UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IASI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE SI GEOLOGIE

SPECIALIZAREA GEOGRAFIA MEDIULUI
GRUPA 2111A
ANUL I

PROIECT LA GEOGRAFIE UMANA

CONCEPTUL DE SPATIU

Conducător ştiinţific studenta

Prof.conf. univ. dr. Octavian
Groza DIMA IRINA - LIANA
Asist. univ. drd. Alexandru Rusu
 Cuprins:

1. Spatiul

2. Inventarea spaţiului geographic

3. Discontinuitati spatiale

4. Mediul inconjurator si
organizarea spatiului geografic

5. Structura spatiala

2
 1. Spatiul

Spaţiul reprezintă o formă fundamentală, obiectivă şi universală de existenţă a

materiei, inseparabilă de materia care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei
dimensiuni şi exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa,
mărimea, forma şi întinderea lor (DEX). În sens curent, prin spaţiu se înţelege
suportul real şi concret al omului şi activităţilor sale, apropiindu-se prin conţinut, mai
mult sau mai puţin, de unele noţiuni, precum: peisaj, mediu ambiant, natură, substrat,
cadru de viaţă ş.a.
Se poate defini spaţiul geografic ca un hiperspaţiu, cuprinzând o mulţime de
subspaţii caracteristice: geomorfologic, climatologic, pedologic, biogeografic, social,
economic etc., între care există multiple relaţii de interacţiune şi integrare. De fapt,
spaţiul geografic se caracterizează printr-un anumit tip de combinare a tuturor
componentelor geografice.
Această noţiune s-a impus din necesitatea abordării cantitative a realităţii
teritoiale şi din inadecvarea unor noţiuni, ca regiunea şi zona, de a răspunde tuturor
cerinţelor de ordin practic. Raportul dintre spaţiul geografic şi aceste noţiuni este
foarte bine definit: orice regiune sau zonă poate fi considerată un spaţiu geografic, iar
relaţia inversă nu este valabilă. Noţiunea de spaţiu geografic poate fi atribuită oricărui
teritoriu, cu condiţia analiyei complexe şi integrale a tuturor relaţiilor dintre
componentele geografice. Adoptarea ei a implicat apropierea geografiei de alte
discipline, care se ocupă cu organizarea spaţiului şi creşterea aportului acesteia la
dezvoltarea unor probleme de interes practic.
Uneori spaţiul geografic este privit sub formele sale foarte sumare şi
generalizate care îi limitează conţinutul şi proprietăţile la suportul material pe care îl
reprezintă. De aici decurg şi unele aspecte negative, mainifestate mai devreme sau
mai târziu, mai lent sau mai violent de către unele componente geografice, ca răspuns
la intervenţii ghidate exclusiv de ideea rentabilităţii economice imediate.

3
 Proprietăţile specifice spaţiului geografic decurg din variabilitatea cantitativă
şi din cea calitativă a elementelor geografice, din relaţiile locale sau regionale dintre
componentele naturale, sociale şi economice ale învelişului geografic. Reyultatul
cercetărilor formale multidimensionale asupra spaţiului geografic trebuie confruntate
permanent cu realitatea teritorială, pentru că, pe de o parte, în calculele teoretice se
omit numeroase variabile, iar pe de altă parte, un spaţiu geografic dat nu este identic
decât cu el însuşi. Astfel, se înlătură obţinerea unor concluzii eronate , generate de
imposibilitatea utilizării tuturor variabilelor sau de generalizarea unora, neconforme
cu realitatea geografică.
Orice spaţiu geografic se caracterizează atît prin particularităţi dimensionale,
cât şi prin aspecte calitative, rezultate ale interacţiunii diferenţiate dintre
componentele geografice. Deci se disting proprietăţi metrice şi topologice.
Proprietăţile metrice se referă exclusiv la caracteristicile calitative ale spaţiului,
exprimându-se prin unghiuri, distanţe, suprafeţe, volume etc. Datorită dinamicii
permanente a relaţiilor dintre componentele spaţiului geografic, aceste dimensiuni au
un caracter relativ. Unele dintre particularităţile metrice sunt fixate aprioric prin limite
administrative sau delimitări subiective, generate de necesitatea studierii unui anumit
teritoriu. Proprietăţile topologice cele mai importante sunt: multidimensionalitatea,
continuitatea, coerenţa, organizarea, toate exprimând aspecte calitative ce asigură
funcţionalitate spaţiului geografic.
Deci se poate admite că noţiunea de spaţiu geografic este atribuită unor entităţi
teritoriale de mărime variabilă, de la cele mai restrânse unităţi geografice până la
spaţiul planetar. În conformitate cu dimensiunule fizice ale spaţiului, în analizele
geografice are loc o translaţie a obiectelor urmărite în funcţie de mărimea entităţii
cercetate. Astfel, la entităţile teritoriale mici se urmăresc relaţiile dintre unele
elemente, care nu sunt luate în considerare la analiza celor de mari dimensiuni cum ar
fi microrelieful, topoclimatul, cartierele unei aşezări sau unele activităţi economice.
Spaţiul deţine o poziţie prioritară în cercetările geografice, pentru că pe
această noţiune se fondează una din definiţiile frecvent vehiculate ale geografiei:
geografia este ştiinţa spaţiului.
În vremurile noastre, orice spaţiu este supus unor ,,presiuni" multiple, în
dorinţa amplificării funcţiilor şi obţinerii de avantaje sporite. În acest proces de
continuă eva-luare, spaţiile - prin intermediul centrelor urbane raţional amplasate în

4
teritoriu - devin multifunctionale, se diferenţiază prin complexitatea structurilor, unele
devenind mai active, iar altele ramânând înca pasive.
Un sistem spaţial (un peisaj geografic sau altul) reflectă esenţa structurilor
sociale dintr-o epocă sau alta. Asemenea realităţi sunt indubitabile, dacă luăm ca
exemplu doar industria care, într-un timp destul de scurt, a generat modificări
substanţiate atât în fizionomia spaţiului cât şi în calitatea componentelor mediului
fizic.
Diversificarea activităţilor industriale, progresul tehnic în general, a
determinat, de-a lungul secolelor, noi structuri spaţiale şi sociale. Adăugând la aceasta
progresele în organizarea agriculturii, intensificarea căilor de transport, dezvoltarea
tehnico-economică în ansamblul ei, avem imiaginea incompletă a spaţiilor. Evoluţia,
progresul tehnic ne oferă comparaţii concludente între ,,formele noi” în plină
desfaşurare şi ,,formele tradiţionale", precum şi raporturile ce se stabilesc într-o
anumită etapă între aceste forme. Din analiza raporturilor, ne putem da seama la un
moment dat de importanţa pe care o are în viaţa socială un sector sau altul de
activitate. O agricultură ,,conservatoare" poate să stânjenească o evoluţie firească a
industriei, progresul social în general. Tot aşa cum o industrie amplasată fără
discernamânt poate provoca dezechilibru ireversibil într-un spaţiu agrar, într-un
sistem de localitaţi.
În mod firesc, o astfel de situaţie generează anumite forme de organizare
social-economică a spaţiului, determină mutaţii în modul de răspândire şi în structura
populaţiei, exprimă un anumit grad de adaptare a omului la realizările tehnicii. Pe
acest fond, se stabilesc diversele tipuri, clasificări de ,,forme" sau de sisteme spaţiale
care includ elemente caracteristice ale peisajului geografic.
Un aspect deosebit de important îl constituie prezenţa aglomerărilor industriale
care influenţează în mod vizibil reţeaua de localităţi urbane şi rurale, spaţiul rural,
transformarea agriculturii în general, fizionomia concentraţiilor umane şi a
imprejurimilor lor.
Marea industrie, de regulă prezentă în marile oraşe, are uneori efecte negative
asupra peisajuliui rural aferent, producând deziechibru în regimul hidrologic, în
poluarea aerului şi mai ales în menţinerea reliefului ca urmare a amplificării reţelei de
comunicaţii, defrişărilor, depozitărilor etc.
În afară de efectele negative care generează tipuri de peisaje antropogene
marile concentrări urbane puternic industrializate introduc în spaţiul rural o serie de

5
elemente favorabile. Studiul atent al acestor relaţii spaţiale dă soluţii raţionale în
dispunerea pieţelor, reducerea contractelor dintre concentrările industriale şi zonele
agricole, asigurând relaţii corespunzatoare între gospodărirea concentrarilor
industriale şi regiunile înconjuratoare.
Acestea sunt aspecte majore care confirma faptul că influenţa mediului fizic
este în funcţie de nivelul dezvoltării tehnice şi de nivelul dezvoltării tehnice şi de
tipurile de organizare economică. Formele şi delimitările spaţiului reflectă ca atare
raporturile dintre componentele mediului fizic şi activitatea umană, raporturi de
importanţă primordială în acţiunea de optimizare a teritoriilor, de orientare a
structurilor entităţilor regionale.
Pornind de la conţinutul preocuparilor actuale în domeniul sistematizării,
constatăm că el exprimă sinteza tuturor însuşirilor naturale şi sociale în care se naşte
şi se dezvoltă fenomenul studiat. În acest fel accţiunea de sistematizare sau planificare
fizică ocupă un loc primordial în preocupările practicienilor, înţeleasă fiind ca un
proces complex de transformare a mediului geografic. Preocuparea geografică este
impusă în acest proces prin faptul că la desfaşurarea lui contribuie în mod deosebit
gradul de concentrare a populaţiei — evident în oraşe şi sate cu perspective de
dezvoltare — dimensiunile şi înzestrarea tehnico-edilitară a teritoriului, interacţiunea
diferitelor funcţii şi în ultimă instanţă poziţia economico-geografică a oraşelor. Toate
aceste elemente, în unitatea lor indisolubila, vizează un spaţiu nou calitativ, produs al
colectivitaţii umane în anumite condiţii sociale şi economice.
În condiţiile dezvoltării actuale un rol important revine comunicaţiilor —
arterele de corelare a funcţiilor pe plan teritorial. Se impune deja o concepţie clară
asupra posibilitaţilor de comunicaţie şi caracterul, profilul centrelor urbane sau rurale;
orice amenajare în teritoriu (regularizarea cursurilor de ape, baraje, canale navigabile,
irigatii etc.) va trebui efectuată în strinsă legatură cu dezvoltarea în continuare
a transporturilor.
Legile adoptate în ultimul timp în ţara noastră privind protecţia terenurilor
arabile,
legea fondului funciar şi indeosebi legea privind sistemiaitizarea teritoriului şi
a localităţilor cuprind valoroase indicaţii practice în direcţia folosirii judicioase a
terenului, concentrarea obiectivelor economice şi amplasarea construcţiilor noi de
locuinte în cadrul unor ainsambluri compacte, integrate armonios în fizionomia
fiecărei localitaţi.

6
 Partidul şi statul nostru au considerat întotdeauna ca o îndatorire primordială
sarcina de a asigura apărarea, conservarea, ameliorarea şi folosirea integrală şi
eficientă a pamântului de către unitaţile agricole de stat, cooperativele agricole de
producţie, gospodariile membrilor cooperatori şi gospodăriile populaţiei, în
concordanţă cu obiectivele planului unic de dezvoltare economico-socială a ţării.
Se iroseşte încă mult teren fertil în activitatea de construcţie a unor mari
întreprinderi industriale, pentru depozitarea deşeurilor sau numai pentru depozite, şi
chiar pentru construcţia de locuinţe atât la sate cât mai ales la oraşe, situaţie ce a
impus o acţiune mai ferma de delimitare a perimetrului construibil al fiecarui oraş şi
sat.
În activitatea de sistematizare o atenţie deosebită se acordă şi măsurilor pentru
apărarea şi păstrarea cât mai intactă a condiţiilor naturale, pentru protejarea mediului
ambiant.
Este un principiu care dezvoltă o constiinţa superioara faţa de mediul care ne
înconjoară, impunînd totodată mai mult discernământ în relaţiile cu elementele
cadrului natural (pământ, apă, aer, pădure — condiţii vitale pentru om).
Creşterea densităţii construcţiilor şi locuitorilor, atit în localităţile urbane cât şi
în cele rurale, se înscrie astfel ca una din principiile de baza ale dezvoltării actuale. Se
are în vedere stabilirea unor norme de densitate optimă pe tipuri de oraşe şi sate,
diferenţiate în funcţie de profilul social-economic, mărimea şi rolul acestor localităţi
în teritoriu. Este suficient de amintit faptul că densitatea medie a satelor este de abia
de 8—10 loc./ha. Se urmareşte prin aceasta ridicarea economică, culturală şi mai buna
înzestrare edilitară a tuturor localitaţilor rurale care au perspective de dezvoltare. Se
are în vedere intensificarea preocupărilor pe linia amplificării şi intensificării
funcţiilor — primare, secundare, terţiare — la nivelul satelor, aceasta pentru a crea
condiţiile necesare valorificării superioare a materiilor prime locale, a produselor
agricole, vegetale şi animale.
În aceste dimensiuni ale activitatii practice, oraşul a devenit unitatea teritorial-
administrativă de bază a societaţii noastre. Aceasta este expresia sintetizată a marilor
atribuţii pe care trebuie să le exercite oraşul, pentru organizarea întregului complex de
activităţi sociale, culturale, de servicii în general. La aceasta se adaugă procesul de
înnoire şi modernizare a producţiei, de diversificare a producţiei de bunuri de consum,
de asimilare în fabricaţie de sortimente noi. Introducerea şi extinderea unor procedee

7
tehnologice moderne au generat mutaţii puternice în structura categoriilor de marime
a oraşelor în structura lor internă în general.
Un rol însemnat în dezvoltarea propriu-zisă a oraşelor, cât şi în extinderea
procesului de urbanizare 1-a avut activitatea intensă de identificare şi de atragere în
circuitul economic a noi resurse de materii prime, de gestiune raţională a resurselor
ţării. În acest proces intens şi rapid oraşele au concentrat marea majoritate a
producţiei, situaţie pozitivă dar care atenţionează totodată asupra necesităţii unei
anumite descongestionări spre oraşele mici, mijlocii şi chiar centre rurale
polarizatoare.

2. Inventarea spaţiului geographic

Articolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K.

Schaefer¹, extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie",
este considerat de majoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării
clasicismului şi semnul clar de început al modernităţii ştiinţelor geografice. Schaefer
consideră că demersul idiografic, bazat pe descrierea obiectelor unice (excepţionale)
este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea de
sorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei
regionale, Richard Hartshorne², după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte
ştiinţe zise teoretice sau sistematice³. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de
violent doar cîţiva ani, respectiv
până în 1956 când Ullman4 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic
definindgeografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale, deci pe orizontală, între
diferitele grupuri sociale, în opoziţie cu geografia tradiţionalistă care, privilegiind
relaţiile pe verticală (între grupul social şi mediul său natural) nu reuşise decât să
acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şi irepetabili. Cuplul Schaefer-
Ullman a constituit 1matricea iniţială a noii geografii, care se voia analitică, teoretică,
1
F.K. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination, În "Annals of
the Association of American Geographers", vol. XLIII, no 3, p. 226-249.
² R. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography, În J. Agnew, D.N. Livingstone,
A. Rogers, ed. (1996) – "Human Geography. An Essential Anthology", Blackwell Publishers, Oxford
Massachusetts, extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of
Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of the Past, Association
of American Geographers, Washington, 1939, p. 388-397.
³ P.C. da Costa Gomes, p. 257 În Le mythe de la modernité géographique, În Jean-François Staszak
(dir.) –"Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 1997, p. 255-281.

8
însetată de general, căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacă nu chiar
de legi geografice.
Denumită nomotetică, această nouă fază a geografiei a beneficiat de
entuziasmul unei pleiade de teoreticieni5 şi de cercetători care au impus rapid în
Europa Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua
geografie nordamericană, cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de
amenajare a spaţiului.
Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. Mai exact spus de
spaţiu
geografic. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i
schimba
conţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o
clasă spaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Cum propunea Schaefer,
geografia abandonează noţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Astfel,
singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"6.
Fenomenul începuse mult mai devreme, şi anume în prima jumătate a
secolului al XX-lea, odată cu şcoala germană de economie spaţială, considerată de
geografii americani de după al doilea război ca moştenire legitimă. În doar douăzeci
de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieşte pe cel de regiune în America de
Nord; în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid, însă cu un oarecare decalaj (1970-
1980). Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea în interiorul
laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face aşadar experienţe la scară
redusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele
înalte ale ştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă
iar distanţa înseamnă obstacol în calea mişcării. Un principiu universal valabil(ă)…
Urmează altele: "legea " minimului efort în organizarea spaţiului, "legea " rang-
mărime în ierarhizarea sistemelor urbane; principiile maximizării satisfacţiei actorilor
implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţii spaţiale, etc. Geografii

4
E.L. Ullman (1980) - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle
(prima ediţie în 1956)
5
ca de exemplu D. Harvey (1969) – Explanation În Geography, E. Arnold, London; W. Bunge (1962) –
Theoretical Geography, Royal University of Lund, Gleerup Publishers, Lund; P. Haggett (1965) –
Locational Analysis În Human Geography, E. Arnold, London
6
P.C. da Costa Gomes, op. cit., p. 262

9
cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţa geografilor
tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale.
Împreună cu economia regională, geografia cantitativă este rapid confiscată fie
de ideologiile (neo)liberale fie de cele structuraliste. Aceasta deoarece spaţiul se
reducea la structuri (poli, centre, periferii, fluxuri, arii polarizate) sau la dinamici
(atractivitate sau repulsivitate spaţială, difuzie ori polarizare, centralizare ori
descentralizare), toate foarte uşor de cuantificat, de măsurat, într-un cuvînt de
modelizat şi deci de controlat, în scopul realizării profitului pecuniar sau social, după
caz.
Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet, care transformase
oamenii în
docile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală)
sau împăciuitoare (geografia umanistă sau, ca să-i spunem pe nume, geografia
fenomenologică şi hermeneutică). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar că,
după părerea noastră, aceste curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa
neokantianismului sau neopozitivismului care făceau din ştiinţele geografice o reţea
de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi, prin aceasta, fiinţa umană. Ele nu au
apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologiei sau a
hermeneuticii. Credem că, la fel ca şi în cazul filosofiei, geografia a fost prinsă pe
picior
greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să
facă: să se obişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi
să-l explice studiind trecutul. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de
cercetare geografică de la începutul mileniului al treilea este… path
dependency(dependenţa de calea, drumul, modelul urmat(ă)) care îşi propune explicit
să găsească în configuraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale
actuale.
2

3. Discontinuitati spatiale

10
 De obicei discontinuităţile spaţiale sunt datorate deciziilor politico-
administrative. Unele discontinuităţi sunt datorate necesităţii protecţiei unor medii
naturale unice.
Procesul aşezării oamenilor pe suprafaţa pamântului s-a conturat cu multe mii
de ani în urmă. Se apreciază la aproximativ 1 milion ani sau chiar 1,5 milioane ani în
urmă.
În cursul raspândirii din întinsa regiune a antropogenezei, oamenii au ajuns
treptat să trăiască în condiţii de existenţă extrem de diferite, la început din punctul de
vedere al condiţiilor naturale, apoi, într-o măsură din ce în ce mai mare, prin condiţiile
create de ei inşişi, ceea ce a înfluenţat asupra deosebirilor rasiale şi de altă natură.
Pentru a distinge regiunile imense în care s-a stabilit şi continua să se
desfăşoare activitatea umană, în literatura de specialitate se utilizează noţiunea de
oicumenă (introdusă de Ratzel), prin care noi înţelegem suprafaţa populată de pe
Glob, în contrapunere cu alte întinderi de pământ lipsite de aşezari omeneşti. Definind
oicumena drept regiunea geografica populată, în interiorul căreia se distinge deci o
activitate umană productivă şi de schimb, înseamnă că pe Glob există şi zone
suboicumene, precum şi zone anoicumene.
Prin zone suboicumene distingem acele regiuni polare (partea de nord a
Siberiei, America de Nord), deşertice (Sahara, Libia, Arabia Saudita, Gobi etc.),
stepice, zone muntoase înalte s.a., unde, deşi se desfăşoară o activitate economică
productivă, sau de schimburi, populaţia nu este sedentară, modul de viaţă îmbrâcind
diferite forme de organizare.
Zona anoicumenă semnifică acea parte a lumii care deocamdată nu poate intra
în sfera activităţii umane (zona arctică, antarctică, piscurile înalte etc.).
Treptat, aria de populare, deci oicumena, a devenit tot mai largă, iar condiţiile
naturale de trai ale omului tot mai variate. Acesta este un argument în plus care
demonstrează că omul este unica fiinţă care a reuşit să se adapteze singură şi activ la
condiţiile naturale cele mai diverse, începând de la clima ecuatorială şi până la cea
polară, în cele mai diferite medii : dominate de reliefuri înalte, de întinsuri bogate dar
adeseori inospitaliere, sau de ape curgatoare greu de supus. Prezenţa omului în
anumite zone geografice poate fi temporară. Precizia mobilităţii sale şi a spaţiilor pe
care le înglobează reprezintă forţa umanităţii, puterea de supunere, în cele din urmă, a
legilor naturii.

11
 Oicumena, în înţelesul ariei locuite de om, a rezultat, deci, dintr-un
proces lung şi complicat. Ea se prezintă observatiilor noastre, discontinuă şi
eterogenă. Întinderi cu densităţi foarte mari sunt separate de imensităţi teritoriale unde
oamenii sunt foarte puţini, densităţi de 1 locuitor la 15-20 km2 (podişul Gobi), sau
,,viduri" aproape bine conturate.
Eterogenitatea oicumenei se manifestă atât pe plan somatic, cât şi pe plan
cultural. Fiecare regiune se caracterizează prin predominarea unui tip sau - mai bine-
zis - a unei asociaţii de tipuri mai apropiate sau mai îndepartate. În aceeaşi regiune, de
exemplu, din Africa ecuatorială, trăiesc în vecinătate formele arhaice (Pigmei) şi
formele evoluate (Bantu). Asemenea diversitate intilnim nu numai în ţările sau
continentele foste colonii, ci chiar în ţările dezvoltate (S.U.A. : băştinaşii şi europenii;
ţările nordice: laponii şi populaţiile din sud etc.).
Această situaţie ne sugerează înca o dată ideea că marea diversitate de ,,culori
din interiorul oicumenei nu poate fi înţeleasă şi justificată numai prin acţiunea
mediului. Aici se impune înţelegerea tuturor proceselor social-economice :
dezvoltarea economică, organizarea socială, transportul, migraţiile etc., care
determină în cele din urmă mobilitatea sau echilibrul oicumenei.
Discontinuităţile spaţiale se pot clasifica în raport cu organizarea spaţiului
astfel: discontinuităţi lineare, discontinuităţi inelare şi discontinuităţi haotice.
Frontierele sunt o formă de regionare geografică şi deci de discontinuitate.
Acestea sunt nişte linii imaginare care delimitează teritoriul unui stat. Frontierele sunt
stabilite printr-un acord internaţional, tratat între ţările vecine sau arbitrajul unei
conferinţe sau organizaţii internaţionale.
M. Chamussy spunea că: „spaţiul este continuu dintr-un punct de vedere
matematic, dar geograful pentru a explica procesele şi structurile creează
discontinuităţi spaţiale”.

4.Mediul inconjurator si
organizarea spatiului geografic

12
 Prin organizarea spatiului geographic se intelege acea actiune voluntara de
transformare a a unor caracteristici ale acestuia pentru a satisface mai bine anumite
cerinte de moment si de perspective ale comunitatii umane care il locuieste.
Organizarea spatiului are domenii diferite de referinta, cum ar fi: spatiul urban,
rural, industrial, agricol, de transport si servicii (activitate economica destinata
satisfacerii unor necesitati ale oamenilor legatede activitatea cotidiana). Fiecare tip de
spatiu are anumite caracteristici sub raportul modului in care poate sa fie organizat
mai rational.
Organizarea spatiului geografic reprezinta o forma evoluata de interactiune
dintre om si natura, prin care se incearca ameliorarea unor elemente ale mediului
rural, realizarea unor transformari antropice si crearea unei situatii noi cu o
functionalitate care sa fie mai buna din punct de vedere natural si economic.
Organizarea spatiului urban presupune abordarea a doua niveluri:
-nivelul retelei urbane (structura teritoriala de mai multe orase, legate
interactional intr-un system organizat si ierarhizat), al uni teritoriu sau al unei tari;
-nivelul organizarii intravilanului (teritoriu situate in interiorul perimetrului
administrative al unei localitati rurale sau urban).
Organizarea retelei urbane este un process foarte complex, deoarece
dezvoltarea oraselor se realizeaza datorita unor multiple conditionari influentate si de
personalitatea individuala a acestora. Se pune accentual pe dezvoltarea unei structuri
ierarhizate cu anumite noduri si retele amplasate rational. Sub raportul mediului,
intereseaza foarte mult pozitia nodurilor si functionalitatea retelelor reprezentate de
axele de comunicatii.

Organizarea spatiului urban intravilan presupune o zonare functionala a

acestuia si identificarea posibilitatilor de folosire rationala a intregului teritoriu.
Amplasrea zonelor industriala trebuie sa aiba in vedere influenta asupra mediului.
Perimetrele de spatii verzi trebuie sa aiba o intinder sufficient de mare pentru a atenua
poluarea.
Organizarea spatiului rural (in esenta cu un pronuntat caracter spontan) va
trebui sa se incadreze in anumite coordinate rationale. Extinderea necontrolata a
cladirilor, schimbarea destinatiei terenurilor si infrastructura (ansamblu al elemnetelor
contruite voluntar de om si utilizate pentru realizarea proceselor econmice, pentru

13
transport sau locuire) mediocra sunt impedimente reale in ridicarea calitatii mediului
de viata rural.
Organizarea spatiului industrial presupune luarea in consideratie a unui
numar mai mare de factori decat cei initiali, referitori la aprovizionarea cu materii
prime si accesul la cai de comunicatii. In present spatiile de inalta tehnologie
(tehnopol) au in vedere in mod prioritar si o anumita incadrare estetica in peisaj.
Probelma este mai dificila in situatia zonelor industriale aflate in reconversie
(transformarea unui element participant la procesul economic – intreprindere,
activitate, forta de munca – intr-o alta situatie, diferita calitativ), pentru care o
problema principala o constituie existenta unei infrastructure invechite, slab
functionale si care are un aspect inestetic.. problemele legate de existenta unor spatii
de depozitare a materiilor prime, de transport sau a statiilor de epurare, sunt
subintelese in cazul amenajarilor perimetrelor industriale.
Organizarea spatiului agricol depinde foarte mult de tipul de agricultura
practicata. Astfel agricultura extensive sau itineranta (agricultura practicata prin
destelenirea pamantului si abandonarea lui dupa o perioada de utilizare.) apeleaza
foarte putin la organizarea teritoriului. Agricultura comerciala sau cea in curs de a
deveni comerciala ( ca in fostele tari socialiste) necesita o abordare foarte complexa,
care sa imbine elemente de agrotehnica, proprietate, eficienta si specializare agricola.
Organizarea spatiului de transporturi si servicii presupune cunoasterea
aprofundata a posibilitatilor oferite de mediu. Astfel, transporturile trebuie sa
beneficieze de anumite facilitate. Turismul poate valorifica optim oferta mediului
inconjurator, cu pastrarea caliatii acestuia.

5.Structura spatiala

Problematica structurilor spaţiale a devenit în geografia umană contemporană una

din cele mai atractive datorită schimbărilor profunde produse în raporturile dintre om
şi teritoriu. Dintre aceste structuri, cele administrativ-teritoriale prezintă un interes
deosebit întrucât ele constituie cadrul de desfăşurare al unor politici de dezvoltare sau

14
de amenajare/planificare. În plus, ele constituie cadrul de referinţă al unor repere
identitare de multe ori recurente (cu rădăcini istorice) dar adesea supuse unor
transformări profunde prin aculturaţie, mai ales în condiţii de maximă repulsivitate.

Aceste structuri se disting pe de o parte prin ponderea deosebită a moştenirii

istorice (memoria spaţio-temporală) dar şi prin sporirea interacţiunilor induse de
mutaţiile tehnice sau culturale care redesenează continuu spaţiul identitar. Dinamicile
socio-culturale in curs dovedesc, prin analiza lor atentă, o neconcordanţă a structurilor
moştenite, adesea impuse politic sub imperiul unei anumite ideologii, cu necesităţile
unei gestiuni eficiente a spaţiului geografic. Comunele sunt de multe ori prea mari ori
prea mici, judeţele sunt inadaptate/fixate în alveolele teritoriale desenate în perioada
comunistă, regiunile istorice (tradiţionale) rezistă la nivelul reprezentărilor dar nu au
nici un suport funcţional, regiunile de dezvoltare au fost constituite pe baza
omogenităţii socio-economice şi nu pe baza structurilor spaţiale funcţionale. Scara
comunală de analiză pune în evidenţă fragmentarea dinamicilor regionale (provincii
istorice şi/sau regiuni de dezvoltare) şi afirmă rolul crescând al coeziunii teritoriale în
mare parte supus proximităţii spaţiale.

Dinamicile cele mai semnificative au loc la nivel local, de unde creşterea

disparităţilor culturale, sociale şi mai ales economice. crearea punctelor de sprijin al
arhitecturii teritoriale trece prin redefinirea rolului teritorial al oraşelor. Spaţiile rurale
sunt confuze, puţine fenomene permit descoperirea tendinţelor de durată. Structura
spaţiilor care câştigă sau a celor care pierd constituie de jos în sus structura viitoarelor
posibile organizări regionale, fiind de fapt o ofertă. Toate aceste procese şi fenomene
sunt foarte puţin sau deloc încadrate administrativ.

5.1 Spaţiul geografic funcţional (S.G.F)

Este un concept, un spaţiu, în care aşezările formează un ansamblu clar ierarhizat.
Interacţiunile care au loc într-o astfel de entitate teritorială sunt orientate (polarizate)
spre mai multe puncte nodale de diferite ranguri, puncte care asigură o optimizare
între potenţialul geoeconomic şi modul de valorificare al acestuia. În acest cadru,
sistemul de aşezări nu trebuie privit exclusiv sub aspectul reţelei de aşezări, ci ca un
tot unitar care înglobează relaţiile dintre fiecare aşezare cu teritoriul său adiacent. Prin
urmare S.G.F. se constituie din regiunea integrală a spaţiilor de influenţă a tuturor

15
aşezărilor ce îl compun. În această viziune S.G.F. devine o categorie geografică
operaţională în organizarea spaţiului.
În cadrul S.G.F. se pot delimita unităţi teritoriale concrete. Se consideră că S.G.F.
de ordinul I (macroteritorial) este prima mare diviziune dintr-un spaţiu naţional, fiind
axat pe marile oraşe cu polarizare regională (după I. Ianoş, 1987). De la acest nivel,
spaţiile funcţionale se ierarhizează până la ordinul (n), generat de ultima aşezare din
sistemul ierarhic respectiv, care polarizează un teritoriu foarte restrâns. Sistemul de
aşezări îi imprimă S.G.F. o dinamică şi evoluţie permanentă, care adaptează sau
modifică structura iniţială a acestuia în funcţie de mutaţiile ce au loc în cadrul
componentelor şi relaţiilor sale.

5.1.1. Structura spaţiului geografic funcţional

Structura spaţiului geografic funcţional este definită de următoarele elemente:
Componentele - reprezentate prin aşezări, cu multiplele lor activităţi.
Mediul - reprezentat prin tot ceea ce se situează în afara aşezărilor: elemente de
ordin natural şi social-economic.
Relaţii - existente între componente şi mediu, cât şi între subansamblurile lor.
Spre deosebire de regiunea geografică, S.G.F. crează cadrul unei abordări
prioritare şi a ariilor de contact dintre regiunile naturale (arii în care relaţiile
geografice ating „tensiuni” teritoriale de amploare).
Structurile stabile ale S.G.F. se bazează de altfel pe arii cu resurse diferite
cuprinse în diferite zone sau regiuni. Stabilitatea lor înseamnă accentuarea
caracterului complementar al ariilor ce vin în contact sau se interferează, ceea ce
implică o specializare mai profundă, în concordanţă cu potenţialul natural, uman şi
economic al acestora. Se asistă de fapt la o creştere a contrastelor geografice dintre
ariile respective.
Conceperea S.G.F. structurat pe sisteme de aşezări permite stabilirea mai corectă a
interacţiunii dintre elementele naturale asociate şi economice respectiv modul de
exploatare a acestora. Elemenetele naturale au o mai mare stabilitate şi numai
eterogenitatea lor asigură intensificarea şi diversificarea activităţilor social-
economice.

5.1.2. Trăsăturile spaţiului geografic funcţional

Trăsăturile spaţiului geografic funcţional sunt definite de următoarele aspecte:

16
 Polaritatea. S.G.F. prezintă numeroase centre de comandă de diferite ranguri, care
dinamizează teritoriul respectiv şi a căror dezvoltare depinde de natura relaţiilor dintre
ele şi ariile adiacente. Orice porţiune dintr-un teritoriu, chiar nelocuit, influenţează
(prin potenţialul său economic) sau se află sub influenţa mai accentuată sau difuză a
unei aşezări. Această trăsătură reprezintă criteriul principal de individualizare a S.G.F.
de toate ordinile.
Integrarea în ansamblul naţional. S.G.F. nu reprezintă un sistem închis, izolat, ci
funcţionează ca şi un sistem semideschis, între el şi alte sisteme limitrofe având loc un
permanent schimb de substanţă, energie şi informaţie (legături economice, deplasări
de populaţie, legături de natură politică, socială, administrativă etc.), care duce la
asigurarea unei unităţi teritoriale naţionale indistructibile.
Unicitatea. S.G.F. prin definiţie este conceput ca un tot unitar, rezultat al unei
incidenţe de factori naturali, istorici, economici, demografici, sociali şi politici. Prin
geneza sa (cu fluxuri care se orientează, concentrându-se permanent spre centrul
polarizator) respectiv, prin natura relaţiilor dintre aşezări, dintre aşezări şi teritoriu,
acest spaţiu este unic şi identic cu el însuşi.
Integrarea funcţională. Individualizarea S.G.F. are la bază principiul funcţional sub
aspectul interrelaţiilor dintre elementele geografice. Pe baza unor relaţii în lanţ,
excedentele locale de substanţă şi energie, de regulă se însumează şi completează
deficitele existente la nivelele superioare ale ierarhiei sistemului de aşezări. Relaţiile
sunt reciproce întrucât la nivele superioare există un excedent de informaţii necesare
sau produse prelucrate, servicii specializate, care satisfac necesarul din
compartimentele inferioare ale sistemului de aşezări. Astfel, se instalează un sistem
compensatoriu de relaţii, atât între localităţi cât şi între acestea şi teritoriu.
Dinamismul. S.G. F. are caracter dinamic, urmare atât a mutaţiilor interne cât şi
intervenţiei unor factori externi de natură economică, socială şi politică. Acestea
impun o dinamică permanentă, a S.G.F., în plan vertical determinând modificări în
ierarhia aşezărilor, reorientări ale fluxului de substanţă, energie şi informaţie,
conturarea a noi reţele de subsisteme spaţiale, generate de restructurarea reţelei
iniţiale de aşezări şi a teritoriului afernt. Aceste modificări se reflectă şi sub raportul
dinamicii teritoriale, întrucât sistemul de aşezări se poate restrânge sau extinde prin
includerea de noi localităţi în funcţie de dezvoltarea centrului coordonator şi a
centrelor polarizatoare de rang inferior.

17
 S.G.F. se constituie într-o entitate organică ce crează posibilitatea realizării
(organizării) unui optim teritorial. Funcţionarea sa presupune structurarea părţilor într-
o unitate coerentă, a cărui specificitate rezultă din combinarea elementelor şi nu din
însumarea lor. Legăturile existente între aceste componente relevă o anumită
compatibilitate, care permite factorului uman să acţioneze de la limita inferioară a
funcţionalităţii până la limita „exploziei funcţionale”.
Spaţiul natural terestru intact şi spaţiul maritim reprezintă spaţii rezervă, spaţii de
reproducere a componentelor geografice, a obiectelor geografice din spaţiile implicate
direct în organizare.

5.2. Spaţiul economico-geografic

Formal, spaţiul economico-geografic poate fi dedus din definiţia spaţiului
geografic, prin încadrarea elementelor de ordin economic. O intreprindere, ca şi obiect
geografic exercită o anumită acţiune în teritoriu asupra a trei componente geografice
principale din cadrul spaţiului geografic: infrastructură, populaţie şi mediul natural. Se
formează în acest fel trei areale cu forme şi dimensiuni diferite : arealul în limitele
căruia se află amplasate mijloacele de producţie ale unităţii economice şi se
desfăşoară relaţiile de producţie (intrările şi ieşirile de producţie) - arealul activităţii
de producţie integrală;
arealul în limitele căruia apar legături sociale de producţie (recrutarea forţei de
muncă), culturale, administrative - arealul social de producţie;
arealul în limitele căruia se realizează exploatarea resurselor naturale, se manifestă
impactul direct asupra mediului, apar manifestări secundare - areal ecologic.
În cadrul fiecărui areal se poate pune în evidenţă zona de maximă intensitate (de
maximă concentrare, de manifestare şi producţie).
Din suprapunerea celor trei areale rezultă câmpul economico-geografic al unităţii
economice. Acesta se caracterizează prin bidimensionalitate, intensitatea reprezentând
o a treia dimensiune de exprimare (măsurare), care se raportează la un „punct
teritorial” de exprimare, calcul al intensităţii (punct caracteristic), ce corespunde cu
locul de amplasare al unităţii economice împreună cu spaţiul său fizic. Ca şi
caracteristică a unităţii „primare” a spaţiului economico-geografic o reprezintă
organizarea complexă şi posibilitatea de a fi coordonată (se află sub control direct).

18
 Intersecţia (suprapunerea în unele cazuri) câmpurilor economico-geografice
formează spaţiul economico-geografic, caracterizat prin complexitate şi determinat de
interacţiunea dintre obiectele economice cu organizare şi ordonare mai redusă.

5.2.1 Caracteristicile spaţiului economico-geografic

Soluţiile optimale luate pentru „punctele economice” teritoriale (unităţile
economice de producţie) sunt optimale şi pentru câmpul economic aferent, dar nu sunt
optimale întotdeauna pentru întregul spaţiu economico-geografic.
Analog, orice soluţie luată pentru „punctele economice” teritoriale în interesul
acestuia sunt optime numai pentru câmpul economic propriu.
Cu cât sunt mai interpuse câmpurile economico-geografice şi spaţiile economico-
geografice între ele cu atât există posibilităţi mai bune de a promova soluţii optimale
şi raţionale de organizare pentru ambele componente.
Promovarea optimului economic la nivel naţional se poate realiza numai într-un
spaţiu economico-geografic în care, între componentele acestuia nu există relaţii
antagonice, iar punctele de referinţă economico-geografice se raportează la standarde
raţionale optime.
Această categorie de spaţiu se dezvoltă în cadrul spaţiului urban în primul rând, în
spaţiul rural şi mai nou şi în cadrul spaţiilor naturale intacte, cu o tendinţă de a se
multiplica rapid la nivel global, rezultând în acest fel o nouă geosferă - tehnosfera. În
procesele de organizare spaţială ordonarea componentelor spaţiului economico-
geografic reprezintă principalul atribut al organizării. O organizare durabilă înseamnă
în primul rând posibilitatea de a controla şi a limita dezvoltarea „cancerigenă” a
componentelor acestui spaţiu şi a spaţiului însăşi.

5.3. Spaţiul „vital” (de viaţă)

Reprezintă suprafaţa medie care revine unui individ din cadrul unei populaţii, în
care acesta îşi desfăşoară sau îşi poate desfăşura normal viaţa (în afara stresului).
Acesta constituie teritoriul necesar pentru satisfacerea tuturor necesităţilor unui
individ uman, în condiţiile social-econimice date.
Conceptul de „spaţiu vital” a fost definit pentru prima dată de Fr. Ratzel şi
aprofundat de K. Haushöfer, în vederea găsirii de argumente ştiinţifice în favoarea
expansiunii spaţiului german din perioada interbelică. Extrapolarea conceptului şi în

19
domeniul geografiei a permis utilizarea acestuia ca şi categorie operaţională, utilizată
în corelarea nevoilor umane cu disponibilul de teritoriu.
În cadrul acestor spaţii „vitale” se includ suprafeţele necesare producţiei resurselor
de hrană (în condiţii optime ecologice), creşterii culturilor tehnice, construcţiei
obiectivelor economice şi industriale, a infrastructurilor teritoriale (spaţii locative, căi
de comunicaţii) şi spaţiilor recreative. Tot în cadrul spaţiilor de „viaţă” intră şi ariile
tampon (fâşii de protecţie forestieră) respectiv complexele ecologice de menţinere a
echilibrului ecologic (arii naturale protejate).
Pentru ţările dezvoltate ale Europei de Vest, spaţiul „vital” este definit de
următorii parametri de suprafaţă/pesoană (după N. Rejmers, 1992):
pentru un individ uman – 0,6-0,7 ha;
pentru producerea alimentelor – 0,6 ha;
pentru creşterea culturilor tehnice – 0,4 ha;
pentru susţinerea condiţiilor ecologice şi a recreaţiei – 0,8 ha;
pentru urbanizare – 0,2 ha.
Ca şi o constatare, precizăm că în decursul istoriei, dimensiunea spaţiului „vital”
s-a redus, odată cu tehnologizarea şi intensificarea proceselor de producţie. Există un
prag limită inferior al spaţiului „vital”, care odată atins crează probleme de
adaptabilitate şi suportabilitate biologică respectiv psihică. Acesta reprezintă un punct
de referinţă în planificarea teritoriului, deoarece dimensiunile reale ale componentelor
spaţiale trebuie adaptate la necesarul real de spaţiu „vital”.
Problematica spaţiilor cu suprapopulare, unde spaţiile social-economice depăşesc
limitele inferioare ale spaţiului „vital”, se impune a fi soluţionată prin politici
demografice de emigrare-imigrare, intensificarea proceselor de producţie care permit
obţinerea aceleiaşi cantităţi de bunuri (agricole, industriale) de pe suprafeţe mai
reduse, care pot fi cedate ulterior în circuitul spaţiilor „vitale” de altă categorie.

20
 Bibliografie

• Ianoş I. „Sisteme teritoriale”, Ed.Tehnică, Bucureşti, 2002;

• Dauphine A., „Espace, region et systheme, Economica, Paris, 1979;
• Derycke P.H, „Espace et dynamiques territoriales”, Economica, Paris, 1992;
• Fremont A., „La region-espace vecu”, Masson, Paris, 1998;
• Hagget P., „Geography-a modern synthesis”, Prentice Hall, 1973.
• Raport de Cercetare , tema nr. 15 : TESTAREA MODELELOR DE
STRUCTURI ADMINISTRATIV-TERITORIALE IN MOLDOVA,Autor:
Prof.dr Ionel Muntele
• Dictionary of Geography - FOURTH EDITION, Michael
Witherick,Visiting Fellow in Geography, University of Southampton, Simon
Ross, Head of Geography, Queen's College Taunton, John Small, Emeritus
Professor of Geography, University of Southampton
• Popa, N., (2000), Identitate, teritorialitate şi prestigiu cultural în spaţiul
geografic românesc (I). In vol. A patra ediţie a Conferinţei Regionale de
Geografie: "Regionalism şi integrare: culturã, spaţiu, dezvoltare", Timişoara,
Angers, Tubingen (pp. 87-95);

21