You are on page 1of 3

Planeta ca shopping center.

Imperiul consumismului
Posted on 17/8/2007 @ 8:02 am In Opinii, Familie/Societate | 1 Comment

Eduardo Galeano

EXPLOZIA CONSUMISMULUI în lumea actuală face mai


mult zgomot decât toate războaiele şi emoţionează tot
mapamondul mai ceva decât toate carnavalurile. Cum spune
un vechi proverb turc: “Cine bea pe datorie se îmbată de
două ori.”

Zaiafetul ameţeşte şi înceţoşează privirile. Toată această


beţie universală pare să nu aibă limite, nici în timp, nici în
spaţiu. Dar ca toate tobele, cultura consumismului face mult
zgomot pentru că e goală. Şi la momentul adevărului, când
zgomotul încetează şi paranghelia ia sfârşit, beţivul se trezeşte singur, însoţit doar de umbra lui şi de
factura vaselor sparte.

Expansiunea cererii se loveşte de frontierele impuse de sistemul însuşi care i-a dat naştere. Aşa cum
plămânii au nevoie de aer, sistemul are nevoie concomitent de pieţe din ce în ce mai vaste şi deschise şi
de materii prime, precum şi de o forţă de muncă omenească, plătită cu preţuri cât de jos posibile.
Sistemul vorbeşte în numele tuturor, adresându-şi tuturor ordinele imperioase de consum, difuzând peste
tot febra cumpărăturilor, deşi în orice caz şi pentru cei mai mulţi dintre oameni, aventura începe şi se
sfârşeşte pe ecranul televizorului. Cei mai mulţi dintre oameni, îndatoraţi ca să poată poseda nişte
lucruri, sfârşesc prin a nu mai avea altceva decât datorii care servesc la plata datoriilor care creează noi
datorii, şi sfârşesc prin a consuma fantezii materializate uneori graţie delicvenţei.

Dreptul la risipă, privilegiul unora, trece drept o libertate colectivă. Spune-mi cât consumi, şi-ţi voi spune
cine eşti. Această civilizaţie nu lasă să doarmă florile, nici găinile, nici oamenii. În sere, florile sunt supuse
luminii continue, astfel încât să înflorească mai repede. În uzinele de produs ouă, chiar şi găinilor li s-a
interzis noaptea. Oamenii au fost şi ei condamnaţi la insomnie, din cauza anxietăţii de a cumpăra şi a
angoasei legate de plăţi. Acest mod de a trăi nu este foarte confortabil pentru oameni, dar este pentru
industria farmaceutică.

Statele Unite consumă jumătate din cantitatea de sedative, de anxiolitice şi de alte droguri chimice
vândute legal în lume, şi mai mult de jumătate dintre drogurile interzise care sunt vândute ilegal. Această
realitate nu este neglijabilă dacă ţinem cont de faptul că populaţia usamericană nu constitue decât de-
abia 5% din populaţia mondială.

“Cel care-şi petrece timpul comparându-se cu ceilalţi este nefericit”, se lamentează o femeie din cartierul
Buceo, din Montevideo. Durerea de a nu mai fi, cântată altădată de tangouri, a lăsat loc ruşinii de a nu
avea nimic. Un om sărac este un om sărac. “Când nu ai nimic, gândeşti că nu valorezi nimic”, spune un
tânăr din cartierul Villa Fiorito, din Buenon Aires. Iar în oraşul dominican San Francisco de Macorís, un
altul îmi spune: “Fraţii mei muncesc pentru [a-şi cumpăra] mărci. Trăiesc pentru a cumpăra un produs de
marcă şi fac economii crâncene pentru a plăti aceste costuri.”

Invizibila violenţă a pieţei: diversitatea este inamicul rentabilităţii iar uniformitatea se impune. Peste tot,
producţia în serie, la scară gigantică, dictează regulile feroce ale consumismului. Dictatura uniformizării
obligatorii este mai devastatoare decât orice dictatură a unui partid unic, căci ea impune, peste tot în
lume, un mod de viaţă care clonează fiinţele umane ca şi cum ar fi vorba despre fotocopiile unui
consumator ideal.

Consumatorul ideal este omul nemişcat. Civilizaţia noastră amestecă îmbuibare şi alimentaţie corectă,
cantitate şi calitate. Conform revistei ştiinţifice The Lancet, “obezitatea severă” a crescut cu aproape 30%
în rândurile populaţiei tinere din ţările cele mai dezvoltate în timpul ultimului deceniu. Conform unei
cercetări recente a Centrului de Ştiinţe ale Sănătăţii din Universitatea din Colorado, obezitatea a crescut
cu 40% printre copiii nord-americani în ultimii şaisprezece ani. Ţara care a inventat mâncărurile şi
băuturile light, diet food-ul şi alimentele fat free, conţine cel mai mare număr de persoane grase din
lume. Consumatorul ideal nu-şi garează maşina decât pentru a munci şi pentru a privi la televizor, şi
petrece în medie patru ore pe zi devorând alimente în ambalaj din plastic.
Este triumful pubelei deghizate în mâncare: încetul cu încetul, această industrie cucereşte palatele lumii
şi face cioburi din tradiţiile culinare locale. În anumite ţări tradiţia mâncatului bine vine de departe, se
sprijină pe mii de ani de rafinament şi diversitate, şi contituie o moştenire colectivă care aparţine nu doar
meselor bogaţilor, ci cuptoarelor tuturor. Aceste tradiţii, aceste semne de identitate culturală, aceste
sărbători ale vieţii sunt acum tulburate radical de impunerea competenţei chimice şi unice: mondializarea
hamburger-ului, dictatura fast food-ului. Plastificarea alimentelor la scară mondială, operă a lui Mac
Donalrds, Burger King şi a altor firme, reuşeşte să violeze dreptul la autodeterminare în ceea ce priveşte
gastronomia: un drept sacru, căci gura este una din porţile sufletului.

Cupa mondială la fotbal din 1998 a confirmat, printre alte lucruri, că MasterCard tonifică muşchii, că
Coca-Cola oferă tinereţe eternă şi că meniul MacDonald este inevitabil pentru un bun atlet. Imensa
armată de la MacDonald bombardează cu hamburger-i gurile copiilor şi ale adulţilor de pe toată planeta.
Dublul arc al lui M a servit de stindard în timpul recentei cuceriri a ţărilor din Estul Europei. Cozile din faţa
reprezentaţei de la Moscova, inaugurată cu fanfara în 1990, au fost simbolul victoriei Occidentului la fel
de elocventă ca şi căderea Zidului Berlinului.

Semn al acestor timpuri, această întreprindere, care încarnează virtuţile lumii libere, neagă angajaţilor ei
libertatea de afiliere la orice sindicat. MacDonald violează astfel un drept care este legal în numeroase ţări
în care este prezent. În 1997, câţiva muncitori membri ai ceea ce întreprinderea numeşte Macfamilia au
încercat să se sindicalizeze într-un restaurant din Montréal: acesta a fost închis. Totuşi, în 1998, angajaţii
de la MacDonald dintr-un orăşel de aproape de Vancouver au reuşit această performanţă demnă de
cartea Guinness a recordurilor.

Masele consumatoare primesc ordine într-un limbaj universal: publicitatea a reuşit acolo unde esperanto
a dat greş. Oricine, în orice loc al lumii, înţelege mesajele transmise de televizor. În ultimii 25 de ani,
cheltuielile de publicitate mondiale s-au dublat. Graţie acestui lucru, copiii săraci beau din ce în ce mai
multă coca-cola şi din ce în ce mai puţin lapt, iar timpul liber este dedicat consumismului. Timp liber,
timp prizonier: casele săracilor nu au pat, dar au un televizor, iar televizorul are cuvântul. Acest mic
animal cumpărat pe credit este dovada vocaţiei democratice a progresului: el nu ascultă pe nimeni, dar le
vorbeşte tuturor. În felul ăsta atât bogaţii cât şi defavorizaţii află despre virtuţile maşinii ultimul model,
precum şi despre avantajele dobânzii la depozit din cutare sau cutare bancă.

Experţii ştiu cum să transforme mărfurile în instrumente magice împotriva singurătăţii. Lucrurile posedă
atribute omeneşti: mângâie, ţin companie, înţeleg, ajută, parfumul te îmbrăţişează iar maşina este un
prieten care nu te lasă niciodată la greu. Cultura consumismului a făcut din singurătate piaţa cea mai
lucrativă. Rănile din suflet sunt astupate fie cu lucruri, fie cu visul de a le avea. Iar lucrurile nu fac decât
să îmbrăţişeze, ele pot deveni simbolul ascensiunii sociale, permis de liberă trecere pentru vămile
societăţii de clase, chei care deschid uşi interzise. Cu cât sunt mai exclusive, cu atât este mai bine:
lucrurile te aleg şi te salvează de anonimatul social. De obicei, funcţia publicităţii nu constă în oferirea de
informaţii despre produs, căci nu asta este cel mai important, ci de a compensa frustrările şi de a hrăni
fanteziile: Ce vreţi să deveniţi prin cumpărarea acestui after-shave?

Criminologista Anthony Platt a observat că delictele stradale nu sunt doar fructul unei sărăcii extreme, ci
şi cel al eticii individualiste. Conform ei, obsesia socială a succesului are o incidenţă decisivă asupra
aproprierii ilegale de obiecte. Am auzit întotdeauna că banii nu aduc fericirea. Totuşi, orice telespecator
sărac are motive mai mult decât suficiente pentru a se gândi că ei oferă ceva atât de aproape de fericire
încât diferenţa îi priveşte doar pe specialişti.

Conform istoricului Eric Hobsbawm, secolul XX a pus capăt la şapte mii de ani de viaţă omenească bazată
pe agricultură, de la apariţia primelor culturi, la sfârşitul paleoliticului. Populaţia mondială se urbanizează
şi ţăranii devin citadini. În America de Sud se găsesc câmpii goale şi enorme furnicare urbane: oraşele
cele mai mari din lume şi cele mai injuste. Ţăranii, expulzaţi de pe pământurile lor de către agricultura
modernă exportatoare şi de eroziune, invadează oraşele-satelit. Ei cred că Dumnezeu este peste tot, dar
ştiu din experienţă că El locuieşte în marile oraşe. Oraşele promit locuri de muncă, prosperitate şi un
viitor pentru copiii lor. Cei care aşteaptă la ţară privesc viaţa trecând şi mor căscând, în vreme ce viaţa se
trăieşte la oraş, şi-i cheamă acolo. Îngrămădiţi în camere mizere, primul lucru pe care noii-veniţi îl află
este că nu-i de lucru, pentru că sunt prea mulţi şomeri, că nimic nu este gratuit şi că produsele de lux
cele mai scumpe sunt aerul şi tăcerea.

Fratele Giordano da Rivalto pronunţă la Florenţa un elogiu al oraşelor la începutul secolului XIV. El spune
că oraşele cresc pentru că “oamenilor le place să se întâlnească”. Să se întâlnească, să se adune. Or, cine
întâlneşte pe cine? Speranţa întâlneşte libertatea? Dorinţa întâlneşte lumea? Şi oamenii, întâlnesc ei alţi
oameni? Dacă relaţiile interumane au fost reduse la relaţii între obiecte, câte persoane întâlnesc obiecte?
Lumea întreagă devine un mare ecran de televizor în care putem privi lucruri, dar fără să le atingem
vreodată. Mărfurile ieftine invadează şi privatizează spaţiile publice. Gările de autobuz şi de tren, care
erau spaţii de întâlnire în urmă cu nu prea mult timp, devin acum spaţii de exhibiţie comercială.

Shopping center sau shopping mall, vitrina prin excelenţă, îşi impune prezenţa zdrobitoare. Mulţimile se
duc în pelerinaj la acest templu principal unde se celebrează liturghiile consumismului. Cei mai mulţi
dintre fideli contemplă, în extaz, lucrurile pe care buzunarele lor nu şi le pot permite, în vreme ce
minoritatea cumpărătoare se expune bombardamentului ofertei neîncetate şi extenuante. Mulţimea care
urcă şi coboară scările mecanice călătoreşte prin toată lumea: manechinele sunt îmbrăcate ca la Paris sau
Milano, maşinile sună ca la Chicago iar contemplaţia şi ascultatul rămân gratuite. Turiştii veniţi din satele
îndepărtate sau din alte oraşe care n-au meritat încă binecuvântările fericirii moderne, pozează pentru
fotografie alături de mărcile internaţionale cele mai cunoscute, la fel cum o făceau cândva în pieţe, la
picioarele statuii unui mare om. Beatriz Solano observă că locuitorii oraşelor-satelit merg în centru, la
shopping center, aşa cum mergeau cândva în centrul administrativ. Vizitatorii, coafaţi, duşaţi, cu hainele
călcate şi în cea mai bună îmbrăcăminte merg la o sărbătoare la care n-au fost invitaţi, dar unde, cel
puţin, le este permis să privească. Familii întregi pleacă în voiaj în capsula spaţială care parcurge
universul consumismului, unde estetica pieţii a desenat un peisaj incredibil de manechine, de mărci şi de
etichete.

Cultura consumismului, cultura efemerului, condamnă totul la uitarea mediatică. Totul se schimbă în
ritmul vertiginos al modei, în serviciul nevoii de a vinde. Cât ai clipi din ochi lucrurile se învechesc şi sunt
însoţite de alte articole la fel de perisabile. Singurul lucru care nu dispare în zilele noastre este
insecuritatea, căci mărfurile, la fel de volatile ca şi capitalul care le finanţează şi ca munca cel le produce,
sunt fabricate pentru a dispărea la fel de devreme. Banii zboară cu viteza luminii: ieri erau acolo, azi sunt
aici iar mâine, cine ştie unde, şi în tot acest timp angajaţii sunt potenţiali şomeri. Paradoxal, shopping
center-urile, regatele perisabilităţii, oferă cea mai reuşită dintre iluziile securităţii. Ele rezistă timpului,
fără vârstă şi fără rădăcini, fără zi, fără noapte, fără memorie, şi există în afara timpului, dincolo de
turbulenţele realităţii periculoase a lumii.

Stăpânii lumii utilizează universul ca şi cum ar fi de unică folosinţă: o marfă cu viaţă efemeră care se
epuizează aşa cum o fac, de-abia născute, imaginile lansate de mitraliera televizorului, modele şi idolii
lansaţi fără încetare pe piaţă de către maşina publicitară. Dar unde am putea să ne mutăm? Toată lumea
este obligată să creadă că, luând decizia de a privatiza universul într-un moment de supărare, Dumnezeu
a vândut planeta câtorva multinaţionale? Societatea de consum este o capcană pentru fraieri. Cei care ţin
hăţurile se prefac că ignoră, dar toţi cei care au ochi pot vedea că cei mai mulţi dintre oameni consumă
puţin, foarte puţin sau nimic, pentru a garanta existenţa puţinei naturi care ne mai rămâne. Injustiţia
socială nu este o eroare de corectat, nici un defect de depăşit – este o nevoie esenţială. Nici o natură nu
este în măsură să alimenteze un shopping center de talia planetei.

* Născut la Montevideo, în Uruguay, în 1940, Eduardo Galeano a fost redactor şef


al săptămânalului Marcha şi director al ziarului Epoca în 1973, în timpul
loviturii de stat militare. S-a exilat în Argentina unde a fondat şi condus
revista Crisis, apoi în Spania, în urma unei noi lovituri de stat. S-a reîntors
în Uruguay în 1985. Traducere si adaptare de [1] Radu Iliescu

You might also like