ÎNVIEREA DOMNULUI ÎN LUMINA SINTELOR EVANGHELII

MASTERAND : BALABAN I. MARIUS, mariusbalaban@yahoo.com

INTRODUCERE

Prefigurarea Învierii în Vechiul Testament

Învierea este temelia credinţei creştine. Dogma învierii este legată de credinţa în
atotputernicia lui Dumnezeu, care «dă viaţă şi învie» (I Regi 2, 6). De aceea Sfântul Pavel zice
«dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este, atunci, propovăduirea noastră, zadarnică este, încă, şi
credinţa noastră> (I Corinteni 15, 14—17).
Sfântul Apostol Petru confirmă învierea cînd spune despre Hristos : «N-a fost lăsat în iad
sufletul lui, şi nici trupul lui n-a văzut putreziciune» (F. Ap. 2, 31). Evangheliştii şi Apostolii n-au
uitat nici ceea ce s-a profeţit de la Moise, Isaia, Iezechiel, Daniel şi Osea «până în zilele lor». Ei au
văzut pe Hristos cel înviat, iar Toma şi-a mărturisit credinţa sa în Hristos numai după ce L-a
recunoscut pe Cel înviat. Ei au înţeles că în Hristos trebuie să se împlinească ceea ce s-a scris
despre El în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi, unde este scris că trebuie să pătimească
Hristos şi să învieze din morţi (Luca 24, 44—46). După înviere s-au botezat mii de credincioşi, nou
convertiţi. Această încreşti-nare s-a putut realiza numai după dovedirea învierii Domnului. Despre
înviere şi despre Hristos Cel înviat avem «un nor» de mărturii, încă, în Vechiul Testament, pentru
că Vechiul Testament este un preludiu al Noului Testament şi un pedagog spre Hristos.1
Ceea ce leagă Vechiul Testament de creştinism este mai ales conţinutul clarvăzător al
aceluia. Modul cum prevede Vechiul Testament realitatea învierii din morţi face din el un document
autentic al revelaţiei dumnezeieşti. Învierea ridicată la rang de dogmă prin cel mai sublim act al
Mîntuitorului află în Vechiul Testament sâmburele din care creşte miracolul cel mare. Învierile
atribuite proorocilor Ilie şi Elisei (III Regi 17, 17 şi IV Regi 4, 34) tocmai afirmă ca racterul
revelaţional al Vechiului Testament, posibilitatea şi realitatea învierii.
Proorocul Isaia (26, 19), afirmă realitatea învierii când spune :«morţii vor trăi, şi trupurile
lor vor învia». Pămîntul va restitui trupurile pe care le-a ascuns în sînul său. Cei răposaţi se vor
ridica şi vor trăi din nou, ei nu vor mai muri căci Dumnezeu nimiceşte puterea morţii. Morţii de la
Isaia sînt cei care în viaţă au slujit cu credinţă lui Dumnezeu. Ei vor învia însufleţiţi de suflul divin,
întocmai cum plantele se înviorează de roua care urmează căldurii de peste zi.
Avem aici un text dogmatic. Se vesteşte aici învierea trupurilor care este premergătoare
Judecăţii de Apoi. învierea nu se limitează numai la cei drepţi, învie şi păcătoşii şi drepţii (ca şi. lă
Iezechiel 37, 1 şi Daniel 12, 2).2
In viziunea sa eshatologică Iezechiel contemplează cum într-un viitor îndepărtat începe a se
lipi os de os, carnea creşte, pielea se acoperă şi mulţime mare de oameni vor sta pe picioarele lor
pentru că «Aşa grăieşte Dumnezeu : «Iată voi face să intre în voi duh şi veţi învia» (37, 5). Profetul
anticipează starea de însufleţire a trupurilor, pregătitoare a unei noi vieţi, învierea.

1
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Învierea în lumina Vechiului Testament , în Glasul Bisericii , nr. 2-3 , 1989, pg. 31.
2
Ibidem , pg. 32.

1
 După Daniel învierea va fi generală, însă soarta ulterioară va fi diferită, unii învie spre
bucurie, alţii spre întristare : «Cei care dorm în ţarina pămîntului, se vor scula, unii la viaţă veşnică,
iar alţii spre ocară şi scîrbă veşnică» (Daniel 11, 2).
Ideea că unii vor fi răsplătiţi iar alţii osîndiţi este legată de Ju-« decala de Apoi, care va fi la
sfîrşitul veacurilor.
Proorocul Osea anticipează biruinţa lui Hristos asupra morţii cînd scrie : «îi voi izbăvi din
mîna iadului, îi voi mîntui de moarte. Unde este moarte biruinţa t a ? Unde sînt chinurile tale?» (13,
14). Acesta este un text eshatologic. Judecăţii îi va premerge învierea din morţi. Dumnezeu surpă
împărăţia morţii (iadul) cf. şi Iov 19, 25 ,Iezechiel 37, 1 ; Isaia 26, 1 9 ; Daniel 12", 1 ; II Macabei 1,
9 şi mai ales I Corinteni 15, 54 cu celebrele cuvinte: «moartea a fost înghiţită de biruinţă».
Sfîntul Apostol Pavel referindu-se la acel loc îl interpretează Hristologic. El reproduce
textual pe profet, săltînd de bucurie că «înviind Hristos ne-a trecut şi pe noi din moarte la viaţă» (I
Corinteni 15, 54—56). Un text lămurit despre înviere oferă Iov 19, 25 în cuvintele : «Eu ştiu că
Mîntuitorul meu este viu şi că voi învia din pă-mînt în ziua cea de apoi, că voi f i îmbrăcat iarăşi în
carne şi oase». Sensul general al textului este următorul : Vine Mîntuitorul, iar cu venirea sa începe
opera de mîntuire a omului ; o noutate esenţială a operei de mîntuire este învierea din morţi.
Destul de numeroşi sunt psalmii de natură hristologică. Astfel în Psalmul 15, 9—10
proorocul David are o viziune în care învăţătura despre învierea Mîntuitorului este formulată precis
în vorbele : «Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea... că nu vei lăsa sufletul
meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea».
«Pentru aceasta», adică pentru că avem pe Dumnezeu de ocrotitor. «Inima şi limba» indică
întreaga fiinţă omenească, care este afectată de comuniunea, prin credinţă, cu Dumnezeu.
«Sufletul» din v. 10 este locatarul principal al trupului omenesc, în lumea de dincolo el
trăieşte independent de trup.3
De moarte nimeni nu scapă. Credinciosul, însă, este convins că sufletul lui are o soartă
diferită de a altor muritori.
«Iadul» de aici indică una din cele două stări de după moarte. El e locuinţa de după moarte a
celor păcătoşi , «un foc veşnic», cum îi zice Mîntuitorul. Ce e iadul ne-o spune Eclesiastul 9, 10
«locul unde nu se află nici o faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune». Cu timpul
noţiunea se precizează. Astfel în Noul Testament (Mt. 16, 18 ; F. Ap. 2, 27) iadul e împărăţia
morţilor păcătoşi. Cuvîntul «cuviosul» indică partea materială din om, un om ales, ale cărui
preocupări depăşesc pe cele ale oamenilor de rînd.
Noul Testament referă acest psalm la Hristos, ca o profeţie despre itestricăciunea şi învierea
d e care s-a învrednicit (cf. F. Ap. 2, 25 şi 13, 35).
Preocupările acestui psalm privesc învierea. După cum am văzut, psalmistul are noţiuni
precise despre ea. Pătruns de credinţă, el ştie că viitorul va aduce o lume nouă, de care se vor
învrednici aleşii lui Dumnezeu. Pentru această bunavestire, se veseleşte şi se bucură omul virtuos.
Sufletul fiind elementul esenţial, în lumea viitoare el se bucură mai mult decât trupul.

3
Ibidem , pg. 33.

2
 CUPRINS

a) Realitatea Învierii Domnului.

Învierea Mîntuitorului Hristos constituie pentru noi creştinii dovada cea mai
puternică a dumnezeirii Lui şi a originii dumnezeieşti a creştinismului. Iisus Hristos a fost
dat morţii, dar s-a legitimat ca Mîntuitor şi Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa (Efes. I,
20—21 ; IV, 10 Col. III, 1 ; I Tes. I, 10 ; Evr. XII, 2).
Drama morţii şi triumful învierii lui Hristos, au impresionat pe Sfinţii Apostoli şi pe
credincioşi şi le-au întărit convingerea în puterea şi divinitatea Lui (Rom. X, 9). Această
convingere a fost mărturisită de Apostoli chiar din prima zi a propovăduirii lor în faţa
mulţimii de iudei care se aflau la Ierusalim în ziua Cincizecimii (Fap. II, 5, 34, 36).
«Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus Căruia noi toţi sîntem martori», zice Sfîntul Apostol
Petru (Fap. II, 32).
Sfîntul Apostol Pavel prigonea şi ucidea pe ucenicii Mîntuitorului înainte de
convertirea sa minunată pe drumul Damascului, fiind convins că-şi serveşte legea şi
neamul (Fap. VIII, 3 ; XXII, 4). Toate convingerile sale au fost năruite de apariţia Celui
înviat (Fap. IX, 3), «Eu sînt Iisus pe care tu îl prigoneşti», i-a spus Mîntuitorul (Fap. IX,
5), iar Sfîntul Pavel, convins de realitatea învierii lui Hristos a devenit din prigonitor,
Apostol (Gal. IV, 14). «M-am răstignit împreună cu Hristos — spune Apostolul — şi nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în
credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine» (Gal.
II, 20).
Realitatea învierii Mîntuitorului este probată de Sfîntul Apostol Pavel şi de
înfăţişările lui Iisus înviat anumitor persoane, înfăţişări pe care le relatează în parte şi
Sfinţii Evanghelişti, iar el le enumera în capitolul XV din Epistola întîia către Corinteni.
Dintre acestea cea mai importantă din punct de vedere documentar bisericesc este arătarea
Mîntuitorului la peste cinci sute de fraţi 4 . Apostolul adaugă informaţia că la anul 56 cînd a
scris epistola, «cei mai mulţi» dintre ei erau încă în viaţă (I Cor. XV, 6). Ei puteau să fie
consultaţi oricînd pentru a confirma învierea Domnului. «După aceea s-a arătat lui Iacob 5 ,
apoi tuturor Apostolilor» (I Cor. XV, 8) .
«Iar în urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie» (I Cor.
XV, 8 ; IX, 1 ; Fap. IX, 5). Este vorba de arătarea din apropiere de Damasc, relatată şi de
Faptele Apostolilor (IX, 1—22 ; XXII, 6—21 ; XXVI, 12—30), precum şi în alte cîteva
locuri din epistolele pauline (Efes. III, 3 ; Gal. I, 1 6 ; )
Această arătare a Mîntuitorului înviat este reală şi îl înscrie pe Sfîntul Pavel între
martorii expreşi ai învierii Domnului.
Luminat şi întors cu putere neaşteptată şi irezistibilă, într-un moment cînd nu era
dispus de fel să cedeze unei sugestii sau iluzii, Sfîntul Pavel s-a convins de realitatea
învierii lui Iisus prin «putere şi auzire», şi a vestit cu fidelitate tot ceea ce a văzut şi i s-a
descoperit (I Cor. IX, 1). «N-am văzut eu pe Iisus Domnul nostru» ? ... «mi s-a arătat şi
mie», exclamă Apostolul (I Cor. XV, 8).
Mărturiile Sfîntului Apostol Pavel cu privire la moartea şi învierea Mîntuitorului
sînt la fel de importante ca şi celelalte dovezi din Noul Testament. Pentru Sfîntul Apostol
Pavel, certitudinea învierii Domnului constituie izvoriil credinţei şi al întregii sale
activităţi misionare şi pastorale.
4
Sfinții Evangheliști nu amintesc de această înviere a Mântuitorului Înviat, apud.Pr. drd. D. Viezuianu , Moartea și
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Epistolelor Pauline , în Studii Teologice ,nr. 9-10 , 1977 , pg. 664.
5
Numai Sf. Pavel vorbește despre arătarea Mântuitorului lui Iacov.Este vorba de Iacov, primul Episcop al
Ierusalimului, apud. Ibidem, pg. 664.

3
 Învierea lui Hristos ne determină să admitem în existenţa Sa o sfinţenie absolută
(Rom. I, 4). Divinitatea Sa implică cu necesitate sfinţenia. El este Fiul unic al Tatălui,
«chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut» (Col. I, XV Filip. II, 6 ; II Cor. IV, 4 ; Evr. I, 3). «în
El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii» (Col. 1 , 1 9 ; II, 9).
Învierea Mîntuitorului ne descoperă în El existenţa unei forţe divine, care-L înalţă
deasupra umanităţii Sale, ca a doua persoană a Sfintei Treimi 6 . Fără înviere moartea lui
Hristos intra în seria evenimentelor obişnuite. Numai învierea dovedeşte pe deplin
divinitatea Sa. Ea rămîne pivotul întregii învăţături evanghelice. «Dacă Hristos n-a înviat,
atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră», spune Sfîntul
Pavel (I Cor. XV, 14).
Învierea lui Hristos este definitivă, El a revenit la viaţă şi nu va mai muri deoarece
«moartea nu mai are stăpînire asupra Lui» (Rom. VI, 10 , I Cor. XV, 54). De aceea
Apostolul îl numeşte «Cel pururea viu» (Evr. XII, 2), care este de-a dreapta lui Dumnezeu
(Rom. VIII, 34 ; Col. III, 1 ; Evr. XII, 2), în cetatea cea cerească (Filip. III, 20).
Sfîntul Pavel accentuează permanent două realităţi distincte — moartea şi învierea
lui Hristos — dar de fiecare dată scoate în evidenţă şi legătura ontologică ce există între
ele şi le uneşte în chip nedespărţit. Moartea lui Hristos este începutul învierii, iar învierea
n-ar fi fost posibilă dacă n-ar fi fost precedată de moarte.

b) Învierea în viziunea Sf. Apostol Pavel

Învierea Mîntuitorului a făcut din Apostolii şi ucenicii Lui, dezamăgiţi, speriaţi, pierduţi şi
împrăştiaţi după prinderea, răstignirea, moartea şi îngroparea Lui, oameni noi, transformaţi în
propovăduitori neînfricaţi ai celor ce auziseră şi văzuseră cu ochii lor. Predica Apostolilor confirmă
în chip neîndoielnic minunea învierii Mîntuitorului Hristos şi prin această predică a lor, noi, toţi
creştinii, sîntem martori aii învierii ca adevăr de temelie al Bisericii.7
Timp de patruzeci de zile, Apostolii s-au convins de realitatea învierii Mîntuitorului. După
înviere, Mîntuitorul s-a arătat femeilor mironosiţe, s-a arătat lui Petru — care se lepădase de El de
trei ori —, s-a arătat celor doi: în drumul spre Emaus, lui Toma care se îndoise, şi tuturor laolaltă, s-
a arătat celor peste cinci sute de fraţi şi, în sfîrşit, marelui Apostol Pavel, chemat în chip minunat la
apostolat. Acesta atît de pă-trus a fost de adevărul învierii, încît scrierile lui sînt străbătute de la
început pînă la sfîrşit în chip deosebit de propovăduirea ei.
Izvorul propovăduirii Sfîntului Apostol Pavel despre Hristos cel înviat este în (minunea
săvîrşită cu El în drumul Damascului ; căci fiind el aprig prigonitor al creştinilor şi pornind cu
învoire de la mai marii sinagogii să descopere, să prindă şi să aducă la judecată şi moarte pe
creştini, în apropierea cetăţii Damascului, «fără de veste a strălucit peste el lumină din cer ; şi
căzînd la pămînt, a auzit cuvintele : «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti ?», la care, el a întrebat :
«Cine eşti, Doamne ?» şi i s-a răspuns : «Eu sînt lisus pe care tu îl prigoneşti». Şi, tremurînd şi
înspăimîntat fiind, a zis Saul : «Doamne, ce voieşti să fac ?», după care intrebare mîntuitoare a
devenit vasul ales al Domnului, prin primirea botezului şi prin întreaga lui activitate de
propovăduire a învierii Domnului (Fapte IV şi urm.).
Cît de sincer şi lapidar şi plin de smerenie vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel corintenilor despre
învierea Mîntuitorului şi despre arătările Lui după înviere : «Vă aduc aminte, fraţilor, de Evanghelia
pe care v-am binevestit-o, pe care aţi primit-o, întru care şi staţi ; prin care şi sînteţi mîntuiţi ; vă
aduc aminte cu ce cuvinte v-am propovăduit-o, dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut
în deşert ; v-am dat întîi de toate să ştiţi ceea ce am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele
noastre, potrivit Scripturilor. Şi că s-a îngropat şi a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor ; şi s-a arătat
lui Chefa, apoi celor 12. în urmă, s-a arătat deodată la peste 500 de fraţi, dintre care cei mai mulţi
trăiesc pînă astăzi, iar cîţiva au adormit. După aceea, s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor Apostolilor,
iar la urma tuturor, ca născutului fără de vreme, mi s-a arătat şi miie. Căci dintre Apostoli, eu sînt
cele mai mic, ca unul care nu sînt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui
Dumnezeu» (I Cor. XV, 1—9).8
Sfîntul Apostol Pavel este apostol «nu de la oameni, nici prin om, ci prin lisus Hristos şi prin
Dumnezeu Tatăl, care L a înviat pe El din morţi» (Gal. I, 1).
Este apostol prin Dumnezeu Tatăl, «care a arătat această putere în Hristos, sculîndu-L pe El
din morţi şi aşezîndu-L de-a dreapta Sa, întru cele cereşti.» (Efes. I, 20).9
Sfîntul Apostol Pavel porneşte în predicarea învieriii Mîntuitorului de la afirmarea că
minunea învierii a fost prezisă de prooroci. Astfel, în cuvântarea din Antiohia, istorisind Patimile,
moartea şi învierea Mîntuitorului, Sfîntul Apostol Pavel spune : «Iar cînd au săvîrşit toate cele

6
Pr. Drd. D. Viezuianu , art. cit. , pg. 665.
7
Pr. Gh. Soare , Sf. Ap. Pavel despre învierea Mântuitorului , în Glasul Bisericii , nr. 5-6 , 1964 , pg. 424.
8
Ibidem , pg. 424.
9
Ibidem , pg. 425.

4
scrise despre El, L-au pogorît de pe lemn şi L-au pus în mormînt. Dar Dumnezeu L-a înviat din
morţi» (Fapte XIII, 21—30).
Învierea Mîntuitorului este necesară — spune Sfîntul Apostol Pavel — că Hristos trebuia să
pătimească şi să învieze din morţi» Fapte XVII, 3) şi era necesară pentru mântuirea noastră, căci El
«s-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră» (Rom. IV, 25). Găoi
Dumnezeu Tatăl «pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi...» (Rom. VIII,
32).
Învierea Mîntuitorului este adeverirea învierii noastre. Căci spune Sfîntul Apostol Pavel :
«Iar de vreme ce Hristos se propovăduieşte ca înviat din morţi, cum zic unii că nu este o înviere a
morţilor ? Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat» (I Cor. XV, 12—13).
Învierea Mîntuitorului era necesară, spune Sfîntul Apostol Pavel, pentru întărirea credinţei :
«Dacă Hristos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa noastră» (I Cor.
XV, 14). Dar noi. crezînd în învierea Lui, sîntem încredinţaţi că vom şi, învia împreună cu El, căci :
«îngropaţi fiind împreună cu El, prin botez cu EI aţi şi înviat, prin credinţa în puterea lui
Dumnezeu, Cel ce L-a sculat pe El din morţi» (Colos. II, 12).
Trupurile noastre muritoare vor deveni nemuritoare prin învierea Domnului Hristos, spune
Apostolul : «iar dacă duhul Celui ce a înviat pe lisus din morţi locuieşte întru voi, El, Cel ce a înviat
pe lisus din morţi, vid- va face şi trupurile voastre muritoare» (Rom. VHI, 11). Căci spre .aceasta
Hristos a murit şi a înviat : «Ca să stăpînească şi pe cei vii şi pe cei morţi, că toti vom sta înaintea
judecăţii lui Hristos» (Rom. XIV, 9—10).
Sfîntul Apostol Pavel ne încredinţează că Domnul Hristos, după învierea Sa, este pururea
viu : «Că Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpînire peste El»
(Rom. VI, 9). Prin moartea şi învierea Mîntuitorului, am dobîndit împăcarea cu Dumnezeu :
«Pentru aceasta, cu mult mai vîrstos ne vom mîntui întru viaţa Lui» (Rom. VI, 16).
Învierea Domnului nu trebuie să fie însă numai o mărturisire de credinţă, ci să fie pentru noi,
credincioşii, simbol şi îndemn spre înnoirea vieţii. Sfîntul Apostol Pavel spune : «După cum Hristos
a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii, căci dacă ne-am
făcut cu El o singură tulpină întru asemănarea morţii Lui, atunci vom fi la fel şi în învierea Lui»
(Rom. VI, 4—5). Şi «dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El»
(Rom. VI, 8).10

c) Învierea Domnului reflectată în viața creștinului

Învierea Domnului este piatra de temelie a credinţei creştine.

«Dacă Hristos n-a înviat, spune Sf. Apostol Pavel, Corintenilor, — zadar-
nică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră...
pentru că dacă n-a înviat Hristos... voi sînteţi încă în păcatele voastre»
(I Cor. XV, 14 şi 17). Învierea Mîntuitorului prezisă de El însuşi în mai
multe rînduri Apostolilor Săi (Matei XVI, 18—19) este semnul atotputer-
niciei Sale, semnul biruinţei vieţii asupra morţii, semnul veridicităţii şi
superiorităţii învăţăturii Sale.
Siguranţa învierii lui Hristos avea să transforme conştiinţe, avea să facă din
Apostolii îngroziţi, entuziaşti pîna la moarte, propovăduitori ai evangheliei şi din
prigonitori, cum este cazul rabinului Saul, martiri 11 învierea este specificul şi sufletul
creştinismului; fără înviere, creştinismul este un sistem oarecare, fie el cotat ca oricît de
superior, dar nimic mai mult. Teologul raţionalist D. Strauss spunea la vremea sa, referitor
la această problemă : «Dacă am fi reuşit să respingem baza istorică a tuturor minunilor
evanghelice şi am fi nevoiţi să o recunoaştem doar pe a acestui eveniment, nimic n-am fi
făcut încă pentru ştiinţă, în-trucît învierea lui Hristos constituie centrul centrului
(Mittelpunkt des Mittelpunkts), inima adevărată a creştinismului contemporan şi iată de ce
asupra lui de mult se îndreaptă loviturile hotărîtoare ale adversarilor. 12
Jertfa de pe Golgota şi învierea Domnului înseamnă izbăvirea din
robia morţii şi renaştere la o nouă viaţă.
Odată cu păcatul strămoşesc, în firea umană a intrat stricăciunea şi moartea. Firea
umană menită a fi stăpîna firii create şi a ajunge asemenea cu Dumnezeu, s-a aflat «moartă
10
Ibidem , pg. 425.
11
12
Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu , Învierea Domnului și însemnătatea ei pentru viața creștinului , în Ortodoxia, nr.
2, 1983, pg. 210.

5
în greşeli şi păcate» (Efes. TI, 1 ; Rom. III, 12, 23). Nu mai putea realiza binele pe care
ochii conştiinţei ei bolnave, totuşi, îl întrezăreau (Rom. VII, 15—24).
Pentru ieşirea din acest impas, pentru ca omul să-si realizeze chemarea, era nevoie
de jertfa, de jertfa care satisfăcea dreptatea divină. Această jertfă a adus-o în numele
întregii omeniri Fiul lui Dumnezeu, Care s-a făcut om.
Pe cruce, întocmai ca pe un altar, a fost pironit păcatul (Col. II, 14) şi a fost nimicit
cel ce avea puterea morţii (Evr. II, 14) ; pe cruce s-a descoperit belşugul iubirii lui
Dumnezeu faţă de om, care întrece orice cunoaştere (Eles. III, 19) şi s-au unit cele de sus
cu cele de jos. Omul s-a făcut părtaş firilor celor netrupeşti, Fiului Unuia Născut şi
Duhului, şi s-a învrednicit să stea pe scaunul slavei (I Cor. I, 9 ; X, 16 ; II Cor. XIII, 13 ;
Evr. III, 14; VI, 4).
Cugetând la cele întâmplate pe dealul Golgotei, Sf. Ioan Gură de Aur, pe bună
dreptate spune : «Dacă mă întreabă cineva : ce lucru minunat a făcut Hristos ? Eu voi lăsa
cerul, pămîntul, marea, învierea multor morţi şi alte minuni şi voi arăta doar crucea, care
este mai slăvită decît toate. Crucea este vrerea Tatălui, slava (Fiului) Unuia Născut,
desfătarea Sfîntului Duh, podoaba îngerilor, siguranţa Bisericii, mîndria lui Pavel». 13

ÎNCHEIERE

13
Ibidem , pg. 210.

6
 Învierea Domnului - garanția învierii noastre

Învierea Domnului este garanţia învierii noastre. Luînd firea umană, Fiul lui
Dumnezeu s-a făcut Fiu al omului, întru toate asemenea nouă, afară de păcat. S-a făcut
«unul dintre noi», «întîiul născut între mulţi fraţi» (Rom. VIII, 29; Evr. II, 11—14) capul
celor ce împreună alcătuiesc trupul său tainic, Biserica (I Cor. XII, 12 şi 27 ; Efes. IV, 15
— 16 ; V, 23 şi 30 , Col. II, 19).
Învierea lui Hristos este «începătura» vieţii celei veşnice (I Cor. 15, 20). Căci de
vreme ce printr-un om a venit moartea (Rom. 5, 12), tot prin-tr-un om şi învierea morţilor.
Căci precum în Adam mor toţi, tot aşa în Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 20—22).
învierea este trecerea spre o altă existenţă. Dacă moartea adusă de păcat cuprinsese toată
creaţia, învierea lui Hristos a însemnat trecerea definitivă şi totală a întregii creaţii de la
moarte la viaţă, la viaţa şi lumina lui Hristos cel înviat. Hristos înviat păstrează rănile şi
trupul Său ca o mărturie a permanentei Sale iubiri faţă14 de noi şi ca o dovadă că Cel ce a
înviat nu este altul decît Cel ce s-a răstignit pentru noi.
Prin firea umană pe care şi-a asumat-o, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului, s-
a smerit luînd «chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca
un om» (Filip. 2, 7), ca «întru El să avem răscumpărare prin Sîngele Lui şi iertare
păcatelor, după bogăţia harului Lui» (Efes. 1, 7), iar acum suntem vii cei ce eram morţi
(Efes. 2, 1) şi împreună cu El ne-a aşezat întru cele cereşti (Efes. 2, 6).
Firea Sa, lipsită de păcat, s-a făcut «aluatul» sfinţeniei pentru întreaga omenire,
«pîrgă a învierii şi garanţia învierii noastre (I Cor. XV, 20). Pentru că «dacă toţi mor în
Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos ; fiecare la rîndul cetei lui. Hristos este cel dintîi,
rod ; (pe El II vor urma), la venirea Lui, cei ce sînt ai Săi (I Cor. XV, 22—23). Învierea
Domnului este izvorul şi începutul vieţii celei noi şi veşnice .
Învieri au avut loc şi în perioada Vechiului Testament, dar acestea au sfârşit tot prin
moarte şi n-au influenţat în vreun fel soarta oamenilor. Însă învierea lui Hristos «s-a făcut
începutul vieţii celei desă-vîrşite şi nesupuse morţii».
Mîntuitorul Hristos s-a făcut Protopărinte al nostru, Noul Adam — cum ne
încredinţează Sfîntul Apostol Pavel : «Făcutu-s-a omul cel dinţii, Adam, cu suflet viu ; iar
Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă» (I Cor. 15, 45).
Sfîntul Apostol Pavel ne încredinţează că, dacă «ne-am botezat în Iisus Hristos,
întru moartea Lui ne-am botezat» (Rom. 6, 3), iar acum, «ştiind că Hristos înviat din morţi
nu mai moare, şi noi să ne socotim că sîntem morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în
Domnul Hristos» (Rom. 6, 8 şi 11). În nemărginita Sa iubire de oameni «Pastile nostru
Hristos s-a jertfit pentru noi» (I Cor. 5, 7), a murit pentru păcatele noastre (I Cor. 15, 3),
iar Dumnezeu care L-a înviat pe Domnul ne va învia şi pe noi prin puterea Sa (I Cor. 6,
14).
Apostolul neamurilor ne mai încredinţează că «fiecare va învia în rîn-dul cetei sale.
Hristos fiind începătură, apoi cei ai lui la venirea Lui» (I Cor. 15, 23).
Învieri au avut loc şi în Vechiul Testament, dar învierea lui Hristos s-a făcut
începătura vieţii celei veşnice şi nesupuse morţii. 15
Într-un cuvînt, învierea Domnului are o importanţă fundamentală atît pentru
fiinţarea creştinismului, cît şi pentru mântuire. Pentru fiinţarea religiei creştine, pentru că
adevereşte încă o dată dumnezeirea întemeietorului ei, iar pentru mântuire, pentru că a
adus biruinţa vieţii asupra morţii, biruinţa luminii asupra întunericului. 16

BIBLIOGRAFIE

• Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. I.B.M.B.O.R. , București , 1988.

14
Drd. Ioan Cârstoiu , Crucea și Învierea Mântuitorului în lumina Noului Testament , în Studii Teologice , nr. 5-6 ,
1985 , pg. 362.
15
Drd. Ioan Cărstoiu , art. cit. , pg. 362.
16
Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, art. cit. , pg. 211.

7
 • Cârstoiu , drd. , Ioan Crucea și Învierea Domnului în lumina Noului
Testament, în Studii Teologice , nr. 5-6 ,1985.
• Cornițescu , Pr. Prof. , Constantin Învierea Domnului și ănsemnătatea
ei pentru viața creștină , în Ortodoxia , nr. 2 , 1983.
• Neaga , Pr. Prof. Dr. , Nicolae Învierea în lumina Vechiului testament ,
în Glasul Bisericii , nr. 2-3 , 1989.
• Soare , Pr. , Gheorghe Sf. Pavel despre învierea Domnului , în Glasul
Bisericii , nr. 5-6 , 1964.
• Viezuianu , Pr. Prof. Dumitru , Moartea și Învierea Mântuitorului Iisus
Hristos în lumina Epistolelor Pauline , în Studii Teologice , nr. 9-10 , 1977.