Subl. n. – Şt.B.)
de a muri, care vrea să moară: înnobilat de toate Numai că, la fel de logic, finalizarea unui asemenea
dorinţele, îmbolnăvit de toate viciile, însufleţit până la tablou nu poate avea drept consecinţă decât moartea
entuziasm de conştiinţa pieirii sale, gata de orice creatorului său, absorbţia sa în imensa extincţie
progres, matur pentru orice regres, o torţă arzândă şi, exuberantă pe care o trezeşte revărsarea în lume a „energiei
în acelaşi timp, oboseala personificată, pradă a sorţii şi oarbe de a fi”. Acesta nu e singurul sens, dacă stăm să ne
a durerii la fel cum e morfinistul o pradă a otrăvii, gândim bine, fiindcă, uitându-se pur şi simplu la un
însingurat, găunos, străvechi, în acelaşi timp Faust şi asemenea tablou, privitorul se împărtăşeşte inevitabil din
Karamazov, animal şi înţelept, despuiat cu desăvârşire, frenezia extincţiei la care participă. Aşa se întâmplă, de
lipsit de orice râvnă, bântuit de teamă copilărească în altfel, şi cu cititorii unei nuvele, cum este Ultima vară a
faţa morţii, gata, de obosit ce e, să moară”. lui Klingsor, fiindcă jocul literar sugerat de către Hesse
Cu greu găseşti, în toată beletristica de sorginte sau Thomas Mann nu poate fi decât unul singur, esenţial,
nietzscheană, o parafrază mai bună a tuturor obsesiilor elementar şi impersonal: jocul iruperii în noi a „energiei
din cărţile autorului nostru de referinţă: „ecce homo” este oarbe de a fi”, un joc al vieţii şi al morţii, un joc al vieţii ca
sintagma creştină resemantizată prin cartea omonimă, din moarte...
1888, a lui Nietzsche, „soarta” care domină omul trimite la
amor fati, tot din recuzită nietzscheană, sinteza dintre _______
Faust şi Karamazov e, de asemenea, o resemantizare a Note:
„sintezei” faustice dintre antic şi modern prin intermediul
„omului-zeu” căutat de către Ivan Karamazov2, în vreme 1 Toate citatele sunt reproduse după ediţia: André Malraux
ce „teama copilărească în faţa morţii” trimite, prin ricoşeu, (Ispita Occidentului)– Okakura Kakuzo (Cartea ceaiului) – Sal-
la „cele trei metamorfoze” din Zarathustra: a spiritului care vador de Madariaga (Englez, francez, spaniol): Itinerii spirituale.
Traduceri de Emanoil Bucuţa şi Modest Morariu. Argument şi
este cămilă, devine leu, pentru a-şi împlini translaţia prin
prefeţe de Modest Morariu. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983
nesăbuinţa metafizică a „copilului” divin, aflat la egală
(Ispita Occidentului e tradusă de Modest Morariu, care semnează
distanţă de viaţă (prin creaţie demiurgică) şi moarte (prin şi o succintă prefaţă.) Ca de atâtea ori în volumul de faţă, voi
indiferenţa suverană cu care îşi distruge „lumile” pe care indica în paranteză doar numărul paginii, pentru a nu încărca
le-a creat). lectura cu trimiteri redundante.
Saltimbanc cosmic, Klingsor moare extatic după 2 V. în acest sens excelentele pagini sintetice ale
terminarea acestui ultim tablou al său. O face asemenea Constantinei Raveca Buleu din Dostoievski şi Nietzsche.
lui Knulp, de care îl apropie aceeaşi iniţială a lui K din Congruenţe şi incongruenţe, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004.
Kind (= copil, într-un alt registru, desigur, decât cel atroce,
kafkian): revărsându-şi frenetic fiinţa în natură, lăsând
corpul său să se dezintegreze în ritmul elementar pe care îl
reprezintă ciclul repetitiv, natural, al naşterii, vieţii şi morţii.
Atent cu sensul povestirii sale, Hermann Hesse nu o In his study “Selfportrait in a mirror”, Ştefan
isprăveşte fără să fie sigur că am înţeles cu toţii ce anume Borbely analyses the short story “Klingsor’s last sum-
se întâmplă în ea. După logica schopenhaueriană a mer” by Hermann Hesse, arguing that the text builds an
Naşterii tragediei din spiritul muzicii, universul, care eschatological vision, whose ingredients derive from the
aparţine, prin fond, „voinţei oarbe de a fi”, nu poate deveni archaic thought, Schopenhauer and Nietzsche. Thus,
cu de la sine putere exuberant, descătuşat şi dionisiac: life is depicted as a game based on the irruption of the
este nevoie de un actant cosmic, de cineva care să ‘blind energy of being’, but which inevitably heads to-
deschidă supapa adormită a „formelor”, pentru a elibera wards death. Hence, living becomes in itself an image of
„energia” care sălăşluieşte în ele. Acest „actant” nu poate death. The essay reveals the complex symbolism of the
fi decât omul, transfigurat, prin intermediul artei sale mirror in the novel and proves its comparative nature
dionisiace, în „operă de artă”. through the references to the different way of conceiv-
Altfel spus – sugerează Nietzsche -, orice creaţie ing the divinity in the framework of the oriental and
artistică e, în mod fundamental, dionisiacă, fiindcă ea occidental spirituality.
aparţine substanţei explozive a energiei oarbe de a fi. Key-words: eschatology, archaism, mirror symbol-
Atunci când un artist creează, el umblă la „supapa” ism, oriental and occidental spirituality.
dionisiacă a lumii: cei mai puţin înzestraţi o deschid mai
puţin, perpetuând jocul decadent al „formelor”, pe când
cei eliberaţi de convenţii ajută la transfigurarea senzorială
a lumii, la convertirea sa în energie universală. În
consecinţă, nici o creaţie nu e doar „personală”, ci
cosmică: e „opera” eului cosmic, nu al celui individual,
biografic, limitat. De aceea – precizează Hesse –, pictând
24 eveniment
vizionară a unor secvenţe şi artizanatul de detalii (dus
Emilian GalaicuPăun în ediţie pînă la jocuri intertextuale, decompoziţii subtile şi
aranjamente savante), între stihialitate şi migală. Explozia
germană incontrolabilă pare astfel ţinută în loc de inteligenţa
subtilităţilor, iar febra viziunii pare a se răci sub efectul
pasajelor de literat abil. E vorba, desigur, de două ritmuri
Al. CISTELECAN vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă,
cealaltă migălită; dar şi aici, nu de viteze sau ritmuri aplicate
Romanticul manierist* pe rînd, ci simultan; sau, în cel mai rău caz, viteza lentă,
artizanală, nu constituie decît premisa de demaraj a ritmului
O trestie în vîrful căreia e înfipt un cap de Christ eruptiv. De regulă, însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează
romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar cu ambele viteze deodată.
nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică Contradicţia funciară dintre hieratism şi barochism,
dezinvoltă, nu rămîn o strictă emblemă civilă, pur stradală. dintre decantarea esenţei şi producţia de detalii, se rezolvă
Din contră, ele participă profund la poezie, atît la structura printr-un fel de vampirism diacronic al viziunii. Deşi pare
tematică a acesteia, cît şi la dialectica şi freatica viziunii. extensiv şi expansiv, principiul scriiturii e, la Galaicu-Păun,
Pe primul nivel, corporalitatea e explorată în metodă unul extrem de restrictiv. Cărţile sale se înghit una pe alta,
simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă fiecare din ele absorbind esenţialul din cele precedente
realistă; pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură (nu reluînd texte, ci reluînd, în alte dimensiuni vizionare,
corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a aceeaşi reţea de simboluri şi aceeaşi problematică a
senzaţiilor. Iar cele două scriituri se împletesc, la rîndul condiţiei). Numai neputinţa de a scrie direct cartea ultimă,
lor, pînă la indistincţie, într-un fel de stihialitate dezlănţuită cartea „esenţelor” sau „cartea cărţilor”, l-a determinat pe
a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste Galaicu-Păun să se apropie de ea prin aproximări
în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului iar succesive. Căci, altminteri, viziunea sa e un proiect
spasmul are gramatica diafană - şi atroce totodată - a piramidal iar expansivitatea scriiturii nu e decît efectul
misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample pervers al contracţiei vizionare şi al densificării implozive
convulsii – sau cutremure - atît ale fiinţei, cît şi ale a semnificaţiilor.
limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii
şi care răsfrînge în pagină o panică vag controlată a
propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Michael ZOCH
Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic
îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian,
inserţiile brutale de real, exprimă la el o condiţie de febră
De la poet la poet – o părere personală
profetică; nu sînt simple transcripţii, ci inducţii violente despre volumul lui Emilian Galaicu-Păun,
de angoase iar realul, oricît de imediat, se proiectează, de Yin Time1
fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative,
ca epifanii entropice. Dragă Traian, n-am izbutit încă să citesc până la
Discurs eruptiv, baroc, expansiv în temele sale şi de capăt „Yin Time” al lui Galaicu, întrucât, aşa cum îţi
neoprit în avalanşele sale imaginative, încercînd să spusesem, de zile şi nopţi interminabile, scriu în draci la
cumuleze în sine toate valenţele unei stări, condiţii sau noul meu volum de poezii. Întâia impresie este de întindere
simbol (lucruri care, la el, fac întotdeauna un nod nesfârşită, de bogăţie şi arhaic. În textele sale te copleşesc
inextricabil), pe criteriul unei „exhaustivităţi” vizionare, depărtarea, spaţiul, întinderea şi bogăţia, arhaicul. Se face
poezia lui Emilian Galaicu-Păun pune - cel puţin aparent – simţită o întindere nesfârşită care-ţi taie cu adevărat
în contradicţie principiul expansivităţii vizionare şi al răsuflarea, un spaţiu infinit, care – în cea mai mare măsură
elanului extensiv al scriiturii cu acela al profunzimii şi – se rupe/desparte/distanţează de propriile mele texte şi
esenţializării. Şi, fireşte, nu le-ar pune în contradicţie dacă chiar de aceea – înainte de toate – îl văd pe Galaicu ca
nu le-ar folosi simultan, dacă n-ar încerca să pacifice două situat la un pol opus mie, aflându-se astfel la antipodul
poetici ce par a se exclude tranşant. Numai că Emilian propriilor mele texte. În orice caz trebuie să declar răspicat
Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde că această adâncime/imensitate/nesfârşire mi-ar fi pe plac,
şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în însă e firesc ca ea să nu mă poată lua pur şi simplu de pe
clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rînd, nu picioare decât fiinţând în mine în chip autentic şi
alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare, exasperînd astfel dovedindu-se de bună credinţă adică fără a recurge la o
barochismul prin fulguraţii şi justificînd concentrarea prin exploatare/potenţare a expresiei recurgând la artificii
explozii discursive în lanţ. formale. Poeziile lui Galaicu sunt simple, fără-de-formă şi
Principiul acestei sinteze imposibile e un soi de nesfârşite/nemărginite, în vreme ce pentru mine măsura
oximoron structural al viziunii, dispusă să-şi trăiască întru formă este sfântă, adică menţin în cadrul formei o
exclusiv contrariile şi să-l releve pe unul prin celălalt. măsură, iar propria mea nemărginire intervine mai curând
Acelaşi principiu al „sintezei imposibile” operează şi la asupra limbii ca atare. Simţi în poeziile sale o uriaşă
nivelul propriilor „abilităţi” constructive, manevrate în aşa bogăţie, mai ales dacă trebuie şi poţi cu adevărat să le
chip încît să facă un drastic contrast între electricitatea desemnezi/defineşti într-astfel. Prin aglomerarea
eveniment 25
debordantă a metaforelor/imaginilor şi complexitatea zilelor noastre, trăiesc eu însumi textele lui Galaicu, în chip
conturelor/desenului, ele îmi amintesc în chip straniu de de contraproiect deschizător în exces de orizonturi faste,
unele mozaicuri bizantine sau de covoarele orientale. Este versurile sale fiind în multe privinţe un pumn expediat în
o cu totul altă lume decât cea în care evoluez eu, fiind cu faţa atâtor mâzgălitori lirici contemporani care se sprijină
siguranţă vorba, înainte de toate, de una cu desăvârşire pe aceeaşi bază teoretică venind dinspre media
românească, în care se simte însă şi o adiere de Orient. poststructuralistă. Da, Galaicu creează direct de la sursă,
Căci lumea mea se compune în acelaşi timp şi aproape în el ESTE chiar izvorul, acolo unde, gândind teoretic,
proporţii egale, la fel de îndreptăţite una faţă de alta, nenumăraţi alţi autori merg/se apropie la/de operă şi – în
dintr-una nemţească şi altele anglo-americană sau aparenţă – CHIBZUIESC la cam ce elemente nemaivăzute
franţuzească, ceea ce sper că reiese/rezultă atât din titlurile s-ar mai putea aduce pentru a realiza ceva cu totul NOU.
textelor mele, cât şi din tonul sau atmosfera acestora. Mitul Acolo unde alţii stau pe gânduri şi tot cântăresc, Galaicu
meu este cel al unei AMERICI BUNE aşa cum a fost vine aidoma unei viituri, poezia însemnând pentru el
reprezentat de Walt Whitman, Jack Kerouac, Henry Miller, tocmai a NU gândi/cumpăni exclusiv formal;
Bob Dylan, Johnny Cash, Neil Young sau Woodstock, reducându-se probabil în cazul cel mai fericit la armonia
manifestându-se – înainte de toate, în cazul meu – ca dor/ dintre cânt şi gând, ea înseamnă mai presus de orice un
nostalgie după nemărginirea continentului american şi a fluviu, dar mai cu seamă a fi/rămâne în acest şuvoi/fluviu
blues-ului marilor oraşe. În acelaşi timp, ca viziune, mă al lucrurilor, reprezentând saltul primordial înspre/întru
aflu francez şi ador acel lirism care seamănă cu şampania, cânt, rămânând sălbatecă, neîmblânzită, dionisiacă. Este
rămânând însă deopotrivă frivol, impertinent, spumos, exact ce aflu/descopăr în textele lui Galaicu.
delicat şi mulcom. Lăuntric însă rămân un neamţ destul de
greoi. În ochii mei Galaicu ţine pe de-a-ntregul de Orient/ Michael Zoch: n. 1966 în Braunschweig. După
Răsărit, reprezentând – în sensul bun al cuvântului – un studii (întrerupte) de filosofie, publicistică şi
anume arhaism răsăritean, este pământ adevărat, poezia romanistică la Universitatea Liberă din Berlin,
sa are gust de cartofi adevăraţi, culeşi cu mâna ta. El este încearcă să-şi câştige existenţa ca zidar, chimist,
cu totul şi pe de-a-ntregul imun faţă de Occident rămânând brutar, reporter radio, portar de noapte, scenarist,
într-astfel, atât el însuşi, cât şi el-faţă-de-sine, nespus de ajutor de profesor, curier şi instalator. Între
autentic. Galaicu înseamnă mai curând Rusia decât 1992-1996 trăieşte mai mult la Paris. Volumul cel mai
America câştigând într-astfel acel ceva pe care eu îl afirm/ recent: Wellenbrand, Gedichte, 2006.
susţin din cale afară şi îl simt ca fiind bun şi autentic: În româneºte de Ioan Muºlea
îndrăzneala Pathosului! În poezia germană contemporană
s-a impus o tendinţă pe care - cumva dezaprobator - aş * Reproducem aici, alături de articolul lui Michael Zoch,
numi-o „curajul mediocrităţii”. Poezia germană de azi se şi postfaţa volumului Yin Time, apărut în 2007, la Pop Verlag.
pierde în experimente de dragul experimentului, lipsindu-se Ludwigsburg, Germania.
astfel de o adevărată simţire cuprinzătoare şi autentică.
1 Emilian Galaicu-Păun: Yin Time. Traducere în germană
Mai ales că mulţi atacă tocmai o asemenea simţire, un
de Hellmut Seiler, POP Verlag, 2007, 122 pagini. Preţul: 16,30
asemenea sentiment pomenind încruntaţi despre Pathos.
Euro.
Pathosul este nimerit, important şi bun atunci când starea
sentimentelor este patetică. Nu poţi construi în mic un
moment lăuntric mare şi patetic doar fiindcă eşti de părere
că Pathosul ar fi negativ ca atare, doar întrucât este Pa-
thos şi fiindcă - potrivit unei anumite dogme
pseudoavangardiste, poezia zilelor noastre nu poate fi
decât cinică, laconică, cumpănită şi cvasineutră în
domeniul sentimentelor. Şi tocmai în acest punct intervine
Galaicu prin faptul că îndrăzneşte să fie patetic acolo unde
Pathosul este îndreptăţit şi se justifică în chip de trebuinţă
firească. Acesta este de altfel şi planul/punctul în care –
după câte simt eu şi în ciuda tuturor deosebirilor evidente
– textele noastre se pot întâlni. Căci este vorba de un poet
care-mi vorbeşte, mi se adresează cu toate că îl simt radi-
cal deosebit de mine însumi, un poet a cărui libertate
formală necunoscând nici un fel de limite nu este (poate
din păcate) şi a mea, un poet pe care cred a-l simţi apropiat/
asemenea mie cum – atât prin curajul său uimitor, cât şi
printr-o autenticitate unică – vrea/urmăreşte acelaşi ţel ca
şi mine. Pathosul este ceva străvechi-omenesc, încât
atunci când încearcă, vrea să exprime, să spună totul,
poetului va trebui în mod obligatoriu să i se acorde şi
dreptul de a fi patetic, căci orice altceva ar fi o trunchiere/
ciuntire în temeiul unei cenzuri de extracţie dogmatică.
Aflându-mă în chiar fundalul/culisele poeziei germane a
26 cronicã literarã
delicateţe, într-un tablou îmblânzit de culoarea basmului:
Evelina OPREA „chiar dacă îmi doresc să pot şterge/ ridurile mamei/ ca pe
un desen făcut de un copil în nisip// chiar dacă trandafirii
sângerează/ în grădinile căzute în paragină/ şi tot ce
Delete şi de la capăt rămâne/ e un cântec trist îngânat în amurg // vino, pasăre
aurie, şi atinge lucrurile/ peste care lumina îşi presară/
Într-unul dintre numerele trecute, revista Vatra făcea puful de piersică/ vino cu toată puterea fragilităţii tale//
bilanţul douămiismului, alcătuind o listă de opt întrebări. pentru că în mine totul e anarhie/ şi lucrurile pe care încerc
să le descriu/ se destramă/ cât mi-aş întoarce capul spre
Ancheta a arătat printre altele faptul că atât pentru cei din
dreapta // pentru că în mine totul este conflict/ şi realitatea
interiorul fenomenului acestei generaţii, cât şi pentru cei
îmi zugrăveşte pe uşi şi ferestre/ imagini letale, cioburi/
ce-l privesc prin fereastră, poezia se prezintă mai bine
din coşmarurile lui Francisco Goya.” (hiatus)
decât proza sau critica. Analizele au validat şi o listă de
Deşi nu lipsită de forţă, poezia Cristinei Ispas se
autori, deşi majoritatea comentatorilor s-a plâns că,
neavând avantajul unei perspective temporale prea adânci, metamorfozează într-o direcţie asemănătoare. Poeta îşi
e greu a separa grâul de neghină. Aşadar, ,,recensământul” gestionează cu luciditate stările făcând în mod natural
– cu un termen al lui Al. Goldiş – poate continua. De trecerea de la decepţie la echilibru şi nepăsare, lăsând să
ajutor ar putea fi o antologie de poezie*, una dintre bulele se înrădăcineze ca într-o pepinieră sentimentul sărbătoresc
efervescentelor întâlniri dintre taberele de creaţie (de data al zilei de duminică: „Cât de bine seamănă ziua asta, mă
aceasta e vorba despre a doua ediţie a reuniunilor de la gândesc,/ cu o zi de duminică. Păsările foşnesc prin somn
Săvârşin). Cu o prefaţă de Bogdan Creţu care se declară între frunzele ude,/ dar fruntea nu se mai retrage; câteva
pere bine coapte/ atârnă deasupra unui gard de sârmă/ şi
indiferent la fruntariile generaţioniste („Generaţia 2000?
luminează noaptea” (Şarpele de vinilin). Imaginile de o
Hm, chiar contează?”) şi optimist & comunist în ceea ce
concreteţe tulburătoare se altoiesc pe ramurile unor poeme
priveşte viitorul poeziei, deoarece „planul a fost depăşit”,
ce se dilată autoscopic în pasaje expresioniste care
volumul nu patentează neapărat o formulă de creaţie
surprind angoase şi agonii: „Azi lucrurile se vor schimba.
unitară, ci adună poeţi inegali ca notorietate sau valoare
şi sensibilităţi diferite: anxioşi, indiferenţi, tensionaţi, lucizi, Îmi voi sărbători/ copilăria, ciopârţind în grădina din
atinşi de nevroză, visători, entuziaşti, nesiguri, amuzaţi. spatele casei/ nuci verzi, iar adolescenţa/ celebrând etica
Afectat, marginal, sălbatic, apostol al autenticităţii, îndepărtării capului de trup:/ iată cum pasărea cu gâtul
aflat în căutarea clipei de graţie se declară şi premiantul golaş se zbate pe pământ/ mult timp după ce cuţitul s-a
clasei, Vlad Moldovan: „Încerc să fiu sincer şi/ să nu le retras,/ refuzând să moară în linişte.” (Aniversare).
înfloresc/; Eu aş zice că îs sălbatic/ Tehnicile mele nu se Tot în pole-position se află şi lirica lui Radu Vancu.
potrivesc/ cu ale multor oameni”. Vânând miraculosul („îmi Aburind de alcool, versurile exprimă o nevoie acută de
aneantizare intelectuală, „calea regală” către iubire, poezie
place muzica şi/ îmi place ce e miraculos”), găsind în
şi „redempţiune”. Excluzând cenzura conştiinţei, poetul
linişte şi singurătate ambrozia inspiraţiei, el alcătuieşte o
refuză orice fadă sau imundă problematizare: „Numai fără
ars poetica douămiistă şi nu prea. De pe poziţia unui
să gândeşti se poate trăi,/ altfel chiar şi ploaia căzând per-
„Extrasensibil”, aureolat de ,,lumina lui septembrie”,
fect,/ chiar şi genele ei cu perle de apă,/ toate se întâmplă
poetul se simte fie privilegiat, înfăşurat într-un „cocon”
fermecat ce-i permite să transcrie fără griji realitatea („Am strălucitor şi rău./ Când începe iar ceva din tine/ să
stat am citit ce am scris/ puţin m-a fermecat puţin e ridicol/ gândească, peste viaţă coboară // Un aer mustind de bale
şi după asta repede am văzut/ nucul imens/ Pe trunchiul scânteietoare/ şi nimic nu mai ajută”; „La fiecare sută de
lui/ apusul face ce trebuie/”) (Tripon), fie neputincios, mililitri de alcool dublu rafinat/ vin două sute de mililitri de
dezabuzat, îndatorat aceleiaşi realităţi: „Tristeţi între umeri/ gând triplu rafinat./ Fiecare şir de sticle goale se transformă/
De fapt e frunzişul ăsta amărât/ Înăuntru nespus pentru în silogism, iar beţia în tratat de morală” // „Vrei cu tot sufletul
că/ n-are nimic de spus/ doar se umflă nişte lucruşoare să fii cel mai prost om din lume,/ Observi apoi că ea te
priveşte lung, şi frumuseţea ei te face/ prost şi fericit. De
nenorocite./ Numai dacă ar reuşi să scoată ceva/ oricât,
acum se poate trăi”. (Cel mai prost om). Pe acelaşi altar al
infim, puţin afară” (XXX). Prin simple şi amuzante
autenticităţii şi al indiferenţei plenare, primitive autorul îşi
decupaje erotice se conturează precis absurdul îngemănării
anesteziază senzaţiile („Târziu, îţi verifici cu grijă creierul,
perfecte dintre aspectele cele mai scabroase ale existenţei
cum ai atinge cu limba/ măseaua cu abces. Mai e viu nervul
şi cele ce o plasează într-un orizont teoretic sau filosofic:
„Aştept să vină curva/ şi între timp mă pun să/ citesc care gândea/ în el?”) îşi sacrifică amintirile: „Să nu-ţi urăşti
originile totalitarismului”; „Curva vede de-ale gurii/ iar eu & să nu-ţi iubeşti amintirile – // cum vezi că prinde vreuna
trag/ la hannah din greu.” (The wild bunch). să se apropie/ de lumina călâie dinăuntrul minţii, zdrobeşte-o/
Aceeaşi acurateţe şi limpezime în transpunerea ca pe o năpârcă.” ( Raţiuni de supravieţuire).
realităţii, în eufemizarea şi transfigurarea ei se observă şi Celelalte voci din volum se surdinizează în plan
la Claudiu Komartin, poezia lui trecând prin prefaceri secund nu atât prin timbrul apropiat determinat de
importante. „Micile gesturi”, unele imagini fulgurante, îl prozaizarea discursului, prin curtarea acelor teme care fac
din aceşti scriitori douămiişti cu acte în regulă (nebunia,
seduc pe autor şi acesta încearcă să capteze inefabilul:
crizele, moartea, mizeria etc), sau prin notaţia ce se doreşte
„Soarele a ascuns ceva în părul tău/ soarele a ascuns
de grad zero. De altfel, irealul, viziunile plasmatice, onirice
ceva în părul tău/ soarele a ascuns ceva în părul tău
tulbură neaşteptat apele imaginaţiei, relatările directe,
(Soarele a ascuns). El caută în plus să-şi astâmpere
reportericeşti la V. Leac: „şi-a bătut trei cuie în cap/
demonia interioară care-i alterează, obturează şi opacizează
percepţia. Accentele elegiace picură egal pe fiecare economii din dârdâit/ (mă delectez citind dicţionare)/ l-a
secvenţă, versurile impresionând prin sensibilitate şi aruncat în hazna/ evacuaţi cu buldozerul/ l-a răpus
alcoolul”(versurile de la ora 17) ori Ştefan Manasia
cronicã literarã 27
„Soarele alb era o lupă sinistră pe care se potrivise ochiul funcţionează neabătut. Iar moda exprimării opiniei
unui mort. Ne privea-n timp ce era devorat, la rându-i de personale despre viaţă şi societate în general e departe
insecte, iar nouă nu părea să ne pese de asta. Intrasem în de a-şi afla un epilog. De pildă, editura Humanitas a lansat
casă pentru a-mi schimba hainele, să mă bărbieresc, când cu fast cel mai recent volum al Ioanei Pârvulescu*,
i-am auzit în măşti undeva pe aproape”(Vise după A.K). Întoarcere în secolul 21, apariţie care, evident, s-a dovedit
Tonuri diferite se aud şi la Şerban Axinte, preocupat să un succes (la Bookfest a deţinut un loc fruntaş în
dezvăluie o lume infernală, mustind de abjecţie: „ia uite ce clasamentul vânzărilor). Numai că, din păcate, şi cartea
are-n cap, se târăşte pe jos, merge în patru labe şi vomită eseistei bucureştene oferă felii de real distilate până la
râme greţoase, mai bine ar scoate din el toate râmele, toţi vacuitate în athanorul esteticului.
viermii pe care i-a mâncat atunci când i s-a dat puţin voie
în ţarc; ce chestie, să mănânci viermi ca să nu te mănânce Totul e literatură
ei pe tine; de aceea, dizolvă-te în faţa mea, lasă-mă să mă De altfel, autoarea admite că textele adunate aici, o
spăl cu tine pe faţă” (undo). Cei trei poeţi, dar şi Constantin selecţie din articolele săptămânale publicate în România
Acosmei, Rareş Moldovan, Monica Stănilă, Oana Cătălina literară între 2001 şi 2009, reprezintă cronici literare. Însă
Ninu, Alexandru Potcoavă se pierd însă, oarecum în „lanul nu analiza, prezentarea ori judecarea estetică a cărţilor
de porumb” în care ei înşişi s-au refugiat, rămânând să-i nou-apărute vor constitui sferele de interes ale
regăsim în volumele lor individuale. Apţi să se re-inventeze respectivelor intervenţii publicistice, după cum ar lăsa să
de fiecare dată, eventual – cum ar spune Radu Vancu – se înţeleagă titulatura, cât oferirea unui „document al vieţii
printr-un singur delete, ei sunt capabili, dincolo de orice cotidiene din România acestui început de secol” unde să
teribilism, să o ia din nou de la capăt. îşi găsească loc „nedumeririle, indignările, speranţele,
______ meditaţiile pe tema lumii în care trăim”. Când foloseşte
* Nasturi în lanul de porumb, Brumar, Timişoara, 2008 termenul cronică, Ioana Pârvulescu trimite la o
evenimenţialitate de dată recentă, iar adjectivul literară
defineşte perspectiva ce filtrează seria de întâmplări.
Cosmin BORZA Întoarcere în secolul 21 devine, în consecinţă, jurnalul
atipic şi estet al unui literat care doreşte sistematic să
interpreteze metamorfozele existenţei. Nimic nou, nimic
Întoarcerea estetismului revoluţionar, nimic deplasat în acest demers cu o tradiţie
arhi-cunoscută. Scriitoarea bucureşteană ar compune
Imediat după căderea comunismului, cultura ludice şi nevinovate tablete epice pentru uzul/plăcerea
autohtonă a intrat în zodia revizuirilor etice. Deconstruind cunoscuţilor ori a admiratorilor. Volumul promite, însă, cu
soluţia „salvării prin cultură” – considerată formă mult mai mult. Ioana Pârvulescu nu se mulţumeşte doar
respingătoare de compromis ori de colaboraţionism – cu proiecte minimaliste, ci impune o plasare centrală, se
respectivele intervenţii au oferit explicaţii pertinente închipuie o tipologie, cea a intelectualului, dar şi a
pentru absenţa din spaţiul românesc a unor intelectuali formatorului de opinie, ba chiar a omului simplu, cetăţean
revoluţionari de tipul Václav Havel. Dacă relevanţa din România. Eul se hiperbolizează şi, profitând de „ochii
estetică a unor atare grile analitice a fost aproape nulă, ele exersaţi” în topografierea grandioasă a secolului al XIX-lea
deţin, în schimb, o valoare sociologică substanţială, dând ori a Bucureştiului interbelic, se relaxează acum
seama despre faptul că, în general, scriitorul român ajuns imortalizând „un soi de fotografii ale timpului nostru”.
la maturitate manifestă o apetenţă accentuată pentru De pildă, partea I, ce primeşte un titlu omonim
mitizarea propriului statut. Indiferent de mizeria vieţii volumului, se axează pe viaţa cotidiană a autoarei, de la
cotidiene, în ciuda umilinţelor la care e supus, acesta va ticurile şi călătoriile acesteia, până la scenele desfăşurate
dezvolta un discurs paralel, în care preocupările în apropierea/interiorul blocului în care deţine un
literar-culturale se instituie ca univers compensatoriu de apartament. Întâmplările, aparent banale, de o relevanţă
factură superioară. Micile bucurii intelectualiste idilizează strict personală, sunt ridicate la rang de lecţii cu o valoare
constant o lume gata să se năruie. aproape general umană: „...mă tem că mulţi cititori îşi vor
Faptul e şi mai evident astăzi, când, din democraţie, găsi necazurile cotidiene în păţaniile mele”. Tot astfel,
aşadar în absenţa unei instituţii represive, atitudinea celelalte secţiuni ale volumului fundamentează statutul
intelectualului autohton aminteşte prea adesea de monumental al cărţii Ioanei Pârvulescu: dacă partea a II-a
perioada predecembristă. Revoltat, cârcotaş, indignat de (Cărţile care ne seamănă) îşi propune să demonstreze
absurdităţile vieţii de zi cu zi, proiectându-se într-un simbioza dintre literatura preferată a eseistei şi problemele
veritabil lider de opinie, scriitorul român coboară în agora de zi cu zi ale concetăţenilor, capitolul final (În ţara
învăluit de faldurile estetismului. Deşi deţine fin spirit de dragonilor) este descris în Cuvântul înainte prin cele
observaţie, cu toate că identifică de multe ori problemele mai simptomatice formulări: „Ultima parte cuprinde faţete
stringente ale conaţionalilor, intervenţiile sale publice ale «vieţii cetăţii», cu instituţiile ei, cu morala locuitorilor
sfârşeşc în a falsifica prin literaturizare facilă aproape toate ei, precum şi cu felul în care apărem în ochii celorlalţi.
temele abordate. Nici nu e de mirare că majoritatea Deşi, cum spuneam, e viaţa mea aici, nu cred că există
„grupurilor de dialog social” din ultimele decenii au nicio pagină care să-mi aparţină numai mie. Suntem cu
degenerat în bolboroseli autiste ori au acceptat, la fel de toţii în ea”. Cititorii vor trebui să se identifice cu locatara
vinovat ca înainte de ’89, supunerea faţă de autoritatea exasperată a unui apartament din apropierea Cişmigiului,
politică. Poate tocmai de aceea, implicarea literaţilor în care, asaltată de taxe, de misiţi ori de stomatologi/
dezbaterile oficiale este încurajată şi de mass-media, şi de instalatori/vânzători impostori, găseşte remediul în lectura
politicieni. Aparenţa normalităţii se păstrează, sistemul lui Cărtărescu şi se declară „mult mai pregătită pentru un
asemenea soi de viaţă. Vesel ca un desen animat” (La
28 cronicã literarã
bloc). Beatitudinea nu îi este năruită nici de furtul preşului contemporană, pe când analiza aplicată şi profesionistă
din faţa uşii (întâmplare ce o îmbie să reia poveştile lui este pe punctul de a se umple de miez, autoarea glisează
Arghezi) – Preşul –, nici de nesimţirea unei poştăşite ce spre inserarea unor amintiri ori confesiuni, spre trimiteri
nu-i mai înapoiază sandalele împrumutate (gestul e încadrat livreşti uneori fără sens, care conduc, invariabil şi obositor,
aiuritor de o sumă de trimiteri mitologice la Fortuna, Ianus, la aceeaşi echilibrare idilizantă a tensiunilor exterioare. În
Iris şi Hermes) – Poşta!. paranteză fie spus, ar merita analizat modul în care destui
Călătoriile prin oraş şi cu trenul ori contactul cu intelectuali români văd în literatură exclusiv un spaţiu
sistemul de învăţământ îi aduc Ioanei Pârvulescu cele mai eterat al calmului valorilor – pentru a cita un titlu celebru
mari iritări, însă tot cultura oferă soluţia ridicării moralului. – , după cum ar fi necesară, cred, şi o discuţie despre cât
În timp ce femeile îi par tot mai mahalagioaice, în preajma de lax e înţeleasă la noi specia eseului literar.
bibliotecilor, autoarea vede (?) fete „îmbrăcate în blugi Ioana Pârvulescu îşi configurează în majoritatea
ieftini, cu părul prins într-un elastic banal”, care ies „cu textelor un „turn de fildeş” de unde abordează fie cu ironie
ochelarii pe nas [...] într-o pauză de un sandvici şi stau de sau umor, fie cu un pesimism adesea îngăduitor, o lume pe
vorbă prea încet ca să ştii despre ce” (O anume care singură o etichetează drept „dizarmonică”. Însă, de
solidaritate). Altă dată, înţelegerea argoului hoţilor o la aşa distanţe şi poziţionări superioare, articolele sale
salvează pe protagonistă de la un jaf (Învăţaţi argoul!), sunt cu adevărat de opinie, dar nu de atitudine. Într-o
iar evadarea purificatoare dintr-un iulie bucureştean continuă mişcare, de la facultate la revistă, apoi la
duhnind a gunoaie, cerşetori şi a parcuri doldora de cutii locuinţa-bibliotecă/atelier de scris, din Bucureşti în
de bere sau de resturi de mâncare se realizează printr-o Braşovul natal şi retur, preocupată de îmbunătăţirea
nostalgic-liricoidă comuniune cu vegetalul ŕ la Blecher, instalaţiei termice, de studenţii de la Conservator, dar şi
Eliade, Sebastian: „... o zi de vară în care m-am lăsat să de lumea sportului, în momentul exprimării, subiectul
plutesc la vale pe firul extrem de domol al apei. Nu era Ioanei Pârvulescu pare, paradoxal, atins de pasivitate. Ofer
nevoie să dau din mâini, făceam pluta fără cel mai mic un singur exemplu, cel mai potrivit pentru sincopele de
efort, iar apa mă adăpostea ca un cuib şi mă mişca încetişor. coerenţă discursivă din Întoarcere în secolul 21. E vorba
Cu ochii cufundaţi în înalt, cu privirile care cad în cer (ştiţi de seria de intervenţii referitoare la sistemul de învăţământ
senzaţia) vedeam o boltă subţire de copaci, iar printre autohton: Problema spinoasă a învăţământului evocă
ochiurile verzi ale frunzişului, cerul intens albastru. Şi-atunci relaţia tensionată şi tot mai neproductivă dintre
ştiu că am simţit că îmi pierd contururile şi mă transform profesori-elevi-părinţi, Profii construieşte o micro-istorie
într-o frunză liniştită dusă de ape” (Colecţie de lucruri a discuţiilor critice asupra şcolii, „Şi bacalaoriatul ăsta”
frumoase). Citind-o prin astfel de grile, Ioana Pârvulescu dezvăluie farsa constitutivă a examenului final al ciclului
nu doar că falsifică percepţia realităţii, o narcotizează de-a liceal, iar Ghid practic pentru studenţii care ajung la
dreptul. Departe de a conferi valabilitate generală lumii Litere tratează parodic lipsa de pregătire intelectuală şi
descrise, prin Întoarcere în secolul 21, conferenţiarul de bun-simţ a majorităţii aspiranţilor la diploma de filolog.
universitar îşi duce parcă cititorii într-un amfiteatru filologic Şi aici, problemele marcante sunt identificate corect, chiar
unde nu se mai predă nici măcar literatură. dacă uneori incomplet, comentariile sunt plastice şi
pertinente, dar în momentul oferirii soluţiilor ori al stabilirii
Articole de opinie, fără atitudine vinovaţilor vocea „acuzatorului” e atinsă de evanescenţă
Dacă textele Ioanei Pârvulescu resping încadrarea – fie judecata e exagerat dihotomică, fie discuţia e
în vreo specie narativă (având în vedere scurtele rezumate deturnată spre confesiuni/amintiri nostalgice, fie finalul
anterioare demonstraţia devine, cred, redundantă), dacă articolului îmblânzeşte tonalitatea generală printr-o poantă
posibila lor dimensiune diaristică e anulată de înscenările ori prin idei utopice, ba chiar periculoase practic (Reforma
unei fiinţe prea de hârtie, ele nu se sustrag, totuşi, oricărei trebuie reluată de la zero!).
înserieri tipologice. Dimpotrivă, Întoarcere în secolul 21 E clar, postura aristocratică afişată pe tot parcursul
evidenţiază exemplar o modă autohtonă, cea a articolelor cărţii nu îi permite Ioanei Pârvulescu veritabile coborâri în
de opinie şi atitudine civică. Aproape că niciun ziar impor- cotidian. Pasionată de degustarea artelor frumoase,
tant nu mai iese din tipografie fără semnătura cel puţin a autoarea asumă mereu plasarea elitistă pe care o nunteşte
unei personalităţi literare. Ipostaziaţi adesea în cenzori cu dorinţa (de neînţeles) de a deveni o portavoce a
morali, aceştia au avantajul accesului la observaţii subtile oamenilor simpli. Astfel, discursul său devine unul de
şi la o stilistică de invidiat. Comentariile câştigă impact în identificare, dar nicidecum de implicare.
special atunci când poziţionările lor ideologice evită
idiosincrasiile, elitismele ori iluzionările ce-i ispitesc. Arta, Lecturi „fidele”
cultura rămân preocupări intime, profesionale poate, iar Nici când se instalează în spaţiul său preferat –
nu instrumente textuale de etalat în societate. literatura – Ioana Pârvulescu nu dovedeşte o mai mare
Din acest punct de vedere, în cazul în care adecvare metodologică. Îndrăgostită de cărţi, biblioteci,
intenţionează să persevereze în scrierea de editoriale, cuvinte, autoarea demonstrează prin Întoarcere în secolul
eseista de la România literară are de recuperat un decalaj: 21 că rămâne un cititor pasionat, un profesor şi un
maniera sa aminteşte de stilul publicistic „de tinereţe” ale sociolog al literaturii, dar nu un critic literar. Aceasta nu
unor Tudor Octavian, Ioan Groşan sau Cristian neapărat pentru că De ce iubim femeile e considerată o
Teodorescu. Intelectualistă, coerentă discursiv, capabilă „bijuterie literară” sau deoarece eseista decelează din opere
să mixeze cele mai diverse registre retorice şi planuri mai ales lecţiile de viaţă, exemplele de conduită, bunătate
tematice, cu intuiţii inteligente şi nuanţate, scriitura Ioanei şi moralitate, ci pentru că Ioana Pârvulescu inventează un
Pârvulescu duce lipsă, totuşi, de adecvare la subiect, deci mod curios de scriitură interpretativă. Dacă în interviuri
de deschidere faţă de cititori. În mijlocul unei discuţii admite că în perioada în care scria critică de întâmpinare
despre politeţe sau cu privire la destinul femeii în societatea refuza judecăţile negative deoarece nu putea duce la bun
cronicã literarã 29
sfârşit citirea unui volum ratat, preferând să prezinte doar nu i-ar fi fost de folos cunoscutului romancier să întocmească
scrierile ce-i plac, aici eseista construieşte un adevărat un thomasmannian glosar Cum am scris Maestro, devreme
pro-domo al acestui stil analitic. Autoarea insinuează că ce tuturor le scapă sensurile de profunzime ale proiectului
exegeţii care obişnuiesc să radă diversele apariţii editoriale său estetic. Corolar: 1. Stelian Tănase e îndreptăţit să îşi
sunt cel mai adesea grandomani, pervertiţi spiritual, umorali, dorească mai multă atenţie din partea specializată a cititorilor
îmbătaţi de putere şi autoritate. Ceilalţi, angelicii, pentru săi. 2. Acuzele la adresa celor care scriu despre cărţi pe care
care parcurgerea unei cărţi reprezintă o mare bucurie, nu îşi nu le citesc mi se par întemeiate. 3.Când foloseşte retorica
pierd timpul cu repudierea veleitarilor, o sarcină lipsei de vizibilitate şi se ipostaziază arogant în cel mai avizat
dispensabilă, care înrăieşte individul, îl face vanitos, îi interpret al propriei opere (doar pentru a învălui iritarea
nimiceşte plăcerile înalt estetice: „La fel cronica literară: produsă de cronicile negative), Stelian Tănase îşi coboară
teoretic ar trebui să fie numai oglinda cărţii comentate, dar nepermis condiţia de scriitor.
este, în acelaşi timp şi oglinda celui care scrie. Se vede
imediat în ea, în detaliu, portretul criticului: frumuseţea sau O porno-melodramă intertextuală
urâţenia, generozitatea sau meschinăria, cultura sau Maestro se dovedeşte o carte greu de încadrat,
incultura, temeinicia sau superficialitatea, dar şi alte însuşiri, deoarece autorul îşi stratifică proza. În primul rând, el scrie
să le spunem auxiliare, ca răbdarea, modestia, bunul-simţ, o melodramă contemporană în care complică povestea,
abilitatea sau, la celălalt capăt al scalei, graba, suficienţa, închipuită după toate canoanele literaturii de consum,
opacitatea, stângăcia” (Portret de critic). contrapunând personajelor schematice,
Din perspectiva autoarei, criticul e nevoit să sentimentalismului desuet, răsturnărilor spectaculoase de
demonstreze o fidelitate cvasi-fanatică faţă de literatură, situaţie sau finalului atenuat-fericit o perspectivă grotescă
iar Patimile şi măreţia criticii literare cuprinde chiar un asupra socialului dublată de un abundent imaginar
decalog, din care amintesc: „Să nu ai alţi Dumnezei în pornografic. Emiluţa, naratorul logoreic şi neverosimil al
afară de literatură, Să nu te laşi în voia judecăţilor primite acestei proze, când nu divulgă scene adulterine –
de-a gata, Să nu dai sfaturi, Să nu scrii despre ceea ce te picanterii de culise din lumea televiziunii – despre „găsirea
depăşeşte”. Se prea poate ca recitind Întoarcere în secolul rapidă a pulei şi scoaterea ei din chiloţi”, evocă nostalgic
21, Ioana Pârvulescu să constate că a încălcat câteva ménage-ul ŕ trois, împreună cu Tina şi profesorul de istorie
legi. Literaturizând obsesiv lumea, ba chiar relaţia cu sine „nefutut de zece ani” care a lăsat „un kilogram de spermă”.
şi cu cărţile, Ioana Pârvulescu nu scrie nici literatură, nici De asemenea, se mândreşte că, aşa infirmă cum e (în urma
cronică socială, nici critică estetică. Îşi amenajează doar „accidentului stupid cu trăbănţelul”), a păcătuit cu preotul
un „turn de fildeş”, a cărui arhitectură arborescentă va fi paroh care, fără să stea pe gânduri, „i-a băgat-o în gură
cu greu înţeleasă de ceilalţi. urgent”. Dacă nici măcar paralizia nu a ţinut-o departe de
_____ plăcerile cărnii, cum ar putea-o face singurătatea? Plictisită
* Întoarcere în secolul 21, Humanitas, Bucureşti, 2009. în nopţi târzii de previzibilele intrigi ale telenovelei
preferate, eroina se înfruptă din previzibilitatea
pornografiei la „o partidă de masturbat mişto”.
Claudiu TURCUŞ Supralicitarea voyeuristă a sexualităţii contaminează
întregul univers imaginar. Pare că aspiraţiile tuturor se
leagă de felaţii „ca la carte” sau de falusuri suficient de
Stelian Tănase – douămiist? erecte, cât să poată fi – la nevoie – „înfipte şi într-o uşă”.
Justificarea acestui limbaj maladiv provine, cred, din nevoia
Stelian Tănase se declară nemulţumit de impactul corelării dintre temă şi formă. Căci lumea mediatică
celui mai recent roman al său*. Nu atât în rândul cititorilor decăzută şi vecinătăţile absurd-comice ale blocului în care
obişnuiţi (cu care, afirmă el, a restabilit deja un canal de trăieşte Emiluţa – toposuri sordide ale romanului – sunt
comunicare), cât mai ales printre criticii responsabili de zone existenţiale în care amoralismul de mahala şi marasmul
anchete, dosare ori dezbateri culturale. Personal nu înţeleg pansexualist şi-au făcut cuib. Însă aici apare prima
de ce, întrucât volumul a fost comentat pe îndelete (nu incompatibilitate a construcţiei din Maestro. Dacă
fără puseuri admirative de Luminiţa Marcu, Antonio Patraş, prozatorul este interesat de o reconstrucţie macroscopică
Şerban Axinte şi Ovidiu Simonca) în grupajul a lumii (mediatice) din primul deceniu de după ’89, adică
Observatorului cultural, de asemenea, Tania Radu i-a un fel de reportaj literar care să dea seama de
dedicat o cronică echilibrat-elogioasă în revista 22, iar monstruozitatea unei societăţi aflate în tranziţie, violenţa
seria de interviuri & dialoguri prilejuite de Maestro nu e limbajului/ imaginarului orchestrate de narator constituie
tocmai scurtă. Numai că, probabil deprins cu audienţa, doar o gratuitate populistă, cu atât mai mult cu cât, spre
Stelian Tănase măsoară anvergura unei receptări după deosebire de Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Petru
alte criterii decât cele practicate curent în sistemul literar Cimpoeşu, Stelian Tănase nu trece dincolo de locurile
autohton. Nu spun că aspiraţia nu e onorabilă, dimpotrivă, comune ale reprezentării României halucinante
însă cu niciun chip romanul său n-a fost ignorat de presa postdecembriste. Pornografierile sale aduc exclusiv
culturală. Astfel stând lucrurile, ajungem la a doua nuanţă prejudicii romanului, îndepărtându-i pe pudibonzi, în timp
a nemulţumirii prozatorului. În cadrul recentei lansări a ce consumatorii de documentare vor prefera oricând lui
romanului la Literele clujene, Stelian Tănase era gata să Maestro un Bucureşti, strict secret. În fond, cum să nu te
parieze că recenzenţii, grăbiţi să dea la gazetă concluziile, îndepărteze o poveste pe care chiar naratorul o califică pe
nu i-au citit cartea (se referea la „un critic cu succes prima pagină drept „aceeaşi blenoragie netratată la timp”.
mediatic”). Sau dacă, totuşi, au citit măcar parţial, n-au Dar melodrama – cu pattern-ul său
prea înţeles mare lucru... Mă-ntreb, în aceste condiţii, dacă comercial-hipererotic – se adresează doar celor comozi,
întrucât celălalt etaj al prozei lui Stelian Tănase este
30 cronicã literarã
rezervat iniţiaţilor, degustători de mare literatură. În fapt, Aproape toţi producătorii îşi doreau să nu se
Emiluţa şi Tina nu sunt oricine, ci adevărate replici ale răzgândească, se transmitea live. Dar suntem într-un soap
personajelor camilpetresciene din Patul lui Proscust. opera, iar Emiluţa e salvată psihologic de Tina (care apare
Actriţa de mâna a şaptea din interbelic devine acum o miraculos pe terasa clădirii) şi – atenţie! – medical de un
palidă şi nefericită angajată al unui trust media, în opoziţie înger, „căruciorul rămânând pe acoperiş” (?!).
cu Tina Marcu – o doamnă T. recentă, vedetă de Nu e de mirare că povestea anihilează orice
televiziune, cu rating la toţi bărbaţii, adulată de marele interpretare coerentă. E adevărat, textul deschide câteva
public în prime time. Din acest punct de vedere, Maestro direcţii posibile – exilul ca expresie a ratării, paternitatea
se fixează într-o tradiţie literară prestigioasă, prozatorul disfuncţională, construcţia mediatică a realităţii sau
luând măsuri prudente să nu se adâncească de tot în alienarea destinelor mărunte –, totuşi, corelarea sacadată
mlaştina stilistică şi retorică a literaturii de consum. Nu şi grafomană a episoadelor/semnificaţiilor conduce spre
zăbovesc asupra celorlalte referinţe intertextuale – o profundă desubstanţializare a epicului. Preocupat mai
veritabile capcane borgesiene ce verifică enciclopedismul mult de efecte cinematografice şi de crearea unei atmosfere
literar al cititorului –, grăbindu-mă să punctez o obiecţie trepidante/alerte, Stelian Tănase pare dezinteresat să
de ansamblu: imaginându-şi că poate mulţumi deopotrivă exploreze vidul interior al personajelor sale – analiza
coafeze şi literaţi, Stelian Tănase uită că nu e în firea umană psihologică e rudimentară – transformându-le în actanţi
ca ignoranţii să alerge la bibliotecă după lectura unui ro- de melodramă televizată, ale căror monologuri sunt
man puternic codificat cultural – ei vor povestea, fără exprimate cu voce tare pentru a înţelege toată lumea ce
complicaţii –, iar „mizantropii” devoratori de literatură nu dramatice gânduri le umblă prin minte.
vor accepta niciodată şabloane textuale facile. Pe de altă parte, tranziţia înspre culoarul confesiv al
romanului se face prin maniera, destul de uzată, a
Culoare înfundate dezvăluirii pactului ficţional. Elucubraţiile Emiluţei sunt
În timp ce primul neajuns al romanului ţine de o metaliterare, prin intermediul lor autorul inserând „lecţia”
dimensiune a convenţiei literare – mixarea neinspirată a despre roman: „Vrei povestea Tinei, este? Te-am dus cu
două registre incompatibile: unul de consum şi celălalt zăhărelul, [...] Vă plictisesc. V-am ţinut prea mult. Secretul
elitist –, al doilea se referă la compoziţia deficitară a cărţii. unei poveşti bine spuse e să tergiversezi. Amâni
Pe de o parte, se poate vorbi de un culoar deznodământul, întârzii până celălalt îşi pierde răbdarea.
cinematografic al romanului, în sensul că povestea Dacă simţi când se apropie clipa asta, e zeiss. [...] În loc să
propriu-zisă este organizată de Emiluţa – narator-martor mă sinucid, prefer să îţi povestesc”. Numai că, această
şi deopotrivă regizor – sub forma unui scenariu. Prima alternare năucitoare a macronaraţiunii (despre
secvenţă o surprinde pe Tina Marcu în mijlocul unui platou seducătoarea Tina, tutelarul Trocan, priapicul Duduţ,
de filmare, cerând agresiv demisia unui ministru. Incidentul infidelul Neluţu, incisivul Max ori cinicul Duda) cu
stârneşte scandal, vedetei i se suspendă emisiunea şi este micronaraţiunile infirmei & singuraticei Emiluţa are nevoie
exilată profesional la Paris, unde se vede nevoită să frecvent de scurte rezumate prin care Stelian Tănase
realizeze un interviu cu celebrul scriitor român Avram Duca, încearcă să controleze/ordoneze fluxul haotic al materiei
a cărui carte (Maestro, iată) va fi ecranizată într-o producţie epice. De fapt, prozatorul aglutinează ceea ce nu poate
românească. Practic, interviul avea să prefaţeze vizita îmbina firesc, iar aici nu mai e vorba de incompatibilitate,
prozatorului în ţara sa natală după mai bine de treizeci de ci de superficialitatea unei compoziţii inegale asupra căruia
ani. Paradoxal, Tina descoperă în Duca un personaj cinic, scriitorul ar mai fi trebuit să zăbovească editorial. De
cu un comportament bizar, care nu rosteşte nicio replică exemplu, pasajul descriptiv al înmormântării lui Duca se
antologică, ci doar platitudini despre existenţa sa impunea serios redus, „monografia” minimalistă a
nefericită, dar plină de succes. Pe fondul evenimentelor intersecţiei „Bulevardul Carol colţ cu Calea Moşilor”
dramatice din ţară (veneau ortacii la Bucureşti), Duduţ, putea constitui oricând un fragment independent, proza
mogul mediatic & amant oficial al prezentatoarei, o cheamă rimată din finalul cărţii e parazitară epic, iar scena
pe Tina să transmită în direct mineriada. Interviul e lăsat spectacolului sinucigaş al Emiluţei – probabil cel mai bun
baltă, Tina se sacrifică frenetic în vâltoarea convulsiilor fragment al cărţii – putea fi epurată de nuanţele
sociale postdecembriste, descoperă telenovelistic marele moralizatoare ale jurnalistului Stelian Tănase.
secret (Duca este tatăl ei) şi revine la Paris pentru momentul În concluzie, răpus de vanitatea plăsmuirii unei
regăsirii. Află întreaga poveste (despre sinuciderea Iuliei, arhitecturi diegetice monumentale, autorul excelentului
mama sa, despre exilul laş al tatălui), însă nu rămâne în Corpuri de iluminat (1990) nu mai reuşeşte în Maestro
capitala Franţei după acest episod, ci se reîntoarce la decât un melting-pot pretenţios în intenţie, dar
Bucureşti pentru a realiza o ultimă emisiune despre Maes- decepţionant în realizare. Kitsch pornografic în veşminte
tro, după care, îşi propune să se retragă din televiziune. de melodramă, sublimat artificial de spasme intertextuale,
În mijlocul acestui show de final se anunţă că Avram Duca apoi experiment eşuat în faza de montaj (cele două culoare
s-a sinucis aruncându-se în Sena, prin urmare emisiunea narative – cinematografic şi confesiv – nu duc nicăieri),
se întrerupe, intră breaking news, e scos de la naftalină – romanul lui Stelian Tănase nu se ridică, cu excepţia câtorva
de dragul audienţei – interviul Tinei cu marele scriitor, fraze, peste încercările mult mai tinerilor şi necultivaţilor
grangurii de presă sunt extaziaţi. Cadrul se mută în jurul săi colegi (pseudo)mizerabilişti Ioana Bradea, Claudia
controversatei morţi, iar Emiluţa se pregăteşte şi ea să Golea ori Ionuţ Chiva.
moară, sătulă de viaţa fadă şi de mistificările unei lumi _____
pentru care „tot ce există e în televizor”. Urcă la ultimul * Maestro. O melodramă, Editura Polirom, Iaşi, 2008
nivel al imobilului şi cu o portavoce în mână ameninţă că
se va sinucide. Audienţă maximă la toate televiziunile.
conexiuni 31
Cristina TIMAR
şi schimbarea vocilor narative. În primele pagini, un narator recuceri, ci de a se resemna cu pierderea ei. Îi scapă totuşi
impersonal descrie gesturile febrile ale tânărului care, o mărturisire care va da un cu totul alt curs derulării
după un bărbierit stângaci, se travesteşte în femeie şi ia evenimentelor: „Nu mai ţin minte nici un rând din ea, dar
un pumn de somnifere, sperând că până la întoarcerea ştiu că în linii mari îi arătam cât de rău îmi părea că nu s-a
părinţilor îşi va da sfârşitul. Imediat după descrierea putut să rămânem împreună şi cât aş fi vrut să pot pătrunde
pregătirilor pentru actul sinucigaş, începe o lungă în creierul ei, în nervii ei, în venele ei, în toate celulele
confesiune, aparţinându-i lui Andrei, care începe cu o corpului ei, ca să pricep dată cine este ea, ca să pot odată
parafrază după Metamorfoza lui Kafka. Întocmai ca comunica total (s.m) cu ea”.10 Obsesia totalităţii nu-i este
personajul lui Kafka, şi el s-a metamorfozat, e drept, într-o străină lui Cărtărescu, e suficient să luăm seama la volumul
fiinţă mult mai frumoasă, tocmai iubita sa Gina, Totul sau la trilogia Orbitorului. În Gemenii, accesul la
păstrându-şi însă conştiinţa lui Andrei. Care era pasionat Tot devine posibil prin experienţa Erosului, după ce
de literatură, ba chiar devenise un fel de prizonier al ei, un literatura îşi dovedeşte eşecul.
fanatic al lecturii, înainte de a se îndrăgosti de Gina. Abia Gina decide să-l facă părtaşul celor mai intime se-
metamorfoza îl transformă în scriitor, în autorul unei lungi crete ale ei, înainte să i se dăruiască. Uşa secretă din cam-
confesiuni al cărei rol nu e de a „construi o poveste” ci, era ei dădea în subteranele Bucureştiului iar de-acolo în
„ca la romantici, de a exorciza o obsesie”. Astfel, scrisul Muzeul Antipa. Deci Gina e călăuza şi iniţiatoarea în
devine ultimul avanpost înaintea capitulării definitive în misterele subteranelor bucureştene, Andrei doar o
prăpastia disperării: „(…) acum m-am hotărât să scriu, să urmează uimit. Parcurg împreună muzeul, trecând din
fac din paginile astea altă husă, altă ţesătură, care să mă camerele filogenezei în cele ale ontogenezei. Apoi intră
apere de data asta nu de corpul, ci de psihicul ei, de tristeţile într-o altă cămăruţă, cea mai tainică, unde Gina îşi aducea
ei, de nebunia ei, de fericirea, de prostia şi de idealismul şi jucăriile preferate: „Dar cel mai mult îmi place în această
de josnicia şi de rapacitatea ei superbă”.9 cămăruţă, aici, adânc, adânc, adânc de tot. Aici mă simt eu
Andrei aduce mult cu un portret al artistului la însămi”.11 Şi-ntr-adevăr, Gina se transformă sub ochii lui:
tinereţe. Dacă seamănă cu cineva, atunci acela e sigur „În timp ce vorbea, Gina, de mult transfigurată, devenise
Mircea Cărtărescu. Nu stă doar pe aceeaşi stradă, Ştefan pur şi simplu alta, o vrăjitoare ciudată, o călugăriţă cu
cel Mare, dar e la fel de pasionat de literatură ca şi autorul, mâinile împreunate extatic”.12 În această cămăruţă secretă
e născut în aceeaşi zodie, Gemeni, are o soră, e îmbrăcat cei doi fac dragoste pentru prima dată. Dar, dintr-un
de mamă ca o fetiţă în primii ani, iar coincidenţele cu capriciu sau răzbunare a zeilor, o incompatibilitate de
biografia autorului nu se opresc aici. Povestea de dragoste ordin astrologic, imediat după ce Andrei are „sentimentul
care se înfiripă încet-încet între cei doi nu are nimic atipic totului”, se petrece o transformare monstruoasă: „M-am
şi neprevăzut, cel puţin la început. Efectul sentimentului trezit transformat, transferat în Gina”.13 Pentru o clipă doar,
e nici mai mult nici mai puţin decât disoluţia personalităţii în momentul de climax al actului sexual, se petrece nu
lui Andrei, prăbuşirea turnului de fildeş în care-l închisese doar refacerea unităţii primordiale când trupurile şi numele
literatura, dar şi dizolvarea dispreţului pe care-l simţea lor se reunesc, Andrei şi Gina devenind androginul, ci şi
faţă de ceilalţi. Resocializarea lui Andrei e cu siguranţă un anularea oricărei diferenţe. Gina nu mai este Celălalt, care
lucru bun, deşi s-ar părea că e singurul. Natură obsesivă, îi producea angoasă şi teamă de maculare castului Andrei,
Andrei îşi mută obsesiile de pe cărţi pe Gina, o frumoasă ci cale de acces spre refacerea Totului. Însă cum Totul
colegă de clasă, pe care o va iubi cu disperare în ultimul acesta nu poate fi trăit plenar de muritori, ci doar gustat,
an de liceu. Gina nu e decât un alt prototip al feminităţii sublimul se transformă în grotesc, îndată ce se desprind
enigmatice, pe linia Maitreyi – Otilia, un amestec bizar de din îmbrăţişare. Teroarea ia locul extazului de mai înainte,
„magie şi superficialitate”, de maturitate, infantilitate şi iar groază pe cel al plăcerii. Ce putea fi mai coşmaresc
imprevizibilitate, de inocenţă şi frivolitate, de sinceritate, decât să fii transferat în trupul celuilalt, dar să-ţi păstrezi
sfidare şi perversitate, de fericire şi nefericire, de seducţie conştiinţa anterioară. Aşa încât din sentimentul unităţii
şi maliţie. Relaţia lor tumultoasă e un lung şir de împăcări nu mai rămâne nimic, ba chiar înstrăinarea va fi şi mai
şi despărţiri, de apropieri şi distanţări, dar mai ales de acută de-acum înainte, întrucât, nerecunoscându-se în
suferinţe chinuitoare pe motiv de gelozie. Căci Gina nu e noul trup, vor experimenta cea mai dureroasă scindare,
prietena perfectă, e seducătoarea care-şi abandonează cea dintre corp şi conştiinţă. Eu sunt Celălalt – iată o
„prada” pentru a se reîntoarce la ea, iar Andrei, complet situaţie existenţială inacceptabilă, fără ieşire, care-i va
subjugat, trece de la deznădejde la speranţă şi invers, arunca de-a dreptul în neant.
purtat de un carusel ameţitor şi epuizant al emoţiilor. Poate Acea clipă de unitate atât de râvnită de cei doi, dar
acesta e singurul element pe care-l are în comun Andrei mai ales de Andrei, se sfârşeşte tragic. Despărţirea devine
cu cei doi soţi din povestirile anterioare: tustrei sunt fără inevitabilă. Dar înainte mai au de străbătut infernul. Dacă,
speranţă subjugaţi de femeile iubite, chit că acestea le sub călăuzirea Ginei, călătoria lor prin „necropola muzeului
sunt infidele. Dacă tot e să căutăm filiaţii, Andrei pare mai Antipa” pare o veritabilă călătorie prin Hades, la ieşirea
degrabă vărul mai tânăr al lui Augustin din Pas de deux, din muzeu, acum transformaţi, cei doi trebuie să facă faţă
ducând cu un pas mai departe conştiinţa reflexivităţii. Ceea unei noi provocări. Actul consumat în „centrul enigmatic
ce la primul era efort mental, la ultimul devine efort de al lumii”, chiar dacă a ratat androginia, sau a avut un
transpunere scriptică, în speranţa că înţelegerea de sine rezultat aberant, a dezlănţuit în exterior o energie suficientă
nu se realizează decât în faţa paginii scrise, a textului. pentru a însufleţi exponatele. Cei doi, după cum vor
Partea cu adevărat inedită a nuvelei, forma înţelege curând, pun în mişcare nu doar forţele
ingenioasă de explorare a conceptelor jungiene de animus masculinităţii şi ale feminităţii. De fapt, în final, lupta se
şi anima, de căutare şi contopire cu sufletul pereche, mută pe tărâmul confruntării dintre Eros şi Thanatos. Tot
începe după ce Andrei îi scrie Ginei ultima scrisoare, lungă ceea ce era mort, redus la un schelet, la un exponat, începe
de şaisprezece pagini, într-o încercare disperată nu de a o să se însufleţească. Dar cum androginia a fost un eşec,
34 conexiuni
proliferarea vieţii în toate încăperile muzeului are acelaşi obsesie a lui Andrei. Şi ambele presupun parcurgerea
aspect haotic, aberant şi agresiv. Nemaigăsind uşa stacojie aceluiaşi traseu: realitate-halucinaţie-vis, celebra triadă a
care-i ducea spre subteranele Bucureştiului, ei se văd lui Cărtărescu, la care am putea adăuga, ca punct termi-
nevoiţi să facă drumul în sens invers prin muzeu, dar nus, moartea.
spectacolul pe care-l văd e deopotrivă halucinant şi Dacă mitul fericirii prin iubire pare complet ruinat şi
terifiant, căci nu mai traversează un mormânt nemişcat, ci compromis în cele trei texte, mitul scriiturii pare să se înalţe
un infern monstruos de viu, o adevărată bolgie. Plimbarea biruitor dintre ruine. Textul are ultimul cuvânt. Ceea ce
de dinainte devine o „goană istovitoare”. Cei doi se simt rămâne e scriitura, căci scriitura este totul şi „totul este
izgoniţi, animalele înviate îi atacă şi cu mare greutate ajung scriitură”, după cum avea să afirme Mircea Cărtărescu în
la poarta muzeului, pentru a se despărţi definitiv, fără să-şi Levantul.
mai spună vreun cuvânt de adio. Gina-Andrei nu rezistă
prea mult în noua condiţie existenţială şi se sinucide la
aproximativ două săptămâni de la transformare. ______
Andrei-Gina îşi prelungeşte agonia câteva luni. Suferind Note:
o cădere nervoasă, ajunge pacientul secţiei de neurologie
şi începe să-şi scrie confesiunea, sperând că astfel se va 1
Alexandru Vlad, Pas de deux, în Drumul spre Polul Sud,
apăra de psihicul fetei. Dar la capătul celor câteva zeci de Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p.13.
foi, e nevoit să-şi recunoască eşecul: „Obsesia mea nu se
2
Alberto Moravia, Cum să trăieşti cu o soţie
necredincioasă, în Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă,
lasă exorcizată, nu redevin eu scriind şi nu vreau, Doamne, traducere de George Popescu, Editura Art, Bucureşti, 2007, p.
nu vreau să rămân aşa. (…) Foile astea, adunate în vraf pe 183.
noptieră, sunt un eşec mai mare decât ceea ce 3
Ibidem., p.183.
povestesc”.14 4
Ibidem., p.184.
Naratorul impersonal revine şi încheie povestea 5
Ibidem., p.187.
gemenilor. Ca şi în debutul nuvelei, rolul său este de a
6
Alexandrul Vlad, op.cit., p. 18.
7
Simona se îmbracă mereu în albastru întrucât „E o culoare
surprinde pregătirile pentru moarte. Ale lui Andrei le întrec
atât de pură, (…) e simbolul purităţii; şi eu sunt pură”.
pe ale Ginei, aducând cu moartea unei prinţese gotice. 8
v. Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Editura Univers,
Ultimele gesturi sunt ale unei femei nebune sau care e pe 2006.
cale să-şi piardă minţile. După ce îşi face un catafalc din 9
Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. Humanitas, Bucureşti,
obiectele adunate în mijlocul camerei, le stropeşte cu 2005, p. 73.
benzină, îmbracă una din rochii şi în scurtă vreme flăcările
10
Ibidem., p. 142.
mistuie totul.
11
Ibidem., p. 155.
12
Ibidem., p. 155.
La capetele nuvelei, ca marginile unui segment – 13
Ibidem., p. 156.
două morţi. Între cele două capete thanatice e confesiunea 14
Ibidem., p. 159.
lui Andrei, segmentul erotico-tragic. Moartea celor doi 15
Ibidem., p. 95.
protagonişti, semnul eşecului „de a ieşi din sexul nostru”, e 16
Ibidem., p. 95.
încărcată însă de teatralitate, de un gust exagerat pentru
efecte speciale şi kitsch, încât senzaţia de tragedie sau dramă
apare destul de atenuată. Cei doi nu trăiesc o dramă, oricât
de vie şi autentică pare confesiunea, ci ilustrează o teză: Cristina Timar compares in her essay three
„nu putem ieşi din sexul nostru”. Iar dacă un postmodern short-stories on the theme of love, more precisely love
abordează tema androginului, este doar pentru a-i dovedi for an unfaithful woman, belonging to three different
eşecul. Mitul androginului, aspiraţia secretă spre unitatea writers – Alberto Moravia (”How can you live with an
primordială, nu mai are sorţi de izbândă. Într-o lume a unfaithful woman”), Alexandru Vlad (”Pas de deux”)
relativităţii şi a fragmentarismului, el apare perimat şi desuet. and Mircea Cărtărescu (”The Twins”). The first two
Dar cum fiecare epocă are nostalgia vârstei a aur a omenirii, have more similarities regarding characters, relation-
postmodernismul nu face excepţie. ship in the couple, husbands’ attitudes towards their
Conştiinţa postmodernă nu e prezentă doar prin unfaithful wives and artistic vision – love seen as a
relativizarea din final, ci şi prin dimensiunea livrescă. Andrei degraded value in our contemporary world, happiness
e în primul rând un lector împătimit. Înainte de experienţa in couple seeming fairly impossible. Mircea
iubirii, lectura îi dă posibilitatea transpunerii în situaţia Cărtărescu’s short-story is more complex and subordi-
existenţială a altuia: „Fiecare nouă lectură era pentru mine nates the theme of love to the theme of the androgen,
o nouă viaţă. Am fost, pe rând, cu toată fiinţa mea, Camus, as a final attempt to reunite the masculine and
Kafka, Sartre, Céline, Bacovia, Voronca, Rimbaud şi feminine into one being, which will prove to be a
Valéry”15 Practicarea unei lecturi de identificare totală are complete failure. The two teenage-characters, Andrei
consecinţe grave în planul relaţiei cu realitatea: „Lumea and Gina, manage to transcend the body barriers
mea se desprindea de lumea reală, devenea un film paralel, when they first make love. When they separate from the
de consistenţa visului.”16 A doua ipostază, cea de embrace, they realize they exchanged bodies, but kept
îndrăgostit, de care, cu toată împotrivirea, nu se mai poate the former consciousness. Unable to accept their new
apăra, îl conduce spre o altă identificare, cea cu fiinţa existential condition, they commit suicide, first Gina,
iubită, care devine Totul: „Gina devenea Totul”. A treia şi and a couple of months later, Andrei, but not before
ultima ipostază, cea de scriitor, nu face decât să autentifice, writing a long confession. The myth of the androgen
prin confesiune, cele două experienţe, lectura şi erosul, proves to be a failure, while the myth of writing/writer
ambele la fel de devoratoare, asumate până la capăt şi seems to rise from its ruins.
socotite două căi de accedere la Totalitate, de fapt singura
poezia italianã de azi 35
Introducere la o antologie
Pe cît îmi dau seama, deşi nu sunt un cunoscător (ba nici măcar nu ştiu ce cititor), poezia italiană de azi e cam
în aceeaşi situaţie în care se găseşte poezia română: se scrie mult şi se vinde foarte puţin. Se şi publică, în volume,
foarte puţin (aşa am impresia, dar n-am verificat cataloagele editurilor). La recentul Tîrg de carte de la Torino, de
pildă, erau foarte puţine volume de poezie, fie ele de clasici, fie de contemporani (spre dezamăgirea lui taică-meu).
Dar de discutat se discută, în schimb, mult. Fireşte, în revistele literare, şi aici citite în cercuri destul de restrînse.
Există, însă, multe festivaluri – locale, regionale – care premiază poezia şi multe oraşe care au premiul lor de poezie.
Dacă nu e citită, poezia e măcar respectată; ba chiar onorată.
Oricum, mi s-a părut un fenomen demn de a fi prezentat publicului românesc, deşi poezia italiană nu mai e,
după Ungaretti, Montale, Quasimodo, Luzi şi probabil şi alţii, atît de celebră pe cît era. Dar în acest an de centenar al
futurismului, cu expoziţii şi simpozioane organizate peste tot, pare că şi poezia contemporană a tras ceva folos
mediatic. Nefiind, nici pe departe, un expert în domeniu, l-am rugat pe dl. Luciano Ladolfi, directorul revistei de
poezie Atelier, să ne prezinte domnia sa starea poeziei italiene de azi. Propunerea pare a-l fi entuziasmat îndeajuns şi
ceea ce a ieşit – iar cititorii noştri pot vedea în acest număr – e o adevărată antologie, consistentă şi relevantă, a
poeziei italiene. În plus, dl. Luciano Ladolfi ne-a oferit şi o cheie de lectură, de fapt o adevărată panoramă critică,
documentată şi concisă, a poeziei italiene. Aş spune chiar mai mult: ne-a oferit o adevărată viziune critică asupra
poeziei italiene de azi. I-am delegat d-lui Ladolfi, cu toată încrederea, toate competenţele pentru realizarea acestui
număr: de la selecţia autorilor la selecţia textelor şi prezentarea fiecărui autor în parte. Drept e să spun că domnia sa
a făcut partea cea mai grea, nouă rămînîndu-ne doar operaţia de traducere. Îmi place să cred că am procedat bine
încredinţînd mai toată treaba unui expert şi n-am riscat să pescuim noi pe unde se nimerea. Din viziunea critică a
d-lui Ladolfi poezia italiană rezultă împărţită în două perioade, ordonate fiecare cronologic. Am avea, mai întîi, o
perioadă a postmodernităţii, ilustrată de Cesare Viviani, Valerio Magrelli, Giuseppe Conte, Maurizio Cucchi,
Antonio Riccardi, Alessandro Ceni, Milo de Angelis, Antonella Anedda, Gianni d’Elia, Flavio Santi şi Andrea
Ponso; urmată de o perioadă numită de dl. Ladolfi „dincolo de secolul XX” şi care e ilustrată de Umberto Fiori,
Fabio Pusterla, Edoardo Zuccato, Riccardo Ielmini, Simone Cattaneo, Federico Italiano, Andrea Temporelli,
Alessandro Rivali şi Davide Brullo. În total 20 de poeţi, însoţiţi fiecare de cîte o scurtă notă bio-bibliografică. Ni s-a
părut de minim bun simţ să adăugăm la aceste douăzeci de nume de poeţi şi pe cel al lui Luciano Ladolfi însuşi, care
nu e doar un critic şi teoretician al poeziei, ci şi poet el însuşi. E un abuz de strict bun simţ şi de pură gratitudine.
L-am şi lăsat, de altminteri, la urmă. Am adăugat poeţilor selectaţi de Giuliano Ladolfi şi pe Andrea Inglese, poet care
a şi fost deja prezent în România.
Speranţa noastră e oarecum dublă; pe de o parte, sperăm să fi oferit cititorului român o imagine complexă şi
articulată asupra poeziei italiene; pe de altă parte, sperăm – şi nu doar în secret – ca iniţiativa noastră să treacă şi în
paginile unei reviste italiene; ar fi, deci, un schimb de antologii, dacă şi italienii sînt, cît de cît, curioşi de poezia
noastră.
Trebuie să-i mulţumim – la maxim! – mai întîi d-lui Luciano Ladolfi pentru ajutorul dat în realizarea acestui
număr; apoi tuturor celor 20 de poeţi care ne-au permis publicarea selecţiei realizate; nu în ultimul rînd traducătorilor
care ne-au ajutat: Adrian Popescu, Ioan Milea, Ştefan Damian, Veronica Buta, Corina Dâmbean etc. Şi mai ales nu în
ultimul rînd lui Maurizio Ceccato, cu ale cărui lucrări ilustrăm acest număr dedicat poeziei italiene.
Alex. Cistelecan
36 poezia italianã de azi
a propunerilor interpretative, că se va limita la
consemnarea faptelor, fără să facă propuneri de
Giuliano LADOLFI interpretare şi să deschidă orizonturi de sens. Fără să
recurgă la poleiala unor concepte depăşite, îşi asumă
responsabilitatea unei cercetări „mulate” pe anumite
Poezia italiană contemporană concepţii estetice şi „bazată” pe cunoaşterea directă a
(Ruptura de paradigmă decadentistă) textelor, departe de orice concesie psihologică şi de orice
imprimatur străin. Nu se vrea o construcţie fără temelii, ci
1. Rolul antologiilor doar o întâlnire directă cu „prezenţa reală” sau „absenţa
reală” în sens steinerian1.
Antologiile sunt concepute, realizate şi publicate Dacă discursul critic nu poate fi confirmat, nici refuzat
cu scopul de a contextualiza istoric un grup de autori în mod riguros „ştiinţific”, e necesar să se caute altundeva
destinat să intre în canonul literar. Deşi nu au nici o putere „o pârghie arhimedică”. Nicio concesie părerilor
de valorizare, eficacitatea lor e recunoscută ca fapt „cul- dominante sau consensului cultural nu poate fi acceptată,
tural”, căci înspre ele se îndreaptă publicul larg al cititorilor, fie pentru că acestea sunt determinate, precum istoria, de
cercetătorilor şi criticilor literari, fiecare cu propria grupul învingătorilor, fie pentru că sunt viciate de o
motivaţie, decis să câştige dificilul pariu de a citi tot ceea complicitate indisolubilă între edituri, ziare şi universităţi,
ce a fost publicat. Fără îndoială că anumiţi factori, precum complicitate justificată de factorii economici, de catedrele
extinderea nelimitată a publicisticii, dificultatea de a repera universitare, prezenţa în mass-media, de premiile literare
anumite texte eclipsate de voracitatea pieţei care într-un sau de damnatio memoriae care se sustrage jocului
un sezon ajunge să proclame învechită orice operă de părţilor. Punctul extern trebuie căutat în afara sectorului
„valoare seculară”, „complicitatea” unei critici formaliste literar, în analogie cu teorema lui Göedell, în caz contrar,
şi structuraliste incapabilă să emită o judecată de valoare, depăşirea autoreferenţialităţii şi a jocurilor de putere ce
deservind consacrarea unor grupuri editoriale puternice, derivă de aici fiind imposibilă. Lucrarea de faţă îşi propune,
adaptabile la moda literară, la premiile şi orientările în sinteză, să iasă din spirala devoratoare a ecuaţiei
cercetătorilor, produc senzaţia de dezorientare, acutizată „canon-economie consensuală”, pentru a constrânge
de fragmentarismul postmodern şi lipsa de vizibilitate a lumea criticii să reintre în joc şi să pună în discuţie
poeziei însăşi. certitudinile precedente, producţiile monotone ale
Dacă orice privire asupra contemporaneităţii suferă festivalurilor, colocviilor, a reading-urilor, promovate de
de miopie, nu trebuie să uităm faptul că e practic imposibil cercetătorii notorii ai unui curent cultural sau de
să te sustragi posibilităţii justificate şi calculate de a organizatorul „aculturat”, în căutarea notorietăţii. Din
confunda obiectele, căci critica militantă reprezintă un risc păcate, poezia e sinonimă azi cu democratica piaţă a
din mai multe puncte de vedere: risc de a exclude şi risc de evidenţei: doar numele „recunoscut” e capabil să atragă
a include, risc minor acesta din urmă, dacă o apuci precum publicul, iar legea audience-ului (adică a consensului, a
un imitator servil pe urmele altuia, având siguranţa căilor voturilor), devine singurul instrument ce poate deschide
parcurse, deja certe şi consacrate. Dar chiar şi în interiorul cufărul recunoaşterii.
aceleiaşi orientări divergenţele pot naşte polemici, de altfel
parte integrantă a sistemului, deoarece contribuie la 2. Cuvânt şi realitate
dezvoltarea unei dezbateri, la crearea unui caz şi avansarea
lui la nivel de cronică. Orice estetică e fiica şi mama propriei epoci. Ca fiică,
Prezenta lucrare nu şi-a fixat niciunul din obiectivele va încerca să-şi găsească arborele genealogic, va trebui
tradiţionale. E o antologie doar sub aspect structural, să-şi clarifice propria identitate şi să ajungă la un parcurs
fiindcă reuneşte un anumit număr de poeţi şi de texte, „autonom” (în sensul etimologic al termenului şi anume,
însă nu are drept obiectiv să-l consacre pe vreunul din ei. să-şi găsească în sine norma). Ca mamă, va trebui să dea
Iar dacă unii o speră, îmi cer scuze anticipat, dar nu şi-au naştere unor opere. De estetici nefertile şi abortive e plin
găsit aici locul, cu atât mai mult cu cât există deja iniţiative secolul XX, până într-acolo, încât sterilitatea şi moartea
lăudabile în acest sens, intrate în istoria criticii italiene: Il precoce au devenit semne distinctive. Ciudat destin al
pubblico della poesia (1975) a lui Bernardinelli-Cordelli, unor idei care, născute pentru a îmbrăţişa schimbarea,
Poeti italiano del Novecento (1978) de Pier Vincenzo s-au oprit pe linia de plecare! Cauza trebuie căutată la
Mengaldo, Poeti italiani 1945-1995 (1996) de Maurizio bază: arena competiţiei fusese distrusă şi, în timp ce unii
Cucchi şi Stefano Giovanardi, La poesia italiana dal încercau de vreun secol să născocească sisteme de
1960 a oggi (2005) de Daniele Piccini, pentru a aminti îmbunătăţire a stâlpilor de susţinere, puţini erau cei care
doar lucrările cele mai consultate în prezent. Înspre acestea, îşi dădeau seama că terenul stadionului era complet
diferite de altfel ca metodă critică, îi trimit pe cei care sunt prăbuşit.
în căutarea canoanelor şi a consacrărilor. Problema privea restructurarea bazelor conceptuale.
Evident, prezentul studiu nu poate face abstracţie Efortul era concentrat înspre reconstruirea limbii, stilului,
de situaţia actuală receptată de public şi literaţi, dar are formei, structurii, versului, sublimarea cuvântului şi se
ambiţia de a se dedica în întregime militantismului. De neglija faptul că soluţia trebuie căutată într-o altă direcţie
aceea îi e străin steinerianul „discurs secundar” şi şi anume în raportul dintre cuvânt şi realitate.
pedanteriile academice. Asta nu înseamnă însă că nu va Ce canal se impunea între aceste două maluri, în
recurge la rigoare şi coerenţă în trasarea perspectivelor şi
poezia italianã de azi 37
momentul crizei gândirii occidentale, în epoca distrugerii 3. Linii cronologice ale secolului XX
oricărui model interpretativ universal acceptat? Poezia,
chiar în momentul în care îşi arunca privirea înspre viaţă, Motivul pentru care studiul de faţă îşi propune să
se îndepărta de ea fiindcă-i lipsea tocmai instrumentul se prezinte sub aspect „militant” derivă din faptul că
necesar „vederii”. Contrar trecutului său, poezia nu mai selectarea poeţilor răspunde doar exigenţei de explicitare
experimenta model după model, ci se cristaliza în studii a cadrului studiat. De aceea sunt privilegiaţi autorii
despre ea însăşi, până într-acolo, încât majoritatea reprezentativi pentru fiecare model estetic. Rezultă că
versurilor secolului XX circumscriu o epocă a prezenta cercetare nu va emite nicio judecată de valoare
„metapoeziei”. A urmat îndepărtarea totală de realitate, asupra semnificaţiei literaturii italiene, europene şi
absolutizarea formei, a logicii, a raţionalităţii, a modelului mondiale, a cărei investigare porneşte de la marile
matematic, toate variante ale unui concept general, transformări operate la sfârşitul Romantismului şi
ideologia. Secolul XX e secolul ideologiei, în toate Pozitivismului, deci de la mişcarea decadentistă, al cărei
sectoarele, de la politică la economie, de la filozofie la fiu este „secolul XX”. Legătura culturală între cele două
sociologie, de la pedagogie la literatură, de la critică la mişcări e atât de puternică, încât mi-e greu să aleg între
muzică, de la artele vizuale la informatică, de la cinema la această denumire şi „al doilea Decadentism”. Din punct
televiziune, de la legislaţie la istorie etc. Prin ideologie de vedere cronologic – ţinând cont de aproximarea pe
înţeleg orice sistem de concepţii „emancipate” (H. Jonas), care o implică orice dată –, perioada luată în considerare
orice sistem ce-şi extrage valoarea din sine însuşi, străin ar putea fi delimitată în felul următor: din 1880 până în
impactului cu lumea şi cu istoria. 1918 (sfârşitul Primului Război mondial) Primul
La prima vedere, această atitudine poate părea Decadentism sau, pur şi simplu, Decadentismul; din 1918
ciudată, dar raţiunea care a determinat atâtea popoare până în 1970 al Doilea Decadentism sau „secolul XX”;
civile să accepte dictaturi sângeroase, legi aberante şi din 1970 până în 1989 (căderea Comunismului)
discriminări infame presupune o la fel de mare Postmodernismul; după1989, Epoca Globalizării. Deşi, cu
„îndepărtare” de realitate ca a celor care, timp de decenii, cât ne apropiem mai mult de contemporaneitate, cu atât
s-au ostenit să judece drept capodopere nişte opere delimitările devin mai nuanţate iar Postmodernismul, prin
absolut banale, pseudointelectualiste, mediocre şi fără multe aspecte, ne apare viu şi operant chiar şi în zilele
substanţă, cu care sunt împovărate muzeele de artă noastre, mi pare totuşi oportun să consider căderea
contemporană şi recentele istorii literare. Poate părea Zidului Berlinului ca o deschidere înspre o nouă eră a
ciudat, fiindcă există, fără îndoială, incontestabile diferenţe umanităţii, nu doar din punct de vedere politic ci, mai
de proporţii, dar la urma urmei apa care curge prin robinet ales, din punct de vedere cultural şi, deci, literar. Dintr-o
e compusă din aceleaşi elemente ca apa unui mare lac. Iar astfel de perspectivă se poate delimita următoarea
când se pierde simţul realităţii, nu există motive care să panoramă poetică:
împace diversitatea de opinii (Aşa e, dacă vi se pare, a) în cea de-a doua parte a Decadentismului e
susţinea Pirandello); numai războiul (iar secolul XX l-a reperabilă o linie poetică de „secol XX”, mai ales în
cunoscut la un nivel care ameninţa de-a dreptul Avangarde, în Neoavangarde, în poezia „pură”, în
supravieţuirea umanităţii), violenţa (Mario Luzi se întreba Simbolism, Suprarealism, în Dadaism şi Ermetism,
în ce limbă vorbeau logicile teroriştilor), puterea (politică, caracterizată de distanţarea între cuvânt şi realitate, între
economică, editorială, critică), marginalizarea (distrugerea semnificant şi semnificat;
convieţuirii civile operată în Italia, în anii ‘70, a fost b) în paralel se dezvoltă o linie contrară primeia, ce
„legitimată” de un amplu consens politic, mediatic, cul- reuneşte atât autori izolaţi, cât şi pe cei grupaţi în
tural şi financiar) pot garanta reuşitele ideologiei. aşa-numitele şcoli „lombarde” şi „romane””, care, în ciuda
Aşa-numita „cotitură lingvistică” consemnată în cea tentativei de a restabili raportul între cuvânt şi realitate,
de-a doua parte a secolului XX, în loc să tragă învăţăminte eşuează;
din soarta tragică a totalitarismelor retorice şi persuasive, c) în epoca Postmodernismului domină
a ratificat la nivel filozofic şi cultural ruptura între cuvânt fragmentarismul caracteristic anilor ’80 şi ’90 prin poeţii
şi realitate. Lumea a trăit coşmarul unui război rece, postavangardişti şi „poeţii din limb”; în ciuda intenţiilor
combătut frenetic cu teorii trăite ca nişte dogme de de înnoire, limbajul poetic rămâne împotmolit în ariditatea
netăgăduit. Nici măcar aflarea numărului de genocide din bunelor intenţii care, netranşând problema de la bază,
deceniile precedente nu a determinat milioanele de sfârşesc mai degrabă într-o tentativă de inovare nevrotică;
persoane să se dezică de propaganda dictaturilor. d) în „epoca globalizată” se operează primul viraj
Pierderea încrederii în cuvânt s-a transformat într-o înspre o nouă direcţie a poeziei italiene; o serie de autori
hipertrofiere a teoriei, a abstractizării, a excentricităţii, a abandonează fundamentele secolului XX şi se pliază după
obscurităţii, toate, atitudini lipsite de orice indiciile şi semnalele venite din operele lui Bartolo Cattafi,
responsabilitate. În timp ce se desăvârşeau studiile de Mario Luzi şi Pier Luigi Bacchini, sfârşind prin a propune
semiotică şi semantică, în timp ce formalizarea logicii o poezie în care cuvântul „spune”, iar realitatea pulsează
atingea grade de perfecţiune inimaginabile iar limbajul în versuri. Ei nu trasează linii, nu formează şcoli, dar cu
ştiinţei aspira la o rigoare de necombătut, se consuma toţii întorc spatele secolului trecut, fiecare în stil propriu.
ruptura radicală şi sistematică a „contractului între cuvânt
şi lucru”, concept istoriografic definibil ca „secolul XX”. Poeţii reuniţi în antologie aparţin ultimelor două
tendinţe, fie pentru că predecesorii au trecut deja de o
primă examinare critică, fie datorită caracterului însuşi al
38 poezia italianã de azi
operelor, caracterizat de o urgentă contemporaneitate, cu primatul existenţei asupra gândirii. Ordo rerum şi ordo
toate riscurile pe care o astfel de triere le presupune. Dar idearum coincideau. Totuşi, Descartes, introducând
scopul unui studiu militant ce atribuie un spaţiu larg distincţia netă între res cogitans şi res extens, a bulversat
poeţilor „de cotitură” constă tocmai în a deschide piste situaţia, determinând întâietatea gândirii asupra existenţei,
de cercetare şi a suscita dezbateri şi reflexii. a subiectivităţii asupra obiectivităţii şi, oricât au explorat
cercetările ulterioare limitele raţiunii umane (Kant), nu a
4. Un model interpretativ al secolului XX fost pus niciodată sub semnul îndoielii instrumentul
lingvistic al unei astfel de acţiuni. Doar în perioada
În istoria culturii occidentale poezia s-a bucurat de Decadentismului, moment istorico-cultural în timpul căruia
o mare importanţă, datorită faptului că civilizaţia noastră civilizaţia occidentală ajunge la conştiinţa imposibilităţii
s-a bazat, încă de la origini, pe „cuvânt”. În Occident, de a propune o interpretare acceptabilă a realităţii şi, în
orice tip de conceptualizare, fie ea religioasă (Biblia e consecinţă, la găsirea unei soluţii a problemelor
considerată Cuvântul lui Dumnezeu), filozofică sau civilă existenţiale, criza culturii occidentale trăieşte momentul
(după Cicero trecerea de la starea sălbatică la cea civilă a culminat al unui astfel de proces, eliminând structura de
fost determinată de retorică), socială (codificarea legilor), bază, golind de eficacitate însuşi elementul euristic,
literară, „spusă”, pusă în act sau cântată, şi-a găsit în raţiunea-cuvânt atingând limitele nihilismului afazic.
această formă de expresie centrul hipostatic şi inspirator. Prima treaptă o reprezenta negarea raţiunii ca mijloc
Până în perioada Decadentismului, substanţa discursului de cunoaştere, incapabilă să propună un sens existenţei.
lingvistico-conceptual se baza pe un act de „încredere”, Se recurge atunci la alte metode. Arta e propusă drept cea
de corespondenţă între semnificant şi semnificat, pentru mai autentică formă de investigaţie gnoseologică,
a folosi termenii saussurieni. De altfel, după Charles Sand- singura în măsură să atingă „numenul”. De la această
ers Peirce, orice gândire e un semn şi participă în mod poziţie se revendică canonul estetic fundamental al
esenţial la natura limbajului. Fără acest „pact social” nu ar Decadentismului: arta=cunoaştere. Cum nu se mai
exista religia, metafizica, istoria, politica, economia, întâmplase până atunci de-a lungul istoriei, acest sector
estetica, ştiinţa, geometria etc., aşa cum le cunoaştem noi. al activităţii umane îşi asuma misiunea şi responsabilitatea
Relaţia dintre cuvânt şi lume, dintre logos şi cosmos nu a de a descoperi misterul ce se ascunde în spatele realităţii
fost niciodată negată în totalitate, nici măcar de filozofiile fenomenologice.
sceptice sau nominaliste, fiind acceptată cel puţin ca şi În scrisoarea trimisă lui Paul Demeny la 15 mai 1871,
convenţie socială, după cum remarca George Steiner2: Arthur Rimbaud le cerea poeţilor să devină veritabili
pactul între cuvânt şi obiect, supoziţia că fiinţa şi materia răpitori ai focului, novatori, cunoscători ai profunzimilor
primă a existenţei sunt „exprimabile” au fost deja pe care să le transpună într-o limbă a sufletului şi pentru
conceptualizate în diferite moduri. În limba adamică, suflet, capabilă să surprindă parfumurile, sunetele,
identitatea e perfectă, lucrurile corespund întru totul culorile.
numelui atribuit de Adam. În idealismul platonic, care a Dar chiar şi prin acest procedeu, artistul e conştient
servit în general ca satelit metafizicii şi epistemologiei de incapacitatea sa de a realiza o interpretare organică şi
occidentale, discursul dialectic, dacă e susţinut de un completă a lumii şi, prin urmare, se va limita la aspecte
spirit critic şi de rigoare, înalţă intelectul uman înspre acele parţiale, particulare şi provizorii, la evidenţierea fulgurantă
arhetipuri de formă pură, al cărui calc transparent sunt, a unor „fragmente”, „bucăţi”, „crâmpeie” din realitate.
într-o oarecare măsură, cuvintele. Relaţia între conştiinţa Artistul se vede obligat să abandoneze căile elocvenţei,
verbală şi materia percepută şi înţeleasă a fost postulată înţeleasă ca o compoziţie logic stucturată, tonul
de Descartes în ce-a de-a treia Meditaţie. Altfel, se întreba declamatoriu, fruct al învăţării retorice, componenta
Descartes, cum am putea sălăşlui în raţiune? ideologică şi rima. În această primă fază cuvântul îşi
Auto-realizarea „spiritului” în Fenomenologia lui Hegel amplifică, ba chiar îşi modifică propria rază de acţiune:
e o odisee a conştientizării de către om a lumii şi a sinelui, folosirea sa nu mai depinde de valoarea semantică, ci de
parcurgând stadiile progresive ale conceptualizării. potenţialul său fonosimbolic, după cum sugerase Verlaine
Faptul că există inadvertenţe semantice între cuvânt (1844-1896):
şi realitate a fost deja analizat de retorica clasică, dar, aşa
cum acelaşi Steiner observa3, până şi scepticismul cel mai Vreau muzicii întâietate! [...]
radical şi cea mai subversivă dintre antiretorici au rămas Nuanţa eu râvnesc s-o caut,
fideli limbii. Nuanţa, nicidecum Culoarea [...]
Situaţia se schimbă radical odată cu Decadentismul: Alungă Poanta ce ucide
contractul dintre cuvânt şi realitate e rupt pentru prima Şi crudul Spirit, Râs impur,
dată, în mod radical şi sistematic, în conştiinţa Europei Suceşte gâtul elocinţei,
centrale şi ruse între anii 1870 şi 1930. Steiner arăta că Şi bine faci când, cu putere,
această ruptură a pactului între cuvânt şi lume constituie Astâmperi Rima-n chingi severe,
una din puţinele revoluţii autentice ale spiritului în istoria Ea, sclavă a nesocotinţei...5
occidentală şi defineşte însăşi modernitatea.4
Cauzele îşi au rădăcina în secolul al XVII-lea, dar Pasul următor făcut de Rimbaud (1854-1891)
numai în perioada decadentistă se ajunge la o completă marchează un punct „fără întoarcere”. Poetul Iluminărilor
conştientizare a consecinţelor produse de dizolvarea renunţă la tradiţionalele legături logice şi cronologice,
sintezei greco-creştine, al cărei fundament esenţial era structura discursului poetic şi categoriile spaţio-temporale
poezia italianã de azi 39
poziţionându-se într-un prezent halucinant, în care dă substanţială a filozofiei secolului XX, astfel că Franca
voce doar jocului de senzaţii fonice şi impresiilor psihice D’Agostini defineşte acest proces ca trecerea de la
personale. Cuvântul, eliberat de constrângerile sintactice chestiunea metafizicii la cea a lingvisticii.10 Ne aflăm la
tradiţionale, nu mai exercită un rol de comunicare, ci se antipozii concepţiei de adequatio intellectus et rei sau a
limitează doar la evocarea unor imagini fantastice, analogii coincidenţei galileene între ordo idearum şi ordo rerum,
imprevizibile, combinaţii complet noi, nemaintâlnite şi de a revoluţiei coperniciene preluată de Heidegger, conform
neconceput până atunci; creează o altă realitate, lipsită căreia limbajul e sediul manifestării fiinţei. Aceeaşi Franca
de orice legătură cu cea percepută de simţuri: d’Agostini semnala faptul că limbajul e sediul manifestării
fiinţei, atât din punct de vedere al individului, deoarece
Mă deprindeam cu halucinaţia simplă: vedeam vedem şi înţelegem lucrurile datorită determinărilor
fără nicio şovăire o moschee în locul unei uzine, o şcoală limbajului nostru, cât şi din punct de vedere istoric, căci
de tamburi alcătuită de îngeri, rădvane pe căile cerului, limbajul e singurul loc în care se exprimă viziunile
un salon în fundul unui lac; monştri, misterele;6 individuale ale fiinţei, de-a lungul diferitelor epoci.
Pentru Habermas (1929) şi Apel (1922), natura
Această nouă funcţie a limbajului e codificată într-o limbajului o constituie un veritabil „a priori”, forma pură,
formă lapidară şi anti-sintactică, ”Je est un autre”, ce neagă eliberată de orice raport cu experienţa. Şi Gadamer
tautologia fundamentală a oricărui cuvânt care revendică (1900-2002), continuând identificarea hedeggeriană a
un emiţător. Logos-ul tradiţional, pactul între subiect şi fiinţei şi limbajului, ajungea la concluzia autonomiei şi
verb, între cel ce vorbeşte şi comunitatea lingvistică, autosuficienţei limbajului.
posibilitatea medierii între limbaj şi realitate e înfrântă. Această emancipare e susţinută cu argumente
Odată cu Mallarmé (1842-1898) se consumă diferite şi de filozofia analitică. Frege (1848-1925), după ce
„nihilismul ontologic”. Bazele tradiţionale ale comunicării a încercat să determine natura „obiectelor logice”, avansa
sunt complet înlăturate. George Steiner remarca faptul că, ipoteza existenţei unei a treia lumi, alături de lumea internă
la momentul respectiv, cuvântul devine o marcă fonetică a experienţei subective şi a lumii externe a obiectelor fizice,
arbitrară, un semn gol. Sonoritatea sa, forma grafică, în care obiectele logice şi-ar găsi efectiv locul.11
componentele sale fonice sau funcţiile sale gramaticale La începutul secolului XX, filozoful, aşa cum a
nu mai stabilesc nicio legătură între realitatea pe care ne-o demonstrat Dummet (1925), a anticipat noua funcţie a
proiectăm şi referentul său pur convenţional.7 lingvisticii, folosind analiza limbajului pentru studiul
După Mallarmé limba ajunge aşadar să dialogheze gândirii, astfel că urmaşii săi au ajuns să identifice „al
cu ea însăşi. Raţiunea, pierzându-şi instrumentul de bază treilea regn” cu regnul lingvistic şi l-au ridicat la rangul de
în tentativa de cunoaştere a lumii, proclama „apusul obiect de cercetare. Făcând să coincidă lupta împotriva
Occidentului” (Oswald Spengler). „Moartea lui metafizicii cu pervertirea lingvistică, s-a ajuns la o formă
Dumnezeu” anunţată de Nietzsche (1844-1900) ratifica de „totalizare” a limbajului. Punctul de sosire al criticii la
eliminarea tuturor valorilor, postulatelor sau axiomelor ce metafizică a coincis cu absolutizarea limbajului, nu doar
fundamentaseră civilizaţia anterioară, între limbaj şi pentru că reprezenta un instrument de demascare a erorilor
activitatea morală nemaiexistând nici un punct de legătură. metafizicii, ci şi pentru că într-un fel limbajul ajunsese „să
În Ştiinţa veselă Nietzsche se întreba ce s-a întâmplat cu ia locul fiinţei”, constituind un obiect filozofic privilegiat.
Dumnezeu şi ajungea la concluzia că noi suntem cei care Această opţiune e valabilă nu doar în cazul filozofiei, ci şi
l-au ucis, „eu şi voi”. „Emancipând” limbajul, cultura al epistemologiei, antropologiei sociale, psihologiei cog-
occidentală a eliminat până şi relaţia între teologie şi textele nitive, psihanalizei.
sacre, între cuvânt şi acţiune, între semnificant şi Astfel, chiar în interiorul unei inevitabile
semnificat. Ferdinand de Saussure (1857-1913) afirma în schematizări, până şi istoria filozofiei din secolul XX
Curs-ul său de lingvistică generală că obiectul unic al demonstrează că îndepărtarea limbii de realitate a devenit
lingvisticii îl constituie limba în sine şi pentru sine. un fapt incontestabil. Poezia însăşi stă mărturie a acestei
Influenţa cercetătorului genovez s-a făcut simţită şi în situaţii. Cuvântul „pur” mallarméan, ungarettian şi ermetic
structuralism, care considera limba „o structură” formată refuză orice corespondenţă cu obiectele, căci el ar putea
dintr-o reţea de elemente, având fiecare o anume valoare reprezenta o iluzie vulgară, ar putea fi pervertit de „uzul
funcţională. Maurice Leroy remarca 8 faptul că popular”. Logos-ul se îndepărtează de turbina
structuraliştii, referindu-se la noţiunea dimensională a contradictorie, schimbătoare şi efemeră a realităţii. O
segmentelor lingvistice, au făcut un efort remarcabil de a întreagă serie de autori, de la poetul francez la scriitorii
explica limba prin ea însăşi. În acest scop au realizat o grupaţi în jurul revistei «La Voce» - Ungaretti (1888-1970),
examinare atentă a relaţiilor ce leagă elementele Campana (1885-1932) - şi până la Ermetism (anii 30 ai
discursului pentru a determina elementele funcţionale ale secolului XX), se reunesc în pelerinajul spre Ideile-Mamă,
acestor raporturi. în tentativa de a atinge o esenţă atemporală, de a surprinde
Lingvistica ştiinţifică, împreună cu semiotica, ştiinţa clipa găsind în non-referenţialitate absenţa spaţiului fizic.
sunetelor şi a semnelor, exclude orice legătură a acestora Luigi Pirandello (1867-1936) în Uno, nessuno e
cu subiectul reprezentat. George Steiner arăta9 că actele centomila pune în discuţie angoasa omului închis în
lingvistice ale omului, separate de revendicările lor carcera propriei singurătăţi gnoseologice şi existenţiale,
transcendente şi mitopoetice, au ajuns să se identifice cu găsind în „emanciparea” limbajului cauza fundamentală a
unităţile unui algoritm convenţional. imposibilităţii de a distruge barierele între oameni:
Divorţul între limbaj şi realitate e o componentă
40 poezia italianã de azi
Am folosit şi eu şi dumneata aceeaşi limbă, aceleaşi sechestraţi în carcera istoriei şi a destinului personal,
cuvinte. Dar ce vină avem, şi eu şi dumneata, dacă aceste limitaţi de orizontul existenţei, datoria noastră e, conform
cuvinte, în sine, sunt goale de conţinut? Goale dragul lui Giuseppe Langella,14 să depăşim acest orizont pentru
meu. Şi dumneata le umpli cu sensul dumitale, a atinge esenţa absolutului, a sufletului.
spunându-mi-le. Iar eu, auzindu-le, în mod inevitabil le La sfârşitul călătoriei poetul nu găseşte cuvintele
dau sensul meu. Am crezut că ne-am înţeles. Dar nu ne-am adecvate pentru a descrie experienţa trăită şi de aceea
înţeles deloc.12 recurge la formule lingvistice inedite, înrudite cu
obscuritatea. În rest, „ermetic” e sinonim cu ininteligibil,
„închis”, rezervat puţinilor aleşi, departe de profanum
Dificultatea stabilirii unui raport între cuvânt şi vulgus, după indicaţiile mallarméene. Recursul la simbol
obiect la Eugenio Montale (1896-1981) se transformă în şi la căutarea cuvântului pur se rezolvă prin îndepărtarea
negativitate ce pune sub semnul întrebării orice posibilitate de realitate, pentru a lăsa spaţiu unei expresii pur „lirice”
cognitivă pozitivă: şi strict individuale, atât de individuală, încât să anihileze
orice referinţă de natură spaţio-temporală şi
Nu ne-ntreba formula ce-ţi cască lumi afunde, fenomenologică, marcată de un puternic subiectivism
Ci strâmbă vreo silabă ca ramul anonim. formal.
Azi doar un lucru îţi putem răspunde:
Ce nu suntem, ce nu voim.13 b) Avangardele şi Neoavangardele
livida nascitur bene struttura Palus; lividissima referim în primul rând la diferenţele conceptuale, a căror
(lividissima terra) transpunere poetică e subordonată formei. Trebuie să
(lividissima): cuius aqua est livida: (aqua) nascitur! avem în vedere şi faptul că, aşa cum a argumentat
(aqua lividissima) sociologia, sfera subiectivă devine vulnerabilă pe timp
et omnia corpora oh strutture! corpora o strutture de criză, iar în cazul de faţă consecinţa a fost chiar
mortuorum presupusa moarte a poeziei, „sălaşul” tipic al
corpora mortua o strutture putrescunt; generantur! subiectivităţii. În iunie 1962 revista «Nuovi Argomenti»
amori! adresa literaţilor italieni 7 întrebări despre poezie (7
domande sulla poesia); prima viza o posibilă criză a
poeziei, în condiţiile în care se vorbise recent despre o
Textul nu are ca fundament raportul cu lumea, ci „criză a romanului”. Răspunsurile au fost diferite, marea
relaţiile interne ce variază de la succesiunea vocalelor (ah, majoritate afirmative, şi atribuiau criza poeziei unei crize a
oh, uh) la modificarea prefixului (involuzione : devoluzione creşterii, o considerau pretext de ruptură de academism, o
: volizione) sau reminiscenţe literare (mlaştina virgiliană oglindire a societăţii.
şi dantescă), sugerate în latină şi legate între ele prin Poezia trăia în anii ’50, ’60 momente dificile, aşa că
structuri gramaticale (pozitiv/superlativ; adjectiv/ necesitatea redefinirii tehnicilor, a limbajului, a statutului
propoziţie atributivă explicativă; antinomii: naştere/ său ontologic ca artă a devenit o prioritate.
moarte). După Amelia Roselli (1939-1996)16, fraza poetică Un astfel de proces nu putea să se materializeze
nu e decât sens logic asociativ, perceput cu ajutorul unei într-o formă proprie – de altfel orice formalizare operată ar
subtile sensibilităţi grafice şi spaţiale (spaţiile reprezintă fi echivalat cu o soluţie – deoarece criza apărea ca un
tăcerea şi punctele de referinţă ale minţii). amestec de forme. Doar această perspectivă justifică
La baza întregii mişcări neoavangardiste se află de experimentalismul lingvistic dus la extrem, al cărui
fapt principiul normativ al activităţii literare ce îşi propune reprezentant devine Edoardo Sanguineti: el caută
să reunească raţiunea şi creaţia poetică într-un echilibru confuziile fonice şi semantice, suprasaturează versul cu
al formelor de cunoaştere şi de compunere, proiect şi cuvinte provenind din limbile clasice şi străine (amestec
structură în acelaşi timp. Totuşi, cazualitatea reprezentării lingvistic) şi cu preţiozităţi culturale. În lipsa unor modele
nu trebuie să inducă în eroare; ea derivă dintr-o precisă interpretative ale realităţii unice şi unanim acceptate,
voinţă euristică şi se materializează în structuri ce imită poetul îşi propune să încorporeze diverse planuri
forma haosului: cronologice şi puncte de vedere eterogene într-o creaţie
polifonică. Structura poetică devine anorganică, un sistem
L’auto aderisce alla curva e il galoppo, dezordonat şi incoerent al unor părţi integrante, prin faptul
farfalle nelle narici, verso l’estasi, că limbajul se descentralizează, îşi pierde limitele şi
e in quell’attimo scomparve, gli alberi operează asocieri hazardate şi imprevizibile. Situaţia nu
sono eterni e ti cancelleranno, piovono are la bază schimbarea regulilor, ci schimbarea felului în
topi bianchi, ed è la fine, care aceste reguli sunt recunoscute. Nu întâmplător, în
ma è naturale, senza resistenza; perioada respectivă au proliferat grupurile, declaraţiile de
con una lunga doccia calda, «un ottimo settembre, poetică, colocviile şi revistele literare cu înclinare spre
perfetto,» sfugge dietro le siepi, discursul teoretic.
ritorno lentamente, «di me non ti ricordi,» Procesele interne şi externe ale sistemului sunt greu
«sì, ti ricordo, ma ti ho dimenticato,» de sesizat deoarece transformarea – poeziei în cazul nostru
e preme con la mano, le dita insaponate, – pune în lumină doar ceea ce se întâmplă şi nu de ce se
privo di memoria, acutamente parlando, «tra întâmplă. Prin urmare, în interiorul crizei predomină
un paio d’anni, tre, Zagabria è lontana» reprezentările sub forma descrierii, analizei şi metanalizei.
Din punct de vedere programatic, limbajul şi ratiunea
(Antonio Porta, Rapporti umani, X, p. 34) devin obiect al reprezentării poetice (metapoezie), obiect
privilegiat al structurilor poetice „transcendente” (în
Acest procedeu aparent incoerent devine posibil sensul kantian al termenului). Din păcate, Neoavangardei
deoarece are la bază relaţia dintre criza culturii şi criza pare să-i fi scăpat în mare parte semnificaţia reală a crizei,
cunoaşterii, situaţie ce trebuie explorată, chiar şi în formă din moment ce i-a aplicat aproape în exclusivitate un model
demitizantă, pentru a-i elibera fondul simbolic (ca să sociologic, pentru care literatura era o suprastructură. De
folosim termenii „hermeneutici” ai lui Ricoeuer- 1913-2005) aceea, în mod paradoxal dar necesar, orice proiect şi orice
şi a o domina artistic, depăşind-o. cercetare au fost îndreptate în această direcţie. Nu vreau
Orice poetică se naşte dintr-o reflecţie ce devine să neg legitimitatea unui astfel de demers, dar nici ideea
germenele creaţiei dar, în momentul în care nu mai există că o analiză diferită ar fi putut aborda altfel perspectiva
un model standardizat, raţiunea e abandonată în favoarea gnoseologică.
creaţiei din cauza contradicţiilor din interiorul crizei, Oricum, asupra neoavangardelor apasă conştiinţa
manifestate adesea ca o contrapunere a diferenţelor. Pe crizei cunoaşterii şi prin urmare imposibilitatea adecvării
acest principiu se structurează inovaţiile: abandonul intelectului la realitate. În interiorul unei astfel de situaţii,
metricii, ritmului, structurii, subiectului, a limbajului orice poziţie conceptuală acţionează ca un element de
tradiţional şi monolingvismului, folosirea pastich-ului, a anihilare a trecutului şi ca afirmare a unei conştiinţe
tematicilor şi formelor noi. Când vorbim de opoziţii, ne fragmentare.
42 poezia italianã de azi
Odată pierdut orizontul metafizic unanim acceptat, surprinderea întregii realităţi. Cadrul prezentat trebuie
miza cunoaşterii prin poezie s-a diminuat simţitor, perceput ca un instrument interpretativ în interiorul căruia
tinzând de-a dreptul spre zero, în interiorul unui manifestările au fost variate şi nuanţate, inclusiv cele de
adevărat egocentrism formal. Angelo Guglielmi (1929) totală sau parţială opoziţie.
încredinţa limbajului poetic un singur scop, şi anume
„comunicarea negării comunicării existente”. 5. Antiermetismul şi Antiavangardismul
„Modalitatea” punerii în practică diferă de la un poet la
altul: Edoardo Sanguineti tinde spre o negare a oricărei Deşi Ermetismul şi Avangardele au fost curentele
structuri sintactice şi dimensiuni semantice, Elio poetice dominante ale secolului XX, în realitate, pano-
Pagliarani (1927) recurge la limbajul publicitar, citate rama literară italiană e destul de complexă şi variată. Tocmai
din manualul de dactilografie, fragmente din limba de aceea s-a dezvoltat o categorie critică numită
vorbită şi voci din lumi diferite, în timp ce Antonio „antiermetism” şi „antiavangardism”, având drept scop
Porta (1935-1989) realizează diverse colaje de investigarea experienţelor literare situate în afara celor
fotograme. Toţi au drept obiectiv reprezentarea haosului două curente. Se înţelege de la sine că e vorba de o
realităţii, pe care, conform lui A. Guglielmi, nicio clasificare aproximativă, deoarece foarte puţini poeţi
ideologie nu e în măsură să îl reprezinte în mod exhaustiv, (poate niciunul) nu au rămas imuni la influenţele epocii.
iar atunci când se încearcă folosirea ideologiilor în acest Nu trebuie uitat nici faptul că, până şi în interiorul aceloraşi
scop, rezultatele sunt doar false semnificate. Singura grupări, există personalităţi complet divergente; amintim
metodă care apelează la alte dimensiuni decât cele doar poziţia lui Elio Pagliarani şi a romanului său în versuri
empirice ar fi posibilitatea „experimentării” în interiorul faţă de experimentul lui Antonio Porta, ambii incluşi în
limbajului poetic, experimentare configurată nu doar antologia I novissimi, care a marcat un moment de cotitură
ca utopie de sens ci, mai ales, ca „tensiune spre”, în în evoluţia liricii italiene din anii ’60.
sens heideggerian, demers de cunoaştere al Ce anume îi caracterizează pe poeţii din această
mecanismelor poiein-ului, modelelor şi codificărilor categorie? Elementul comun constă în tentativa de a
sale. regăsi, cu mijloace şi în proporţii diferite, raportul dintre
„Tensiunea spre” nu se aplică lumii, ci limbajului, cuvânt şi existenţă.
delegat să imite haosul existenţei. O astfel de operaţiune Ne vom limita aici doar la o privire de ansamblu,
se rezolvă pe versantul lui raţiunii, prin soluţii diferite: fie lipsită de pretenţia de exhaustivitate.
tăcerea urmată de proclamarea morţii poeziei, fie Poetica lui Umberto Saba (1883-1957), considerat şi
experimentarea non-sense-ului prin intermediul colajului azi unul din marii autori ai secolului XX, s-a concentrat pe
lingvistic haotic sau studiul instrumentalizării lingvisticii. recuperarea „filonului de aur al tradiţiei italiene”; aceeaşi
La baza soluţiilor „pozitive” se află „inventarea” (în sensul tendinţă s-a manifestat la personalităţi total diferite precum
latin al termenului) lumii ca joc confuz şi adesea letal, Carlo Batocchini (1899-1986), Sandro Penna (1906-1977)
incapabil să se autoguverneze, situaţie ce determină sau Giorgio Caproni (1912-1990). În operele lor e reperabilă
elementul tragic, negativ al majorităţii creaţiilor o trăsătură comună: refuzul poeziei decadent-simboliste
neoavangardiste: refuzul ontologicului şi afirmarea îi obligă să recurgă la forme personale de expresie, la
fenomenologicului dă naştere relativizării pirandelliene a recuperarea sau pur şi simplu reutilizarea formelor metrice
perspectivelor lipsite de soluţii, o lume nouă în care poetul tradiţionale - sonetul, catrenele, rima – şi mai ales la
devine în egală măsură observator privilegiat şi legiuitor adoptarea unor stileme precise care, de la stilnovism
(autoreferenţial). (Cavalcanti şi Rimele lui Dante) ajung la poezia melodioasă,
Fără îndoială că într-un asemenea context, în arcadică şi romantică. Aceşti autori, fără să întrerupă
configurarea unui nou limbaj predominantă e „intenţia contactul cu poeţii contemporani – e suficient să-l amintim
semnificantă”, structura organizatorică minimală a unui pe Batocchi şi revista «Frontespizio» -, creează într-o
discurs poetic, fundamentat în general pe „problema manieră personală şi devin cunoscuţi ca individualităţi,
semnului”. fără să fondeze şcoli sau grupuri. În operele lor se
Fenomenul abstractului ţi informalului a cuprins nu regăseşte tentativa de a renova poezia italiană, luând ca
doar poezia, ci aproape toate domeniile artei. De la Mirň reper literaţii autohtoni şi nu pe cei străini, demers
(1893-1983) la Kandinskj (1866-1944), Fontana (1899-1968) continuat oarecum, în forme şi la nivele diferite, în a doua
sau Pollock (1912-1956), artiştii au refuzat orice tip de jumătate a secolului de poetica neorealistă, prin Vittorio
reprezentare care nu problematiza instrumentul de Sereni (1913-1983) şi „şcoala lombardă”.
expresie: culoarea, forma, dimensiunea. Acelaşi fenomen Un parcurs diferit a avut Clemente Rebora
s-a manifestat în sculptură şi muzică. Dacă raţiunea (1885-1957), poet care după o tinereţe agnostică a îmbrăcat
pierduse o dată cu Decadentismul orice posibilitate de haina preoţiei. Limbajul său oscilează între dicţia aulică şi
reprezentare credibilă a realităţii, în secolul XX (sau cel colocvialitate, într-o puternică încărcătură expresivă al
de-al doilea Decadentism) chiar şi arta, nemaisimţindu-se cărei scop îl reprezintă resemantizarea cuvântului. În felul
în măsură să integreze „fărâmele” de cunoaştere, se acesta poetul tinde spre o expresie corelată cu procesele
limitează să opereze asupra instrumentelor. etico-existenţiale, încercând să contrazică criza limbajului
Ar fi totuşi greşit să concluzionăm că întreaga poetic proclamată în Italia la sfârşitul secolului al XIX-lea
cultură a secolului XX a produs doar astfel de creaţii; nu de către Carducci şi D’Annunzio, ajunsă în acel moment
au lipsit manifestările diferite, uneori contrarii, precum cea la „autonomia semnificantului” (Gian Luigi Beccaria) şi la
a Cantos-urilor lui Pound (1885-1972), ce vizau prozaizarea poeziei operată de Crepusculari. Spre tentativa
poezia italianã de azi 43
de resemantizare converg o serie de elemente: modelul O altă tendinţă e cea cunoscută sub numele de
poetic dantesc şi leopardian, literatura de la începutul „şcoala lombardă”, al cărei cadru geografic era mai mare
secolului, concepţiile filozofice ale lui Bruno (1548-1600), decât actuala Lombardie, incluzând şi vechiul Ducat de
Vico (1668-1744), Gentile (1875-1944), Croce (1866-1952), Milano, întins până la provinciile Novara şi Verbania.
moştenirea tradiţiei mazziniene, componente cu ajutorul Teritoriul geografic a devenit un teritoriu al sufletului, al
cărora Rebora creează o poezie ale cărei caracteristici sensibilităţii revelate cu luciditate de Luciano Anceschi
esenţiale sunt „profunda conştientizare a vieţii şi tentativa în introducerea la antologia sa din 1952, intitulată chiar
de căutare a adevărului”, după cum mărturisea în scrisoarea Linea Lombarda (Şcoala lombardă). Lucrarea prezintă
către tatăl său din 22 octombrie 1909. Demersul de şase poeţi cu vârste cuprinse între treizeci şi patruzeci de
restabilire a raportului dintre cuvânt şi obiect are însă la ani: Vittorio Sereni (1913-1983), Giorgio Orelli (1921),
bază motivaţii etice şi existenţiale şi nu ambiţii exclusiv Luciano Erba (1922), Nelo Risi (1920), Roberto Rebora
literare. Fragmentul reborian, „instrument reprezentativ al (1910-1992) şi Lorenzo Modesti. Alături de aceştia merită
unei dialectici interne a subiectului poetic” în viziunea lui amintiţi Maurizio Cucchi (1945) şi, mai ales, Giovanni
Giuseppe Nava17, e semnul distinctiv al unui parcurs ce Raboni (1932-2004). Ei constituie prototipul unui anume
va ajunge finalmente la tăcere: «E la parola zittě chiacchiere esprit lombard, prezent deja în literatura italiană încă de la
mie» („Şi cuvântul îmi reduse la tăcere vorbele”). origini prin opera lui Bonvesin de la Riva (1240-1315),
O altă cale de a restabili raportul dintre cuvânt şi continuat mai apoi de Carlo Maria Maggi (1630-1699) până
realitate o constituie recuperarea dialectului. Literatura la marele Iluminist al secolului XVIII, Parini (1729-1799),
dialectală italiană îşi începe tradiţia în secolul al XVI-lea, ajuns finalmente prin intermediul lui Manzoni (1785-1873)
când problema limbii a fost rezolvată de Pietro Bembo la Clemente Rebora şi Delio Tessa.
(1470-1547): dialectul florentin din secolul al XIV-lea, în Anceschi remarcă tendinţa comună a acestora de a
special Canzonierul lui Petrarca (1304-1374) şi compune o poezie in re şi nu ante rem, o poezie ce
Decameronul lui Boccaccio (1313-1375) se impuneau ca reintegrează obiectele şi nu una ce se postează înaintea
modele de urmat în poezie şi proză. Aceasta a dat naştere „lucrului”. Geneza unei astfel de tendinţe poetice îşi are
în mod oficial literaturii italiene care a reunit, sub profil rădăcinile într-o „ aventură cu ploi şi lacuri, petrecută
cultural, peninsula divizată din punct de vedere politic şi într-un parc de un verde incredibil”. Parcul la care se face
i-a imprimat conştiinţa apartenenţei la o singură tradiţie. referire – cel al Vilei Este din Varese – aminteşte de cultul
Şi alte idiomuri au fost ridicate la rang de dialect, pentru grădină specific sensibilităţii unor vechi suverani,
concept cu accepţiuni diferite, în funcţie de epocă. de afinitatea pentru natură, iar parfumul pe care îl emană e
Romantismul, în avântul său patriotic şi unitar, a insistat extrem de lombard; avem de-a face cu o poezie ce atinge
asupra importanţei suprimării hiatului dintre exprimarea un maximum de intensitate prin imagini rapide, fără
scrisă şi vorbită şi a găsit în romanul lui Manzoni, I digresiuni discursive.
promessi sposi, un model de armonizare a acestor două După părerea lui Franco Buffoni (1948)18, „şcoala
tipuri de expresie. lombardă” recurge în actul poetic la analogii, metafore şi
De mai bine de patruzeci de ani, datorită televiziunii, imagini fulminante, fără să apeleze la formule discursive,
creşterii nivelului de trai, răspândirii culturii, migraţiei in- emfază, retorică sau „umiditate”; e în fond o poezie a
terne, creşterii schimburilor interpersonale, mai mult de understatement-ului, adică a spunerii fără digresiuni şi
jumătate din populaţie foloseşte italiana în relaţiile explicaţii excesive. Maurizio Cucchi în Poeti italiani del
cotidiene. Generaţiile născute în aceste decenii vorbesc secondo Novecento indică drept element definitoriu al
rar în dialect, devenit o adevărata limbă străină. În mod şcolii lombarde cultura locală (deplasând oarecum câmpul
paradoxal, tocmai în această epocă asistăm la o producţie semantic) aflată într-o continuă ebuliţie de tensiune etică
substanţială de opere dialectale. Motivele sunt ce intervine asupra limbajului, îl răstălmăceşte şi îl modifică
numeroase, legate adesea de un fel de moft al preţiozismelor în interiorul cotidianului. Din păcate, cu excepţia lui Vittorio
cu tentă nostalgică, şi mulţi poeţi de certă valoare (Pier Sereni, adeziunea la realitate se limitează adesea la un
Paolo Pasolini, 1922-1975, Virgilio Giotti, 1885-1957, Delio minimalism descriptiv, simplă „luare la cunoştinţă” a
Tessa, 1886-1939, Biagio Marin, 1891-1985, Giacomo realităţii.
Noventa, 1898-1960) rezolvă astfel problema fundamentală Tot de la experienţa cotidiană, însă nu cea
a contemporaneităţii. Pentru Andrea Zanzotto (1921) a dezamăgitoare şi minimalistă, se revendică şi aşa-numita
scrie versuri în petčl echivalează cu întoarcerea la origini, „şcoală romană”, ai cărei poeţi recurg la expresia clară şi
iar în opera lui Franco Loi (1930), dialectul devine un mijloc la tonuri elegiace. Îi caracterizează un sentimentalism tipic
de investigare a cuvântului şi reacţia la un lexic italian lui Corazzini, cultul bunelor sentimente, intimitatea
lipsit de vitalitate. familiară, un fel de închidere într-o individualitate nu doar
Printre mişcările contestatare ale Ermetismului şi lirică ci mai ales existenţială. Gabriella Sica (1950), Beppe
Avangardelor trebuie amintit şi Neorealismul poetic al lui Salvia (1954-1985), Claudio Damiani (1957), Silvia Bre
Rocco Scotellaro (1923-1953). Faţă de limbajul prozei (1958), Annelisa Alleva (1956) găsesc în aşa-numitul
neorealiste care a dat efectiv peste cap literatura caligrafică „cuvânt îndrăgostit” soluţia problemei limbii poetice.
şi cifrată, investind spaţiul literar cu vorbirea imediată, Marco Merlin (1973) se întreba însă19 dacă, odată
poetul din Basilicata a folosit cu predilecţie un lexic de cu aceşti poeţi, se poate vorbi într-adevăr de o „regăsire a
nivel mediu, standardizat în secolele următoare, când s-a cuvântului”. Tendinţa descriptivă îi plasează mai degrabă
experimentat şi amestecul de termeni aulici tradiţionali cu pe linia epigonismului decât a noutăţii. Problema nu e
cuvintele unei civilizaţii de masă incipiente. tranşată încă de la rădăcină.
44 poezia italianã de azi
6. Deceniile Postmodernismului În astfel de tipare se încadrează numeroase
experienţe artistice ale anilor ’80‚’90, într-o climă de criză
Postodernismul e caracterizat de criza editorială şi o semnificativă distanţare de lumea
infrastructurilor conceptuale ce au caracterizat ideologiile universitară. Producţia literară, densă şi marginală, a fost
Modernităţii, având drept consecinţă deriva înspre o promovată mai ales de reviste şi de micile edituri într-o
„opacitate” care, prin multe aspecte, se apropie de invizibil. dimensiune provincială.
„Depăşirea” gândirii metafizice produsă de criza Puţine voci au reuşit să se facă auzite din acest
gnoseologică duce la relativism şi de aici la o pluralitate a „limb”, astfel încât s-a concluzionat că exilul poetului era
obiectelor şi subiectelor, a semnelor şi evenimentelor, semnul unei lipse de proiecte artistice, unei veritabile crize
reperabile în lume sub forma fragmentarismului. Pierderea a scriiturii. În realitate, situaţia era diferită: poezia nu
„fundamentului” duce la o „deteriorare” generală, prolifică suferea de o criză a scriiturii, ci de o criză a vizibilităţii
în vocabule şi scriituri, mereu pradă tentaţiei de a redescrie într-o stare de rătăcire specifică „generaţiei invizibile”, a
şi a se redescrie, într-un vârtej de semnificaţii aflate la cărei producţie a fost încredinţată generaţiilor posterioare
graniţa non-sensului. În această perioadă, critica publicării studiului Poeti nel limbo: Studio sulla
universitară şi militantă, căzută pradă formalismului şi generazione perduta e sulla fine della tradizione
structuralismului, deservind anumite interese străine (Novara, Interlinea 2005) a lui Marco Merlin. Criticul
literaturii, nu-şi mai exercită rolul consacrat de orientare a vorbeşte în această lucrare despre „veriga slabă” din lanţul
cititorului din cauza „indiferenţei ierarhice”. Distanţa literaturii, pe cale să cedeze şi să întrerupă astfel legătura
dintre cuvânt şi obiect, gândire şi realitate devine abisală, între tradiţie şi contemporaneitate. Numărul poeţilor
iar tentativele unor mişcări precum Mitomodernismul, analizaţi denotă bogăţia unei perioade de creaţie rămasă
Neoromantismul sau Neometrismul apar sterile din cauza aproape necunoscută, în timpul căreia au fost elaborate,
faptului că se opresc în pragul literaturii. Totuşi, în cazul în umbra marilor „maeştri” încă activi şi a altor generaţii,
poeziei anilor ’80, ’90 se poate vorbi de o „supraproducţie” noi limbaje şi forme de expresie.
căreia nu îi sunt străini epigonii Neoavangardelor precum Care e parcursul poeziei italiene în ultimele trei
Antonio Porta, Edoardo Sanguineti, Amelia Rosselli, decenii ale secolului XX?
Montale din a doua etapă a creaţiei, poezia contemporană Printr-un stil individual, majoritatea poeţilor au
a lui Giorgio Caproni, şcoala lombardă pe de o parte şi cea încercat să depăşească tendinţele acestei epoci prin
romană pe de alta, „poeţii din limb” şi Andrea Zanzotto. valorizarea trecutului; în ciuda reminiscenţelor
Vom încerca în continuare să delimităm în linii mari neoavangardiste (nu trebuie uitat faptul că principalii lor
tendinţele poeziei din anii ’70 şi până la sfârşitul secolului, reprezentanţi au deţinut puterea culturală: edituri,
folosindu-ne de modelele interpretative propuse de Marco televiziuni, ziare, premii literare, catedre universitare...),
Merlin în L’anello che non tiene.20 asistăm la tentative, diferite şi provizorii, de „recuperare”
Merlin constată înainte de toate o progresivă a cuvântului, de anihilare a hiatului dintre cuvânt şi
îndepărtare de public a poeziei contemporane. În realitate, realitate.
în anii ’70 acest sector cultural a trăit o epocă aproape Căile urmate şi rezultatele obţinute au fost complet
„magică”: atenţia specială din partea editurilor, a diferite.
mass-mediei şi a sectorului politic a facilitat apariţia unui Cesare Viviani (1947) pleacă de la o poziţie
volum incredibil de publicaţii ce au consacrat mulţi neoavangardistă în publicaţiile sale din anii ’70 (Lo
debutanţi -Maurizio Cucchi, Cesare Viviani (1947), Milo strabismo cara 1973) pentru a ajunge în creaţiile ulterioare
De Angelis (1951) -, de manifestări literare, colecţii şi la recuperarea cuvântului, a clarităţii şi comunicabilităţii,
antologii celebre. Poezia a trăit o epocă de-a dreptul a naraţiunii şi descrierii interioare, cosmice şi sociale, la
fericită. Sunt anii premiului Nobel obţinut de Montale şi un nivel care a făcut din volumele sale o veritabilă
ai asasinatului lui Pasolini. Într-un asemenea context, paradigmă a schimbării stilistice din poezia italiană. Odată
numărul poeţilor în căutarea notorietăţii şi a editurilor cu L’opera lasciata sola (1993) poetul abandonează orice
disponibile a crescut simţitor. Tendinţa a fost însă brusc tentativă de autoreferenţialitate: scriitura capătă forma unei
redimensionată: încercarea de a transforma şi acest sec- naraţiuni impregnate de o componentă puternic filozofică.
tor într-o exigenţă colectivă nu a obţinut rezultatele sper- Mişcarea neoavangardistă perseverează nu doar prin
ate. „Deriva” artei şi a subiectului vor apărea ca fenomene mafia premiilor literare şi a publicaţiilor plătite, ci şi prin
tipice doar în etapa următoare. capodopera lui Valerio Magrelli (Ora serrata retinae, 1980)
Marco Merlin atrăgea atenţia în lucrarea mai sus care, printr-un raţionament tipic franţuzesc, duce la apogeu
amintită21 că această „derivă” nu era simptomul pierderii cercetarea asupra metapoeziei. Lucrările sale ulterioare
definitive a subiectului protagonist al percepţiei, fapt reiau, într-o manieră mai puţin convingătoare, aceeaşi
demonstrat şi de preponderenţa corporalităţii în repertoriul temă.
poetic; poezia, în calitate de performance vocală, îşi Pentru poeţii cei mai reprezentativi, depăşirea
revendica o netă valenţă gestuală, fixând în materia curentelor secolului XX apare ca o necesitate absolută.
semnului valoarea sa de amprentă psihică, de realism În acest sens se pot delimita o serie de tendinţe:
anti-mimetic, cu trăsături încă experimentale. Textul, Mitomodernismul (recuperarea mitului clasic),
amestecând genuri şi registre diferite, ca o consecinţă a Neoromantismul (recuperarea sentimentalismului roman-
descentralizării eu-lui, primea pulsaţii din cotidian, scene tic), Neocontenutismul fenomenologic (recuperarea
şi personaje emblematice ale unei derive considerată descrierii schematice), Neoformalismul (recuperarea
într-adevăr epocale. structurilor metrice şi strofice) ca şi cum, aşa cum remarcă
poezia italianã de azi 45
Merlin22, revenirea la metrică şi la structurile fixe ar doua parte a creaţiei şi pe Pasolini politic, într-o combinaţie
reprezenta pentru mulţi poeţi singura cale posibilă de dezinvoltă de registre, care de la inventivitate ajung la
salvare a poeziei de la omogenizarea colectivă. Prin kitsch. Prin intermediul mai multor „figuri”, printre care şi
renunţarea la gândirea utopică, la ideologii şi la ideea eu-l subiect, Flavio Santi nu face decât să rescrie trecutul
cunoaşterii universale, aceste orientări determină, în într-o optică a coordonatelor mentale contemporane, ce
viziunea Nivei Lorenzini23, o reconfigurare a cercetărilor tind înspre deconstruirea formelor transmise, rămânând
literare la care au contribuit în egală măsură activitatea puternic ancorat într-o schemă de metapoezie. Creaţiile
revistei «Niebo» (1977-1980) şi publicarea antologiei La lui Andrea Ponso relevă necesitatea de a vorbi despre
parola innamorata a lui Mauro e Pontiggia (1978). „fapte”, dar nu reuşesc să treacă dincolo de limbaj. Dacă
sub aspect conceptual predomină o atitudine abstractă,
1) Mitomodernismul, al cărui reprezentant major este intelectuală şi filozofică, din perspectivă literară
Giuseppe Conte (1945), încearcă soluţionarea problemei concreteţea apare mai degrabă ca un element retoric decât
prin revalorizarea mitului şi a elementelor clasice, printr-un ca o materializare a gândirii poetice.
fel de neoestetism bazat pe cultul poeziei; totuşi, versurile Exigenţa comună a acestor poeţi rămâne
sale, adesea grupate în catrene, nu se bucură de şlefuirea redescoperirea cuvântului. Nu întâmplător, în această
şi ajustarea unui Magrelli şi se revarsă cu o libertate perioadă Mario Luzi publică volume fundamentale pentru
debordantă, în contrast cu modelul antic. istoria poeziei - Per il battesimo dei nostri frammenti
Maurizio Cucchi (1945) reia în schimb descriptivismul (1985) şi Frasi e incisi di un canto salutare (1990) - în
specific „şcolii lombarde”, ajungând la un minimalism în care cuvântul poetic e aşezat pe noi fundamente. În
care mizeria existenţei, absenţa valorilor, fragmentarismul aceeaşi perioadă (1984), Attilio Bertolluci (1911-2000)
postmodern, încremenirea realităţii contemporane, începe publicarea epopeii în versuri Camera da letto...
cotidianul obscur şi lipsit de speranţă eclipsează lumea Tot în acest context trebuie amintită şi creaţia lui
valorilor prezente în figura paternă. Eugenio Montale, veritabil punct de referinţă din anii ’30
Antonio Riccardi (1962) ia oarecum ca model poezia şi până în zilele noastre: într-un fel sau altul, toţi poeţii au
lui Cucchi, prelucrând-o cu un vizionarism mai accentuat fost obligaţi să-l parcurgă. Ca mai toate personalităţile
în formulări mai categorice. Povestirea destinului unei marcante, Montale a refuzat limitele înguste impuse de un
familii prin aventurile diverselor personaje privilegiază curent, deşi opera lui s-a consolidat în două etape diferite:
evocarea faptelor, aluziile la secretele acestui microcos- prima cuprinde creaţiile de până la Bufera ed altro (1956),
mos interiorizat în dauna descrierii spaţiului exterior. Ne iar cea de-a doua publicaţiile din anii ’60. Dacă în prima
aflăm încă în faţa unei scriituri „neocontenutiste” ce nu parte Montale apare ca un veritabil martor al crizei culturii
reuşeşte să depăşească „doliul” specific secolului XX. occidentale, incapabilă să găsească un sens existenţei, în
Tendinţele curentului ermetic sunt continuate în ce-a de-a doua nu mai dă dovadă de aceeaşi perspicacitate
Neoorfism (recuperarea componentei orfice a în aproprierea Postmodernismului, al cărui model
Ermetismului) de Alessandro Ceni (1957) şi Roberto fragmentar l-a reprodus doar la un nivel superficial, fără
Massapi (1952), care într-un fel împing până în zilele să preia şi implicaţiile problematice.
noastre poeticile Decadentismului. În opera primului
regăsim reuşitele cele mai convingătoare ale tradiţiei 7. După Postmodernism
metafizice de la John Donne până la Dylan Thomas. Şi
începuturile lui Milo de Angelis sunt de influenţă orfică, În mijlocul haosului contemporan – nu înţeleg prin
de care s-a îndepărtat mai apoi în favoarea clasicităţii, aceasta o definiţie a situaţiei actuale, ci doar constatarea
reperabilă în citate şi aluzii la poeţii greci şi latini. De că nu-i deloc uşor să desluşeşti contemporaneitatea – în
Angelis a ajuns la o sinteză între gândirea raţională şi care tendinţele vechi şi noi coexistă, mi se pare esenţial să
materializarea datelor biografice, între elementul sentimen- evidenţiez „turnura” pe care poezia italiană o cunoaşte la
tal şi componenta umană: sclipirile raţiunii sunt conden- cumpăna dintre secole. Din grupul format în jurul revistei
sate în pasaje apodictice şi în sentinţe cu caracter univer- «Atelier» (activă din 1996) fac parte câţiva poeţi care au
sal. aderat la programul de renovare al liricii, plecând, pe
Din mai multe motive, debutul poetic al Antonellei urmele lui Mario Luzi şi Pier Luigi Bacchini (1927), nu de
Anedda (1958) - care a avut apoi un interesant parcurs la instrumentul său, ci de la „viziunea” estetică şi
social şi politic - poate fi considerat similar cu cel al lui De existenţială.
Angelis. În operele sale, absolutismul dicţiunii poetice se Înainte de a evidenţia aportul poetic şi cultural al
materializează într-o expresie carnală, domestică şi socială. acestor doi autori, mi se pare important să amintesc că un
Componenta civilă e caracteristica producţiei lui alt scriitor, care nu a fost apreciat la justa sa valoare, a
Gianni D’Elia (1953), transpusă adesea în forme descris parabola culturală a epocii noastre: Bartolo Cattafi
oratoriceşti, ce ocultează din păcate recuperarea metricii (1922-1979); el a explorat în profunzime secolul XX ca
tradiţionale şi talentul naratoricesc, în concordanţă cu „punct terminus”, arătând că prin catastrofele istorice,
sentimentul unei necesare responsabilităţi morale a civile, culturale şi morale s-au consumat structurile
cuvântului. conceptuale ce au susţinut aproape două milenii şi
Mai tineri dar profund ancoraţi în Posmodernismul jumătate de istorie. În secolul XX se află eşecul proiectelor
din ultima parte a secolului XX sunt Flavio Santi (1973) şi totalitariste, formulate cu rigoarea abstractizării logice;
Andrea Ponso (1975). Primul, într-o manieră expresivă tot atunci ia sfârşit orice tip de cunoaştere concepută ca
preponderent ironică, îi reactualizează pe Montale din a reprezentare a unei lumi exterioare, se pierde ideea unei
46 poezia italianã de azi
minţi umane capabilă să descopere adevărul; dar ia sfârşit cunoaşterea poetică. Ştiinţa pleacă de la supoziţia
şi consecinţa, contrariul, adică neîncrederea totală în existenţei unei lumi şi prin urmare omul-poet, o dată reperat
posibilităţile de operare, se termină Modernitatea, dar şi limbajul cunoscut, numeşte realul. Tocmai în aceasta
Postmodernismul; se termină „perioada de doliu”. După constă diferenţa între realismul „şcolii lombarde” şi cel al
parcurgerea celor doi versanţi res cogitans şi res extensa, scriitorului romagniol: el are convingerea că limbajul e în
Cataffi concluzionează că nu există posibilitatea de a măsură să dezvăluie o concepţie despre lume, înţeleasă
ajunge la fiinţă, nici prin intermediul percepţiilor senzoriale, ca exigenţă a construirii şi cercetării căci, aşa cum observa
nici prin intermediul gândirii. În faţa omului, care nu mai e Luigi Pareyson, dacă e adevărat că niciodată nu vom avea
subiect, „se pune” lucrul, care nu mai e obiect: rămâne în cuvânt un enunţ exhaustiv despre adevăr, e la fel de
doar pura existenţă. Realitatea se află dincolo de orice adevărat şi faptul că el e sediul cel mai adecvat pentru a
raţiune, al cărei rol devine simpla catalogare. E distrus primi adevărul şi a-l păstra ca inepuizabil; adevărul nu se
însăşi principiul non-contradicţiei, al deducerii, rămâne sustrage cuvântului pentru a se retrage în secret, ci şi-l
cel al constatării, dar şi acesta în formă provizorie, căci revendică stimulându-i noi revelaţii: adevărul nu e
existenţa nu poate fi obiectivată. Nu întâmplător, ştiinţele insesizabil, dar apare ca o iradiere de semnificate, născute
– care în gândirea Modernităţii au fost destituite de orice nu dintr-o desconsiderare a cuvântului, ci printr-o
fundament de adevăr – pot să studieze realitatea ca obiect supraevaluare a acestuia.
„al” lumii, lăsând însă pe dinafară existenţa, percepută de
Cattafi ca ucenic al parcursului său: centrul zero. Acesta e climatul în care creează un grup de poeţi
Dar tocmai experienţa întunericului şi a disperării se ale căror opere prezintă anumite trăsături comune:
află la baza unui nou început, precum imaginea Paştelui a) Refuzul concepţiei autoreferenţiale şi ludice a
după tenebrele din Vinerea Mare. Poetul nutreşte poeziei. Ei împartăşesc ideea necesităţii de a uni literatura
convingerea că în realitate criza Modernităţii şi a şi problemele umane într-o artă consubstanţială
Postmodernismului nu sunt decât „reversul” procesului experienţei, având ca scop revenirea la temele legate de
de inovare şi edificare a unei noi umanităţi, după un plan om, refuzând o lirică concepută ca intuiţie şi liberă efuziune
menit să instituie o ordine nouă în lume. a subiectivităţii sau ca experienţă poetică a unei
Cel care a săvârşit gestul titanic de a sonda individualităţi absolute. Condiţia de pierzanie, tipică
profunzimile cuvântului şi ale lucrului a fost Mario Luzi secolului XX, e înlocuită de una a „edificării”, care nu are
(1914-2005); el a reuşit în demersul său – experimentat de neapărat ambiţia să găsească Adevărul, Poezia, Valoarea,
mulţi dar fără rezultat – pentru că a recunoscut un sens dar care îşi propune un parcurs umil de muncă comună.
existenţei, lumii, istoriei, problemei răului şi durerii, naturii b) Refuzul scepticismului relativist în acord cu
şi chiar recompunerii fragmentarismului postmodern (Per conceptul de „realism intern” specific filozofiei americane,
il battesimo dei nostri frammenti), proclamându-se ce se opune atât tradiţionalului realism metafizic – convins
„scrib” şi martor. Câtă vreme problema era abordată doar de existenţa unei realităţi externe ce poate fi cunoscută de
sub aspect lingvistic, stilistic, literar şi formal, nu se putea mintea umană, tipic aristotelismului şi Pozitivismului, con-
ajunge la rezultate convingătoare. Doar abordând-o în form ideii principio ordo rerum id est ordo idearum –,
elementele sale constitutive se putea opera o veritabilă cât şi „gândirii vulnerabile” care, în forme extreme, e înţeles
apropiere de realitate. Pentru Mario Luzi universul, în toate ca pur relativism ce justifică orice interpretare conceptuală.
dimensiunile sale –naturale, vegetale, animale – inclusiv Hilary Putnam (1926) atrăgea atenţia că deşi mesele,
persoanele şi arta, nu reprezintă decât o „contragere” a scaunele sau cuburile de gheaţă există simultan cu
întregii realităţi; întregul e prezent, chiar dacă în mod diferit, electronii, regiunile spaţio-temporale, numerele prime,
în fiecare individ: realitatea conştientă a inteligenţei şi persoanele ce ameninţă pacea lumii, momentele de
realitatea inconştientă a naturii, raţiunea unei minţi frumuseţe şi transcendenţa etc., înţelegerea lor nu are loc
ordonatoare a realului, a lumii sociale şi instinctul, violenţa printr-o descoperire a realităţii, ci în interiorul unui con-
şi blândeţea, atracţia sexuală şi autostăpânirea, materia şi text cultural şi lingvistic care permite cunoaşterea.
spiritul. Iar în cuvânt, ca şi în artă (cfr. Viaggio terrestre e c) Dacă realitatea e cognoscibilă, rolul principal al
celeste di Simone Martini) se află întreg universul şi de poeziei constă în a propune o interpretare originală a
aceea cuvântul, având atributele lucrului, îl poate numi; îl problemelor existenţiale: de ce trăim, de ce suferim, cum
numeşte şi pentru că obiectul nu e o realitate izolată, ci se se justifică existenţa lumii, care e locul individului în plan
află în legătură cu întregul: orice entitate face trimitere la o social. De aceea, poeţii societăţii globalizate refuză orice
alta şi în acest fel devine partea ei integrantă, dându-i o concepţie estetică a artei pentru artă şi nu cad pradă
semnificaţie. ascendenţei pseudoromantice care încuraja
În aceeaşi manieră, dar printr-un parcurs diferit, Pier superficialitatea şi diletantismul. În general, metrica e
Luigi Bacchini, după ce a reuşit să concilieze aporiile recuperată, fiind înţeleasă ca un ritm intrinsec al versului
specifice Modernităţii (res cogitans şi res estensa), şi cuvântului, capabil să confere demnitate actului po-
trasează un parcurs istoric al materiei: autorul numeşte etic.
obiecte, descrie locuri, epoci, animale, vegetale, indică d) Fundamentală e conştientizarea apusului
nume, lucruri, fapte, teorii, numere. Cuvântul-lucru apare poeticilor din secolul XX ; în interiorul lor se află
acum alocentric, spre deosebire de cel egocentric din dificultatea, dar şi necesitatea inovaţiei căci, ca orice
perioada precedentă, asumându-şi o funcţie interpretativă noutate „decisivă”, se naşte din tradiţie. În ciuda
cu scopul de a găsi un sens. Instrumentele ştiinţifice diferenţelor dintre ei, poeţii acestei perioade refuză în
constituie contextul cultural şi lingvistic ce permite unanimitate lirica concepută ca intuiţie şi liberă manifestare
poezia italianã de azi 47
a subiectivităţii sau ca expresie poetică a unei cotidianul, se ancorează în experienţă. În operele sale
individualităţi absolute. Inovaţia vizează şi instaurarea cunoaşterea filozofică îmbracă haina poeziei. Ce stinge
unui limbaj nou, alcătuit din cuvinte clare şi puternice: Magrelli, Fiori reaprinde.
clare pentru a reînnoda legătura cu cititorul, iar puternice Prin Fabio Pusterla (1957) „şcoala lombardă” întoarce
pentru a restabili legătura cu lumea. Din punct de vedere spatele poeticilor din secolul XX, depăşind minimalismul
stilistic, cuvântul „clar şi puternic” anihilează prăpastia relativist. Pusterla, după o etapă a fragmentarismului tipică
tradiţională între lexicul cotidian şi cel poetic, a căror Postmodernismului, conferă valorilor existenţiale rolul de
punere în comun putea cel mult să producă un „amestec”. fundament poetic, reelaborând moştenirea lui Montale,
Acum nu se mai pune problema separărilor şi distincţiilor Sereni şi Fortini într-un limbaj cotidian, străin de orice
deoarece cuvântul a acostat din nou realitatea. oratorie bombastică.
În rest, ariditatea stilului trebuie interpretată ca o Civilizaţia rustică apare în creaţiile lui Edoardo
linie indefinibilă între cuvânt şi tăcere, cuvânt şi lume, Zuccato (1963) într-o dimensiune etică şi estetică,
dimensiune interioară şi lume, după cum arată şi corelativul propunându-şi să valorizeze cotidianul şi simplitatea unei
„complementar”, prin intermediul căruia poetul face per- lumi pe cale de dispariţie; prin intermediul dialectului,
manent trecerea de la eu la „celălalt” într-o mişcare de poetul reuşeşte să restabilească un raport cordial între
du-te-vino: subiectul nu mai duce povara unei centralităţi cuvânt şi viaţă.
„legislatoare şi creatoare” a universului, ci se află într-un Parcursul extrem al poeziei italiene e încredinţat
echilibru perfect între implicare, proiecţie şi autonomie. poeţilor tineri, în jurul vârstei de treizeci de ani şi în primul
Eu-lui liric i se substituie „eul-om”, situaţia, gestul, rând lui Ricardio Ielmini (1973), care se ancorează în
reprezentarea vizuală ce depăşeşte dimensiunea prezent, de unde extrage aspectul istoric, întâmplările
autoreferenţială pentru a se situa într-o pluralitate cotidiene şi latura individuală. Raportul cu lumea poartă
semantică, cu multiple sensuri. Nu e vorba de o consacrare marca împăcării (Il privilegio della vita, 2000), fără a uita
poetică a relativităţii, ci de conştientizarea complexităţii însă etapa suferinţei. Binele şi răul sunt conciliate într-un
limbajului şi a realităţii, a căror definire prea riguroasă stil aparent transparent, dar conotat cu o puternică
distruge şi sterilizează adevărata natură a „dialogului” şi semnificaţie literară, simbol al deschiderii înspre sensul
a „trăirii”. existenţei şi al afecţiunilor.
e) Finalmente, ceea ce e esenţial e raportul cu tradiţia, Prezentul apare şi în operele lui Cattaneo (1974), dar
cu marile figuri ale secolului XX, cu cei care s-au cufundat e povestit într-o manieră cu totul diferită: la el cuvintele
complet în problematicile moderne şi postmoderne. Se primesc o încărcătură atât de puternică, încât devin
întrevăd cu uşurinţă în operele acestor poeţi o serie de veritabile pietre cu care aruncă fără milă în societatea
prezenţe, chiar dacă interiorizate şi implicit sugerate, contemporană. Cuvântul „clar şi puternic” ia forma
referinţele transformându-se într-un soi de limfă vitală a virulenţei şi a indignării, se încarcă cu o forţă morală aridă
unor parcursuri poetice individuale. Niciunul nu poate fi ce îl împiedică să alunece înspre oratorie. Modelele
considerat drept epigon al lui Montale, Luzi, Sereni, americane îşi găsesc în Cattaneo nu un epigon, ci un
Caproni, Celan (1920-1970) sau Char (1907-1988) etc., veritabil analist.
niciunul nu scrie precum aceştia, dar aluziile la operele lor Realitatea individuală şi colectivă constituie tematica
reprezintă un veritabil dialog cu aceste pesonalităţi poetică şi în cazul lui Federico Italiano, aplecat asupra
exemplare ce au traversat secolul XX. evenimentelor cotidiene, personajelor populare,
Deşi categoriile expuse mai sus ţin mai degrabă de o comunităţii. Poetul nu se limitează la o reprezentare
ordine interpretativă cu caracter general decât de exterioară şi schematică ci încearcă să întrevadă o viziune,
complexitatea fiecărui autor în parte, se poate vorbi cu o formă, o vibraţie secretă, sugerează simbolic o realitate
certitudine de un grup de poeţi care acţionează pentru a percepută filozofică, ajungând astfel la o creaţie autonomă
depăşi în mod decisiv poeticile secolului XX şi a direcţiona şi originală. Dacă Ielmini pleacă de la realitate şi ajunge la
într-un alt sens poezia italiană. O dată cu ei asistăm la simbol, Italiano pleacă de la simbol şi ajunge la realitate.
triumful cuvântului puternic, inteligibil, comunicativ, fer- Poet complet atipic pentru secolul XX e Andrea
ment al lumii, capabil de vigoare fără să cadă în oratorie. O Temporelli (1973). În opera sa aspectul stilistic şi
astfel de atitudine, profund morală şi implicată într-o conţinutistic coincid, ajungând la o împăcare a cuvântului
înfruntare cu realitatea, nu e lipsită de anumite accente de cu realitatea. Reluarea formelor tradiţionale - a poeziei lirice
obscuritate în interiorul unei instanţe polisemice şi în mod special - nu sfârşeşte în anacronism, ca şi în cazul
metafizice. lui D’Elia sau Conte, pentru care aceste forme nu reprezintă
Figura centrală a acestei etape de tranziţie, cel care decât o variantă postmodernă a Neoavangardelor; Andrea
stă cel mai bine mărturie nevoii de o poezie aptă să Temporelli experimentează noi posibilităţi ale cuvântului,
interpreteze realitatea, e Umberto Fiori (1949). Dacă Valerio cuvânt situat în sfera registrului comun, supus însă unui
Magrelli cade pradă aridităţii unei metapoezii desprinse proces de transformare prin intermediul rimei şi al formelor
de lume, Fiori analizează valoarea cuvântului (Esempi, fixe. Într-o primă etapă (Il cielo di Marte, 2005), limitată la
1992, Chiarimenti, 1995), reevaluându-l şi conferindu-i o aspectul biografic, regăsim depăşirea doliului, a
forţă cu totul nouă. În creaţiile sale cuvântul spune; negativismului, a afaziei, a fragmentarismului şi ironiei.
cuvântul comun devine poezie, are puterea de a lărgi Dispare orice urmă de cuvânt-joc, de metaforă subtilă sau
orizonturile de semnificaţie. Chiar împovărându-se cu oratorie, ca de altfel de orice rămăşiţă a unei viziuni despre
afazie filozofică, cuvântul povesteşte, include realitatea, lume bazată pe relativism. Deschiderea sa înspre lume,
nu se iroseşte în ironie şi vorbe de duh, ia în piept chiar dacă prin contingentul cotidianului, nu are nicio
48 poezia italianã de azi
reţinere în a aborda marile teme: timpul, Dumnezeu, poezia, 5 Paul Verlaine, Arta Poetică, Poezii, traducere în limba
sensul existenţei, afecţiunile familiare, transformarea română de Şt. O. Iosif şi C.D. Zeletin, Târgovişte,
istorică. În cazul lui Temporelli poezia devine un puternic Pandora-M, 2002
6 Arthur Rimbaud, Un anotimp in infern, Iluminarile,
instrument de cunoaştere: în locul istoriei, al mitului, al
traducere în limba română de Tascu Gheorghiu, Bucureşti,
temelor sociale, el face apel la o biografie ce acceptă
Albatros, 1979
provocările contemporaneităţii. În opera sa, apraxia 7 GEORGE STEINER, Vere presenze, op. cit., p. 97.
renunţării şi suflul metafizic cedează locul concretului, 8 MAURICE LEROY, Profilo storico della linguistica
simplităţii şi încrederii în viaţă. moderna, Bari, Laterza 1973, pp. 100-101-102.
Vom încheia cu parcursul lui Alessandro Rivali (1977) 9 GEORGE STEINER, Vere presenze, op. cit., p. 107.
şi Davide Brullo (1979). Primul se distinge printr-o claritate 10 FRANCA D’AGOSTINI, Analitici e continentali, Milano,
de-a dreptul cristalină în povestirea istoriei. Versurile sale Cortina 1997, pp. 123-166.
rememorează întâmplări, persoane, situaţii, consecinţe. Cel 11 Ibidem, p. 143.
12 LUIGI PIRANDELLO, Unul, niciunul şi o sută de mii,
de-al doilea transformă cuvântul poetic într-unul profetic,
traducere în limba română de Tudor Moise, Bucureşti,
iar tradiţionala repartizare a timpului în trecut, prezent şi
Univers, 1986
viitor devine o dilatare lipsită de limite. Pentru Brullo poezia 13 EUGENIO MONTALE, Versuri, traducere în limba
e o formă de investire a realităţii şi prin urmare „faptul” nu română de Ilie Constantin, Bucureşti, Tineretului, 1967
e decât una din formele posibile de a fi fost, de a fi şi de a 14 Cfr. GIUSEPPE LANGELLA, «Le frontiere della parola».
urma să fie. Poezia a fost deja materializată, poate să se La poesia italiana dai Vociani agli Ermetici, in Sentieri poetici
materializeze sau se va materializa în diverse forme: aceasta del Novecento, a cura di Giuliano Ladolfi, Novara, Interlinea
e cheia profetică de lectură a lui Davide Brullo, bazată pe 2000, pp. 29-42.
un serios studiu al Bibliei. Viziunea sa e folosită pentru a 15 GEORGE STEINER, Vere presenze, op. cit., pp. 99-100.
16 AMELIA ROSSELLI, Le poesie, Milano, Garzanti, 1997,
elucida istoria trecută, prezentă şi viitoare, în căutarea
p. 338.
fermentului capabil să întreţină cursul prezent şi să
17 GIUSEPPE NAVA, La lingua di Rebora, op. cit., p. 52.
producă altele noi. Nu e vorba doar de o lectură a realităţii 18 FRANCO BUFFONI, «Con i miei soli mezzi». La poesia
sub specie aeternitatis, ci mai ales sub specie di Vittorio Sereni, în Sentieri poetici del Novecento, op. cit.,
perspicientiae. Poezia devine un fel de celebrare liturgică pp. 65-78.
în care ritul apare ca unul din memorialele posibile a ceea 19 MARCO MERLIN, Poeti nel limbo, Novara, Interlinea
ce a fost, este şi va fi. 2005, pp. 67-68.
20 MARCO MERLIN, L’anello che non tiene,
8. Perspective Borgomanero, Atelier 2003.
21 Ibidem, pp. 9-10.
22 MARCO MERLIN, L’anello che non tiene, ed. cit., p.
O antologie al cărei scop nu e consacrarea rămâne
15.
evident deschisă: studiul nostru a trasat o direcţie de 23 NIVA LORENZINI, La poesia italiana del Novecento,
interpretare, una din cele posibile. Prin urmare, rămân Bologna, Il Mulino 1999, p. 164.
valabile şi dezirabile noi perspective, dar mai ales noi
inserări. Sub aspect critic s-a căutat doar corelarea cu
fundamentele teoretice, „istoria efectelor” urmând să de- In his generous introductory study to this anthol-
termine succesul sau insuccesul. ogy, Giuliano Ladolfi openly assumes a militant stance,
Prezentarea nu exclude elementele militante şi which breaks with the neutral spirit of the common aca-
programatice care, deşi absente poate din conţinutul demic surveys. After establishing, in a surprising and
poeziilor, cu greu pot fi negate în substanţa lor şi anume seemingly original, yet paradoxically extremely frequent
dorinţa ca poezia să redevină o artă iubită de marele pub- way, a direct link between the ‘linguistic turn’ in theory
lic, citită şi împărtăşită, să redevină expresia fiinţei umane, and the existing totalitarianisms of the second half of
dincolo, ba chiar împotriva oricărei celebrări a poeţilor the XXth century, Ladolfi distinguishes four stages in
sau cercetătorilor: respectul pentru creaţia poetică trebuie the recent history of culture in general and poetry in
să primeze în faţa oricărui avantaj personal. particular: the first decadentism (1880-1918), the sec-
Acesta este obiectivul major pe care prezentul ond decadentism (1918-1970), postmodernism
studiu şi revista «Atelier» îl urmăresc cu consecvenţă, (1970-1989), and, finally, the globalization epoch (since
implicare şi pasiune. Aceasta e şi perspectiva pe care o 1989). Decadentism in general is, according to Ladolfi,
propunem cititorului român prin intermediul elegantei şi an effect of the breaking apart of the classical link be-
exigentei reviste „Vatra”. tween things and words, and the different manifesta-
tions of this rupture are traced by Ladolfi through the
Traducere de Corina DÂMBEAN various contemporary literary and philosophical
_____ schools. From this perspective, the contemporary Ital-
Note: ian poets and poems gathered here all share a desire to
1 GEORGE STEINER, Vere presenze, Milano, Garzanti
re-suture the broken link between words and things.
1992, p. 48.
Keywords: decadentism, contemporary Italian po-
2 GEORGE STEINER, Vere presenze, Milano, Garzanti
1992, pp. 93-94. etry, postmodernism, linguistic turn.
3 Ibidem, p. 95.
4 Idem.
poezia italianã de azi 49
Fascinaţia acestor versuri trebuie căutată în Această dublă distanţare primeşte, la Magrelli, o
originalitatea cu care poetul, făcând referire la ochi şi dimensiune tematică. Acelaşi spaţiu vital în care el
privire, stabilea caracterul metaliterar al antologiei, la acţionează e circumscris: totul se întâmplă între pereţii
rândul său legat indisolubil de meditaţia asupra gestului camerei „unde nu se va întâmpla nimic şi nimeni/ nu va
poetic, reprezentat cu dificultatea unei legături amoroase: bate”: poetul „va sfârşi naufragiat între gânduri/ în delta
figura feminină încântă şi trezeşte teroare. Dacă, la o primă solitară a spiritului/ complicată ca sexul unei femei”).
lectură, acest nod triplu apare în plan secund faţă de Momentul tematic pentru contemplarea „uneltelor
preponderenţa contemplării de sine (corp şi scriitură), el poetice” este momentul seral care precede somnul, când
ar trebui, în realitate, să fie receptat ca „adevăratul impuls evenimentele reale ale zilei şi cele propuse pentru mâine
subteran, motivul originar al poeziei” (Marco Merlin). îşi pierd din consistenţă şi lasă locul unui fel de epoché,
Nu trebuie să ne scape particularitatea acestei opere în timpul căruia poetul se izolează de lume pentru a se
şi a succesului ei. Procesul disoluţiei raportului dintre observa doar pe sine în exerciţiul scrierii: „înainte de ul-
cuvânt şi realitate ajunge, cu Magrelli, la capăt de drum şi tima curbă a zilei/ culeg cuvinte cu care să dorm”; acestea
Ora serrata retinae încheie un parcurs început cu „se aşează ca nişte cărămizi aliniate/ în varul alb al paginii.
Rimbaud şi Mallarme şi continuat cu liniile orfice, ermetice E un zid care coboară din înalt/ lenta petrecere a semnului./
şi avangardiste: acum cuvântul poetic nu doar că nu Nu este vreo fereastră sau lucarnă ci preţioasă şi
reflectă realitatea, ci devine chiar obiectul scriiturii. Cercul înghesuită/ grijă pentru încleştarea strânsă”. Şi cuvintele,
s-a închis şi drumul a ajuns la sfârşit: potrivit lui de-acum reduse la simple semne, se închid în ele însele:
Wittgenstein, nu trebuie să căutăm sensul unui cuvânt, „Scriitura e o moarte senină”.
ci utilizarea lui; folosinţa cuvântului sau expresiei este De asemenea, sciziunea eului între partea fizică şi
sensul lor. Filosoful realizează o comparaţie grăitoare: cea emotivă, ghem de emoţii de desfăcut, reprimat şi
„Gândeşte-te la instrumentele care se găsesc într-o cutie controlat, şi acea raţiune imperturbabilă, aproape de pragul
de unelte: acolo se află un ciocan, un cleşte, un fierăstru, schizofreniei, exprimă nu doar disoluţia postmodernă a
o şurubelniţă, un metru, o cutiuţă pentru lipici, cuie şi subiectului, lipsit de o capacitate existenţială proiectivă,
şuruburi. Pe cât de diferite sunt funcţiile acestor obiecte, ci şi intelectualismul reductiv la care a ajuns lirica secolului
pe atât sunt de diferite funcţiile cuvintelor”. Iar Magrelli a XX. Ne apare ca o dovadă clară trecerea acestei rigori
ales ca temă pentru culegerea sa tocmai „cutia scriiturii ontologice abstracte a obiectelor în rigor mortis, exprimat
poetice” şi a descris folosirea uneltelor. O astfel de prin intermediul unei simbologii complexe: buzele femi-
operaţiune, atât de raţională, de revelatoare şi nine ca emblemă a linţoliului funebru sau patul şi caietul
clarificatoare, nu putea, inevitabil, decât să provoace ca figuri ale urnei sepulcrale. Şi femeia apare fără chip,
entuziasmul celui care găsea astfel descrisă şi legitimată fără o identitate concretă, exilată din istorie.
o poetică având rezultate deconcertante. De fapt, „prin Al doilea volum, Nature e Venature (1987), reia
intermediul unei maşini stilistice deosebit de exacte, care anumite teme şi aspecte ale primei cărţi, le dezvoltă într-o
funcţionează prin analogii şi comparaţii, scriitorul nu face manieră diversă şi le alătură altora, lărgind orizontul operei
altceva decât să oblige textul să se aplece asupra lui însuşi, şi trecând, după cum recunoaşte acelaşi poet, „de la
fără a lăsa vreodată o cale de fugă actualităţii, surplusului monoscopie la stereoscopie, de la monolit la fragment”.
semnificativ al realităţii-viaţă. Realitatea e semnul său, Epuizată descrierea „cutiei cu unelte poetice”, discursul
realitatea e gândul, scriitura e scriitura unei scriituri” suferă un proces de fragmentare, dispersându-se în
(Daniele Piccini). şuvoaie de imagini mai puţin legate, supuse greutăţii unui
Dintr-un astfel de cadru derivă caracteristicile puse intelectualism mai deschis. „Jocul analogiilor riscă, totuşi,
în lumină de către critică: puritatea raţională şi stilistică, în acest punct, să devină previzibil şi să cadă într-o anume
înclinaţia spre ordonare, analizare, subdiziunea exactă a aplicabilitate (manierism), deşi noile figuri menţin
mişcărilor interioare, concretizate în mod alegoric în imagini vivacitatea şi emblematicul” (Marco Merlin). În acest
şi situaţii tipice, narcisismul autoreferenţial, tema punct nu ne rămâne decât să cotrobăim din nou în cutie,
observării corpului, ca metaforă a poeziei care reflectă pentru a vedea dacă descrierea folosinţei conţine şi alte
asupra ei înseşi, un topos al culturii şi filosofiei franceze posibilităţi. Şi, de altfel, poetul descoperă aici că jocul
contemporane, o anume aură de cartezianism de distrat şi baroc al definiţiei analogice poate continua ad
ascendenţă mallarméană şi valériană: „Rămân prizonier/ libitum. Textele rămân „reci, epigramatice şi antilirice”, ca
în timp ce între mine / şi cerul hârtiei/ vor continua să fugă şi lumea descrisă, o lume de fotografii, „ghipsuri”, „calcuri,
/ urmele cernelei./ Doar despre această interminabilă/ prototipuri sau statui”, un vast instrumentar de referenţi
captivitate ştiu să scriu/ şi scriind creşte / trauma obiectuali, de efigii, de naturi moarte, prinse într-o reţea
prizonieratului meu”. de citate, trimiteri, titluri (absente, practic, din culegerea
Nu trebuie să ne scape din vedere punctul extrem al precedentă) şi referinţe puţin explicite. Însăşi dragostea
parabolei descendente, cel spre care secolul XX a condus reţine atenţia doar prin valenţa sa raţională şi socială.
poezia: divorţul dintre cuvânt şi realitate implică o Explorarea spaţiului deschis nu schimbă registrul.
autoreferenţialitate care a fost percepută fie ca o izolare Aceşti germeni vor fi dezvoltaţi în Esercizi di
de lume (îl avem în vedere pe Mallarmč: „primii veniţi intră tiptologia, carte care, încă din titlu, este plasată în
liniştit într-o capodoperă, şi de când sunt poeţii nu au orizontul nihilist în care se exersează poezia. Termenul
fost inventate – pentru a-i îndepărta pe inoportuni – o „exerciţii” ne duce în zona tehnicii lingvistice , iar cel de
limbă imaculată, formule sacre şi hieratice al căror studiu „tiptologie” trimite la semnalele pe care fumul le trasează
dificil, arid, orbeşte profanul”), fie ca închidere în sine. în aer, dar trebuie înţeles mai adecvat ca „formă de
54 poezia italianã de azi
comunicare care se bazează pe mici bătăi în pereţi”. Opera
prezintă o ulterioară eterogenitate faţă de precedentele, Seara cînd lumina e puţină
în ciuda controlului poematic: structura e formată din ascuns în pat
alternanţa dintre proză şi un grup de poezii în secvenţă de strîng liniile raţionamentelor
1 + 7, 1 + 7; 1 + 9, 1 + 9. Acum nu privirea, ci auzul devine care-mi curg prin tăcerea mădularelor.
locul folosirii cuvântului. Subiectul este destrămat în Aici trebuie să-mi ţes
vortexul sunetului, tratând limba contemporană de o tapiseria gîndurilor
manieră asemănătoare benzilor desenate şi artei materiale. şi aranjînd firele din mine însumi
Ne găsim doar în faţa unei descrieri diferite a specificului să desenez cu mine propria mea figură.
uneltelor lingvistice. Aceasta nu e o muncă
Ajungem la ultima culegere de versuri, Disturbi del ci o lucrare.
sistema binario (2006), al cărei titlu se referă la sistemul Din hîrtie mai întîi, apoi din trup.
folosit în informatică pentru reprezentarea internă a Să isc forma gîndului,
numerelor, pe baza căreia funcţionează, azi, orice dispozitiv modelînd-o după o anumită măsură.
digital, datorită simplităţii lui (un element cu doar două Mă gîndesc la un croitor
stări fizice, deschidere şi închidere a unui releu, dar şi care şi-ar fi propria stofă.
corespondenţă cu valorile logice adevărat şi fals). Aici
Magrelli face revizia cutiei cu unelte, în baza unui criteriu (din vol. Ora serrata retinae)
ulterior de folosinţă, opoziţia: „Uşa templului lui Giano/ a
devenit aceea a lui Duchamp,/ dechisă şi închisă
deopotrivă”, orice cuvânt se dublează în celălalt, termenii
se confundă şi se înlocuiesc, se copiază pentru a se nega. Dacă forţa de gravitaţie, verticala,
Dublul a organizat în sistem şi structură toate aspectele e memoria
vieţii, de la politică la individ, în cea mai intimă percepţie a pămîntului care cheamă la sine
acţiunii sale: „Acum e o lume invadată de ultracorpi,/ în lucrurile
care oricine ar putea descoperi un profil ascuns,/ paralel,/ pentru a şi le aminti,
necunoscut chiar şi lui însuşi”. Poetul observă că „relaţia neliniştea e memoria mea,
dintre opuşi produce monştrii raţiunii, dar e şi motiv de o putere care nu e iubire,
meditaţie asupra condiţiei umane” (Andrea Masetti). ci îndemn la asediu.
Schema mediului social şi a istoriei este transferată Îi simt presiunea ameninţînd
filogenezei umane, în tensiunea dintre sacralitate şi în vreme ce
suferinţă. mă strînge într-o menghină
Dar nodul central al culegerii, care reprezintă punctul în care lovitură după lovitură
extrem al parcursului poetic, nu doar al scriitorului, ci şi al sînt bătut cu ciocanul
întregului secol XX, e constatarea sfârşitului „visului unei ca o nicovală. Iată izbitura
limbi comune”, semn al unei crize care rezistă, în ciuda timpului atrasă asupra mea,
conştientizării dezumanizării provocate de impulsul jocului precipitată
paradoxal sau al logicii combinatorii. De aceea, Magrelli în bătaia pulsului
reprezintă destrămarea procesului de „dezvrăjire” lingvistică negru, nicovală
ce dura de mai mult de un secol în poezie, Ora serrata magnetizată
retinae reprezentând expresia sa cea mai realizată. Celelalte
compoziţii nu sunt decât variaţiuni pe aceeaşi temă.
Giuliano LADOLFI Mă plimb fumînd
Traducere de Veronica BUTBUTA A şi după fiece tras din ţigară
trec prin fumul expirat
şi mă trezesc unde nu eram
unde mai înainte suflasem.
Creionul alunecă
spre pîntecele paginii (din vol. Nature e venature)
iar scriitura se adună în tăcere.
Foaia asta are marginile geometrice
ale unui stat african Că materia ar provoca o epidemie
căruia îi trasez dacă ar fi atinsă în chiar ultimele sale fibre,
şirurile paralele ale dunelor. tăiată precum viţelul
Chiar acum desenez, înjunghiată precum porcul
în vreme ce povestesc ceea ce în propria inimă
povestind se profilează. urlînd la vederea măruntaielor sale smulse;
E ca şi cum un nor
ar ajunge să ia că o asemenea durere ar genera
formă de nor. aceeaşi energie care se dezlănţuie
cînd societatea se sfîşie, văl sacru al templului
poezia italianã de azi 55
Îmbrăţişarea
„Ia uite la copila asta”
Dormi alături de mine iar eu moţăi
şi lipit de chipul tău mă cuprinde somnul Ia uite la copila asta
aşa cum se aprinde o lumînare care învaţă să citească:
de la o altă lumînare care-i trece focul. deschide buzele, se concentrează,
Iar cele două luminiţe stau scoate o vorbă după alta,
în vreme ce flacăra trece iar somnul toarce. pescuieşte, iar glasul ei devine undiţă,
Dar în vreme ce toarce vibrează se întinde, se îndoaie, smulge
cazanul în pivniţă. aceste litere care-i scapă printre degete
Acolo jos arde o natură fosilă, iar acum zboară prin aer
acolo, în fund, arde Preistoria, moarte strălucind
turbe scufundate, fermentate, în soarele pronunţiei.
ard în caloriferul meu.
Într-o neagră aureolă de petrol
cămăruţa e un cuib încălzit Familia poetului
de depozite organice, de roci, de scursori.
Iar noi, lumînări, sîntem cele două limbi Ne iubim atît de mult
ale unei singure torţe paleozoice. însă orice ceartă e un fulger,
aici înlăuntru, strînşi grămadă,
(din vol. Esercizi di tiptologia) vecini în fiece clipă
într-un săculeţ legat de soartă:
Anunţuri imobiliare se aude tare cum
trosnim la fiece izbitură!
Se închiriază vilă dincolo de calea ferată La noi nu se face niciodată noapte,
cu cîrciumioara adiacentă e întotdeauna o scînteie care izbucneşte
capătul liniei de autobus iluminîndu-ne de îndată ce ne atingem.
şi salon care dă spre metrou. Noi ne iubim,
Biete case locuite de gălăgie dar cu o dragoste care orbeşte
unde familii mici şi izolate şi adesea arde.
se strîng – păsărici deasupra firelor Noi sîntem o familie
de înaltă tensiune. Înalta tensiune de cremene.
a averii
şi cea de clasă, înalta (din vol. Disturbi del sistema binario)
tensiune a banului,
acea plesnitură invizibilă Traducere de Al. CISTELECAN
care împarte vacile
pe păşune şi pe voi de noi.
Nu atinge pîrîiaşul care curge pe-alături,
lasă-l să suspine în vreme ce vuieşte
mai departe de-a curmezişul
spre rîul ca arama
contopit
56 poezia italianã de azi
hanno ridotto la politica a baratto, sopraffazione,
scandalo, corruzione, insozzando il termine stesso di
Giuseppe CONTE democrazia e di repubblica. Ed ecco una borghesia
indebolita, instupidita, involgarita, tutta sponsor e spot,
diventata la meno civile e colta d’Europa. […] Capitani,
Giuseppe Conte s-a născut la Imperia, în Liguria, poeti, Cittadini del glorioso Comune di Firenze, la poesia
în 1945. A publicat studii literare, cărţi de călătorie, non è “contro”, voi lo sapete, la poesia è “per” »
romane (ultimul, La casa delle onde, a fost finalist la
Premiul Strega şi a obţinut premiul Mondello) şi mai După Conte, poezia visează, inventează, creează
multe culegeri de poeme. Dintre acestea: L’Oceano e il viitorul. Ea e „pentru” şi nu „împotriva” unei culturi
Ragazzo (1983), Le stagioni (1988), Dialogo del poeta capabile să recupereze energia spirituală şi lărgirea
e del messaggero (1992), Canti d’Oriente e orizonturilor, eliberată de orice dogmă, modă, gust sau
d’Occidente (1997), Ferite e rifioriture (2006). E autorul aventură individuală.
a două antologii, La lirica d’Occidente (1990) şi La Textul programatic al lui Conte constituie fără îndoială
poesia del mondo (2003). A tradus din Blake, Shelley, un model interpretativ adecvat poeziei sale. E imposibil să
Whitman, D.H. Lawrence. A ţinut conferinţe şi a nu-i împărtăşeşti idealurile proclamate, precum şi criticile şi
susţinut lecturi publice în numeroase ţări. auspiciile pentru inovaţiile poetice. Şi nu poţi să nu remarci
emfaza care din sectorul retoric ajunge în cel civil şi moral,
pe urmele lui Vittorio Alfieri, Ugo Foscolo, Giosue Carducci
Clasicismul ca armă împotriva şi Gabriele D’Annunzio, reprezentanţii unei poezii eroice,
capabilă să înflăcăreze cititorii cu «atitudini măreţe».
angoasei depersonalizării Desigur că emfaza stilistică şi recursul la proclamaţii
poate părea inadecvat pentru o epocă „săracă” spiritual
Figura lui Giuseppe Conte constituie, fără îndoială, precum cea în care trăim. Apelul la mitul clasic în era ştiinţei
o prezenţă în poezia italiană contemporană; asta şi datorită riscă un inevitabil şi imediat suicid. Se poate divaga la infinit
sprijinului mass mediei şi notorietăţii editurilor la care despre semnificaţia emblematică a divinităţii, dar un astfel
publică. Giuseppe Raboni l-a inclus în „Generaţia ’68”, de demers prezintă aspecte alunecoase: pentru Giuseppe
împreună cu Bellezza, Cucchi, Frabotta, Lamarque, Viviani, Conte zeii sunt nişte prezenţe preistorice în stirpea umană,
Cavalli, Carifi şi De Angelis, denumire pur cronologică, reprezintă originea vegetaţiei şi a solului; întruchipează
deoarece profilul său absolut originar îl recomandă pentru uimirea umanităţii din momentul în care a avut conştiinţa
o panoramă a generaţiei din zilele noastre. faptului că se află în mijlocul unei naturi minunate şi teribile,
El e, de fapt, fondatorul Mitomodernismului, mişcare dătătoare de viaţă, dar şi condamnatoare la moarte. Prin el
ce a încercat să revalorizeze poezia clasică prin recuperarea renaşte figura poetului profet: «Dopo, passate l’acqua e la
mitului şi a unei concepţii preromantice despre poezie. terra credi / che ci riconosceremo? Che gli occhi / ci
„Proclamaţia” sa din 1992, făcută în faţa mormintelor de la S. aiuteranno?» e «La terra, l’amore, lo sono / un Giardino che
Croce din Florenţa, celebrate de altfel şi de Ugo Foscolo la l’anima ha soltanto/sognato, a lungo?».
începutul secolului al XIX-lea în Sepolcri, a suscitat reacţii În volumul său cel mai cunoscut, L’Oceano e il
contradictorii. Conte instituia întâietatea poeziei, născută din Ragazzo, Conte se face interlocutorul zeilor şi interpretul
forţa spiritului şi nu din limbaje sau simboluri, denunţând sufletului lumii, iar în Canti d’Oriente e d’Occidente
clasa politică ce a comis adevărate crime împotriva culturii. actualizează, dintr-o perspectivă mai matură, elemente din
Aceşti conducători se aseamănă mult cu „vulgul doct, avut operele precedente.
şi nobil” descris de Foscolo şi care, pentru că a redus cultura Inspirându-se din autori persani, arabi sau turci,
la joc, modă şi exhibiţionism, trebuie puşi la zid: Giuseppe Conte abordează în L’Oceano e il Ragazzo, sub
identitatea poetului Yussuf, teme precum dragostea,
«Capitani, poeti, Cittadini del glorioso Comune di divinitatea sau efemeritatea existenţei într-o perspectivă
Firenze, siamo qui a Santa Croce per riaffermare il primato absolut nouă. În Carme ai Lari, după modelul lui Ugo
della poesia: dove meglio che qui, nella città di Dante, Foscolo din Sepolcri, stă de vorbă cu tatăl său aflat în
davanti alle tombe di Alfieri e Foscolo? Non abbiamo altre mormânt. În alte poezii se concentrează mai degrabă pe
armi che il linguaggio, i simboli, la forza dello spirito. Ma căutarea formei, propunându-şi să inoveze versul tradiţional
si spiritus pro nobis, quis contra nos? Lo spirito, l’energia de unsprezece silabe. El încearcă o sinteză între diferite culturi
spirituale. In Italia è esistita una classe politica e pentru a oferi exemplul unei poezii apte să pună în discuţie
intellettuale che ha commesso dei veri e propri crimini marile probleme ale umanităţii, făcând apel la tradiţiile ce au
contro lo spirito, e che va giudicata, processata e bandita influenţat cultura întregii umanităţi în epoca globalizării.
innanzi tutto per quello. “Il dotto, il ricco ed il patrizio Giuseppe Conte a avut mereu două obiective
vulgo” descriveva così Foscolo la classe dirigente dei consubstanţiale: să îndepărteze poezia de gratuitatea
suoi tempi. Non molto è cambiato: ed ecco uomini di Neoavangardelor şi să-i redea demnitatea. Opera sa e mai
cultura che hanno ridotto la cultura a gioco, moda, ricamo, degrabă una de rezistenţă decât de construcţie, rezistenţă
idiozia, esibizionismo; che hanno diffuso, nei casi migliori, împotriva obscurităţii, rupturii dintre cuvânt şi semnificat,
una cultura senza fede, senza valori, incapaci di slanci punerii „en abîme” a poeziei. El şi-a urmărit obiectivele
generosi, di avventure spirituali. Ed ecco politicanti senza cu pasiune, folosindu-se de instrumentele împrumutate
dirittura, senza tensione etica, senza spinta ideale, che de la tradiţie, din păcate anacronice şi inapte să sondeze
poezia italianã de azi 57
Va fi fost către două sau trei alaltăieri Gîndeşte-te, n-am plantat niciodată un copac,
dimineaţa cînd m-am strecurat în pat şi n-am avut niciodată un fiu.
ţi-am vorbit. Tu dormeai şi mi-am lipit Semăn atît de mult cu marea,
pleoapele de pleoapele tale calde. Voiam solitar, sterp.
Nici un cipres încreţit, nici o salcie
să-ţi spun cîteva vorbe străine pentru noi, din cele plîngătoare şi bleagă, nici o euforbia
de dragoste care înveşniceşte: capitularea ramificată ca o deltă, nici un piersic
mea a fost tragică: regulile jocului fuseseră abolite. nici un prun nici un măr
Dincolo de pleoapele noastre nu ochii, doar orbitele. n-am făcut să crească, nici o crenguţă
roşie sau albă în martie, nici un mic
Degetele noastre de piatră şi coapsele pui de om.
şi inimile şi picioarele noastre sleite şi uscate, deja
pline de cîrcei şi cuiburi pentru bufniţe. Nu vom mai fi Aşa cum unda se loveşte de mal
Niciodată împreună. Nu ne vom mai vorbi niciodată. fără a-l fecunda, fără a-i lăsa
Vînturi altceva decît alge şi rădăcini prăpădite
tot aşa – n-o spui? – eu mă lovesc
viitoare vor sufla pe ferestrele noastre dinspre marea de viaţă.
îndepărtată noi vom fi şoareci meduze Şi totuşi l-am iubit,
Pămîntul,
flori - Te-am iubit.
(din vol. Le stagioni)
Metamorfoză de iubire
Though they sink through the sea they shall again; Fiinţă colectivă
Though lovers be lost love shall not.
(Dylan Thomas, And death shall have no dominion) Potrivit lui Socrate al lui Valéry fiecare om se naşte
mai mulţi şi moare unul. Goethe, în schimb, a devenit,
Giuseppe era numele meu îmbătrînind, o fiinţă colectivă.
de creştin, acum nu mai am nume: sînt
albine şi şopîrle, pietre şi mimoze, marea:
ea nu mă va putea recunoaşte. Am străbătut vîrste, boli, bucurii,
cărţi, dureri, iubiri, mări.
Ea n-o să-mi mai poată spune: iubire. Nu sînt încă bătrîn, dar nici
Vom putea zbura împreună spre stupul tînăr, chiar dacă din 62 încoace
soarelui, alături şi necunoscuţi, prăbuşindu-ne tot adun tăceri şi dorinţe.
în surpăturile abrupte de pe plajele Cine-am fost? Cine sînt?
pietroase, vom putea fi două cochilii în tăcerea Giuseppe Conte, un puşti
adîncului. bun la matematică, la italiană,
(din vol. L’Oceano e il Ragazzo) slab la fotbal, plin de visuri,
58 poezia italianã de azi
adolescentul dispreţuitor care a sărutat-o cînt, în vreme ce timpul ne jefuieşte.
pe Norma, care a navigat de la Le Havre Cîţi trandafiri s-au deschis în această dimineaţă
la Southampton prin furtună?
Soţul care rămîne credincios şi cîţi se vor scutura mîine
trupului nevestei, fiul ori sub rafalele uraganelor
care-şi vede tatăl stingîndu-se, sfîrşind,
prietenul zgomotos, iubitul se vor veşteji. Timpul ne înfrăţeşte
rece, retractil, călătorul pe noi care ne mişcăm sub acelaşi cer.
care a văzut vulcani, pustiuri, oceane?
De aceeaşi vîrstă cu Paris şi Elena Nu e aceeaşi pentru noi toţi luna
cu Agamemnon şi Clitemnestra aceea ce seamănă cu o rodie
cu Homer Hafis Mahomed Goethe şi
Borges, cine voi fi pînă la urmă, cîţi desprinsă încetişor de pe creangă?
vom muri? Dar eu sînt înţelept pentru că iubesc
Aşa cum zici, ar trebui să plec din nou. Act de adoraţie a tinereţii
N-am fost niciodată fericit într-o casă.
N-am fost niciodată fericit în mijlocul familiei. Credeai că te duci, tinereţe
N-am avut niciodată nostalgii, cînd eram asemeni unui musafir ingrat
singur şi departe. Toată minunăţia care pleacă dintr-o casă fără a-şi lua rămas bun
lumii era, pentru mine, plimbarea aceea aşa cum dispare bruma de pe pajiştea
de-a lungul ţărmului înalt al mării cînd, de munte cînd trece dimineaţa.
cu cărţile de şcoală într-o servietă, cu pasul sprinten
mergeam şi respiram vîntul Însă eşti încă aproape.
de culoarea sării şi a agavelor
şi-mi închipuiam că ţin o puştoaică Credeai că faci pe şmechera, că mă tragi pe sfoară
de mînă: minunăţia, rasa puternică după ce m-ai rănit atîta
a viselor, cărţile, filmele, cu neurastenia ta tulbure
călătoriile lungi cu trenul cu dorinţa ta de nesăturat
lungile traversări ale sufletului cu timiditatea ta de fecioară
dar niciodată zidurile unei case, niciodată.
care mereu îmi strîmba gura.
(din vol. Dialogo del poeta e del messaggero) Tu eşti însă încă aici, în ciuda
părului, a firelor care se ofilesc
a unghiilor care se macină şi cad
Sînt aici, întins pe un covor a oaselor care obosesc, încă mai ai
Psalm
Lui Yves Bonnefoy Maurizio CUCCHI s-a născut la 20 septembrie 1945
în Milano, unde şi trăieşte. A absolvit Universitatea
Îndrăznesc să te invoc în această Europă oarbă Catolică cu o teză despre Nelo Risi şi Andrea
istovită de zăpuşeală şi secetă Zanzotto. A fost cronicar sportiv din 1960 până în 1971,
erodată de inundaţii şi prăbuşiri activitate pe care a reluat-o şi pe care continuă s-o
continent de cenuşă şi scursori exercite sporadic la diferite ziare, de la Italia Oggi la
unde suverani de necontestat sînt Corriere dello Sport şi Rigore; de asemenea, a predat
Nimicul şi Supermagazinele. în învăţământul mediu din 1972 până în 1981. S-a impus
în faţa criticii şi a publicului încă de la prima sa culegere
Îndrăznesc să te invoc şi să sper, Poezie. de poezii, Il Disperso (1976). De-a lungul anilor a fost
consultant editorial, critic literar şi traducător (Flaubert,
Fără să fiu nici David nici Solomon Lamartine, Mallarmé, Stendhal, Villiers de l’Isle-Adam,
fără a le avea nici pe Betşeba nici pe Sulamita Prévert) şi a colaborat la numeroase reviste, Paragone,
şi fără să cunosc limbajul Belfagor, Nuovi Argomenti, şi la paginile culturale ale
şoimilor sau al furnicilor mai multor ziare, l’Unità, Il giorno, Tuttolibri, Pano-
eu te invoc – întoarce-te rama, Il Giornale, La Voce. În 1980 publică Le
întoarce-te asemeni unui mai meraviglie dell’acqua, doi ani mai târziu micul poem
luminos-sălbatic Glenn, iar în 1987 apar Dama del gioco şi Poesia della
şi asemeni primei raze fonte. Din 1989 până în 1991 a condus lunarul Poesia, a
a zorilor făcut parte din comitetul de lectură al Societăţii de
respirînd şi strălucind. Poezie şi al publicaţiei Almanacco dello Specchio, iar
actualmente colaborează la Avvenire şi la Stampa şi
Întoarce-te, întoarce-te. îngrijeşte, la săptămânalul Lo Specchio, o rubrică de
Şi adu înapoi păduri, suflete, catedrale. poezie ce dedică mult spaţiu şi poeţilor în curs de
Adu înapoi ceruri, grădini orientale. afirmare. În 1996 a îngrijit, împreună cu Stefano
Întoarce-te, întoarce-te Giovanardi, ediţia unei Antologii a poeţilor italieni din
Fecioară, Venus, Africă. a doua jumătate a secolului douăzeci, editată în
colecţia „Meridiani” de la Mondadori. Printre ultimele
Nu vei mai fi aceeaşi sale lucrări se numără: L’ultimo viaggio di Glenn
vei emigra, te vei schimba (martie 1999), Poesie 1965-2000 (2001 şi 2003), L’uomo
iar noi nu te vom mai zări che mangia (2001), Per un secondo o un secolo (2003),
aşa cum n-a văzut Moise Pămîntul Făgăduinţei. 101 poesie per sopravvivere (2004) şi romanul Il male è
nelle cose (Milano, Mondadori 2005).
Dar întoarce-te, întoarce-te, Poezie.
Îndrăznesc să te invoc şi să sper.
Stînd aici, pe malul unui torent secat şi aşteptînd.
Şi încă, printre ruine, cîntînd. Deriva minimalismului
obscură şi lipsită de speranţă întunecă acea figură paternă Să aruncăm o privire asupra TOPOGRAFIEI CASEI:
din liniile căreia ar putea încolţi identitatea unei fiinţe umane. – Toate lucrurile, în felul lor,
Acest poet adevereşte că orice tentativă de a scurta erau în ordine, la locul cuvenit. Un sens,
distanţa dintre cuvînt şi realitate, cînd nu e construită pe pricepi, nu lipsea. Dar cel
o concepţie globală şi vitală a omului, e destinată intrat puţin după (poate, mi-ai spus
falimentului şi produce doar decepţie şi „rătăcire”: cuvîntul după perdea, unul de la poliţie) ce-a înţeles?
e regăsit, e adevărat, dar numai după ce el a „murit”. Vreau să zic din ciocanul de carne lăsat
pe frigider sau din mărul
Luciano LADOLFI pe jumătate curăţat, tăiat, devenit negru; din sticla
Traducere de Alex. CISTELECAN de vermut rămasă fără dop, într-un colţ al mesei,
cu paharul acolo...
Casa, străinii, rudele apropiate Afară erau damigenele, sticlele goale. Toate
umbrelele
1 atârnate de bara de fier a uşii interioare.
În aproprierea... găsită Lambretta. Prăfuită,
în bucăţi. Niciunul dintre noi nu s-a gândit vreodată (Să aibă oare vreun amestec vecinul
serios să o scoată. Poate teama. Cotrobăind prin sertar de la etajul de jos, care iese mereu după unsprezece seara
ca totdeauna, pe urmă hoţomanul a pescuit cu faţa lui de vampir?)
din el un elastic, o fotografie sau două,
un dinte de lapte şi o buclă rămase în portofel, (Nu mi-am ascuns niciodată unele slăbiciuni
zece lire (fără vreo legătură...) – Să te duci la dentist
la ora cutremurului poate fi ademenitor.
Pe deasupra îmi amintesc că atunci când veneam Şi, în plus, după, să ieşi, să faci înconjurul casei,
sus pe scări să ţii mâna la gură, să-i spui primului pe care-l
era joi, la sfârşitul şcolii, către amiază; dar mai era întâlneşti şi te salută: „Ştii,
şi o altfel de întoarcere ca de-obicei... Va fi avut scuză-mă dacă vorbesc rău sau am un rânjet
un clenci. macabru. Vezi,
îmi lipsesc dinţii, chiar aici în faţă...”
Acum însă iată-mă şi:
– Crede-mă, faci caz Cum zice, după cele întâmplate, vecina dentistului:
de acel mers cu picioarele trase după sine şi tot, cu „Dacă lumea, dragă domnule,
ochişorii ar gândi ceva mai des
încă miciţi, în pijama, stângaci ca un câine, ar fi mai puţină răutate”. Iar eu
ţeapăn, scrobit. Dar ce-i frumos roşu de vină, pe jumătate tâmp, cu părul
e că îmi amintesc. Şi atunci cu ce faţă deja aproape tuns la zero,
să mimezi altădată tonul just, cuvintele, justificându-mă după cum urmează: „Dar eu n-am
cam trase de păr, adică; îmbrăcămintea cumva? nicio legătură,
eu n-am făcut nimic... infarctul... ştiţi prea bine...”
(Că morţii sunt doi? Dar cel drept? Şi-mi atingeam nasturii hainei.)
Indiferent? Iar primul,
ca un fel de confidenţă nocturnă, nu e o rudă apropiată? 3
Foarte apropiată?) Primele semne, dacă bine ne gândim,
nu au lipsit. E reapariţia
(Spune-mi tu cum se poate. Acum câteva zile la care nimeni nu se putea aştepta. Dat fiind că apoi,
era acolo şi-şi făcea treburile. Părea liniştit.) pe fotoliu, poate cu lacrimi, s-a vorbit
de dispariţie. Dar, concret, ce ştiam?
A murit de infarct (sau într-un accident de maşină, Aminteşte-ţi însă, fără să cauţi vinovăţii, de apa
de un rău, din pricina unei pietre): pătrunsă noaptea pe sub geamuri în absenţa
da, noastră, de crăpătura
bine, dar va fi fiind ce brăzdează întreg tavanul, chiar de podul
totuşi un vinovat, un responsabil de deasupra camerei din fund şi pe care
direct, cineva care l-a scos din joc. nici măcar n-am avut grijă să-l cercetăm
de lampadarul ce se leagănă, de poliţele pe jumătate
2 putrede.
Nu ne trebuia paharul acela spart.
Mai puţin decât un simbol. Ceva mai mult Astăzi, apoi, ca şi cum n-ar ajunge, uite aici!
decât o fixaţie. Sau invers. Şi apoi Apropie-te,
rana, ţâşnirea, plasturele. Nu-mi place s-o priveşte un pic aici, îţi zic, aici dedesubt. Îmi creşte
mărturisesc, mucegaiul,
dar din fericire nu eram acolo. mucegaiul pe talpă!
62 poezia italianã de azi
Fapt e că tatăl meu, da,
cunoştea literele, cultura: London,
Steinbeck, Coppi şi Bartali, Oscar Ultima călătorie a lui Glenn
Carboni şi Gazzetta (fragmente)
dello Sport. L’officina. Iar cămăşile acelea de atunci,
largi, pantalonii înalţi în talie, mantaua lungă... Prima imagine e a lacului Garda,
săpată în alb şi negru până la Ortles.
M-am întrebat de ce
umblătura aceasta continuă Voi fi fiind doar un copil,
a gunoierilor, aici, înăuntru. Şi a muncitorilor dar tatăl meu e veşnic viu.
care se duc şi vin şi murdăresc scările. (Cine ştie acum
cum se va pustii cu totul plăcuţa de pe uşă.) După Iugoslavia, în iulie ’41,
cu iscălitura-nflorită
o saluta pe Magda.
Harta comorii
2
Îl revezi întorcându-se cu Corriere, relaxat; Băieţii în uniformă au fost drăguţi,
spunând lucruri precum „cel puţin dacă circuli dar în arhive n-a mai rămas nici numele
cu troleibuzul sau cu metroul dintr-un om care cu patruzeci de ani înainte,
poţi auzi ce mai spune lumea. Poţi citi primăvara,
pagini din cărţile altuia. Contempla îşi făcuse excursia cu motocicleta
nevăzut amănuntele chipurilor, hainelor.” prin verzile trecători demarcate.
Surâzător
în căutarea trezirii: „Dimineaţa nu am nevoie
să mă scol devreme & endash; sau târziu. Dar seară
de seară În peisajul orbitor,
trag ceasul. Îl pun pe 8 cu privirile goale căutam pista
(sau pe 9). Aud sunetul şi rămân pe loc. Dorm, şi orizontul ca să străpungem furtuna.
trândăvesc. Poate îmi face bine.” Eram copleşiţi de viziuni fantastice
şi de teama de necunoscut.
Dintre cuvintele adunate, o frază, Geru-i lipise pe morţi de pământ.
spusă, repetată, auzită cam de toţi:
spune că se duce în căutarea a ceva
nemaipomenit, cine ştie ce. Treburi;
se va fi smintit. Umbla prin Lecco chemând-o,
îi vorbea cu mândrie de eroicele împănate.
(Fapt e însă că portăreasa mi-a arătat, cu ochii spre cer, Dar era uşor şi atât de supus
„el, el! Nu cel de colo...”) în evidenţa iubirii sale.
(Din RĂTĂCITUL)
Antonio RICCARDI pregăteşte, însă, s-o sustragă uitării, prin evocarea numelor
tutelare ale familiei, fie că e vorba de strămoşi reali, fie că
e vorba de figuri învăluite de o aură legendară; prin
Antonio RICCARDI s-a născut la Parma, în 1962. mijlocirea sentimentului de apartenenţă la un destin uman
Trăieşte la Sesto San Giovanni (Milano) şi lucrează în comun, privilegiat de sensul ciclicităţii impus de ritmul
domeniul editorial. A publicat volumele de poeme Il satului şi al naturii, aceste frămîntări şi-au găsit deja
profitto domestico (Mondadori, 1996) şi Gli impianti expresie la mulţi poeţi ai secolului XX, la Luzi şi Bertolucci
del dovere e della guerra (Garzanti, 2004). A studiat îndeosebi. Cît priveşte versificaţia, mai narativă şi de o
filosofia şi s-a specializat în Renaştere. respiraţie mai amplă decît a acestuia din urmă, Riccardi
prezintă o mai mare densitate expresivă şi o mai mare
sobrietate faţă de excesul de compătimire elegiacă ce
caracterizează operele lui Luzi. În realitate, el pare dominat
Tradiţia ca barieră împotriva de dorinţa de „a anula eul liric pentru a-l disemina în
minimalismului evocarea spiritului strămoşilor, care vizitează locurile
aparţinînd familiei sau le deplîng ei înşişi în noile contexte,
Antonio Riccardi a debutat în 1996 cu Il profitto obişnuiţi deja cu sensul unei dezrădăcinări vinovate”
domestico, în prestigioasa colecţie Mondadori „Lo (Marco Merlin).
Specchio”, după o semnificativă serie de apariţii în reviste Datoria amintirii faţă de o lume pierdută domină şi a
şi în volume eterogene (de pildă, în Primul caiet italian doua culegere de poezii, Gli impianti del dovere e della
de poezie contemporană, editat de Guerini şi Asociaţii guerra (2004), după cum arată chiar titlul. Potrivit
săi în 1991). Debutul aduna această producţie şi definea autorului, abandonarea satelor a produs pentru mulţi
totodată o fizionomie poetică precisă. Cartea se bazează adoptarea unei modalităţi de viaţă simţită ca incongruentă
pe o istorie de familie, narată prin intermediul unor în raport cu cea anterioară, percepută şi ea ca imobilă,
întîmplări şi locuri prin care au trecut diversele personaje. veşnică şi angoasantă, dar care, totuşi, păstra o frumuseţe
Povestirea poetică preferă descrierii evocarea faptelor, fulgurantă în raport cu producţia industrială, feroce şi
aluzia la secretele unui asemenea microcosmos interiorizat lipsită de speranţă. Tema datoriei e tratată în două medii
mai degrabă decît străbaterea unui spaţiu exterior al practice întreţesute pentru totdeauna: munca şi războiul.
evenimentelor şi situaţiilor. Autorul nu pare interesat de Realităţile de intreprindere sînt construite în analogie cu
fapt de celebrarea sau de reamintirea întîmplărilor familiei exerciţiile războinice şi cu structurile armatelor.
sale, cît de descoperirea, scobind în ele, a sensului Evocarea lumii ţărăneşti se sustrage schemelor
propriului destin, de găsirea fundamentelor ancestrale ale idilice, atît ale tradiţiei, cît şi ale nostalgiei. Poetul n-o
propriului mod de raportare la existenţă. identifică nici cu amintirea fericită a copilăriei, nici – cum
Aşa cum a spus Marco Merlin, „cu o răbdare infinită, face Pasolini – cu alternativa la civilizaţia industrială; o
săpînd şi săpînd iarăşi, repetîndu-şi cu obstinaţie datoria vede mai degrabă ca pe o lume dotată cu o solidă unitate
de a reface memoria şi profitul, poetul e chemat să vegheze a valorilor, în care ritmurile anotimpurilor, simbioza cu
pentru ca ceea ce urmează a fi spus să fie corect adresat şi animalele şi cu plantele introducea individul într-o armonie
mai ales să nu fie spus niciodată inutil. Din această datorie azi pierdută. Precum la Pavese în Lavorare stanca, nu
îndîrjită, absolută, răsare lumina care transformă resturile există nicio concesie pentru sentimentalism: lumea rurală
reînviate din trecut în indicii ale viitorului. Poetul nu e o lume angoasantă, violentă, pentru că natura însăşi e
cunoaşte sfîrşitul operei pe care o scrie: e inclus în aşa violentă. Se schimbă uneltele şi mijloacele, dar e ca şi
măsură în ea, încît n-o poate configura din afară, în neschimbată lumea rurală ca atare: rădăcina e o ciclică
conformitate cu o voinţă senină a aproprierii: în dicţiunea imobilitate.
sa cuvintele se repetă asemeni zilelor cuiva care e supus Evadarea din îngustimea unei astfel de condiţii către
unei voinţe superioare, şi de aceea se teme de orice frag- o existenţă mai senină produce o deziluzie chinuitoare,
ment, ca şi cum s-ar afla în faţa infinitului”. Leitmotivul deoarece munca la fabrică nu economiseşte lacrimile
trebuie individualizat în datoria de a transmite întocmai muncitorilor care se scufundă în „bolgia celor vii”, unde
sentimentul care a definit tradiţia familială, şi anume acea ţipătul matinal al sirenei „roade /.../ orice lucru datoriei/
fidelitate faţă de soarta obscură înscrisă în neamul de întorcînd de dedesubt oraşul satelit”. Culegerea e, de fapt,
care aparţinem, acea voinţă de a nu trăda, în ciuda oricărei centrată asupra istoriei localităţii Sesto San Giovanni care,
insidiosităţi externe, instinctele de supravieţuire care, bio- în anii ’60-’70, era Stalingradul Italiei şi care dădea de
logic, se descoperă în sînge, în caracterul moştenit în lucru la 20000 de muncitori, majoritatea navetişti de prin
cadrul contextului „domestic”. Împotriva acestui instinct văile de lîngă Bergamo sau Brescia sau din cîmpia venetă;
se ridică ameninţarea cu ruinarea economică, ceea ce, în şi, desigur, emigranţilor din Sud.
conştiinţa strămoşilor, se leagă strîns de pierderea Contrapunerea celor două lumi e netă; nu există nici
identităţii, de disoluţia morală şi psihologică derivată din o posibilitate de conciliere: lumea rurală şi cea industrială
trădarea „datoriei” de „a scoate profit”; iar falimentul au în comun doar dificultăţile existenţei, dar sînt diferite
acestei iluzii e interpretat ca metaforă a dezintegrării însuşi prin faptul că fabrica a dezrădăcinat individul din acea
sensului lumii – problema centrală a culturii occidentale condiţie de viaţă naturală care, în ciuda greutăţilor, îi
în trecerea ei de la modernitate la postmodernitate. conferea, totuşi, sens, unitate şi armonie.
Fondul întîmplărilor e reprezentat de dispariţia Şi pe plan stilistic există diferenţe clare: mai lirice şi
civilizaţiei rurale. Scriitorul, prin intermediul poeziei, se mai evocative sînt piesele dedicate amintirii bunicului, un
64 poezia italianã de azi
dragon de cavalerie care moare în primul război mondial,
ca şi cele ce-l au ca protagonist pe tatăl care, vara, „cobora Argonaut cu sirenă
cu Alfa înspre răsăritul cîmpiei/ către domeniul Cattabiano” (Brasilia, 2007 vara)
şi „venea de la Sesto cu animale sălbatice/ pume, pantere,
la sfîrşitul săptămînii”, iar „duminica se întorcea la I
Stalingrad/ înclinîndu-se în faţa datoriei faţă de soarta
noastră./ Îl priveam cum pleacă, de sub castan,/ fără să De pildă,
mă gîndesc că poate nu se simţea bine”. Cînd privirea în morala cinegetică
poetului se mută asupra oraşului industrial, găsim o mai tainei morţii i se adaugă
mare potenţă expresivă, dobîndită prin intermediul taina animalului.
limbajului economic, poetul vorbind astfel de „producţie
îngheţată”, de „servicii abandonate”, de medii terifiante II
de lucru: „Angajau cîte o sută pentru a fi siguri că rămîn
vreo cinci, deoarece era o muncă îngrozitoare, era bolgia ...uite-o că pleacă – s-a gîndit imediat.
celor vii”. Riccardi reuşeşte să depăşească primejdia A alergat de-a lungul aripii planimetrice
imitării codului sindical sau cea a cercetării istorice prin pînă la trupul păsării destins în zbor
mijlocirea unui stil ridicat din versificaţie: „Sînt deja acolo şi jos pe esplanada ministerelor.
muncitorii de la Victoria/ ultima echipă în căutare de metal/ S-a oprit dinaintea viitorului
în pădurea care înghite oraşul/ în ultimul an al fabricii/... Congres naţional,
Ah, biet oraş – se gîndeşte unul – îţi vei pierde ruinele/ şi în lumina obişnuită a formelor albe
nu va rămîne nimic din tine... apoi vedem vulpi şi cîini şi poate a auzit schelele inelare
fugind în afundul/ pădurii cadastrale”. întinzîndu-se sub copertine
Reconstrucţia relaţiei dintre cuvînt şi realitate e
urmărită de Riccardi prin intermediul unei „narativităţi III
epice”, concept ce trebuie înţeles într-o manieră diferită
faţă de schemele tradiţionale apărute pe urmele ...iat-o, pleacă iar – şi-a zis.
concitadinului său Attilio Bertolucci. Aici nu mai găsim A tăiat repede piaţa în diagonală
stilul sublimelor, nu mai dăm peste celebrări de eroi sau pînă la dioscurii de bronz şi mai departe
acţiuni; centralitatea povestirii e încredinţată mediilor spre tufişurile din spate de la Planalto.
modificate de dezvoltarea economică, medii care dacă, pe Apoi din pricina soarelui nu s-a mai văzut.
de o parte, nu lasă loc protagonismelor de nici un fel, pe ...nimic, şi acum? – aproape cu părere de rău,
de altă parte aduc o „coralitate” anonimă şi fragmentată. privind verdele tremurînd de frig.
Influenţele minimaliste ale „şcolii lombarde”, apropiate,
sub multe aspecte, de ceea ce face şi Maurizio Cucchi, Uneori mi se pare că văd totul şi înţeleg
deşi ajung la rezolvări interesante prin extensie şi că adevărul e ceea ce se face făcînd.
aprofundare, se traduc, totuşi, adesea, în simple rezumate Dar cine mă asigură că asta-i de-ajuns?
ale unor scene ori ale unor evenimente istorice sau fapte
diverse. Doar amintirea mai poate conferi identitate, IV
deoarece schimbarea epocală, distrugînd lumea rurală, a
produs doar ruine şi suferinţă. „Dezorientarea”, dintr-o Brasilia, puţin mai încolo de Idroscalo.
situaţie geografică, devine una existenţială şi implică acea De ce anume fuge de nu de la slujbă?
lume a valorilor în care „profitul domestic” producea şi el Sau de împuşcătura fără direcţie
suferinţă, dar, în acelaşi timp, producea identitate şi sens. pe care aerul elastic o repetă – aşa cum pescăruşii
şi porumbeii în zboruri largi peste Milano
Luciano LADOLFI trec speriaţi şi nu se aşează.
Traducere de Al. CISTELECAN Nimeni din această cîmpie nu încearcă să zboare
niciodată şi nici nu rîvneşte vreodată la frumoasa Sirenă.
VI X
existenţiale. În cea de-a doua parte, spre exemplu, Între vânt şi apă
prezenţa unui mediu domestic, unde se îndeplinesc
gesturi cotidiene şi rituale şi se adevereşte un destin Din acest punct înainte încep ţipetele,
ades plin de durere şi semne indescifrabile, se joacă între despre care nu ştie nimeni cum sunt posibile.
accente copilăreşti de basm şi prezenţa animalelor, Din acest punct precis înainte încep ţipetele
semnale ilizibile, des dominate de haos: „dorm vrăjitoarele care se propagă ca nişte sonde în spaţiu
pe vatră/ fumând pipă […] şi totul e lins şi sorbit/ de sau ca nişte rachete pornite să nu se mai întoarcă
sălbăticiuni la adăpătoare,/ se coace încet un copil în ori ca nişte maşini neliniştite care aşteaptă,
cuptor”. Tocmai la această graniţă, poetul ascultă din fulgerate de violente descărcări de energie statică.
nou, în mod montalian, vocea înaintaşilor şi contemplă Aceste ţipete pe care nu le înţelege nimeni nu se
destinul fiinţei umane. Fără îndoială, ermetismul lui Ceni nasc şi nu ajung,
nu se limitează la un experiment lingvistic ce îşi e singurul pur şi simplu încep în punctul precis în care încep.
scop, ci se configurează ca instrument pentru a revela Sigur e doar că de-aici înainte sunt crengi
nucleul misterios al experienţei. „Astfel, în acest peisaj usturătoare, cîrlige de
rarefiat, mişcat şi arid, până şi subiectivitatea devine un salcâmi şi spini ascuţiţi, colţi lungi de portocali amari
lucru printre multe altele, subordonată dispariţiei şi unei şi lămâi cruzi, şi orice plantă purtătoare de spini şi
eclipse pe care folosirea obsesivă a metaforelor şi a tot ceea ce împunge, stolul dens şi sfredelitor al
metonimiei o confirmă, împreună cu întregul necessaire rândunelelor,
(nu funcţional, ci biologic) de hipalage, ambiguităţi ale învălmăşeala ascuţită a animalelor sărmane ce merg
personae, schimbări de récit, confuzie în indicatorii în ronduri tăioase sau se încurcă în puful unui
deictici, formaţiuni preverbale, subordonări ale limbii mărăcine,
deformate şi violentate (cu rezultate expresioniste); iar ghimpele este supremul bine.
aceasta e dorinţa lui Ceni, nu atât de a se ascunde printre Sigur e doar că e sigur că pe prag
lucruri, cît de a deveni unul dintre ele; de aici dorinţa de uraganul cuvintelor se potoleşte şi, unică, se aprinde,
a regresa la stadii precedente umanului (cfr. ridicata învârtită pe scripete în şaiba de piele,
frecvenţă de obiecte şi animale), de a reintra în organicul cremenea inarticulării: de aici încolo
prenatal al materiei (ceea ce Freud, în Dincolo de totul e nefericire şi dezgust,
principiul plăcerii, numeşte pulsiunea morţii sau stazie), bărbaţii devin sclavi, femeile prostituate, copiii
dacă n-ar fi, această autodistrugere, răscumpărată în parte vomită un lichid verde, dens şi se cacă negru.
de o instanţă reformatoare şi legislativă a unei noi lumi De aici încolo se vede doar păsarea care nu cântă,
(cu strâmtori parentale către trecutul primitiv)” (Remo peştele care nu înoată, şi nu va veni nimeni să ne
Pagnanelli). recupereze.
Partea cea mai interesantă a poeziei lui Ceni constă Aici nu pogoară harul niciunui Dumnezeu.
chiar în încercarea de a depăşi dimensiunea lirică centrată
pe eu, pentru a se deschide către dimensiunea alterităţii,
din convingerea că dimensiunile într-adevăr obiective ale Autocombustie
existenţei sunt esenţiale comprehensiunii poetice, după
cum arată procedeul „realist” care se asociază în mod intim Niciodată în prezenţa lor.
dispoziţiei vizionare. Priza la realitate, care trebuia, De la distanţă, fireşte, poţi să-i îmbrăţişezi,
programatic, să fie mai strânsă şi mai pătrunzătoare, va fi când eşti invizibil şi departe, pe toţi,
transferată, de fapt, unei simbologii strict individuale, care amici şi prieteni.
cu greu scapă de impresia că efortul de compoziţie se Dar niciodată în prezenţa lor.
sprijină mai ales pe o poetic diction, în interiorul căreia şi Lasă râul să dizolve în tine balastul de speranţă,
„răpirile metaforice” se traduc în „expediente retorice” să se întoarcă şi să controleze furcheţii
acute, ce se suprapun peste expresia directă. Opţiunea de şi să-şi coboare multele lui cotituri, să multiplice,
a reduce elementele comunicative în favoarea celor evoca- să învălmăşească, să macine pietrele aşternute şi
tive conduce poezia, în mod inevitabil, către o ierburile nesănătoase:
subiectivitate extremă, în care „se dezvoltă ideea unei lumi lucruri, toate, uşor de imaginat: râul transportă
atât de introvertite şi a unui egocentrism atât de puternic lucruri banale: dispărutul dat dispărut,
încât elimină ultimul reziduu de obiectivare narativă pe o bucată din fiul strivit, prestanţa celui drag
care poezia postromantică îl păstra încă” (Guido Mazzoli). şi infamia sondei, pornografia de neclintit
Dacă, pe de o parte, intuiţia metaforică reflectă a mântuirii frunzoase şi magnetofonul
„fragmentarea” exigenţei realităţii, cu toate contradicţiile cu fantoma încorporată care armonizează
ei, cu necesitatea de a intra în acel vast sistem „lichid” al lanţuri de zăpadă în afara scenei sau picătură cu picătură
postmodernităţii, pe de alta, amestecă viziunea globală în precum se exprimă colirul: zgomote şi insistenţă.
interiorul unei subiectivtăţi excesiv structurate. Strînge-i în laţul gîndului tău nefericit,
cu funia căpăstrului minţii tale şi,
Luciano LADOLFI odată slăbit scripetele solitar, spînzură-i,
Traducere de Veronica BUTA
BUTA bucată cu bucată, în turnul inutil al inimii tale strîmte,
pentru ca asemeni unor flăcărui vibratile înăuntrul
unei peşteri
68 poezia italianã de azi
sau asemeni unor agitate cercetări deasupra ridurilor
mării sau
asemeni unor strigăte contra vîntului în plin vînt
printre lanurile de grîu, Milo DE ANGELIS
să rămînă dinadins neştiutori şi prea înţelepţi,
aşa, lipsiţi de dragostea ta ascunsă. Milo DE ANGELIS s-a născut în 1951, la Milano.
Aici e profesor într-o închisoare. A publicat mai multe
cărţi de poezie: Somiglianze (Guanda, 1976), Milimetri
Afară/Înăuntru (Einaudi, 1983), Terra del viso (Mondadori, 1985),
Distante un padre (Mondadori, 1989), Biografia
Ele sosesc pe neaşteptate, amestecând sommaria (Mondadori, 1999), Tema dell’addio
în laptele copilului doze potrivite de moarte, (Mondadori, 2005). A scris şi o carte de proză (La corsa
bule care blochează, urne de aer, cocoloaşe dei mantelli, Guanda, 1979) şi un volum de eseuri
de făină nefolosită, embolii, durere şi cedare lentă, (Poesia e destino, Cappelli, 1982). A tradus din franceză
doliu, pentru ca să înveţe de timpuriu că omul (Racine, Baudelaire, Blanchot) şi din latină (Virgiliu,
ar trebui să trăiască perpetuu într-o stare Lucreţiu, Antologia Palatină). În 2008, la editura La Vita
de violent asediu şi oroare de sine: Felice, a fost publicat volumul Colloqui sulla poesia, în
care sînt cuprinse cele mai importante interviuri acordate
în fiecare seară mâini secrete veghează. Pun de el de-a lungul timpului. În acelaşi an a ieşit, în colecţia
deoparte. Oscar Mondadori, un volum care cuprinde întreaga sa
În camerele din spate bărbaţii, aşezaţi, producţie lirică (cu o introducere de Eraldo Affinati).
fac o muzică mută, mestecă între ei frunze de betel;
iar în acele coteţe - femeile, care depilează,
jupuiesc, cojesc, îmbălsămează în uleiuri letargice Cuvântul ca o căutare
corpuri goale:
Milo De Angelis e unul dintre protagoniştii
un fir de iarbă se întinde către un obiect; incontestabili ai poeziei italiene din ultimii 30 de ani.
obiectul e din material dur, de lut ars în culori Fondarea revistei „Niebo” (1978-1980) este meritul său,
schimbătoare, lut ars şi dur; poetul înţelegând să recupereze în acest fel adevărata
obiectul, în propria-i indiferenţă, îl contemplă poezie, după beţia neoavangardistă a anilor ’60. Chiar el
îl readuce la lumină cu strictul necesar al undei, îl îşi aminteşte: „«Niebo» se naşte dintr-un afiş lipit la
arată la maxim, avizierul Universităţii de Stat din Milano: «Căutăm pe
îl face barcă submarină cu vâsle invizibile, cineva care iubeşte poezia». Afişul îl scrisesem eu folosind
sustrăgându-l întunecatelor culcuşuri ale oamenilor, pluralul, pentru că altfel mi se părea patetic. Apoi l-am pus
taberelor lor chiar acolo, în acel loc profund ideologic, pentru că
sau promiscuelor înjghebări de mădulare, universitatea fusese dintotdeauna a mea şi pentru că
şi-l încredinţează puterilor submarine: poezia ştie să-şi croiască drum oriunde. Şi au venit zeci de
tineri, în acea iarnă a lui 1976, la întâlnirile din Via Rosales
În sfîrşit pentru el se închid ocoalele 9. Foarte puţini iubeau poezia, dar asta se ştia deja. Foarte
Inocenţei campestre, dospeşte pentru el părul hirsut puţini, vreau să spun, o iubeau în sensul unei vocaţii
al apei, totale şi fără trădări. «Niebo» era un raport absolut cu
îşi suspendă pasul pînă şi răzătoarea rumegătoarei, poeţii, era voinţa de a-i face să vorbească şi de a le da
aşteaptă tresărirea de nară sau ochiul ameţitor, cuvântul; dar exista şi o severitate, o tăcere de primă
şi tot, în întregul său, e pentru totdeauna. comuniune care învăluia orice muncă de traducere, spre
exemplu. Era ideea că poezia nu e niciodată reductibilă la
În fiecare seară obiectul substituie, întinde mîini nicio interpretare de tip social, sau psihanalist, lingvistic
secrete. sau filosofic. Voiam nunta cu poezia: să avem o căsătorie
furtunoasă şi eternă, în viaţă şi în moarte”.
(Din Combattimento ininterrotto) Critica atribuie, de obicei, începuturilor lui De
Angelis, concretizate în Somiglianze (Guanda, 1976) şi
Traducere de Veronica BUTA
BUTA Millimetri (Einaudi, 1983), caracteristici orfice, oricât ar
refuza poetul această clasificare, în timp ce în ultimele
creaţii, Biografia sommaria (Mondadori, 1999), Tema
dell’addio (Mondadori, 2005), am asista la o dispoziţie
comunicativă şi narativă.
Deşi neavînd o dispoziţie religioasă, De Angelis nu
refuză să intre într-o atmosferă „sacră”, într-o atmosferă,
aşadar, unde mintea umană depăşeşte limitele simplei
raţiuni, prinde legăturile cu ceea ce se dă în aparenta
cauzalitate, în evenimentul său, în momentul său. Deja în
Somiglianze intuise conceptul de permanenţă a lucrurilor,
poezia italianã de azi 69
în raportul dintre muzica traficului şi aceea a sferelor, între „Astfel o întreagă carieră îşi găseşte împlinire într-o
stele şi sirenele ambulanţei, la fel cum importantă apare şi înnoită solvabilitate, nu de renunţare, ci densă de
comuniunea viilor cu morţii, a umbrelor care apelează la profunzime, de experienţă, de forţă: o forţă care nu mai e
noi: „Se vor întoarce vii iubirile tenebroase/ care în dispersată şi bogată, ci concentrată, stăpânită, ca pentru
decursul anilor vor lăsa/ un spin, se vor întoarce,/ se vor a da adevăr şi plenitudine unei inspiraţii care uneori putea
întoarce luminoase”. ajunge să fie prea împrăştiată şi absolută” (Daniele
Pe de altă parte, De Angelis nu e la fel de deschis Piccini). În parcursul poeziei italiene, interesată să
faţă de pericolul trecerii lucrurilor, evenimentelor; de fapt, recâştige spaţiul realităţii, Milo De Angelis poate fi privit
el menţionează în Poesia e destino că trebuie să rămânem ca emblema unei căutări colective, a unei nevoi vitale de o
„absoluţi în contingenţă”, menţinând viu freamătul ac- poezie pe măsura omului, a unei dificultăţi de a se elibera
tual al limbii, dar redându-l eternităţii sale. Opera poetică de un trecut împărţit între un minimalism descriptiv şi fuga
e, aşadar, istorică într-o manieră paradoxală, deoarece într-o dimensiune criptică şi onirică. El a operat mai bine
trebuie să aparţină dimensiunii cronologice, dar şi să aibă de 20 de ani, cu abilitate, pe un itinerar sinuos şi
capacitatea de a se situa într-o dimensiune atemporală. imprevizibil, ajungând la sfârşitul anilor ’90 să clarifice, în
Aşadar, originalitatea poetului constă în chiar călătoria sinteza dintre accidental şi permanenţă, sensul propriei
lui pe un traseu echidistant atât faţă de orfism, cât şi faţă concepţii asupra existenţei, iar în „privirea lungă”, dincolo
de „linia lombardă”, cel puţin faţă de aceea codificată în a de lucuri, fundamentul unui cuvânt încă în stare de a face
doua jumătate a secolului XX. să vibreze corzile semnificaţiei vieţii.
Rezultă de aici o concepţie asupra poeziei ca aventură
a spiritului, ca experienţă interioară greu de tradus în cuvinte. Giuliano LADOLFI
Mai mult, în sens lacanian, pentru el, omul e efectul limbajului Traducere de Veronica BUTA
BUTA
şi nimeni nu ştie cine e înainte de a scrie, până în punctul în
care urma neagră de pe hârtie îşi asumă rolul unei oglinzi. În
mod analog concepţiei medievale a realismului imanent, el În mijlocul emisiunii
consideră cuvintele ca existând în lucruri, în locurile
interpelate pentru a se exprima. Chiar în pathos-ul care uneşte Seara îţi sîngerează buzele
cuvântul de lucru, ascultatul de ascultător, obiectul de cel şi te învîrţi frenetic
care îl vede, stă marele efort al lui De Angelis de a depăşi în cercul nevoii tale
seculara fractură codificată de arbitrariul saussurian între de a avea un dormitor fără ferestre
semnificant şi semnificat, pathos care intră ades într-o în vreme ce popoare întregi se uită
dimensiune dionisiacă, nu doar de conţinut, ci mai ales literară: la cadrele frumoase, tu
cuvântul se lasă fascinat de aspectul oracular şi se întinde îţi revezi paşii tinereşti
pentru a-şi asuma un caracter „definitiv”. cu ochii derutaţi ai sfîrşitului:
În ultimele volume, Biografia sommaria (1999) şi nu ideea principală, ci acea rafală
Toma dell‘addio (2004), găsim o creştere a versantului imobilă care te stoarce pînă la ultima picătură
realist, în reluarea anumitor teme în partea de deschidere şi-ţi pretinde versiunea exactă şi mersul
a volumelor, centrate pe figura femeii. Miturile tinereşti exact la capăt de rînd, te cere pe de-a-ntregul
sunt reluate în fundalurile periferice ale oraşului Milano, în vreme ce te învîrţi la un centimetru depărtare
revizitate de ochiul matur care sculptează fără a se lăsa de alte corpuri şi erai ceea ce rămîne mut
pradă niciunui sentimentalism de manieră. Mai cu seamă atunci cînd doi se vor despărţi curînd
ultimul volum, însă, prezintă un De Angelis care trebuie ce puţină viaţă rămîne într-un salut
să îşi regleze conturile cu o realitate de nedomesticit, rebelă tu erai ăsta.
faţă de orice contact oniric şi faţă de orice încercare de
omnipotenţă juvenilă, pentru că versurile au fost compuse
în unda emotivă provocată de moartea soţiei, Giovanna Semifinală
Sicari, poetă şi ea. E posibil, la început, după cum
sugerează Andrea Cortellessa, să se identifice „o oarecare Doxa mă întreabă pentru cine voi vota. Vocea
formă de narativitate”, regăsită într-o cornişă e a unui băiat care, de cealaltă parte, respiră. Nu ştiu
macrotextuală. Volumul prezintă o complexitate tematică ce limpezime lăuntrică îl năruie. Toate
înăuntrul căreia evenimentele reprezintă suportul, ceea se întorc aici, la marginea locului. Cele nevorbite
ce s-a întâmplat, încadrat de îndată într-o perspectivă - cuie pe pămînt. Profesorul D’Amato explica
anistorică, într-o coprezenţă oximoronică a devenirii şi-a un pronume... nemo: nimeni, non nemo: cineva
permanenţei. Dispoziţia lui De Angelis de a potenţa fluxul nimeni va ajunge dincolo de vene, e simplu, băieţi. Cineva
evenimentelor este stimulată de tema morţii: „În minutul a dispărut şi totuşi ne dă veşti. Poştaşul
de netrecut se întorc toate/ grădinile vieţii noastre, toate mă sfătuieşte să privesc mai bine în groapă,
umbrele”; „Există o oră care strânge toate orele”; „scările fie şi în cea mai apropiată. Voi privi. Neminem
mobile/ ale ultimei veri a ultimei fraze/ care răsună în toate”. excipi diem: n-am făcut excepţie pentru nici o zi.
Îl ajută în această operaţiune apelul la memorie şi A muri înseamnă aşadar a-ţi pierde şi moartea, infinit
contemplarea destinului natural al omului: „În tine se prezentă, nici un apel, nici măcar muzica
adună toate morţile, toate/ geamurile sparte, paginile goale, vreunei chemări personale. Dincolo de venele care
dezechilibrele/ gândului se adună în tine”. au fost rit
70 poezia italianã de azi
şi lăcaş, miligram şi veste, un strigăt nesfîrşit în ceaţa Comasinei.
de bucurie şi de ajutor, nimeni niciodată Ne plimbăm încă prin faţa vitrinelor. Apoi ea
dincolo de aceste vene. E simplu, băieţi, nimeni. îşi aruncă cu un singur gest orarul şi ochelarii,
îşi dă jos pulovărul albastru şi mi-l oferă tăcută.
Hidroscară „De ce faci asta?”
„Pentru că aşa sînt eu”, răspunde o formă dură a vocii,
Băiatul ce plonjează o durere ce seamănă
într-un crawl avîntat şi se izbeşte de-o piatră... numai cu ea însăşi. „Pentru că eu...
...buchetul însîngerat... ...nici nu iau nici nu dau”. Se nasc cuvinte
... tinereţea a luat forma în sînge, ochi ce se lovesc de neon
unui fragment obscur, a unui trandafir îngheţaţi, inteligenţi şi de neconsolat,
ce atîrnă la fereastră mîini ce desenează pe geam îngerul păzitor
„salvează-mă, părinte, de acest ceas al durerii” şi îngerul exterminator, cinci degete strînse într-unul singur,
oamenii urcau, coborau, căutau ideea regentă a nimicului, gura caldă încă.
o frînghie, un lucru oarecare,
scuipau, îşi aruncau în apă „Viaţă care nu eşti doar viaţă şi te amesteci
batistele, fiecare cu multe fiinţe înainte de a deveni a noastră...
vorbea la urechea ...viaţă, tocmai tu vrei să le dai
altuia, zicea un sfîrşit degerat, tocmai aici, unde anii
Dumnezeu nu mai are nici o dorinţă, se caută într-un metru de asfalt...”
altădată era răcit, Dumnezeu, întindea
mîinile pentru a îmbrăca Întrerupem antologia
un halat, cel dintîi, şi ăsta şi rugăciunea palpitaţiilor. Să reproducem exact
care e vechi, priveşte, faptele şi vorbele. Asta,
pune mîna, păstrează-l totuşi... asta pot face. La trei dimineaţa
un halat, pricepi, nu catifele ne-am oprit în faţa unui chioşc, am cerut
coborîte din ceruri, ci ăsta, două pahare de vin roşu. Vrea să le plătească ea. Apoi
al meu, pînă şi halatul meu. mi-a cerut s-o însoţesc pînă acasă, în strada Vallazze.
Cuvintele se înţelegeau singure şi gura
Acul întoarcerii nu se mai chinuia. „Unde ai fost
toată viaţa mea” Milano revine mut
Revin, uite, viziunile recompuse şi nesfîrşit, dispare împreună cu ea, într-un loc întunecos
sînt prima şi penultima, minunatele şi umed care le şterge pînă şi numele,
apusuri ale oricărui lucru, ale oricărui lucru: ne scufundă în sîngele fără muzică. Vom deveni însă,
odihneşte-te în singura durată, în pulsaţia împreună vom deveni plînsul acela
autostrăzii şi a minţii, pe care nici o poezie nu l-a putut spune, acum îl vezi
în inima întunericului, o rimă străveche şi-l voi vedea şi eu... îl vom vedea,
amestecată cu viaţa, un potir vărsat acum îl vom vedea ... îl vom vedea toţi ... acum...
pe asfalt şi, mai devreme încă, sfintele ...acum, cînd renaştem.
resturi ale oricărui lucru: de aceea odihneşte-te,
te rog, odihneşte-te în această linişte (din Biografia sommaria, 1999)
a felinarelor, întrerupe asaltul,
sînt atît de blînde luminile înjumătăţite ale pieţelor
astea sînt, priveşte, sînt absorbite
şi tu accept-o pe unica pe amabila
pe foarte lenta ta moarte. Milano era numai asfalt, asfalt lichefiat. În pustiul
unei grădini găseşti mîngîiere, penumbra
Hîrtiuţa mută îndulcită care a acoperit frunzele, ceas fără judecată,
spaţiu absolut al unei lacrime. O clipă
Acuma o ştii şi tu în echilibru între două nume înainta către noi,
o ştim cu toţii se făcu luminoasă, ni se aşeză respirînd pe piept,
în vreme ce renaştem. pe marea prezenţă necunoscută. Moartea a fost doar acea
fărîmiţare a liniilor, noi aici iar gestul pretutindeni,
Franco Fortini noi risipiţi în tensiunile supreme ale verii,
noi între oase şi esenţa pămîntului.
Intrăm acum în ultima zi în farmacia
în care chipul său alb şi veşnic frămîntat
nu răspunde la salutul
paznicului de noapte: chip însetat, nu pot trece de el,
e acelaşi cu cel pe care altădată îl numeam iubire, aici
poezia italianã de azi 71
Cor
Astru (contra lui Scaurus)
Era camera unde teama şi timpul se roteau
Nume Unde el îi mângâie spatele spălând cu apă orice urmă
de respir.
Nu ştiu să scriu despre Roma Oasele lor străluciră în secret.
prea multă frumuseţe, eleganţă, tunici de in. Când au vrut să se iubească
poate aşa au gândit acum 20 de secole acei sarzi luna ridică apa în două maree separate
veniţi să ceară dreptate împotriva lui Scaurus. când ea răspunse el era deja departe.
El vorbi, ea încerca să ajungă la el.
„Oameni fără credintă... pământ unde până şi mierea câinele lătra în vânt. Câine şi vânt confundară
e fiere” amândoi
şi mai mult decât orice confundă torţa celui care
aşa zicea Cicero în oraţia sa. Acum numele său mergea să-i caute.
se învârte printre pietre, minuscul, rapid. Dar ca şi atunci Dragostea încremeni în acel punct.
mor martorii, albina oboseşte. El rămase între roci şi nisip.
Rezistă mierea: limbă de ciulin, frăgar, sare. Lumea se făcu roşie şi câinele îi acoperi genunchii.
Noapte şi mistral îi îngheţară împreună.
de la-nceputu-n care mergem spre apoi, cea mai străveche şi-omenească înfrăţire…»
uimind cu vieţile postpuse, «Repudiere a războiului, şi noua etică,
a tot ce-a mers pe-un drum cu noi…» deplină dezarmare-a tuturor,
armata preschimbată în estetică!...»
«Ca şi Rodolfi, sus, într-o mansardă,
vorbim în rimă cu amici şi gata, «De Europa-ar fi ceva măreţ,
când, jos, Mimì găteşte pentru noi, lumii i s-ar propune fără arme,
şi utopia, lipsă, ar fi iarăşi la preţ!...»
pentru ca-n vin şi hrană, să se ardă
o altă seară, despre idealuri, «Ne-nalţă poezia mai mult ca orice Zeu!...»
pe care timpu-acesta le-a micit…» «Nici o democraţie fără de poezie!... »
«Nici dogme şi confesii, ci doar cânturi!...»
«Da, toţi se duc, poporul doar rămâne,
din unii-n mulţi rămâne numai cântul, «Oh, ce în urmă-i lumea, arşi eretici!... »
de glasul barzilor e doar un tremur «Creştini, şi-ai lui Allah, mai sunteţi, drumul!...»
«Evrei şi trasformaci, nedrepţi israeliţi!...»
al inimii, de ne-mpărţit şi popular!...»
«Cine s-o duce înainte, iute, «Din veac în veac minciuna e aceeaşi!...»
astfel că multe glasuri sunt în cor, «Şi, laolaltă, toţi, să veşnicească viaţa,
cu trupuri seci precum e şi dorinţa!...»
şi-onest ar vrea să-şi spună fiecare…»
«Noi, trubaduri de pace şi iubire…» «Voi, fiţi poeţi, nenorociţi şi mândri!...»
«Noi, trubaduri de noi căutători…» «Noi mai suntem aicea, iar falsul e mormânt!... »
«Suntem morţii Italiei, şi ani avem treizeci!...»
«Pe marea-ndepărtată şi iubită…»
«Morţi ai Italiei, Italia, înşelăciuni!...»
«Fascismul azi a devenit de stat!...»
«E-un negru cer, ca în Furtuna «Masacrele Italiei sunt toate-ntr-una, aici… »
lui Giorgione, norii peste case,
în grupuri gri, mirosul, la fereastră, «Erau mai mulţi cei apăsaţi de rău…»
«Brescia, Piazza della Loggia, infamie!...»
de o friptură de prin vremi trecute, «Durere, acum şi încă, fără vreun adevăr…»
care din nări coboară chiar în piept… »
«Totul e suspendat, într-o lumină, alta…»
«Drumuri doar praf, corturi în loc de case…» «Numai piaţă şi computer, burghezie,
«Şi casele ce-s corturi, la soare sunt fragile…» tu ne-ai făcut ficatul mare,
«Şi varul alb, în ochii aţintiţi…» cu toate ţipetele tale-n si bemol!...»
«Orice altă iubire este-n cătarea urii…» «Mai opresată epocă n-a fost,
«Iubire pentru-ai noştri, şi ură pentru alţii!...» o obligaţie de-a te adecva la lucruri,
«Pământ ce fermentează şi biblie, şi oroare…» ce nu sunt lucruri, ci sunt marfă impusă!...»
«Credinţă nu-i precepte să salveze…» «De la mic la nimic, nu laşi vreo casă!...»
«Trădează toţi preceptul şi onoarea…» «Hârtii sfâşiate, torturi mortale!...»
«Pământul îi îngroapă pe cei ucişi…» «Războaie imperialiste şi coloniale!...»
«Şi când fortuna-i şi mai tare, cântă «Minciuna şi oroarea, noi rele vor aduce!...»
pe o biserică poetică privighetoarea,
80 poezia italianã de azi
«De-atunci trăim în situaţia celui «De câte ori, privind un porumbel
ce visul şi-a pierdut şi e pe mări, stând liniştit la soare, ca un Budda,
visând un vis visat în altul…» ori drăgostindu-se cu soaţa lui,
«Ţara poetului este în mersul său, îi spui, ferice, că-i ştii viaţa toată
de la revoluţia din veacul ce s-a dus că eşti în ea, deşi îi eşti afară
spre altceva, spre dincolo de mare…» istoriei greţoase care ne-ntinează!...»
«Câmpie şi colină, şi-un munte de făcut, dacă credinţa o ascunde cel din Iad…»
unde privim prinşi de lumină, «Însă privind în soare vezi doar aur,
cât de frumoşi sunt codri şi albastrul…» lamele verticale, galben foc,
«Ceea ce pare c-a ieşit din minţi, un totem, printre gene, ce se descompune
e fiinţa, care n-are de făcut, pe sine-n sine, şi-orbeşte tot mai mult…»
decât să meargă liniştită-n soare…» «vei şti numai misterul la distanţă…»
«Apoi, văzui pe unul, naintând,
cu el fiind alţii, dragi cu toţii, parcă
vrând fructe să culeagă de pe-o plantă,
ca furgoanele cu bidoane
Arheologie sau pistele de biliard:
câştigă-n fond cine vrea.
...Nu mai sunt vase de lut, Culcuşul meu e aşa:
amfore şi urne umplute cu cenuşă ramuri, pijama, un aspect
ochii şi gurile a ceea ce-am fost, de colibă solitară.
fragmente de istorie, M-am obişnuit astfel
inciziile de viaţă iar când mă striga mama
fiica din altă viaţă. „Giusva!” răspundeam
Inutile lopata şi târnăcopul, cu limba împroşcând salivă,
dimensiunea civilă a unui mod de a face pe animalul, aprind focul.
imposibile săpături ca şi
cum am magnetiza orele orologiului
oprite la o netrecătoare amiază.
„Dar ce fel de Italie era?”
Ieri viaţa era alcătuită din puncte „Pasolini era-n pragul morţii. Mina cânta „Sei grande
care deveneau linii grande
care deveneau tipare grande”, magneţii se-ncărcau de furtuni
de mână, schiţe cu creionul roşu negative, DC începeau să se compromită
lăsate să strălucească-n ungherul unei grote: pantalonii coborau până la călcâie
o cărare de vânătoare, iar noi eram deprinşi
fertilitatea, unul cu celălalt
un strat de carbon şi seminţe fosile. ca un câine cu stăpânul.
Lumea continua să-ţi crape
Azi ochiul televizorului dinainte pe o tablă de şah întâmplătoare”.
vorbeşte-n numele tuturor „Înţeleg...”
străluceşte-n noapte
ultimul foc dintr-o bătălie
reversibilă la orice play
al inimii. Fericirea televizorului deschis,
el care te-nsoţeşte
în ceasurile bucuriei sau ale bolii.
Tata s-a stins aici în faţa lui.
Văratica frumuseţe a serilor nebune Are burta ca un bidon.
când suntem prea aproape şi obosiţi I-am moştenit reţinerea,
pentru a vorbi, se aşteaptă noaptea, o noapte mi-am dat seama azi
a viselor, tulburare a minţilor, la căpătâi cum răbufnea
arheologia şi biblia. în golul unei găoace de ou,
Câte persoane aş fi vrut să fiu atunci! piepul făcut coş.
Era alergic la înţepături.
Tată care ai călătorit cu mine
Din mărturia actorului şi teroristului Giusva şi-ai trecut graniţa unei idei,
Fioravanti se poate muri şi dintr-o virtuoasă tăcere.
consistenţe - fie ea şi minime, unicul mod, ca şi pentru dezastrului”; de aceea, ca şi la Mallarmé, nu mai rămîne
Zanzotto, de a garanta o „adevărată consistenţă-existenţă a „nimic de spus”, „partea care curge nu intră nici măcar pe
Eului” (Stefano Agosti). furiş iar/ dincolo de ţărmuri, încurajat de răcoare, curge
Din această opoziţie se naşte conştiinţa limitelor abia/ vizibil nemăsuratul nespus”.
instrumentului lingvistic şi a distanţei sale conflictuale Faţă cu o asemenea perspectivă, poetul e apăsat de
faţă de viaţă; tocmai de aceea se impune ca necesară o senzaţie de rătăcire: „golul care ne face să stăm aşezaţi
mulţumirea cu cuvintele „umile”, capabile de o anume înlăuntru şi să privim”, pentru că „începutul e întuneric
deschidere faţă de alteritate şi faţă de Celălalt. O astfel de iar destinaţia întunecată”. În faţa lui se deschide opţiunea
exigenţă ar putea determina reparcurgerea drumului între „tăcere” şi „vertijul implicării”, dar iubirea pentru
străbătut de secolul XX, cel al unei analize intelectualiste viaţă prevalează: „Uneori îndrăgeşte culoarea lacului/.../
a limbajului ca atare, dar Ponso a depăşit vadul vede /.../ darurile unei vieţi ca şi prezente”.
neoavangardelor şi se mişcă spre real prin intermediul Nu-ncape vorbă că acest poet are drept elemente
unei acţiuni punctuale de recunoaştere. Distanţa caracteristice conştiinţa problemelor şi a datoriilor proprii
inevitabilă dintre intenţii şi rezultate ar putea genera generaţiei sale. Pe de altă parte, implicarea în operă, unită cu o
descurajare şi deziluzie, cu primejdia afaziei, a tăcerii: solidă pregătire literară, reprezintă o mărturie concretă în sprijinul
„Arată doar rătăcirea pierderea albului, urmărirea/ pagină împlinirii obiectivelor acestei generaţii. Iar urme ale acestui
după pagină precum vîntul şi zăpada? Sau ideea şi/ bariera aport sînt vizibile în structura versificaţiei şi în cea stilistică.
subtilă se vor desface ele înseşi iar tăcerea şi mîna vor Elementul magmatic, cel care defineşte realul, e
ajunge să atingă micile pagini, balcoane de piatră/ şi transferat, din punct de vedere stilistic, în versuri lungi,
cenuşă, biete viorele, reflexul ferestrelor pe mare”. marcate de cadenţe care se încalecă, se apropie şi se
Tocmai o asemenea necesitate îl determină să devină despart, creează unitate şi separaţii într-un mod variat, în
„un cunoscător încărunţit al greşelilor” în căutarea „micuţei funcţie de asociaţiile de imagini şi de diversele sunete:
cute unde viaţa mai are sens”. Pe de altă parte, abandonarea „În tufărişul unei trepte acoperită de spini/ în mireasma
fundamentelor de către filosofie, ceea ce a determinat nu amară a florilor de rîu, trandafiri de sărătură,/ cel ce se
doar sfîrşitul dogmatismului, dar şi al relativismului, îşi ascunde e un cenuşiu cunoscător de greşeli/ şi povîrnişuri
asumă o valenţă de cunoaştere foarte acută la poeţii de iar limba care nu vorbeşte e iarbă sau/ mărăcini aprinşi de
aceeaşi vîrstă cu Ponso, valenţă configurată ca necesitate alte locuri şi anotimpuri care/ lasă să se vadă în gropi sau
de a vorbi despre „fapte”, specificînd limbajul în care se în crăpături/ mărunte indicii ale vieţii”.
vorbeşte şi, prin urmare, reflectînd asupra limbii poetice, Varietatea, ca element tipic al metricii, se regăseşte
întrucît realul există independent de gîndirea umană, deşi şi în analiza stilistică: compoziţiilor care coincid cu o
acesteia i se prezintă ca o formă „mobilă”: „Cum se schimbă singură perioadă le urmează poezii mai animate, împărţite
toate şi capătă altă viaţă iar vocea şi textul n-o ştiu spune”. în strofe de caracter divers: enunţiative, interogative,
Acest fapt presupune indicibilitatea esenţei şi a Adevărului, cauzale, conclusive, separate de semne accentuate de
precum şi conceptul instrumental şi practic al eului, cu întrerupere, cum e semnul întrebării, sau de puncte ce
ruptura consecutivă a contrapoziţiei dintre eu şi lume, acel leagă sau despart, cu funcţie explicativă şi conclusivă
contrast între res cogitans şi res extensa, între spirit şi totodată. Şi analiza lexicală relevă un amestec de cuvinte
materie, specific gîndirii occidentale. foarte concrete, alternate cu termeni abstracţi; sensul
Pentru a limpezi problema, Andrea Ponso a cuvîntului „tăcere” trebuie înţeles într-o manieră vie, ca
aprofundat filosofiile orientale, şi îndeosebi taoismul, iar un spaţiu alb între versuri.
dintre poeţi, pe Keneth White şi mişcarea sa geopoetică. Dintr-o astfel de duplicitate se pot extrage cele două
În rest, „firul rupt al gîndului,/ face salturi şi noduri, rupturi elemente tipice pentru poezia lui Ponso: realitatea şi
de nevindecat”. Iar implicarea în această operă de poezia; în primul, tendinţa „mobilă”, lipsită de „ritm”, care
descoperire e înţeleasă şi ca valoare etică: „Ce-i de văzut, curge de neoprit, substanţializată în lucruri; în cel de-al
ce-i de văzut: pentru că mintea/ se încăpăţînează iar doilea, dorinţa de „a pune ordine în haos” (Baudelaire).
extremitatea cea mai lentă îşi urmează meridianul său/ după Poezia, pentru a deveni cunoaştere, trebuie să recurgă la
amieze întregi, fără glas sau tovarăş?”. o serie de scheme interpretative care geometrizează,
Într-un asemenea context, cuvîntul poetic se prezintă limitează magma lumii.
ca „un fir de lînă”, ca „un ac ce lucrează subtil” într-o lume Tocmai asta, de fapt, reprezintă una dintre aporiile
în care domneşte „pălăvrăgeala goală”, iar salvarea constă existenţei: limbajul e în acelaşi timp mijloc şi limită a expresiei
în dobîndirea unor „mici foi de dincolo de reţea/.../ minus- şi a comunicării umane, întocmai Ecluzelor care, în
cule intreprinderi dincolo de barieră” de unde putem momentul în care nu mai pot regulariza cursul vieţii, devin
culege lumina vieţii. Cu toate astea, Ponso ştie că trebuie singurul mijloc de a o reprezenta. Exigenţa de a vorbi despre
să procedeze „fără azilul altor scrieri”, că desprinderea de „fapte” e vie şi activă în poezia lui Ponso, dar textele ni se
generaţie e netă şi tocmai de aceea trebuie să te bizui doar par încă inserate în „secolul XX”. Sub aspectul reprezentării,
pe propriile puteri. Se simte moştenitorul „unui oraş concepţiile filosofice şi gîndirea poetică se plasează pe un
asediat”, al unui secol XX închis, asta şi pentru că „linia e plan abstract, intelectualistic şi cam retoric în fond; nu sînt
distrusă”. Lipsesc „părinţii”, modelele, iar haosul se transpuse în situaţii şi figuri artistice.
instalează: „vocea/ produce modulaţii şi asprimi diferite /
.../ vînătoarea /.../ ... pulbere foarte fină”. Pînă şi „biserica Luciano LADOLFI
a devenit/ mireasma verii, un cocoloş de umbră,/ un cuib Traducere de Al. CISTELECAN
pufos pentru păsăret: participăm la Tot/ în momentul
86 poezia italianã de azi
Din ani şi pietre creşte un praf
dur ce depune tencuiala Unde reuşeşti să mă vezi
în oarbe burţi de lucrători. Numai vânătăi şi vinişoare.
Iubeşte ca vânătorul obosit
Viperele se fac cheaguri de var Care îşi bate cizmele
mişcat sub pari, ţipete răguşite Murdare de perete, fără să se gândească,
ale unei vieţi semnate printre rânduri. apăsat de vânat, sângele
închegat în raniţă.
Şi vine mâna care scoate din ţărână bulbii
şi-i scutură de amorţeală:
lucruri obişnuite, avertismente clare.
O cană îngheţată ce se sparge
Să acoperi carcasele cu frunze în curte: şi tu care ascunzi bucăţile
Uscate de arţar, vertebrele în spatele tufelor de trandafiri arse de praf.
Calcinate şi infinite. Arde O viperă care când dormi se-ntinde
Anotimpul în coşul cu fructe încet între cearceafuri şi parcă
Coapte din bucătărie. Cele două inele se joacă.
Aurite puse pe masă
Ca atunci când mergi să te culci. (din „Corecturi»)
aparenta simplicitate se nutreşte prin „certificarea unor de a vedea cum „creşte golul/ [...] vina/ de a rămâne, fără
complicate trimiteri interne, care impun la fiecare lectură nimic în jur,/ centrul”. Descrierea va fi uscată, lapidară,
nuclee tematice la început transformate în accesorii, aseptică; comparaţia e vibrantă, tăioasă ca o rază de lumină
deoarece catena asemănărilor de strategie eminamente care dilată scena şi îi conferă direct emoţie şi sentiment:
poetică primeşte consistenţă ontologică şi conturează o „Îndepărtate de-acum aşa cum erau, cele patru/ lucruri pe
constelaţie simbolică din ce în ce mai coerentă”. Prima care le făcusem/ [...] Încă îmi stăteau în spate./ Nu ca o
poezie din Esempi deschide ciclul prin asemănarea povară însă. Aş spune, mai degrabă,/ cum stă pe capul un
călătoriei cu trenul, dar Treno e chiar titlul poeziei conclu- chel/ o meşă”).
sive, aproape înrămând dimensiunea existenţei prin Meditaţia umil meditativă se salvează de ascuţimea
contrastul cu motto-ul orizontal al călătoriei. Şi, paradoxal, montaliană prin adevărul şi realitatea la care aderă cu putere
ţintind spre o transparenţă expresivă, autorul ştie perfect şi se materializează prin intermediul imaginilor puternic
că, de fapt, comunicarea e prin natura sa obscură, poetice, semnificante prin ele însele: „«Dar bucură-te un
inaccesibilă, iar ruptura solitudinii individului rămâne un pic de viaţă! [...] De ce nu încerci să fii mai dezinvolt,/ mai
moment de graţie, nu o consecinţă ce poate fi programată. moale?» [...] Eu zâmbeam până îmi venea rău, dar nu
În ceea ce priveşte omul, nimic nu e atât de clar precum reuşeam să ascund/ nici mie, nici lor, că eram prea mic/
pare, ba mai mult, pe cât ne străduim mai mult să explicăm, până şi pentru a mă juca de-a soldaţii/ sau de-a
să clarificăm (se aduc exemple!), pe atât creşte distanţa doamnele”).
faţă de ceilalţi” (Marco Merlin). Cu Fiori, aşadar, poezia reîncepe să vorbească fără
Aprofundând tema comunicării, în Chiarimenti, pretenţia de a ajunge la Adevăr, nici de a se mulţumi cu
autorul pune în lumină, încă din titlu, hiatul dintre cuvânt negarea sa. Se mulţumeşte cu puţin, cu ceea ce toţi văd şi
(sens, adevăr) şi manifestarea sa (actul de a spune, de a toţi aud. Iar prin intermediul umilinţei acestei alegeri etice
comunica), a cărei inflaţie presupune, în mod paradoxal, o şi estetice ajunge să ducă la desăvârşire procesul de
considerabilă scădere a plinătăţii sensului exprimabil. De liricizare, care încă din romantism îi indusese poetului să
aici rezultă o lecţie preţioasă de viaţă, care devine şi lecţie se aplece asupra sinelui său, pentru a se deschide la real,
de poezie: pentru a lăsa lucrurile să vorbească mai bine, e la autenticitatea existenţei, opusă oricărei poleieli de
nevoie ca individul să se retragă, „să se facă sărac”. Toate ceremonii sociale, ca în holuri, când suntem nevoiţi să
părţile cărţii se prezintă ca mici alegorii care se ridică din „repetăm invitaţia/ - vă rog, faceţi-vă comod - [pentru a
cotidian la percepţii emblematice ale discordanţei dintre lăsa ca] iarba acolo în mijloc să crească înaltă/ ca şi cum
„discurs” şi „voce”, dintre sensul care aspiră să se niciodată/ n-ar fi trecut vreun om”).
manifeste şi dorinţa nevrotică de a-l afirma care îl sufocă, În ultimul volum, La bella vista (2002), tonul se înalţă
sau neaşteptata concordanţă între ceea ce se spune şi şi cartea pare să fie în transformare. Plecând de la
ceea ce este, sau între ofertă şi atitudine. Aceasta e ultima „Bellavista”, loc real şi mitic în acelaşi timp, scriitorul
posibilitate de cântec care ne rămâne, minimă, dar revede şi rescrie o amintire proprie, debarasîndu-se de
mişcătoare. sedimentele cele mai mari ale privirii: „Tu m-ai învăţat tot./
Textul îşi extrage inspiraţia din suferinţa produsă Învaţă-mă să mor, frumoasă privelişte./ Să dispar,/ cum ai
autorului de banalizarea raporturilor sociale: în marile oraşe dispărut tu.// Fă să nu mai ştiu ce înseamnă/ să te numeşti:/
ca Milano, „cuvântul” nu transmite, nu mai e vehicolul să fii Piera, Gustavo,/ nave, mare, parapet.// Învaţă-mă să
realităţilor interioare, şi nu deoarece nu se vorbeşte, ci lipsesc,/ să devin invizibil, cum era/ ochiul în care te
pentru că se vorbeşte prea mult şi nu se ascultă. Această admirasem”.
dezolare, simptom al unei solitudini care doare, al unui
tragic gol interior, dar şi al unei dorinţe inepuizabile de Giuliano LADOLFI
comunicare autentică, îşi găseşte expresia şi în stil, în Traducere de Veronica BUTA
BUTA
mod voit coborât la un ton colocvial. Cu toate acestea,
metropola lombardă se oferă ca emblemă a lumii
occidentale, unde, în loc să unească, cuvântul ridică o
barieră de netrecut, izolând individul. Poezia lui Fiori Săpătură
înfruntă, aşadar, „nodul” culturii noastre: omul nu e capabil
să-şi justifice fundamentele gândului, să dea consistenţă Deasupra se învârt macaralele
„faptelor”, să iasă din incomunicabilitatea pirandelliană a şi dedesubt e un du-te-vino de sirene,
lui Aşa e (dacă vi se pare). Vigoarea stilistică poate fi dar această săpătură
notată şi prin faptul că, deşi poetul adoptă tema cuvântului, pe care o fac printre case
nu cade niciodată în metapoezie, deoarece obiectivul său pare unul din acele torente secate de la ţară,
nu e limba, ci comunicarea între persoane. neabătute.
În Tutti (1998), poetul continuă să exploreze viaţa
oraşului, cu vitrinele, staţiile de autobuz, cinematograful, Acum pământul
structura unui tren, spaţiile verzi de pe stradă, parcul, văzut întreg
trenuleţul etc., iar în faţa realităţilor cotidiene „minime” îşi de sus, de la al şaselea, de la şaptelea al etaj,
ia o atitudine de îndurerată reflecţie, văzând „veninul care e un mare crater stins.
intoxică lucrurile,/ le face să moară”, durerea care se Te-nspăimântă să vezi câtă lumină,
infiltrează în existenţă, iar „păcatul cel mai mare” devine cât vânt cuprinde.
sentimentul de anxietate apăsătoare al avertizării, culpa
90 poezia italianã de azi
Luni şi luni în acest teatru uriaş şi stă în azur
se vor auzi urlând măsurile. ca o lună.
Pe urmă întreg golul scenei
va fi acoperit de ciment şi sticlă, Într-un anumit moment cineva
iar pe un balcon – pentru cine va mai vrea să locuieşte aici într-adevăr
privească – şi priveşte în faţă aceste case şi învaţă
va flutura un prosop. să fie pe lume,
învaţă să-i vorbească zidului.
De pază
Transporturi
Mă cunosc bine, au dreptate:
Trecând de pe asfalt sunt ca un câine,
pe o porţiune pietruită una dintre acele bestii negre ce dorm
geamurile vibrau, pe lângă barăcile industriale,
dedesubt simţeai tremurând iar dacă treci se reped deodată
roţile. Părea un dezastru, la plasa metalică
când colo, nimic grav: şi cu cât le zici „Bunule!”, cu atât se-oţărăsc.
oameni în picioare, oameni aşezaţi. Apoi
într-o anume staţie Cine-i mai consolează acum?
jos cu toţii. Autobuzul gol Până dai colţul
închide uşile, pleacă. sângele le fierbe. Se smucesc cu toţii, surzi.
Îşi dezvelesc dinţii, muşcă
La curbă până şi sârma ghimpată; dar ochii-s
m-am agăţat de o altă bară cei ce te înspăimântă mai mult: senini
şi am simţit-o călduţă şi curaţi ca ai unui nou-născut
sub degete sau ai unei statui.
precum capul unui nou-născut.
Şi-au învăţat rolul: să păstreze
goală această incintă. Fie că-i simţul datoriei
Zid sau numai instinctul, nu te mişcă
cel puţin pentru o clipă
La anumite ore scena care – pe ei –, mereu, toată viaţa,
deasupra distribuitorului de benzină îi face să se-nfurie, îi exaltă
un zid gol se luminează şi-i înveninează?
poezia italianã de azi 91
În ce mă priveşte, eu înţeleg
mai bine decât pe toate celelalte auzite vreodată
acest discurs. Iată-mă
Recunosc prea bine vocea
fanatică, urlând ca să apere De pala de praf ce se-nalţă
– aşa, orbeşte, din pură gelozie – între forsiţii şi maşini,
colţul în care au înlănţuit-o. de această vreme de ploaie, de aceşti morţi
de la televiziune,
Tu nu ştii ce înseamnă să stai de pază, croncănit de ciori, sirene
să simţi în orice miros de ambulanţe,
o ameninţare nimeni nu ne fereşte.
pe cei trei metri de teren,
să-i strigi în faţă lumii întregi Micului bar incendiat, îmbrăţişării
până-ţi pierzi respiraţia şi să nu ştii unei femei pentru dobermanul ei
ce e de salvat, la ce la umbra, aici, a portalului
se ţine cu-adevărat. – răului lor, binelui lor –
(Din Clarificări, 1995) le-am pierdut măsura.
IV
Şapte fragmente din pămîntul nimănui
De ce trăim aici? se-ntreabă fiecare voce
I care admiră înspăimântată ruinarea noastră. De ce
să stărui
Când plouă mai multe zile într-o luptă absurdă, într-o provocare
pământul o ia la vale de-acum lipsită de sens? Şi pe acesta,
spre cele de jos şi pe acesta deci aţi vrea să-l înălţaţi,
ipocriţi tovarăşi de dezastru.
94 poezia italianã de azi
V VII
Sa còrgium ch’ai g’hinn se ’n quajcòss al va stort, Pentru B. – Îţi aduci aminte şi tu feliile de lună, /
s’hinn drê laurà in d’un tumbén, când în cer nu se vedea nimic, / era un întuneric spălăcit,
s’é stupâ ’n tübu o l’é drê cambià temp plin de zăpuşeală, / şi drumurile cu febră şi sărbători /
e di lavandìtt vegn indrê l’udur modeste, de sat sau de cartier, / unde lumea îşi odihnea
anca al trentesim pian cuj rübinétt d’or. braţele pe mese. / Sub prelate era umbra întunericului /
dar atunci nici tu, nici eu, nu ne întrebam / ce era pe
In India i fogn hinn disquertâ lume ca să facă lumea; / pentru noi erau hârdaie cu apă
tan’ lalanscì s’ai g’hann cusé da scond? proaspătă, / grămezile de pepeni verzi ca şi căzute din
cer / şi mesele pline de pahare cuţite şi lune, / felii mari
A pódi fà da menu da torc ul müson, de lună roşie / ca să-ţi mai tragi un pic răsuflarea, şi feţe
prest o tard ho da duperàj an’ mi. rotunde / ce nu păreau mai puţin bune… Tu râzi, / şi râd
şi eu, dar nu greşeam / şi chiar şi ele erau luna, cu
adevărat.
Haznalele – Ca şi arta, nu există în natură / şi nici
măcar atunci când suntem puţini. // Ca şi limbajul, roata,
focul / sau maşinile de spălat nu se ştie cine le-a inventat, Stasira la lüna la par un bull...
/ ceea ce înseamnă că sunt chiar importante. // Acolo la par un bull tacâ sü ’n pu stort
unde ajungeau, romanii construiau / străzi, poduri, teatre, e rüsgnâ in sü ’na lettera mai imbüsâ,
morminte: şi haznale, / arătându-le tuturor cum să ascunzi tacâ sü da pressa in sül vedar e ’n ciel
/ ceea ce deranjează. Imperii şi haznale. // Haznalele nu tropp longh par imbüsàll.
sunt mai aproape de San Vittore / decât de San Pietro, de
spitale ca şi de sălile de dans, / de şcoli ca şi de grajduri, Te pensat inscì setâ gió da par ti
de abatoare ca de bănci, / de case de nebuni ca şi de a milla chilometri da chì in d’un bacalén
ministere // iar la Mecca nu se poate lipsi de ele / mai mult s’ciüsâ da gent, e i sò vus sa mes’cian
ca în Las Vegas, la Courmayeur mai mult decât la Pero, / la den’ da ti ’me di letter in d’un sacch da pustén
Silicon Valley decât la Gardaland / în Elveţia ca în ca l’é ’ndaj perdüü; e la tò vus
Swaziland. // Pot să concep New York-ul fără curent / dar la sa mes’cia a j òl tamé ’na lettera imbüsâ
New York-ul fără haznale nu vreau nici să-l gândesc. // in d’una büsa menga giüsta
Străzile noastre sunt pline de guri de canale / ce par că ar parché ’tan ca semm luntan la rivarà
fi ştampilele unei civilizaţii, / şi deschizând acele no du te vörat ti:
documente, chepenguri / din care iese sau unde se
ascunde deus-ex-machina, / replicile pe care continuăm parché dul ciel gh’é rüâ gió nagótt nanca stanott
să le uităm, / s-ar putea scrie o istorie a Istoriei / văzută de ma mi vöri impienìss da ti fin’ a s’ciupà
dedesubt. // Observăm că există dacă se strică ceva, / temé Natâl un sacch daa posta
dacă sunt lucrări într-o gură de canal, / dacă s-a strangulat pien da robb impussibil ca sa vör
un tub sau dacă vremea se schimbă / şi din lighene urcă pien da robb ca sa dis inscì par dì
iar mirosul / chiar şi la etajul treizeci cu robinete de aur. // da robb ca vegn in ment ’na völta l’ann
În India haznalele sunt sub cerul liber / oricum, acolo jos, da cönt dul metano e di incazadür
ce au de ascuns? // Zadarnic e să strâmb din nas, / mai e resunà da fiö e d’amur.
devreme sau mai târziu trebuie să le folosesc şi eu.
poezia italianã de azi 99
Chissà pö che festa l’era, Un băiat şi o fată se plimbă pe-o plajă / acolo unde
ul cumpleann di rong Padul duce la braţ râul Ticino / şi se duc împreună până la
vinticimmila ann da matrimoni mare. // Este o zi de miercuri, aproape ceţoasă, nici
du’ erba cunt i vacch, frumoasă, nici urâtă, / se văd pe acolo numai pescari / şi
un miglion du’ aria cuj róndin pensionari într-un bar, / o construcţie de lemn pe malul
des migliard daa tera cut ul ciar. fluviului. / Ingineri ai norocului, aşteaptă cu toţii / să
pescuiască o carte norocoasă / cu plase făcute din răbdare
Ai balean temé di matt şi vin alb. // Cei doi copii s-au oprit să vadă fluviul / care
i póbi i nüul e i maragàsc; e cenuşiu ca dosul cărţilor. / Oare e bine să spui „fluvii” /
e i personn, sturnî, i capìan no fiindcă aici sunt două / care se îmbrăţişează şi se-amestecă,
cume mai l’ea sabat sira / şi iubirea lor e abundentă, / romantică şi cam certăreaţă,
al martedì da matina, pare perfectă. // Şi totuşi îl numim Pad, / şi nu Ticino sau
o ’l primm da l’ann al dì di mort. cu un alt nume / care să fie jumate-jumate, / chiar dacă
apoi, mai departe, îl numesc mare, / mai înainte Adriatică,
apoi Atlantic, / şi-apoi ceaţă, nori, aer, stele / şi mai departe
Era un plop cu un grup de prieteni / care jucau în chiar nimic, Dumnezeu / şi podul de fier / pe care acum că
vânt; / trebuia să vezi cum îşi fluturau / hainele lor de îl străbate soarele / tace şi el.
lamé, / să se vadă picioare şi braţe / şi restul din cap în
picioare. // Nu înceta nici o clipă / orchestra vântului, / (Din vol. I bosch di Celti)
părea că e pe o pistă de dans; / ba chiar, din pricina fâşiilor
de lumini şi de tunete / care bubuiau ca nişte tobe / furtuna Traducere de ªtefan DAMIAN
DAMIAN
părea o discotecă. // Şi-apoi, cine ştie ce sărbătoare era, /
aniversarea canalelor / douăzeci de mii de ani de căsătorie
/ a ierbii cu vacile, / un milion a aerului cu rândunelele /
zece milioane a pământului cu lumina. // Dansau ca nebuni
/ plopii, norii, miriştile; / iar oamenii, ameţiţi, nu înţelegeau,
/ cum de era sâmbătă seara / marţea dimineaţa, / sau Anul
nou de ziua morţilor.
frumoase”. Modelul homeric e schimbat, pentru a lăsa spaţiu la parterul blocului roşu.
unei navigări întortochiate şi complexe între Baltică şi At- Câtă cocă am distrus pentru ea,
lantic, Kazakhstan şi Ţara Focului, „Ray Ban/ ai lui Cousteau povestească greutatea mea, gâfâind
şi Rolex-urile chinezeşti”. Tensiunea se disipează în imensa deasupra rafturilor cu aluat ce creşte. Nu-i e ruşine
respiraţie a popoarelor şi-a continentelor, unde trăiesc şi să se topească-n fumul restaurantului.
migrează mirmidoni şi crabi gigantici.
Potrivit lui Andrea Cortellessa, originalitatea acestei Urăsc acest chintal şi diabetul, surâsul meu
scriituri constrânge la revederea unei noţiuni norocoase, nefolositor, exasperarea zorilor şi degetele mele
dar ades sumar folosită, aceea a „poeziei narative”. „Dacă informe. Dacă numai ea, Mattutina, ar şti
acesteia îi sunt asociate, de obicei, trăsături clar cum o prefer celorlalte...dar ea trăieşte
recognoscibile din punct de vedere referenţial, strânse când eu mă sting
într-o consecvenţă logică, o puternică dorinţă de a în vorbăria saluturilor de bună ziua.
înrădăcina cititorul, ar trebui să se concludă fie că această
poezie nu e narativă (ceea ce ar contrazice evidenţa Mama mea insistă să mă limitez la rolul de comerciant
sintaxei, orchestrarea timpurilor verbale, aceeaşi tensiune şi să-i las altcuiva cuptorul.
imediată a formei lungi care o caracterizează), fie să fie Dar cum pot să abandonez noaptea unei santinele oarbe!
inclusă – ceea ce nu ar trebui să sune atât de ciudat, după Azi Invariabila s-a sculat la două după-masa,
atât secol XX – în forme ale narativităţii, opuse, enigmatice, şi-a băut cafeaua în prăvălie, ciugulind un croissant.
laterale, care să dezorienteze în mod fericit”. Mă tem că-mi va scurta ultima noapte
Federico Italiano însuşi este conştient de asta:
„Gustul limbii, al comutării verbale a unei senzaţii a pentru că nu mi-a povestit
fost dintotdeauna motorul prim al scriiturii mele. În ceea nimic despre restaurantul ei şi despre fotograful din
ce priveşte înfăţişarea ei – fenomenologică sau Anvers,
metafizică, narativă sau lirică – îi las cu plăcere pe alţii nemişcată cu apa gazoasă şi cotletul dinainte.
să se pronunţe. M-aş limita la a spune că plăcerea, acel De când frate-meu mă ajută
fior lingvistic cu care se termină procesul cumulativ şi la cuptor, supravegherea e compromisă.
asociativ al scrierii, devine pentru mine mai intensă în Aştept de fiecare dată să iasă
momentul în care diverse elemente se confundă pentru
a da substanţă unui întreg organic, viu. În acest sens, să facă să respire pasta sau să aşeze
un critic ar putea arăta, fără a greşi, îndepărtarea mea lăzile cu lapte pentru a câştiga
de fragment, de încercarea lirică sau de jurnal, şi, din zăbrelele şi postul acela de observaţie.
contră, tendinţa mea către romanul în versuri. Dacă eu Unica vizită constantă acum e a Tremebondei,
narez e pentru că în ţeserea, în suprapunerea treptată, dar începe să mă plictisească cu ieşirile ei
în crearea arhitecturii unei poveşti, limba mea îşi dizgraţioase
primeşte ritmul cel mai genuin”. în acvariul ei curbat de-aici, unde nu doarme
niciodată.
Giuliano LADOLFI
Traducere de Veronica BUTA
BUTA
Naşterea unei camere
schimbându-se-n dimensiune şi-n culoare, Dar broaştele m-au trădat, m-au abandonat.
aproape-s de-o şchioapă, biometrie Compasiunea, inerţia corodează
chiar viaţa inconştientă. Am sperat în dublu,
perfectă pentru distrugerile în massă, în amfibiu, degeaba.
treierători galbene Vegheaţi acum vieţi
devorând în constelaţii, pentru ca partea de ordine să rămână-numai atât.
în sfere
lucitoare automate nemilostive ptolemaice. note, explicaţii : ,,bufo marinus’’-specie de broască
„urodel” - ordin de vieţuitoare amfibii, tritonul,
salamandroidele.
Trădarea broaştelor râioase
Broaştele râioase m-au trădat, mi-au promis Cuvântul unui tânăr la alegerea sa
distrugerea Într-un cort la răsărit de Volga
completă a nord-estului australian, 3500 a. C. circa
dar nu făcură decât să bage în încurcătură o mână
de ţărani. Puţine agenţii au vorbit despre asta, Teşiţi şi frânţi munţii armatelor meridionale
câteva articole gen Greenpeace mor pînă şi asinii de-acum
şi dioscuri de la „Biological Journal”. nu-i niciun semn de apă care să ne vestească încrederea.
Sfatul bătrânilor a rupt cu
Speram într-o mişcare ca a petei de ulei, zăbava ieri seară: vom pleca
într-o coaliţie a marinarilor de pe torpile „gris de lin”. spre sfârşitul apusului
Aveam deja pregătită o încărcătură biotică spre adăposturile oamenilor-ambră
cu balene neozelandeze, cei care au pielea densă iar ochii precum ai noştri,
paturi mocirloase pentru „bufo marinus” vom merge departe de marea din centru
şi debarcarea în China, lângă mlaştinile din Macao. vom poposi lângă corturile ambasadorilor ,
reurcând pe cel de al treilea fluviu occidental
De-aici, am pătruns în Eurasia. Reurcând pe fluviile vom intra-n regatul pădurilor bogate-n frunze:
siberiene în inima verdelui
depăşirăm Uralii, dar n-am căzut lângă Moscova, cu focul vom aprinde dinaintea noastră spaţiul
în capcana seculară (o firmă finlandeză vom arde şi stejarul aprins
îmi asigurase acvarii portabile şi vom pune temelii.
şi reglarea termică pentru băile „bufului” Cinsprezece bărbaţi din sat vor pleca,
şi containere-club pentru nopţile reproducerilor). cu şapte femei şi două fecioare
tu vei fi cea de a treia-m-am rugat la dems-licori
pentru a te avea, îţi voi dărui tinereţea mea,
Era totul gata. Berlinul s-ar fi predat, o ştiu, în această noapte-aşa s-a spus.
fără vărsări de venin. Dincolo de marginea apusului
În nenumăratele căni pentru drenajul berii, sunt puţini oamenii,
broaştele râioase ar fi găsit nu trebuie să te temi.
cu ce să se refacă la Munchen Vom cultiva pământul scos din pădure,
disciplinate ar fi mărşăluit în Konigsplatz. focul îl va albi ca pe albuş,
tu ai să te îngraşi cum îţi place,
vom avea timp pentru stupi
Trecută Poarta Westfalică, trecut prin vad Rinul, şi să admirăm furtunile. Nu-ţi fie teamă.
entuziasmaţi
de Riesling, reînnoiţi de spiritul amfibiu,
ne-am fi unit cu-nţelepţii ,,urodeli’’ bretoni Schiller
şi cu „buful” irlandez, sacerdotul Brigidei,
contopind curajul liric al războinicului Nu ştia. Cu ochii distruşi
(un nou cor pentru Atlantic). de malarie, Schiller
contempla lichidul acela
Din Lisabona, de-acum tehnocraţi, pe petrolierele imaginat la Nord în orice peregrinare.
recurăţate, Nu tăcea, ciugulea excitat
umflate de apă şi de noroaie, am fi confetti vocali, bucurând-se
ţintit spre New-York, viitoarea capitală, iar pescăruşii vizibil de briza marină.
de Halifax Iar în acele câteva minute care li se îngăduiră, spuse
ridicând două broaşte râioase de picioruşe ar fi iar povestea lui Nicolae al său,
cooperat la atacul de la sol (americanii care se tem Cola, Peştele, care din iubire şi curaj
de ploaia grasă ar fi cedat). regăsi pocalul Regelui,
dar nu şi inelul, când coborî-n afundul
112 poezia italianã de azi
unde înămolite se descompun Dersu Uzala
carcasele de balenă
şi se mineralizează, instaurând Aş fi vrut să-l fi cunoscut pe Dersu, „gol’d”, poate
dincolo de fotosinteză îl cunoscui cu adevărat, în vremea
un nou ecosistem. când o pagină era o hartă, geografie,
relief, unde urma susurată a unui tigru
Mă-ntrebă despre chefalul de Capodoglio: îl chinuia era clară la pipăit, pe cearşafuri,
indecizia biologilor, şi colinele, pădurile, lacurile ieşeau
spera că se înţeleseseră din griul-verde al reflexelor de abajur.
în fine asupra teleologiei spermanţetului. L-am urmat pe Arsenev ca pe-un unchi, un căpitan
Nu ştia. din familie, iubeam indecizia lui, delicateţea
El, în secret, credea gândirii sale petersburgheze, frecată
în victoria ipotezelor de scoarţa mesteacănului şi reamestecată
termodinamicii: părţile grase ale capului, în ceaiul campestru, printre ţânţari şi veveriţe.
interpretate ca un rafinat
sistem de pilotaj Pe măsură ce mă adânceam în taiga, reci
pentru verticalizarea cetaceului, se ionizau puşile-mături mai sub braţ
dure şi antipresiune scufundându-se iar din rucsacurile mele elementare-mi făceam desagi,
în ascensiunea lichidă şi uşoară. campând în luminişurile verzui ale
camerei mele de jocuri, confirmând zoologia
I-am povestit despre raci gigantici şi lăcuste Lacului Chanka şi flora de la Sichote- Alin’
şi păru sensibil la febrele mele cu epifaniile de la Ticino de Vest , rahatul de muscă
indoeuropene. Mărturisi şi senzualitatea limbricilor.
o anume nepăsare pentru baladele lui, Dersu m-ar fi iubit cum îl iubi pe Arsenev,
monotone faţă de alura iar eu îl iubeam pe el, ghicitul miros de ginseng,
dramelor, asmatice şi orizontale: nasul falnic de vânător
zadarnic încercai să-i explic. şi organizarea toracică a drumeţului.
Vorbirăm complici despre sex
şi despre Istorie, cea următoare, Erau anii cărţilor ocru,
până când dubiul cu fotografii de transpoziţie
nu-l scârbi- chiar numele lui în groapă? hollywoodiene, „Tom Jones”, „Mihail Strogoff”
Nu, nu vă îngrijoraţi, dragă Schiller, şi „Fata căpitanului”.
„Tell” şi „Walenstein” ale voastre vă vor salva,
chiar „Rauber” mai ţine încă. Dar pe nimeni nu iubii mai mult decât pe „Dersu Uzala”
Alţii au fost vinovaţii. Chiar Kant? Mă-ntrebă. acel mod de a se pierde ca musculiţele
pe caracterele de literă din ediţia de la Mursia
Nu, Kant, nu, dar vi se pare? profitând de grafica omogenă a apendicilor,
Revenirăm asupra nivelului apei de reproduceri, acum inactuale,
şi din traistă extrase două mere veştede, de pelicula lui Kurosawa
înnegrite dar întregi, şi le frecă de fotografiile pătrate, cu o pădure de mesteceni şi de zade,
sub nări. Timpul de vizită cai la păscut sub plumburiul
se apropia de sfârşit. infinit din spatele ramei.
Pe plaja de la Sellin culese nişte scoici.
Ele sunt - şi atingându-le surâse. „Priveşte, căpitane, „Amba”*...În spatele nostru merge.
Mirosi iarăşi merele Foarte rău. Urma-i tare proaspătă. Acum un minut
potrivindu-le-n nisip. aici era”.
Delicat îmi luă mâna şi-mi scuipă
în palmă, apăsând *Tigru
cochilia şi închizându-mi pumnul
într-al său.
Apoi, pornind la drum, mă întrebă curtenitor Post-scriptum la Iosif Brodsky
Despre „Faust“-ul meu, dacă l-au primit favorabil,
şi înainte de a muri, Sunt născut şi crescut printre orezăriile piemonteze
să-şi amintească să-mi restituie volumele lui Linne. unde valuri minuscule împestriţează
perfecţiunea dreptunghiului şi a trapezului :
de aici puţinătatea rimelor,
vocea de amidon care-acoperă constantă
bula emoţională, fragilă.
Câmpia nu e infinită, lecţie a seninătăţii :
de la podul Romentino, Alpii şi Rosa
confirmă posibilitatea mitului,
poezia italianã de azi 113
Parabola părinţilor
De aceea numele
celui ce-şi onorează strămoşii
va fi scris cu un stil de fier
în cartea Vieţii.
I
VIII
„lucruri – ruine sau priviri – ne fac să ne gândim la cât numai azi – acum – iartă-mă – îmi dau seama că sunt fericit
de puţin a trecut de la începuturi şi până acum” – s-a dus pentru oameni vremea marii disperări
– nu suntem radioşi nici măcar în asta
îmi sunt de ajuns aceste lucruri solide – şi
dar nici chiar în această noapte nu vei muri – şi certitudinea
totuşi pare morţii lor
că totul s-a terminat deja – arctic – nici mâine nici aceste lucruri ce pot vădi bucurie – să iubeşti
chiar atunci nimeni această imaturitate şi această imprecizie – nu slujeşte
nu a stabilit pragul sorţii tale la nimic
nu vei muri niciodată întrucât ca şi noi porţi în tine o poate doar pinilor înceţi şi tentaculari la începuturile
durere cărora dorm
mai mare decât orice moarte – o durere ce nu vine războinici şi corbi şi câte unul sub cupola lor
din nici un ataşament şi nu e scornită pentru a urlă că regnul a ajuns şi că e de pe acest pământ
dovedi şi câte unul gândeşte că atunci ne va aştepta un spor
puterea noastră de a îndura – altfel ar fi prea uşor de violenţă
s-o înlături – ci e ceva întipărit în om pe trambulinele de ciment înclinate – aşezate acolo
acum că nu mai există decât acest canal violent care-i la începutul apei – femei aplecate cu părul abstract
aproape îi aşteaptă
o groapă şi-i împarte pe oameni în două specii – pe duşii lor – iar de se mişcă – de se încăpăţânează
câte unul abia – niciun
dacă-i mai jos de animale – şi lovitura parilor – lucru om nu se va întoarce din nimicul în care-i răpit
instantaneu şi implacabil – de care câinii au fost acele femei paralele şi clare ce par nişte păsări sunt
dezlegaţi lucruri din natură şi nu pretind fericire – sunt
în oraş şi lanţurile îşi desfăşoară şi îşi reînfăşoară o sarcină – un jurământ total
spira precum şerpii aţâţaţi în punctul de ruptură fiindcă s-a spus nimic nu-i mai precis pentru om
stârniţi decât aşteptarea
de vânt
„există doar o normă a durerii” reapare ea pe este ceasul în care edificiul e cuprins de flăcări –
pământul soarele de la mijlocul
crud – aceasta lui ianuarie e atât de definitiv – şi tuburile de oţel
în vreme ce îi spun că nimic nu-şi va mai cuceri ce-şi întind nervurile
propriul cerc pe acel templu par razele veşnice ale unui al doilea
şi arăt forma constelaţiilor din apus soare
în iedera ce năpădeşte şi macină zidurile e de sticlă precum inima omului edificiul – de-aceea
„asta-i şi nu altceva crezi – durerea e cea care ne mână ia foc atât de uşor – în ciuda pinilor şi
spre lucrurile veşnice” repetă repetându-mi erele a paltinilor acolo dinaintea timpului – şi acum solari
omului – şi – granitici
nu-i altceva şi o cred în vreme ce piscinele neclintite şi vrăjite la această
oră par
azurul în care se îneacă un sfânt gotic
să mergi pe aici e ca şi cum ai traversa golul spuse aceea-i zona expusă a omului – se tot spune – călcâiul
dar aceasta a chipurilor salvate – nu-i nimic să cel mai slab – tumoarea – ca să fie de-ajuns acest ceas
le-apropie şi să te rogi să nu se cutremure ca s-o facă să
nici măcar moartea – e o cale greu de bătut explodeze – suntem
ca înclinaţie descentrează copacii – am mai avea încă arcuri metalice ce nu protejează nimic şi piscinele
vina comună adunată în cartea de fier sunt ochii noştri
caută o normă în oroare îi cere şi totuşi numai prin acest aer de sticlă existăm – chiar şi
sau desparte-te de om mâna lui dumnezeu e de sticlă se tot spune chiar şi ea
problema e cum te duce el înapoi la-nceputuri – în
vizuina dintre trapezul cotului şi coapsă
126 poezia italianã de azi
lucrul arhaic e ploaia gândeşte – poate fiindcă cerurile stemă pe acel animal simbolic – ca şi cum el
se freacă precum pietrele ar fi fost cel ce şi-a hotărât de la început închisoarea
de această casă într-o erodată provincie khmer unde şi se risipi dispărând cu botul în sânge precum
amuţiţi vedem ideograma fulgerelor cuprinzându-l un soare stins într-o explozie – formă
pe orice om goală ce ţine de-o revelaţie
şi e ceva pur regularitatea felinarelor chiar
acum – pare o cale a drepţilor aceasta – şi novici
pinii înveliţi într-o lumină-n fâşii – unde unei femei nu există vreo formă de salvare în afara actului şi a clipei
ultime – limpezi – îi scapă psalmodiind numele vorbă goală – mlădioasă – lungeşte lista enigmelor
propriului câine şi el nu-i decât un om simplu care caută calea celor drepţi
că mereu ceva se sfârşeşte o ştim – e ceva de-nţeles – o spirală care să străbată printre raze câmpia
dacă există lucruri iniţiale spune gândindu-se la omul tătărească
milenar – pătatele stufărişuri înalte cât fiul lui acum îi
care cel dintâi a întrevăzut transhumanţa răvăşesc picioarele
furtunilor în mintea lui asiatică – acel ecuator de dar nici asta nu-i precis nu-i materie inalterabilă
liane electrice pe care mai apoi cineva le va clasifica şi totuşi s-a spus precizia face
drept Gaura cât jumătate din om – anii cât e în putere
Şopârlelor şi chiar acel om uscăţiv trece acum de-a lungul unei dinastii
poate-i aşa poate că după teama pe care o inspiră se de câini care converg spre el ca şi cum
cântăreşte el ar fi cauza despărţirii oamenilor de animale –
vechimea unui lucru tot spune pătrunzătorul
ruliu al lanţurilor crude şi radiante îl vom simţi
la sfârşitul lumii gândeşte văzând ivite acolo
o duzină de câini dădea târcoale unui om căpăţânile uriaşe
fiecare scăpat din laţul braţelor sale – săreau „cazacul – om al drumurilor – priveşte prăbuşirea
şi se închideau precum grifonii din ţinuturile puţurilor
hiperboree – roci şubrezite de bondari – şi irisul lor hotărât
a căror structură alară nu s-a desăvârşit încă care ţinteşte în tine – şi întreabă-te dacă un om e silit
aşa vom reînvia îi spuse – dacă se va întâmpla de fapt ceva în mod obtuz să ducă lucrurile până la capăt”
animale ce se ridică pentru că înţeleg greşit semnul spuse ceva din trecătoarea unde şerpii staţionau
– câte un lup venea târâş în vreme ce alţii începuseră asemenea
să se sfâşie între ei – unul se apropie de om şi privi unor semne de bază
întâmplarea „sau dacă are mai multă ştiinţă cel ce cunoaşte căile
încercând să-i găsească un sens – de întoarcere – retragerea
şi totuşi am căzut la-nţelegere cu necesitatea sau capitularea – pentru că lucrurile nu sunt nimicite
morţii îi spuse pe vecie”
şi nu mai e acela – atunci ce? apoi o lungă rană desparte lucrurile vii de lumină – şi
de ţi-ai topi durerea ai fi nemuritoare îi răspunse el nu se mai întreabă dacă există într-adevăr axul care nu
– puţinii câini încă neatinşi au fost potoliţi între funii şi se clatină – sfera corturilor imune – stânca marca-
frâie – şi acea bătălie mitologică s-a sfârşit cu tă de zgârieturi – şi acceptă saga-i elementară
un om care asemenea unui contra-creator al tu eşti omul simplu care reduce incomparabilele
regnurilor inferioare peisaje la o linie abstractă şi stilizată – ce are
stătea ghemuit pe animal apăsându-i botul grija actelor străvechi – tu eşti omul conciziei
în nisip şi poate îl însufleţea poate că l-ar fi ucis – a cărui privire e abătută de ocnele de sare – şi
nu există niciodată un singur cuvânt pentru durere lucruri mai înalte acestor mâini nu le poţi cere
îi spuse
şi chiar de ar exista nu ar fi pentru oameni – nu
aş putea să-l repet un ic portocaliu însemnează cerul – scrijelit mult
el îi repetă numele – îl repetă din nou înăuntrul
ea se târî spre el – alătură acea suferinţă norilor – ca o seceră ce începe să jupoaie un
la a lui – se duse animal – dar are forma păsării ce pune în mişcare orice
nu mai era de-ajuns un lucru omenesc acum lucru – e un şoim – şi ne impune să iubim aceste lucruri
şi era un câine din hadesul unui paddock – reţeaua unul câte unul – şi într-adevăr deja dispare – când
tremură se afundă mai rămâne
în aerul declamatoriu ca un comentariu la o carte vârful galben al unei aripi – în centrul lumii
a facerii – a spune că nu mai există un refugiu pentru om
dar că nimic nu mai e insuportabil – şi asta îl (Din Epoca fierului, Genova, Marietti, 2007)
amorţeşte
apoi câinele e cel ce se revoltă – îşi roteşte căpăţâna
şi retează gardul Traducere de Ioan MILEA
de sârmă ghimpată – ovalul ce-l înscrie ca într-o
poezia italianã de azi 127
amestecată în acţiuni ascunse, de denigrare a sa, care ar fi de o duritate neobişnuită: „Numai de la voi, fraţi de-ai mei,
contribuit din plin la arestarea şi extrădarea scriitorului în am pomenit pretenţia absurdă ca eu, care trăiesc în
Austro-Ungaria (1910), uneltită în cercuri româneşti scumpetea Capitalei, să ţin neapărat şi pe mama, deşi n-am
năsăudene, destul de apropiate, invidioase pe situaţia şi nici casa mea, nici viaţa atât de asigurată ca voi. Am crezut
prestigiul ce putea să şi-l contureze în capitala României. mereu că acestea sunt mici incidente familiale, conciliabile.
Anii ce au premers primului război mondial, plecarea Azi, ameninţările tale mă deşteaptă. Pe cât de promptă vei
Riţei la Bucureşti, moartea lui Vasile, care asigura prin fi în executarea lor, pe atât de necruţător voi fi şi eu oriunde
venitul său nivelul de supravieţuire a familiei, o oarecare voi putea (şi, crede-mă, pot în multe locuri şi mult).” Cu
situaţie materială a lui Liviu, ce părea mai bună decât a toate astea, nu uită să încheie aşa: „Fireşte, eu nu-s
celorlalţi (cu excepţia lui Iulius), nasc în familie mirajul supărat! M-a cam sâcâit ameninţarea ta, m-a făcut să-ţi
vieţii dincolo de munţi şi realizarea aspiraţiilor lor sub răspund la fel, dar asta nu mă împiedică să te îmbrăţişez şi
aripa protectoare a fratelui mai mare. Printre ele, să amintim acuma ca şi altădată, cu toată dragostea.” (L. R., Opere,
insistenţele lui Emil care aştepta „doar un semn” ca să ia vol. 21, p. 17) Liviu a lăsat o poartă deschisă normalizării
drumul Bucureştiului, „semn” amânat mereu, până când a relaţiilor, ceea ce s-a şi întâmplat.
izbucnit războiul ce i-a pecetluit destinul. La fel s-a Obligaţiile de finanţare a cheltuielilor de întreţinere
întâmplat şi cu Livia, după ruperea logodnei cu teologul a Ludovicăi le împarte cu Iulius, fratele ce avea o bună
Pteancu, făcută şi desfăcută prin voinţa mamei. Şi ea situaţie materială. Luase în căsătorie pe Maria Rocnean
aştepta acelaşi „semn” de la „scumpul meu Liviu”, din Beclean, mult mai vârstnică decât el, dar bogată. Cariera
aşteptare ce s-a dovedit la fel de zadarnică. Dincolo de o sa (inspector de finanţe) i-a permis să aibă case la
situaţie materială nesigură, ce o avea scriitorul pe atunci, Târgu-Mureş şi la Cluj. Nu s-a plâns niciodată că are prea
trebuie să avem în vedere că muncea foarte mult. Nu de mult, iar repetatele solicitări de intervenţie pentru avansare
puţine ori fugea de propria-i familie ca să poată scrie. Pe în funcţie le-a motivat mai întâi prin nevoia de a câştiga
lângă activitatea de cronicar dramatic şi nuvelist, mai era mai bine, „ca să pot ajuta şi pe mama şi pe Tibi”. Apoi,
şi munca „în secret” la romanul Ion, cum rezultă din după ce promovările s-au rezolvat, noile solicitări de
propriile-i mărturisiri. Colonizarea Rebrenilor la Bucureşti avansare vizau atingerea demnităţii mai degrabă: „Nici la
ar fi primejduit fără doar şi poate proiectul vieţii sale şi l-ar un caz nu pot merge la Cluj numai ca controlor, ca să-şi
fi transformat într-un permanent arbitru al unor nesfârşite bată joc de mine toţi misiţii şi paraziţii.” Pentru asta, fireşte,
dispute, fără să mai ţinem cont de intervenţiile permanente Liviu trebuia să intervină „la locul competent”.
şi solicitările de tot felul, care i-ar fi ocupat timpul. El îşi Avalanşa cererilor de tot felul este impresionantă,
cunoştea foarte bine familia, pentru că, atâta vreme cât a aşa cum observă pe bună dreptate şi prefaţatorul. Nu mai
stat la Prislop, a avut timp să intuiască totul. Aşa că, fără insistăm asupra lor. Vreau să remarc doar o excepţie şi un
a-i respinge, a înţeles că e mai bine să-i ţină la oarecare caz aparte. Excepţia o constituie Maria Livia (Pussy), fiica
distanţă (vezi în acest sens şi De la 14 ani nu v-am stat Liviei, cu o scrisoare de o mare delicateţe şi generozitate,
pe cap, în volumul Sertar de Niculae Gheran, Editura calităţi care de fapt i-au caracterizat întreaga viaţă. Cazul
Institutului Cultural Român, 2004, p. 58). Nu spunem că special îl constituie scrisorile lui Toma Bulea, protopop
doar asta ar fi cauza şi nu excludem abilitatea şi interesul greco-catolic la Beclean şi rudă cu scriitorul, văr de a
soţiei de a-l ţine departe de rudele de sânge, dar credem doua spiţă după Teodor Rebreanu din Chiuza, fratele lui
că este, totuşi, primul lucru de luat în seamă în cazul unui Vasile. După elogii şi felicitări, după cuvinte mari şi după
scriitor. ce-i oferă şansa de a îmbogăţi biblioteca „Liviu Rebreanu”
După război, când Liviu Rebreanu devine un din Beclean (proprietate a protopopului, dar la dispoziţia
romancier cunoscut şi accede la funcţii ce îi aduc şi ele comunităţii!) sau aceea a nou înfiinţatului cămin cultural
venituri de luat în seamă, corespondenţa cu rudele arată din localitate ce se numeşte – cum altfel!? – tot „Liviu
o înteţire a solicitărilor de ajutor, fie că e vorba de cereri Rebreanu”, îl invită la o reuniune a intelectualilor din
băneşti, fie pentru intervenţii de tot soiul. Standardul de Chiuza, dar îi aminteşte că oamenii din satul unde se
viaţă s-a ridicat şi în familia romancierului, iar cheltuielile odihnesc oasele moşilor şi strămoşilor săi s-ar bucura să
casei creşteau direct proporţional cu veniturile, dacă nu le dăruiască un clopot pentru biserica de curând ridicată.
cumva o luau de multe ori mult înaintea lor. Iulius, Livia, Apoi, văzând că frazele lui nu au ecou, renunţă în a le
Miţi şi Riţa aveau familii aşezate şi o situaţie materială repeta sau amplifica şi formulează o dorinţă mai puţin
mulţumitoare. Doar Ludovica şi cu fiul cel mic, Tiberiu, obişnuită: „ca măcar într-un articol de revistă, dacă nu o
erau mutaţi de la unul la altul, ba chiar ameninţaţi că îi vor carte nouă, să treceţi satul nostru, Chiuza, numele Bulea
trimite la ţară, la Beclean, unde nici măcar nu mai aveau şi ca rudă şi ca cunoscut cred că vă poate insufla
casă. Motivul real este acelaşi: caracterul dificil al mamei. încrederea că nu-i vorba de ambiţie ci de dorul de a eterniza
Asta nu i-a împiedicat să solicite o contribuţie lunară din şi acesta pentru veci, ca după moartea noastră să mai
partea lui Liviu (de care s-a achitat fără împotrivire), alături rămână întru pomenirea altora sate şi oameni ce nu merită
de cea care o dădea Iulius, în părţi egale. Este grăitoare să fie uitaţi, dacă şi Gargalăul şi Popa pămătuf, deşi nu au
scrisoarea Liviei din 11 dec. 1925 prin care îl somează pe prea meritat să fie eternizaţi...” (12 febr. 1942). Încă din
fratele său să expedieze banii şi îl şantajează cu perspectiva 1927, Liviu Rebreanu îi scria preotului şi rudeniei sale că îl
trimiterii Ludovicăi la Bucureşti: „Dragă Liviu, ca să nu preocupă satul tatălui său şi că „va veni rândul şi pentru
fim siliţi să facem corespondenţă inutilă şi ca să nu vă Chiuza”. Ultimul său roman, „Păcală şi Tândală”, rămas în
treziţi cu mama la voi, fie la tine, fie la Iulius, deschide-i te stadiul de proiect, menit, după cum aflăm din Jurnal, să
rog un cont curent începând cu luna curentă – la banca încununeze opera sa romanescă, avea să aibă personajele
Gorunul – de unde să-şi ridice 500 lei, fără să mai continuăm şi acţiunea localizate în Chiuza. Boala, războiul, apoi
scârboşenia vieţii de până acum.” Ameninţările nu rămân sfârşitul vieţii nu i-au mai dat răgazul necesar să îl aştearnă
fără răspuns şi Liviu îi scrie, după vreo două luni, o epistolă pe hârtie.
134 cu cãrþile pe masã
Volumul îngrijit de Ilderim Rebreanu, cu mai multe rearmonizare (retrăire), prin reîncarnare (alternanţa
puncte de interes decât am reuşit eu să arăt aici, pare să viaţă-moarte), adică prin moarte (nu neapărat fizică)
deschidă şirul de volume dedicat corespondenţei indirecte urmată, apoi, de iluminare: „mi-a trebuit o moarte să văd/
a scriitorului, după cum a afirmat în câteva rânduri Niculae însetarea trupului îngropat pe jumătate”. (ferestre).
Gheran, realizatorul ediţiei critice a scrierilor integrale ale Această stare de conştiinţă contemplă detaşat
lui Liviu Rebreanu. Ar urma să apară dialogul epistolar cu manifestările ca pe nişte reprezentări eterne: „sângele mi
soţia sa, Fanny, pe seama căruia au circulat şi mai circulă se prelinge în semiîntuneric/ aproape că îl pot aprinde cu
încă multe legende, apoi numeroasele scrisori ale colegilor un chibrit/ e acolo un mut în care încet-încet/ mă recunosc”
de breaslă, care ar constitui o altfel de imagine a vieţii (strigătul). Simpla conştientizare de sine a eului liric creează
culturale interbelice, dar mai cu seamă ale culiselor ei. un centru lăuntric capabil de auto-analiză, de observare în
Abia după toate astea, având la îndemână o asemenea oglindă şi, totodată, dă poeticitate discursului: „toată viaţa
bogăţie documentară, exegeza rebreniană ar putea am vrut să învăţ/ cum sufletul se face trup şi trupul suflet/
cunoaşte o nouă etapă, superioară din toate punctele de fără să înceteze să fie ce sunt” (cutia cu imagini).
vedere. Pare că se apropie. Maturizarea aceasta tardivă şi dragostea incandescentă
_____ dospesc într-un univers „ca o minge desumflată/ sau ca o
*Ilderim Rebreanu, Neamul Rebrenilor către Liviu, sabie cu două tăişuri ce exultă/ când ni se ating pomeţii”
Editura Academiei Române, 2008. (iertarea). Usturătoarea decorporalizare domină universul
poetic: „cu un sunet îndepărtat/ loviturile ne întreabă cine
suntem/ până ce trupul ni se desprinde de cap/ şi formele
NEMES M. Nándor apar răsturnate precum copacii în ape/ n-avem dinţi să
zdrobim şarpele care ne intră pe gură/ nu putem duce la
buze cerul ca pe un vas cu lapte// încleştaţi într-o ultimă
Săpături în cimitirele subterane mărturisire/ cu ochii aproape închişi/ şi capul plecat spre
stânga/ ne trezim atârnaţi într-un fir/ trădat de mişcarea
Universul poemelor din volumul de debut al lui Florin ritmică a buzelor.” (ceva se petrece).
Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, este zămislit din Se remarcă prezenţa unui simbol preluat din poemele
interacţiunea unor energii profane şi sacre. Înscripţiile şi nichitastănesciene: Oul. La Florin Caragiu, spargerea
simbolurile evlavioase „scrijelite” pe coperta oului declanşează chiar naşterea: „lumea se crăpase ca o
(catacombele) tomului de poezii prevestesc dimensiunea coajă de ou” (nichitiană). La început a fost cuvântul, şi
mistică a temelor principale tratate de autor. În întreaga cuvântul era Dumnezeu: „cuvintele fugeau şi ploua cu
manifestare totul este energie. Energia înseamnă viaţă, iar privirea lui Dumnezeu” (Ibidem). Ajna chakra (ochiul divin
pentru autorul volumului, „viaţa e adesea o ciornă/ pe - oglinda magică în care se reflectă toate imaginile
care mâzgăleşti frânturi dintr-o lecţie/ învăţată pe jumătate” universului), percepe evenimentele (negative şi pozitive)
(ciorna). Energia definitorie a lui Dumnezeu este iubirea din viitor: la naşterea acestei lumi, „Dumnezeu a plâns/
(necondiţionată), ea fiind o dilatare euforică ce implică văzând înălţările şi căderile viitoare.” (singurul ochi).
mişcare perpetuă. Nimeni nu poate rămâne inactiv nici Relaţia cu divinitatea, Eros-ul, reprezentând
măcar în catacombe (în purgatoriu), căci, fie că doreşte vitalitatea, Thanatos-ul, simbolizând ciclicitatea vieţii (şi
sau nu, particularităţile sacre ale naturii îl obligă la NU efemeritatea) sunt temele ce spiritualizează
activitate. Erosul se naşte din această activitate şi se discursivitatea eului liric: „e noapte adorm pe braţul
clădeşte pe interconexiunea lumină-întuneric: „pe pieptul subţire/ acoladă a întrebărilor fără răspuns/ moartea-i un
tău am aşezat soarele/ pe care îl vom împărţi în noaptea bloc de piatră/ şlefuit de numele abia rostit// te ascunzi în
aceasta.” (catacombe). Iubirea se hrăneşte din lumină, mine şi aştepţi să te găsesc/ între coaste şi mâinile lui
iar noaptea o absoarbe (NU o ucide), astfel încât finalitatea Dumnezeu.” (semn). Interconexiunea
acestei contopiri (dintre catacombe şi lumină) zămisleşte Eros-Thanatos-Divinitate constituie magia luminii
beatitudine, magie şi deschidere spre divin(itate). lăuntrice (dezmărginirea fiinţei umane): „am căzut în tine
Dragostea eclatantă, în ciuda incandescenţei şi a demult şi nu există ieşire/ dar nimeni nu-şi doreşte ieşirea/
năzuinţei pentru persoana iubită, rămâne o nostalgie: „nu când dă de Dumnezeu/ înăuntru” (amurgul idolilor).
am putut niciodată să-ţi spun cum arăţi/ ce anume se Dacă la Eminovici apa (lacul, izvorul) este energia
schimbă în timp/ şi ce rămâne independent de stare/ poate vieţii, Florin Caragiu (ca şi Bacovia) caligrafiază despre o
pentru că atunci când o fac/ umbra ta colapsează în apă care descompune, despiritualizează, creează un spaţiu
cuvintele mele// la fiecare întâlnire am sentimentul/ că am apocaliptic ce implică dematerializări acute: „sub schele
braţele pline chiar când uit să-ţi iau/un cât de mic dar/ prăbuşite tremură/ schiţe decolorate de ploi...”(crochiu),
însă tu te pui între ele să primeşti/ ce ţi-am adus fără să sau „Moartea rupe cojile subţiri ale gândului/ încovrigat
ştiu// uneori îmi bandajezi sufletul cu mâneca plină de pe triunchiurile luate de ape/ şi ne răstoarnă găletuşa cu
culori/ ca un prim-ajutor/ pentru căderile mele pe pământ.” (garou). Evadarea din acest univers real este
dinăuntru” (colaps). ireală sau irealizabilă: „fascinaţi de vraja nimicului am
Viabilitatea eului liric rezidă din năzuinţa acestuia înghiţit moartea/ şi ne-am dizolvat în propria umbră/ nu
către dobândirea celor mai estetice şi mai pure energii. mai putem umple cu trupul/ distanţa dintre ochi şi inimă”
Omul matur care iubeşte devine, mai devreme sau mai (pogorârea la iad). Thanatos-ul devine un catalizator al
târziu, bonom şi, totodată, pios. Starea de inconştienţă dematerializării: „moartea se vâră sub taraba de cuvinte”
neagă posibilitatea unei relaţii abisale şi diafane. De aceea, sau „sângele nu mai trece în cuvinte”.
trezirea din beţia corozivă şi sumbră nu poate fi realizată Imaginea copilului devine un leitmotiv în volumul
decât prin purificare („curăţim rănile cu flacără”), prin de debut al poetului ploieştean: uneori pentru o
rearmonizare a sufletelor „Dumnezeul se strecoară între
cu cãrþile pe masã 135
noi ca un copil” (copilul) sau „Dumnezeu vrea să fie parvin să le disting şi pe altele le acoperă o ceaţă, care se
copilul nostru” (geneză). Această metamorfoză a lui va risipi, dar prea târziu pentru cartea aceasta” (Didactica
Dumnezeu nu este nicidecum una întâmplătoare, căci El Nova).
„are nevoie de o fărâmă din noi/ ca să dea libertăţii Imagine, Idee, peisaj, lumină, privire, transparenţă,
asprimea vinului.”(singurul ochi). aer. Cuvinte dragi autorului. Ele sunt baza pe care se
Tomul lui Florin Caragiu include şapte moto-uri ce sprijină întreg universul scrierilor lui Radu Petrescu.
concentrează atenţia asupra relaţiei om-divinitate: „Toate Turnul de imagini e şi un turn înălţat spre lumină. Pentru
se cer după cruce şi înviere” (Sf. Maxim Mărturisitorul); a imortaliza e nevoie de lumină. Spirala imaginilor din turn,
sau „aici e îngropat un om care n-a putut să devină smulse din zgura existenţială, e privită descendent, trecutul
dumnezeu” (G. Papini); în absenţa divinităţii lumina se fiind luat în vizor. Cu cât turnul se înalţă mai îndrăzneţ
stinge: „unde e groază, acolo omul e mic” (R. W. spre tăriile văzduhului, spre transparenţă, cu atât vederea
Fassbinder); „Dumnezeu n-a venit să ne elibereze de înspre origini este îngreunată de ceaţa amintirii: „M-am
suferinţă/ nici să ne-o explice, ci s-o umple de prezenţa născut la 31 august 1927, în Bucureşti, noaptea la ora
Sa” (Paul Claudel), să ofere iubirea necondiţionată: „În 11.30, şi prima imagine despre mine e din noaptea lui 24
general oamenii te întâlnesc, te cunosc/ şi apoi, eventual, februarie 1930, când s-a născut sora mea. Ca printr-o ceaţă
ajung să te iubească. Părintele Teofil nu era aşa. El întâi te mă văd într-o încăpere înaltă şi strâmtă, cu ciment pe jos.
iubea.” (Pr. Răzvan Ionescu). În spate am o fereastră, la stânga un pat acoperit cu o
Ansamblul poemelor de factură spirituală pătură soldăţească şi în faţă o uşă pe jumătate deschisă
înfăţişează, indubitabil, modalităţi de comunicare între prin care mă uit în odaia alăturată, podită cu scânduri
fiinţa umană şi Dumnezeu. Poemele devin un fel de a gândi vopsite în roşu. Acolo văd în colţul din dreapta o sobă de
evadarea din tsunami, din necredinţă în credinţă. Uneori teracotă verde, puternic luminată, şi lângă ea un pat larg
poezia autorului ploieştean sintetizează în versuri acoperit cu verde în care şade mama. Lumina vine de nu
dimensiunea dezechilibrată sau uneori apocaliptică (unde ştiu unde, eu am sentimente amestecate, curiozitatea,
totul e viu) a existenţei. Alteori versurile formează scrierea/ spaima” (Didactica Nova). Fragment ce aduce atât de
viaţa ca într-un puzzle: „timpul decupează din noi bucăţi bine cu scriitura lui Max Blecher şi cu cea a lui Gheorghe
ce nu se potrivesc împreună/ încât adesea nu mai ştim Crăciun!
cine suntem uitând că ele/ au conturul rănilor lui Hristos”. P(r)ozele petresciene sunt declanşatoare de clic
Limbajul poetic meditativ-religios, plin de simboluri, este emotiv. Imaginile dispuse în turn, pe niveluri, într-o
transpus în versuri ce surprind prin energie artistică, desfăşurare caleidoscopică, corespund unor vârste, unor
rafinament şi înţelepciune. etape existenţiale. Fiecare fotografie, document existenţial
________ prin excelenţă, trimite înapoi în timp. Figura tatălui se
* Florin Caragiu, Catacombe. Aici totul e viu, Editura explică, se deschide spre exterior, stranie, măcinată de
Vinea, Bucureşti, 2008. boală, din care au rămas vii doar „ochii lucioşi”, câtă vreme
cea a bunicului aminteşte de un veritabil pater familias.
El este cel care va profeţi că nepotul său va „ajunge om
Florin-Corneliu POPOVICI mare”.
Casa părintească din A., „un feeric Olimp”, de pe
Mihai Bravu, îl trimite pe scriitor la toposul fabulos al
Radu Petrescu. Didactica Nova copilăriei: „Casa avea un acoperiş ţuguiat, de tablă veche,
o sală cu geamlâc şi două ferestre spre stradă cu aer
Dacă ar fi ales cariera de regizor de film, Radu ermetic”. Ceea ce este ciudat e faptul că lipsesc amintirile
Petrescu* ar fi fost cu siguranţă la fel de talentat precum despre interiorul protector al casei. Lipseşte nucleul, ceaţa
a fost ca slujitor al penelului. Jocul cu imaginile exercită timpului coboară peste amintiri. Poate şi pentru faptul că
asupra persoanei sale o fascinaţie şi o tentaţie cu totul Radu Petrescu a fost dintotdeauna atras de exterior, de
aparte, jurnalele sale (am numit Catalogul mişcărilor mele peisaj, de evaziunea în natură (e prezent aici apelul
zilnice, Ocheanul întors), romanele (Matei Iliescu) şi rousseau-ist, de întoarcere la natură), de lumină. În schimb,
prozele ce-i poartă semnătura fiind veritabile „negative” curtea casei o descrie cu lux de amănunte, lucru ce aduce
ale existenţei, „negative” pentru că au caracter recupera- un plus de autenticitate, de veridicitate relatărilor sale.
tor. Developate, acestea prind viaţa, sunt viaţă. Cu un Gestul de a privi viaţa ca pe un ecorşeu, disecată pe
uşor exerciţiu de imaginaţie, printr-un simbolic joc secvenţe-fotografii îl pune oarecum pe scriitor într-o
combinatoriu de imagini, prozele petresciene devin poze postură demiurgică incompletă, deoarece el nu-şi poate
şi invers. Albumele de fotografii pe care scriitorul le vizualiza viitorul, nu poate trece dincolo de „pragul care i
răsfoieşte nostalgic sunt nimic altceva decât obiecte se refuză sistematic”, ci numai trecutul. Paradoxal, punerea
declanşatoare de flux mental, care, la rându-le, generează faţa-n faţă cu clipa trecută atrage suferinţa, fiindcă
emoţii. De aici şi până la transpunerea acestora în scris nu amăgeşte, corupe, dezrădăcinează, bulversează, precum
mai e decât un pas. Cu ele, Radu Petrescu construieşte un legendara Fată Morgana: „Scriind despre aceste lucruri,
turn virtual, un Babel de imagini. Între cărămizile-imagini efortul meu – sper, vizibil – este de a mă apropia cât mai
ale turnului, Radu Petrescu, la fel ca Lucian Blaga, zideşte puţin de ele. Nu pentru că mi-ar place genul, din moment
lumina, Ideea: „De fapt, ar trebui ca turnul meu de imagini ce dorm cu Rousseau şi cu Cellini sub pernă, ci pentru că
să fie atât de complet în toate părţile lui, încât să mă apropierea de imagini conţine primejdii mai mult decât
dispenseze cu totul de calendar şi de ceasornic, însă nu-i grave – pentru mine măcar –, dintre care aceea de a le lua
aşa, multe blocuri au căzut, de pe altele s-au şters figurile drept amintiri nu este cea mai puţin de temut. În definiţia
şi oricât mă apropii de ele şi le privesc din toate părţile nu genului intră de altminteri şi simularea lipsei de meşteşug,
un fel de manieră neglijată şi desfăcută, aşa că topească-se,
136 cu cãrþile pe masã
abia zărite o clipă, imaginile în spaţiul din care-au ieşit, conţinutul ei sentimental; imaginea nu este imagine decât
părelnice ca aburii unor nori pe oglinda uitată în iarbă, pentru că e în permanenţă vie şi dacă am încerca s-o
profitul e dublu” (Didactica Nova). despărţim de conţinutul ei actual, altul de fiecare dată
Fiecare fiinţă umană e un construct, e un amalgam, când o întâlnim, din vietatea groasă şi colorată, nu ne-am
un athanor depozitar de amintiri. La fel şi existenţa noastră, alege decât cu două biete cadavre informe în care nici în
o sumă de imagini condensate: „Didactica e un modest cele mai rele coşmare n-am accepta a ne recunoaşte”
catalog doar, pentru mine însumi, de cât a rămas al meu (Didactica Nova) .
din vreme. Nu încetez a mă minuna, ca sfântul Augustin, Spre deosebire de ilustrul său predecesor, Proust,
de propria mea existenţă, şi a celorlalţi, în măsura în care care se aventurează temerar „în căutarea timpului pierdut”,
nu mă argumentează, nu prezintă interes. Iar existenţa mea Radu Petrescu e conştient că timpul nu poate fi regăsit,
este un şir de imagini cu mine, care se clădesc unele pe nu-i poate fi deturnat cursul din scurgerea-i dialectică, ci,
altele şi unele în spatele altora într-un aer care este şi nu poate cel mult făcut prizonier în „cuşca de sticlă a cărţii”.
este aerul comun şi cărora, laolaltă, le dau numele meu şi Cu o imensă „foarfecă de lumină” autorul
ştiu că totuşi n-au a purta vreun nume”. „decupează” imagini din trecut, aşternându-le pe turnul
Rotind turnul de imagini cu măiestrie de prestidigi- lui virtual. El e cel care face, desface şi reface, se joacă cu
tator, Radu Petrescu zăboveşte asupra unei secvenţe imaginea, cu perspectivele. Imaginile care ies din mâna
extrase dintr-o sărbătoare a Crăciunului, de pe vremea artistului sunt „imagini de seară şi de lumină”, nopţile
magicei copliării. Totul îi reapare ieşind de sub pecetea descrise de el amintesc de pânzele lui Domenichino, iar
tainei, a luminii, a sfinţeniei. Jucăria primită în dar, o personajele creionate (mama, tatăl, sora, naşii, prietenii,
maşinuţă de pompieri, îl va urmări obsesiv toată viaţa. primele iubiri), făpturi de lumină, cu cele imortalizate de
Delirul de care se lasă cuprins copilul de-atunci când se Dürer: „...vedeam strălucind în bătaia lunii zeci de fire de
repede la maşinuţă şi-l eliberează triumfător, „cu o bucurie paie ieşite prin pereţi, incandescente, în aerul albastru
enormă”, pe omuleţul-şofer, îl anticipează pe scriitorul de întunecat, ca nişte baghete de aur”. (Didactica Nova)
mai târziu, eliberator de cuvânt, făuritor al lui. Scara Străzile copilăriei, asemenea hărţii cereşti, alcătuiesc o
maşinuţei de pompieri este una simbolică. Ea-l va ajuta, constelaţie în „magistratura transparenţelor”. Labirintul
asemenea scării lui Iacob, să acceadă la lumină, să fie stradal devine unul de suflet, fiindcă forul său interior e înţesat
propulsat în miraculoasa lume a Ideilor. de „străzi” pe care porneşte în exploatarea Galaxiei Gütenberg,
Imaginea cu adolescentul erou petrescian, alter la o vârstă fragedă, călăuza fiindu-i propriul tată, care-l învaţă
ego-ul scriitorului, călătorind în noapte, ca homo viator, să descifreze slova întâi şi întâi din „Universul”.
într-o căruţă cu sticle, este una profund semnificativă. E Un loc aparte în constelaţia amintirilor lui Radu
tânărul pornit în căutarea (auto)cunoaşterii şi a iniţierii, Petrescu îl deţine marea, simbol feminin prin excelenţă,
pe un drum aparent al transparenţei, dar cu mistere şi care-l inspiră continuu: „După masă am fost dus pe plajă
taine la tot pasul. Evocarea propriului trecut îi creează să văd marea mai aproape. Argintul ei devenise acum un
scriitorului deopotrivă senzaţia de deja vu, cu imagini violet cu funduri de verde sticlos, valuri largi veneau fără
desprinse parcă de pe o uitată frescă mitologică: „Acum încetare din larg şi se spărgeau pe plajă, udându-mi
însă e ciudată senzaţia mea evocând aceste lucruri de pantofii cu spumă. Pe plajă nu era nimeni şi vilele ne erau
mult întâmplate, în mitologie” (Didactica Nova). E o ascunse de faleza înaltă încununată de mărăcini cenuşii.
mitologie personalizată, ce poartă marca propriei identităţi. Mormane de ierburi putrede se întindeau în lungul apei,
Retrăirea (în alte coordonate spaţio-temporale a) împuţite şi urâte la înfăţişare. Un crab se târa silenţios
unor secvenţe de viaţă, demult stinse, văduveşte existenţa înapoi în val şi în sideful scoicilor soarele la apus aprinse
de aspectul ineditului, de contactul direct cu evenimentul, curând fulgere verzi, roşii, galbene, violete şi azvârli peste
nemediat, nefiltrat prin sitele obiectivităţii şi ale valuri, într-o parte, o mătase roşie ca un veşmânt de cardi-
aducerii-aminte, fapt detectat de sufletele noastre, nal, în vreme ce la dreapta mea o barcă de pescari dată cu
sensibile „aparate optice”: „Este în noi un foarte curios şi gudron şedea pe nisip aplecată într-o rână, cu o lopată
totuşi firesc impuls irezistibil de a trăi schemele, altminteri ridicându-se în perspectivele tulburătoare ale aerului”
goale, ale imaginilor trecutului nostru, de a le umple cu un (Didactica Nova). Întâlnim la Petrescu aceeaşi dantelărie
conţinut de gânduri şi sentimente străine acelor imagini imagistică şi verbioasă, aceeaşi fascinaţie a detaliului ca
pentru simplul fapt că aparţin altui timp, altor împrejurări. la Blecher, al cărui personaj, Emanuel, imobilizat în gutiera
De aici se naşte iluzia, salutară într-un fel pentru anumite de ghips, asistă, de pe plaja sanatoriului de la Berck sur
naturi, a continuităţii propriei fiinţe. Dar iluzie! În realitate Mer, la spectacolul fascinant al naturii.
este inadmisibil să memorăm sentimente şi gânduri Didactica Nova se încheie cu reîntoarcerea
încercate lângă un lucru sau într-o întâmplare a trecutului, tânărului Petrescu din călătoria întreprinsă în acea căruţă
chiar şi a celui mai apropiat, actualitatea, adică existenţa cu sticle. De-acum e un personaj umblat prin lume, iniţiat
noastră însăşi, fiind garantată tocmai de posibilitatea de a în misterele existenţiale. Revenit acasă, îi ia simbolic locul
uita. Cât de puţine lucruri sunt în lume, ce limitat e numărul mamei la rând la pâine. E tânărul care bate la poarta
întâmplărilor posibile, ce numeroase feţele lor! Dacă n-am afirmării.
putea să le privim în fiecare clipă fără să fim incomodaţi de Turnul de imagini pe care-l clădeşte Radu Petrescu
amintirea sentimentelor anterioare pe care le-am depozitat şi în care se întâlneşte cu propriul eu, cu propria sa imag-
în aburul luat de pe ele şi care trăieşte în noi, am înnebuni ine, ne ajută să cunoaştem un scriitor profund, însetat de
de plictiseală metafizică, am deveni frenetici alpinişti, Lumină şi de Idee.
sentimentali insipizi. Stările de suflet trebuie considerate _____
doar ca nişte aparate optice servind la fixarea unor imagini * Radu Petrescu. Didactica Nova, în vol. Proze, Editura
– şi atâta tot, ştiind însă că în desenul acestora din urmă, Eminescu, Bucureşti, 1971, 390 p.
pentru a-l face să trăiască, ora prezentă îşi depune
lecturi 137
ariditatea deşertului, care nu e doar un decor natural, ci şi un cultul starurilor, goana după gloria efemeră ca ieşire printr-o
spaţiu „generic şi mental”, fiind prin însăşi înfăţişarea lui o salvatoare anomalie din anonimat etc.
„critică extatică a culturii, o formă extatică a dispariţiei”. Formulele paradoxale tipic baudrillardiene, cu
Autorul vede în societatea americană, asupra căreia fascinantele lor deschideri speculative şi sclipitoare explozii
s-a răsfrânt acest spaţiu, singura societate primitivă actuală, de inteligenţă creatoare, nu lipsite de ironie, sunt şi aici la ele
formulă paradoxală în aparenţă, dar e vorba de un primitiv- acasă şi nu putem rezista în a nu le cita:
ism fascinant, estetic, hiperbolic, în care totul ia forme „Putem să ne întrebăm dacă nu cumva lumea însăşi
paroxistice, lucrurile trecând dincolo de propria lor există pentru că i se face publicitate într-o altă lume.”
semnificaţie. Formele metamorfice ale spaţiului natural al În această irealitate generalizată, psihologia locuitorilor
canioanelor, monumentalitatea lor minerală şi suprarealistă este analizată cu o precizie caligrafică, nu lipsită de ironii de
sporesc senzaţia de irealitate şi lasă să pulseze doar „ natură psihanalitică: toţi se tem de hărţuire, de cereri
pasiunile metafizice ale spaţiului şi timpului”. insuportabile al căror obiect e fie sexul, fie banii, fie afecţiunea.
Parcurgând şi re-parcurgând mental acest spaţiu, Fiecare este pentru celălalt un potenţial nebun, şi toţi îşi ascund
autorul se întreabă „Până unde se poate merge în exterminarea angoasa în dosul surâsului cinematografic care devine un
sensului?” rictus. Aerul dintre oameni e încărcat de tensiune greu
Un alt popas e New-York-ul, oraş faraonic, de o suportabilă, cu o „violenţă somnambulică”, oricând existând
centralitate artificială, populat de fiinţe spectrale, oamenii pericolul unei descărcări electrice a unei „isterii latente”.
părând mai degrabă nişte măşti prăbuşite în propriul lor
solilocviu, jucându-şi parcă neîncetat rolul de a popula o 3. Utopia realizată
imensă scenă stradală, aflaţi pe străzi parcă „ să producă
scenariul permanent al oraşului”. America e spaţiul utopiei realizate, şi atunci când
Senzaţia „călătorului” este că aici până şi viaţa este Baudrillard intră în analiza comparativă a celor două spaţii
artificială, şi, cu ajutorul unor slogane de tipul „I did it!”, culturale, gândirea lui devine explozivă. Toate crizele existente
oamenii exaltă nişte izbânzi fără nicio urmare, goale de sens, în spaţiul american provin din această realitate, pe când crizele
făcând existenţei o neîncetată publicitate. „Trebuie să-ţi vechiului continent sunt legate de încercările mereu eşuate
dovedeşti fără încetare propria viaţă?” se întreabă pe bună de realizare a utopiei. Europeanul va rămâne blocat în utopie
dreptate europeanul, obişnuit nu să-şi afirme prin publicitate pentru că e închis în capcana spaţiului cultural, nereuşind să
existenţa, ci să-i dea un sens, cultura europeană fiind una a facă saltul în mai productiva incultură. Europa nu-şi doreşte
sensului, cea americană deja situându-se dincolo de el… cu adevărat concretizarea utopiei şi refuză astfel să păşească
În toate formele excentricităţii împinse până la demenţă, în adevărata modernitate pe care doar o traduce în limbaj
vizibile revelator şi în formele arhitecturale (verticalitate propriu, fără a avea în realitate vocaţia ei, aşa cum o are
barocă, excentricitate centrifugă), autorul adulmecă un strigăt America.
apocaliptic transpus în „expresionismul violent” prin care America fabrică realitate, pornind de la idei, europeanul
America trăieşte necontenit „delirul propriului sfârşit”. fabrică idei pornind de la realitate. Revoluţia americană e una
Tot ceea ce este tensiune culturală în spaţiul european, reuşită, de aceea ea a trecut deja dincolo de istorie, de unde
aici se dizolvă cu nonşalanţă şi devine un vid în care se şi violenţa ei triumfalistă.
înstăpâneşte energic seninătatea goală. O Americă siderală Caracterul ficţional decurge tot din realitatea utopiei
în care se celebrează continuu prăbuşirea misterului şi realizate. Ficţiunea apocaliptică a hiperrealului nu se defineşte
îndoielile cunoaşterii, celebrare în care Baudrillard descifrează la Baudrillard ca ceva legat de domeniul imaginarului, ci ca o
„bucuria prăbuşirii metaforei”, „veselia obscenităţii” şi cultul realitate spontană legată de „depăşirea imaginarului de către
evidenţei care ar îndolia profund spiritul european. realitate”. Ficţiunea pentru european nu e decât eventual o
După aceste constatări făcute cu o uimire interogativă fugă din faţa realităţii, de aceea Europa nu va cunoaşte
continuă, autorul întrebându-se ce poate urma după epuizarea adevăratul desfrâu al ficţiunii, universul orgiastic spectacu-
tuturor exceselor trăite fără patimă, ca experimente existenţiale lar care e rezultatul eliberării totale şi a exhibiţiei.
trăite la rece, Baudrillard face o relaxată confesiune menită să America, în concluzie, devine imaginea viitorului
detensioneze câmpul încărcat al interogaţiilor: nostru de europeni. Ea începe acolo unde e sfârşitul valorilor
„Pentru mine nu există adevăr despre America. Nu le europene. Valori sfârşite într-un paradis molatic şi vesel, în
cer americanilor decât să fie americani. Nu le cer să fie care mocneşte totuşi o teamă difuză, o cultură care pentru
inteligenţi, chibzuiţi, originali, nu le cer decât să populeze un noi e un mister, căci misterul e prezent nu doar în criptare, ci
spaţiu fără măsură comună cu al meu, să fie pentru mine cel şi în deplina extravertire.
mai înalt loc sideral, cel mai frumos spaţiu orbital.(…) Vreau Triumful însuşi al cinematografiei americane e posibil
să mă excentrez, să devin excentric, dar într-un loc care să fie prin autenticitatea sa, deoarece întregul mod de viaţă
centrul lumii.(…) Este singura ţară care oferă această american, exhibat, e cinematografic, iar dispariţia esteticului
posibilitate de naivitate brutală: nu le ceri lucrurilor, chipurilor, se celebrează de multe ori prin forme parodice dincolo de
cerurilor şi deşerturilor decât să fie ceea ce sunt, just as it is”. care nu se mai află nimic.
America se hrăneşte dintr-o hiperrealitate pentru că ea America postapocaliptică şi post-utopică a lui
s-a construit de la bun început pe o proliferare a simulacrelor, Baudrillard e un mecanism liber să funcţioneze în gol, un
fiind ea însăşi „ o gigantică hologramă”. O formă de civilizaţie univers lipsit deja de speranţă (la ce i-ar folosi, dacă totul a
care, prin realizarea şi depăşirea utopiei, evocă irezistibil fost realizat?), prăbuşit atât de tare în realitate, încât devine
sfârşitul lumii. un paradis artificial. Născută din deşert şi reîntoarsă deja în
Ca simptome ale hiperrealului care transformă America acelaşi deşert, nu mineral, ci melancolic-paradiziac, de o
într-o disperată ficţiune sau ficţiune a disperării, dacă e să ne frumuseţe dementă şi insuportabilă.
contaminăm de spiritul baudrillardian, ar fi: publicitatea Pentru europeanul care e un fanatic al sensului, al
proliferantă prezentă în toate spaţiile existenţei, râsul publicitar, culturii şi al esteticii, America e „fascinaţia non-sensului”, un
efectul de dantură, narcisism înlocuit cu „autoreferinţă adevărat şoc mental. Şi el se poate întreba pe bună dreptate:
disperată”, pierderea formulei de oprire în alergarea în gol, „WHAT ARE YOU DOING AFTER THE ORGY?”
142 triptic
şi-i vor închide — dacă-i vor închide —
odată cu Dumnezeu.
Paul TUMANIAN
Prietenul meu orb prefăcut
Racii
Când mi-am cumpărat barca
O adiere nevăzută a legănat copacii — tata mi-a spus:
vârfurile Bine că nu ţi-ai cumpărat un tramvai!
Un tremur nevăzut a înfiorat frunzele. Ba — ha! ha! — eu îmi cumpărasem deja
Jos pe mal un tramvai
niciun fir de iarbă nu s-a clintit atât doar că m-am sfiit să i-o spun.
Până când, în tăcere Mecanica tramvaiului, che piacere!
au ieşit din adâncul apei, Nu poţi pleca pe furiş
rând pe rând, nici colinda incognito
Racii... şinele se bifurcă doar ici şi colo
S-au încropit, oare din ce? nimic nu-i după cum ţi-e voia
Şşşt!
Din tenebrele uitării Sfântului Augustin Şi totuşi
de nu cumva din tenebrele uitării ce manete, ce pedale, ce pârghii!
Tuturor Sfinţilor. Apeşi pedala
Magie neagră. şi macazul se schimbă automat
Saints Go Marching Out frânezi, şi tramvaiul opreşte în staţie
...unde urcă cine doreşte
Copilul, încet, şi-a culcat obrazul unde urcă şi — ia te uită!
pe-o tufă de pătlagină tămăduitoare prietenul meu
Copilul... În treacăt fie spus, experimentatorul
să-mi fie iertat: era băiat. chiar el, fir-aş al naibii!...
Spun asta fiindcă tare îmi pare
o cunoştinţă veche. Ehei! a şi experimentat bastonul alb
A ascultat tăcerea ierbii săptămâna trecută
dar firele de iarbă foşneau iar acum experimentează ochii goi
abia auzit sub mersul racilor şi banderola pe mâneca dreaptă
Apa s-a scurs de pe platoşele lor se preface că vede bezna.
grunjoase verzi–cenuşii
Ochii le-au rămas uscaţi şi treji — Se preface el, dar cine-l crede?
mărgele, sub ochii mari ai băiatului, Ba... uite că
la un pas distanţă. îl cred bătrânii
când îi cedează locul
Grunjoase platoşe–carapace tinerii se închină pios
Au adus cu ele fumul ceţii Prietene al meu orb prefăcut,
supt de peste faţa apei. cine-i mai ticălos?
Oare când s-au deschis ochii racilor?
O întrebare fără răspuns:
Dar când oare s-au închis? Pe cal NEGRU, pe cal ALB
Dumnezeu le-a dat
Crustaceelor Ziua călăresc pe cal NEGRU
o privire sticloasă... îi simt zvâcnirile nervoase, tremurul,
îi văd dintr-o parte sticlind
Ochii băiatului se întreabă... globii ochilor ne’nfrânaţi
cu reflexe de soare încins
Ierburile unduiesc în adâncul apei aruncând fulgerele mâniei
Un nufăr luminează plutind nesigure–stupide–deşarte
Racii sunt mulţi la număr şi orbi izvorâte din viscerele mele
Cleştii lor foarfecă aerul în van De m-ar pedepsi azvârlindu-mă
în timp ce păşesc sacadat, rac după rac, de pe spinarea-i jilavă
platoşe grunjoase verzi–cenuşii Dar sunt una cu el, centaur
în aliniere — ţesând cămaşă de sânge
Îi cheamă umbra de sub podeţ. Şi mi-e dor de unduirile coamei
calului ALB fluturând
Ochii lor nu s-au deschis niciodată peste ochii blajini,
ei privesc — atât cât privesc — neprihănitul meu
tulbure, sever şi feroce, visând argint de Lună
privesc topită peste cărările nopţii
dinainte de Părintele Ceresc Copitele-i moi afundându-se tăcut
triptic 143
demoni populează marginile şi insulele Mediteranei Teoria jertfei a lui Freud din Totem şi Tabu (1912)
civilizate, împinşi înapoi în prăpăstii şi peşteri din care propune un sacrificiu originar al tatălui de către fiii rebeli,
scăpaseră în spasmul cu care timpul a început.”11 Polifem ca sursă a sexualităţii familiale. Acest sacrificiu este
este un astfel de monstru: jumătate demon, antropomorfism ambiguu în sensul că este o ofertă a tatalui şi o ofertă
primitiv al forţelor naturii, jumătate meditaţie antropologica adresata tatălui – mintea primitivă nu se poate elibera de
homerică asupra naturii. Aceasta raţiune sofisticată îl o superstiţie faţă de autoritatea învinsă. Cu Angoasă în
răsfrânge în mai multe benzi paralele: el e totodată natură civilizaţie acest sacrificiu dublu este generalizat ca
pură (animal carnivor), şi natură umană primitiva (cioban principiul care creează o societate de indivizi, pe care îi
şi canibal).12 Luând în vedere teza generală, exprimată în suprimă prin „supra-eul cultural”, care le interzice violenţa,
primul capitol (Conceptul iluminării), că progresul este care ar dizolva grupul într-un bellum omnium contra
cumpărat cu preţul dominării naturii externe şi interne, omnes.18 Adorno vede în acest sacrificiu inaugural preţul
deci şi a naturii umane, valoarea întâlnirii cu Polifem se subiectivitaţii moderne. „Istoria civilizaţiei este istoria
exprimă astfel: ciclopul, ca natură externă (elemente) şi introversiunii jertfei”.19 Orbirea lui Polifem ia locul de
natură internă (apetituri) ameninţă omul cu moartea; omul onoare ca reprezentare concretă mito-istorică a paricidului
răspunde nu cu forţă, ci cu inteligenţă – am putea spune, freudian.
cu viclenie-şmecherie.13 Şmecheria îi cere să se supună Adorno e şi mai speculativ decât Freud: în sacrificiul
forţelor naturii – în poveste, procesul se vede în vesela originar el vede naşterea subiectului. Această ecuaţie se
cină din peştera lui Polifem, în care Odiseu îl îmbată, îl poate explica prin introducerea unui al doilea text-cheie,
flatează, îl minte („Nimeni”) şi îl trădează pe ciclop (orbirea). tratatul filologic Psyche (1893) al lui Erwin Rohde, prietenul
Cu toate aceste acte Odiseu şi marinarii săi se expun şi apărătorul lui Nietzsche în cercuri filologice.20 Începând
metaforic acestei violenţe. Când, după scăparea din cu o analiză literară a eroilor morţi la Homer, Rohde caută
peşteră, Odiseu îşi dezvăluie numele propriu, prostia nu întruchiparea acestui „celălalt eu”, sufletul, din doctrinele
este o greşeală, ci calitatea constitutivă a raţiunii primitive religioase până la filozofia platoniciană şi ecourile
intrumentale, raţiunea ce în ipostaza sa fascistă zbuciuma ei în literatura antică.21 În special, este fascinat de
lumea în care Adorno a dictat Dialectica Iluminarii. metaforele care spaţializează relaţia între spirit, corp, şi
Acest sumar al eseului Odiseu sau Mit şi Iluminare lume: mitul peşterii din care Orfeu o eliberează pe Euridice,
este înşelător, dacă ne face să credem că episodul cu ca şi coborâre în Hades a eroilor greci de la Hercule până
Polifem este aici doar o alegorie, cum este povestea lui la Odiseu.22 Rohde nu este discutat de Adorno, dar
Oedip pentru Freud.14 Adorno deschide ediţia din 1969 reprezintă singurul context care ar da sens modului de
cu un protest împotriva „vânătorii pozitiviste după transpunere atribuit lui Homer: „lumea primordială este
informaţie”, dar protestul subliniază statutul ştiinţific secularizată prin spaţiu.”23 Adorno este consistent în acest
ciudat al textului homeric. Odiseea nu e un „exemplu” mod de exegeză Rohdian. „Aventurile suferite de Odiseu
etnografic care s-ar înlocui uşor, de exemplu, cu povestea reprezintă împreună periculoase capcane, care distrag eul
lui Ghilgameş. Nu numai din cauza anterioară, anume că [das Selbst] de pe drumul logicii sale.”24 Dacă Rohde caută
tratează în mod elegant lupta omului cu natura externă şi sufletul concretizat la Greci, Adorno poate inversa
internă. Acest conţinut nu rămâne metaforic. Valoarea procedeul, umplând mitul cu conţinut critic-psihoanalitic.
Odiseei la Adorno constă în realitatea ei concretă în viaţa Spaţializarea mitului întâlneşte chiar la Rohde o analogie
subiectului european. Textul trebuie interpretat, dar cu psihologia subiectului modern: într-o notă, Rohde
rezultatul corespunde cu ceva în viaţa comună; ca să fi atrage atenţia la „ruptura conştienţei” şi „dedublarea
fost textul altfel, istoria ar fi trebuit să fi fost alta. Arhaismul persoanei”, cunoscute în psihiatrie (cu o referinţa la Pierre
este o metodă de diagnoză. Janet).25 Desigur, la Adorno patologia subiectului nu se
Acest mod de interpretare a antichităţii la Adorno poate explica doar prin analiza unui mit – dar se poate
se poate clarifica prin aducerea la suprafaţă a două texte exemplifica prin luarea unui personaj mitic ca subiect – şi,
ale căror presupuneri sprijină ambiţiile lui antropologice.15 aplicând aici metoda lui Freud, a subiectului reprezentativ
Primul nu va fi un şoc: speculaţiile sociale ale lui Freud, al culturii europene moderne în totalitatea ei, pusă să se
anume analogia între individ şi societate, şi analiza apere de monştri cărora ea le-a dat naştere. Căutarea în
violenţei avansată în Angoasă în civilizaţie (Das antichitate a urmelor criminale ale modernităţii devine
Unbehagen in der Kultur, 1930). 16 Freud se apără misiunea arhaismului. În acest mod antichitatea poate fi
împotriva aplicării social-critice a teoriei cu două luata în serios, chiar ca un lucru de viaţă şi moarte, fără ca
argumente ingenioase – 1) un individ este anormal în filozoful să pledeze pentru o întoarcere romantică la stadiul
comparaţie cu cei normali, o colectivitate cu ce se compară? primitiv.26
2) chiar dacă reuşim să o judecăm, cine are forţa să aplice Cu această fundamentare teoretica a lui Adorno,
tratamentul unei întregi societăţi?17 Dar Adorno ca un putem observa mai uşor locul pivotant al episodului
critic social in extremis a renunţat deja la orice valoare Polifem în critica raţiunii moderne. Am spus deja că Polifem
normativă în afara crizei, ca şi la orice uz practic al criticii. este în acelaşi timp natură şi om primitiv. Dar ca să joace
Prin „negare determinata” el poate ascuţi analiza pesimistă în teorie şi rolul tatălui sacrificat, deci zeu primitiv care
a lui Freud în calmul disperării – dacă poate de fapt gândi este pacificat şi totodată păcălit, e cumva nevoie să se
fără idealuri antecedente crizei istorice pe care vrea s-o formuleze statutul ciclopului faţa de subiectul modern care
schiţeze dinăuntru. Poate e şi Adorno un filoelen oarecare, se întrupează prin viclenia lui Odiseu – subiectul burghez
criticând prezentul din lumina unei antichităţi fericite. sau homo economicus, cum Adorno îl numeşte. O citire
Putem judeca doar după ce observăm idealurile pe care, grăbită ne-ar face să credem că pentru Adorno Polifem nu
de fapt, le aplică societăţii homero-europene. Cea ce îl e niciun fel de subiect. Sau poate un fel de anti-subiect,
interesează pe Adorno la Freud este logica jertfei. nu un peisaj neutru faţă de care subiectul se conturează,
148 eseu
ci o lipsă de graniţe care se impune subiectului ca o limită berbecului şef. Polifem, simţind că acesta ezită, i se
a sa (sentimentul oceanic la Freud, violenţa), şi căruia adresează ca unui prieten şi întreabă dacă rămâne în urmă
subiectul trebuie să i se impună agresiv ca să se manifeste. din simpatie faţă de durerea stăpânului său. Scena este
Dar deja în aceste speculaţii o dificultate ne opreşte. tot atât de înduioşătoare, cât cealaltă „culme a Odiseei,
Greutatea constă în a combina antropologia şi sociologia recunoaşterea lui Odiseu de către bătrânul câine Argos”.30
lui Freud. Dacă Polifem trebuie să joace rolul tatălui Este însă o comparaţie fatală din punct de vedere teoretic,
autoritar, cel puţin în acest rol trebuie să fie luat drept pentru că atrage atenţie diferenţelor celor două întâlniri:
subiect. Atunci sau a fost jefuit de privilegiile lui ca subiect Argos îşi recunoaşte stăpânul, adică subiectul al cărui
în epos, sau de Adorno fără a-şi da seama. Al doilea caz ar obiect este; Polifem îşi recunoaşte prietenul, deci un
indica o slăbiciune a teoriei subiectului – în timp ce primul subiect consimţător. Argos rămâne obiect, de aici vine şi
ar extinde teoria cu un caz al „de-subiectivizării” observat puterea scenei. El nu îl poate saluta pe Odiseu, ci doar
de autor şi la fascism. În orice caz, merită o citire atentă moare; Polifem în schimb se adresează berbecului şi aşa îl
discuţia lui Adorno despre Polifem, cu scopul de a şi numeşte subiect, cum pe Odiseu îl numeşte „Nimeni”, o
descoperi cum ciclopul pierde privilegiile subiectului. reflecţie a propriului non-ego. Comportamentul faţă de
Deja cu introducerea ciclopului (DA, 83) aflăm că berbec este ciudat nu deoarece nonsubiectului Polifem ar
„ochiul cât o roată de mare” este o rămăşiţă a lumii primi- trebui să-i lipsească „caracterul”, ci deoarece un
tive, precedând „simetria ochilor şi urechilor”, de parca non-subiect nu are ce să-i zică unui subiect. Adorno evită
Polifem este un animal nevertebrat. Dar tot aici aflăm că el această problemă doar în mod verbal, numind tandreţea
reprezintă deja societatea mai avansată decât cea a cu care Polifem hrăneşte animalele „comportament practic
lotofagilor, cea a „vânătorilor şi păstorilor”, care precede implicând grijă pentru creatura ca atare” – o formulă difuză
agricultura şi este asociată de Homer cu „lipsa legilor”. în orice limbă.31
Polifem nu respectă legea prieteniei faţă de străini. Îi invită De fapt, Adorno mai are o resursă în text prin care se
la masă în mod brutal: îi mănâncă. Urmează deci o discuţie poate explica „interioritatea” lui Polifem. Ca anticii lui
(DA, 83-84) despre lipsa legilor, care reprezintă în acelaşi Rohde, Polifem este dualist; nu respectă vieţile oamenilor
timp lipsa moralităţii şi neputinţa de a gândi abstract, lui Odiseu numai fiindcă „inima nu îl roagă”. Inimă sau
ilustrată în credulitatea lui Polifem când Odiseu glumeşte spirit ca al doilea individ i se pare lui Adorno, ca şi lui
că se cheamă „Nimeni” („Udeis”, nimeni, sună ca Wilamowitz, ca un stadiu anterior al formării subiectului
„Odiseu”). Într-adevăr, ciclopul nu e lipsit de generozitate, modern.32 Chiar şi la Odiseu procesul de subiectivizare
arată chiar un umor grosolan când îi oferă lui Odiseu să-l este imperfect. Întors la Itaca, trebuie să-şi constrângă
mănânce ultimul. Ca o creatură incapabilă de abstracţie, sufletul, căruia i se adresează ca un „cîine credincios”,
rămâne închis în cercul magic al senzaţiilor sale (ca când acesta cere prematur răzbunarea contra
pozitiviştii urâţi de Adorno), aşa încât „purtarea gigantului pretendenţilor (DA, 85). Deci sentimentele, pe care Homer
nu s-a obiectificat încă întru caracter.”27 Aceste date le întrupează în animale, nu sunt subiectivitatea
psihice îl fac pe Polifem precursor al „dracilor proşti litigioşi subiectului, ci doar materialul naturii interne, pe care omul
ai erei creştine până la Shylock şi Mefistofel” (DA, 86). modern le striveşte mai nemilos decât Odiseu, dar în
Aceşti draci se leagă încăpăţânat de litera legii şi în acest acelaşi mod.
fel îşi prepară căderea. Băut, lăudat, îngâmfat şi credul, Cu această doctrină a auto-dominării ne apropriam
ciclopul cade pradă vicleniei numelui „Nimeni”, care îl de centrul nervos al teoriei subiectului la Adorno, şi de
împiedică să primească ajutorul rudelor sale ciclopice, care, sprijinul căutat la Homer, în caracterul său principal, am
proaste la rândul lor, concluzionează ca „Nimeni nu l-a putea spune singurul său caracter, Odiseu. Odiseu
rănit,” deci nu este rănit, doar beat (DA, 87). Aici Adorno reprezintă omul modern întrucât este omul isteţ, opus zeilor
aduce o mare intuiţie, anume că Odiseu nu ar fi putut etc., cum este Sisif pentru Albert Camus. Mitologia greacă
anticipa păcălirea celorlalţi ciclopi cu numele „Nimeni”. conţine mulţi eroi blestemaţi – cea ce îl distinge pe Odiseu
Odiseu nu se putea aştepta la nimic din acest pariu: „el se este vina proprie pentru nenorocul suferit. Da, de obicei
numeşte Nimeni deoarece Polifem nu este un eu”.28 Dar este isteţ şi reuşeşte să dea vina pe alţii. Dar totuşi, la
printr-un efort eroic de a disocia nume şi referent, sfârşitul poveştii cu Polifem, prostia, rară la Odiseu, se
nominalistul Odiseu a imitat non-subiectul Polifem, o pronunţă în mod acut; chiar prietenii nu îl pot opri de a-şi
imitaţie de succes doar în măsura în care Polifem nu este spune numele adevărat lui Polifem.33 Prostia, ne spune
subiect. Din păcate subiectul creat prin actul de Adorno, nu este un accident. „Isteţimea care consistă în
de-subiectificare pare destinat a ne reduce la non-subiect, mimarea formei prostiei de către isteţ, recade în prostie
copii ai lui Odiseu ce suntem. chiar când se scapă de aceasta formă. Aici este dialectica
Am ajuns deci la o descriere suficient de precisă a elocvenţei”.34 Ne amintim ca Odiseu l-a imitat pe Polifem
„desubiectivizării” lui Polifem. Nu putem spune pe baza ei în a se declara non-subiect cu numele „Nimeni.” Dar la
nici că Polifem nu este pentru Adorno deloc subiect, nici sfârşit nu a mai putut suporta această povară de a fi nimeni,
că îşi pierde statutul de subiect într-un moment clar: putem a crezut în numele lui fals, şi ca să scape de el, a trebuit să
spune că şi-l pierde printr-un transfer obscur lui Odiseu, se declare Odiseu cu orice preţ. Nominalismul cade în
care se bucură de „isteţime ca mod de schimb”.29 Fiindcă pozitivism, adică magie. Prostia, care este identică cu
îi lipseşte nominalismul burghez, Polifem este o fiinţa elocvenţa, nu se poate separa de raţiunea modernă pe
„bruta”, dar nu lipsita de sentiment (DA, 85). Chiar care Odiseu o reprezintă. Valoarea lui Homer,
subiectivitatea, latura sentimentală a lui Polifem, îl aduce nerecunoscută de „vechii şi noii Spartani” – deci de
pe Adorno la un moment periculos din poveste. E vorba fascişti – este de a expune acest monolog obsesiv al
de momentul la care toţi marinarii au scăpat din peşteră pe raţiunii, care îi arată prostia. Iar prostia în general arată că
burţile oilor, în afara de Odiseu, care s-a legat de burta vorba care evită violenţa doar o reproduce. Forţa
eseu 149
cuvântului este, cum insista Nietzsche, forţă pur şi simplu. pictură la Royal Academy of Painting când i-au fost oferite
Odată eliberată, se întoarce asupra celui care a pus-o în cinci teme de ilustrat într-o ediţie a Odiseei în traducerea
mişcare: Odiseu, homo economicus, pozitivist, burghez, lui Alexander Pope publicată de Francis Isaac du Roveray
evreu. Ultimul epitet poate chiar ne surprinde. Dar Adorno, în 1806.39 Aceleaşi gravuri după Fuseli apar şi în traducerea
după ce a admis cu greu interpretarea lui Odiseu ca lui William Cowper, publicată de către prietenul lui Fuseli,
„vânzător oriental” a lui Victor Bérard,35 vrea în final să Joseph Johnson, în 1810.40 Originalele lui Fuseli pentru
facă din întâlnirea cu Polifem o lecţie pentru supravieţuitorii aceste mici gravuri sunt, remarcabil, picturi în ulei şi
Europei naziste. Odiseu, elocvent şi econom, este chipul acuarele de dimensiuni mult mai mari: originalul Orbirea
antic al evreului călător. „Udeis, care compulsiv se declara lui Polifem este o pictură în ulei de 91 x 71 cm (fig. 1 şi 2).41
Odiseu, poartă deja trăsăturile evreului, care chiar trăind Gravura, executată de catre J.G. Walker, este frumoasă în
frica morţii reţine superioritatea datorita fricii de moarte, felul ei; comunică laconic, şi reuşeşte mai ales în privinţa
şi răzbunarea împotriva negustorului nu se află numai la greutăţilor tehnice impuse de lumina aproape monocromă,
sfârşitul societăţii burgheze, ci chiar la începutul ei, ca de zori, în pictura lui Fuseli. Ne vom preocupa mai mult de
utopia negativă în direcţia căreia totdeauna violenţa se aceasta pictură, care conţine în mod pur tezele Fuseliane
îndreaptă.”36 despre Odiseea. Dar merită adus aminte că majoritatea
E greu să indic în doar câteva rânduri tot ce este fals publicului care a cunoscut imaginea a cunoscut-o prin
în această propoziţie. Mă limitez aşadar la trei observaţii. gravură. În carte, imaginea este însoţită de două versuri
1) Transferul de subiectivitate de la Polifem la Odiseu, pe din traducerea Odiseei:
care l-am postulat, se reţine în transferul la evreism –
Polifem e comparat de Adorno cu Shylock; 2) Deşi opus „The master ram at last approach’d the gate,/
programatic antisemitismului, Adorno teoretizează evreul Charg’d with his wool, and with Ulysses’ fate.” (În sfârşit
negustor (Mittelsmann) ca subiect central al raţiunii berbecul şef s-apropiat de poarta,/ Încarcat cu lâna, şi
moderne, şi deci responsabil pentru răzbunarea primită, cu-a lui Ulise soarta.)42
ca şi pretendenţii Penelopei;37 3) Adorno pierde legătura
fină, hermeneutică, cu textul homeric când atribuie Citatul ne asigură că imaginea lui Fuseli, ca şi miezul
necazurile lui Odiseu greşelii de a-şi fi dat numele. analizei lui Adorno, priveşte acea clipă climatică în Homer,
Majoritatea necazurilor păţite pot fi atribuite prostiilor scăparea lui Odiseu printre picioarele ciclopului. De fapt,
marinarilor, de la deschiderea burdufului cu vânturi până identificarea momentului rămâne un pic ambiguă în opera
la uciderea boilor soarelui; nu sunt crimele subiectului, şi lui Fuseli, din cauza prezenţei unei perechi de picioare
nu sunt pedepsite de Poseidon. umane în colţul drept de jos al picturii. Ar fi bine să
La acest moment din analiză, priveliştea filozofică clarificăm subiectul imaginii înainte de a o interpreta.
deschisă de textul lui Adorno asupra Odiseei pare brusc Misterioasele picioare aparţin sau 1) unui om legat de
să se închidă. Nu vrem să suferim o orbire polifemică: o oaie, care nu a scăpat încă din peşteră, ceea ce contrazice
orbire care ne lasă lipsiţi de concept pentru ceea ce ne citatul; sau 2) unui om trecut de ciclop, întors spre ieşirea
supără. Dar în întuneric nici nu ne putem adresa Odiseei, indicată de oaia vizibilă în gura peşterii la dreapta –
nici lui Adorno, cu uneltele filologiei sau istoriei antice: plauzibil dar cam slab ca imaginaţie spaţiala; fie 3) unui
aceste discipline, de care Adorno se serveşte, nu pot de- mort mâncat de Polifem, ceea ce explică şi relaxarea
cide modernitatea arhaicului. Propun aducerea unei alte degetelor acestor picioare comparate cu cele încordate
interpretări moderne a Odiseei, chiar a episodului cu ale lui Odiseu.43
ciclopul Polifem. Autorul acestei interpretări, Henry Fuseli Procedăm deci cu ultima interpretare a picioarelor,
(născut Johann Heinrich Füssli la Zürich în 1741), are care corespunde cel mai bine echilibrului între tandreţe şi
mult în comun cu Adorno: critic înrăit al modernităţii, oroare stabilit de Fuseli. Această dualitate ne pregăteşte
discipol al lui Jean-Jacques Rousseau şi exponent pesimist să vedem ciclopul lui Fuseli ca victimă, într-adevăr – dar
al tezelor lui Rousseau despre decadenţa Europei prin ca victimă în parte a violenţei şi egoismului propriu. În
succesul artei şi ştiinţelor, totodată modernist convins în acest sens, ne amintim de comentariul antropologic despre
viaţa sa de scriitor şi artist.38 ciclopi cu care Homer pregăteşte întâlnirea: că sunt păstori
Dacă autorul acestei interpretări se aseamănă lui primitivi, lipsiţi de legi, date pe care Adorno le identifică
Adorno prin convingeri şi mentalitate, interpretarea diferă cu societatea pre-agricolă, aşa-zis barbară, străină
într-un mod pronunţat: este o pictură. Sper că asta nu va abstracţiilor. Homer adaugă că ciclopii îşi stăpânesc
părea nepoliticos. Ca un necunoscut sa-l critice pe Adorno femeile şi copiii impunându-le legea proprie; cam incon-
este tolerabil – dar o imagine să critice un text? Este doar sistent – cum Adorno recunoaşte, – acest paternalism
o prejudecată că textele sunt mai corecte, adică mai reprezintă vecinătatea lumii domestice ciclopice cu cea
filozofice, decât imaginile. Totuşi, se va răspunde, textele greacă. Vedem şi că aceste observaţii despre ciclopi nu se
comunică în mod clar, căci ce poţi face cu o pictură în aplica lui Polifem, care nu are nici nevastă, nici copii, deci
afară de a o interpreta? A doua parte a acestui gând este care nu respectă nici legea proprie. Polifem nu e numai
corectă, dar nu şi prima: şi textele trebuie interpretate, celibatar, ci şi copil răsfăţat – ca fiu al lui Poseidon, se
deci spunem mai precis că nu critic pe Adorno cu Fuseli, consideră deasupra oricărei obligaţii faţă de regele zeilor
ci critic o interpretare privind pe Adorno cu o interpretare olimpici, Zeus.
privind pe Fuseli. Ambele obiecte interpretate sunt şi ele Iritarea sau nerăbdarea celorlalţi ciclopi, când
interpretări – ale lui Homer –, deci mi se pare că operaţia Polifem cere ajutor, confirmă această impresie. Nu e vorba
este viabilă, deşi cam excentrică. de viciu din partea lui Polifem – Homer are grijă să-l arate
Încep cu un pic de context. Fuseli trăise deja în ca pe un caracter senin, şi să ne asigure că violenţa lui
Anglia treizeci de ani, şi era un profesor consacrat de este tipică speciei. Polifem e individualizat nu numai prin
150 eseu
nenoroc, ci şi prin justificarea acestuia: modul de viaţa şi Desigur, acest respect pentru subiect trebuie să
paternitatea, care, în mitul grec, sunt o proprietate fie potrivit necesităţii vizuale de a dezvălui. Ceea ce ne
importantă, dar aleatorie. Îmi dau seama că aceste cuvinte dezvăluie Fuseli în trupul lui Polifem – un trup care apare
par să fi pierdut contactul cu teoria adorniană a monumental, din cauza proporţiilor, într-un tablou de mai
subiectului, unde individul se desprinde din colectiv doar puţin de un metru înălţime – este o făptură umană, dar în
prin violenţa jertfei internalizate. Dar înainte de a-l nici un fel ideala. Nu doar că modul de a şedea este
confrunta pe Adorno, trebuie explicat efectul lui Fuseli – neelegant, cu genunchii care aproape ating pieptul, ci se
un efect formulat în 1938 de către un autor German, Ernst induce ideea că este de fapt anti-ideal. Mai tăcut şi mai
Beutler, ca „tragicul omenesc al titanului distrus.”44 eficient comunică liniile de contur galbene şi roşii ale
Cum să împăcăm atunci Odiseul lui Adorno, corpului; ele subliniază puncte anatomice, de la degetele
îndemnat de furia naturală a unui Polifem-Hitler, şi „titanul picioarelor şi buric, până la sfârcul stâng şi urechea stângă
distrus” al lui Fuseli, a cărui pradă se strecoară comic-hidos clăpăugă, care nu lipsesc unui corp, dar nici nu se pot
afară din scenă? Putem înlătura o primă bănuială: că idealiza. Nu vedem durerea subiectului, dar îi vedem, să
Polifem ar fi mai prăpădit la Fuseli din cauza mediului vizual. zicem aşa, subraţul. Apogeul acestei strategii
În alte cuvinte, orice imagine a ciclopului orbit este grotesc-umaniste este gura deschisă cu bale, bale care
patetică, cum nu poate fi într-un mediu scris, unde intră în sclipesc roşii în lumina zilei. Această gură, cu golul ei negru,
balanţă ironia lui Odiseu. Această supoziţie, din păcate, ca şi nasul verzui greu de distins care se apleacă asupra ei,
nu se coroborează în istoria artei: orbul Polifem, o temă corespunde ochiului stins, conceput doar ca o felie neagră
populară în arta italiană manieristă a secolului şaisprezece, în spatele degetului mijlociu al mâinii apărătoare. În cele
apare sau ca om ideal un pic mai mare decât grecii, dar de din urmă nu ce se vede este esenţial, ce nu se vede este mai
altfel nu prea deosebit (Primaticcio), sau ca om sălbatic important, mai ales capul cu păr absolut negru al lui Polifem.
frumos, furios, plin de energie nimicitoare (Tibaldi, fig.3).45 Acest păr este o absenţă în câmpul vizual: nu putem penetra
Fuseli i-a admirat pe aceşti precursori, dar nu i-a urmat. acest subiect, dar nu deoarece nu există. Mai degrabă ne
Inovaţia lui, având de-a face cu imaginea ciclopului, este găsim cu Polifem în aceeaşi situaţie în care suntem cu
de a-l umaniza şi, simultan, a elimina din anatomie şi mod semenii noştri; trebuie să îi deducem durerea, nu o
de şedere orice semn al omului grec ideal din epoca clasică. cunoaştem. Este o chestiune de bun simţ, cum constatăm
Aceste modificări sunt importante. Importanţa lor se simte şi din citatul despre Timanthes.
doar când observăm cum Fuseli a micşorat rolurile Anatomia gigantului, deci, indică o subiectivitate
celorlalţi actori în drama fugii din peşteră. închisă, rezumată frumos prin ochiul rănit care nu se vede.50
Marinarii lui Odiseu, cum ne-am putea aştepta, au Centralitatea ochiului rănit se manifestă chiar într-un mod
dispărut complet.46 O oaie apare, emblematică, pe orizontul foarte dramatic prin bezna de nepătruns a tabloului.
din dreapta genunchiului lui Polifem; în centrul tabloului, Desigur, scena se desfăşoară devreme, dimineaţa. Dar
iluminat eclatant, pictat cu o pensulă încărcată, berbecul întunericul înconjurător este o proprietate nu atât optică,
şef păşeşte spre Polifem. Sub lâna pufoasă poartă corpul cât simţită; precum şi strălucirea berbecului nu este un
lui Odiseu, din care se văd doar braţele muşchiuloase si fenomen optic, ci corespunde sentimentului polifemic.
vârfurile picioarelor. Eroul Odiseei este redus la părţile Beutler are dreptate când îşi închipuie că un alt artist ar fi
corpului care îl vor elibera; comparat cu eroul stoic pictat „un cuprinzător peisaj sudic, munţi şi vegetaţie
îmbătrânit care atârnă din smochin asupra Scilei (fig.4) mediteraneană, vedere la marea albastră şi corabia
figura ascunsă sub berbec este lipsită de rezonanţă. Am grecilor.”51 Fuseli nu a pictat aşa ceva, pentru că a dorit să
putea spune, împreună cu Adorno, că acesta este Odiseu vedem ceea ce vede Polifem, deci mai nimic. Lipsa de
redus la cererile raţiunii. Nu putem spune mai mult, cum o perspectivă nu reprezintă ascetism din partea lui Fuseli,
face Adorno – căci nu se găseşte mai mult din Odiseu aici. ci pătrundere literară. Această pătrundere a costat ceva:
Berbecul, în schimb, pare aproape uman, cu coama lui pictura nu e convenţional „frumoasă”, şi putem vedea cât
fulminantă îşi freacă nasul de braţul săracului Polifem. de greu imaginea a fost transpusă în gravură. Până azi,
Mâna lui Polifem care îl întâlneşte nu cotrobăie grosolan; acest măreţ şi dificil tablou nu a atras atenţia studenţilor
nu este o mână care vrea doar să se asigure că creatura ce lui Fuseli. 52 Orişicum, putem traduce această
trece este oaie, ca la Tibaldi. Este o mână blândă, fenomenologie în termenii filozofiei subiectului de la
prietenoasă; iar degetele ce se scufundă în lână realizează Adorno. Polifem este subiect aici, pur şi simplu, iar
şi consolarea bestiei, şi durerea stăpânului. Nu găsim un berbecul este subiect la a doua persoană (este un tu).
gest mai puţin înrudit cu „raţiunea instrumentală” pe care Odiseu nu apare ca subiect, nici ca obiect, să fim cinstiţi,
Adorno şi Horkheimer o atribuie occidentului. Dar în afară ci ca pur dat homeric, sursa poveştii despre Polifem.53
de acest gest elegiac, ne impresionează şi gestul mâinii Schimbul de subiectivitate întrebuinţat de Adorno nu se
drepte, care repetă, în mod precis (vedeţi ritmul degetelor), găseşte. Am putea spune că Fuseli nu este „dialectic”.
gestul ocrotitor al lui Adam în Expulzarea din Paradis a Dar asta nu dovedeşte nimic despre calitate, întrucât
lui Masacio (1427, fig.5). 47 Acest gest, folosit de comportamentul „dialectic” al interpretării adorniene este
Michelangelo în Capela Sixtină, a fost inventat de pictorul ceea ce ne-a nemulţumit.
antic Timanthes şi de Euripide în tragedia Ifigenia în Am ajuns la diferenţe de bază între Fuseli şi Adorno
Aulida, cum aminteşte Fuseli în Lecturile despre Pictură în limbajul subiectului. Pe scurt, Fuseli menţine cu
date la Academia Regală în Londra începând în 1801.48 încăpăţânare individualitatea lui Polifem. Ca să vedem
Actul de a acoperi ochii este pentru Fuseli o soluţie etică consecinţele acestei poziţii, scheletul gândirii lui Fuseli
a problemei de a exprima durerea: o soluţie care respectă trebuie umplut cu conţinutul speculativ care i se cuvine,
intimitatea subiectului. „Nici înălţime, nici adâncime, ci cum o face Adorno. Trebuie avertizat că pictorul nu a
demnitatea de expresie, i-a fost [lui Timanthes] ţelul.”49 scris despre acest tablou, deci eu prezint o parafrază care
eseu 151
respectă regulile jocului lui Adorno, cu material fuselian. de idei comparative – solitar, deoarece e lipsit de dorinţe
Pictorul însuşi nu ar fi avansat tezele următoare despre – apucând momentul în zbor, dintre cele trecute şi viitoare.
interpretarea lui Polifem; dar cred că atitudinea lui implicită Dar chiar în această sălbăticie naturală îl
faţă de tablou este cea pe care o schiţez. ştampilează cu suveranitatea vegetaţiei şi instinctului:
În primul rând, identitatea mitului Polifem pentru iată-l pe om liber, milostiv, ameliorabil.”59
un artist erudit ca Fuseli nu este epuizată de textul Ho-
meric. În mod deosebit ne atrage interpretarea clasică Sălbaticul trăieşte un individualism nearticulat, lipsit
târzie, dată de Euripide în piesa numita Ciclop.54 Această de trecut (idei comparative), nu însă de idei. Duce o viaţă
dramă pune multe probleme pentru estetica clasicistă a plăcută, dar nu una posibilă, nici inteligibilă unui om civilizat.
secolelor 18 şi 19: fiind o „piesa de satiri” jucată la sfârşitul
unei trilogii, convenţiile ei ludice nu erau cunoscute Cu trecerea timpurilor, o ruptura care întrece măsura
(nefiind discutate de Aristotel), şi Goethe, de exemplu, cronometrului chinezesc – rasa în răspândire, ameninţata
consideră Ciclopul ca „parodie”, cea ce nu clarifică starea de o diversitate de pământuri, clime, anotimpuri – a primit
sufletească a piesei.55 Totuşi, Goethe este izbit de faptul că prima lecţie în raţiune de la necesitate – şi aşa au angajat
ciclopul „disputa cu plin adevăr din punctul lui de vedere” arta, în timp ce natura a împins sau a tunat [thundered]
şi chiar „nu poate fi contrazis.”56 Publicul atenian antic ar fi mijloacele de supravieţuire în mâinile lor.[…]
apreciat inversiunea comică a mitului obţinut prin elocvenţa Revoluţiile globului au format ce numim naţiuni şi
ciclopului; Euripide exagerează o decenţă rustică pe care a limbi. Din clime, alimente şi obiceiuri asemănătoare, au
găsit-o deja la canibalul lui Homer. Este de înţeles că această răsărit unitate de caracter şi de maniere; frumuseţe şi merit,
piesă ar fi în special populară printre tinerii poeţi romantici: devin sentimente favorite, şi iubirea morala arde în tot
în Anglia, Percy Shelley a tradus piesa cam în acelaşi timp farmecul şi teroarea sa. –
cu apariţia eseului lui Goethe. 57 Pentru poetul Aici începe inegalitatea – de la frumuseţe, forţa, tal-
anarhist-vegetarian, ciclopul este un exemplu de sănătate ent, şi răsplata lor, stima publica – au răsărit vanitate şi
păgână. Discursul despre dreptul de a-şi mânca oaspeţii dispreţ, ruşine şi invidie; din opinie şi narcisism ideal –
combină elegant pe Euripide cu Rousseau. Un singur citat răzbunare şi cruzime. –
din Polifem-Shelley este suficient: Acesta este statutul sălbaticului din zilele noastre
„The earth, by force, whether it will or no, – o cale de mijloc între indolenţa omului primitiv şi
Bringing forth grass, fattens my flocks and herds, activitatea nerăbdătoare a auto-iubirii noastre.60
Which, to what other God but to myself
And this great belly, first of deities, Ne putem opri aici. Cititorul va observa cum criticii
Should I be bound to sacrifice?[…]And as for those contemporani ai modernităţii, fie de dreapta sau stânga,
Who complicate with laws the life of man nu au adăugat mult temelor morale ale lui Rousseau. În
I freely give them tears for their reward. denunţul obezului egou modern, care devine neputincios
I will not cheat my soul of its delight, prin extindere necontrolată, Fuseli şi Adorno se solidarizează
Or hesitate in dining upon you; – „58 în ciuda trecerii timpului şi a modelor teoretice. Acest punct
comun subliniază însă dezacordul lor în ceea ce priveşte
(„Pământul, forţat, daca vrea sau nu, Polifem, şi în general omul primitiv. La Adorno, ca şi la
Nascând iarba, îngraşă turmele mele, Freud şi Marx, primitivul este fenomen colectiv şi din această
Cărui Zeu în afară de mine însumi privinţă nu se pun problemele de adjudecare între individ
Şi acest burdihan, primul între zeităţi, şi societate, nici între individ şi individ.61 Nu se pun nici
Ar trebui sa sacrific?[…]Cât despre cei probleme de subiectivitate. Societatea, sau banda primitivă,
Ce complica viaţa omului cu legi este de neocolit. Omul sălbatic solitar, marea ipoteză a lui
Îi răsplătesc generos cu lacrimi. Rousseau, dar şi a tradiţiei de filozofie politică clasică
Nu îmi voi nega sufletului plăcerea sa, ocupată cu contractul social pe care el a moştenit-o, este
Nici nu voi ezita să cinez cu dumneavoastră; –) ridiculizată ca mit burghez, adică minciună şi în acelaşi timp
adevăr parţial: ironicul homo econominus la Adorno, ca şi
Nu este greu de crezut că bătrânul Fuseli, prieten cu Robinson Crusoe al economiştilor politici la Marx, este o
Lord Byron, ar fi simpatizat cu imaginea romantică a lui proiecţie mitică a realităţii moderne – o realitate periculoasă
Polifem. Dar primitivismul naiv şi militant al romanticilor şi singuratică.
nu aparţine exact pictorului – care, în tinereţea sa, îl Am putea numi această atitudine teoretică, care
întâlnise pe Rousseau la Paris împreună cu David Hume. presupune societatea drept cauză oricărei subiectivităţi,
În 1767, Fuseli a publicat anonim un mic volum care ia sociologism. Nu doresc să combat sociologismul; deşi îi
partea lui Rousseau în multele lui certuri. Scris într-o vedem provincialismul când ne gândim că naivul solitar a
engleză barocă, Remarci despre Operele şi intrat în literatura occidentală prin ediţiile romanului
Comportamentul lui John James Rousseau dezvăluie un filozofic arab Hayy ibn Yakzan al lui Ibn Tufayl (m.1185),
Rousseau sobru, realist şi adânc pesimist despre apărute în latină şi engleză între anii 1671 şi 1731.62
posibilitatea progresului uman – un Rousseau-Hume sau, „Robinsoniada” lui Ibn Tufayl precedă cu mult
mai bine, un Rousseau-Hobbes. Iată cum interpretează capitalismul modern.63 Dar presupunerea de bază a lui
Fuseli modul de viaţă primitiv la Rousseau: Adorno, după cum am văzut, este că antichitatea barbară
este deja modernă; de asemenea, modernitatea este barba-
„[Rousseau] a urmat omul în sânul naturii, l-a găsit rism. O astfel de teorie poate rezista unui subiect arhaic: îl
înfăşurat în instinct, - învăţat ce ştie de apetit şi frică – promovează în burghez.64 Dar teoria care tot propune acest
inofensiv deoarece mulţumit – mulţumit deoarece e lipsit catehism se împiedică în interpretarea ciclopului, care la
152 eseu
Adorno primeşte mai multe forme contradictorii decât moşul
Proteus: e natură, sau evreu, sau subiect patriarh, sau păstor
primitiv. Sălbaticul lui Fuseli, căruia îl asimilez pe Polifem,
este mai consecvent: „învăţat de apetit şi frică”, el e vio-
lent, dar blând, „lipsit de idei comparative”. Nu e lipsit de
idei abstracte, fiindcă raţionează îndemânatic despre
drepturile sale genealogice şi starea sufletească a
berbecului; ci de idei comparative, adică cele evoluate în
zbaterea socială. Această lipsă îl predă maşinaţiilor lui Odiseu
– care se descurcă în mod social, cu ajutorul marinarilor,
care îl orbesc împreună pe Polifem.65 Ciclopul lui Fuseli
este şi el un individ opus societăţii, dar teza asta nu se
poate menţine în stilul unei rafinări-epurări a obiectului
empiric de artă cum este cazul Antigonei la Hegel. Căci să
purificăm din Polifemul lui Fuseli secreţiile corporale ar fi să
eliminăm subiectul uman înzestrat de natură cu
„suveranitatea vegetaţiei şi instinctului”.66 Acesta este un
concept biologic, sau mai bine-zis trupesc, al subiectului,
care nu exclude interioritatea carteziană – ba chiar o susţine,
în mod indirect, prin gesturile patetice ale gigantului orb
care îşi ascunde faţa. Fuseli nu ne oferă o „teorie a
subiectului” care reduce fenomenul. Polifemul său este
subiect nu fiindcă a internalizat jertfa, ci fiindcă suferă. Iar
faptul că suferă nu îl face subiect, ci doar ne arată că el este Fig.2 J.G. Walker dupa Henry Fuseli, Orbul
subiect. Fuseli ne spune în mod esenţial că gândul nu poate Polifem,1806, gravură, 12x9cm, British Museum, Londra
întrece subiectul. E o constatare banală, dar are meritul de
a ne arăta inconsistenţa unei teorii morale care încearcă să
critice subiectul tot din punctul de vedere al subiectului.
Ar fi frumos să închei acest eseu cu câteva cuvinte
despre arhaismul ca fenomen general. Dar să fac observaţii
de acest fel ar fi prematur; mai multe arhaisme trebuie
adunate şi analizate înainte de a putea generaliza un fenomen
intelectual de asemenea dimensiuni. Totuşi, văd la Adorno
o operaţie tipică istoriei filozofice: el identifică în antichitate
un moment modern şi unul arhaic, şi continuă să gândească
în modul obişnuit. Mai agil ar fi un mod de gândire care
combină arhaicul şi modernul într-un singur moment. Ar
evita cel puţin prejudecăţile mulţumite de sine cu care
modernitatea judeca trecutul, un trecut supus, am putea
spune, „activităţii nerăbdătoare a auto-iubirii noastre”.
______
Note:
1 Ulrich Boehm şi Rüdiger Safranski, Der Zauberer von
Meâkirch (60 min.), produs de Westdeutscher Rundfunk în Köln
şi ARD, care a transmis filmul întâia oară pe 23 ianuarie 1989.
2 Martin Heidegger, Aufenthalte (Frankfurt: Klostermann,
1989), traducere din engleză de John Panteleimon Manoussakis
sub titlul Sojourns, 2005. De fapt, jurnalul a fost publicat câteva
luni după film.
3 Theodor Adorno şi Max Horkheimer, Dialektik der
Auflkärung, Gesammelte Schriften 3, ed. Rolf Tiedemann (Frank-
furt a. M.: Suhrkamp, 1997). Cartea a apărut mimeografiată în
1944, apoi în ediţie mică la Amsterdam (1947), şi în final într-o
mare editură germana, Fischer, în 1969.
4 Deşi autorii afirmă în prefaţa din 1969 cât de „responsabili
sunt amândoi pentru fiecare propoziţie”, îl urmez pe Robert
Hullot-Kentor, „Back to Adorno,” Telos, 81 (1989), 6-9, atribuind
eseul despre Homer lui Adorno. În schimb, eseul despre Sade şi
Kant aparţine lui Horkheimer, care mai scrisese despre Sade.
5 DA, 98, nota 61. „Die Schriften von Wilamowitz gehören
zu den eindringlichsten Dokumenten der deutschen Verschränkung
von Barbarei und Kultur. Sie liegt auf dem Grunde des neuren
Philhellenismus.”
6 DA, 52: „Das Epos enthält bereits die richtige Theorie.”
Adorno ajunge la aceasta concluzie în primul eseu, „Begriff der
Aufklärung”, dupa o explicare a episodului sirenelor din Odisee;
ele exprimă relaţia între „bun cultural şi muncă forţată” („Das
Kulturgut steht zur kommandierten Arbeit in genauer
Fig.4 William Bromley după Henry Fuseli, Odiseu Korrelation”). Episodul cu sirenele a primit bune exegeze: Albrecht
între Skylla şi Charybdis, 1806, gravură, 26,5x17,5cm, Wellmer, “The Death of the Sirens and the Origin of the Work of
British Museum, Londra. Art,” New German Critique, 81 (toamna 2000), 5-19; Günter
Figal, “Odysseus als Bürger: Horkheimer und Adorno lesen die
Odyssee als Dialektik der Aufklärung,” Zeitschrift für
Ideengeschichte, II/2 (vară 2008), 50-61.
7 De altfel, Adorno insistă că elementele arhaice şi
„moderne” în Homer se confruntă: „În Homer, mit şi epic, ca şi
formă şi material, nu sunt în mod simplu separate, ci confruntate.”
(„Bei Homer treten Epos und Mythos, Form und Stoff nicht
sowohl einfach auseinander, als daâ sie sich auseinandersetzen.”
DA, 63).
8 DA, 61: „Das Epos zeigt, zumal in seiner ältesten Schicht,
an den Mythos sich gebunden: die Abenteuer stammen aus der
volksmäâigen Überlieferung. Aber indem der hHomerische Geist
der Mythen sich bemächtigt, sie «organisiert», tritt er in
Widerspruch zu ihnen.”
9 DA, 79: „Odysseus entdeckt an den Worten, was in der
entfalteten bürgerlichen Gesellschaft Formalismus heiât…Solche
Anpassung ans Tote durch die Sprache enthält das Schema der
modernen Mathematik.”
10 Oricum, Adorno se apără în avans împotriva „îngâmfării
departamentale încăpăţânate a greciştilor” („Der verstockt
departmentale Hochmut des Graecisten…” DA, 72).
11 DA, 64: „Die Vorwelt ist in den Raum säkularisiert, den
er durchmiât, die alten Dämonen bevölkern den fernen Rand und
die Inseln des zivilisierten Mittelmeers, zurückgescheucht in
Felsgestalt und Höhle, woraus sie einmal im Schauder der Urzeit
entsprangen.”
12 DA, 83: Nota 22 citează opinia lui Wilamowitz că
ciclopii erau „de fapt animale.” („eigentlich Tiere”).
13 Cea ce Homer numeşte metis, şi Adorno List, s-ar tra-
duce în română viclenie sau şmecherie. De obicei prefer al doilea
termen deoarece conţine sensul negustoresc găsit la Adorno. Cf.
Detienne Marcel şi Jean-Pierre Vernant, Les ruses de l’intelligence:
la mètis des grecs (Paris: Flammarion, 1974).
14 Pentru Freud, caracterul mitic Oedip nu suferă de
complexul Oedip (necunoscându-şi parinţii), ci doar îl ilustreaza.
Pentru Adorno în schimb, Odiseu nu doar posedă raţiunea, ci o şi
Fig.5 Tommaso Masaccio, Adam şi Eva, întruchipeaza.
1428, fresco, 208x88cm, Capela Brancacci, 15 Despre fragmentele culese la sfârşitul volumului, Adorno
spune că aparţin unei „antropologii dialectice” („Die meisten
Florenţa beziehen sich auf eine dialektische Anthropologie.” DA, 17).
154 eseu
16 Capitolul conţine o singură trimitere la acest text, când 31 DA, 85: „Wenn er die Säuglinge seiner Schafe und Ziegen
discută episodul vrajitoarei Kirke, care transformă compatrioţii ihnen ans Euter legt, so schlieât die praktische Handlung die
lui Odiseu în porci; Adorno citează ideea Freudiană că mirosul a Sorge für die Kreatur selber…”
fost odată simţul dominant. 32 DA, 65. Adorno îl contrazice pe Freud, sau exagerează
17 Sigmund Freud, „Das Unbehagen in der Kultur”, în teza dominanţei supra-eului la omul civilizat.
Studienausgabe vol. IX: Fragen der Gesellschaft / Ursprünge 33 Polifem, la rândul lui, îşi roagă tatăl, Poseidon, să se
der Religion (Frankfurt a. M.: Fischer Verlag, 1974), 269: „Bei răzbune pe Odiseu.
der Einzelneurose dient uns als nächster Anhalt der Kontrast, in 34 DA, 87: „Die List, die darin besteht, daâ der Kluge die
dem sich der Kranke von seiner als «normal» angenommenen Gestalt der Dummheit annimmt, schlägt in Dummheit um, sobald
Umgebung abhebt. Ein solcher Hintergrund entfällt bei einer er diese Gestalt aufgibt. Das ist die Dialektik der Beredsamkeit.”
gleichartig affizierten Masse, er müâte anderswoher geholt werden. 35 DA, 80. Nota 14: „Victor Bérard hat mit besonderem
Und was die therapeutische Verwendung der Einsicht betrifft, Nachdruck, freilich nicht ohne einige apokryphe Konstruktionen,
was hülfe die zutreffendste Analyse der sozialen Neurose, da das semitische Element der Odyssee hervorgehoben. Vgl. das
niemand die Autorität besitzt, der Masse die Therapie Kapitel «Les Phéniciens el l‘Odyssée» in der «Résurrection
aufzudrängen?” d‘Homère». Paris 1930. S.111ff”.
18 Freud nu discută filozofia politică pesimistă a lui 36 DA, 88: „Udeis, der zwangshaft sich als Odysseus
Hobbes, dar se arată apropiat în sentiment prin acest citat din einbekennt, trägt bereits die Züge des Juden, der noch in der
Plautus: „Omul este lup pentru om.” („Der Mensch ist des Todesangst auf die Überlegenheit pocht, die aus der Todesangst
Menschen Wolf.”, op.cit., 240). stammt, und die Rache am Mittelsmann steht nicht erst am Ende
19 DA, 73: „Die Geschichte der Zivilisation ist die der bürgerlichen Gesellschaft sondern an ihrem Anfang als die
Geschichte der Introversion des Opfers.” Aceasta frază atât de negative Utopie, der jegliche Gewalt immer wieder zustrebt.”
freudiană este în contrast marcat cu restul discuţiei, cam indecise, 37 Adorno reproduce antisemitismul „ştiinţific” al lui Marx,
a teoriei sacrificiului (DA 67-74), unde Adorno opune interpretarea care îl vede pe evreu ca produs contradictoriu şi reacţionar al
„materialista” a lui Nietzsche celei „ritualistice” a lui Klages. societăţii burgheze. Dizolvarea antisemitismului în coordonate
20 Deşi Adorno nu discută tezele lui Rohde, ci doar teze sociologice ale capitalismului, datorita eseului care închide cartea
derivate din limbajul său intrate în limbajul altora („zeii cthonici” „Elemente de Antisemitism” (scris cu Leo Löwenthal), nu schimbă
la Klages, etc.), prietenia strânsă cu Thomas Mann la Los Ange- această impresie. Discuţia „Spartanilor” care nu suportă eroii
les în timpul războiului ar sugera familiaritatea cu opera lui Rohde: vorbăreţi ai lui Homer pare o şansă de a atribui „Odiseul evreu”
Mann a fost un entuziast, şi a încorporat teme din Psyche în Der arhaiştilor fascişti – dar Adorno nici nu îi citează, nici nu îi
Tod in Venedig (1907). Un exemplar de Psyche adnotat de Mann contrazice.
se află la Thomas Mann Archiv der Eidgenössischen Technische 38 Studiul clasic este Gert Schiff, Johann Heinrich Füssli
Hochschule la Zürich. Vedeţi Herbert Lehnert, „Thomas Mann’s 1741-1825: Text und Oeuvrekatalog, 2 vols. (Zürich: Verlag
Early Interest in Myth and Erwin Rohde’s Psyche,” PMLA, Vol.79, Berichthaus, 1974). Biografia clasică este John Knowles, The
No.3 (iunie 1964), 297-304. Life and Writings of Henry Fuseli, vol.1 (London: Bentley, 1831).
21 Deşi Rohde nu discută fenomene moderne, spune la Adorno a fost compozitor de muzică modernă, dar cum ne spune
începutul cărţii ca Herbert Spencer găseşte asemenea doctrine la elevul său Habermas, „nu numai compozitor, ci şi romantic”.
toate „popoarele naturale ale pământului” („Naturvölker der William Godwin scrie despre Fuseli: „Ataşat ideilor lui Rousseau
ganzen Erde…”). Erwin Rohde, Psyche: Seelencult und despre perfecţiunea vieţii sălbatice şi futilitatea esenţiala a
Unsterblichkeitsglaube der Griechen ed. 7&8, 2 vol. (Tübingen: civilizaţiei, domnul Fuseli priveşte micile noaste eforturi spre
J.C.B. Mohr, 1921), I: 6. îmbunătăţire cu un spirit aproape de dispreţ şi indiferenţă.” [„Smit-
22 Rohde găseşte coborârea lui Odiseu în Hades, sau Nekyia, ten with Rousseau’s conception of the perfectness of the savage
transformat prin interpolări. Rohde, I: 49f. state, and the essential futility of all civilization, Mr. Fuseli looks
23 Vezi nota 11. at our little attempts at improvement with a spirit that borders
24 DA, 64: „Die Abenteuer, die Odysseus besteht, sind perhaps too much upon contempt and indifference.”] Memoirs
allesamt gefahrvolle Lockungen, die das Selbst aus der Bahn seiner of the Author of A Vindication of the Rights of Women, (London:
Logik herausziehen.” Joseph Johnson, 1798), 88. Într-o scrisoare din septembrie 1778,
25 Rohde, II: 413-414 „Spaltung des Bewusstseins. Fuseli scrie ca „autoconservarea este prima obligaţie a secolului
Verdopplung der Person.” (vedeţi şi II:101). optsprezece.”[„Selfpreservation is the first duty of the eight-
26 Analiza „primului episod” din Odiseea, care precedă eenth century.”]
analiza episodului Polifem (DA, 81-82), cel al mâncătorilor de 39 Cinci ilustraţii sunt propuse de du Roveray într-o
lotus, demonstrează cât de departe rămâne Adorno de un arhaism scrisoare din 30 iunie 1803. În total, Fuseli a contribuit cu 30 de
nostalgic. Deşi fuga grecilor arata „reaua credinţa” a civilizaţiei, ilustraţii pentru ediţiile lui du Roveray (dintre care 10 pentru
fiindcă mâncătorii de lotus reprezintă viaţa idilică înainte de Iliada şi 7 pentru Odiseea – încă două i-au fost date după oferta
agricultură, Adorno nu poate spune că Odiseu ar fi trebuit să originala). Cf. D.H. Weinglass, Prints and Engraved Illustrations
înbrăţişeze acest „mod de producere precapitalist” care pentru el, By and After Henry Fuseli (Aldershot: Scolar Press, 1994),
ca pentru Nietzsche, ar fi de fapt un stadiu animal sau cel mult 284-285; şi Schiff, I: 568-570.
infantil. 40 Schiff, 568. Trebuie adăugat că Fuseli a avut o mare
27 DA, 85: „Noch hat das Verhalten des Riesen sich nicht influenţă asupra traducerilor lui Cowper, cum poetul a recunoscut
zum Charakter objektiviert.” (Cf. Knowles, 67ff), şi că un manuscris cu corecturile lui Fuseli a
28 DA, 86: „Er nennt sich Niemand, weil Polyphem kein Iliadei lui Cowper există în Beinecke Library la Yale University
Selbst ist, und die Verwirrung von Name und Sache verwehrt es (cod bibliografic: Obsorn c210).
dem betrogenen Barbaren, der Schlinge sich zu entziehen…” 41 Dintre cele 30 de desene executate pentru Roveray,
29 DA, 79: „Die List als Mittel eines Tausches, wo alles toate în afară de patru sunt uleiuri (Weinglass, xxii).
mit rechten Dinger zugeht, wo der Vertrag erfüllt wird und dennoch 42 The Odyssey of Homer translated by Alexander Pope
der Partner betrogen, weist auf einen wirtschaftlichen Typus (IX: 523-4). Traducerea mea.
züruck, der, wenn nicht in der mythischen Vorzeit, zumindest 43 Mai vizibilă în gravură. Se recomandă interpretarea şi
doch in der frühen Antike auftritt: der uralten «Gelegenheitstausch» prin subtila oroare pe care o produce, tipică lui Fuseli.
zwischen geschlossenen Hauswirtschaften”. Adorno continuă cu 44 „Ihm geht es nur um die menschliche Tragik des
un apel la Max Weber. gebrochenen Titanen.” Ernst Beutler, Johann Heinrich Füssli:
30 DA, 85: „…die berühmte Rede…ist von einer Gewalt Ansprache bei Eröffnung der Füssli-Austellung des Frankfurter
der Rührung, wie sie nur an der höchsten Stelle der Odyssee, Goethemuseums am 27. August 1938 (Halle an der Saale: Mar
beim Wiedererkennen des Heimkehrenden durch den alten Hund Niemener Verlag, 1939), 22. Beutler a fost un savant specializat
Argos, noch einmal erreicht wird…” în Goethe, dar şi un nazist oarecare: lectura sa conclude aşa:
eseu 155
„putem vorbi în cazul lui Fuseli chiar despre realizarea unui Yet even in this wilderness of nature he stamps him with
mod de viaţă militant germanic.“ („…so kann man bei ihm the sovereignty of vegetation and instinct; behold him free,
geradezu von einem Durchbruch einer militanten germanischen improveable, compassionate”.
Lebenshaltung sprechen.“), 24. Ce mă interesează este că „Suveranitatea vegetaţiei” se refera probabil la „sufletul
vulgaritatea coexistă cu o interpretare compătimitoare a vegetativ” al lui Aristotel.
ciclopului. Parcă Fuseli îl forţează, în ciuda „modului de viaţă 60 Remarks, 27-28: „With the lapse of times, a chasm
militant.” beyond the span of Chinese chronometers, – the spreading race,
45 Fuseli o fi luat gestul lui Polifem controlând oile de la assailed by diversity of soils, climates, seasons – received their
Primaticcio. Vedeţi Frederick Antal, Fuseli Studies (London: first lesson of reason from necessity – and then employed art, as
Routledge & Kegan Paul, 1956), 97. Fuseli îl laudă pe Tibaldi: nature slid or thundered the means of sustenance into their hands.
„Cu excepţia Ciclopului, Michelangelo însuşi nu a conceput –
vreodată o formă a energiei sălbatice, provocată de suferinţe şi […]The revolutions of the globe formed what we call
răzbunare, cu atitudine şi membri mai în unison.” („Than the nations and idioms From climates, aliments, and similar habits of
Cyclops, M. Agnolo himself never conceived a form of savage life, sprang unity of characters and manners; beauty and merit,
energy, provoked by sufferings and revenge, with attitude and become favourite sentiments, and moral live blazes in all is charms
limbs more in unison;”). Gisela Bungarten, ed. J.H. Füsslis „Lec- and all its terrors. –
tures on Painting”, vol.1 (Berlin: Gebr. Mann Verlag, 2005), 263. – Here inequality begins – from beauty, force, talent, and
46 Deşi, aşteptarea nu e cu totul justificată: la Primaticcio their reward, public esteem – rose vanity and contempt, shame
şi Tibaldi mai mulţi bărbaţi relativ anonimi se confundă: în aşa fel and envy; from opinion, and ideal self love – revenge and cruelty.
încât este de fapt greu de a-l identifica pe Odiseu. La Tibaldi încă –”
o ciudăţenie este că oamenii scapă purtând blana oilor lui Polifem Self-love, amour-propre, este termen tehnic la Rousseau
– o detaliere „argonautică” pe care Fuseli a aplicat-o altundeva. (luat probabil de la Rochefoucauld), opus bunului sens de
47 A produs şi Fuseli o Expulzare din Paradis în 1802 autoconservare, l‘amour de soi-męme. Cf. Arthur Lovejoy, „The
(Schiff #1214), în care Eva îşi acoperă ochii. Şi mai important, Supposed Primitivism of Rousseau’s «Discourse on Inequality».”
Fuseli prefaţează Lecturi despre pictură din 1801 cu o gravură Modern Philology, Vol.21, No.2 (Nov.1923), 165-186.
după pictura sa Tăcerea, care reprezintă o femeie cu capul plecat, 61 Deşi teoria patricidului la Freud, cum am observat, pare
care îşi acoperă faţa cu părul lung. să conţină un petitio principii în figura tatălui.
48 Cele 12 lecturi, date între 1801 şi 1825, sunt publicate 62 Prima ediţie, cea din 1671, a fost publicată la Oxford de
integral de Knowles în volumurile 2 şi 3 din The Life and Works orientalistul englez Edward Pococke sub titlul Philosophus
of Henry Fuseli. Le citez după ediţia modernă a Giselei Bungarten. autodidactus sive epistola Abi Jafaar ebn Tophail.
49 „…neither height nor depth, propriety of expression 63 Adorno „descoperă” o varietate de teme burgheze la
was his aim.” Bungarten, I: 36 (Lectura 1, 1801). Homer – dar extinderea acestui exerciţiu la califatul spaniol din
50 Trebuie pomenit un desen din Basel al unui gigant care secolul XII l-ar fi incomodat, deoarece, după Weber, Adorno crede
ridică o mare piatră: subiectul este clar, Polifem încercând să despre capitalism că e un fenomen european. Vezi Minima
strivească nava lui Odiseu. Feţei îi lipsesc ochii, dar, ca la Tibaldi, Moralia, I:§32 („Die Wilden sind nicht bessere Menschen”).
poartă orbitele unui om binocular – poate incertitudinea acestei 64 Fingal (56) insistă că Adorno a preluat tema anticităţii
fizionomii motivează în parte gestul mâinii. burgheze de la Rudolf Borchardt.
51 Beutler, 22: „Preller hätte—und das durchaus im 65 Tema orbirii lui Polifem este cea mai veche reprezentare
Goetheschen Sinne—die Szene in eine üppige südliche Landschaft vizuală care o găsim a poveştii – pe un vas Grec proto-Attic din
gestellt, Gebirgsformationen und Vegetation des Mittelmeers, c.650 î. C. care se află azi în muzeul din Eleusis (inv.no. 2630).
Ausblick auf die blaue See und auf das Schiff der Griechen gemalt.” 66 Tradiţia franceză modernă care revine la materialismul
52 Pictura se află în colecţie privată în Zürich. Din fericire, radical, cu Georges Bataille în frunte, subliniază importanţa
a fost expusă la Kunsthaus Zürich în 2005-2006. fenomenelor corporale ca limită a subiectului. Bataille ar sfărâma
53 Deci, prin această pictură, Odiseu nu ne povesteşte subiectul printr-o obsesie a corpului; dar asta este imposibil,
despre necazurile sale odiseice. chiar în prost gust filozofic. Sudoare, fecale etc. la animal sunt
54 Există mai mulţi Polifemi în mitologie; ciobanul idilic fapte brute – numai la subiect pot obţine calităţile subiective de
îndrăgostit de Galatea al lui Virgil şi Ovidiu nu ne intereseaza aici, erotism, moralitate, şi ruşine dorite de Bataille.
deşi Odilon Redon îl va combina, o sută de ani după Fuseli, cu
ciclopul lui Homer.
55 Ne amintim de povestea lui Borges despre filozoful
musulman Averröes, care traduce „tragedie” şi „comedie” la “In Polyphemus’ Cave: Adorno and Fuseli on the
Aristotel cu „panegiric” respectiv „satira sau anatema”. Eseul lui Odyssey” by Andrei Pop is the first part of a study on
Goethe despre Ciclop, neterminat, a fost intitulat de către the appeal to Greek antiquity in modern political think-
Eckermann în Nachlass-ul Goethian ca Über die Parodie bei den ing from Nietzsche to Foucault. Even though the phe-
Alten. Vedeţi Johann Wolfgang Goethe, Schriften zur Kunst und
Literatur (Stuttgart: Reclam, 1999), 398.
nomenon is often dismissed as rightwing nostalgia,
56 Goethe, 294: „der Kyklope dagegen argumentirt mit Andrei Pop studies a left variant: the analysis of the
voller Wahrheit aus seinem Zustande heraus, und indem er jenen Odyssey, in particular the encounter with the Cyclops
ganz entschieden widerlegt, bleibt er unwiderleglich.” Polyphemus, in Adorno and Horkheimer’s Dialectic of
57 Textul lui Goethe a fost scris în 1823. Shelley a murit în Enlightenment. The author shows that this allegory of
1822 şi este plauzibil că a tradus Ciclopul după ce a publicat
traducerea Banchetului lui Platon – deci dupa 1818.
reason (Odysseus) dominating nature (Polyphemus) by
58 Nathan Haskell Dole, ed. The Complete Works of Percy submitting to it is untenable, and draws attention to the
Bysshe Shelley: Vol.6, Translations (London şi Boston: Virtue & work of an eighteenth-century painter and Rousseau
Co., 1904-1906), 94. Opunerea „legilor” este un motiv interesant follower, Henry Fuseli, whose pessimism resembled
în acest monolog. Adorno’s, but who more consistently painted
59 Remarks on the Writings and the Conduct of John James
Rousseau (London: T. Cade, 1767), 25: „He traced man to the
Polyphemus as the paradigm of a suffering subject.
nipple of nature, found him wrapped up in instinct, – taught his Keywords: Archaism, Adorno, Dialectic of Enlight-
lore by appetite and fear –harmless because content – content enment, Odyssey.
because void of comparative ideas – solitary, because without
wants –, snatching the moment on the wing, from the past and
future ones. –
156 eseu
Ruxandra CESEREANU lui Bezdomnîi: desculţ, în rubaşcă şi izmene, cu icoană pe
piept şi o lumânare în mână, căutându-l asiduu pe diavol,
fără să ştie că atât diavolul, cât şi el, Ivan, este tocmai
vestitorul transcendentului! Iscodit asupra identităţii
străinului malefic (diavolul-şef Woland), Ivan îşi aduce
aminte doar iniţiala fatidică: W. Obstinat şi frenetic, el
reclamă angrenarea miliţiei în capturarea veneticului
răufăcător şi a celor doi însoţitori (cadrilatul cu pince-nez
– id est Koroviev, şi motanul cel gras – id est Behemoth),
cu ajutorul a cinci motociclete ale NKVD-ului, dotate cu
mitraliere. Marcat de accese brutale de furie şi neînţeles
de ceilalţi cu care a devenit deja incompatibil, deşi
odinioară a fost ca ei, Bezdomnîi este catalogat nebun şi
Corăbiile nebunilor în Maestrul şi împachetat spre a fi livrat la ospiciu. Mulţimea mankurtizată
Margarita comentează sminteala lui Ivan după cum urmează: un scan-
dal oribil, scârbos, ispititor, o porcărie, nu alta! Dar
Prima corabie a nebunilor cititorul ştie sau presimte deja că tocmai această sminteală
scârboasă şi oribilă îl va salva pe Ivan (Botezătorul
La miezul nopţii, la Casa Griboedov din Moscova involuntar) şi îl va preschimba în opusul a ceea ce a fost.
(casa scriitorilor sovietici din capodopera bulgakoviană „Corabia nebunilor” l-a găzduit tocmai spre a-l reda lumii
Maestrul şi Margarita), jazzul erupe în ritm nebunesc, altfel, schimbat.
flancat de strigătul (cât se poate de simbolic) Haleluiah:
toată lumea dansează, restaurantul e vivace, populaţia Delirium tremens să fie?
scriitoricească se găseşte în deplin carpe diem (mâncare,
băutură, muzică ieşită din ţâţâni). La morgă, decedatul După Casa Griboedov, Ivan Bezdomnîi va degusta
Mihail Alexandrovici Berlioz (liderul scriitorilor sovietici) toate nuanţele smintelii şi ale receptării sale la ospiciu,
e depus pe trei mese: una pentru trup, alta pentru cap unde este bănuit a fi atins de delirium tremens. Doctorul
(întrucât capul i-a fost tăiat de tramvai) şi o alta pentru de serviciu chestionează dacă Ivan are halucinaţii cu
cârpe, - degeaba îl aşteaptă funcţionarii săi! La Casa gândaci de bucătărie, şobolani, draci sau câini, iar
Griboedov, cineva supraveghează, însă, subtil spectacolul întrebarea lui are un element care atrage atenţia: dracii! Va
hedonist al moscoviţilor privilegiaţi: patronul Archibald să zică aşa: dacă vezi draci, eşti automat taxat de delirium
Archibaldovici, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac, tremens! Interogat cu tendinţă şi iritat de suspiciunile
cel care odinioară purta părul negru strâns cu o basma paznicilor săi psihiatrici, Ivan replică la fel de elocvent
de mătase purpurie, zvonindu-se că naviga pe Marea pentru tema-cheie a romanului: Ia mai duceţi-vă dracului
Caraibilor! Bulgakov nu dă în zadar indicaţia aceasta: nu cu toţii şi lăsaţi-mă în pace! Furia lui este, după cum
este, oare, fostul pirat Archibald Archibaldovici căpitanul doar cititorul (şi nu celelalte personaje) ştie deja, justificată:
unei „corăbii a nebunilor” plutind în centrul Moscovei? Bezdomnîi spune adevărul, iar adevărul este că l-a văzut
La 1494, Sebastian Brant publicase Stultifera Navis, un în carne şi oase pe diavol. Ce nu ştie el este funcţia pe
poem moralist care descria o sută zece tipuri de nebunii şi care o are în economia apariţiei diavolului la Moscova:
vicii. Bulgakov intenţionează şi izbuteşte să creeze, la Ivan nu ştie că este, că va fi în rol de Botezător-vestitor.
rândul lui, o astfel de stultifera navis, cu multe nuanţe: Obsesia lui rămâne diavolul, un diavol scamator şi trick-
fiindcă nu va fi doar una, ci mai multe, în funcţie de spaţiile ster, care face lucruri incredibile, neverosimile şi care
prin care vor rătăci personajele smintite de Diavol şi suita suceşte minţile moscoviţilor. Întrebat la ce anume i-a folosit
sa în romanul Maestrul şi Margarita. Şi, oare, nu tocmai iconiţa pe care a sustras-o dintr-o casă oarecare, Bezdomnîi
la Casa Griboedov (cea dintâi „corabie a nebunilor”) este fâstâcit, dar sugerează că ar putea fi o amuletă
trebuia să ajungă cel cu minţile rătăcite, lovitul de dambla, împotriva diavolului, de aici mania lui punitivă de a solicita
poetul Ivan Bezdomnîi, vestitorul Satanei şi, implicit, al continuu cinci motociclete cu mitraliere împotriva
lui Dumnezeu (în logica sucită a lui Bulgakov)? Petrecerea străinului atotputernic. Marcat de un nou atac de furie, el
de la Casa Griboedov ar putea la fel de bine să anunţe, în este sedat: înainte de a adormi, însă, declară împăcat că
chip modest, viitoarele Valpurgii oficiate de Diavol nu îl interesează decât povestea lui Pilat din Pont,
(Woland), dar ea este adecvată mai degrabă pentru ideea personajul despre care i-a povestit diavolul atotputernic.
de „corabie a nebunilor” care să îl primească pe noul Ivan Şi iată-l astfel pe Ivan pregătit pentru întâlnirea de taină
Botezătorul! Carpediemizarea scriitorilor sovietici este cu Maestrul (magistrul lui încă nevăzut). Medicul de
întreruptă de vestea morţii lui Berlioz, dar, după clipele de serviciu dă verdictul: schizofrenie! Sminteala lui Ivan a
consternare, moscoviţii se readaptează la realitate şi doar avut, însă, măcar un minim rezultat: ceva se întâmplă, iar
jazzul dispare în chip previzibil. Da, s-a dus, e mort ... Moscova va fi zgâlţâită, deşi nu ştie încă.
Bine, dar noi suntem vii! Pofta de mâncare şi băutură se
reaprinde treptat, „corabia nebunilor” nu piere niciodată Apartamentul 50, Sadovaia 302 bis
de tot, ci supravieţuieşte întotdeauna. Că doar n-am
murit! Toată această atmosferă este întreruptă de apariţia Povestea apartamentului 50 de pe Sadovaia 302 bis
(aşa-numitul apartament al diavolului, în economia
eseu 157
romanului) este legată de o altă spaţiere, chiar dacă sensul Teatrul de Varietăţi (deocamdată doar birourile sale ad-
„corabiei nebunilor” nu dispare. Apartamentul acesta ministrative şi closetul) devine o altă stultifera navis: a se
multiform şi heterogen este un loc unde locatarii dispar vedea ping-pongul telegramelor disperate ale lui Lihodeev,
subit şi fără urmă precum într-o cutie magică. Este o de la Ialta, apoi perplexitatea, consternarea lui Rimski şi
adevărată platformă hocus-pocus, tocmai fiindcă spaţiul Varionuha, subordonaţii săi forţaţi de împrejurări să
cu pricina este considerat a fi blestemat – un lung şir de gestioneze singuri periculoasa şedinţă de magie neagră.
locatari s-au evaporat în condiţii enigmatice. Folclorul Este un du-te-vino şi o harababură care pregătesc
urban băştinaş indică inclusiv rădăcini malefice relativ spectacolul propriu-zis. Dar telegramele năucitoare de la
exacte: se zvoneşte că apartamentul ar găzdui şi ar camufla Ialta ar putea fi în cele din urmă predate „organelor” (de
o comoară a diavolului (sugerată prin ciocăniturile şi anchetă), spre a fi cercetate adecvat, dacă nu şi-ar băga
bocăniturile ambigue, de neidentificat). Dar Berlioz a murit; dracul coada. Ameninţat să nu le predea autorităţilor
ca să se înstăpânească asupra apartamentului, Woland poliţieneşti, Varionuha bănuieşte în umbra complotului o
mai trebuie să îl expulzeze şi pe celălalt sus-pus locatar, bandă de huligani, drept care are poftă să îi demaşte pe
Lihodeev. Acesta e întâmpinat în starea sa de mahmureală răufăcători; va fi, însă, el însuşi maltratat în closet de Be-
chiar de profesorul de magie neagră şi, încă de la primele hemoth şi Azazello (cât pe ce să îi numească „tovarăşi”,
schimburi de replici, are senzaţia că îndată va zbura cu dar mai apoi îşi dă seama că termenul nu li se potriveşte
capul în jos, la mama dracului, în iad. Treptat, Lihodeev defel bandiţilor care atacă un om într-un W.C. public!)
se dezmeticeşte; totuşi se crede bolnav de vedenii, când şi mai apoi vampirizat de Hella (jună roşcată, goală-puşcă,
zăreşte pince-nez-ul lui Koroviev şi mai ales pe motanul cu ochii scânteind fosforescent).
mătăhălos care este Behemoth. Woland se înfăţişează
pentru întâia dată fără pişicherlâcuri, secondat de suita Spectacolul de magie
lui stridentă: individul cu pince-nez are o mustăcioară
pufoasă, iar motanul negru de dimensiuni O altă masivă doză de stultifera navis va fi prilejuită
înspăimântătoare bea vodcă şi mănâncă ciuperci mari- de spectacolul de magie neagră de la Teatrul de Varietăţi:
nate. Ambii îl şicanează făţiş pe Lihodeev, dar cel care îl după cea de la Casa Griboedov, este cea mai importantă
va executa este un al treilea individ, cu gambetă pe cap, până acum. Woland e îmbrăcat în frac şi are mască pe ochi
cu un clonţ în gură şi păr roşu; acesta îl va expulza pe şi frunte, secondat fiind de cadrilatul cu pince-nez şi
Lihodeev din Moscova afară la toţi dracii!, adică la Ialta. motanul gras, dezinvolt. Trucurile lui Koroviev încep încă
Cine să fie, oare, executantul brutal şi lipsit de maniere? din culise, iar Behemoth impresionează pur şi simplu prin
Azazello, fireşte, cel mai brutal din suita diavolească. identitatea sa motănească uriaşă. Retorica vădit
condescendentă a comperului Bengalski irită, însă, trioul
Un administrator şi un Teatru de Varietăţi diavolesc, ofensând viitorul spectacol de magie şi acuzând
în Woland un scamator. Diavolul-şef constată prefaceri
Deşi apartamentul 50 este un soi de „gaură neagră” metropolitane făţişe: populaţia Moscovei s-a schimbat
prin care dispar locatarii, el este în acelaşi timp solicitat cu în mod considerabil, nu-i aşa? îl chestionează el pe
asupra de măsură în Moscova stalinistă, după moartea Koroviev. Iar cadrilatul răspunde afirmativ: s-au schimbat
lui Berlioz. Administratorul imobilului este Nikanor hainele şi oraşul, dar mai ales s-au schimbat sufletele şi
Ivanovici Bosoi, care va investiga personal vestitul şi minţile se presupune, lucru pe care Woland îl va rosti
afurisitul apartament, petiţionat isteric de ceilalţi locatari. apăsat puţin mai încolo.
Este întâmpinat de un Koroviev în chip previzibil (pentru Apoi începe spectacolul propriu-zis: Koroviev şi
noi, cititorii) pişicher, oficial şi neoficial, cu ghete roşcate Behemoth fac năzbâtii - îşi aruncă panglici de cărţi de joc,
şi murdare, care se prezintă a fi translator pe lângă pe care cadrilatul le înghite. Urmează ghicitul în buzunarele
profesorul de magie neagră, invitat să locuiască efemer în spectatorilor şi ploaia de bancnote. Publicul este excitat,
apartamentul 50 tocmai de către Lihodeev, plecat la Ialta, dar comperul Bengalski recidivează în gafă, considerând
la dracu-n praznic! Cum viciul lui Bosoi este corupţia, că este vorba despre o hipnoză în masă. Chestionând
Koroviev va izbuti să îl mituiască, în timp ce din încăperile publicul despre cum să-l pedepsească pe comper,
celelalte ale spaţiului necurat se aud săriturile domoale Koroviev selectează o voce care propune smulgerea
ale unui motan greu, întrucât Woland îl dresează pe Be- capului, fapt pe care Behemoth îl va şi materializa. Capul
hemoth. Cum, însă, diavolul-şef nu îl agreează pe va fi reînşurubat la doleanţa terifiată a spectatorilor şi la
administratorul potlogar, acesta va fi turnat la NKVD porunca lui Woland, care deplânge uşurătatea miloasă a
pentru speculă cu valută străină: Koroviev nu face altceva omenirii. Cât despre destinul lui Bengalski, acesta este
decât să imite perfect un homo sovieticus al timpurilor previzibil: smintit de păţania decapitării efemere, el va
respective, în actul său „cetăţenesc” de delator. Atunci ajunge la clinica psihiatrului Stravinski. De ce optează
când cei doi membri ai organelor punitive se ivesc spre a-l diavolii pentru puniţia publică prin decapitare? Răspunsul
verifica pe Bosoi, dovedit coruptibil, administratorul ţipă e simplu: ca homo sovieticus, comperul era un creier spălat,
cu disperare: La noi în bloc s-a aciuat necuratul! prin urmare acest creier spălat se cuvenea a fi pedepsit.
Lucrurile nu sunt statice deloc nici în altă parte: la Apogeul spectacolului de magie îl constituie, însă,
Teatrul de Varietăţi, autorităţile administrative (Rimski şi obiectele modei pariziene, din care se înfruptă mai întâi
Varionuha) sunt în fierbere în privinţa identităţii şi viitoarei sfios, apoi în avalanşă turbată, moscovitele cochete; gazde
prestaţii a oaspetelui străin şi a anunţatei sale şedinţe de publicitare sunt cadrilatul, motanul şi vampira Hella. Cât
magie neagră cu dezvăluiri totale. Şi, în mod previzibil, despre faimoasa modă pariziană, aceasta transformă
158 eseu
moscovitele sovietice în nişte posedate şi frenetice. Dar şi primele lui isprăvi, Bezdomnîi adică, nu mai este un
neîncrezători există încă: precum comperul, Sempleiarov martor acuzator apt. Ivanuşka (aşa îl alintă acum Bulgakov)
(preşedintele Comisiei acustice a teatrelor din Moscova) s-a preschimbat în altcineva, în urma contactului cu
acuză pe cetăţeanul artist Woland de scamatorie. Drept maestrul şi cu romanul despre Pilat din Pont, trăind deja
urmare, Sempleiarov va fi demascat de Koroviev ca fantasmatic în Yerushalayim: el vizualizează imaginar
adulterin şi, pe fondul acestui scandal, Behemoth, colac secvenţe din romanul maestrului tocmai fiindcă este deja
peste pupăză, ordonă: Reprezentaţia a luat sfârşit! ucenicul acestuia. Woland nu-l mai preocupă pe Ivan,
Maestre! Trânteşte un marş! Dirijorul de la Teatrul de fiindcă ucenicul maestrului se află într-o altă etapă,
Varietăţi chiar trânteşte un marş incoerent, ba chiar simili-mistică. De altfel, nici versuri nu va mai scrie (acest
inadmisibil prin tonul său dezmăţat. Miliţia se agită să-i lucru l-a şi promis, chiar dacă la ospiciu!). Nekya lui Ivan
captureze pe belicoşi, curioşii se hlizesc, este un du-te (căruia nu i se mai spune Bezdomnîi) s-a încheiat: el este
vino şi o adevărată babilonie. La ce foloseşte ea? altul, dar în sens benefic de-acum.
Bulgakov ştie limpede: este încă o „corabie a nebunilor” Miezul problemei se găseşte în apartamentul 50,
menită să indice şi să demaşte atât de terestra deşertăciune după cum conchid autorităţile: cine intră aici nu mai iese
a deşertăciunilor! şi nimeni nu mai este de găsit sau de văzut, deşi dinăuntru
Teatrul de Varietăţi rămâne o stultifera navis şi după se aude muzică de patefon şi se dau telefoane. În cele din
epuizarea spectacolului de magie neagră: nu este vorba urmă, întrucât balul Satanei s-a încheiat şi suita va pleca,
doar despre harababura administrativă ori despre trupurile vrând-nevrând, din Moscova, diavolii decid să se
femeilor dezgolite, fără haine, ci şi despre coada uriaşă cu înfăţişeze înaintea supraveghetorilor lor: Behemoth se
virtuali spectatori, ahtiaţi după performanţele lui Woland. arată leneş pe pervazul ferestrei, altcineva cântă la pian,
Miliţia soseşte ca să sisteze reprezentaţiile următoare, dar drept care agenţii proveniţi din trei automobile descind
şi ca să investigheze dispariţiile şi enigma magului care a pregătiţi să-l înfrunte pe necuratul din apartamentul 50.
întors pe dos Moscova. La Comisia de spectacole şi Înăuntru, diavolii tocmai sfârşesc de prânzit, amuzaţi fiind
serbări, tărăboiul este acut: preşedintele Comisiei, Prohor că membri ai poliţiei politice din Moscova se pregătesc
Petrovici, a devenit un costum gol de haine (trupul şi să-i aresteze (nota bene, agenţii sunt dotaţi cu pistoale,
capul lipsesc): unde a dispărut posesorul costumului? plase, măşti de tifon şi fiole de cloroform). Cel care îi
Drăcuind excesiv şi autodrăcuindu-se iritat (lua-m-ar întâmpină este Behemoth, tolănit pe şemineu, care
dracii!) din pricina lui Behemoth, Prohor Petrovici se precizează hâtru: Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni [...]
autodizolvă, devine neant, deşi este încă viu (are glas). în plus, socot de datoria mea să vă previn că pisica este
Tărăboi de „corabie a nebunilor” există şi la Filiala Comisiei, un animal străvechi şi tabu. Cum agenţii sunt admirativi
unde angajaţii cântă, fără oprire, într-un cor aleatoriu, şi ameninţători în acelaşi timp, de aici începe un one man
dirijaţi de o mână nevăzută (Koroviev, fireşte). Cu show al motanului histrion şi năstruşnic: Behemoth se
sughiţuri, epuizaţi, ei nu pot fi stopaţi nici măcar de preface a fi împuşcat şi ţine microdiscursuri funebre, apoi
doctorul chemat de urgenţă spre a-i calma. Vinovăţia reînvie spectaculos şi absurd, într-un stil specific scriiturii
pentru acest cor isteric o poartă un individ care se bulgakoviene: Singurul lucru care poate salva un motan
prezentase drept specialist de vază în organizarea rănit de moarte, bâigui din greu motanul, e o înghiţitură
cercurilor de corişti amatori, provocându-i pe angajaţi de benzină, şi, profitând de zăpăceala tuturor, îşi lipi
să cânte Baikalul (Slăvită mare, Baikal mult iubit), de botul de orificiul rotund al primusului şi sorbi din
aici isteria generalizată. Coriştii siliţi vor fi în cele din urmă benzină. Motanul îşi ameninţă persecutorii cu un brown-
încărcaţi în camioane şi transportaţi la ospiciu. ing (Vă provoc la duel!), apoi canonada este reciprocă,
dar nimeni nu moare întrucât, nu-i aşa, motanul se joacă.
Care este sfârşitul apartamentului 50? Hârjoana cu gloanţe ar fi putut dura oricât, dacă nu ar fi
sosit ceasul plecării (suita de diavoli se evaporează pe
Undeva, o nouă „corabie a nebunilor” tocmai se fereastră). Aşa încât, după distrugerea apartamentului 50,
pregăteşte să fie lansată la apă. Care este sfârşitul acesta este incendiat, deoarece după Satana nu poate
apartamentului 50?, vorba autorului. rămâne decât focul.
În suprema instituţie a NKVD-ului, agenţii
anchetează cu obstinaţie cazul magului negru, al suitei
sale şi al smintelii colective (hipnoză) răspândite la nivelul
populaţiei moscovite şi al unor figuri-cheie: Rimski,
Lihodeev, Sempleiarov, Varionuha; y compris, furtul ţestei
lui Berlioz direct din sicriu. Descinderile poliţiei secrete în
apartamentul cu pricina nu duseseră la niciun rezultat (în
pereţi nu se aflau ascunzători); în plus, autorităţile lumii
spectacolului ajung să se îndoiască de existenţa reală a
lui Woland, în ciuda faptului că acesta prezidase, totuşi,
un spectacol de magie neagră. Ce s-a întâmplat,
permiteţi-mi să vă întreb: l-a înghiţit pământul imediat
după dezgustătoarea şedinţă de magie neagră sau, după
cum afirmă unii, nici nu a fost la Moscova? Cel care ar fi
putut să lămurească în chip decisiv ivirea magului negru
eseu 159
duce istoria literară la fapte. Cum a face o monografie bune suporturi, de obicei, pentru studiile politizate): „Însă
eminesciană după acest criteriu nu e posibil, e preferat, dacă e vorba să constatăm că o operă ne dă sentimentul
de exemplu, Bolliac”16. Mihai Ungheanu indică şi mai clar de valoare iar alta nu, să explicăm opera în structura ei
conţinutul ideologic al campaniei împotriva „erudiţiei” intimă, emoţia, cu alte cuvinte, pe care o produce, lucrurile
monografiilor când, recenzând volumul lui Lucian Raicu se schimbă. Sunt cu putinţă orice consideraţii în legătură
despre Liviu Rebreanu, o carte deschizătoare de drumuri cu o operă literară, privită în realitatea ei interioară sau în
în critica românească de după 1948, notează că „a trecut raporturile exterioare, cu condiţia să putem spune mai întâi
vremea monografiilor lui Teodor Vârgolici despre Alecu că această operă există cu adevărat. Unii eludează cu totul
Russo şi Dimitrie Anghel, sau a Ilenei Vrancea despre criteriul, privindu-l din puncte de vedere care nu implică
Lovinescu, a lui Zigu Ornea despre junimism”. Toate neapărat ideea de valoare. Ei fac psihologie, sociologie,
acestea, notează pe un ton insidios Ungheanu, ţineau de istorie şi le e de obicei indiferent dacă au de a face cu o
„prejudecăţile noastre curente în critica literară”: „Nu mai capodoperă sau cu o scriere de duzină”22. De altfel, criteriul
credem că meritul lui E. Lovinescu e de a fi renunţat la comunicării intime a comentatorului cu opera, privită drept
maiorescianism mergând într-o direcţie opusă”17. Că sub singura modalitate de a-i atribui sens estetic, devine unul
poza antierudiţiei stă încercarea de dezideologizare a dintre criteriile principale de evaluare a criticii din această
faptului literar, o simte şi Cornel Regman, care denunţă perioadă.
intenţiile adevărate ale antidogmaticilor: „Foarte doritori Pentru a denumi noua relaţie dintre critic şi operă
de a se descotorosi de un anumit gen de critică instituită de călinescieni (şi concretizată în câteva
sociologizantă, o seamă de tineri critici ignoră faptul că monografii), Mihai Ungheanu foloseşte expresiva
au moştenit de la ea şi continuă să propage dispreţul cu metaforă a „vaselor comunicante”: criticul şi opera nu mai
totul nejustificat arătat criticii de izvoare, erudiţiei sunt două entităţi separate, reunite întâmplător, ci două
documentare şi celorlalte deprinderi ale istoriei literare realităţi care spun ceva esenţial una despre cealaltă. Studiul
riguroase”18. literaturii presupune, cu necesitate, o legătură intimă a
Cea mai importantă mână de ajutor le-o întinde, cercetătorului cu obiectul studiat. Deşi justificările „de
însă, estetica lui Călinescu postbelicilor prin insistenţa natură afectivă” cu privire la alegerea subiectului sunt
asupra caracterului creativ al criticii. Aceasta e, de fapt, puse pe seama lui Miron Costin, care îşi explicita şi el
ideea care a fecundat cel mai mult critica din această „încercările” într-ale scrisului, se simt influenţele
perioadă, contribuind decisiv la înlăturarea subiectivării călinesciene, de vreme ce „chestiunea vaselor
determinismelor ideologice. Adrian Marino o aduce în comunicante dintre autor şi tema sa e de o mare
discuţie încă din ancheta despre critică şi creaţie din actualitate”. Teoria „vaselor comunicante” se transformă,
„Steaua”, când reformulează „simţul critic ca act eşuat”, însă, într-un rechizitoriu sever la adresa criticilor incapabili
preluând aproape total mecanismul ilustrat de magistru: de a se investi subiectiv în propria creaţie: „Se întâlnesc
„Critica este o formă de creaţie fiindcă este în primul rând des autori care se consideră obligaţi să se ocupe de teme
o formă de re-creaţie (...) Un critic adevărat recompune pentru care n-au nicio chemare specială. Sunt cărţi unde
mental toate cărţile pe care le ceteşte (...) Pentru a face cu greu vei putea face legătura între autor şi perimetrul
aproape un paradox, am spune că el este chiar mai creator ales. Ce poate rezulta de aici? Desigur, o muncă ale cărei
decât cel mai fecund romancier. În orice caz, un mare critic rezultate sunt contestabile majoritar înainte de faza naşterii
a refăcut intelectual, fie numai şi prin simplă lectură, mai lor. Fără o intimă comunicare a subiectului cu obiectul
multe romane decât a scris însuşi Balzac”19. Ceva mai târziu, său, rezultatele sunt, în majoritatea cazurilor, nule.
când călinescianismul ia amploare, Marino îl defineşte Acuplajele nereuşite produc avortoni”23. Principiul îi
sintetic drept „facultate de retrăire a formulelor poetice permite lui Ungheanu să înlăture din start atât monografiile
consacrate”20. Dacă Marino nu face decât să descrie de erudiţie sterilă, consacrate unor autori mediocri (de
metoda călinesciană, Nicolae Manolescu reia consecinţele interes strict istoric, nu estetic) ale lui Teodor Vârgolici
ei în planul criticii şi al istoriei literare. Într-un fel aveau sau Marin Bucur, cât mai ales studiile marxist-„reformiste”
dreptate cei care-l învinuiau pe tânărul critic de mimetism practicate de Ileana Vrancea sau Zigu Ornea. Că-şi face
călinescian, căci Însemnările despre critică din 1964 nu un adevărat program din igienizarea, pe baze călinesciene,
făceau decât să preia în retorică proprie câteva idei din a studiilor monografice româneşti, rezultă şi din reproşul
Tehnica criticii şi a istoriei literare. Preluarea lor în acest la adresa cronicarilor „Luceafărului” (în speţă, Cornel
context devine, însă, semnificativă în sine. Pe urmele Regman), care promovează un set de valori contrare: „În
maestrului, Nicolae Manolescu plasează criticul în postura acest timp, Luceafărul, care cochetează cu lupta împotriva
de singur garant al valorii operei. Dacă nu există valoare interpretărilor deformatoare ale anumitor critici, întreţine
în sine („capodopera nu există obiectiv, ca un lucru asupra o confuzie permanentă a valorilor. Cărţile lui Matei
căruia se pot emite judecăţi universale, ci e o stare de Călinescu, Eugen Simion, N. Manolescu sunt primite
spirit a unor indivizi, un sentiment particular de valoare”21), echivoc sau «rău», în timp ce primiri favorabile au D.
criticului îi revine cea mai importantă misiune, aceea de a Anghel de T. Vârgolici, Oct. Goga de I. D. Bălan24.
dovedi că o operă „există cu adevărat”. Când îi atribuie Tehnica criticii şi a istoriei literare sau Istoria
criticii o atare misiune, Manolescu înlătură din condei literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică
orice atribuţie ideologică sau documentaristică, precum instituţionalizau, de fapt, îndoiala faţă abordarea istorică
şi impulsul de a face critică pe opere mediocre (cele mai a literaturii – fapt care face, dintr-o dată, ca tot valul de
162 eseu
„reconsiderări” marxist-leniniste, la ordinea zilei încă în literară”, anul XII, nr 12 (575), joi, 18 martie 1965, p. 3.
1965, să devină inutil. În Posibilitatea criticii şi a istoriei 10 Adrian Marino, În jurul criticii actuale, în „Gazeta
literare, Manolescu citează studiile călinesciene pentru literară”, anul XIII, nr. 46 (733), joi, 17 noembrie 1966, p. 7.
11 Mihai Ungheanu, Campanii, Editura Eminescu,
a proba faptul că „literatura n-are propriu-zis o istorie, ci o
Bucureşti, 1970, p. 110.
viaţă deschisă. Ea nu cunoaşte trecut sau viitor, doar un 12 Silvian Iosifescu, Esenţial şi paranteze, în „Gazeta
prezent perpetuu” 25. Este, acesta, punctul zero al literară”, anul XII, nr. 8(571), joi, 18 februarie 1965, p. 3.
neîncrederii, niciodată trădate, de-a lungul întregii critici 13 Ov. S. Crohmălniceanu, [G. Călinescu şi critica română
de sub comunism, faţă de perspectiva istorică a literaturii. contemporană] ..., p. 3.
Abordările sociologice sau istorice ale literaturii sunt rare 14 Nicolae Manolescu, „Posibilitatea criticii şi a istoriei
şi parţiale, pe de o parte pentru că erau, într-adevăr, literare”, în Semnificaţiile criticii contemporane. Perspective
aproape imposibil de găsit subiecte care să nu aibă mize ideologice, studiu şi antologie de Florin Mihăilescu, Editura
Eminescu, 1976, p. 314.
ideologice, pe de altă parte, pentru că se formase deja un
15 Drept dovadă se va întoarce, el însuşi, asupra genului
curent de opinie puternic împotriva oricărei tentative de nu mai târziu de 1970, cu o monografie despre Titu Maiorescu
reabilitare a caracterului extrinsec al literaturii. Într-un trecută prin filtrul Noii Critici franceze.
colocviu din 1972 care reia, practic, „valorificarea critică a 16 Nicolae Manolescu, Prejudecata monografiei critice,
moştenirii culturale”, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cor- în „Astra”, nr. 4, septembrie 1966, p 6 şi 10. V. Semnificaţiile
nea şi Al. Oprea notează că „necesara detaşare de eroarea criticii contemporane. Perspective ideologice..., p. 321.
sociologismului vulgar s-a însoţit câteodată cu refuzul 17 Mihai Ungheanu, op. cit., p. 182.
istoricităţii sau, măcar, punerea ei în paranteză”.26 Noul 18C. Regman, Nicolae Manolescu, „Lecturi infidele”, în
„Tomis”, nr. 1, 1966. V. şi Cărţi, autori, tendinţe, Editura pentru
„dogmatism” al autonomiei esteticului, cu corolarul
literatură, Bucureşti, 1967, p.118.
studiului intrinsec al operei literare, va face, de altfel, 19 Adrian Marino, [Critică şi creaţie], în „Steaua...”, p. 49.
imposibile nu numai abordările istoric-sociologice, ci şi 20 Idem, [G. Călinescu şi critica română...], p. 3.
tentativele filozofice, bănuite întotdeauna de un 21Nicolae Manolescu, Însemnări despre critică, în
suprasistem. Disputa dintre cerchişti şi călinescieni de la „Contemporanul”, nr. 31 (929), vineri, 31 iulie 1964, p. 3.
sfârşitul deceniului al şaptelea – care merită o discuţie 22 Ibidem.
aparte – e concludentă în acest sens. Dacă termenii de 23 Mihai Ungheanu, Campanii, Editura Eminescu,
ştiinţă, teorie sau filozofie au fost grav compromişi în cele Bucureşti, 1970, p. 173,4.
24 Ibidem, p. 216.
două decenii de realism socialist, ei vor fi acceptaţi doar
25 Nicolae Manolescu, Posibilitatea criticii..., ed. cit., p.
cu mari rezerve în critica românească din anii ’60-’80. 316.
Trauma atât de severei ideologizări a literaturii a făcut ca 26 Apud. Florin Mihăilescu, Conceptul de critică literară
un model antiştiinţific, antiteoretic şi anistoric să guverneze în România, II, ed. cit., p. 54.
toată gândirea critică a acestei perioade. Călinescianismul
se configurează acum nu numai ca exemplu al izolării
radicale a literarului de toate celelalte valori, ci şi ca model Alex Goldiş analyzes in his essay the influence of
absolut de anti-conceptualism. George Călinescu’s aesthetic ideas on the postwar criti-
cism, reffering mainly to the generation of the 60’s and
_____ 70’s. The rediscovery of the principle of aesthetic au-
Note: tonomy owns a lot to Călinescu’s ”Aesthetic Principles”.
1 Al. Oprea, [George Călinescu şi critica română The fact that he rejects any theory or method which could
contemporană], în „Gazeta literară”, anul XIII, nr. 11 (697), 17 undermine the individuality of the literary work becomes
martie, 1966. the most influential aspect of his book. The young crit-
2 Nicolae Balotă, Euphorion, Editura pentru literatură, ics of the 60’s (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Matei
Bucure?ti, 1969, p. 256.
Călinescu) tend to despise erudition and consider it a
3 Ovidiu Cotruş, Meditaţii critice, ediţie îngrijită şi studiu
way which allows them to eliminate the ideological as-
introductiv de Ştefan Aug. Doinaş, Minerva, Bucureşti, 1983,
p. 181. pect when interpreting a literary work. The creative as-
4 Toma Pavel, [Cornel Regman], Efigie şi revers, în pect of literary criticism becomes another prolific idea
„Gazeta literară”, anul XIII, nr. 43 (730), joi, 27 octombrie 66, inherited from Călinescu’s works. The theory of the ”com-
p.1. municating vesels” by which the critics understood the
5 D. Costea e îndreptăţit să observe că cei mai mulţi close connection between the critic and the work be-
dintre criticii buni ai generaţiei tinere şi „de mijloc” sunt într-un comes a severe criticism addressed to those critics un-
fel sau altul, într-o măsură sau alta, călinescieni (D. Costea, able to invest their subjectivity in the process of inter-
Căutări în critica literară, Anul XIII, nr. 15 (701), 14 aprilie preting a literary work. This principle will allow the
1966, p. 7). abolishing of sterile studies, on the one side, and of the
6 Adrian Marino, În jurul criticii actuale, în „Gazeta
Marxist ones, on the other. Alex Goldiş underlines that
literară”, anul XIII, nr. 46 (733), joi, 17 noiembrie, 1966, p. 7.
the trauma of the severe ideologization of literature made
7 Ibidem.
8 Ov. S. Crohmălniceanu, [G. Călinescu şi critica română a non-scientific, non-theoretical and non-historic model
contemporană], în „Gazeta literară”, anul XIII, nr. 11 (697), 17 govern that period.
martie, 1966, p. 3. Keywords: aesthetic principles, Marxist ideology,
9 Eugen Simion, [Omagiu lui Călinescu], în „Gazeta creative criticism, subjectivity
ars legendi 163
mina densă / se preface în lene”, „în gură persistă / un gust Departe de a semnifica doar dezumanizarea
dulceag de tău vechi, lumina / mi se aşează pe buze, ajunge persoanei, vieţuitoarea e valorizată pozitiv în universul
pe pomeţi, se lăţeşte / pe frunte, curând va fi totul mai pantean. Ea este, într-un anumit sens, manifestarea puterii
limpede, / va ieşi vieţuitoarea oarbă ” (Aglutinează detaliile) vieţii obscure, dispariţia ei reprezentând calea sigură spre
Aflat sub influenţa amiezii, subiectul pantean pare moarte, anunţată de lipsa interiorităţii şi transformarea
a fi atins de o boală înrudită cu melancolia şi având aceeaşi corpului într-o „carcasă huitoare”, într-un „morman”. Ea
origine metafizică, acedia. Strămoaşă a spleen-ului, semnifică vitalitatea primară, în absenţa căreia totul este
descrisă de mistici ca fiind expresia unei adânci „numai «amorţeală, pustiu, gheaţă şi spirit». Şi artă.” (Casă
dezintegrări a persoanei umane, atât a intelectului, care închisă)
„se depliază, se împrăştie în gânduri fără şir, haotice”12, De altfel, separaţia dintre viaţă şi artă, artefact,
cât şi a sufletului, concentrat în sine însuşi şi pierzând literatură se insinua în poezia lui Aurel Pantea încă de la
legătura cu Dumnezeu, acedia este sinonimă cu trândăvia, primul volum. Comentând Casa cu retori în articolul
langoarea, un amestec de somnolenţă şi silă provocată dedicat poetului din Dicţionarul Scriitorilor Români, Ion
de demonul de amiază. Pop amintea faptul că, printre diversele relaţii – unele chiar
În poezia lui Aurel Pantea, „îmbolnăvirea” respectă paradoxale – stabilite între „«sintaxa» formală a discursului
întotdeauna cu stricteţe două etape: apocalipsa persoanei, şi o materie amorfă, obscură, străbătută de tensiuni
trăită cu jubilaţie şi înregistrarea apariţiei vieţuitoarei, ascunse”13, putem vorbi şi despre „un manifest contra
eliberarea forţelor interioare instinctuale: „Am cunoscut purismului modernist (…) reflectat în «moartea din sintaxă»,
uriaşele lentori / în amieze provinciale, atunci / cele mai căruia i se opune exigenţa trăirii plenare în concretul lumii:
multe articulaţii cedează şi mulţi / se surpă / şi sunt moi şi «să ai carne, să ai trup şi să turbe / pentru asta
vechi / glasurile, chipurile, încăperile şi nu mai cutează / sintaxele».”14
nimeni să fie / persoană / atunci / urcă reptila în ins şi nu Înainte de descoperirea forţei instinctuale
se mai fac apeluri / şi un trecut comun ne îngroapă / şi irepresibile a vieţii fără reacţii, care transcende subiectul
toate verbele cad şi cad / chipurile, până iese, din muşchi antrenându-l într-un elan dionisiac de contopire mistică
destinşi, / din uşi căscate / viaţa fără reacţii”, ***(Am fie cu specia, fie cu forţele cosmice, poetul cunoaşte
cunoscut uriaşele lentori) regresiunea în informal, simbolizat aici de somnolenţa şi
Fidel imaginarului său, poetul propune constelaţii forţele germinative, latente, ale fiinţei. Această evidentă
de imagini antagonice: de o parte glasul, chipul, verbul, dezumanizare a subiectului îşi are latura ei de plăcere trăită,
semnificând atributele persoanei, cele care-i conferă amintind, cum afirmam mai sus, de panismul blagian.
identitatea ireductibilă, de cealaltă parte reptila, muşchii Eliberarea din chingile raţiunii este trăită la început
destinşi, corporalitatea amorfă, semnificând viaţa fără cu încântare, subterana adăpostind punctul de lene pe
reacţii, revelarea speciei. Cel ce trăieşte în sine acest proces care se sprijină acum universul pantean – cel mai de jos
regresiv, dezumanizant, este numit, neutru, ins. punct al unei fiinţe reduse doar la o viaţă vegetativă, unde
Cu toate aceste conotaţii negative iniţiale, surparea abia se mai poate închega vreo imagine, fie ea şi cea a
interioară este trăită ca un proces inevitabil, căruia nu i te iubitei: „Şi iarăşi punctul acela de lene, unde sunt / prea
poţi opune, ţinând de simplul fapt al existenţei organice. de tot împăcat, unde creşte pipirigul / şi papura, de-acolo
Dezumanizarea ascunde şi o latură pozitivă, ceea ce se îmi apari / foarte îndepărtată, abia te constitui / prin hale
eliberează în aceste ore de dezintegrare a corpului şi băltuitoare.” (Şi totuşi nesubstituit), punct al unei
spiritului şi „ia uneori chipul vieţuitoarelor” fiind identificat existenţe fericite prin imobilitatea pe care o presimte.
într-un poem drept „ce are el mai de preţ” (Casă închisă). Nemişcarea transformă reprezentarea omului în cea
Viziune maniheistă înrădăcinată într-un imaginar a unui subiect care a decăzut în regnul vegetal şi ale cărui
bântuit de spaimele căderii, separarea luminii de întuneric simţuri dispar încetul cu încetul: „faţa / mi se umple cu
devine, pentru Aurel Pantea, un criteriu descriptiv al muşchi şi se ridică / împrejur cuirasa prezentului. / Astfel
reprezentării omului. Aşa cum „Unii au capul făcut pentru înţelenit / orbesc.” (Faţa mi se umple cu muşchi), care
nămol, / alţii în orbitoarea / lumină a persoanei / îşi fac o devine una cu obiectele, fiind aproape imposibil de separat,
casă” *** (Unii au capul…), cei sortiţi să stea în nămol, un „eu planturos crescut ca un polip / în fiecare perete al
întruchipare concretă a damnaţilor, resimţind subterana casei” (Plecare de acasă). Perechea acestei imagini a unui
adesea drept un spaţiu ostil, aproape o închisoare: „un Pan contemporan este cea a unui subiect sălbăticit, o
aspru huiet de bulboane / răcite în care posomorât zace / reprezentare dionisiacă: „Ce este afară cunosc în detaliu,
şi prin care, arareori mişcându-se, / atât cât se poate, / afară / nu există pronume personale, afară / e eul cu păr şi
astfel fixat în severe asceze şi sceptic, / a atins cu mâna arta / cu care îmi suport spasmele” (Eul cu păr)
pereţi îngheţaţi / de galerie străveche / în care mulţi vor fi Certitudinea atingerii unui punct eleat al sinelui
stat / şi s-au uscat de dorul vieţuitoarelor.” (Casă închisă) deopotrivă fizic şi psihic pare să fie pierdută în poemele
Dorinţa evadării printr-o prăbuşire apocaliptică vine firesc, din volumele următoare, care vor înregistra angoasa în
sub impuls dionisiac, în încercarea de a invoca apariţia faţa permeabilităţii şi vulnerabilităţii unui univers interior
mult doritelor vieţuitoare: „care, calm, ar rezista, stând la o şi exterior descoperit deodată ca nelimitat. Exprimată concis
masă, bând vinuri, / cu ziua orbitoare-mprejuru-i, / să nu în Negru pe negru: „Aici şi acum: un icnet sub o uriaşă /
se deschidă din temniţa-i, / dacă se poate, / şi să încerce ventuză. La capătul îndepărtat / al pâlniei steaua moartă,
să ardă altundeva / decât în hârtoape uscate şi sterpe / gaura / neagră suge neobosită.” (Negru pe negru, 88)
din care pentru veşnicie s-au retras / toate vieţuitoarele.” spaima se adânceşte în O victorie covârşitoare: „Nu există
(Casă închisă) nici un punct final în noi. / Cine să mai ştie. Gurile zidite. Şi
166 ars legendi
timpul / după. Şi timpul înainte. Şi timpul de aici.” (O pentru că, umed, întreg corpul răspunde / impetuosului
victorie covârşitoare) Subterana devine un spaţiu val şi nu mai opreşte / lumina şi apa şi pământul în delir, /
deschis. izbindu-l, / mai supus ca femela se lungeşte, / indistinct în
rafală, / bun de arat, ca ogorul în care / apă, lumină şi
4. Celebrarea stihialului pământ, / în rugă compactă / aglutinează” (Ogor în zori)
Experienţă retrăită mai târziu, dovadă poemul *** (Ce
Apariţia vieţuitoarei oarbe, a reptilei, semnifică incomod… ) din volumul La persoana a treia, probă a
distrugerea principiului individuaţiei resimţit de Aurel rezonanţei dominantei acvatice a imaginarului său16 cu
Pantea, în spirit nietzschean, drept sursă a suferinţei şi la natura renovată: „vieţuitoarea, cu întreg elanul sângelui,
care renunţă uşor, anticipând contopirea cu o lume / izbeşte un anotimp crud”. Regăsim aici esenţa
ipostaziată drept Magna Mater: „Există ore în care renunţi dionisiacului aşa cum fusese definită de Nietzsche în
/ la o identitate, ba chiar o vezi cum se topeşte / fără vreun Naşterea tragediei, descriind „extazul dătător de delicii,
spasm”, momente în care „te vei simţi / lipit de lume / ca de ce se naşte din adâncurile omului, ba chiar ale naturii, de
o placentă” (Există ore). Numai după ce eroziunea câte ori «principium individuationis» este încălcat.”17
interioară s-a desăvârşit, din „ruinele persoanei” partea Simpla sosire „năvalnică a primăverii ce irupe în întreaga
necunoscută, apăsătoare şi imposibil de stăvilit, irumpe. natură cu o covârşitoare plăcere, trezeşte instinctele
Scenariul primar articulat obsesiv în poemele lui dionisiace a căror exacerbare face ca subiectivul să se
Pantea are evidente componente dramatice, amintind transforme într-o totală uitare de sine.”18
suferinţele exemplare ale lui Dionysos: prăbuşirea
persoanei, „ruperea ei în bucăţi”, eliberarea vieţuitoarei şi 5. Experienţa negativă a indeterminatului
transgresarea limitelor individului. Departe de a fi un
privilegiu al fiinţei poetului, apariţia ei restabileşte legătura Interioritatea subiectului pantean apare, de la primele
între oameni, acţionând ca farmecul dionisiacului în la ultimele sale poeme, răvăşită de aceleaşi procese ob-
accepţia nietzscheană şi marcând descoperirea unităţii scure, a căror desfăşurare nu poate fi deloc influenţată de
speciei: „Dimineaţa deschid geamul, / unul real, şi constat cel care spune „eu”, prins între dinamica surpării persoanei
satisfacţia vecinului, văzându-mi / faţa extenuată. / O să-i şi apariţia „vietăţii”.
vorbesc şi eu despre pungile lui de sub ochi, / despre O experienţă interioară în termenii lui Georges
tusea lui seacă. / Ne privim. Imaginile noastre, una cu alta, Bataille, care asociază conceptul său celui de experienţă
despre / altceva vorbesc, / despre un altceva cu crevase mistică, ea este în primul rând „o călătorie la capătul
şi cheaguri – pe deasupra / îngustei / noastre străzi, unde posibilului uman”19. Necunoscutul care i se dezvăluie lui
creşte o puternică vieţuitoare. / Despre ea avem opinii Aurel Pantea în „reveria” din copilărie reverberează dra-
asemănătoare. Amândoi o / producem, ea creşte / pe sub matic în poemele sale de mai târziu. Regăsim în primul
pungile lui de sub ochi, pe sub faţa mea / extenuată” ***( rând o legătură directă între „masa uriaşă şi densă” care i
Iar e seară. Drumurile…) se „arată” şi spre care copilul se simte fără putinţă de
Deşi cu o origine acvatică, – „imemoriali / în municipii împotrivire atras, senzaţie antrenând-o şi pe cea a căderii,
de lene, numai umezeală / şi umbră şi-o vietate flămândă şi impunerea la fel de puternică asupra fiinţei a apariţiei
iese / din hale” (Aceste Veneţii, aceste lagune) – „fiarei”, precedată, în poezie, de o fulguraţie întunecată
predispusă aşadar lentorii, vietatea semnifică şi trezirea ce anulează conştiinţa şi devastează fiinţa.
instinctualului. Invocat drept centaur, imaginea sub care Însuşi numele de „indeterminat”, prin care poetul
se reprezintă subiectul pantean poate fi o nouă trimitere circumscrie această prezenţă, dat evident mult mai târziu,
la Dionysos ca zeu al ştergerii diferenţelor dintre om şi sugerează tipul negativ al experienţei sale: „Prima întâlnire
animal şi alaiul său extatic de sileni şi satiri: „Colţul acela cu indeterminatul am avut-o în copilărie, cred că aveam
întunecos, / mirosind a alge, / unde începe ficţiunea cinci sau şase ani. Aveam o cumplită reverie a unei mase
propriei persoane, colţul acela / de unde auzi uneori uriaşe şi dense. Mi se «arăta», într-un fel de adâncime
bufnituri de ape / stâlcite, colţul grohăitor, / copleşind spaţială, această masă de o culoare portocaliu-gălbuie.
carnea, de-acolo vin / moleşirile, repus în drepturi, întreg Palpita şi eu îmi simţeam fiinţa ameninţată de un fel de
trecutul / se cabrează evocându-mi / în punctul de secretă vertigiu. Îmi reveneam greu. Eram atras în acea masă. Când
perspectivă, / din trup, un centaur, / forfota lui de juneţe dispărea, aveam senzaţia unei eliberări. Nu eu doream să
dilată viziunile, un fel de uitătură // feroce când simţi / în am reprezentarea ei. Ea «venea».”20
tine specia / şi arzi.” (Specie) Ecoul cel mai fidel şi puternic al acelei spaime de
Stihialul ca forţă universală ce traversează corpul, „necunoscutul de neconceput”21 cu care se confruntă
din care acesta nu vrea şi nici nu se poate sustrage, mereu Aurel Pantea îl putem găsi într-un poem din volumul
adânceşte, prin izbucnirea lui, prăpastia care există în La persoana a treia, ce reuneşte imaginile „gropii
reprezentarea subiectului între spirit şi corp. Înainte de a galbene” şi a „vieţuitoarei negre”, sugerând apropiata
fi o referinţă la tipul de poetică ales şi a polemicii cu „poetica dispariţie a vocii conştiinţei, momentul inevitabil al
intelectului pur”15 menţionată de Al. Cistelecan în cronica apocalipsei persoanei, spaima de cădere: „Ascultă-mă,
sa din 1984, versurile următoare pornesc dintr-o experienţă acum… / … vieţuitoarea neagră stă / în poarta fiecărui
interioară a ivirii unei forţe ce transcende subiectul, lucru, ce aproape, aproape, aproape / e mintea de o groapă
anihilând spiritul şi lăsând corpul pradă ritmurilor galbenă, nu te surpa, iată negreala / de la capătul gesturilor
universale: „Ce va face creierul, crispat, pe când trec / în şi iată negreala de după / viaţa singură a gândirii, închis,
primăvară, cu corpul înfăşurat / în ceaţă, ce va hotărî / închis, închis / mi-am betonat toate vocile să poată răsări
ars legendi 167
/ deasupra un domn ce va gusta lenevos apocalipsa / permanente. Spaţiul imaginar al pivniţei, al subteranei,
persoanei printre figuri oarbe şi straturi / de glasuri, şi interiorizat în cazul poetului, amplifică experienţa vizionară
intrări boltite // Spre interior, tot timpul spre interior, / spre a unei prezenţe strivitoare care i se impune: „Visătorul din
reşedinţe uzate unde aud răsuflările unora / retrăgându-se, pivniţă ştie că zidurile pivniţei sunt ziduri îngropate, ziduri
domn cinic al după-amiezelor / într-un februarie obosit să cu o singură faţă, ziduri care au întreg pământul în spatele
mai pompeze o limfă stricată, / îmi pun mâinile pe faţă şi de lor.”23, partea nevăzută conţinând secretul profunzimii
acelaşi peisaj dau / în centrul crud al viziunii… rpt… rpt… imemoriale: „întocmai / cum de pământ ar ţine şi cele mai
rpt… / rpt…” (Gloată) ocrotite / secrete ale tale” (Astfel eşti dat cu totul la o
Experienţă existenţială exemplară a poetului, parte).
irumperea instinctualului sub chipul „fiarei” sau al Aparţinând unui strat imemorial, necunoscut al
„vieţuitoarei” e o manifestare stihială care îl transcende şi omului, „vieţuitoarea” se impune cu o forţă
îl anihilează pe individ (sau ceea ce a mai rămas după necuantificabilă, fiind într-un anumit sens expresia
prăbuşirea lui), eviscerându-l aproape complet şi vitalităţii dionisiace, căreia însă i se pot descoperi nuanţe
expunându-i secretele: „Întocmai cum ai deschide demonice, prin apartenenţa ei la un fond obscur, revelat
ferestrele / şi ţi-ar intra în casă chintale / de pământ, întocmai brusc, ce anihilează persoana.
/ cum de pământ ar ţine şi cele mai ocrotite / secrete ale _____
tale, întocmai cum numai pământul ar miza / pe nişte apariţii Note:
fugare / în momentul în care se scutură în tine / o 1 Virgil Podoabă, Între extreme. Eseu despre poezia lui
întuneceală. / Astfel eşti dat cu totul la o parte / şi începe Aurel Pantea. Urmat de Nova Vita Nova de Aurel Pantea, Editura
biografia cea grea / şi auzi basul şi atunci / nu mai e nimic Dacia, Cluj-Napoca, 2002. Vezi fragmentul: „În afară de tendinţa
imaginarului său de întoarcere spre amorful lichid şi vâscos,
de făcut pentru că s-a deschis / întuneceala aceea şi-ţi
există la Aurel Pantea încă două coborâri (…) reprezentând –
vine să deschizi / ferestrele / şi-ţi intră în casă / chintale de
subiectiv şi existenţial – cele două experienţe fundamentale ale
pământ, iar în această invazie / tu asculţi în continuare / poetului: o descensio dublată de o regressio în trup, iar alta, la
basul, / ca o respiraţie / de oraş năduşit.” (Astfel eşti dat fel, în psychea individuală şi colectivă.”, p. 28.
cu totul la o parte) 2 Ion Pop, Negru pe negru pe negru (un fel de prefaţă),
Evenimentele biografice ale poeziei lui Pantea, prefaţă la volumul lui Aurel Pantea Negru pe negru (un alt
puţine la suprafaţă, readuc problema reprezentării poem), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 5.
subiectului. El este unul scindat, dezechilibrat, înstrăinat 3 Ion Pop, op. cit., p. 5.
în peisajul urban şi într-o natură nepăsătoare, pradă unor 4 Mircea A. Diaconu, Aurel Pantea. Poezia ca
hermeneutică, în Contrafort, nr. 1-3 (147-149), ianuarie-martie
conflicte desfăşurate la mare adâncime, imposibil de
2007.
controlat. Omul pare pentru totdeauna marcat de urmele
5 Despre această separaţie în ontologia lui Aurel Pantea v.
vieţii fără reacţii care mai degrabă produce degradarea articolul lui Al. Cistelecan, Persoana de după-amiază de Aurel
individului, o formă de moarte în viaţă: „Azi, nici un prilej Pantea, Familia nr. 5 (225), mai 1984, p. 3: „În ontologia sa
de groază, inşii / se uită normal unii la alţii, fiecare verifică «vieţuitoarea» ţine de stihial şi ea se află la antipodul «persoanei»:
/ în viaţa altuia limitele unui lucru / ce dispare lent şi / pe procesualitatea se opune măştii, «persoana nerelevată», informă,
toţi îi interesează… // în parcul oraşului, nimic suspect. dar participând la viaţa şi pulsul cosmic, se opune «persoanei
Lumina / dispare şi apare conform legilor fizice, feţele / revelate», convenţională, funcţionărească, stereotipă”.
unora edifică muzee de linişte / parţial împăcată. Mă uit la 6 Virgil Podoabă, op. cit., p. 28.
7 Caius Dobrescu, Corupţia şi corporalitatea, sau despre
degetele unuia aşezat / pe aceeaşi bancă, lângă mine.
ambiguitatea endemică, fragment din Despre analogie, agenţie,
Tresar în impulsuri / neclare, faţa pare absentă, o tulburare
glisare şi incertitudine, în Caius Dobrescu, Ovidiu Moceanu,
lăuntrică / i-a supt din obraji orice urmă de viaţă / încât coord., DEA MUNERA, reprezentări asupra corupţiei în
pare mort. Nimic îngrozitor, conflictele / se desfăşoară la modernitatea literară şi intelectuală românească, Editura
mare adâncime, în siguranţă. / Dacă, acum, s-ar reteza un Universităţii «Transilvania» Braşov, 2005, p. 43. V. şi Caius
cap, viaţa revenită / din locuri foarte joase ar găsi o formă Dobrescu, Corruption, corporalité et littérature, în Euresis,
/ în care să se închege pentru încă o privire / afară” *** Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles, Nouvelle
(Azi, nici un prilej…) série, no. 3-4, Automne-Hiver 2006, articol reluând ideile expuse
Acest moment de aneantizare bruscă este reluat pe larg în Dea Munera.
8 Idem, Dea Munera, p. 43.
aproape identic şi într-un alt poem, importante devenind
9 V. Virgil Podoabă, Între extreme. Eseu despre poezia lui
pentru analiza fenomenului izbucnirii iraţionalului
Aurel Pantea. Urmat de Nova Vita Nova de Aurel Pantea, Editura
asocierea imaginii „fiarei” cu întuneceala, opacitatea, Dacia, Cluj-Napoca, 2002: „Pe de altă parte, în poezia lui Aurel
pământul şi revelarea secretelor: „fiara este / pentru că Pantea există – mai cu seamă în zonele ei abstracte – şi descrierea
trăieşte numai în absolut, nu o cunoşti decât dacă / te unui subiect uman şi gânditor în genere, însă acesta nu este
devoră, lângă ea aparenţele se topesc în propriul lor abis, deloc, ţinând cont de felul cum i se relevă poetului, un subiect
iar / ea îngroaşă peste lume opacul, de asemenea este cartezian întemeiat metafizic pe vreo structură stabilă şi
indestructibilă, /…/ … dar fiara / nu este focul şi apa, nici imperisabilă mai cuprinzătoare decât el însuşi. Altfel spus, şi cu
aerul, ea este când tună în tine / un pământ surd şi orbeşti termenii lui Vattimo, acesta nu este un subiect forte, ci un subiect
vattimian depotenţat, postmodern, privat de un temei univer-
de atâtea şuvoaie pe care lucrurile / le împroaşcă
sal, sau, ceea ce e cam acelaşi lucru, un subiect contingent
posedându-şi secretele, este o palpitaţie grea între /
rortyan” (p. 95).
ziduri.” *** (Un ştreang…) Asemeni visătorului 10 Ibidem, p. 95
bachelardian pentru care „în pivniţă, tenebrele rămân zi şi 11 Ion Pop, Prefaţa la volumul lui Aurel Pantea, O victorie
noapte”22 Şi Aurel Pantea este exploratorul zonei beznelor covârşitoare, Editura Paralela 45, 1999, p. 8.
168 ars legendi
12 Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Studiu
introductiv, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura
Liana COZEA
Polirom, Iaşi, 1997, p. 54.
13 Ion Pop, Aurel Pantea în Dicţionarul Scriitorilor
Români, coord. şi rev. şt. Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi
Trecute vieţi de Doamne şi de
Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, Domni (II)
Albatros, vol. III, M-Q, p. 585.
14 Ibidem, p. 584-585
În fragmentele dedicate Cantacuzinilor şi, cu
15 Al. Cistelecan, art. cit., Familia nr. 5 (225), mai 1984,
precădere, în cel evocator al întâlnirii Mariei cu viitorul ei
p. 3: „În polemica sa cu poetica intelectului pur, autarhic şi
narcisist (Ogor în zori), el ia făţiş partea stihialului, năzuind la soţ, nemiloasă, dar şi din cea mai firească bunătate şi
o contopire în extaza elementarului, la o dizolvare în valul vital iubire, autoarea, pentru a conferi autenticitatea întemeiată
care zguduie lumea”. pe atât de râvnita obiectivitate, alternează persoana a treia
16 V. Virgil Podoabă, op. cit.: „Izomorfismul acvatic al singular cu persoana întâi, autentificându-şi astfel dublul
simbolurilor şi imaginilor, cu recipientele adiacente, ca şi rol de memorialist subiectiv şi martor imparţial în cel mai
substanţialitatea fluidă şi vâscoasă, cu procesele inerente (curgere, complicat moment al existenţei sale; ea se implică şi
scurgere, topire, aglutinare), sunt pretutindeni prezente în poezia totodată asistă detaşat, alături de Mihai, „izolaţi cum eram
lui Aurel Pantea şi constituie evidenţele eclatante, mai ales cea
deja de toţi şi de toate prin starea de transă reciprocă”, la
din urmă, ale imaginarului său. Căci aici aproape totul – adesea
competiţia viitoarelor rude, la basmul cu prinţul cel frumos
inclusiv conceptul – e umed, moale, fluid, curgător, lipicios şi se
cufundă.”, p. 27. şi bogat, descendent din Împărăţia Orientului, înconjurat
17 Friedrich Nietzsche, Naşterea tragediei, traducere de de oameni, neamurile lui: „un fel de halou auriu plutea în
Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan, în vol. De la Apollo la jurul Cantacuzinilor – cel al aurului şi al titlurilor lor [...] –
Faust, Dialog între civilizaţii, dialog între generaţii, Antologie, care impunea, dar nu atrăgea”, căci ei „nu trăiau, aurul,
cuvânt înainte şi note introductive de Victor Ernest Maşek, titlurile şi importanţa lor sufocau viaţa în ei.” Prinţul îşi
Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, p. 183. găseşte soţia, „minunata fată”, tocmai în Moldova, adânc,
18 Ibidem, p. 183. chiar dacă nu făţiş dispreţuită. Şi totuşi, în ciuda acordului,
19 Georges Bataille, L’expérience intérieure, Gallimard,
se face simţită disonanţa, e diferenţa între viaţa la Tescani
1983, Ébauche d’une introduction ŕ l’ expérience intérieure, p.
şi cea de la Floreşti – reşedinţa Cantacuzinilor: „Şi viaţa
19.
20 Aurel Pantea, Nova Vita Nova – teze, glose, reverii, de familie din Floreşti avea o notă biblică, cu tot luxul
vise, proiecte, I. Molohul exhibat, în Virgil Podoabă, op. cit., p. occidental uluitor al acestei locuinţe de mari boieri valahi,
108-109, subl. în text. fabulos de bogaţi, posesori a 99 de proprietăţi, spunea
21 Georges Bataille, op. cit., p. 16. cronica, descendenţi din monarhii Bizanţului cu
22 Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, traducere de Irina predecesori care domniseră în mai multe rânduri, în ţară,
Bădescu, prefaţă de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Piteşti, înainte de actuala dinastie”. Diferenţa aceasta de „fibră,
2003, p. 50. de mentalitate, de gusturi nu va deveni supărătoare între
23 Ibidem, p. 51. Mihai şi Maria, atunci când flacăra pasiunii va mai fi scăzut
cu trecerea timpului?” Relatarea la persoana a treia conferă
mărturisirii atât de cuvenita detaşare, pentru a face
Georgeta Moarcăs’ essay on the poetry of Aurel creditabilă trecerea la persoana întâi, preluând
Pantea underlines the expressionistic features of his po- avertismentul lui Carmen Sylva că „făcând cea mai
etry, the irresistible and destructive attraction of the frumoasă partidă” din România, „măritându-mă” cu unul
negative. This is actually the first act of a personal drama din cele mai mari nume din Europa, făceam o mezalianţă şi
which includes an opposite force that bursts out unex- nu aveam să fiu fericită.
pectedly. This second component of Aurel Pantea’s po- Un amestec de admiraţie înciudată şi reproş
etry has more vitality, shows a Dionysian type of energy, îngăduitor străbate paginile dedicate ambelor familii,
and appears under different metaphorical names such marcat de sentimentul efemerului. Iubiţi şi apreciaţi,
as “the being”, “the dark being”, “the beast” or “the străbunii moldoveni par să nu onoreze adecvat iubirea în
reptile”. The essayist analyzes the three components that posteritate a urmaşilor lor, împovăraţi de viaţa lor de
Aurel Pantea’s imagination seems to disintegrate: the moldoveni nepăsători, „fără scop, bogată în posibilităţi,
person, the thinking and the language. As a result, the dar dominată de legea minimului efort”. Cantacuzinilor
resurrection does not lead to a transfigured subject, but „puţini iubiţi [...] cu atât mai puţin iubiţi, cu cât lumea îi
it is rather the force of the instinct which the poet finds acuza de zgârcenie, pe nedrept”, le recunoştea calităţile
within himself. civice şi „virtuţile familiale”, spiritul practic şi intransigenţa
Keywords: Expressionism, Dionysian energy, de- lor în materie de morală, în realitate, zgârcenia lor
structive, disintegration reducându-se la „un simţ foarte precis al valorilor con-
crete şi la o economisire raţională a bunurilor, ceea ce nu
excludea generozitatea atunci când aceasta se impunea”.
Se observă o simetrie în acest capitol ce ţine de
ordonarea riguroasă a pragurilor confesiunii, de dorinţa
ei de adevăr, ceea ce îi conferă „spunerii” o seducţie şi un
anume farmec în plus. Căci autoarea este o naratoare
fermecătoare, transformându-l pe cititor într-un intim, fa-
ars legendi 169
miliar al cercului ei de strămoşi şi de prieteni. Riguroaselor al Irinei, aventurier de familie bună, delapidase deja trei
şi deloc măgulitoarelor portrete de boieri moldoveni, în mari averi înaintea acestei căsătorii, pe a sa „şi pe ale celor
ciuda, dacă nu a afecţiunii pe care le-o poartă, cel puţin a două capre bătrâne cărora le fusese amant, cu un cinism
solidarităţii de neam, le opune, într-o pretins amicală ce provocase scandal în ţară şi în străinătate.”
competiţie, o perindare de figuri de mari boieri munteni, în Portretul-caricatură este edificator în acest sens „Şi fizicul
frunte cu „patriarhul” de la Floreşti, „Nababul”, Gheorghe se asemăna cu cel al lui Bel-Ami din Gui de Maupassant:
Gr. Cantacuzino, socrul memorialistei, „un domn bătrân, părul îi era ondulat, avea o drăgălăşenie unsuroasă de
încă foarte drept, cu ochi albaştri, spălăciţi, cu părul buclat frizer, o eleganţă îndoielnică de chelner de lux care pozează
şi favoriţi albi ca Franţ Iosif (cu care era prieten)”. în marchizul de Sade”. Ideea de fatum, de predestinare, de
„Paradisul terestru” de la Floreşti al marilor potentaţi soartă nemiloasă, de plată peste secole pentru vinovăţii
Valaho-Bizantini, cu abundenţa de fructe, lapte, miere şi străbune, o ilustrează această Irina, victimă inocentă şi al
făină, „ca-n ţinutul Canaan”, unde viaţa era atât de însorită, celui de al doilea soţ, Nicu, strănepotul Alexandrinei şi al
îi adăposteşte şi îi răsfaţă pe cei din stirpe bizantină, lui Ion Ghica, „nici prost, nici ticălos, dar uşuratic şi
„conştienţi de înalta lor ascendenţă şi de rolul de prim alunecos” de la care nu se putea aştepta să-i fie fidel.
rang pe care familia lor îl juca în România şi în străinătate”, Există în aceste pagini tristeţi autentice şi accente
totuşi „lipsiţi de snobism şi de spirit îngust de castă, ca dramatice ce nu-şi pierd din acuitate, puse sub semnul
nişte oameni siguri de ei înşişi şi de privilegiile lor”. necruţătoarei sorţi, catastrofele pe care le-au avut de
„Bunăstarea şi plinătatea” de la Floreşti, suficientă îndurat neamul Cantacuzinesc, tragedia „latentă” din
oricui „cel puţin la început”, nu poate oculta „lipsa existenţa acestei familii, în ciuda instinctului de conservare
atmosferei spirituale, intelectuale şi artistice”, căci „feroce”, exacerbat al Nababului care „evita orice emoţie,
„raţiunea, bunul simţ şi o sumă onorabilă de cunoştinţe în fugea de orice contact cu nenorocirea, cu boala şi cu
serviciul ocupaţiilor practice, copleşitoare, nu lăsau loc moartea”.
pentru nici o aspiraţie intelectuală sau metafizică”. Iată Amarele constatări se învecinează cu tonul caustic
cum formularea eufemistică îi asigură autoarei confortul din capitolul dedicat lui Alice Cantacuzino – Fiica mea,
loialităţii. un torent de observaţii în plan corporal şi moral, o situare
În schiţele de portret ale rudeniilor prin căsătorie – a lor la antipozi: „fiica mea şi cu mine ţinem parcă de două
în contrast cu cele ale moldovenilor din al căror os se neamuri diferite. Neamul fiicei mele: solida, dar opaca
trage – concizia formulărilor alternează cu accentele puse descendenţă Balcano-Cantacuzină, bine aşezată, limitată
pe detaliile parcimonios distribuite, fără afectările şi de secole la lucrurile practice, având ca principală axă şi
îngroşările tonului din descrierile de natură sau relatările motor un nepotolit spirit de tezaurizare şi de dominaţie
călătoriilor sale, unde sunt căutate efectele, iar apelul la materială”. Conflictele matern-filiale de după moartea lui
metaforă, cum de altfel am precizat mai sus, este supărător, Mihai Cantacuzino, gravitând în jurul drepturilor de
chiar dacă simţul pentru sublim nu este absent. succesiune, îndreptăţesc diatriba violentă, ocara scrisă
Destinul familiei Cantacuzino îl aşază sub semnul în câteva pagini de o extraordinară virulenţă închinate
fatalităţii care loveşte „îndârjită, în aceste victime, care, fiicei, „această încarnare blondă a orgoliului şi a poftelor
chiar dacă nu au făcut neapărat bine, n-au făcut rău [Cantacuzinilor]. Să aduni, să deţii în orice mod şi cu orice
nimănui – cel puţin în ce priveşte ultimele generaţii”. preţ, chiar cu preţul sufletului şi acela al altora, este pivotul
Marcaţi par a fi cu toţii de acest destin potrivnic, cu şirul în jurul căruia se învârte, acţionează defectele şi calităţile
de morţi crâncene, asasinate şi de sinucigaşi, de la moartea deopotrivă ale acestui neam opus, duşman cumva,
fiicei preferate Irina, obolul dat în contemporaneitate neamului meu, şi învins de mine în Mihai”, bun, cinstit,
pentru crimele şi nelegiuirile urmărite până prin secolul al „cu înclinaţii pământeşti” diluate, „transfigurate în
XIII-lea, la împăratul Ion Cantacuzino, ucigaş dinastic al contactul cu mine, că ai lui voiau uneori să-l renege”.
nepotului şi finului Constantin Paleologul sau Movilă Resentimentele, probabil multă vreme reprimate,
Basarab, poreclit „«Satanatanoglu», Diavolul, din cauza ţâşnesc într-un şuvoi de sincerităţi rele, de o duritate
politicii machiavelice şi a cruzimii sale”. extremă, căci fiica îi opune din copilărie o rezistenţă mai
Nu există furie, ci doar resemnare revoltată în puternică „faţă de acţiunea mea dematerializantă”. Această
rememorările care îi circumscriu pe Cantacuzino, al căror „încarnare blondă a orgoliului şi poftelor” Cantacuzineşti,
lux şi fast „nu erau o chestiune de vanitate personală, ci pare „construită din beton, cu o ţinută frumoasă de
mândria de neam”, la care adăugau „o lipsă de morgă centaur”, solidară cu rudele paterne. Mânată de acest
care dezarma orice ironie”, dar provoca invidie în ţară „atavism prin cei morţi şi prin cei vii în egală măsură”, va
pentru „fabuloasa lor bogăţie şi strivitoarea lor autoritate încerca, probabil, să-i răzbune de „capitularea” tatălui în
socială”, dar care nu i-au scutit de nenorociri şi tristeţe. faţa mamei. „Un fel de ură în privirea cu care fiica mea
Fiinţa cea mai marcată, un exemplar al fragilităţii părea că vrea să mă străpungă” atestă complexul Electrei
omenescului lipsit de ocrotire în faţa sorţii neprielnice, care o marchează şi rapacitatea dinamizează resorturile
Irina Cantacuzino, diferită de ai ei prin aceea că „defectele acestui „personaj” căruia ar fi trebuit din faşă să-i
şi calităţile neamului se subţiaseră la ea, deveniseră mai strivească „aceste tendinţe de animal de pradă?”, să-i
nobile cumva în focul durerii”, focalizează interesul canalizeze prin educaţie şi disciplină de fier „ferocitatea
autoarei prin „tristeţea fără leac”, consecinţă a unui prim instinctelor?”. Întrebarea este pur retorică, căci „în afară
mariaj nefericit. Discontinuităţile memoriei, sugestia unor de faptul că nici o metodă pedagogică nu avea vreo
surse nedezvăluite, conduc spre portretele „rele”, admirabil influenţă asupra lui Alice, poţi reuşi să canalizezi
realizate, cu tentă de pamflet. Radu Creţulescu, primul soţ instinctele eretelui, ale tigrului, ale pitonului?”.
170 ars legendi
Psihoanaliza la care îşi supune fiica, din porniri vindicative aspect de arhanghel în uniforma lui albastră cu semnele
lesne de înţeles şi greu de reprimat, susţine pagini de aerului, spaţiului, focului”. O evocare din 19 septembrie
neuitat de vervă caustică în care se insinuează, ca semn 1941, de la vila Luminiş, concentrează în sine calda iubire
de resemnată îngăduinţă maternă, circumstanţa atenuantă maternă, cuvintele scrise şi cele nescrise dezvăluind
a eredităţii: „cum să pretinzi să modifici într-un singur vulnerabilitatea autoarei în debitul nestăvilit de
individ tot ceea ce au fost, au voit, simţit, împlinit, plămădit sentimente, de iubire şi durere, teamă şi admiraţie faţă de
de-a lungul timpului, nenumărate generaţii de străbuni faptele sale eroice, ca luptător în război, sfidând moartea.
care l-au precedat?” Căci în orice încercare de domolire a Există în lungul capitol dedicat fiului o revărsare fără limite
fiicei, „vedeam ieşindu-mi în faţă o mulţime de strămoşi pe de dragoste maternă, certitudinea unei împliniri totale prin
picior de război”. fiul venerat. Căldura sentimentului se răsfrânge cu
Veritabil roman de familie sunt aceste amintiri care generozitate şi asupra fiicei lui, Marioana, egală în iubire
comentează, analizează, interpretează o epocă, recreând cu bunica pentru „acest pilot de o frumuseţe întunecată”,
caractere, schiţează memorabile portrete, aduc în prim-plan „infailibil, invincibil” care „se joacă cu primejdia,
conflicte care nu doresc a fi rezolvate. Prin lipsa simţului intimidează moartea! Cu sângele rece şi simplitatea
măsurii rămâne Alice, cu excesul ei de vitalitate, potrivnică acelora care ştiu că în bătălie trebuie să învingi sau să
oricărei încercări de modelare, iscând, din copilărie, „ o mori, el a învins”. Este expresivă mica schiţă de portret a
stare de tulburare şi iritare”, această deranjantă „walkirie nepoatei sale, ce mai târziu, peste ani, va deveni
[...] pornind ca o halucinată la asalt împotriva a tot ce prozatoarea Oana Orlea. „Însetată de mângâiere, într-o
pretinde să-i reziste”, pentru a-şi atinge scopurile, „bogăţia adoraţie mută”, e fiica lui, „un pisoi de rasă, fericit de
fabuloasă a recoltelor, prosperitatea turmelor, randamentul atenţia pe care i-o dă Regele Deşertului”. E un fragment
petrolului, deplina şi imediata satisfacere a celor mai mici liric în care îşi face loc, fără zăgaz, dragostea şi gingăşia
dintre dorinţele sale şi triumful unui orgoliu care nu pentru mica făptură: „nu-i numai încrezător pisoiul acesta
suportă să i le interzici”. Natura contradictorie a tinerei cu blond flămând de tandreţe şi mereu gata să se
alura de „cal scăpat din frâu”, cu „zgomotul şi grosolănia entuziasmeze de tot ce i se pare măreţ şi frumos, dar şi
ei”, cu „exuberanţa [ei] primitivă”, iubitoare de „călărie şi îndrăgostit de leul nostalgic şi arzând de fervoare”, având
petreceri somptuoase”, „Porfirogeneta” cu vitalitatea pe buzele ei cuvântul „«erou» [...] când vorbeşte de tatăl
care-i suplineşte inteligenţa, cu o natură impulsivă, brutală, ei”, „e o fetiţă care vorbeşte... vorbeşte... ca să nu plângă”.
dar niciodată vulgară, nu atât sensibilă, cât susceptibilă, Într-un vârtej de amintiri acaparatoare, simţul măsurii
are totuşi, aparent contradictoriu, o sete de mângâiere şi impus nu împiedică afirmarea pasionată a preferinţei pentru
tandreţe. Ca posibilă pedeapsă a soartei este privarea ei copilul care „nu respira, nu se simţea în largul lui decât
de atributul fundamental al feminităţii, maternitatea. Este lângă mine” şi, deşi cei doi bărbaţi, tatăl şi fiul, se iubeau,
marea dramă a vieţii ei „lipsa trupşoarelor mici de spălat, „se excludeau unul pe altul prin firea lor şi prin caracterul
de pomponat, de legănat”. lor atât de diferite, căci fiul meu [spre deosebire de sora
lui] ţine mai mult de familia Rosetti-Tescanu decât de
Cantacuzini”; astfel încât între mamă şi fiu acordul „este
mereu perfect şi inefabilă bucuria de a ne întâlni”, legaţi
cum erau „printr-o strânsă comunicare ocultă”. Odată
asemănările trasate, portretul se alcătuieşte treptat, prin
straturile succesive de îngrijorată iubire în faţa
temperamentului vulcanic şi încăpăţânării de a-i acorda
efemerului atributul veşniciei. „De la Bâz, atât de tulburător,
nu afli niciodată nimic. Totul din faptele şi gesturile privind
cariera lui, ca şi viaţa lui personală este
tăcere...problemă...mister”, avânt stăvilit de autoritatea
paternă prin „tulburări şi represalii familiale, cu grave
repercusiuni asupra sistemului meu nervos şi asupra
aceluia al fiului meu, asupra destinului său chiar”. Impresia
este că autoarea, scriind despre fiul iubit, trăieşte într-o
stare de inspiraţie continuă, căci în pofida şuvoiului de
cuvinte, reuşeşte să definească limpede profilul foarte
tânărului prinţ, al băiatului „cu sufletului revoltat şi
caracterul cu atât mai violent cu cât avea conştiinţa
greşelilor sale”, să surprindă împotrivirea lui „vindicativă”
faţă de tot ce se pretindea „obligatoriu de la el”, starea lui
de „revoltă permanentă împotriva constrângerii unei dis-
cipline contrare energiilor fundamentale”.
Cinismului agresiv şi resemnat cu care îi schiţează Există o rupere a planurilor în memoriile Marucăi
fiicei portretul, pe alocuri defăimător, durităţii şi neîndurării Cantacuzino ce nu deranjează, chiar dacă autoportretul
li se opune tandreţea învăluitoare cu care este trasat ei, reflex al unui narcisism inerent, este extrem de flatant.
profilul copilului adorat, preferat, aviatorul – Constantin Cititorul se îndreaptă cu curiozitate spre acesta, surprins
– Bâzu – „brunet cu faţa de Rajah – bronzul bătăliilor – de încercarea de obiectivare a celei care se descrie astfel:
ars legendi 171
„ochii mari negri – sau care păreau aşa – prelungi, plini de abisurile interioare, deşi dinamică şi plină de viaţă, în
lumină serioasă şi de vis, păr negru des, arămiu, împletit perpetuă schimbare, pe când el rămâne mereu acelaşi”,
în diademă deasupra frunţii înalte şi pure sau ridicat foarte îngustându-i în acest fel perspectiva asupra lumii.
sus într-un coc mare pe capul deosebit de mic; un gât Această afirmare, lipsită de uimire, dar plină de
strălucitor ca marmora antică, zâmbet de curcubeu, mândrie a valorilor spirituale de care se simte aproape şi
dezvelind nişte dinţi ca un şirag de perle, subţirime cu care, până la urmă, o definesc, motivează desluşit, în
contururi pline şi armonioase, statură şi mers egal de zeiţă”. sublinieri nu o dată apăsate, turnura hotărâtoare din viaţa
Măgulirea de sine este diluată de nota plină de umor „cum ei, bucuria de a se îndrepta spre ceva ce va fi hrană
se vede nu mă încurc lăudându-mă, dar din moment ce sufletului, care îşi afirmă şi pretinde întâietatea – viaţa
trebuie să spun adevărul!...”. Trăsăturilor fizice li se spirituală - întreruptă de interludiul mariajului abrupt
adaugă, în aceeaşi înşiruire de complimente, detaliile leg- încheiat, de facto, dar nu şi de de jure - libertatea de a fi ea
ate de ţinuta „distantă din timidităţi şi prin naturaleţe, în însăşi.
mijlocul unei societăţi epatante în care se simţea străină”, Anul 1928 este un an al neprevăzutului din viaţa
autentificate de nobleţea sincerităţii extreme, „ardentă şi Marucăi Cantacuzino. La 21 de ani de la întâlnirea cu
castă, îndrăgostită nu atât de băiatul bine făcut care era George Enescu şi după pasionata lor poveste de iubire de
soţul ei, cât de iubirea pe care el i-o dezvăluise şi de noua două decenii, evenimentele se succed într-o cronologie
viaţă alături de el, atât de diferită de cea pe care o dusese marcată de tragism. Vindecarea fiului, după atentatul de la
până atunci în asprele singurătăţi de la Tescani”. Floreşti, este urmată de „fatalitatea” întâlnirii cu Nae
Ritualul ieşirii în lume a „prinţesei copil” nu comunică Ionescu, intrat în viaţa ei „ca trimis extraordinar al sferelor
sentimentul vreunei vulnerabilităţi, căci „ea uluia fără să înalte ale gândirii şi ale metafizicii” spre care i-a deschis
o ştie”, în ciuda timidităţii ei, căci aparenţa ei „hieratică calea, dar tulburându-i „existenţa în totalitate”; tot în acelaşi
[...] intimida la rândul ei.” Zâmbitoare dar rezervată, fără an, Mihai Cantacuzino „şi-a găsit sfârşitul în fundul unei
nici o bijuterie, nu va purta niciodată podoabe, „căci orice prăpăstii, între Călimăneşti şi Sibiu, din vina a două femei
ornament i se pare o adăugire nepotrivită cu frumuseţea care îşi disputau întâietatea”.
ei de substanţă”. În Schiţe a trei femei de odinioară de Întâlnirea cu Nae Ionescu, „siluetă fină, bine
Matila Ghyka, text inserat cărţii de memorii, esteticianul şi proporţionată, cu muşchi – arcuri de oţel, mers viril şi
prozatorul îi întregeşte autoportretul, printr-o evocare pe hotărât, mişcări agile, repezi ca flacăra, dar reţinut în gesturi
cât de concentrată, pe atât de colorat-sugestivă, din care şi atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului,
e imperios necesar a reproduce esenţialul: „Maruca «adâncirea hăului interior»”, un bărbat cu „părul negru,
Cantacuzino era înaltă, subţire, cu nişte ochi negri, des, cu înspicări argintii”, cu „faţa brăzdată de linii mo-
minunaţi sub nişte sprâncene pe care nu le poţi numi bile, parcă martirizat de excesul vieţii interioare şi
decât distinse, şi un ten frumos, uşor roz; se ştia că era de intensitatea fanatică a crezului său”, acea amitié
o frumuseţe impunătoare, bizantină, pe care o sugerau la amoureuse a două fiinţe cu pasionalitate accentuată îi
fel de bine numele şi caracterul ei, orgolios şi fantast. [...] marchează definitiv pe cei doi protagonişti, încât
Orgoliul ei nu avea nici o legătură cu vanitatea sau stranietatea relaţiei, cu aburul ei de taină parcă de toată
snobismul, era mai curând sentimentul de a fi diferită de lumea ştiută, dar niciodată dezvăluită pe de-a-ntregul, dar
toată lumea, ceea ce era evident, şi era de aceeaşi natură mai ales ruptura care intervine după cinci ani, le îmbracă
cu orgoliul unei acvile, al unui leu sau al unui armăsar. povestea într-un inefabil întunecat, alimentat parcă de
Latura fantastă provenea în parte din «unicitatea» ei; nu forţele malefice ale Tartarului, având consecinţe
s-ar fi gândit niciodată să facă cuiva vreo grijă sau vreo dezastruoase pentru amândoi. Ceea ce se cunoaşte din
supărare şi era, dimpotrivă, bună şi generoasă, dar, în relaţia lor „nu explică sentimentul dureros care se
schimb, nu accepta să stea ceva în calea libertăţii ei sau a desprinde din amintirile ei, întunecarea ei vremelnică după
modului special în care îşi orânduise viaţa. [...] Fără să fie ruptură”, autodafarea la care Maruca Cantacuzino se
vreo scriitoare, nici măcar cu un gust special pentru supune, „suferinţa pe care se zice că i-ar fi impus-o
literatură, citea mult şi asimila lecturile sau ideile cu o Maestrului, silit să-şi exercite degetele mâinii stângi pe o
intuiţie directă care se lipsea de erudiţie sau de preliminarii bucată de lemn în baie, în vreme ce Domniţa, întinsă după
logice; percepea pe căi scurte, neaşteptate, analogiile paravan, nu mai voia să audă muzică şi nici să mai vadă
esenţiale, ceea ce Valéry ar fi numit «invariantele» lumină”1.
problemei”. Femeia care i-a urmat în viaţă, Cella Delavrancea,
Neîndoielnic, Maruca Cantacuzino-Enescu s-a iubit pianistă şi scriitoare, „una din cele mai inteligente şi
pe sine, şi-a iubit succesul şi faima în înalta societate seducătoare din câte cunosc”, l-a salvat, se pare, de
căreia îi aparţinea; imaginea ei capătă – în cea mai „neant”; farmecul şi originalitatea ei îl reechilibrează şi
intim-implicată mărturisire – un contur definit, întemeiată aduc pace sufletului tulburat al lui Nae Ionescu, îl distrag,
pe contraste, antiteze, într-o subliniere apăsată a „făcându-l să iasă din el însuşi”, în vreme ce –
diferenţelor structurale, de opţiune şi de preferinţe de autoblamându-se, Maruca crede că „gravitatea
soţul ei, faţă de care, peste ani şi în eternitate, are schimburilor cu mine adâncea concepţia întunecată şi
indulgenţă şi tandreţe, neschimbate în ciuda greşelilor lui viziunea sumbră pe care le avea asupra cauzelor şi ale
conjugale. „El, destul de exterior cu toate calităţile foarte finalităţilor, accentua şi întărea caracterul lor dureros,
solide de inimă şi de caracter, iubind petrecerile, vinul, disperat...”
femeile şi mâncarea bună. Eu, toată în interior, îndrăgostită Prietenia Marucăi Cantacuzino cu Nae Ionescu
de singurătate, de linişte şi de meditaţie, întoarsă spre comportă abordarea ei din perspectiva câtorva unghiuri
172 ars legendi
diferite, şi nu de dragul intruziunii sau indiscreţiei, ci pentru punct de observaţie echilibrat şi raţional, Mircea
că patosul grav al relaţiei lor are tonalităţi tragice, cu urmări Vulcănescu admite că „această curiozitate reciprocă” a
de lungă durată şi definitive în existenţa lor. După ani de celor doi protagonişti nu poate explica totul. „Nu explică
zile, în 1947, aflat la Paris, Mircea Eliade evocă întâlnirea sentimentul dureros care se desprinde din amintirile ei,
cu Maruca, pentru care trecutul „nu mai e obsedant, nici întunecarea ei vremelnică după ruptură [...] şi mai ales
deprimant [...]. O văd că e încă fericită, că i s-au întâmplat ceea ce s-a petrecut în sufletul lui Nae Ionescu, la ruptură,
ei toate acestea, că l-a cunoscut pe Nae, că l-a iubit [...] pe care Mircea Eliade l-a însemnat (sic) în termenii gravi ai
accentuează demonismul lui Nae, teroarea neantului, eşecului unei aventuri spirituale, pe care Nae o asemăna,
nihilismul lui. Mărturiseşte că adesea vedea în el pe atunci, unui naufragiu”.10
Diavol”2. Domniţa, la rândul ei, accentuează demonismul
Făcută din complicaţii şi hăţişuri, a rezuma sau profesorului, „teroarea neantului, nihilismul său”,
bagateliza legătura lor înseamnă a-i nedreptăţi pe fiecare într-unul din cele mai complexe portrete din cartea ei de
în parte, iar privirea cercetătoare a cititorului în faţa memorii. „Tăcerea lui m-a înfiorat şi m-a atras din clipa în
paginilor de confesiune se cere susţinută de reacţia care el a apărut la palatul Cantacuzino, alături de
contemporanilor, care nu au rămas indiferenţi, pentru un amuzantul, interesantul Matila Ghika”, iar comunicarea
motiv sau altul, şi pentru care multe din întrebările puse dintre ei se reducea la „tăcerea... în majoritatea timpului.
rămân fără răspuns, după cum consemnarea în scris a Mod în care se exprimă, de preferinţă, profesorul
opiniilor lor reprezintă un posibil unghi de recepţie. Ionescu”. Analiza şi autoanaliza memorialistei,
Trebuie să fi existat în această poveste ceva care a atins imperioasa dorinţă a femeii care, în general, nu suferea
esenţa fiinţei lor, dincolo de mondenităţile care i-au nici o concesie, de a-şi limpezi relaţia avută cu Nae
apropiat, dincolo de „curiozitatea reciprocă a doi oameni, Ionescu, copleşită de pulsaţia sa distructivă, accentuează
din două genuri diferite de existenţă” 3, chiar dacă demonismul său, strălucirea lui luciferică care-i provoacă
profesorul, cu „«veleităţi de parvenire»” a încercat poate fascinaţie şi milă. „Alt amănunt ciudat privind legătura
să retrăiască „un fel de viaţă dispărută cu secolul al mea cu profesorul Nae: o nedefinită şi fugitivă
XVIII-lea, viaţa «filozofului de casă», pe care a trăit-o compasiune pe care timbrul vocii sala cât şi expresia
un Leibniz, un Descartes, un Voltaire, un Rousseau sau întunecată a privirii (umbră prevestitoare, ameninţătoare,
un Grimm”4, iar Maruca Cantacuzino, vanitoasă, voind s-ar fi spus, a unei tragedii ce avea să vină) o trezeau în
cu orice preţ „să rămână superioară”5, se înconjura mine pentru cel blestemat! Blestematul, a cărui imagine
exclusiv de oameni superiori, dirijând discuţiile către am văzut-o, de mai multe ori, înlocuind-o pe cea a lui
culmi; ea e văzută „într-un salon, dominând o capitală, Nae... înfiorătoare şi aceasta...” Şi aici, în această
schimbând guvernele, numind miniştri”6, o femeie de intim-implicată mărturisire, Maruca Cantacuzino îşi
lume, „une grande dame”, cu „vocaţie pentru însuşirea dezvăluie o latenţă care se actualizează în funcţie de
de «amfitrioană» nu numai în sensul monden, ci şi în împrejurări. Ea „era şi rămâne o fantezistă. Cunoştea prea
acela al patronării unui «salon» artistic [...] ce întrunea, puţin viaţa adevărată, trăia întotdeauna, la toate vârstele
alături de «protipendada» societăţii româneşti, pe străinii într-o lume factice [...] Avea eresuri, superstiţii... Credea
cu vază, pe o seamă de intelectuali şi artişti”7. Fără a fi în spiritism şi fantome”.11 Ea cultiva aceste credinţe, le
specializată într-un domeniu artistic şi neavând întreţinea. Sugestia de diabolic legată de Nae Ionescu
cunoştinţe tehnice, Emanoil Ciomac îi surprinde este artistic întreţinută în paginile pe care i le dedică,
comportamentul în esenţa sa, cu asprime, într-o schiţă încât, condusă de reminiscenţele pasiunii oarbe şi sub
de portret deloc măgulitoare, cu intenţia clară de a o imperiul sentimentelor, valorifică pluralitatea de obsesii,
opune genialului Maestru: „se complăcea în convorbiri bucurii şi spaime trăite alături de el, îl identifică pe
de un vag şi dezinteresat intelectualism. Citea, pe profesor cu Necuratul, într-un portret de o bizarerie şi
apucate, din mai multe cărţi (bune) ce-i stăteau la de o excentricitate extrem de seducătoare, încât
îndemână deschise şi, cred, arareori terminate. Platon, suprapunerea fiinţei filosofului cu ideea de Diavol, de
Cântarea cântărilor, eseuri şi romane engleze etc. Vol- „cel blestemat”, de „Intrusul”, „Spurcatul”, „Necuratul”,
ume de lux, cu dedicaţii autografe, dormeau pe măsuţe, „ale cărui bucurii – sinistre bucurii – constau în întinderea
cu câteva foi tăiate. Avea un simţ înnăscut pentru frumos, şi violenţa răului pe care îl seamănă, îl înfiltrează, îl
pentru tot ce era nobil, ridicat. Un idealism, care o făcea propagă, dintr-un capăt în altul al universului”, se
prea ades să piardă contactul cu zilnica realitate. Un dovedeşte a fi o splendidă metaforă: „chipul
mare talent de expresie în limba franceză...”8 tulburătorului profesor” care, în anumite momente de
Lumini şi umbre în amintirile contemporanilor despre „clar-obscur, crepuscul sau lumină slabă de lampă”, îşi
Domniţa a cărei legătură cu Nae Ionescu s-a sfârşit prin punea „o mască înspăimântătoare bine cunoscută... de
„naufragiul sufletesc al amândurora”. Mărturisirea pe care care el personal nu era conştient, ceea ce întărea
Nae Ionescu i-o face mai tânărului său discipol, Mihail ciudăţenia acestui fenomen”. Nu trebuie numaidecât să
Sebastian, este brutal şi nemilos şocantă în adevărul ei, fii de acord cu autoarea în credinţa ei de nezdruncinat,
impunând certitudini ce-i zdruncină echilibrul şi tulbură dar forţa ei de sugestie este uluitoare, iar harul ei literar
spiritul. „« - Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat, viaţa se asociază, se confundă chiar cu mărturisita credinţă în
mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 şi de la 5 iulie Cel Rău. „Orbite scobite în adâncul cărora lumini
1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai fosforescente începeau să joace, unica lor strălucire,
sunt nimic». Ce s-a întâmplat la 5 iulie 1933? Cred că e ziua din acele momente, înaltul frunţii teşite, pătrate, deodată
despărţirii lui de Maruca Cantacuzino”9. Deşi vine cu un animalică, de himeră gotică, nas alungit fără măsură şi un
ars legendi 173
hău întunecat în loc de gură, urechi de faun, lungi şi faptul că renunţi la tine, sacrificiul tău total eventual, pe
ascuţite, sfârşind în coarne ascunse, dar ghicindu-se în care îl implică viaţa alături de el”.
întuneric”. Această mască a profesorului „pe care orice În 1919, la Lausanne, însoţindu-l pe Enescu, deşi
creştin când o vede îşi face semnul crucii”, „i-am văzut-o este văzută ca trăind egoist pentru sine însăşi „ca floarea
neîndoielnic” notează autoarea, încredinţată adânc de care crede că soarele a fost inventat special pentru a o
realitatea ei, în două rânduri, o dată la Tescani, altă dată face pe ea ca să crească, să înflorească şi să se bucure”14,
în timpul unei plimbări nocturne la Sinaia, „masca capricioasa Doamnă, admirată şi criticată, adulată şi,
înspăimântătoare” înlocuind chipul profesorului, probabil, detestată, notează: „Dacă trăieşte pe lângă un
„masca despre care nu se vorbeşte”. Cu o putere de bărbat foarte important, femeia cât de cât înzestrată cu
convingere şi sugestie uriaşă, atribuindu-i Necuratului simţul proporţiilor şi al măsurii, cu bun simţ mai ales, învaţă
irezistibila putere de seducţie a bărbatului iubit şi admirat, să treacă pe planul doi fără să-şi piardă neapărat
lui Enescu însuşi i se inoculează credinţa şi viziunea, personalitatea, să fie imponderabilă, dar necesară ca aerul
cum că Necuratul „i se suprapune profesorului [...] întins şi soarele, să servească drept climat darurilor excepţionale
cu nonşalanţă pe perna mare, galbenă, la picioarele ale acestuia, fără să se creadă şi să-şi spună că este
divanului meu, cu o ţigară de lux în gură, cu ochii inspiratoarea lui, Muza! pretenţie mai absurdă decât toate.
întunecoşi aţintiţi asupra focului, răspunzându-mi în Un geniu nu se inspiră decât din el însuşi”.
surdină, cu glasul şovăielnic de «mare rănit», la În ce măsură va rămâne fidelă acestor gânduri este
întrebările ce i le puneam...”. Neîndoielnic, forţa textului discutabil, mai ales după 1928, când sentimentul de
reuşeşte pe alocuri să facă neverosimilul verosimil prin stabilitate se alterează, când „fatalitatea” cu numele de
încrucişarea de sentimente contradictorii, iubire, Matila Ghyka îl aduce, într-o dimineaţă strălucitoare de
admiraţie, teamă, milă, creând o ambiguitate cu accente iunie pe Nae Ionescu la palatul Cantacuzino. Echilibrul se
tragice. Autoarea îşi încarcă textul acestui capitol cu strică şi, după despărţirea de Profesor, timp de câţiva ani,
imagini ale răului de neocolit, imposibila eliberare ar putea îi impune Maestrului suferinţa şi un regim absurd de
explica „ciudata milă” faţă de „răspunzătorul pentru austeritate, chiar de interdicţie muzicală.
atâtea rele”, atunci când „participam prin puterea mea Există, aşadar, în relaţia amoroasă cu George Enescu,
de înţelegere la tragicele conflicte ale profesorului N. cu două etape, cea pre-naeionesciană şi cea post-ionesciană,
el însuşi: atunci când îl vedeam întunecându-se de drama cu diferenţe nu de nuanţe sau tonuri, ci de culori, cea
ce se petrecea în el, fără o legătură directă cu el, având dintâi, luminoasă, solară, înălţătoare, cea de-a doua
în vedere că demonul intim al lui N.I. nu aparţine umbrită de o patimă întreruptă nu se ştie de ce, cu
categoriei răului care roade, acoperă cu mucegai, recuperări fizice şi psihice, probabil cu remuşcări şi regrete,
descompune, îţi provoacă un «cârcel» sau îţi înfinge cu cioburi lipite pentru a reface ceva ce nu mai poate fi
cuţitul în spate”. Ci el „avea aripi întunecate, sumbra şi refăcut, cu certitudine însă a unei relaţii mai puţin
nealterata frumuseţe a lui Lucifer, chiar şi mândria aceluia pasionale, dar mai stabile şi cu un mariaj încheiat la trei
care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu se măsoară cu El decenii de la debutul poveştii de iubire cu muzicianul:
şi Îl sfidează...” Omul care „gândea şi trăia absolutul”, „căsătoria din 1937 a consfinţit o stare de fapt, care era
conflictul între „sufletul şi inteligenţa lui”, „tentaţia lui numai a trecutului şi nu a prezentului, nici a viitorului. În
demonică de a străpunge zăgazuri nemaigândite şi de a definitiv nimeni nu ştia lucruri precise despre ea”.15
face lumină în întuneric” au fost fixate în scris „cu Pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea a fost,
freamătul unei simţiri adânc femeieşti”12. Există un alături de bătrâna doică, singurul martor al căsătoriei
patetism ce străbate aceste pagini, de unde se degajă o religioase „după ani de dragoste furtunoasă”, celebrată
anumită electricitate, este încărcătura de destin a în micul salon din strada Ştirbey-Vodă, fiind singura în
fatalităţii întâlnirii a două personalităţi, care, ele însele, măsură să evoce momentul, după ce, ani la rând, la pian, a
nu au rezistat tensiunii, despărţindu-se, cu consecinţe însoţit vioara lui Enescu în concertele de la Peleş sau din
neprevăzute şi generatoare de impasuri, dezechilibre şi cadrul serilor muzicale din casa Marucăi Cantacuzino.
eşecuri existenţiale. „Văduva lui Mihai Cantacuzino mulţi ani fusese bolnavă
„Prin esenţa ei «femeia e cea care dă bucurie şi în de nervi, dar Enescu nu o părăsise nici la sanatoriul din
preajma căreia totul devine bucurie». Ea este deopotrivă străinătate, rămânând lângă dânsa. În anii aceia dureroşi,
«ocrotire, linişte, respect şi recunoştinţă în faţa vieţii»”,13 nu mai dădea concerte, încât se zvonise că el înnebunise.
îi scria Heidegger lui Hannah Arendt pe 10 ianuarie 1926, Din prima clipă când s-au întâlnit, pe o alee de brazi la
într-o superbă scrisoare. Cele afirmate de filosoful german Sinaia, au priceput amândoi că soarta îi va ţine legaţi până
consună cu ceea ce Maruca Cantacuzino aşterne pe hârtie la moarte. Enescu i-a purtat o adoraţie cu caracter de
cu gândul la George Enescu şi la „misiunile feminine”, în fetişism şi din prima zi a fost nelipsit în fiecare după-amiază
preajma marilor creatori, căci „Ce este mai mulţumitor [...] la dânsa, ani de-a rândul, vrăjit de capriciile ei, suportând
şi mai rodnic, decât să dai marelui om pe care îl iubeşti sau mondenitatea prietenilor cărora doamna Cantacuzino le
îl admiri, lumină când are nevoie de limpezime, întuneric şi oferea de două ori pe săptămână minunate şedinţe
linişte când el vrea să se reculeagă, să-i ţii loc de elemente muzicale, în care Enescu trecea de la vioară la pian, neobosit
ale naturii, ca să-l răcoreşti şi să-l odihneşti [...]. Cu atât în dăruirea sufletească”.16
mai bine dacă, în plus, reprezinţi pentru el misterul cu care Maria Cantacuzino Enescu însăşi evocă momentul
se hrăneşte visul lui de artist sau gândul lui de savant, întâlnirii: „Fulgerul tulburător din doi ochi verzi visători şi
fără să pozezi în «femeie superioară» sau în egala uşoara ezitare a pasului unei siluete înalte, cenuşii, mi-au
bărbatului! [...]. Tot aşa cum este esenţial să-i ascunzi transmis un fior nelămurit. Trecusem tocmai pe lângă
174 ars legendi
George Enescu pe care nu-l cunoşteam încă”. Frumuseţea adăuga încercarea de suspendare a oricărei
ieşită din comun a prinţesei, brună, zveltă, cu ochi mari responsabilităţi legate de momentele cruciale ale vieţii
negri de „orientală visătoare şi fantezistă”17 îl vrăjeşte sale amoroase într-atât, încât cele întâmplate, împinse până
definitiv pe Enescu. „Frumoasă, originală, farmecul ei la limita dezintegrării spiritului, până la năruirea fiinţei, le
justifica supunerea genialului muzician. Avea trăsături pune sub semnul fatalităţii, „trăznetul” va lovi legătura ei
severe şi ochii mari bizantini. Enescu îi vorbea cu glas de două decenii cu Enescu, în persoana lui Nae Ionescu.
scăzut, nu-i pronunţa numele. Îi murmura «La princesse Cele două momente decisive din viaţa ei de iubire şi trădare
aimée veut-elle des sonates de Beethoven ce soir?» Şi le simte şi le prezintă drept mistere de neînţeles, mâna
dânsa înălţa gâtul lung şi răspundea cu privire destinului implacabil, al sorţii, al Parcelor torcătoare.
învăluitoare18” Odată dramatica poveste de dragoste cu inserţii
Dragostea „unică” a lui Enescu, subliniază în cartea demonice a Marucăi Cantacuzino cu Nae Ionescu
ei de amintiri, predestinarea, mâna destinului în întâlnirea încheiată, George Enescu a putut spera să recâştige mâna
lor, apariţia lui Enescu „siluetă de titan ieşită din trăznet, Domniţei, aşteptând cu răbdare refacerea psihică şi fizică
zveltă dar compactă ca de jasp negru” în salonul vilei de de după ruptură, de după autodafare, izolându-se şi el de
la Sinaia; el se suprapune trăsnetului care cădea la câţiva lume şi însoţind-o în curele de sănătate. Chiar şi după
paşi de casă, peste unul din cei mai frumoşi copaci din căsătoria lor, la întoarcerea din America, recuperarea
grădină. „Destinul în persoană înaintează spre mine fa- continuă: „de aproape 3 saptămâni de când suntem aici
tal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă în [la Sanatorium Westend, Purkersdorf bei Wien – Germania,
întâmpinarea lui”. Neîndoielnic, patetismul scenei, ca şi la 24 iulie 1938] s-a produs o mare ameliorare”23, îi scrie
comunicarea a tot ceea ce ţine de tainele relaţiei cu ilustrul George Enescu Piei Radu, confidentă şi persoană de mare
muzician, acceptarea şi evocarea necunoscutului, încredere.
netrăitului, înseamnă şi asumarea unui risc „estetic”, Capitolul Legendă, pomenit mai sus, dar şi
deoarece Capitolul Legendă, închinat aproape în capitolele al doilea şi al treilea ale cărţii sunt bogate în
exclusivitate lui Enescu suferă de un rău al exceselor, al amintirile legate de prezenţa discretă şi iubitoare a
opulenţei rostirii, al preaîndestulării imaginilor în con- muzicianului, de înţelegerea sa supraomenească şi
trast cu cvasi-sobrietatea capitolelor anterioare, căci devotamentul dincolo de limitele credibilităţii ce se întind
bogăţia în exces a cuvintelor, supraabundenţa pe durata a aproape cinci decenii, până la moartea lui în
metaforelor şi a epitetelor încarcă aproape brutal textul, 1955. Dacă în relaţia Marucăi Cantacuzino cu Nae
încât, prin comparaţie, amintirile Cellei Delavrancea, Ionescu influenţa nefastă a profesorului a stârnit interes
alegând un regim mai auster pentru cuvinte, sunt mult şi încă stârneşte controverse, există o răsucire de destin,
mai convingătoare: „Preotul slujea la o masă împodobită de situaţie, în care Maruca Cantacuzino are un rol fatal
cu sfintele daruri şi crucea alături de cununiile de argint. în viaţa compozitorului şi interpretului de geniu, din
Pe figura lui Enescu trecea o lumină de extaz. Parcă fericire, nu cu aceleaşi consecinţe ca în cazul Domniţei.
plutea. Nu mai avea greutate trupească. Era numai suflet, Poate, totuşi, că această repliere în sine, această mândrie
un suflet care a atins raiul. Gesturile lui erau cucernice. abolită şi resemnare curajoasă să fi rodit în creaţia sa, cu
Mă uitam numai la el, cu lacrimi în ochi. Maruka precădere în opera Oedip, pe care o încheie în
redevenise împărăteasa bizantină pe mozaicul de la circumstanţe din cele mai nefericite. Maruca Cantacuzino,
Ravena”19. ea însăşi, are conştiinţa exclusivităţii şi a rolului benefic
Nicăieri în memoriile Marucăi Cantacuzino momentul al torturii şi suferinţei din dragoste pentru viaţa
căsătoriei din 1937 nu apare consemnat, este trecut sub creatorului: „Dar! cruzimea nu este inerentă
tăcere, probabil subînţeles ca suprem omagiu care i se iubirii-pasiune? şi suferinţa nu constituie un stimulent
cuvenea; în schimb, pentru muzician, oficializarea târzie a indispensabil pentru artistul care creează cu atât mai
legăturii lor are valoare de simbol, este suprema bine cu cât este tulburat de nesiguranţa fericirii sale?”
încununare a iubirii de o viaţă şi răsplata devotamentului Să fi fost acesta motivul amânării până târziu, în 1937, a
şi răbdării. „Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. La căsătoriei cu George Enescu? Există totuşi o undă de
maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai sadism, dacă nu şi de cinism în refuzul ei de a-şi pierde
târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni libertatea sub pretextul impulsionării muncii sale de
ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării, - toate creaţie. „Ar însemna să atentez la geniul său dacă i-aş
rotunde –, dar jucării. Nu mi-am dorit decât inelul de aur”.20 oferi bucurii şi fericire liniştită. Ce importanţă are că suferă
Pe lângă „drăgălăşenia [...] şi totala înţelegere faţă dacă compune şi impresionează lumea cu arta lui
de orice lucru care ţine de firea omenească”, regala ei tumultuoasă!, artistul, îndrăgostit [este] un duşman
prietenă, Maria, Regina României, îi reproşează duios, pasionat şi neîndurător, după împrejurări”. O
„excentricitatea exagerată”21, împrejurarea de a fi „delicios componentă inexplicabilă şi totuşi posibil de regăsit,
de absurdă şi mai schimbătoare ca niciodată”, trăind „în cruzimea, în marile poveşti de iubire, refractară chiar în
întregime clipa, monopolizând dreptul la libertate şi cele mai mărinimoase atitudini de înţelegere şi acceptare.
independenţă, fapt pe care ea oarecum a reuşit să ne facă Dacă l-a înţeles sau nu pe Enescu – şi au fost mulţi
să-l acceptăm (Dumnezeu ştie cum) ca dreptul său spe- cei care i-au contestat această capacitate – „dincolo de
cial. Încântător de nedecisă, aiurită şi de o binecuvântată spoiala de cultură primită în familie, nu pricepea nimic din
indiferenţă la orice era în afara ei, ea reuşeşte să fie o genialitatea lui Enescu”24, e greu de precizat. Căsătoria lor
companie reconfortantă”.22 Peste timp, din perspectiva târzie a consfinţit o relaţie, i-a dat lui Enescu mult râvnitul
unei lecturi critice fără menajamente, ca imputare s-ar putea „cerc de aur”, iar pentru Maruca, Pynx „este cel care duce
ars legendi 175
din urmă îi e teamă tocmai fiindcă întruchipează o vişinată sau cvas. La Geografie sunt desenate la nesfîrşit
dimensiune aproape insuportabilă a monstruosului, fiindcă hărţi ale ţinuturilor străbătute de Oblomov. La Istorie se
trimit la neomenescul abisului. Nebunii din prima categorie vorbeşte doar despre popoarele dispărute sau rămase mereu
sînt un fel de bufoni, pe cînd ceilalţi dau seamă despre în umbră. La Litere se comentează în fiecare an un singur
mînia Eriniilor. text : Le droit ŕ la paresse…
S-a încercat şi propunerea unei religii oblomoviene,
Filosofia italiană, o mozzarela a spiritului… însă posibila ei răspîndire a fost stopată din faşă din pricina
inexistenţei misionarilor. În loc să propovăduiască noua
Poate că există seminţii care pier din exces de credinţă, cei aleşi să plece în lume preferau să doarmă…
introspecţie, aşa cum altele se sting din pricina excesului
de eroism, de desfătări ori de lîncezeală. Eul e lapidat de Pentru cei vechi, a dormi pe spate înseamnă a te
privirile scrutătoare pe care el însuşi le întoarce neîncetat expune unor fantasme erotice, în vreme ce a dormi pe o
asupra sa pînă cînd individul rămîne gol pe dinăuntru, locuit parte îţi permite să te bucuri de un somn cast. Mă întreb
pînă la moarte de vid. cum obişnuia să doarmă Jack Spintecătorul…
Regatul leneşilor va fi un stat de dimensiunile Există două mari tipuri de lene, cea a lui Rivarol şi cea
ducatului de Luxemburg în care nu vor fi primiţi decît aceia a lui Oblomov. Prima e lenea dezabuzatului radical, a
care-şi vor dovedi inapetenţa înnăscută pentru muncă, scepticului fanatic, pe cînd cea de-a doua e lenea metafizică
refuzînd, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa, trendul a aceluia pentru care făptuirea nu preţuieşte nimic în raport
stahanovist al epocii. Iubind tihna, dezordinea ludică, actele cu contemplaţia, fiind doar o copilărească iluzie.
gratuite, creativitatea discontinuă, contemplaţia Hăcuitor al naivităţii, specialist al geometrizării
dezinteresată, ei vor trăi fără armată, impozite sau servicii spasmului, adorator al cerebralităţii împinse pînă în ultima
poştale, bucurîndu-se că nu trebuie să dovedească nimic, cută a fiinţei, Rivarol îşi trăieşte dramatic neputinţa de a
nu trebuie să se întreacă cu nimeni, nu trebuie să crede, absolutizîndu-şi dezgustul şi mizînd totul pe
mulţumească pe nimeni. Anarhişti, atipici, atei, ei vor trăi de celebrarea sterilă a intelectului. Lenea lui e o expresie a
pe o zi pe alta, fericiţi că sunt lăsaţi în pace, că liniştea nu le disperării, o formă de boicot a ritmurilor naturale, o
e tulburată, că seninătatea nu le e umbrită de morbul ago- mărturisire a inutilităţii oricărui efort omenesc. Lenea e
nistic al contemporanilor grupaţi sub flamura marelui singurul răspuns rezonabil transmis unui univers părăsit
Imperiu al Precipitării şi Efortului Continuu. Cînd ceilalţi de divinitate şi golit astfel de sens.
vor începe să moară de extenuare ori cînd clinicile de Lenea lui Oblomov are o semnificaţie exact opusă,
psihiatrie se vor umple de clienţi bîntuiţi de obsesia muncii, glorificînd prin asumarea pasivităţii depline perfecţiunea
leneşii vor privi cu uimire soarta vecinilor infinit mai lumii create de către Dumnezeu. Omul nu poate să adauge
puternici, însă nu vor catadicsi să se urnească din pat… nici o notă fundamentală splendorii creaţiei, el nu poate să
participe cu nimic la opera divină, mulţumindu-se să-şi
Guido Ceronetti : „Un necrofil moderat poate afla mărturisească uluiala şi adoraţia, mărginindu-se să-şi
mulţumire în patul unei frigide”. clameze recunoştinţa şi deplina supunere.
Un latifundiar mexican a întemeiat în sudul Braziliei Dacă Nero se va întoarce vreodată să ne fie împărat,
un mini-regat consacrat în întregime misiunii de a el nu va mai arăta nici un interes pentru cursele de care,
propovădui învăţătura lui Oblomov. Limbile oficiale ale pentru spectacolele în faţa mulţimii ori pentru diferite
ţinutului sînt rusa şi daneza, iar cei care vor să fie primiţi exerciţii de piromanie. De astă dată, el se va amuza să ne
între graniţele excentricului teritoriu trebuie să prezinte oblige să mergem în mîini, fericit că ne învaţă astfel să privim
dovezi concludente ale incapacităţii lor de muncă, adevăratul chip al lumii.
demonstrînd fie că au nevoie de 14 ore de somn pe zi, fie că
suferă de o neîndemînare imposibil de lecuit, fie că trăiesc Pentru a-şi dovedi autenticitatea, scriitorii secolului
cu un simţ al ridicolului care îi împiedică să se integreze în XXII vor începe să scrie cu picioarele, încercînd să atingă
orice societate normală, fie că sînt mîntuiţi de o melancolie astfel intensitatea sentimentelor maimuţei. Cei care vor con-
incurabilă, fie că manifestă o timiditate patologică, fie că tinua să scrie cu mîinile vor fi socotiţi pedanţi, preţioşi,
sînt autişti. Cetăţenii noului stat, recunoscut doar de Tai- ridicoli, fiind evacuaţi din toate istoriile serioase ale literaturii
wan şi de Vatican, nu au decît drepturi şi nici o obligaţie. şi fiind citiţi numai de către vagabonzi, călugări şi nebuni.
Primesc gratuit de mîncare, sînt îmbrăcaţi, mîngîiaţi şi scoşi
la plimbare, pot să obţină abonamente la orice publicaţie Îmi plac tot mai mult scriitorii-hienă, cei care adulmecă
care le stîrneşte interesul, au parte de biblioteci magnifice, duhoarea descompunerii şi o descriu într-un stil impecabil,
beneficiază de lecţii de pictură, pian şi canto, sînt răsfăţaţi fără milă şi fără dezgust. Cel mai adesea, ei sunt sciitori
săptămînal cu cele mai neaşteptate cadouri, au la dispoziţie bătrîni, imunizaţi împotriva tuturor iluziilor de
psihanalişti, vraci, preoţi catolici şi şamani. Singura decrepitudinea atent studiată a propriului trup, precum şi
universitate a liliputanului regat îşi recrutează profesorii de micimea sufletească pe care o descoperă cu repulsie în
mai ales din rîndul discipolilor lui Macedonio Fernández, al ei înşişi, exhibînd-o apoi ca într-un ritual de exorcizare.
ruşilor din emigraţie, al vagabonzilor parizieni sau al
maeştrilor taoişti. La Teologie se studiază problema lui Deus Catalogul stupidităţilor, gogoriţelor, infamiilor e cartea
otiosus. La Filozofie se învaţă despre doctrina non-acţiunii nesfîrşită la care trudesc fără răgaz scriitorii-hienă. În secolul
şi etica cirenaică. La Psihologie se discută despre XXI vor ajunge abia la litera B.
somnambulism şi hipnoză. La Fizică este la modă învăţătura
aristotelică despre locurile naturale ale lucrurilor. La Marco Denevi : „Moraleja de todas las fábulas : el
Medicină se propovăduiesşte nihilismul terapeutic, hombre es un animal”.
recomandîndu-se ca bolnavilor să nu li se administreze decît
178 biblioteca babel
şi un plug împrumutat,
în timp ce în depărtare oraşe albe
pătate de urină şi vărsături
Jeremy HAWKINS păreau să spună
împrăştiaţi cîtă piatră de var
Suprapunere: Robert S. McNamara poate suporta pămîntul
pentru E. Collins dar noi vom confunda precauţiile
cu laşitatea,
Ciudat. să stau şi să aştept, aici, şi fără sabia de la ţinuta de gală
pe un zid scund, să privesc pajiştea nici un bărbat nu este ofiţer.
şi să descriu cu un ochi tot
ce trăieşte încă, ce rămîne din cei care-au murit – ploaia de care am avut nevoie
a hrănit văi întregi de noroi,
frumuseţea crudă a Districtului sfidează cîmpii umflate de ferigi,
în piatră funerară. proporţiile şi sentimentul greutăţii
supravieţuiesc, banda magnetică supravieţuieşte, în aer şi în piept –
dar ceva s-a dezvăluit prin expunere. atîta înot s-a făcut
cînd s-a traversat piaţa,
în timp ce patinam aici am văzut repede cînd s-au tocmit pentru un ou,
date, costuri, şi am lăsat urme pe gheaţă; cînd au mărşăluit pe drumuri,
toate monumentele durează atît cît traseele spre regate
piruetele mele amortizate de apă. neîmpovărate de asemenea libertăţi
aşa cum doar morţii ştiu şi aduc –
dacă aş spune că te-am iubit atunci, cisterne care gîlgîie de apă maro.
cine ar construi un zid pentru ceilalţi?
I. Deconstrucţia expresiei
Fredric JAMESON
Încălţări ţărăneşti
compensatorie, desemnată explicit de titlul însuşi al lucrării, ultimul, în ordine cronologică, marea opoziţie semiotică între
deşi poate mai dificil de observat în reproduceri. Este semnificant şi semnificat, care a fost foarte repede descâlcită
strălucirea pulberii de aur, sclipirea nisipurilor aurifere, care şi deconstruită în chiar scurta ei perioadă de glorie dintre
trece dincolo de suprafaţa picturii şi continuă totuşi să anii ’60 şi ’70. Ceea ce înlocuieşte aceste modele este în
pâlpâie în faţa ochilor noştri. Gândiţi-vă dar la floarea magică mare parte o concepţie de practici, discursuri şi joc textual,
a lui Rimbaud, care „îţi întoarce privirea”, sau la fulgerele ale cărui noi structuri sintagmatice le vom aborda mai târziu:
din ochii august premonitorii ai anticului tors grecesc la e suficient să observăm că şi aici adâncimea este înlocuită
Rilke, ce-l avertizează pe subiectul burghez să-şi schimbe de suprafaţă, sau de suprafeţe multiple (ceea ce adesea e
modul de viaţă: nimic de felul acesta aici, în frivolitatea numit intertextualitate nu mai constituie în acest sens o
gratuită a acestui ultim strat decorativ. problemă de profunzime).
Dispariţia afectelor este, totuşi, mai bine percepută Această lipsă de profunzime însă nu este receptată
pentru început cu ajutorul figurii umane şi este evident că doar la modul metaforic: ea poate fi experimentată
ceea ce am afirmat anterior despre fetişizarea obiectelor se literalmente fizic de către oricine care, urcând pe acel Bun-
petrece cu aceeaşi intensitate la subiecţii umani ai lui ker Hill, pomenit de Raymond Chandler, de la marile pieţe
Warhol, starurile – precum Marilyn Monroe – fiind ele Chicano de pe Broadway şi 4th Street din centrul Los Ange-
însele fetişizate şi transformate în propriile lor imagini. Şi les-ului, se confruntă dintr-odată cu imaginea zidului imens,
aici, o întoarcere brutală la perioada mai veche a înălţându-se liber, al lui Wells Fargo Court (Skidmore,
modernismului ne oferă o scurtă parabolă a transformării Owings şi Merrill) – o suprafaţă ce pare a nu fi susţinută de
avute în vedere. Pictura lui Eduard Munch, „Strigătul”, nici un fel de volum, sau asupra cărei presupus volum (rec-
este categoric expresia canonică a marii teme moderniste a tangular, trapezoidal?) privirea nu se poate decide. Acest
alienării, anomiei, a solitudinii, a fragmentării sociale şi a uriaşă întindere de ferestre, a cărei bidimensionalitate
izolării, o emblemă virtual programatică pentru ceea ce în sfidează gravitaţia, transformă pentru o clipă pământul ferm
mod obişnuit era etichetat ca epoca anxietăţii. O vom citi pe care călcăm în obiectivul unui stereopticon, în forme de
aici nu doar ca o întrupare a expresiei acelui tip de afect, ci carton profilându-se ici şi colo împrejurul nostru. Din orice
chiar ca pe o virtuală deconstrucţie a înseşi esteticii parte ai privi, efectul vizual este acelaşi: la fel de inevitabil
expresiei, care pare să fi dominat în mare măsură ceea ce precum uriaşul monolit din 2001 al lui Kubrick, care-şi
numim modernism înalt, dar a dispărut – din raţiuni atât întâmpină privitorii ca un destin enigmatic, ca o chemare
practice cât şi teoretice – din lumea postmodernă. Conceptul spre o mutaţie pe scara evoluţiei. Dacă acest nou centru
însuşi de expresie presupune o separare în sinele citadin multinaţional (la care vom reveni într-un alt context)
subiectului împreună cu o întreagă metafizică a interiorităţii a abolit efectiv textura deteriorată a mai vechiului oraş in-
şi a exteriorităţii, a durerii fără lume din sânul monadei şi a dustrial, înlocuindu-l la modul violent, oare nu se poate
momentului în care, adesea la modul catarctic, acea „emoţie” spune ceva asemănător despre felul în care această suprafaţă
este proiectată în afară şi exteriorizată, ca gest sau strigăt, nouă şi stranie, aşa de netăgăduit cum ne apare, modifică
ca şi comunicare disperată şi dramatizare înspre înafară a mai vechile noastre sisteme de percepţie, ale oraşului
sentimentului dinăuntru. străvechi şi oarecum haotic, fără a oferi însă nimic în
Şi acum poate că este timpul să spunem câte ceva schimb?
despre teoria contemporană care, pe lângă alte cele, s-a
devotat misiunii de a critica şi discredita acest adevărat Euforia şi anihilarea Sinelui
model hermeneutic al interiorităţii şi exteriorităţii şi de a
stigmatiza asemenea modele ca fiind ideologice şi Revenind pentru ultima oară la tabloul lui Munch, e
metafizice. Numai că ceea astăzi numim teoria contemporană limpede că Strigătul îşi deconectează subtil dar elaborat
– sau, mai bine zis, discursul teoretic – este de asemenea, propria-i estetică a expresiei, rămânând în acelaşi timp
aş dori să argumentez, un fenomen cu adevărat prizonierul ei. Conţinutul gestual subliniază deja propriul
postmodernist. Ar fi deci contradictoriu a lua partea eşec, întrucât tărâmul sonorităţii, ţipătul, vibraţiile gâtlejului
adevărului intuiţiilor sale teoretice în situaţia în care uman, sunt incompatibile cu cel care le mijloceşte, (fapt
„adevărul” însuşi e o parte a bagajului metafizic pe care subliniat în tablou prin absenţa urechilor homunculus-ului).
poststructuralismul caută să-l abandoneze. Ceea ce ne Totuşi strigătul absent revine, într-o dialectică de bucle şi
mulţumim să sugerăm este că critica poststructuralistă a spirale, apropiindu-se şi mai mult de acea experienţă, şi mai
hermeneuticii, pe care aş boteza-o pe scurt modelul de absentă, a solitudinii atroce şi a anxietăţii pe care el însuşi
adâncime, ne este utilă ca simptom semnificativ al înseşi era pe punctul de a le exprima. Astfel de meandre se înscriu
culturii postmoderne ce constituie subiectul rândurilor pe suprafaţa pictată sub forma acelor mari cercuri concentrice
noastre. în care vibraţia sunetului devine în cele din urmă vizibilă, ca
Foarte pe scurt, am putea afirma că, pe lângă modelul pe suprafaţa unei întinderi de apă – într-un regres infinit
hermeneutic al interiorităţii şi exteriorităţii dezvoltat de care se deschide ca un evantai dinspre cel care suferă, spre
tabloul lui Munch, mai există cel puţin alte patru modele de a deveni adevărata geografie a unui univers în care durerea
adâncime fundamentale, care au fost repudiate în teoria însăşi vorbeşte şi vibrează prin materia apusului de soare
contemporană: cel dialectic al esenţei şi aparenţei (împreună şi a peisajului. Lumea vizibilă devine acum zidul monadei
cu o întreagă gamă de concepte ale unei ideologii sau false pe care acest „strigăt alergând prin natură” (conform lui
conştiinţe ce tind să-i ţină tovărăşie); modelul freudian al Munch) este înregistrat şi transcris; ne-am putea gândi la
elementului latent şi al celui manifest, sau al reprimării (care acel personaj al lui Lautréamont care, crescând în interiorul
este evident ţinta pamfletului programatic şi simptomatic unei membrane tăcute şi ermetice, o sfâşie cu propriu-i
al lui Michel Foucault, La Volonté de savoir); modelul strigăt, atunci când vede monstruozitatea divinităţii,
existenţial al autenticităţii şi nonautenticităţii, a cărui reunindu-se astfel cu lumea sunetelor şi a suferinţei.
tematică eroică sau tragică e strâns legată de aceea a marii Toate acestea sugerează câteva ipoteze cu caracter
opoziţii dintre alienare şi dezalienare, şi ea în aceeaşi măsură istoric mai general: şi anume că astfel de concepte precum
o victimă a perioadei poststructurale sau postmoderne; şi anxietatea şi alienarea (şi experienţele care le corespund în
184 studia universalis
Strigătul) nu-şi mai găsesc locul în lumea postmodernă. tind să fie dominate de un anume tip de euforie la care
Marile figuri pictate de Warhol – Marilyn însăşi sau Edie doresc să revin la sfârşitul acestui eseu.
Sedgwick – cazurile notorii de mutilare şi autodistrugere de Dispariţia afectului ar mai putea fi totuşi caracterizată,
la sfârşitul anilor ’60, drogurile şi schizofrenia ca experienţe în contextul mai îngust al criticii literare, ca dispariţia marilor
dominante – par să aibă destul puţin în comun atât cu teme ale modernismului înalt, acelea ale timpului şi
isteria şi nevroza din zilele lui Freud, cât şi cu acele experienţe temporalităţii, ale misterelor elegiace ale durée şi ale memoriei
canonice de izolare radicală şi solitudine, anomie, revoltă (care trebuie înţeleasă pe deplin ca şi categorie a criticii
individuală, nebunie de tip Van Gogh, care au dominat literare asociată cu modernismul înalt în aceeaşi măsură ca
perioada de vârf a modernismului. Această schimbare în şi cu operele). Ni s-a spus adesea că trăim mai degrabă în
dinamica patologiei culturii poate fi caracterizată ca una în sincronic decât în diacronic şi cred că este de discutat, la
care alienarea subiectului este dislocată de fragmentarea modul cel puţin empiric, dacă viaţa noastră cotidiană,
acestuia. experienţa noastră psihică, limbajele noastre culturale, sunt
Asemenea termeni ne duc inevitabil cu gândul la astăzi dominate de categorii ale spaţiului mai degrabă decât
temele la modă din teoria contemporană, aceea a „morţii” de cele ale timpului, care au avut întâietate în precedenta
subiectului însuşi – sfârşitul monadei burgheze autonome perioadă a modernismului de vârf.
sau al ego-ului sau al individului – şi la stresul care le [...................................................................................................]
însoţeşte, fie sub forma unei noi idei morale, fie ca descriere
empirică, a de(s)centrării subiectului sau psyche-ului iniţial
centrat. (Din cele două formulări posibile ale acestei noţiuni Postmodernismul şi marile oraşe
– cea istoristă, după care un subiect existent cândva şi
centrat, în perioada capitalismului clasic şi a familiei ca Şi acum, înainte de a oferi o concluzie oarecum mai
nucleu, a fost dizolvat în zilele noastre în lumea birocraţiei pozitivă, aş vrea să schiţez o analiză a unei clădiri perfect
organizate: şi poziţia poststructuralistă mult mai radicală postmoderne – o operă care este în multe feluri
pentru care un asemenea subiect nu a existat niciodată de necaracteristică pentru acea arhitectură postmodernă ale
la început, dar a constituit ceva de tipul unui miraj ideologic cărei principale nume sunt Robert Venturi, Charles Moore,
– evident că înclin către cea dintâi; cealaltă trebuie în orice Michael Graves şi mai recent, Frank Gehry, o operă care,
caz să ţină cont de ideea unei „realităţi a aparenţei”.) după mine, oferă câteva lecţii izbitoare despre originalitatea
Trebuie să adăugăm totuşi că problema expresiei este spaţiului postmodernist. Să amplificăm procedeul folosit în
ea însăşi legată îndeaproape de o concepţie a subiectului precedentele remarci şi să-l facem chiar mai explicit: propun
ca şi conţinător de monadă, în cadrul căruia lucrurile sunt moţiunea conform căreia ne aflăm în prezenţa a ceva ca un
simţite şi apoi exprimate prin proiectarea în afară. Ceea ce soi de mutaţie în însuşi spaţiul construit. Ideea mea este că
trebuie să marcăm este însă gradul în care conceptul noi înşine, subiecţii umani care ne întâmplăm în acest nou
modernismului înalt de stil unic, alături de idealurile colective spaţiu, nu am ţinut pasul cu acea evoluţie: a avut loc o
care-l însoţesc, ale unei avangarde sau avant-garde mutaţie în obiect, neînsoţită de o mutaţie echivalentă în
artistice sau politice, rezistă sau se prăbuşesc împreună cu subiect; încă nu posedăm echipamentul perceptual adecvat
noţiunea mai veche (sau cu experienţa) aşa numitului acestui nou hiperspaţiu, cum îl voi numi, în parte pentru că
subiect centrat. obiceiurile noastre perceptuale s-au format în acel tip mai
Şi în acest sens tabloul lui Munch constituie o reflecţie vechi de spaţiu, pe care l-am numit spaţiul modernismului
complexă asupra acestei situaţii complicate: ea ne arată că înalt. Ca o consecinţă, arhitectura mai nouă – ca multe alte
expresia necesită categoria de monadă individuală, dar şi produse culturale pe care le-am evocat anterior – se
preţul mare care trebuie plătit pentru această precondiţie, constituie ca un imperativ adresat dezvoltării de „noi”
punând în scenă nefericitul paradox prin care, constituindu- organe, vizând extinderea domeniului senzaţiilor şi a
ţi subiectivitatea individuală ca un câmp suficient sieşi şi trupului nostru înspre dimensiuni noi, încă neimaginabile,
ca tărâm închis de sine stătător, te închizi în acelaşi timp poate că în ultimă instanţă imposibile.
faţă de orice altceva şi te condamni la solitudinea nealterată
a monadei, îngropat de viu şi prizonier într-o celulă fără Hotelul Bonventura
ieşire.
Postmodernismul e de presupus că va semnala Clădirea ale cărei trăsături le voi enumera rapid în
sfârşitul acestei dileme, pe care o înlocuieşte cu una nouă. următoarele momente este hotelul Bonaventura, construit
Sfârşitul monadei sau al ego-ului burghez aduce cu el fără în centrul Los Angeles-ului de către arhitectul şi
îndoială şi sfârşitul psihopatologiilor acelui ego – ceea ce dezvoltatorul imobiliar John Portman, ale cărui opere includ
am numit aici la modul general ca dispariţia afectului. Dar diversele Hyatt Regencies, Peachtree Center în Atlanta şi
înseamnă şi sfârşitul a ceva mult mai mult – sfârşitul, de Renaissance Center în Detroit. Am menţionat aspectele
pildă, al stilului, în sensul de unic şi personal, dispariţia populiste ale defensivei retorice a postmodernismului
tuşei distincte, individuale (simbolizată şi de emergenţa împotriva austerităţii elitiste (şi utopice) a marilor realizări
primatului reproducerii mecanice). În ce priveşte expresia arhitectonice moderniste; în general se afirmă, cu alte
şi sentimentele sau emoţiile, eliberarea, în societatea cuvinte, că aceste clădiri mai noi sunt, pe de o parte,
contemporană, de mai vechea anomie a subiectului centrat, populare; şi că, pe de altă parte, respectă elementul ver-
poate să însemne, de asemenea, nu numai o eliberare de nacular al structurii oraşului american – asta însemnând că
anxietate, dar şi de orice alt sentiment, întrucât sinele nu ele nu mai încearcă, aşa cum făceau monumentele şi
mai este prezent pentru a realiza sentimentul. Aceasta nu capodoperele modernismului înalt, să insereze un nou limbaj
este egal cu a afirma că produsele culturale ale erei utopic, diferit, distinct şi elevat în sistemul de semne stri-
postmoderne sunt pe de-a-ntregul golite de sentimente, ci dent şi comercial al oraşului care ne înconjoară, ci mai
mai degrabă că aceste sentimente – pe care, pentru mai degrabă dimpotrivă, caută să vorbească exact aceeaşi limbă,
multă acurateţe, ar fi mai bine să le botezăm „tensiuni” – folosindu-i lexicul şi sintaxa aşa cum le-a „învăţat din Las
sunt acum impersonale şi eliberate de orice constrângere şi Vegas”.
studia universalis 185
În ce priveşte prima parte a afirmaţiei, creaţia lui conferă o anume agresivitate înspre şi putere asupra
Portman o confirmă pe deplin: este o clădire populară, Celuilalt. În mod similar, învelişul de sticlă conferă clădirii
vizitată cu entuziasm atât de localnici cât şi de turişti (deşi Bonaventura o disociere ciudată şi nelalocul ei de
alte construcţii ale lui Portman se bucură din acest punct vecinătatea sa: el nu constituie nici măcar un exterior, în
de vedere de un şi mai mare succes). Inserţia populistă în măsura în care, căutând zidurile din afară ale hotelului, nu
structurile oraşului este, totuşi, o altă problemă şi cu aceasta dai decât peste imaginile distorsionate a tot ce îl înconjoară.
vom începe. Există trei intrări la Bonaventura, una dinspre Aş dori să spun acum câteva cuvinte despre lifturile
Figueroa, iar celelalte două prin grădinile suspendate de pe şi scările rulante: dat fiind că ele sunt, în mod particular,
cealaltă parte a hotelului, care este construit în panta rămasă îndrăgite de Portman, iar artistul le-a catalogat drept
de la fostul Bunker Hill. Niciuna dintre ele nu aduce cu „gigantice sculpturi cinetice”, care cu siguranţă contribuie
marchiza vechilor hoteluri sau cu acea porte cochere la spectacolul şi agitaţia din interiorul hotelurilor – mai ales
monumentală prin care somptuoasele clădiri de odinioară la cele din reţeaua Hyatt, unde, aidoma unor lampioane sau
îţi facilitau trecerea de la străzile oraşului la interioarele de gondole japoneze urcă şi coboară fără întrerupere – dat
epocă. Intrările de la Bonaventura par mai mult nişte uşi fiind o asemenea semnalare şi aducere deliberată a lor în
laterale sau de serviciu: prin grădinile din spate ajungi la prim plan. Consider că trebuie să vedem aceste
etajul şase al turnurilor şi de acolo trebuie să cobori un etaj „manipulatoare de oameni” (este chiar termenul folosit de
pe scări ca să găseşti liftul cu ajutorul căruia ajungi în hol. Portman, adaptat după Disney) ca pe ceva mai mult decât
În ce priveşte intrarea pe care unii ar fi tentaţi s-o considere nişte componente funcţionale sau mecanice. În orice caz
intrarea principală, cea dinspre Figueroa, ea îţi permite să ştim că teoria arhitecturii de dată recentă a început să
intri, cu bagaje cu tot, la balconul cu magazine de la al împrumute din analizele narative din alte domenii, şi încearcă
doilea nivel, de unde trebuie să cobori pe o scară rulantă să vizualizeze traiectoriile noastre fizice prin asemenea clădiri
până la recepţie. Vom spune mai multe despre aceste lifturi ca pe nişte naraţiuni sau povestiri virtuale, ca poteci
şi scări rulante în câteva clipe. Ceea ce vreau să sugerez în dinamice şi paradigme narative pe care, ca vizitatori, suntem
primul rând este că aceste intrări, bizar lipsite de indicatoare, solicitaţi să le împlinim şi să le completăm cu propriile noastre
par să fi fost impuse de o nouă categorie de închidere care trupuri şi mişcări. În clădirea Bonaventura însă, avem de a
guvernează spaţiul interior al hotelului însuşi (asta dincolo face cu o elevare dialectică a acestui proces: mi se pare că
de sau pe lângă constrângerile materiale cu care Portman s- aici ascensoarele şi scările rulante nu numai că înlocuiesc
a confruntat). Eu cred că, împreună cu un număr de alte mişcarea, ci, de asemenea şi mai presus de toate, se
clădiri postmoderniste caracteristice, cum ar fi Beaubourg autodesemnează ca noi însemne şi embleme ale mişcării
în Paris sau Eaton Centre în Toronto, Bonaventura aspiră înseşi (ceva ce va deveni evident când vom ajunge la
să fie un spaţiu total, o lume completă, un fel de oraş în întrebarea în legătură cu ceea ce rămâne în această clădire
miniatură (şi aş vrea să adaug că acest nou spaţiu total din mai vechile forme ale mişcării, mai ales în ce priveşte
corespunde unei noi practici colective, o nouă modă în mersul pe jos). Aici, scurta plimbare narativă a fost
care indivizii se mişcă şi se reunesc, ceva ca practica unui subliniată, simbolizată, reificată şi înlocuită de o maşină de
nou şi istoric original tip de hiper-mulţime). În sensul acesta, transportat care devine semnificantul alegoric al vechii
atunci, mini-oraşul ideal al lui Portman s-ar cuveni să nu promenade, care nu ni se mai permite s-o facem pe cont
aibă intrări de fel, intrarea fiind întotdeauna „cusătura” care propriu: şi aceasta este o intensificare dialectică a
leagă clădirea cu restul oraşului care o înconjoară: pentru autoreferenţialităţii în toată cultura modernă, care tinde să
că nu doreşte să fie o parte a oraşului, ci mai degrabă se întoarcă asupră-şi şi să-şi desemneze propria-i producţie
echivalentul sau înlocuitorul, substitutul acestuia. Aşa ceva culturală drept conţinut.
este nepractic sau imposibil, de unde şi reducţia şi Sunt şi mai nesigur atunci când se pune problema
minimalizarea deliberată a funcţiei intrării. Dar această transmiterii acestui lucru, a experienţei spaţiului prin care
disjuncţie de oraşul înconjurător este foarte diferită de aceea treci atunci când păşeşti de pe aceste mecanisme alegorice
a marilor monumente ale Stilului Internaţional: acolo, actul în holul sau atrium-ul cu marea sa coloană centrală,
de disjuncţie era violent, vizibil şi avea o semnificaţie înconjurată de un lac în miniatură, totul fiind amplasat între
simbolică reală – ca în marii pilotis ai lui Le Corbusier, al patru turnuri rezidenţiale, cu ascensoarele lor, şi înconjurat
căror gest radical separă noul spaţiu utopic al modernităţii de balcoane care-şi iţesc acoperişurile de tip seră la etajul
de oraşul degradat şi îmbâcsit, pe care îl repudiază în mod al şaselea. Sunt tentat să afirm că un astfel de spaţiu face
explicit (deşi cartea jucată de modernitate era tocmai acest imposibilă pentru noi utilizarea limbajului volumelor,
nou spaţiu utopic care, cu virulenţa Novum-ului său, să deoarece acestea sunt imposibil de cuprins. Pancarte, afişe
îndepărteze şi să transforme ceea ce repudia prin forţa însăşi care atârnă, inundă într-adevăr acest spaţiu gol în aşa fel
a noului său limbaj spaţial). Hotelul Bonaventura însă se încât să distragă atenţia sistematic şi deliberat de la orice
mulţumeşte să „lase acel oraş îmbâcsit să continue a fi în formă s-ar putea presupune că o are; în timp ce o agitaţie
fiinţarea sa” (ca să-l parodiem pe Heidegger); nici un fel de constantă îţi dă sentimentul că golul este aici absolut com-
efecte întârziate, nici o transformare utopică de o mai mare pact, că este un element în care eşti tu însuţi scufundat,
amploare protopolitică, nu sunt aşteptate sau dorite. fără acea distanţă care măcar iniţial îţi dădea percepţia
Acest diagnostic este confirmat de marele înveliş de perspectivei sau a volumului. Te afli în hiperspaţiu cu tot
sticlă al hotelului Bonaventura, a cărei funcţie o voi trupul, până la nivelul ochilor; şi dacă ţi se părea cumva
interpreta acum diferit decât am făcut-o cu câteva clipe mai înainte că acea suprimare a adâncimii de care vorbeam în
înainte, când am văzut fenomenul de reflecţie ca dezvoltând literatura sau pictura postmodernă ar fi greu de realizat în
în general tematica unei tehnologii reproductive (cele două domeniul arhitecturii, poate că acum vei fi mai înclinat să
lecturi nu sunt, totuşi, incompatibile). Acum se poate dori vezi această tulburătoare imersiune ca pe echivalentul for-
accentuarea modului în care învelişul de sticlă respinge mal din noul mediu.
oraşul de afară; o respingere pentru care avem un element Totuşi ascensorul şi scara rulantă sunt în acest con-
de comparaţie în acei ochelari reflectorizanţi, din cauza cărora text şi dialectic opuse; şi putem sugera că mişcarea glorioasă
îi este imposibil interlocutorului să-ţi vadă ochii şi care îţi a gondolelor ascensorului este şi o compensaţie dialectică
186 studia universalis
pentru spaţiul aglomerat al atrium-ului – ne acordă şansa diferită, şi anume spaţiul războiului postmodern, aşa cum
unei experienţe spaţiale radical diferite, dar complementare, este el evocat de către Michael Herr în cartea sa despre
aceea a unei rapide înălţări prin tavan şi afară, de-a lungul Vietnam, Dispatches. Inovaţia lingvistică extraordinară din
unuia din cele patru turnuri simetrice, având ca referent această operă poate fi considerată postmodernă prin modul
însuşi Los Angeles-ul, întinzându-se într-un mod care ne eclectic în care limbajul ei combină o întreagă gamă de
taie respiraţia, chiar alarmant, în faţa ochilor noştri. Dar idiolecte colective contemporane, între care se evidenţiază
până şi această mişcare verticală este constrânsă: limbajul rock(erilor) şi acela al negrilor: dar această fuziune
ascensorul te poartă până la unul dintre acele holuri este dictată de probleme de conţinut. Primul război
turnante, în care, stând la masă, eşti din nou gratificat cu o postmodernist teribil nu poate fi redat prin intermediul nici
rotaţie completă şi un spectacol al contemplării oraşului uneia din paradigmele tradiţionale ale romanelor sau filmelor
însuşi, transformat acum în propriile-i imagini de către pereţii de război – şi într-adevăr ruptura cu toate paradigmele
de sticlă prin care îl vezi. narative anterioare, alături de ruptura cu orice alt limbaj
Să concluzionăm rapid toate acestea întorcându-ne comun prin care un veteran ar putea transmite o asemenea
la spaţiul central al holului (observând în treacăt că experienţă, se numără printre subiectele principale ale cărţii
încăperile hotelului sunt vizibil marginalizate: coridoarele şi se poate afirma că face loc unui tip de reflexivitate cu
în secţiunile rezidenţiale sunt întunecoase şi cu tavane totul nou. Analiza lui Benjamin cu privire la Baudelaire şi
joase, de-a dreptul deprimante din punct de vedere apariţia modernismului dintr-o nouă experienţă a tehnologiei
funcţional; de unde se poate înţelege că şi camerele sunt citadine, care transcende toate vechile deprinderi de
foarte proaste). Coborârea este destul de dramatică, o percepţie corporală, este atât singular desuetă cât şi singu-
năpustire înapoi prin acoperiş ca pentru a plonja în lac; ce lar relevantă aici, în lumina acestui nou şi virtual inimaginabil
se întâmplă când ajungi acolo e altceva, ceva ce aş putea salt cuantic în alienarea tehnologică:
încerca să caracterizez drept o confuzie năucitoare, ceva ca
răzbunarea pe care acest spaţiu o împlineşte asupra acelora Erai o ţintă mişcătoare abonată la supravieţuire,
care încă mai încearcă să meargă prin el. Dat fiind absoluta un adevărat copil al războiului, deoarece, cu excepţia
simetrie a celor patru turnuri, este aproape imposibil să rarelor momente în care erai ţintuit sau împotmolit,
ajungi cu bagajele în acest hol; recent, instrucţiuni în culori sistemul era ambalat la maximum ca să te ţină în mişcare,
vii şi indicatoare de direcţie au fost adăugate într-o tentativă dacă asta era realmente ceea ce credeai că ţi-ai dorit. Ca
revelatoare şi demnă de milă, sau mai degrabă disperată, de tehnică de a rămâne în viaţă părea să aibă tot atâta sens
a restaura coordonatele unui spaţiu mai vechi. Voi califica ca orice altceva, dat fiind că te aflai acolo ca să începi cu
drept cel mai dramatic rezultat practic al acestei mutaţii asta şi îţi doreai s-o vezi îndeaproape; începea puternic
spaţiale dilema notorie a proprietarilor magazinelor situate şi direct, dar forma un con pe măsură ce înainta, pentru
pe diferitele balcoane: este de netăgăduit faptul că, încă de că, cu cât te mişcai mai mult cu atât vedeai mai multe, iar
la deschiderea hotelului în 1977, nimeni n-a fost în stare să cu cât vedeai mai multe cu atât mai mult riscai, pe lângă
le găsească şi chiar dacă se întâmpla să localizezi cel mai moarte sau mutilare, şi cu cât mai mult riscai aşa ceva cu
apropiat boutique, era puţin probabil să fii la fel de norocos atât mai mult urma să te întorci într-o bună zi ca
a doua oară; în consecinţă, cei care închiriază spaţiile „supravieţuitor”. Unii dintre noi se mişcau în luptă
comerciale sunt disperaţi şi întreaga marfă se dă la preţuri aidoma unor nebuni până când nu mai reuşeam să
foarte scăzute. Dacă îţi reaminteşti însă că Portman este distingem încotro ne purta goana, nu vedeam decât
atât arhitect cât şi om de afaceri, un întreprinzător milionar, războiul ca o suprafaţă compactă, perforată din când în
un artist care este un capitalist pe cont propriu, atunci nu când pe neaşteptate. Cât timp dispuneam de elicoptere
se poate să nu simţi că aici este prezent ceva de genul unor ca de nişte taxiuri ne trebuia o epuizare totală sau o
freudiene „reveniri ale trăirilor reprimate”. depresie vecină cu şocul sau o duzină de pipe cu opium
Am ajuns deci în cele din urmă la ideea directoare şi ca să ne păstrăm un calm aparent, şi continuam să gonim
anume că această ultimă mutaţie în spaţiu – hiperspaţiul pe sub învelişurile noastre de piele ca şi cum ne-ar fi
postmodern – a reuşit în a transcende capacităţile corpului urmărit cineva, ha ha, La Vida Loca. În lunile de după
omenesc individual de a se localiza pe sine, de a-şi organiza întoarcerea mea, sutele de elicoptere în care zburasem
perceptual vecinătatea şi de a-şi cartografia cognitiv poziţia au început să contureze imaginea unui meta-elicopter, şi
într-o lume externă cartografiabilă. Şi am sugerat deja că era lucrul cel mai sexi cu putinţă: mântuitor-distrugător,
acest alarmant punct de disjuncţie între corpul uman şi furnizor-risipitor, mâna stângă-mâna dreaptă, prompt,
mediul înconjurător construit – care este faţă de zăpăceala fluent, abil şi uman; oţel fierbinte, unsoare, textura prelatei
iniţială a modernismului ceea ce sunt vitezele navelor saturată de miasmele junglei, sudoare răcindu-se şi
spaţiale faţă de acelea ale automobilelor – poate să încălzindu-se din nou, casete cu rock and roll la o ureche
funcţioneze ca simbol şi analogie pentru acea dilemă şi mai şi antifoane la cealaltă, combustibil, căldură toridă,
acută, care constă în incapacitatea minţilor noastre, cel puţin vitalitate şi moarte, moartea însăşi, departe de a mai fi un
în prezent, să cuprindă reţeaua de comunicaţii intrus.”1
multinaţională şi globală în care ne regăsim prinşi ca subiecţi
individuali. În această nouă maşinărie, care, spre deosebire de
mai vechile maşinării moderniste cum ar fi locomotiva sau
Noua maşinărie avionul, nu mai reprezintă mişcarea, ci poate fi reprezentată
numai în mişcare, se concentrează ceva din misterul noului
Păstrându-mi anxietatea vis-a-vis de perceperea spaţiu postmodernist.
spaţiului conceput de Portman ca excepţional sau aparent _____
marginalizat sau ca specializat în oferirea de distracţii de 1
Michael Herr, Dispatches, New York, 1978, p. 8-9.
tipul Disneyland, aş dori totuşi să juxtapun acest suficient
sieşi şi distractiv (chiar dacă tulburător) spaţiu de petrecere Prezentare ºi traducere de Dan H. POPESCU
a timpului liber cu un analog al său dintr-o zonă foarte
jurnalul omului disponibil 187
Izvoare filosofice înmormântare, de închidere într-un Dar pe lângă toate acestea, ziarul nu
sarcofag greoi“. Regăsim în interviu uită (şi asta e o regulă, nu doar o tresărire de
Volumul Izvoare filosofice, tom nr. câteva comentarii de filosofia istoriei de orgoliu) să reîmprospăteze memoria
4, periodic de comunicare interculturală, mare îndrăzneală, promovate şi în cadrul oamenilor şi cu un reper cultural sau de
publicat cu ocazia desfăşurării „şcolii analelor“, de „istorie totală“, care istorie de profundă semnificaţie pentru
Festivalului Naţional „Lucian Blaga“, să analizeze în egală măsură existenţa fondul afectiv. De data aceasta este vorba
ediţia a IX-a (Târgu-Mureş), are un sumar cotidiană a unei epoci oarecare, nu numai de Babits Mihály, o somitate pentru
divers, de la studii filosofice, exegeză a evenimenţial, subordonând istoria socială contemporani şi urmaşi. Sub titlul Mărturia
filosofiei blagiene, interviu, literatură până unor personalităţi dominante şi analizând- vremii, se redă un fragment dintr-un edito-
la jurnal, recenzie şi poezie. Trebuie chiar o în raport cu ele, pentru că „umanitatea rial din 1934, intitulat Prefaţă la o nouă eră
de la început să remarcăm coperta din timpul lor, cea din spatele a revistei „Nyugat“, din care redau o parte:
volumului, una de excepţie, care evenimentelor, trăieşte în noi. Dacă noi, „Viaţa este mişcare, flux sau reflux.
acaparează privirea şi rămâne în memorie. vorba unui medieval, vedem mai mult, Îmbătrânesc numai cei ce nu se pot reîntineri
Printre materialele care au intrat în ştim mai mult decât cei dinainte, nu continuu.
sumarul volumului, tonul cald al evocării lui înseamnă că suntem superiori Se spune că şi publicaţiile
Constantin Noica de către academicianul antropologic“, ci doar că am avut acces la îmbătrânesc. Că îşi pierd «virulenţa», după
Alexandru Surdu dă o deschidere generoasă informaţii mai numeroase, mai complexe. un anumit timp, ca şi otrăvurile şi excitantele
unui volum altfel strict specializat în mare Ovidiu Drimba semnează un studiu la folosite timp îndelungat. Că revista este
parte a conţinutului său. Al. Surdu evocă fel de incitant, demn de a ocupa un loc în «reprezentanta unei generaţii literare».
personalitatea filosofului din perspectiva „Istoria culturii şi civilizaţiei“, Dante şi filosofia. Tinereţea ei ţine cât durează cea a generaţiei
popularităţii de care s-a bucurat mai ales în Între cei ce semnează în secţiunea care a înfiinţat-o.
ultimii ani ai vieţii, „un fel de popularitate de filosofie şi comunicare se numără Existenţa revistei Nyugat pare să
ex auditu, din auzite. Einstein, de exemplu, Teodor Vidam (Categoriile filosofice sau dezmintă această regulă. Probabil pentru că
era cunoscut de o masă imensă de oameni, valoarea metalingvistică a limbajului), Nyugat nu s-a organizat niciodată pe o rigidă
care auziseră de teoria relativităţii, dar Iulian Boldea (N. Steinhardt. Comunicare «bază generaţionistă». Prin ea, n-a reuşit să
majoritatea nu ştiau mai mult decât faptul şi cuminecare), la secţiunea de exegeză se exprime numai o categorie de vârstă, ci
că acesta are un fel de legătură cu fizica şi cu blagiană semnează Eugeniu Nistor conştiinţa culturală a unei naţiuni. N-a
bomba atomică. Ceea ce era în parte (Polemicile lui Blaga cu tabăra teologilor), susţinut niciodată teoria generaţionistă şi n-a
adevărat. Dar Einstein nu avea, fireşte, nici Ionuţ Isac (Opera lui Lucian Blaga – practicat politica izolării generaţiei. Între
o vină pentru toate acestea. Ceva Antinomii ale exegezei), Aurel Hancu (Trei colaboratorii ei întotdeauna s-au aflat şi mai
asemănător s-a întâmplat şi cu filosoful studii despre opera lui Lucian Blaga), tineri, şi mai vârstnici; şi, încet-încet, a
Noica“. Maria Dorina Paşca (Timpul în poezia călăuzit intrarea unei a doua generaţii în
Evocarea nu-i ocoleşte – nici nu se blagiană din perspective psihologice), literatură.
putea altfel – nici pe Nae Ionescu, Mircea Constantin Nicuşan Micu (Ipostaze ale Astfel, Nyugat n-a devenit fortăreaţa
Vulcănescu, Mircea Eliade. Portretul din filosofiei blagiene), apoi o evocare a lui unei generaţii, ci cetatea continuităţii vii a
câteva tuşe e remarcabil: „Noica a reuşit Ioanichie Olteanu şi pagini din jurnalul literaturii noastre. (...) Nyugat a ştiut
să transforme dezavantajele fizicului său acestuia. La capitolul de studii şi eseuri întotdeauna să întinerească, fără ca pentru
în şanse. Avea o înfăţişare modestă şi o filosofice semnează Ionuţ Isac, Silviu Petre, asta să fi fost necesară mistuirea ei în foc
ţinută, uneori, chiar umilă. Nu este însă Iuliu T. Izele, Mihai Suciu şi Nicolae Vic- (precum a legendarei foenix).
vorba numai de statură. (...) Avea o tor Fola, iar recenzii publică Ionel Popa, Literatura, cum am afirmat cândva, e
bunătate nemărginită şi o permanentă Eugeniu Nistor şi Ioan Nistor. Încheierea un compromis straniu între timpul trecător
seninătate spirituală. Faptul că este rezervată poeziei, unde întâlnim şi veşnicie. Scrisul nu este numai creaţie, ci
popularitatea lui s-a datorat în cea mai semnăturile lui Ion Horea, Ion Brad, şi discurs în focul încrucişat al întrebărilor
mare măsură propriei personalităţi o George L. Nimigeanu, Zeno Ghiţulescu, şi răspunsurilor. Timpul întreabă şi
dovedeşte situaţia de astăzi, în care faima Ileana Sandu şi Adrian Armand Giurgea. răspunde. (...) Până şi cea mai abstractă
lui se stinge treptat“. Filosoful Noica a În întregul său, volumul este viu, creaţie literară devine, neprogramatic, indi-
intrat în epoca contestării, care e un fel de axat pe cele două coordonate, fiecare cititor rect, o mărturie a timpului sau o sfidare a
apă tare a testării. Cine trece proba... găsind în cuprinsul lui materiale care să-i lui“.
Un alt material care se citeşte cu reţină atenţia şi să-i ofere teme de Înfiinţată în 1908 de către Ignotus, cu
interes este interviul „recuperat“ cu meditaţie. (K.F.) sprijinul financiar al lui Hatvany Lajos şi
Gheorghe Vlăduţescu, realizat cu ocazia Fenyő Miksa, Nyugat a apărut fără
participării sale la ediţia a VII-a a întrerupere până la 1 august 1941 (ultima
festivalului, înregistrat pe bandă apariţie, numărul 8/1941), anul morţii lui
magnetică, transcrisă ulterior şi dată ce scriu ungurii Babits, care a condus-o începând cu nr.
publicităţii abia acum. Chiar dacă 22-23/1929, la început alături de Móricz şi
întrebările sunt oarecum stereotipe, Gellért Oszkár, apoi singur. Din redacţia ei
timorate, profesorul reuşeşte să închege Pro memoria au făcut parte de-a lungul timpului cele mai
un şir de monologuri sclipitoare, precum mari nume ale literaturii maghiare: Ady
pasajul următor: „Eu nu cred că cititorul, Numărul din 24 iunie 2009 al Endre, Móricz Zsigmond, Kosztolányi
nici dascălul, nici cel care scrie o carte cotidianului Noul cuvânt maghiar (Új Dezső, Karinthy Frigyes, Füst Milán, Szép
despre cineva, despre ceva, trebuie să se magyar szó) scrie despre toate lucrurile Ernő, Tóth Árpád, Osvát Ernő, Juhász
raporteze la celălalt ca fiind cel puţin pe „trecătoare“ ale prezentului, politice, Gyula, Kafka Margit, Szabó Lőrinc, Illyés
jumătate în măsură să priceapă. Rostul economice, de scandal (Ridzi, EBA, Gyula.
unui cititor pentru altul este să-i dea un Andrea Vass), despre „rece-siune“ şi Asemenea inserţii îşi produc aproape
model de interpretare, nu să-i explice. Sunt efectele ei la nivelul unu al populaţiei, întotdeauna efectul şi incită curiozitatea. De
necesare puncte de vedere, căi către şi căi teme despre care poţi citi oriunde şi auzi aici până la pasul următor, cel al
care duc de la o operă către altele. Deci, la toate posturile. Numai Lokodi Imre s-a reîmprospătării informaţiei şi uneori mai
problema este pe viaţă şi pe moarte, altfel abătut spre „răscrucea vânturilor“ şi înşiră mult, al îmbogăţirii cunoştinţelor, nu-i decât
nu venim în întâmpinarea operei de de-o parte şi alta a unei abscise imaginare un impuls. Chiar dacă lucrurile rămân numai
aplicaţie. O înmormântăm. Comentariile şansele viitorului proiect al centralelor la atât, şi atunci recursul la memorie are
didacticiste (eufemistic spus) ar fi de eoliene de la marginea mării. valoare culturală.(K.F.)
192 contra-tolle
Nichita DANILOV
Păienjeniş