V11 Subiectul I:

1.ingrosat, desfrunzeste

2.cratima are rolul de a pune in evidenta pronuntarea in aceeasi silaba a doua

parti de vorbire diferite si de a acorda o oarecare melodicitate
textului.Deasemenea cratima are rolul de a da o fluenta textului, pastreaza
masura si ritmul.

3. Mai doresti un pahar de vin?

Priviti, vin baietii de la fotbal.

4. "stau in tarmu-albastru-al raului de soare"

"pasarile negre suite in apus"

5. a fi= apare in text sub forma de "fu"=sugereaza un trecut mai apropiat

6.natura si moartea

7."pasari negre ..ca frunza bolnava"= comparatie= negrul de la cul pasarilor si

deasemenea frunza bolnava sugereaza moartea care este chiar si unul dintre
motivele poeziei

8.prin titlul"Niciodata toamna" poetul coreleaza acest anotimp cu apropierea

mortii si il percepe ca pe ultima si de aceea poate cea mai frumoasa perioada a
vietii lui.In acest sens el reia cuvintele din titlu si ni le explica in continuare:
"Niciodata toamna nu fu mai frumoasa/Sufletului nostru bucuros de moarte.

9.caracteristici moderniste in poezia de fata-estetica uratului:”Stau in tarmu-

albastru-al raului de soare/Din mocirla carui aur am baut.

-sintaxa dezarticulata:”Pasarile negre suie in apus/Ca frunza bolnava –a

carpenului sur/Ce se desfrunzeste,scuturand in sus/Foile-n azur.

-limbaj cu semnificatii neobisnuite:”Si cu ochii-n facla plopilor cereasca/Sa-si

ingroape umbra-n umbra lor,in ses.

Subiectul II.

.Sunt de acord cu afirmatia “Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile…”, in

sprijinul careia voi aduce urmatoarele argumente.

In primul rand constiinta este vocea launtrica ce judeca actiunile noastre si ne

calauzeste, pas cu pas, spre dobandirea cat mai deplina a virtutilor, care sunt
calitati morale .Totodata ea trebuie educata atat prin credinta cat si prin unele
norme stabilite de societate.Fiind capacitatea noastra de a face judecati morale
ea trebuie sa stea la baza actiunilor noastre.

In al doilea rand legile sunt facute de oameni, in consecinta sunt supuse greselii
si de multe ori sunt nedrepte sau lasa loc interpretarilor dubioase. Legile trebuie
respectate dar trebuie trecute prin filtrul constiintei. Un astfel de exemplu in
literatura romana il putem regasi chiar in unu dintre romanele lui Rebreanu si
anume “Padurea Spanzuratilor” unde il regasim pe locotenentul Apostol Bologa
ca un om cuprins de remuscari caci avea datoria de soldat sa isi infrunte propriul
popor, sa treaca peste constiinta si sa atace neamul din care face parte. Aceasta
datorie dictata de legile razboiului nu o poate implini, caci constiinta si inima ii
dictau sa treaca de partea fratilor romani.

In concluzie consider constiinta ca si capacitatea prin care ne recunoastem

datoria de a savarsi fapte considerate morale si astfel ea trebuie sa stea la baza
oricaror datorii pe care le avem de indeplinit.

V12 Subiectul I.

1 . neputinta-slabiciune

povata- sfat

2 "..."- ceva nesfarsit, sprijina ambiguitatea& nehotararea lui, nota de speranta in

sufletul autorului

3. fata asta e un inger. 212e414c

mihai a primit un pumn de a vazut numai stele

4. "nu cer", "au purces,""vorbeau","statu"sunt la indicativ dar autorul le pune la

timpuri diferite

5.tema :relatia cu divinitatea

motivul ingerului

6."mie","Nu-ti cer"","mea-ncruntata"

7.sent dominant = "robul tau"=de supus al lui dumnezeu si deasemenea tristetea

autorului. predomina atitudinea de negare, tagada a divinitatii

8 comenteaza folosind fig de stil si imagini artistice

9.lirism de tip subiectiv= "tu le vorbeai", "nu mi-ai trimis"

Subiectul II.

Consider ca afirmatia lui Lucian Blaga este plina de intelepciune. Ne motiveaza

sa reflectam la cat de importanta este inocenta copilariei in viata noastra. Pentru
copii nu conteaza ca asteapta, ca pierd timpul sau ca lumea este suparata si
incruntata.

In primul rand copiii sunt singurii carora nu le este frica de viitor. Si spun acest
lucru bazandu-ma pe faptul ca ei au felul lor de a vedea lumea. In plus, ei isi
zidesc fericirea pe visuri iar povestile in care binele invinge raul fac parte din
realitatea lor. Cu cat cunoastem mai profund lumea din jur, cu atat intelegem ca
misterele ei nu ne vor fi niciodata dezvaluite in totalitate. Cu cat stiinta si
tehnologia avanseaza mai adanc in necunoscut, cu atat mai mult ele ne
indeparteaza de bucuria pura si simpla. Iata de ce, filosoful Lucian Blaga ne
impulsioneaza sa redescoperim copilaria, sa recunoastem lumea cu ochii unui
copil, cu naivitatea si inocenta unui spirit care crede aproape orice. Cei mici au
parte de senzatiile cele mai puternice, de trairile cele mai profunde deoarece ei
nu se joaca niciodata cu un anumit scop, joaca fiind scopul jocului lor.

In al doilea rand, dupa cum spune si ilustrul George Calinescu, "jocul nu e o

pierdere de vreme ci un exercitiu serios al tuturor puterilor spiritului. Departe de a
fi o distractie, jocul e o concentratie a sufletului, un moment de zvacnire a
fortelor.

In concluzie, va propun sa redescoperim joaca in tot ceea ce facem!

I. 13. („De-abia plecasesi” – Tudor Arghezi)

1. a se pleca; a-si pleca capul; a pleca urechea;

2. Cratima desparte doua parti de vorbire diferite si are rolul marcarii pronuntarii
într-o singura silaba a prepozitiei „de” si a primei vocale „a”, a adeverbului abia,
ajutând astfel la mentinearea masurii si ritmului versului.

3. Tot acel vis îngrozitor s-a dovedit a fi un semn pe care numai eu îl puteam
întelege.

    Din cauza suferintei a ajuns o umbra de om.

4. „Voiam sa pleci”, „voiam si sa ramâi”

5. Interogatia retorica din ultima strofa transmite cititorului lupta ce se da în

sufletul poetului între glasul inimii, care o vrea înapoi pe fiinta iubita „De ce-ai
plecat?”, si glasul orgoliului ranit „de ce-ai mai fi ramas?”

6. Teoria iubirii neîmplinite; motivul plecarii;

7. Prezenta marcilor eului liric (precum verbe si pronume la persoana I si a II-a
„te-", „am rugat”, „voiam”, „plecasesi”), împreuna cu cea a exclamatiilor („nu te-ai
uitat o data înapoi!”) si a întrebarilor retorice („de ce-ai plecat?”) marcheaza în
poezie lirismul subiectiv.

8. Ultima  strofa se realizeaza în întregime pe baza antitezei între glasul inimii

(cel neauzit) si glasul mintii eului liric (gândul cel dintâi). Indecizia din sufletul
poetului este redata în special în primul si ultimul vers „Voiam sa pleci, voiam sa
si ramâi/ [...]/ De ce-ai plecat?de ce-ai mai fi ramas?”. Retorismul întrebarii din
finalul strofei adânceste sentimentul melancoliei data de regretul eului liric în fata
deciziei sale de a renunta la iubire.

9. Titlul poeziei, constituit dintr-o locutiune adverbiala „de-abia”, lânga care plasat
e un verb la mai mult ca perfect (timp specific unei actiuni trecute si demult
încheiate), subliniaza durerea înca puternica din sufletul poetului. De asemenea,
persoana a II-a, singurul, a verbului sugereaza reprosul eului liric la adresa
iubitei, cuprins în forma unui monolog adresat din poezie.

I. 14. („Gri” – George Bacovia)

1. Pâinea coapta pe vatra bunicilor este cea mai buna din lume.

  Îmi va ramâne mereu în suflet vatra parinteasca.

2. Linia de pauza marcheaza o structura incidenta, separând vorbirea directa de

restul versului.

3. Inima de plumb; (greu)ca plumbul;

4. „ninge”, „gri”, „plumb”

5. Verbe, adjective posesive si pronume la persoana I: „mi-am zis”, „am oftat”,

„mea”.

6. tema solitudiniii; motivul plumbului, motivul iernii;

7. Epitetul metaforic „(zarea) grea” arata senzatia apasatoare pe care o resimte

eul liric, pâna si zarea îngreunându-se parca sub forta zapezii „de plumb”. Ideea
este întarita si de metafora „ninge gri” care adânceste starea depresiva a eului,
sentimentul de vid.

8. În ultima strofa a poeziei „Gri” Bacovia transmite o neagra melancolie data de

starea singuratate resimtita de artist în raport cu tot ceea ce îl înconjoara.
Aceasta stare este redata cu ajutorul imaginilor artistice, îndeosebi vizuale („iar
în zarea grea de plumb/ Ninge iar”) si al figurilor de stil bazate în special pe
cromatica monotona a peisajului „înnegri”, „gri”, „plumb”. Metafora „zarea grea de
plumb” adânceste apasarea uriasa din sufletul eului liric. Se remarca acea
concordanta, întalnita si în alte poezii bacoviene dintre monotoniadecorului
exterior si sentimentul depresiv care îl domina pe poet.

9. Titlul, construit simplu din adjectivul cromatic „gri”, motiv des întâlnit în opera
bacoviana, anticipeaza tema poeziei, sugerând tristete, deprimare, singuratate.
Se observa repetarea acestuia si în interiorul poeziei în sintagma „ninge gri” din
finalul fiecareia dintre cele doua strofe. De asemenea, devenind astfel un
laitmotiv, în poezie pot fi identificate o serie de elemente din câmpul sau
semantic „înnegri”, „plumb”, cu rol în adâncirea senzatiei de melancolie.

I. 15. („Amurg de iarna” – George Bacovia)

1. sumbru = întunecat, posomorât;

    orizont = zare;

2. Folosireacratimei marcheaza în ambele cazuri pronuntarea într-o singura

silaba a sunetelor finale din primulcuvânt si a celor initiale din cel de-al doilea
(valabil si pentru al doilea cu al treilea cuvânt), având rol în pastrarea masurii si
ritmului versului.

3. în amurg; în amurgul vietii;

4. „Câmpia alba – un imens rotund – ”;

    „Copacii rari si ninsi par de cristal”;

5. tema mortii, glul, motivul corbului;

6. Epitetul cromatic „câmpia alba” nu are o simpla valoare ornanta; el creaza un

contrast expresiv su termenii care evoca insistent culoarea negru (sumbru, corb),
imprimând viziunii poetice un caracter ireal.

7. Cea de-a doua strofaa poeziei continua descrierea tabloului trist de iarna din
prima strofa. Se observa constructia închisa marcata de aparitia versului „taind
orizontul, diametral”, atât în finalul acestei strofe, dar si în cel al primei strofe.
Astfel impresia creata este de stranie miscare în cerc. Spatiul poetic este
tensionat de imaginea repetata a miscarii corbului. Zborul corbului într-o directie
nedeterminata (în prima strofa) si întoarcerea lui în a doua strofa, sugereaza
repetarea obsesiva a miscarii ce devine o expresie simbolica a unei stari limita.

8. Titlul „Amurg de iarna” este semnificativ pentru aceste pastel simbolist,

sugerând prin conotatia cuvântului „amurg” sentimentul de vid, solitudinea
poetului aflat într-un spatiu închis, iar prin substantivul „iarna” – o lume pustie,
trista, agonizanta.
9. prezenta simbolului, a sugestiei;

    tematica: moartea, sentimentul vidului

I. 16. („Negru” – George Bacovia)

1. carbonizate = arse;

     parfum = miros

2. Linia de pauza marcheaza aici tocmai sfrsitul unei etape (amorul).

3. Flacara arunca scântei pe pamântul ud.

4. carbonizat, arse, mangal, sicrie;

5. tema mortii, motivul sicriului;

6. Metafora „noian de negru” semnifica o gramada de scrum. Totuleste ars,

culoarea dominanta este negrul mortii, peste tot sunt semne ale distrugerii.

7. Motivul centralal strofei este amorul. Poetul pare a fi supravietuit unei

experiente de cosmar carear fi putu avea loc în vis. Iubirea a murit de curând,
pentru ca este prezent verbul „fumega”, ceea ce ar însemna ca arderea nus-a
produs de mult. I se asociaza „parfumul de pene arse”, cadere si moarte. Focul si
ploaia, prezente în text, sunt ambele elemente ce duc la dezagregare. Reluarea
în ultimul vers a metaforei „noian de negru” duce cu gândul al un sfârsit de lume
material si sufletesc.

8. Adjectivul „negru” reprezinta un simbol des întâlnit în poezia bacoviana.

Acesta sugereaza prin repetarea obsedanta ideea mortii prezenta în toate
elementele din jur.

9. Dorinta simbolistilor era aceea de a nu numi în mod direct stari sau

sentimente, ci de a le sugera prin intermediul simbolului. Astfel, în aceasta
poezie, ideea mortii este sugerata prin dezagregarea materiei („noian de negru”,
„carbonizate flori”) sau prin sfârsitul iubirii.

I. 17. („Pastel” – George Bacovia)

1. frunza, galbena;

2. Cratima desparte doua parti de vorbire diferite (conjunctia coordonatoare „si”

de pronumele „-i”), marcând elidarea vocalei „î”, consecinta fonetica fiind
pronuntarea într-o singura silaba a celor doua cuvinte. Se mentine masura si
ritmul versului.
3. a taia frunze la câini; a umbla de funza frasinelului;

4. „pica frunza/ si-i galbena ca tine”  imagine vizuala

    „iar eu în golul toamnei/ Cheman în aiurare..”  imagine auditiva

5. Prezenta eului liric în poezie este sugerata prin folosirea verbelor si

pronumelor la persoanele I si a II-a: „spune”, „chemam”, „-ma”, „tine”, dar sia
verbelor la imperativ: „ramâi”, „stai”, „spune”.

6. Punctele de suspensie, alaturi de linia de pauza, marcheaza grafic regretul

eului liric în fata alegerii facute, aceea de a renunta la iubire.

7. Tema poeziei este tipic bacoviana, pierderea iubirii asociata imaginii dezolante
a toamnei. În cea de-a doua strofa este prezentata plecarea iubitei, lasându-l în
urma pe poet într-o stare de deznadejde. Cadrul pustiu al toamnei vine sa
sublinieze tristetea, sentimentul de vid, care au pus stapânire pe sufletul poetului.
De asemenea, aceste stari sunt sugerate si prin utilizarea liniei de pauza sau a
punctelor de suspensie.

8. Desi intitulata „Pastel”, poezia bacoviana se constituie mai degraba într-o

descriere a trairilor poetului (un decor interior) pe fundalul unei toamne
agonizante, care pustieste natura.

9. simbolism  tematica (pierderea iubirii)

                      utilizarea simbolului

                      repetarea unor cuvinte sau sintagme

I. 18. („Ploua” – George Bacovia)

1. tina, ploua;

2. Utilizarea punctelor de suspensie în finalul primului vers exprima sentimentul

de deznadejde a eului liric în fata ploii nesfârsite.

3. În luna mai vremea este cea mai frumoasa de pe tot timpul anului.

    Nu mai pot merge la mare.

4. motivul ploii; motivul talangei;

5. forme verbale si pronominale de persoana I si a II-a : „n-am mai vazut”, „-mi”;

6. Epitetul personificator „grele (talangi) adormite” sugereaza un sentiment de
apasare, de deznadejde a poetului ca urmare a ploii. Aici ea cade neîncetat.
Impresia de sfârsit de lume este astfel amplificata de repetarea acestui cuvânt în
versul-refren al poeziei.

7. Un procedeu tipic simbolist este repetarea unui vers în poezie, cu valoare de

refren („Ah, plânsul talangii când ploua!”) ce sugereaza aici atmosfera
apasatoare, agonizanta.

8. Cea de-a treia strofa completeaza tabloul monoton al unei naturi înecate de
ploaie. Ploaia, în poezia bacoviana, nu vine sa purifice, nu este un simbol al
fecunditatii naturii, ci unul al dezagregarii materiei. Sentimentul vidului, al tristetii
pune stapânire pe poet.

9. O caracteristica a limbajului simbolist este sugestia. Utilizând simbolul sau

repetând anumite sintagme sau versuri sunt sugerate sentimente, stari ale
poetului (Aici agonia, deznadejdea, depresia, cauzate de ploaia nesfârsita).

I. 19. („Palind” – George Bacovia)

1. „pala lumina”, „noapte deplina”;

2. Cratima desparte doua parti de vorbire diferite, marcând pronuntarea într-o

singura silaba; astfel, contribuie la mentinerea ritmului si masurii versului;

3. O umbra de tristete îi rasari pe fata.

    Piata neagra din România s-a extins în ultimii ani.

4. „tristele becuri cu pala lumina”, „pustiilor piete”

5. Epitetele „tristele becuri” si „pustiilor piete” sugereaza o atmosfera monotona,

tipic bacoviana, în care pâna si lumina pare trista. Piata pustie este un decor des
întâlnit în poezia lui Bacovia, un spatiu în care poetul însingurat si dezamagit
bântuie.

6. lirism subiectiv  descrierea trasaturilor interioare ale poetului

                             marcile lexico-gramaticale ce marcheaza prezenta eului liric

(verbe si pronume la persoanele I si a II-a)

7. Ultima strofa are aceesi structura închisa, ca si primele doua prin repetarea în
debut si în final a aceluiasi vers („Sunt solitarul pustiilor piete”), cu valoare de
refren. Astfel se insinueaza gândul obsedant al singuratatii, al pustiului, ce îl
macina pe poet. Structura închisa a acestui ultim catren sugereaza la rându-i,
spatiul închis în care agonizeaza poetul, lipsit de orice speranta de a iesi din el.
Aceasta imagine dezolanta a eului liric bântuit de gândul mortii într-o piata
solitara, imagine schematica, obtinuta cu ajutorul unui numar mic de figuri de stil
(epitete), este un laitmotiv al liricii bacoviene ce trimite catre o tema tipic
simbolista: moartea prezenta în toate elementele lumii înconjuratoare.

8. Titlul poeziei, constituit dintr-un verb la gerunziu („palind”) trimite cu gândul la

un decor tipic bacovian, dominat de obscuritate, dar si la „palirea” sufletului
poetului, devenit o umbra ce bântuie prin pietele solitare.

9. – utilizarea versului cu valoare de refren

    – tematica: moartea, piata pustie.

I. 20. („Ţi-am împletit...” – Ion Barbu)

1. cununa = coroana

    grava = solemna

2. virgulele despart o structura (substantiv+adjectiv), în vocativ, de restul

propozitiei.

3. inima de piatra; cu mâna pe inima;

4. Nu mi-a spus unde pleaca.

    Lacul era dezmierdat de mii de unde aurii.

5. „Sa te înalti mai grava în cadrul tau de azur”

    „Asteapta infinita si limpede ca marea”.

6. Inversiunea „umeda [...] tiara” accentueaza semnificatia epitetului „umeda”,

care imprima ideea de maretie.

7. Titlul poeziei, constituit dintr-un verb la indicativ precedat de pronumele

personal „ti-”, arata atitudinea subiectiva a poetului si marcheaza adresarea
directa catre „slavita sora”, ce simbolizeaza de fapt creatia. Se anticipeaza,
astfel, înca din titlul, caracterul de arta poetica al textului barbian.

8. Poezie modernista,  „Ţi-am împletit...” apartine liricii subiective în primul rând

prin prezenta evidenta a eului liric, indicata de verbe si pronume la persoana I si
a II-a. Exprimarea ideilor si trasaturilor eului liric într-un limbaj atipic.

9. Barbu foloseste în poezia sa sugestia ca procedeu principal al limbajului

poetic. Poezia poate fi privita ca o arta poetica, al carui limbaj se caracterizeaza
prin ambiguitate, trasatura specifica poeziei moderniste. Mesajul poetic este
încifrat, relatia dintre poet – creatie sa fiind sugerata de utilizarea unor termeni su
sens conotativ, din crearea unor figuri de stil.

I. 31 (Dan Botta, Cununa Ariadnei)

1.                 înlantuiti = uniti;  melancolie = tristete.

2.                 Cratima din structura „Dumnezeieste-ntraripati” marcheaza elidarea

vocalei î si are scopul de a pastra ritmul si masura versului.

3.                 „Un cântec fara moarte as vrea sa cânt”.

4.                 Teme/motive literare: tema iubirii, motivul cântecului, motivul lunii.

5.                 Marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza prezenta eului liric în

textul dat sunt verbele la persoana I singular: „as vrea” si plural: „sa plutim” si
pronumele personale la persoana I singular: „ma” si plural: „noi”.

6.                 Metafora „Dumnezeieste-ntraripati de vânt” sugereaza înfocarea eului liric

si a iubitei sale si faptul ca sentimentele acestora, prin intensitatea lor, îi ajuta sa
se detaseze de zbaterile ce tin de sfera terestra, materiala, au o valenta
eliberatore si în acelasi timp le insufla vitalitate, un clocot interior.

7.                 Verbele la modul conjunctiv au rolul de a exprima dorinta eului liric de a fi

alaturi de femeia iubita si de a-si eterniza sentimentele de dragoste, idee
sugerata de verbul a cânta: „sa cânt”, „sa cânte”. Verbul „sa plutim” ilustreaza
dorinta eului liric de a depasi zbuciumul lumii materiale prin intermediul
sentimentelor lui înaltatoare si eliberatoare.

8.                 În ultimele doua strofe eul liric îsi imagineaza momentele finale ale iubirii
lui, creând o atmosfera melancolica, aflata în contrast cu cea dinamica, înfocata,
din incipitul poeziei. Sentimentul de tristete este ilustrat cu ajutorul epitetului
„bratul rece” si al  personificarii „Acelasi pescarus în larg va plânge”, care
sugereaza legatura permanenta dintre natura si eul liric, dar si cu al metaforei
„Melancolia va luci stelar”, prin care se face o noua trimitere la planul ceresc,
spre care tinde eul liric, plan aflat în opozitie cu cel întunecat al lumii materiale:
„Pe marginea de umbra a tunicei”. Este utilizat motivul mitologic al reginei
Berenice în cadrul unei metafore pentru a reda imaginea cerului înstelat care
pare sa atinga îndragostitii: „peste noi va ninge rar/ O pulbere din Coada
Berenicei”.

9.                 Cuvântul cântec, devenit un motiv al poeziei, simbolizeaza dragostea

eului liric pentru iubita sa, sentimentele lui înfocate pe care doreste sa le
eternizeze. În cea de-a doua strofa sensul simbolic al cuvântului este generalizat,
referindu-se la iubirea traita de toti îndragostitii, iar cântecul devine asemenea
unei vraji, o incantatie a iubirii: „Un cântec printre ani si un descânt”.

I. 32 (Emil Botta, Marea)

1.                 ,,frunze”; ,,valuri”

2.                 Cratima folosita în constructia ,,nu-mi da” are rolul de a marca elidarea
vocalei ,,î” din forma pronominala ,, îmi’.

3.                 Am fost la mare. (substantiv)

Parcul acela este mare. (adjectiv)

4.                 teme/motive literare: marea, valuri, uitarea, 

5.                 pronume si adjective pronominale la persoana I („mi”, „meu”, „ma”); verbe

la persoana I („nu stiu”, „nu vreau”, „sa uit”)

6.                 În partea a doua a poeziei se remarca acumularea de negatii pentru a

sublinia necesitatea linistii si a uitarii la care aspira eului liric. Astfel, prin
utilizarea adverbelor negative („nu”, „nici” – valoare adjectivala) ideea de
singuratate si de întoarcere catre sine este foarte bine evidentiata. 

7.                 Prin intermediul metaforei cu valoare de simbol marea este asociata cu

imaginea padurii, stabilindu-se o analogie între sunetul produs de valurile
„clocotitoare” si fosnetul frunzelor. Sintagma este folosita de doua ori pe
parcursul textului, o data la mijloc si o data în finalul poeziei, astfel fiind
accentuata asemanarea si realizându-se o simetrie a textului.

8.                 Incipitul poeziei reprezinta trezirea din somnolenta a unor forte interioare
care pâna acum parca nu s-au manifestat. Pentru a marca gradatia ascendenta
a agitatiei interioare sunt folosite figuri de stil, precum epitetul în inversiune
(,,clocotitoare valuri’’), metafora(,,digul pieptului meu’’), dar si diferite tipuri de
imagini artistice vizuale sau auditive („leganare de frunze”, „valuri…loveau”,
„talazuri cresteau”). Gradatia este marcata si de verbele folosite, trecându-se de
la ,,se trezeau’’ si ,,abia începea’’, la ,,loveau’’ si ,,cresteau”. Imperfectul, timp
verbal care exprima o actiune începuta în trecut fara a se preciza momentul
încheierii acesteia, face trimitere la faptul ca odata ce au iesit din starea de
latenta  fortele interioare nu mai pot fi stavilite, continuând sa-si faca simtita
prezenta permanent.

9.                 Titlul este reprezentat de un substantiv articulat hotarât – marea – care

denumeste metafora centrala a textului, ,,marea padurii”. Astfel, titlul sugereaza
asemanarea evidenta în perceptia eului liric dintre freamatul padurii si clocotul
marii, metafora amintita fiind explicitata pe parcursul textului liric.

I. 33 ( Mateiu I. Caragiale, Gradinile Amagirii)

1.                 ursuza = posomorâta;   taina= secret;

2.                 În primul vers, cratima leaga parti de vorbire diferite si este utilizata de
asemenea din necesitati prozodice (pentru mentinerea ritmului).

3.                 Muscata se ofilise deoarece nu o udase nimeni (sens propriu/ denotativ).

            Ea se ofilise de dorul celui drag (sens figurat/ conotativ).

4.                 Teme/ motive prezente în poezie: timpul, luna, umbra.

5.         Sentimentul predominant care se desprinde din poezie este tristetea,

acest lucru fiind  reliefat de atitudinea eului liric de a privi spre trecut cu nostalgie,
nefiind multumit de  prezent. Grupurile nominale indica faptul ca tristetea este
sentimentul dominant

      (,, tulburi nori”, ,,vazduhul vested”, ,,mohorâte flori”, ,,ursuza luna” etc.).

6.         În poezia ,,Gradinile Amagirii”, apare ideea trecerii ireversibile a timpului.

Eul liric simte ca nu mai poate aduce clipele trecute înapoi si încearca un
sentiment de nostalgie, cauzat de amintirea clipelor frumoase care tin de trecut
(,,în zadar vei cere viclenei naluciri/ Sa-ti mai învie-o clipa a stinsei fericiri”).

7.         Epitetul ,,vazduhul vested” are rolul de a descrie vazduhul, acesta fiind
lipsit de viata, mohorât, inducând un sentiment de tristete. Se creeaza o simetrie
între natura si starea eului liric, natura împartasindu-i parca suferinta.

8.         În ultima strofa a sonetului predomina sentimentul de tristete. Eul liric

regreta ca nu se mai poate întoarce în trecut, la perioada de tinerete pentru a
simti macar o clipa de fericire.

              Apare epitetul în inversiune ,,searbedele zori”, figura de stil menita sa

arate corespondenta dintre trairile eului liric si natura. Totodata, acesta are rolul
de a arata viziunea modificata a eului liric, lucrurile frumoase nemaiavând nicio
importanta pentru el. Inversiunea ,,amara soarta” arata cruzimea sortii care face
ca timpul, respectiv lucrurile frumoase sa treaca fara sa existe sansa de a le
întoarce.

9.         Titlul ,,Gradinile Amagirii” contine un termen concret (,,gradinile”) si unul

abstract (,,Amagirii”), care este personificat prin scrierea cu majuscula. Astfel, se
arata existenta unui loc aflat în constiinta eului liric, spatiu legat de clipa
prezenta, clipa în care nu mai exista decât amagirea.

            Câmpul semantic dominant din poezie este acela al tristetii (,,s-a ofilit”,
,,ursuza”, ,,tulburi”, ,,vested”, ,,vei plânge”, ,,amara”, ,,mohorâte”, ,,searbedele”),
aratându-se starea eului liric – regretul dupa ,,apusa tinerete”. Spatiul imaginat,
gradina, trimite initial cu gândul spre o imagine a frumosului, a armoniei dar prin
adaugarea celui de-al doilea termen (amagire) se evidentiaza ideea ca totul nu
este decât o iluzie, o imagine a efemerului.

 I. 34 (G. Calinescu, Neoromantica)

1. Coama bogata a calului demonstreaza ca este bine îngrijit.

    Pe coama acestui deal se cultiva pomi.

2.  În structura „Descoperit-am” cratima marcheaza scrierea inversata a formei

verbale la timpul perfect compus.

3.  „Funebra turla sumbra printre molifti si pini”

4.  poetul, natura,motivul codrului, motivul lacului

5.  Verb la persoana I singular – “Descoperit-am”; pronume la persoana I – „îmi”,

„eu”.

6.  Repetitia enumeratiei „solemn si elegant” realizeaza  paralelismul între prima

si ultima strofa, relevând asemanarile dintre „Poetul” de acum un secol si eul liric,
figura de stil creionând atitudinea specifica poetului romantic pe care o preia si
eul liric.

7. Motivul lacului este unul specific romantismului, prezenta sa în poezie ajutând

la conturarea universului poetic romantic care constituie tema textului. Astfel
lacul reprezinta un element ce apartine spatiului exterior poetului si care îl
inspira, creatia romantica accentuând relatia dintre om si natura.

8. Ultima strofa marcheaza trecerea la lirismul subiectiv, eul identificându-se cu

poetul romantic de acum un secol al carui univers este descris în strofele
anterioare. Reluarea epitetului „tilindrul cel gigant”, a imaginii redingotei si a turlei
realizeaza paralelismul cu prima strofa, exprimând asemanarile eului cu un poet
romantic de altadata, preluând de la acesta atitudinea eleganta, observându-se
si trecerea de la timpul imperfect folosit pentru descrierea “Poetului”, la timpul
prezent, la neoromantism. Se reia motivul apei, din care „ies sirene si undine”, si
motivul codrului care constituie o metafora pentru universul liric romantic, întrucât
natura si mitologia sunt teme predilecte ale romantismului pe care le va aborda si
eul liric în ipostaza de poet, idee ilustrata de metafora „eu ma pierd în codri
solemn si elegant”.

9. Poezia are ca tema poetul romantic si universul sau liric, primele trei strofe
realizând portretul unui poet de acum un secol si proiectând în exteriorul sau
marile teme ale creatiei romantice, pentru ca apoi eul liric din prezent sa creeze
tot în maniera romantica desi curentul apusese, ceea ce explica titlul –
reinventarea romantismului prin folosirea stilului specific curentului, sugerat de
dublul epitet “solemn si elegant”, si reluarea motivelor literare ale acestuia, dar
într-o maniera “neoromantica”.

I. 35 (Vasile Cârlova, Înserare)

1.                  cu ochii în soare, soare cu dinti

2.                 Din punct de vedere fonetic, apostroful marcheaza accidentala a vocalei

„e” si pastreaza masura si ritmul, conferind oralitate stilului.

3.                 „cevasi”, „sgomot”, „blajana”

4.                 teme/motive: natura, luna, singuratatea s.a.

5.                 marci ale eului liric: pronume si verbe la persoana I: „tiu”, „eu”, „ma”.

6.                 Expresivitatea limbajului poetic apare prin intermediul figurilor de stil

(epitete –

„placuta vreme”, „trista vale”, repetitia – „încet, încet”, personificarea – „luna[...]îsi

cauta de cale adesea multumind”), care ajuta la formarea imaginilor artistice
extrem de sugestive.    

7.                 Atât tema poeziei (natura) cât si numeroasele motive (noaptea,

singuratatea, luna si stelele, visul) justifica încadrarea textului în lirica de
inspiratie romantica. O alta trasatura romantica a versurile este comuniunea ce
se stabileste între om si natura; singuratatea naturii se confunda cu singuratatea
eului liric.  

8.                 Atmosfera strofei este de melancolie, tipic unei creatii romantice. Motivul
lunii este predominant, acesta generând o serie de imagini vizuale(„câmpiile
albind”). În ultimele doua versuri, aceasta este personificata. Senzatia de
armonie este data de perfectiunea astrului selenar care domina totul („si plina de
placere, cu frunte mai blajana / Îsi cauta de cale adesea multumind”). Prin
repetitia „încet, încet…se urca”, dar si prin locutiunea verbala „îsi cauta de cale”
se creeaza imagini vizuale care arata miscarea de alunecare a lunii fiind abia
perceptibila. În aceasta strofa, Vasile Cârlova realizeaza un tablou nocturn în
care se asterne linistea odata cu aparitia lunii „vremelnica stapâna”.
9.                 Titlul „Înserare” face trimitere la  motivul principal al textului, sugerând în
plan secundar si armonia naturii cu sentimentele de solitudine ale elui liric, care
sunt parca mai accentuate odata cu lasarea serii. Fiind un substantiv nearticulat
se creeaza senzatia unei repetabilitati, a unei stari de continua detasare în fata
tumultului vietii („P’acea placuta vreme, în asta trista vale,/ De sgomot mai de
laturi eu totd’auna viu.”).

(Ruxandra Manea, 12 L; coord. prof. Luminita Paraipan)

I. 36 (George Cosbuc, Pastel)

1.         „padure”; „mac”

2.         Cratimele din structura „si-adoarme-apoi” au fost utilizate pentru a marca

rostirea legata a celor trei cuvinte. Rolul prozodic al cratimei consta în pastrarea
masurii si a ritmului versurilor..

3.         E vara, deci se întuneca mai târziu.

       I s-a întunecat fata când m-a vazut venind spre el, credea ca o sa-l cert.

4.         tema – natura; motivul –  înserarea

5.    liniste

6.         Personificarea „Din ochi clipeste-ncet cicoarea/ si-adoarme-apoi si ea”

exprima starea de liniste redata de contemplarea naturii, cu puternice reverberatii
în sensibilitatea eului liric. Aceasta personificare are rolul de a crea o  atmosfera
în care linistea totala îsi pune amprenta si asupra vegetalului.

7.         Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a  transmite ideea

eternizarii naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul
fascinant al înserarii: „bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugereaza
încremenirea naturii cuprinsa de o liniste profunda.

8.         În a treia strofa a pastelului este prezentat un tablou static, care

întregeste starea de liniste ce a cuprins întreaga natura în momentul înserarii, 
stare la care fac trimitere si strofele anterioare. Descrierea surprinde trecerea de
la crepuscul la noapte, prin imaginea vizuala: „amurgul moare…/ Da semne
noptii din ponoare”. Personificarea „Ea-mbraca haine-ntunecate”, precum si
epitetul personificator „tacuta”, au rolul de a crea o atmosfera plina de mister. Se
remarca impersonalitatea vocii lirice, motivata fiind de faptul ca accentul cade pe
spectacolul naturii contemplate, o magnifica panorama surprinsa, parca, în toate
detaliile ei. Astfel singura marca a prezentei eului liric este deicticul personal
„eu”, din strofa a doua, care sugereaza relatia directa dintre om si natura.
9.         Titlul „Pastel” este sugestiv, indicând denumirea speciei liricii peisagistice,
utilizata doar în cadrul literaturii române. Astfel, titlul are rolul de a anticipa
descrierea unui colt de natura, în care poetul îsi exprima discret sentimentele,
prin intermediul  stihiilor si al vegetalului : „Prin visini vântul în gradina/ Catând
culcus mai bate-abia/ Din aripi, si-n curând s-alina”, „Din ochi clipeste-ncet
cicoarea/ si-adoarme-apoi si ea”. Treptat, orice trimitere spre ideea de miscare
dispare.

I. 37 (Aron Cotrus, Muntii)

1)                             degeaba;  necuprins

2)                             Liniile de pauza marcheaza o pauza în vorbire, realizata  în ambele

cazuri, pentru a delimita o constructie metaforica cu valoare apozitionala.

3)                             Ceea ce l-a determinat sa-si paraseasca drumul ales în viata a fost
sentimentul apasator de vina, de care nu putea sa scape.

Într-un moment al vietii în care pierduse sprijinul apropriatilor sai, singurul lucru
care îl motiva sa-si urmeze studiile era setea de cunoastere.

4)                             teme/motive literare: viata privita ca o lupta continua, muntii, lumina

etc.

5)                             „În coaja lui tirana”, „setea-mi”

6)                             Metafora „piedica-mi de huma”, este o figura de stil prin care eul liric
îsi exprima viziunea asupra relatiei dintre trup si suflet; astfel, partea fizica a
fiintei omenesti este vazuta ca un obstacol („piedica”) în calea obtinerii
desavârsirii spirituale, prin atingerea absolutului.

7)                             Modalitatea în care versificatia poeziei a fost conceputa poate fi

interpretata ca o încercare de a reda cât mai fidel starea interioara de neliniste
sufleteasca a eului liric, care nu poate fi încadrata la nivel structural de
constrângeri prozodice. Lipsa armoniei ritmului, masurii si a rimei ar putea
sugera, astfel, ideea de limitare a individului, în comparatie cu nazuintele sale.

8)                             Ideea poetica din ultima strofa este conturata printr-o paralela
realizata între conditia umana si cea a muntilor, iar încercarile eului liric de a
atinge absolutul sunt asemanate cu procesul de formare al muntilor. Lupta vocii
interioare a poetului cu propriile restrângeri este redata printr-o serie de figuri de
stil : metafore („piedica-mi de huma”, „setea-mi de lumina”), o comparatie („ca
dintr-o strâmta ocna”), enumeratii („sa ies, sa scap, sa fug”), inversiuni („sufletu-
mi ce totul râvneste sa absoarba”) si epitete („omorâtor”, „slut”, „salbatic”,
„statornic” etc.). Comparatia vietii, vazute ca o lupta continua, cu fenomenul de
ridicare a muntilor, este evidenta la nivelul textului liric prin repetarea structurii
„ca voi” atât la începutul strofei, cât si spre sfârsitul acesteia.

9)                             Titlul poeziei poate contraria asteptarile cititorului. Initial accentul pica
pe  modul de formare a muntilor vazut ca o „revolta” împotriva ordinii naturale.
Deci, asa dupa cum anunta si titlul imaginea muntilor apare în prim-plan. Strofa a
doua însa, aduce o schimbare: încercarea muntilor  de a se ridica din „coaja”
pamântului este comparata cu dorinta eului liric de a-si depasi propriile
posibilitati, de a se elibera de tiparele neschimbatoare impuse fiecarui individ în
parte. Astfel, finalul poeziei sugereaza un sentiment al eului liric de tip eterogen,
manifestat atât prin admiratie, cât si prin invidia fata de puterea intrinseca a
muntilor.

 I. 38 (Nichifor Crainic, Desmarginire)

1.                 a-si lua inima în dinti; a avea o inima de aur; a-si calca pe inima; a pune
la inima.

2.                 Virgulele din versul „Iar tu, frumoasa lume, sa-mi pari o piatra seaca” au
rolul de a izola apozitia „frumoasa lume” de restul propozitiei.

3.                 amara = dureroasa, trista;  azur = albastru.

4.                 Teme/motive: tema dezmarginirii, motivul arhanghelului, motivul stelei.

5.                 Marci lexico-gramaticale prin care se evidentiaza prezenta eului liric în

textul dat sunt verbele la persoana I singular: „ma voi sui”, „voi deslipi”,  „voi
sfarâma”, „voi culca” si pronumele si adjectivele pronominale la persoana I
singular: „ma”, „meu”, „-mi”, „mea”.

6.                 Verbele din poezie sunt utilizate la timpul viitor deoarece ele exprima
dorinta eului liric de a se detasa de latura sa materiala („ma voi sui”, „voi deslipi”),
de a întreprinde o ascensiune catre absolut („voi sfarâma”, „voi culca”, „s-or
lumina”)  si de a accede la esenta, de a se contopi cu Divinitatea („Ma va-nvali”,
„m-oi topi”).

7.                 Esential în transmiterea mesajului poeziei este simbolul norului, care

reprezinta un intermediar între terestru si ceresc, între materialitatea de care eul
liric doreste sa se detaseze si absolutul la care el vrea sa acceada. Astfel, norul,
„salupa/Ritmata de arhangheli”, este cel care faciliteaza ascensiunea catre
Divinitate a eului liric.

8.                 Ultima strofa a poeziei înfatiseaza finalul ascensiunii eului liric si

accederea lui la absolut. Oximoronul „crestete de hau” sugereaza imaterialitatea
planului ceresc si imposibilitatea lui de a fi raportat la lumea terestra. Metafora „O
pretutindeneasca vibrare de lumina” simbolizeaza idealul pe care eul liric doreste
sa-l atinga, iar metafora „m-oi topi în boare de muzica divina” ilustreaza
dematerializarea acestuia si contopirea lui cu Divinitatea, reprezentata cu ajutorul
epitetului „muzica divina”. Metafora  „Despovarat de zgura parerilor de rau”
sugereaza detasarea de grijile  si regretele inerente trupescului odata cu
atingerea spiritualului.

9.                 Titlul „Desmarginire”, care prefigureaza tema poeziei, sugereaza

eliberarea de materialitate a eului liric, desprinderea acestuia de lumea terestra
si de constrângerile temporale si spatiale si accederea lui la absolut, la Divinitate.

 I. 39 (Leonid Dimov, Sa fie

iarna)                                                                                               

1.                 jale – tristete; naluci – fantasme

2.                  „sa-nteleg” – În aceasta structura cratima marcheaza lipsa unui sunet

(vocala î) despartind doua parti de vorbire diferite si pastrând masura.

3.                 Fata se privea într-o oglinda sparta. – sens propriu

            Ochii sunt oglinda sufletului. – sens figurat

4.                 teme/motive: iarna, visul, firea, noaptea etc.

5.                 „A chipurilor în amurg plapând”

6.                 Prezenta eului liric în poezie se evidentiaza prin pronumele personale la

persoana I, singular („ma”, „mi) si prin verbul la persoana I singular („-nteleg”).

7.                 Titlul poeziei nuanteaza dorinta de a fi captiv unui aceluiasi timp. Iarna
capata conotatiile unui moment miraculos, în care nimic nu e surprinzator si totul
e posibil, element intermediar între divin si terestru, tarâm al minunilor în
contingent. Modul conjunctiv cu valoare imperativa subliniaza doleanta eului liric
de stagnare, conservare  a acestui timpului. Valoarea imperativa, de care
aminteam, sugereaza intensitatea sentimentului, dorinta puternica de a se
abandona într-un timp încremenit. Iarna ar mai putea sa sugereze lumea
launtrica a eului liric. Prizonier al cotidianului, acesta doreste sa se afunde în
inconstient „pentr-un ev întreg”, într-o lume de „preziceri si colinde”.

8.                 În primele trei strofe se face descrierea unui cadru oniric prin prezenta
unor ansambluri insolite. Un spectacol fabulos e creat prin gândurile eului liric.
Înaintarea în miraculos si configurarea acestui cadru ar putea traduce o
rezistenta a eului liric la constrângerile si la limitele realului. Succesiunea
imaginilor ar putea fi interpretata ca o dorinta a acestuia de a înlatura barierele si
de a explora miraculosul. Astfel: „Cum roade visul firea cea aeve/ Cu fiecare
noapte mai adânc” sugereaza faptul ca acest plan secund al existentei este
întotdeauna prezent în orice „fire”. Personificarea visului care dirijeaza fiintele
miraculoase accentueaza capacitatea oniricului de a face din imposibil posibil.
Aparitia figurilor mitologice, legendare reliefeaza prin intermediul enumeratiei
„zei, meandri, eve/ si cavaleri” faptul ca în acest spatiu orice este realizabil.
Oximoronul fantasmelor care „gonesc usor” realizeaza sub forma unei asocieri
paradoxale, o imagine de miscare absurda, care vine sa demonstreze din nou
faptul ca în acest spatiu concretul se dizolva în abstract. Se observa, de
asemenea, structura simetrica a începutului celor trei strofe, prin care se
realizeaza câte o comparatie de fiecare data parca neterminata, în sensul ca nu
apare termenul cu care se face comparatia. („Cum roade visul…”, „Cum se lipesc
cu totii…”, „Cum nasc apoi naluci…”).

9.                 Expresivitatea  poeziei este data de aparitia figurilor de stil si de

elementele de versificatie. Poezia este formata din patru catrene, în primele trei
strofe configurându-se un cadru abstract, ireal. Acest lucru este sugerat prin
personificarea visului care dirijeaza figuri legendare. Motivul oglinzii subliniaza
limita dintre real si ireal „Cum se lipsesc cu totii de oglinda/ Sa treaca dincolo cât
mai curând”. Oniricul tinde spre invadarea realului, spre contopirea cu acesta
într-un spatiu metafizic, absolut. Însa acest lucru e împiedicat de bariera
reprezentata simbolic prin oglinda. Astfel jalea creste în  „tagma suferinda”, epitet
(gerunziu acordat) ce sugereaza dezamagirea provenita din imposibilitatea
fuziunii dintre real si ireal. Personificarea nalucilor care se plimba calare si
oximoronul „gonind usor” creeaza o imagine paradoxala care configureaza un
spatiu miraculos. Nalucile iau parte la „circul interzis pentru cei vii”, la spectacolul
accesibil doar celor care transcend din realitate în acest cadru oniric. În ultima
strofa tensiunea lirica se amplifica, iar prezenta eului liric se face simtita prin
pronumelor personale la persoana I, singular („ma”, „mi) si prin verbele la
persoana I singular („-nteleg”). Hiperbola „pentr-un ev întreg” sugereaza dorinta
eului poetic de a ramâne captiv unui timp abstract, ordonarea timpului dupa
succesiunea ireversibila a fenomenelor sa se anuleze, timpul sa îsi piarda
esenta, iar el sa patrunda într-o alta forma a existentei „pentr-un ev întreg”.
Expresivitatea lirica este, astfel, cât se poate de bine conturata.

I. 40 (stefan Augustin Doinas, Iedera îndragostita)

1.  „arhitrava” , „coloane”

2. În versul „Ah, de-atunci suvoaie-ntregi de clipe” este utilizata virgula pentru a 

marca interjectia „ah”.

3. a sterge de pe fata pamântului, a intra în pamânt de rusine

4.  tema creatiei, motivul timpului

5. Scrierea cu litera mica la începutul unor versuri se justifica prin faptul ca poetul
a utilizat ingambamentul care consta în continuarea unei idei poetice în versul
urmator, fara a marca aceasta printr-o pauza. Autorul foloseste acest procedeu,
des utilizat din perioada modernista pâna în prezent,  pentru a evidentia mai bine
o idee poetica, pe care o dezvolta de-a lungul mai multor versuri...

6.  epitet dublu: „Iat-o: frunza palida, sihastra”, personificare: „Iedera-mbatata

de   cuvânt”

7. Alternarea modurilor si a timpurilor verbale face cititorul sa surprinda câteva

secvente ce amintesc de o desfasurare epica. În prima parte a textului observam
aparitia imperfectului, indicând actiuni durative, în cazul carora nu se poate
preciza momentul încheierii lor: în vreme ce mesterul „înalta”, iedera „încerca”
zadarnic sa se prinda de piciorul lui. Dupa ce mesterul îi adreseaza chemarea
prin imperativul „vino”, iederea, ademenita de cuvânt, începe sa urce, iar toate
actiunile ei vor fi numite de acum de verbe la indicativ, timpul prezent („musca”,
„se alinta”, „deschide”, „misca”).

8. Textul este conturat pe baza unei fantezii ce îmbraca o poveste inedita de

dragoste între mester si planta firava, timida, prezentata metaforic. Initial,
aceasta este retinuta, sfioasa, însa odata ce mesterul o invita sa-i fie alaturi,
prinde curaj iar dragostea lor se va pierde în timp „suvoaie- ntregi de clipe”.

Ultimele 7 versuri încep prin imperativul „iat-o”, care dinamizeaza

atmosfera poeziei, sugereaza surpriza eului liric în momentul aparitiei iederei.
Urmeaza o ampla personificare a sa, construita cu ajutorul figurilor de stil: epitet
multiplu („frunza, palida, sihastra”), metafora („glezna pietrelor”) si a imaginilor
vizuale („suind cu soarele pe dungi”, „misca brate gingase, prelungi”). Odata ce a
gustat din fructul dragostei, iedera începe a-si manifesta sentimentele prin
miscari lente, gingase : „se alinta”, „linge”.

9. Limbajul poetic în poezia data se caracterizeaza prin expresivitate oferita de

multitudinea figurilor de stil epitete „frunza, palida, sihastra”, metafore „glezna
pietrelor”, repetitii „si mereu, mereu îsi ia avânt”, personificari „iedera-mbatata de
cuvânt”, prin imaginile artistice folosite - imagini vizuale: „iat-o: frunza palida,
sihastra”, cât si prin interjectia din versul: „ah, de atunci suvoaie-ntregi de clipe”
si prin imperativul „iat-o” ce denota implicarea eului liric si ofera o culoare vie
atmosferei sugerate de poezie.

I. 41 (stefan Augustin Doinas, Balada întrebarii lui Parsifal)

1. tânjea = zacea; cumplit = teribil.

2. Cratima din versul „Durerea-l bântuia ca o fanfara”, are rol de a marca elidarea
vocalei î , realizându-se totodata si pronuntia legata a celor doua parti de vorbire
diferite (substantiv/pronume personal, forma neaccentuata).

3. E în floarea vârstei.
4. „Padurile – schelete care tipa”; „si apele, sleind, stagnau solemne”

5. teme/motive: natura, castelul, apele

6. În primele patru versuri, prin diferite trimiteri se realizeaza personificarea

castelului aflat „într-o vale legendara.” Comparatia „Durerea-l bântuia ca o
fanfara” accentueaza ideea conform careia castelul resimte la rândului lui, fiind
personificat, durerea bolii stapânului.

7. Boala Regelui Pescar pare sa fi afectat toata fire. Natura întreaga respira a
boala. Imaginile vizuale care puncteaza acest lucru sunt cât se poate de
elocvente prin enunturile eliptice care le cuprind „Padurile - schelete”, „stresinile
toate-ntr-o aripa”. Nicio înaltare nu mai este posibila, vazduhul însusi fiind târât
prin noroi, într-un mod fortat dupa cum arata si comparatia „ca un sclav”.
Metafora prin care imaginea padurilor este apropiata de cea a unor schelete,
amplifica zbuciumul naturii care vibreaza la aceeasi intensitate cu suferinta
Regelui Pescar. Cântecul îsi pierde menirea de a exprima frumosul si ajunge
doar sa se transforme într-un vuiet care anunta haosul creat de aceasta stare
apasatoare. Epitetul metaforic „vântul galben”, sugereaza si el boala grea care a
contaminat tot locul. 

8. Balada desemneaza specia genului epic care dezvolta un subiect istoric,

legendar sau mitologic, având si pasaje de lirism. Fragmentul citat se încadreaza
în definitia speciei. Incipitul marcheaza o atmosfera de poveste, în vreme ce
natura este prezentata ca într-un pastel.

9. Caracterul descriptiv al secventei citate este dat pe de o parte de faptul ca se

prezinta un tablou prin detaliile sale specifice („câmpie legendara”, „apele, sleind,
stagnau solemne”, „Vazduhul tras prin tina”), iar pe de alta parte de prezenta
grupurilor nominale, specifice unei descrieri („vechi castel”, „cumplit zugrav”,
„vântul galben”).

 I. 42 (Geo Dumitrescu, Banala)

1)     firesc = natural ; urasc = detest

2)     Prezenta punctelor de suspensie în versul „ca as vrea sa fi întotdeauna a

mea…” se justifica prin nevoia de a accentua intensitatea  sentimentelor eului
liric fata de iubita.

3)     Am strâns mâna de la mâna si am cumparat ceva frumos.

      si-a imaginat povestea mea cu ochii mintii.

4)  „m-am gândit ca esti frumoasa”; „cu toate ca esti frumoasa”

5)  teme / motive literare : iubirea, sarutul

6) Enumeratia „ca esti frumoasa, ca te iubesc, ca as vrea sa fii întotdeauna a

mea…” are rolul de a  scoate în evidenta sentimentele pe care eul liric le are fata
de femeia iubita. Doar gândul la frumusetea iubitei, trezeste în el dorinta de a o
avea toata viata alaturi. Puritatea acestei nazuinte este subliniata de epitetul
dublu „gând cuminte si firesc”. Sentimentele lui îi apar drept o consecinta
fireasca a reprezentarii iubitei.

7) În a doua strofa, poetul concentreaza întreaga  lor „poveste” de îndragostiti, 

în  câteva imagini vizuale ce redau intensitatea dragostei traite. Comparatia „totul
e roz si plin ca în literatura”  sugereaza  ineditul sentimentelor resimtite de
îndragostiti, care nu pare a fi real. Prin cea de-a doua comparatie „totul  e …ca
într-un refren de tangou” poetul face trimitere la pasiunea  ce caracterizeaza
povestea lor de iubire în a caror brate se lasa purtati  fara nicio retinere.

Ultimul vers al strofei reprezinta apogeul  pasiunii celor doi, împlinirea

fizica a dragostei pe care amândoi o simt unul fata de celalalt printr-un sarut.
Cele trei puncte de suspensie „în clipa asta ti-am simtit buzele pe gura…”  au
rolul de a  accentua  emotiile traite de eul liric si implicarea afectiva a acestuia. În
acea clipa tot ceea ce-i înconjoara pare ca dispare.

8) Titlul poeziei, format doar din adjectivul „banal”, pare initial în opozitie cu ideile
poetice ale textului. Astfel se poate observa  cum  la început dragostea  este
acaparatoare, intensa  fiind prezenta în orice gând  „m-am gândit ca esti
frumoasa, ca te iubesc, ca as vrea sa fi întotdeauna a mea..”. Însa, dupa ce
punctul culminant al pasiunii ce îi cuprinsese pe îndragostiti  se consuma: „În
clipa asta ti-am simtit buzele pe gura...”,  iubirea începe treptat sa  îsi piarda  din
culoare si din farmec, iar cei  doi iubiti sa nu ramâna cu nimic altceva  decât cu o
amintire  care acum li se pare „Banala”.

Daca raportam titlul la contradictia cuprinsa în ultima strofa („desi faptul ca

te iubesc îmi apare evident”/„nu stiu de ce te urasc în acest moment”) apare o
noua explicatie. Sentiment inefabil, iubirea poate conduce de multe ori la stari
contradictorii, un motiv pentru a considera toata aceasta poveste de iubire ca
fiind una banala.

9) Poezia citata este una de dragoste, având în vedere tema acesteia (iubirea),
dar si faptul ca întregul monolog liric este adresat iubitei („as vrea sa fii
întotdeauna a mea”, „ m-am gândit ca esti frumoasa”, „În clipa asta ti-am simtit
buzele pe gura”).

(Diana Ionescu, 12 L; coord. prof. Luminita Paraipan)

I. 43 (Mihai Eminescu, Iambul)

1. vers = stih

    trezind = desteptând.

2. Punctele de suspensie marcheaza o întrerupere a enuntului, o pauza afectiva

în text; ele  pot marca si o stare de melancolie, reflectii asupra propriilor
conceptii.

3. Afirmatia mea l-a lasat cu gura cascata.

   E toamna în sufletul meu.                                                

4. „s-auzi în el al undei sopot” / „versul cel mai plin”

5. tema creatorului/conditia poetului, motivul inspiratiei poetice, melancolia,

iubirea.

 6. Comparatia „masura/…plina e ca toamna mierea-n faguri” vine sa evidentieze

si sa ridice la rang înalt elementul prozodic: masura este asemanata cu dulceata
si abundenta mierii în anotimpul precursor iernii. De asemenea, se subliniaza
rolul important al prozodiei clasice în creatia lui Eminescu.

7. Strofa a doua debuteaza cu o exclamatie melancolica, semnul exclamarii fiind

însa înlocuit cu linia de pauza, sugerând întreruperea ideii poetice, a starii de
melancolie si revenirea la realitate, marcata grafic prin conjunctia adversativa
„dar”. Ideea poetica este redata prin substantivele aflate în relatie de antonimie:
„patima”- „ura”, prin epitetul în inversiune: „dulce glas”, menit sa-l caracterizeze
pe Amor. Versul al doilea, „trezind în suflet patima si ura”, sugereaza exprimarea
sentimentelor în poezie.

8. Titlul poeziei este alcatuit dintr-un substantiv articulat hotarât „iambul”,

sugerând ideea de unicitate a piciorului de vers, compus din doua silabe, care
este „cel mai plin, mai blând si mai pudic”. Reluarea lui în ultimul vers are rolul de
a pune în evidenta faptul ca întreaga poezie este „închinata” iambului.

9. Poezia se încadreaza în curentul romantism prin temele si motivele specifice

(tema creatorului, melancolia), accentul fiind pus pe sentimente, pe exprimarea
subiectiva a trairilor.

(Ramona Manica, 12 L; coord. prof. Luminita Paraipan)

I. 44 (Mihai Eminescu, Stau în cerdacul tau…)

1.                 senina = clara;  misca = freamata.

2.                 Cratima din versul „Deasupra-mi crengi de arbori se întind” are rolul de a
pune în evidenta pronuntarea împreuna a doua parti de vorbire diferite. Se
pastreaza totodata masura si ritmul versurilor.

3.                 Procedeaza cum vrei, atâta timp cât transferul nu va bate la ochi.

Prefera sa ramâna în întuneric, decât sa afle ca a fost tradat de propriul frate.

4.                 „mâna ta cea fina” , „umeri de ninsoare”

5.                 Teme/motive: iubirea, luna, stelele, ramuri.

6.                 Metafora „flori de umbra ma cuprind” este extrem de sugestiva în redarea

ideii de analogie între sentimentele eului liric si natura. Se creeaza o atmosfera
intima, de mister, arborii si florile nascând umbre în lumina selenara.

7.                 Strofa a doua debuteaza cu conjunctia adversativa „dar”, care muta

atentia cititorului de pe imaginea cadrului natural, redata în prima strofa, pe
imaginea iubitei care este privita. Fereastra, element recurent în lirica
eminesciana reprezinta, pe de o parte, hotarul dintre cele doua spatii – exterior si
interior – despartindu-i parca pe cei doi îndragostiti. Pe de alta parte, fereastra
este cea care permite privirii îndragostitului sa poata admira frumusetea si
gingasia celei pe care o iubeste. Epitetul „mâna ta cea fina”, precum si metafora
„În val de aur parul despletind” exprima senzualitatea celei care pierduta în
gânduri se uita în lumina. Relatia de apropiere dintre cei doi este evidentiata de
folosirea pronumelor personale de persoana I si a II-a: „eu”, „tu” si de adevaratul
ritual al privirilor celor doi.

8.                 Titlul sonetului este reluat în primul vers din primul catren, fixând cadrul:
„Stau în cerdacul tau...”. Atmosfera de intimitate este creata de acest cerdac,
desemnând un spatiu intermediar, un ansamblu domestic întrepatruns cu un aer
familiar. Multitudinea imaginilor artistice, în mare parte dinamice („vântul misca
arborii-n gradina”, „ în val de aur parul despletind”, „desfaci visând pieptarul de la
sân”, „încet te-ardici”), cât si figurile de stil ( epitetul „umeri de ninsoare”,
personificarea „stele tremura” etc.) contribuie la alcatuirea unui spatiu intim,
feeric, dominat de lumina selenara  „s-alaturi luna bate trist în geam”) deoarece
toate miscarile sunt abia resimtite. Observarea iubitei se face prin intermediul
unei ferestre, spatiu al oglindirii si al invaziei erotice, fapt ce presupune reveria
trairii. Feminitatea nuda, marmoreana, reflectând razele lunii, urmata apoi de
stingerea luminii („Încet te-ardici si sufli-n lumânare...”) învaluie îndragostitul în
efectele semiobscuritatii produse de o noapte senina. Vraja este atât erotica,
invadând spatiul sacru al intimitatii, cât si exterioara, contaminând natura.

9.                 Sonetul „ Stau în cerdacul tau...” apartine liricii intime si dezvaluie o tema
romantica. O modalitate de evadare, de data aceasta absoluta, specifica
romanticilor este reflectata  si aici, prin motivul visului, dar si prin tema naturii.
Avem de-a face cu o natura coplesitoare, asupra careia domina lumina selenara,
un motiv caracteristic curentului romantic. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii
semnifica ineditul liricii eminesciene, evidentiata si în acest sonet. Cultivarea
sensibilitatii, a imaginatiei si a fanteziei, minimalizând luciditatea si ratiunea este
un  alt argument în sprijinul apartenentei acestei poezii la curentul romantic.

I. 45 (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine..)

1.         clipa = moment, vreme; etern = vesnic, nemuritor.

2.         Cratima din structura ,,aducerile-aminte” aflata în versul,,Aducerile-

aminte pe suflet cad în picuri” marcheaza grafic rostirea împreuna/legata a celor
doua cuvinte pronuntate fara pauza, intrând în alcatuirea unei locutiuni
substantivale. Sub raport prozodic influenteaza masura si ritmul versului.

3.         Pentru el focul inimii e mai puternic decât ratiunea.

            Ochii sufletului îti arata adevarata fata a omului.

4.         ,,Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini  subtiri si reci”; ,,si parc-ai vrea a-mi
spune ceva...apoi suspini”

5.         Teme/motive: viata lipsita de noroc, visul/ reveria, moartea, amintirea

6.         Comparatia ,,batrân ca iarna” are rolul de a evidentia  motivul îmbatrânirii

iremediabile. Substantivul ,,iarna” evoca ideea de singuratate, neliniste, tristete,
aspectul de pustietate, lipsit de viata, fiind asociata cu vârsta celui care se
simte ,,batrân” din pricina departarii de iubita.

7.         Ultimele patru versuri încep cu exclamatia retorica ,,O! glasul amintirii
ramâie pururi mut”, aducând în prim-plan tema iubirii care mai traieste doar  prin
puterea amintirii, înteleasa ca amestec între fericire si nefericire. Folosirea
verbului la conjunctiv prezent, „ramâie” fara conjunctia ,,sa” indica dorinta de
respingere a ,,glasului amintirii”. Antitezele norocul (,,norocul ce-o clipa l-am
avut”)-nenorocul (,,viata-mi lipsita de noroc”), amintirea (,,aducerile-aminte pe
suflet cad în picuri”)-uitarea(,,sa uit pe veci”) evidentiaza trecutul ce sta sub
semnul norocului de-o clipa si prezentul visarii, pus sub semnul regretului,
melancoliei, dorintei de uitare. Alternanta prezent/trecut scoate în evidenta
efectele transformatoare ale iubirii. Amintirea  e modalitatea de eternizare a
iubirii, metafora ,,glasul iubirii”, sugereaza departarea fiintei de realitate. În
aceste versuri apare motivul îmbatrânirii iremediabile suferite odata cu pierderea
iubirii, epitetele ,,batrân si singur”, reprezinta un final melancolic si dramatic.
Trairile eului liric sunt contradictorii, limita expresiva a situarii între vis/iluzie si
realitate, dorinta si împlinirea acesteia creând la nivelul textului o expresivitate
deosebita.
8.         Titlul ,,Departe sunt de tine...” evidentiaza tema iubirii eterne, care
traieste prin puterea amintirii. Adverbul „departe” are dubla perspectiva, atât
locativa cât si temporala, având rolul de a sublinia distantarea în timp si în spatiu
a fiintei iubite. Trairile eului liric sunt contradictorii, bazate pe relatia atractie-
respingere. Întreaga poezie este o confesiune lirica realizata pe baza relatiilor
antitetice: vis/reverie-realitate, odinioara/altadata-prezentul clipei, noroc-nenoroc,
amintire-uitare. Folosirea verbelor la viitor ,,vei fi murit” proiecteaza sentimentul
iubirii în eternitate, un final melancolic si dramatic. Prezentul visarii este pus sub
semnul regretului, al melancoliei, dar si al dorintei de uitare, al refuzului asumarii
unei realitati banale. Trecutul este pus sub semnul norocului de-o clipa.

9.         Trasaturi romantice ale poeziei: imaginatia este principiul fundamental de

creatiei; antitezele romantice, generatoare de melancolie: norocul-nenorocul,
amintirea-uitarea; cultivarea emotiei si a sentimentului; universul ideatic al
poeziei dezvolta o gama variata de trairi si de emotii valorificate prin imagini
artistice: ,,singur lânga foc”, „vântul loveste în feresti”.

I. 46 (Mihai Eminescu, Din valurile vremii…)

1.                 umbra = amintirea; zadarnic = inutil;

2.                 Virgula este semnul grafic care în versul „Sa te ridic pe pieptu-mi, iubite
înger scump” desparte o apozitie dezvoltata  de restul enuntului.

3.                 Gestul lui m-a impresionat pâna la lacrimi.

Ai încalzit un sarpe la sân.

4.                 tema iubirii/ motivul visului

5.                 Structura de monolog adresat a textului este conferita de sintagme

precum „iubita mea”, „iubite înger scump”, dar si de utilizarea verbului la
persoana a II-a singular, modul imperativ „rasai”.

6.                     În metafora „iubite înger scump”, dubla determinare epitetica „iubite” si
„scump”, evidentiaza sentimentele puternice ale îndragostitului. Epitetul în
vocativ „iubite” transfigureaza iubirea, afectivitatea, iar epitetul „scump”
sugereaza imaginea perfecta a femeii în ochii îndragostitului.

7.                     Poezia eminesciana „Din valurile vremii…” se încadreaza în estetica

romantismului prin tema si motivele pe care le dezvolta: iubirea pierduta,
ireversibilitatea timpului, stelele, umbra, visul. De asemenea, predilectia pentru
marturisirea directa, sincera a propriilor sentimente, stilul confesiv poate fi un alt
argument în sustinerea acestei idei.
8.                      Metafora „Din valurile vremii…”, din care se constituie titlul, apare si la
începutul primului si ultimului vers, conferind textului simetrie. Titlul invoca
trecerea ireversibila a timpului, felul în care amintirile vin în prezent din „valurile
vremii”, aduc sentimente puternice, iar apoi încep sa scada în intensitate.
Punctele de suspensie reprezinta nostalgia, melancolia eului liric, dar si efortul
sau repetat de a-si aminti peste timp imaginea iubitei, care nu mai are contururi
clare odata cu trecerea timpului.

9.                      Prima strofa evoca nostalgia eului liric fata de timpul trecut, pentru
imposibilitatea de a trai în prezent o iubire ideala. Iubita este descrisa cu ajutorul
epitetelor („bratele de marmur”, „parul lung, balai”, „fata stravezie”, „zâmbetul tau
dulce”), a comparatiilor „stravezie ca fata albei ceri”, toate aceste figuri de stil
conturând un portret al femeii cu trasaturi specifice liricii eminesciene. Portretul
este desavârsit prin metafora „Femeie între stele si stea între femei”, evidentiind
frumusetea, perfectiunea iubitei. În ultimele versuri apare sentimentul de tristete
profunda, cauzat de neîmplinirea iubirii „În ochii fericirii ma uit pierdut si plâng”.

I. 47 (Mihai Eminescu, Peste vârfuri)

1.         slab de inima; din inima

2.         Cratima este un semn de ortografie, care marcheaza în prima structura

pronuntia legata a doua parti de vorbire diferite („inima-mi”), iar în cazul celei de-a
doua structuri elidarea vocalei „î”. De asemenea, folosirea cratimei ajuta la pastrarea
masurii si a ritmului.

3.         Mi-a promis câte-n luna si în stele.

            Ea are o inima mare.

4.         teme/motive: iubirea, natura, codrul, luna, melancolia

5.         „Peste vârfuri trece luna,/ Codru-si bate frunza lin”

6.         Inversiunea din primul vers („Peste vârfuri trece luna”) sugereaza apropierea
dintre spatiul cosmic si cel terestru, în scopul formarii unei armonii pentru a crea o
imagine de armonie. Epitetul  „lin” reda o adiere usoara si trista a codrului, care este
pusa în legatura cu starea de melancolie resimtita de eul liric.

7.         „Peste vârfuri” de Mihai Eminescu este o poezie romantica, întrucât are la
baza trasaturi specifice romantismului. Prima strofa este o descriere a cadrului
natural, în care apare ca element specific recuzitei romantice „luna”. Intensitatea
trairilor eului liric, starea de melancolie sub care se circumscrie poezia sunt redate si
prin întrebarile retorice care alcatuiesc ultima strofa.
8.         Titlul „Peste vârfuri” se regaseste si în primul vers al poeziei, si face trimitere
spre tema textului. Eul liric este îndurerat la gândul trecerii ireversibile a timpului;
timpul nu ia în seama aceasta suferinta, ci îsi continua drumul „mai departe, mai
departe” într-un ritm firesc, la fel ca trecerea lunii.

9.         Prima strofa a poeziei eminesciene descrie natura surprinsa în momentul
noptii. Imaginile vizuale („Peste vârfuri trece luna/ „Codru-si bate frunza lin”) alaturi de
imaginea auditiva („Melancolic cornul suna”) creeaza un tablou dominat de armonia
data de toate elementele naturii, care parca se completeaza reciproc. Toate
miscarile, sunetele sunt abia perceptibile fapt sugerat de epitetul „lin”, care reda
miscarea usoara a frunzelor din codru, dar si de epitetul personificator „melancolic”, 
care califica sunetul cornului. Inversiunile („trece luna”, „Melancolic cornul suna”)
creeaza o expresivitate deosebita a versurilor din primul catren. Sentimentul resimtit
în fata acestui cadru natural va fi unul de melancolie, la fel ca sunetul cornului.

I. 48 (Mihai Eminescu, La steaua)

1.      a face cale întoarsa; a o lua pe o cale gresita

2.      Virgula este folosita pentru a marca pauza ritmica din interiorul strofei,
marcând si coordonarea prin juxtapunere între propozitii.

3.      a pieri – a se pierde; amor –iubire

4.      teme/motive: steaua,dorul, noaptea

5.      Metafora „Icoana stelei” accentueaza importanta stelei, aproape divina.

Epitetul „noapte adânca” subliniaza imaginea cosmosului întunecat, învaluind
atmosfera într-o aura de mister.

6.      „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie”

7.       Poezia se încadreaza în lirica romantica deoarece apar teme/motive literare

specifice romantismului: noaptea, cosmosul, iubirea. De asemenea,
continutul meditativ si exprimarea gnomica reprezinta alte doua argumente în
acest sens.

8.      Titlul poeziei „La steaua” prezinta elementul principal al textului. Steaua
reprezinta punctul de reper al cosmosului dar si al întregii omeniri. Ea
lumineaza vietile oamenilor, dar de multe ori lumina stelei este vizibila dupa
ce astrul deja a disparut.

9.      În ultimul catren poetul compara iubirea, dorul care persista, chiar dupa ce
sentimentul s-a consumat, cu calatoria luminii emanata de o stea. Metafora
„al nostru dor/ Pieri în noapte-adânca” sugereaza faptul ca iubirea care se
stinge, nu dispare ca senzatie cu totul. Dragostea, la fel ca si cosmosul, este
 eterna. Ultimele doua versuri ale strofei fac referire la faptul ca în urma unei
iubiri vor ramâne amintiri vesnice. Poetul foloseste metafora „Lumina stinsului
amor” pentru a sublinia ideea ca întotdeauna omul care a fost înnobilat de
acest sentiment îsi va aduce aminte de frumusetea unei iubiri, care cândva i-
a luminat sufletul.

I. 49 (Mihai Eminescu, Noaptea…)

1.                 a se face foc si para; a-si lua un foc de pe inima

2.                 Rolul cratimei în structura  „Pe-ai mei ochi închisi ca somnul si  pe
fruntea-mi în mijloc” este acela de a marca pronuntia legata a celor doua parti de
vorbire diferite (prepozitia si articolul posesiv, respectiv substantivul si adjectivul
posesiv), pentru a conserva masura versurilor.

3.                 Ideea fratelui tau a facut lumina în gândurile colegilor.

Mihnea a fost mereu fruntea clasei, dar niciodata nu-i erau recunoscute meritele.

4.                 teme/ motive : iubirea, noaptea;

5.                 „ Noaptea potolit si vânat arde focul în camin;”

„ Lumânarea-i stinsa-n casa... somnu-i cald, molatic, lin.”

6.                 Tabloul iubirii este constituit în jurul atmosferei de liniste, de visare,

metafora „mintea îmi adoarme” sugerând linistea profunda si siguranta pe care le
ofera acest cadru îndragostitilor. De asemenea, somnul este cel care creeaza o
lume aparte, în care exteriorul nu mai are nicio importanta, comparatia „ochii mei
închisi ca somnul” demonstrând delimitarea acestui spatiu de cel real, de
cotidian.

7.                 Viziunea romantica a acestei poezii se realizeaza atât prin temele si

motivele sale (visul,somnul, iubirea si meditatia nocturna), exploatându-se zona
subconstientului si visului, considerat a fi mai consistent decât realul, cât si prin
prezenta numeroaselor figuri de stil cu rol de a accentua ideea iubirii absolute
desfasurata într-un cadru propice („potolit…arde focul”, „somnu-i cald,
molatic,lin”).

8.                 Motivul central al poeziei este evidentiat înca din titlu, simbolizând spatiul
romantic de împlinire, de desfasurare a iubirii absolute, aceasta nascându-se din
starea de contemplatie si de visare, în cadrul nocturn. Sentimentul dominant este
cel de liniste si chiar o usoara moleseala („somnu-i cald, molatic, lin”), iubirea
fiind încununata de puritatea iubitei („alba ca zapada iernii”) într-un momentul
propice visarii, al caderii într-o stare meditativa: noaptea.
9.                 Spatiul interior descris în prima strofa a poeziei este unul intim, fiind
surprinse detalii sugestive prin intermediul imaginilor vizuale („arde focul în
camin”, „Dintr-un colt pe-o sofa rosa”, „Lumânarea-i stinsa în casa”). Epitetul
dublu „potolit si vânat arde focul”, pe lânga sugestia cromatica subliniaza si
atmosfera calda, reconfortanta a odaii. Urmarind cu privirea jocul linistitor al
focului din camin, se realizeaza în mod natural trecerea spre o stare placuta de
somnolenta, calificata de trei epitete („somnu-i cald, molatic, lin”). În aceasta
atmosfera, pe care nimic nu pare s-o poata leza, ratiunea lasa locul starii de
reverie („mintea îmi adoarme” - metafora).

I. 50 Mihai Eminescu, De câte ori, iubito…)

1.      ostenite=istovite

pierzându-se=disparând

2.       În versul „Departe doara luna cea galbena - o pata", linia de pauza se
foloseste în interiorul enuntului pentru a delimita apozitia explicativa „o pata",
referitoare la „luna cea galbena". Linia de pauza are rol stilistic, deoarece atrage
atentia si asupra atitudinii afective a eului liric, marcând totodata intonatia
deosebita ce exprima admiratia.

3.      El a plecat departe de casa.

     Momentele petrecute împreuna sunt atât de departe…

4.      Metafora  „Oceanul cel de gheata” simbolizeaza imposibilitatea împlinirii

sentimentului de iubire, ca ideal al eului liric. Substantivul „oceanul" ilustreaza
distanta ce s-a creat între cei doi îndragostiti, iar gheata, imposibilitatea de a
strabate aceasta distanta. Epitetul personificator „priviri suferitoare" are ca rol
redarea starii de tristete ce survine odata cu pierderea iubirii.
5.      „pe bolta alburie, o stea nu se arata”; „o pasare pluteste cu aripi ostenite”;  
„pierzându-se-n apus”; „ma-ntunec si înghet”
6. Versurile poeziei fac distinctia între planul circumscris de natura si cel al
interioritatii eului liric. Între cele doua exista o evidenta legatura, deoarece starile
resimtite de eul liric odata cu pierderea iubirii, gaseste ecou în toate elementele
naturii. 
      7.   Contemplarea naturii prin descrierea peisajului cu puternice reverberatii
în sensibilitatea eului liric, precum si tema poeziei (iubirea pierduta) sunt doua
argumente care încadreaza textul în estetica romantica.
      8.   Titlul „De câte ori, iubito…” este reluat în incipitul poeziei pentru a
accentua suferinta provocata de rememorarea clipelor de fericire pierdute.
Vocativul „iubito” nu reda doar raportul relatiei dintre cei doi, ci sugereaza si
sentimentul de melancolie al eului liric, punctele de suspensie prelungind parca,
într-un timp nedefinit, acest sentiment. Structura „de câte ori” exprima frecventa
amintirii,  neputinta eului liric de a uita fericirea trecuta si devenita acum “ocean
de gheata”.
      9.   Incipitul poeziei reia titlul, „De câte ori iubito…”, exprimând suferinta eului
liric la amintirea iubirii trecute, care are efect dezolant asupra sensibilitatii
poetice, simbolizat prin metafora „oceanul cel de gheata” care-i chinuieste
sufletul. Revenirea iubirii, sugerata prin epitetul metaforic si cromatic „bolta
aurie”, este imposibila, întrucât la orizont nu se arata nicio stea – simbol al
deznadejdii. Luna, ca astru tutelar si martor al fostei iubiri, este palida de tristete,
ipostaza exprimata prin epitetul cromatic „luna cea galbena” si prin apozitia
explicativa „o pata”.

I. 51. (Horia Furtuna, Balada lunii)

1. tainuit = ascuns, secret; fugara = scurta, de moment;

2. Linia de pauza din versul „Din fiecare-ndragostit – poet” are rolul de a sublinia
prin izolare substantivul „poet”, de a evidentia astfel efectul farmecului “blând si
linistit” al lunii si totodata de a pastra, prin cezura, sonoritatea poeziei.

 3. a iesi în lume, cât lumea si pamântul, gura lumii etc.

4. motivul lunii, al iubirii, al visului

5. monologul liric adresat, descrierea

6. Sinestezia „Întâiul vis sub raza ta lunara/ Îsi fâlfâie din suflete pornirea” are
rolul de a îmbina imaginea vizuala cu cea auditiva pentru a personifica “întâiul
vis”. Metafora-oximoron „izvorul de dureri”, explicata prin apozitie (iubirea),
constituie un cliseu poetic eminescian, care trimite la ambiguitatea sentimentului,
reunind bucuria si tristetea.

7. Desi Horia Furtuna este un poet simbolist minor, discursul liric din Balada lunii
este mai curând romantic, deoarece poetul se foloseste de recuzita romantica
atât la nivelul continutului (luna, noaptea, visul, iubirea) cât si la nivelul expresiei:
invocatia retorica adresata lunii, descrisa eminescian („farmecul tau blând si
linistit”) ca obiect divin, pentru ca are puterea de a transforma omul în îndragostit,
iar îndragostitul în poet. Indicatia de gen – balada – pe care o contine titlul
poeziei constituie o alta trasatura specifica a romantismului.

8. Cea de-a treia strofa a poeziei contureaza rolul farmecului lunii, acela de a
metamorfoza fiinta umana întru frumos si armonie, de a face „Din fiecare om –
îndragostit / Din fiecare-ndragostit – poet”. Epitetele „blând” si „linistit” si
personificarea „alunecându-si raza-ncet” atribuite farmecului selenar au rolul de a
melancoliza omul, de a ilustra calea discreta prin care îl transforma pe om în
îndragostit si pe îndragostit în poet.
9. Titlul unui text literar reprezinta o cheie de interpretare a continutului textual,
definind pentru cititor un anumit orizont de asteptare. Titlul poeziei date este
alcatuit din substantivul „balada”, care reprezinta specia literara: cântecul
închinat lunii, iar doilea substantiv din titlu, „luna”, este laitmotivul poeziei. Acesta
este semnificativ, astfel încât poetul descrie admirativ prin intermediul versurilor
însusirile lunii si puterea acesteia de a schimba omul.

I. 52. (Barbu Fundoianu, Herta)

1. „ploaie”, „toamna”,”vântul”, „iedera”

2. Virgula marcheaza în vorbire o pauza scurta. În cazul primului vers al poeziei

Herta, virgula este folosita pentru a separa doi termeni dintr-o enumeratie („a
ploaie, a toamna”).

3. „Îti mai aduci aminte? Îti mai aduci aminte?”

4. motivul toamnei, al aducerii aminte, al trecerii ireversibile a timpului, al

spatiului natal vazut ca geografie mitica.

5. Prima secventa din textul liric dat descrie peisajul Hertei, tabloul naturii si al
târgului cuprins de toamna. Descrierea subiectiva este realizata înca din primul
vers prin imaginea olfactiva „miroase a ploaie, a toamna si a fân”, care are rolul
de a purta cititorul în universul satului moldovean. Urmeaza, apoi, numeroase
imagini vizuale „vântul nisip aduce”, „fetele asteapta în ulita murdara, „carute
fugarite de ploaie” care detaliaza peisajul trist si dezolant al târgului provincial
cuprins de toamna, de ploaie si de vânt. Se remarca abundenta grupului nominal
(substantive si adjective), timpul prezent al verbelor, prezenta indicilor spatiali si
temporali, figurile de stil variate – toate specifice textului literar descriptiv.

6. Metafora „zâmbet de iaz, de ses, cuminte” din a doua secventa a discursului

liric are rolul de a surprinde tineretea trecuta a batrânilor „de la casa cea veche”
Motivul toamnei din poezia Herta este o metafora a vârstei, iar sintagma „zâmbet
de iaz, de ses, cuminte” este ca o amintire a tineretii care luceste în ochii
batrânilor, împreuna cu sclipirea fugara a unor elemente din spatiul natal.
Amintirea vremurilor trecute, contemplate cu naivitatea copilariei.

7. Poezia Herta este realizata printr-o îmbinare a stilului traditionalist cu cel

modernist. Motivul aducerii aminte si al trecerii timpului sunt tipic traditionaliste,
iar descrierea unui peisaj tipic românesc, a satului/târgului provincial, apartine
ideologiei traditionaliste care cuprinde conservarea specificului românesc.
Discursul liric este creat prin folosirea unor termeni colocviali, neasteptati sau a
unor imagini menite sa socheze precum „ulite murdare”, „gâste, cu pantofi
galbeni”, „carute fugarite”, „grilajul de iedera coclit”, „...azi/ si stearpa si molâie ca
o convalescenta”, „linistea...mucegaieste”, toate marci ale modernismului. Tema
si motivele textului tin de curentul traditionalist, dar anumite imagini sunt create în
stil modernist.

8. Ultima secventa este ca o concluzie a discursului liric. Ideea poetica a

ultimelor cinci strofe este trecerea ireversibila a timpului si amintirea tineretii care
a ramas doar sub forma unor poze într-un album. Trecutul este „ascuns” în
pozele facute în tinerete, prezentul fiind doar o trista imagine plina de riduri,
vazuta în oglinda. Mijloacele artistice concretizeaza ideea poetica prin metaforele
„Ne-ascund atât de bine albumele cu clampa / de-alama, tineretea!” si „trecutu-i
lânga lampa”, prin imagini vizuale „plina e oglinda cu cute în obraz”, prin
comparatia expresiva „si stearpa si molâie ca o convalescenta”. Comparatia din
ultimele doua versuri aminteste de zilele copilariei lipsite de griji, linistite, de mult
pierdute „e-asa de lunga vremea”.

9. Limbajul poetic se caracterizeaza prin expresivitate datorita folosirii imaginilor

artistice „miroase a ploaie, a toamna si a fân”, „auzi cum ploaia stinge fanarele
cu gaz”, „plina e oglinda cu cute în obraz” si a figurilor de stil: comparatia  „si
stearpa si molâie ca o convalescenta”, epitete „factorul greoi si surd”, „tacerea
lunga si gri”, „albumele cu clampa de-alama”, metafore „linistea în lucruri de mult
mucegaieste”, „un zâmbet de iaz, de ses, cuminte”.

I. 53. (Octavian Goga, Sonet)

1. biserica, altarul.

2. În versul „si ele-adorm de tine alinate”, cratima este folosita pentru pastrarea
masurii medii a poeziei de 11 silabe, prin transformarea hiatului în diftong.

3. Mihai îl bate mereu pe fratele sau mai mic.

În partea estica a Europei bate Crivatul.

4. Poezia este un monolog liric adresat, pronumele personal „tu” din primul vers
având rolul de a exprima subiectivitatea, fiind o marca a tipului direct de
adresare.

5. O figura de stil prezenta în strofa a doua este personificarea „patimile…

adorm” prin care poeziei îi este atribuita însusirea omeneasca de a avea puterea
alinarii durerilor sufletesti, de a le face uitate.

6. Poezia Sonet de Octavian Goga ilustreaza caracteristicile traditionalismului

literar, prin cultul spiritului religios cu ajutorul poeziei devenite o „Biserica cu porti
neîncuiate” si prin prezentarea datinilor stravechi, precum mersul la biserica,
spoveditul, alinarea si purificarea sufleteasca. Poezia este de esenta spirituala,
ilustrând ideea de religiozitate prin valorificarea riturilor si a credintelor stravechi.
7. Scrierea cu majuscula a substantivului Poezie evidentiaza importanta acordata
de catre autor poeziei, personificarea ei si adresarea directa prin folosirea
vocativului, caz afectiv, oferind substantivului o pozitie-cheie, un rol central în
structura poeziei.

8. În prima strofa, ideea poetica (Poezia ca altar spiritual unde fiinta umana se
împartasesete cu tainele universului) este subliniata prin utilizarea pronumelui
personal „tu”, marca a tipului de adresare directa si a substantivului Poezie scris
cu majuscula ce are rolul de a prezenta de la început importanta deosebita
acordata actului de creatie, transformat într-un ritual religios. Poeziei îi sunt
atribuite însusiri omenesti cu ajutorul epitetelor personificatoare „tainica, curata
Poezie”; ea este tainica, putând fi înteleasa doar prin patrunderea în misterele ei
si curata pentru ca nu-i judeca pe ceilalti, având portile deschise pentru toata 
lumea, fara a face diferente. Metafora centrala a poeziei, „Biserica cu porti
neîncuiate”, dezvaluie legatura între poezie si religie, reliefând procesului de
transformare a poeziei în hrana pentru spirit.

9. Limbajul poetic se caracterizeaza prin reflexivitate, predispozitie spre

meditatie, prin cultul spiritului religios si valorizarea riturilor stravechi, dar si prin
expresivitate, realizata cu ajutorul figurilor de stil: metafora „Biserica cu porti
neîncuiate”, personificarea poeziei în sine, careia i se atribuie însusiri omenesti,
ascultând pacatele si oprind amarul, caracterizata drept „tainica, curata si senina”
si mai ales, prin utilizarea termenilor religiosi biserica, a spovedi si altar.

I. 54 (Octavian Goga, Iubirea mea)

1. crestetele = adâncul
2. În versul „Spre ceriuri bratele-si întinde sa-i vie dragul mire: Soarele!” cele doua puncte anunta
o explicatie, la nivel sintactic un atribut apozitional, si marcheaza totodata o pauza mai mica
decât pauza indicata de punct.
3. în fel si chip; în nici un chip; nu este chip
4. tema iubirii, tema naturii; motivul nostalgiei, al soarelui, al apei.
5. functia emotiva si functia poetica
6. Comparatia „asa-i iubirea mea, asemeni acestei largi cetati de unde” sugereaza imensitatea
sentimentului dominant – iubirea. Sintagma contine  si o metafora sugestiva, „cetati de unde”,
care semnifica maretia pura a lacului dintre munti.
7. Poezia este structurata ca o ampla comparatie între natura si iubire: uniunea simbolica a
elementelor firii, apa si soarele, este asemanatoare cu comuniunea sufleteasca dintre cei doi
îndragostiti. Adverbul de mod asa are rolul de a sublinia ideea ca iubirea, sentiment trait de eul
poetic, este profunda, misterioasa si statornica precum apele lacului de munte, înfiorate
permanent de atingerea razelor de soare.
8.În penultima strofa a poeziei, poetul ilustreaza, prin personificare, reactia undelor lacului în
momentul întâlnirii cu razele soarelui. Un animism simbolic strabate tabloul: „razele saruta fata
undei”, „spuma alba înfiorata'', „prelung si patimas tresare”, „tremur”. Termenii folositi apartin
câmpului semantic al sentimentelor împartasite, al pasiunii puse pe seama elementelor naturii.
Aparitia soarelui reprezinta trezirea la viata a lacului, iar stralucirea razelor da viata acestuia pâna
în adâncuri. Cuvântul hora semnifica bucuria adâncului.
9. Titlul unui text literar reprezinta o cheie de interpretare a continutului textual, definind pentru
cititor un anumit orizont de asteptare. Titlul poeziei Iubirea mea este format dintr-un substantiv
comun si un adjectiv posesiv si se afla în strânsa legatura cu tema iubirii prezenta în poezie.
Soarele alinta cu razele lui lacul asa cum iubirea alinta sufletul omului  Pentru eul liric iubirea este
cea care încalzeste sufletul si-i da viata, asa cum soarele vegheaza asupra lacului si-i trezeste
sentimente arzatoare. În esenta, metafora curcubeului sugereaza iubirea împlinita.

I. 55 (Octavian Goga, Batrâni)

1. plug, coasa

2.Cratima utilizata în versul „si-n barba plânge tata...” marcheaza elidarea vocalei
î si reducerea numarului de silabe prin evitarea hiatului. Astfel se pastreaza
masura si ritmul poeziei.

3.Verbul la modul conjunctiv, timpul perfect, repetat în ultimele doua versuri din
prima strofa, subliniaza regretul parasirii satului, vazut ca o matrice existentiala:
„Sa fi ramas fecior la plug, / Sa fi ramas la coasa”.

4. Prezenta eului liric se evidentiaza prin pronumele de persoana I: m, mi , eu  si

prin verbele la persoana I: „rataceam”, „sa fi ramas”, marci specifice ale
subiectivitatii poetice.

5. Textul poetic are o structura clasica : are cinci strofe, catrene. Masura este de
sapte-opt silabe, rima apare doar la versurile 2 si 4, ceea ce creeaza o sonoritate
ampla, prin rostirea versurilor doua câte doua.

6. Metafora „un stâlp la batrânete” din ultimul vers al strofei a doua evidentiaza
dorinta de a fi ramas în satul natal, pentru a fi un sprijin pentru parintii sai ajunsi
la batrânete.

7. Poezia Batrâni de Octavian Goga se încadreaza în lirica traditionalista prin

întoarcerea nostalgica spre lumea satului, vazut ca o matrice existentiala.
Regretul înstrainarii (motivul dezradacinarii, specific poporanismului) predomina
în întregul text poetic, eul liric raportându-se la trecut, la parinti si la sat ca la un
univers al credintei, al linistii sufletesti si al traditiei. De asemenea, expresivitatea
textului tine de recuzita traditionalista: tendinta de epicizare a liricului, figuri de stil
lipsite de ambiguitate, prozodie clasica.

8. Ultima strofa începe cu un adverb de mod „Asa…”, urmat de puncte de

suspensie, reprezentând o marca a implicarii afective. Melancolia trecerii timpului
este subliniata prin epitetul „bieti ”, alaturat substantivului „batrâni ”, dar si prin
verbul „va treceti”, cu nuante stilistice. Specific lumii satului, parintii îsi pun
nadejdea în credinta, singura ce le-ar putea alina absenta fiului iubit : „si plânge
mama pe ceaslov, / si-n barba plânge tata... ”

      Sentimentul de tristete se desprinde din întregul text poetic, fiind dat de
regretul înstrainarii.

9. Titlul unui text literar reprezinta o cheie de interpretare a continutului textual,

definind pentru cititor un anumit orizont de asteptare. Astfel, titlul Batrâni
evidentiaza mesajul textului poetic. Trecerea ireversibila a timpului este resimtita
de parinti, care sunt singuri si îsi asteapta fiul. Substantivul din titlu este
nearticulat, subliniind generalitatea, faptul ca regretul înstrainarii de cei dragi
poate apartine oricui a trait aceasta exeperienta.

I. 56 (Radu Gyr, Victorii negre)

1. tumult = zbucium; am strâns = am cuprins, am adunat

2. Cratima marcheaza elidarea vocalei a pentru mentinerea masurii si a ritmului

din versul respectiv, prin evitarea hiatului.

3. „în orice zi”, „cu atât”

4. Tema trecerii timpului, motivul mortii, motivul sensului existentei, motivul

învingerii fiintei de catre timp (al conditiei umane finite)

5. Utilizarea pers. I plural sugereaza ca tema poeziei este una universal valabila:
„ne credem stânci, ne vrem granit”. Toate afirmatiile din text sunt observatii ale
naturii umane în raport cu viata si cu moartea, pentru o mai buna identificare a
cititorului cu autorul.

6. „Ne credem stânci” : Metafora stâncii reprezinta aparenta putere si imortalitate,

calitati dorite de om si pe care uneori considera ca le are, ascunzând în interior
„viermi profunzi”: frica, slabiciune, fragilitate.

7. Pe parcursul întregii poezii observam tehnica ingambamentului, ideea poetica

nefiind enuntata într-un singur vers; versurile care încep cu litera mica sugereaza
continuitatea ideii.

8. Ultima strofa, concluzia discursului liric, este deschisa de o disjunctie pentru a

accentua, în acelasi timp, ideile din strofele precedente, puse în relatie cu
aceasta ultima idee. Este prezenta o nota de optimism, caracteristica oamenilor
care au trait momentul si l-au pretuit, caci acestia vor putea zâmbi la urma („în
loc sa izbucnim în plâns”). Ca mijloace artistice, poetul utilizeaza inversiunea („în
inimi dac-am strâns”), pentru a pastra rima si ritmul, si epitetul metaforic „zile vii”
(amintind parca de îndemnul „Carpe Diem”). Antiteza zâmbim – izbucnim în
plâns este sustinuta, la nivel sintactic, de perechea propozitie principala –
circumstantiala opozitionala, care pun în evidenta diferenta de atitudine a omului,
multumit cu meschina „izbânda” asupra zilei ce a trecut, în loc sa fie nelinistit de
faptul ca în ziua aceea ... a mai murit putin.

9. Titlul unui text literar reprezinta o cheie de interpretare a continutului textual,

definind pentru cititor un anumit orizont de asteptare. Titlul poeziei, Victorii negre,
se refera la victoriile mici, ce ne dau impresia puterii, dar care se afla, de fapt,
sub negura incertitudinii si a înfrângerii de catre forte mai mari decât noi. Acest
aspect este reliefat si de metafora miezului „viermuit”, caci aparenta este
întotdeauna alta decât esenta si victoriile trecatoare sunt, pâna la urma, înghitite
de moarte, oamenii fiind întotdeauna învinsi, prin conditia lor efemera.

I. 57 (Ion Heliade Radulescu, Zburatorul)

1. „nesatiu” – forma literara: nesat; „prinz” – forma literara: prind; „morele” –

forma literara: morile.

2. Rolul virgulei este acela de a izola substantivul în vocativ, marca a adresarii

directe.

3.  N-am nicio veste de la rude. N-am cumparat doua veste, ci una.

4. motivul literar al zburatorului, motivul comuniunii omului cu natura, motivul

noptii, al somnului etc.

5. Masura versurilor este de 13-14 silabe, iar rima este încrucisata.

6. Repetitia epitetului „înalta”, un superlativ afectiv, contribuie la accentuarea

impresiei de solemnitate si vraja, noaptea e „nalta” si vesmântul ei negru,
„semanat cu stele”, cuprinde ca o mantie imensa lumea în „bratele somniei”. Este
momentul aprinderii stelelor pe cer, al conturarii unui cadru nocturn de o
arhaitate primordiala, propice pentru aparitia Zburatorului. Se remarca la Heliade
tendinta spre înalt, larg, fiindca „obiectul liric nu poate trai la acest poet decât sub
regimul sublimului.”(Eugen Simion)

7. Lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa în mod

direct si, la nivelul expresiei, prin marcile subiectivitatii (marci lexico-
gramaticale prin care se evidenteaza eul liric): pronumele personal la
persoana I singular „-mi”, verbele la timpul prezent, persoana I singular
„tremur”; topica afectiva / cezura.

Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare, o estompare a prezentei eului liric

în spatiul poetic. Locutorul devine mai abstract, încât, în multe poezii
„obiectualitatea devine voce” (Wolfgang Kayser), parând ca se exprima pe sine,
încât nu mai este perceptibil nici un receptor al ei, deci nici un locutor. Eul liric
ramâne un observator discret al desfasurarii tabloului de natura prin fata
cititorului. În descrierea înnoptarii se remarca prezenta unui lirism obiectiv.
Pastelul – sinteza remarcabila între lamartinism si eresurile populare – este
dominat de liniste, motivul tacerii depline revine ca un laitmotiv. Lirismul eliadesc
este totusi  mai putin obiectiv fata de cel cosbucian.

Prezenta celor doua tipuri de lirism se justifica prin stuctura baladei (introducerea
mitului folcloric în poezia culta,  idilicul rural ).
8. În poezia Zburatorul a lui Ion Heliade-Radulescu, întâlnirea unei  fiinte stranii
are efecte ravasitoare pentru echilibrul tinerei fete: simturile îi sunt amplificate la
maximum, senzatiile sunt de o intensitate vecina cu durerea. Prezenta
Zburatorului se face simtita de la distanta, el fiind pretutindeni si nicaieri. În
contact cu o astfel de puternica sursa de energie, corpul tremura, napadit de o
exaltare extraordinara: „Ah, inima-mi zvâcneste!... si zboara de la mine! / [...] si
cald, si rece, uite ca-mi furnica prin vine, / În brate n-am nimica si parca am
ceva”, de o vibratie profunda, cuprinzând întregul trup, facându-l sa traiasca
sentimentul erotic cu o frenezie rara. Mânata de forte care depasesc cu mult
închipuirea, incapabila de a se stapâni, tânara fata trece succesiv de la o stare la
alta, fara oprire, de la bucurie la tristete si plâns. Transcrierea starilor fizice si
sufletesti este sugerata prin intermediul constructiilor exclamative si al punctelor
de suspensie cu valoare stilistica, ce au rolul de a accentua incapacitatea fetei
de a-si explica efectele unei „boli” misterioase. Antiteza reliefeaza starile
contradictorii pe care copila le traieste „îmi cere...nu-s ce-mi cere”, „n-am nimica
si parca am ceva”.

9. Versurile citate se caracterizeaza prin expresivitate si sugestie. În poezia

Zburatorul, impactul fiintei demonice cu tânara fata produce pulsiuni erotice
extraordinare. Relatarea starilor fizice si sufletesti pe care fata le percepe cu
îngrijorare este construita gradat, prin interogatii, exclamatii si vocative: „Vezi,
mama, ce ma doare!”, „Ca uite, ma vezi, mama?”. Dragostea se manifesta ca o
boala, prin simptome cu totul noi pentru tânara în sufletul careia sentimentul s-a
ivit pe neasteptate, ilustrate prin verbe si locutiuni verbale cu puternica forta de
sugestie: „pieptul mi se bate”, „un foc s-aprinde-n mine”, „racori ma iau la spate”,
„îmi ard buzele”, „obrajii-mi se palesc”, „inima-mi zvâcneste!”, „-mi furnica prin
vine”, „tremur de nesatiu”, „ochii-mi vapaiaza”. Fata este derutata, bulversata de
senzatiile contradictorii, aflate în antiteza.

Noaptea, în decorul unei lumi cufundate într-o liniste patriarhala, într-un paradis
terestru, se deschid caile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburatorul, înger si
demon în acelasi timp, încântator prin frumusetea lui neobisnuita. Oniricul ce
domneste asupra întregului peisaj cheama Zburatorul si aparitia acestuia se face
cu participarea întregii naturi: „Tacere este totul si nemiscare plina; / Încântec
sau descântec pe lume s-a lasat; / Nici frunza nu se misca, nici vântul nu
suspina, / si apele dorm duse si morele au stat”. Versurile redau o secventa de
timp încremenita ca în fata unui mare miracol, un tablou imobil, un univers ce se
poate întâlni în tablourile pictorilor modernisti: intruziunea straniului în real,
participarea lui la un eveniment se face cu discontinuitate, punând în evidenta
marile forte care unesc planurile cosmic si teluric. Lumea asteapta înfrigurata
sosirea fapturii ceresti, undeva la granita dintre real si ireal.

I. 58 (st. O. Iosif, Cântaretul)

1. pururea = mereu, totdeauna; trudit= obosit, ostenit

2.  Punctele de suspensie din a doua strofa confera o nota de mister asociata 
imaginii poetului si marcheaza întreruperea sirului vorbirii.

3.  a face umbra pamântului, a se speria (chiar si) de umbra sa

4. Verbele la conjunctiv exprima o actiune dorita, posibila, ele vizeaza o imagine

ideala a poetului.

5.  „pe fata lui de chin brazdata”

6.  Metafora „faurar de rime” se refera la conditia artistului. Este sugerata ideea
poeziei ca mestesug, ca arta. Poetul este un mestesugar, iar poezia pare a se
naste, ca la Arghezi, prin intermediul efortului creator. Poetul este cel care
„faureste”, care modeleaza poezia, ea pare sa fie o îmbinare miraculoasa între,
asa cum ar spune Arghezi, „slova de foc si slova faurita”.

7.  Poezia este o arta poetica deoarece în ea poetul îsi exprima ideile despre
conditia poetului („sa treaca nebagat în seama / ca si o umbra prin multime / ce
nici sa stie cum îl cheama”), viziunea despre arta, despre procesul de creatie si
despre rolul artistului „fauritor de rime”. La început, poetul pare a fi întruchiparea
„poetului damnat” ca în poezia simbolista, sau a celui romantic ca în poezia
eminesciana, dar de fapt el este reprezentarea poetului solitar, ce nu vrea sa fie
recunoscut de nimeni „el n-ar dori sa-l recunoasca / pe lume nimeni niciodata”,
„sa treaca nebagat în seama”, un poet ce pare sa aspire catre anonimat. Nu
omul în sine, fiinta biologica, reala, este important, pare a spune vocea poetica,
ci rodul creatiei sale trebuie sa fie cunoscut si împartasit de ceilalti.

8.  Ultimele doua strofe contureaza conditia artistului, dar si lumea în care acesta
vietuieste. Epitetul „trudit” sugereaza efortul depus pentru conceperea poeziei.
De asemenea, epitetul personificator „sihastra”, asociat casei, poate fi interpretat
ca o metafora ce sugereaza solitudinea, interiorizarea poetului si a universului
sau.  Strofa a doua vine sa întregeasca dorinta poetului de a se pierde în
anonimat. Ultimul catren se constituie într-o aspiratie a poetului care îsi doreste
sa se detaseze de aceasta data. El vrea sa-si înstraineze suferinta, împartind-o
celor multi  „sa-i para-o inima streina / ca sufera si plânge-n ele…”. Aceasta idee
de detasare este sugerata prin intermediul epitetului „streina”. Opera poetica
devine un bun spiritual al tuturor, o alinare pentru fiecare suflet. Interesanta este
ideea receptarii propriei creatii din perspectiva Celuilalt: suferinta, odata
sublimata în Text, se poate întoarce ca balsam sufletesc pentru însusi creatorul
acestuia.

9. Orice titlu genereaza un orizont de asteptare si induce un anumit nivel de

lectura a textului poetic. Titlul poeziei se constituie dintr-un substantiv cu valoare
metaforica „Cântaretul”, desemnând atât poetul cât si conditia sa. Asocierea
poeziei cu cântecul si a poetului cu un cântaret, ca în Antichitate, sugereaza 
caracterul orfic, muzical, melodios, armonios al poeziei.  Discursul liric confirma
asteptarile generate de titlu: poezia este o confesiune lirica despre statutul
poetului.

I. 59 (Emil Isac, Vânturile noptii...)

1. sa scape = sa salveze, sa elibereze; spaima = groaza, frica, teama

2. În structura „O, încete plânsul!”  virgula izoleaza interjectia afectiva o de restul

propozitiei; semnul exclamarii este folosit la sfârsitul unui enunt exclamativ, 
marcheaza intonatia imperativa a versului, punându-se în evidenta o stare
afectiva (tristetea, disperarea).

3. Mi-a raspuns cu promptitudine la întrebare. (a reactiona, a replica)                

Nu m-am asteptat sa nu-mi raspunda la scrisoare. (a scrie)

A raspuns exigentelor noastre. (a corespunde)

4. În poezie este prezenta tema naturii, evidentiata de motivul noptii, precum si

tema raului existential, evocata de motivul mortii si cel al singuratatii.

5. Verbul la pers. I    ma cufund, pronumele personale la persoana I sg: ma, mi,
„(sufletu)-mi”, prezenta interjectiei afective o, interogatiile retorice reprezinta
marci lexico-gramaticale ale subiectivitatii.

6. „A-nceput blestemul groapa sa mi-o sape” :  personificarea din ultimul vers al

celei de-a patra strofe (tertine) pune în evidenta spaima si disperarea eului liric,
ce-si simte sfârsitul din ce în ce mai aproape.

7. La nivel tematic, poezia Vânturile noptii… este o creatie moderna întrucât

predomina exceptia si straniul, evidente înca de la început: natura îsi dezlantuie
fortele si blesteama întreaga omenire la moarte: „nu e om pe lume”. De
asemenea, sentimentul dominant transmis de poezie este spaima, nelinistea;
vocea poetica este marcata de anormalitate, angoasa si înstrainare, trairi
specifice poeziei moderne.

8. Primele doua strofe  marcheaza începutul unei stari de neliniste, care se

mentine pe tot parcursul poeziei. Cele doua exclamatii din finalul primei strofe,
„O, încete plânsul! Sufletele doarma!” ilustreaza o uimire fortata, impusa, ce
reliefeaza atmosfera încordata, încercarea eului liric de a se salva de un rau
existential profund, nenumit. Cea de-a doua strofa exprima începutul disperarii si
al spaimei. Metafora „tot mai noapte-i noaptea” evidentiaza frica si cufundarea în
întuneric, în tenebrele propriei fiinte, poate, vocea poetica dezvaluindu-si dorinta
de salvare prin întrebarea „Unde-i mâna alba care sa ma scape?”. Antiteza alb -
negru, lumina – întuneric devine astfel expresiva.
9. Titlul este alcatuit dintr-un grup nominal, Vânturile noptii…, si ofera o cheie în
dezlegarea întelesului poeziei. Astfel, acesta se afla în strânsa legatura cu
continutul, întrucât „vânturile” par a fi curentul ce aduce blestemul, moartea si
spaima, transformând totul într-o noapte totala, nesfârsita. De asemenea,
punctele de suspensie mentin tesiunea si creeaza o atmosfera stranie, în care
întunericul se asterne  pe neasteptate si pune stapânire pe tot ce gaseste în
cale.

I. 60 ( Alexandru Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)

1. fior = înfiorare, freamat, tremur; valmasaguri = valuri, învolburari

2. Cratima leaga forma neaccentuata a pronumelui reflexiv de adjectivul duioase,

contribuind, prin evitarea hiatului, la pastrarea masurii si a rimului din vers.

3. S-a lovit la frunte.

În fruntea calaretilor se afla hatmanul însusi.

Privesc fruntile de piatra ale muntilor.

4. Tema efemeritatii fiintei, tema trecerii timpului, tema naturii; motivul rozelor, al
tristetii, al mortii.

5. „valmasaguri de suspine”

6. Tristetea fata de trecerea timpului, nostalgia fata de vara, metafora a

plenitudinii fiintei.

7. Respectând trasaturile specifice rondelului, „E vremea rozelor ce mor" se

constituie într-un refren, ce contribuie la muzicalitatea versurilor, principiu estetic
fundamental al simbolistilor. Cadenta ritmica impecabila asigura o fluiditate
desavârsita. Regasindu-se în toate cele trei strofe ale poeziei, versul amplasat
atât la începutul, cât si la sfârsitul poeziei se transforma în laitmotivul acesteia si
sustine tema poeziei.

8. Ultima strofa ilustreaza deprimarea eului liric în fata conditiei efemere sugerata
de „amurgu-ntristator" si de suspinele ce se manifesta în „valmasaguri". Moartea,
ca dezintegrare cosmica, este sugerata de metafora „marea noaptea care vine",
prevestita de rozele care îsi pleaca podoaba corolei. Personificarea florilor, ce
„Duioase-si pleaca fruntea lor", amplifica tragismul starilor sufletesti ale fiintei
umane coplesite de tristete din cauza trecerii lor efemere prin lumea materiala:
„E vremea rozelor ce mor".  Metaforele „amurgu-ntristator” si „marea noaptea
care vine” sunt simboluri ale mortii iminente, care va pogorî peste întreaga fire si
în fata acestui sfârsit inevitabil fiintele vremelnice – rozele, oamenii – nu pot
decât sa-si plece fruntea.
9. Poezia lirica este o forma de poezie prin care autorul încearca sa transmita
propriile sentimente si starea de spirit, modurile de expunere fiind monologul liric
si descrierea. Cuvintele au sens conotativ, functie emotiva si estetica, rezultând
un limbaj poetic expresiv,  bogat în figuri de stil bazate pe sugestie. Se remarca,
de asemenea, formulele artistice de factura ideatica, în întreaga poezie existând
numai doua substantive concrete din lumea materiala: „roze" si „gradini", restul
fiind din zona abstractului si definind stari interioare, din structura emotionala:
„fior", „suspine". Prezenta eului liric constituie de asemenea o trasatura a poeziei
lirice, expunându-si trairile prin prisma ideii centrale a poeziei, si anume a
sentimentului efemeritatii.

I. 61 (Alexandru Macedonski, Pe balta clara)

1. a da apa la moara, apa de ploaie, a-i lasa gura apa, pe apa Sâmbetei

2. Punctele de suspensie marcheaza întreruperea discursului poetic, pauza

stilistica sugerând starea contemplativa a fiintei.

3. Verbele la indicativ imperfect sunt specifice atât descrierii, conturând un peisaj

lacustru, în lumina proaspata a diminetii („barca... plutea”, „zâmbeau...
rasfrângeri argintoase”), cât si evocarii unei vârste trecute, a inocentei ( „visul ce
soptea”). Imperfectul creeaza iluzia duratei, punând în evidenta starea ambigua,
de beatitudine melancolica a eului poetic.

4. Tema naturii, tema visului, motivul trecerii timpului.

5. „Albeti neprihanite curgeau din cer; – voioase / Zâmbeau în fundul apei

rasfrângeri argintoase”

6. Epitetul din sintagma „alba dimineata” intensifica, prin inversiune, sugestia de

puritate a întregului cadru, care se reflecta si asupra sufletului. Culoarea alba
poate sugera si luminozitatea, intensitatea luminii sau seninatatea. Acest epitet
constituie totodata si o imagine cromatica. În acelasi timp, constructia poate fi o
metafora a vârstei tinere si inocente de odinioara.

7. Ultimul vers al poeziei este folosit ca o concluzie a discursului liric. Dublarea

sa, împreuna cu adaugarea exclamatiei „Oh!” accentueaza starea de melancolie,
de nostalgie fata de pierderea sufletului inocent de altadata: „curatul argint de-
odinioara”.

8. În textul dat apar elemente specifice liricii simboliste, precum folosirea

simbolurilor (lumina albei dimineti, crinii suavi, norii albi), tehnica repetitiilor si
cromatica sugestiva, muzicalitatea textului poetic.

9. Titlul oricarei opere literare induce cititorului ei un orizont de asteptare pe care

aceasta îl poate confirma sau infirma. Titlul pregateste cititorul pentru ceea ce
constituie esenta operei si ofera o cheie de intepretare textului. În cazul de fata,
titlul poeziei Pe balta clara, reluat în incipit, ne duce cu gândul la un peisaj din
natura, la un pastel, dar estetica simbolista înseamna antimimesis, refuzul de a
numi obiectele realitatii. Tusele de lumina si culoare care sugereaza un peisaj
acvatic în stralucirea diminetii sunt, de fapt, corespondente ale sentimentului
nostalgic ce evoca nevinovatia unei vârste (copilarie sau tinerete): analogia se
face prin simbolul argintului si al oglindirii.  Prin urmare, textul contrazice
asteptarile cititorului, cel putin pe cele ale unui cititor neavizat.

I. 62 (Alexandru Macedonski, Stuful de liliac)

1. „gemea” ;  „ vãitându-se”

2. În al doilea vers, cratima care leaga prepozitia de articolul posesiv este

utilizatã pentru pãstrarea masurii, a ritmului si a rimei (prin inversiune)

3. Adverbul ce este menit sa accentueze trecerea timpului, precum si caracterul

sãu ireversibil: clipele frumoase pe care îndrãgostitii le-au petrecut în cadrul
protector al naturii fiind acum doar o amintire.

4.  Tema naturii ca spatiu protector (martor al iubirii), motivul iubirii, motivul
trecerii timpului.

5. Prezenta eului liric este evidentiata prin pronume si verbe la persoana I, dar si
prin exclamatii si interjectii afective: „peste noi” ;  „nu mai suntem doi”, „O!
Doamne”

6. Epitetul din sintagma „ramuri plãpânde” sugereazã fragilitatea naturii,

condamnatã la efemeritate si mediocritate de cãtre „soarta ce-acolo le-a sãdit”.
Situatia are însã sã se schimbe, în momentul aparitiei iubitei. Devenind martor al
iubirii dintre cei doi, stuful de liliac înfloreste magic, creând un spatiu protector
pentru îndragostiti.

7. În strofa a treia este prezentat momentul în care „destinul” stufului de lilac

începe sã se schimbe. Moartea iminenta, timpurie, stârneste „groaza” ramurilor
plãpânde, constiente de propriul sfârsit.  Dintr-un element ce apartinea strict
regnului vegetal, plângându-si soarta potrivnica, odata cu aparitia iubitei, liliacul
se transformã, înflorind. Astfel, „stuful de liliac” descoperã un alt regn si un alt rol
al existentei sale, acela de a proteja iubirea celor doi îndragostiti.

8. Titlul prezintã cititorului ideea centralã a poeziei: stuful de liliac, initial

condamnat la moarte încã înainte de a înflori, îsi atinge totusi scopul fiintei sale
prin intermediul iubirii, însã în final, se usucã odatã cu aceasta.

9. Conceptul de poezie liricã include atât lirismul subiectiv, cât si pe cel obiectiv,
ambele prezente în discursul poetic.
Lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa în mod
direct si, la nivelul expresiei, prin marcile subiectivitatii (marci lexico-
gramaticale prin care se evidenteaza eul liric): pronumele personal la
persoana I plural noi, verbul „nu mai suntem” la timpul prezent, expresia
interjectionala „O! Doamne”, topica afectiva.

Prin lirismul obiectiv se produce o sublimare, o estompare a prezentei eului liric

în spatiul poetic. Eul liric ramâne un observator discret al desfasurarii tabloului de
natura (pastelul din primele trei strofe) în fata cititorului si doar imaginarul poetic
sugereaza personalizarea discursului liric.

I. 63 (Adrian Maniu, Furtuna de toamna)

1. „groparii”, „înmormânta”, „les”, „cimitirul”

2. Virgula din primul vers desparte grupul nominal (substantiv + determinant) de

grupul verbal (verb + determinant antepus) si totodata marcheaza cezura
acestuia, plasata inegal.

3. Verbele la imperfect folosite în text evoca un moment trecut, impresionant

pentru privitor, furtuna declansata într-o zi rece de toamna. Imperfectul
sugereaza, de asemenea, sustinerea confesiunii lirice, rememorarea.

4. Tema naturii, motivul toamnei, motivul furtunii, motivul mortii.

5. Imagine vizuala – „copaci roscati [...] s-au despuiat”; „Treceau cocorii”;

Imagine auditiva – „tânguind pustietate”; „tipa, pierdut, stolul cocorilor.”

6. Metafora  „fulgere verzi spargeau în tandari iadul norilor” creeaza o imagine

vizuala expresiva, prin sugestia tumultului malefic al cerului plin de nori negri,
impunatori, prin fulgurantul efect verzui care sfâsie întunecimea si, mai ales, prin
viziunea frapanta a cristalizarii norilor, sparti în tandari de fulgerele terifiante.

7. Traditionalismul promoveaza valorile traditionale, specificul national. În textul

dat, vocea lirica descrie natura, dar si spatiul rural („pe drumuri namolite gemeau
care aplecate”, „araturi”, „vie”); poezia pare a idiliza trecutul („Miros de huma si
de cremeni desfunda vechimi”), prin evocarea vremurilor de odinioara, dar
viziunea poetului, desi unul dintre întemeietorii Gândirii, este sobra, iar limbajul
este modernist. Este de remarcat mai curând ca trasatura traditionalista o
sugestie a unui fantastic de tip folcloric, o viziune macabra („rece se înmormânta
un les de soare”, „cimitirul cerului”, „nuci mocirlosi au gâlgâit, arzând pucioasa”).
Versificatia este clasica.

8. În a doua strofa este conturat procesul de strângere a parilor din vie de catre
argatii care „grabira ca groparii” din cauza „sitelor de ploaie” care cerneau
picaturi „strâmb din zare”. Imaginea vizuala a cerului acoperit de nori, de parca ar
avea loc „înmormântarea” ultimei aparitii a soarelui si compararea grabei
argatilor cu aceea a groparilor aduc o nota funebra discursului poetic. Parii din vii
sunt adunati pentru ca toamna este anotimpul mortii, al sfârsitului, al durerii, în
urma ei neramânând decât umbre ale lucrurilor ce au fost cândva.

9. În cazul poeziei de fata, sunt relevante expresivitatea si sugestia, concretizate

de autor prin imagini vizuale, auditive si olfactive: „treceau cocorii tânguind
pustietate", „miros de huma si de cremeni”. Imaginarul are o nota de fabulos
macabru, sugerata prin metafore si comparatii: „rece se înmormânta un les de
soare”, „cimitirul cerului”, argatii se grabesc ca groparii pe care îi apuca ploaia.
Epitete precum „nuci mocirlosi”, „scorpie cleioasa” (în acelasi timp metafora a
ploii) sau metafora „cocoasa lumii” suna arghezian.

I. 64 (Ion Minulescu, Acuarela)

1. pas cu pas, la tot pasul, a face primul pas, a tine pasul etc.

2. Cratima pastreaza ritmul si masura de 16 silabe a versului-refren, prin elidarea

vocalei î a prepozitiei si a articolului hotarât al substantivului orasul.

3. Adverbul decât într-o constructie negativa este sinonim cu doar sau numai si
introduce un circumstantial de exceptie. Pe plan stilistic, el intra într-o imagine
auditiva marcata de o tacere stranie pentru un loc de regula agitat, tumultuos si
zgomotos, asa cum este orasul („Nu rasuna decât pasii celor care merg...”).
Cadenta picaturilor de ploaie si sunetul monoton al pasilor trecatorilor dau
impresia unei lumi artificiale în care totul se repeta.

4.  Tema universului banal, motivul ploii programate, motivul citadin.

5. „[...] vechile umbrele, ce suspina”; „nu rasuna decât pasii celor care merg...”;
„cadenta picaturilor de ploaie” (imagini auditive)

6. Sonoritatea textului minulescian este remarcabila, fiind obtinuta prin reluarea

versului „În orasu-n care ploua de trei ori pe saptamâna”, devenit refren si
laitmotiv al discursului poetic. Motivul ploii programate contureaza universul
banal, monoton si artficial al orasului.

7.  Prima strofa zugraveste universul citadin, marcat de ploaia monotona, de

plictiseala si artificialitate. Oamenii „ par papusi automate” (comparatie) pentru ca
populeza un spatiu în care nimic nu se schimba, totul pare egal cu sine;
elementul uman este contaminat si el de starea de monotonie si mecanic, care
domina întregul text liric. Plimbarea orasenilor, bizara si nemotivata („Orasenii,
pe trotuare, / merg tinându-se de mâna”) impune o viziune aproape absurda:
miscarile nu au continut sau intentie, sunt reduse la ritmul pur, iar absenta
semnificatiei devine o trasatura moderna. Muzicalitatea se impuneprin imaginile
sonore (ploaia în sine, dar si suspinele vechilor umbrele, personificate), prin
sacadarea textului, prin ritm si refren, prin paralelismul sintactic, subliniind
impresia de monotonie repetitiva, de blazare absoluta, de lipsa de orizont.

8. Titlul poeziei lui Ion Minulescu este un substantiv comun, care denumeste
tehnica de a picta cu ajutorul culorilor diluate cu apa. Având în vedere continutul
ideilor exprimate prin acest text liric, titlul este unul foarte sugestiv.

Orasul descris nu se evidentiaza prin nimic altceva decât prin faptul ca „ploua de
trei ori pe saptamâna”. Ploaia care tot cade pare sa stearga toate „culorile” care
dau viata unui oras, la fel ca în tehnica amintita. Ritmul vietii din acest mediu este
dictat de ritmul picaturilor de ploaie. Totul  pare  automat,  pâna  si  miscarile 
oamenilor,  totul  este  estompat, „ diluat” de apa ploii.

Tabloul sugerat de acest text liric nu poate fi reprezentat decât în acuarela.

9. La nivelul continutului, tema universului citadin, motivul ploii si spleenul sunt

elemente specifice liricii simboliste. Universul exterior este o reflexie, o proiectie
a celui interior, marcat de plictis si blazare. La nivelul formei, se impune
muzicalitatea, principiu estetic fundamental al simbolistilor, efectele eufonice fiind
obtinute prin tehnica refrenului, prin repetitii (paralelism sintactic), aliteratii
discrete, fluiditatea ingambamentului, anularea cezurii fixe.

I. 65 (Ion Minulescu, Trei lacrimi reci de calatoare)

1. „ritmul unui vers”, „versul”, „cântaret”, „fu scris”

2. Linia de pauza folosita simetric în prima strofa, dupa cele doua enunturi
afirmativ-categorice („si-ai sa ma uiti”; „si-am sa te uit”), izoleaza
circumstantialele cauzale, cu rol explicativ. Ea marcheaza, de asemenea, o
atitudine afectiva.

3. Adverbul poate reprezinta un modalizator al discursului poetic, alaturi de

timpul viitor („te vei gândi”) si de modul prezumtiv („l-o duce”), subliniind
desfasurarea imaginara, ipotetica a scenariului de dupa despartirea celor doi
îndragostiti.

4. Tema despartirii îndragostitilor, motivul calatoriei, motivul poeziei, motivul

visului, motivul corabiei (vaporul).

5. „tarmul, topindu-se ca noru-n zare”; „trei lacrimi reci”; „privi-voi vaporu-n

repedele-i mers” (imagini vizuale)

6. Marcile subiectivitatii sunt pronumele si verbele la persoana I si a II-a, dat fiind

ca textul este un monolog liric adresat: „ai sa ma uiti”; „am sa te uit”, „eu”, „mi-esti
pierduta”„versul meu”, „pâna la tine”, „ca si mine” etc.
7. Comparatia „urmari-vei tarmul, topindu-se ca noru-n zare”, sugereaza
miscarea lenta a vaporului ce se îndeparteaza de tarm. Interesanta este
perspectiva inversa a privirii care aici apartine iubitei care pleaca si vede tarmul
topindu-se încet, desi discursul poetic apartine eului poetic, celui care ramâne
mâhnit pe tarmul marii, însotind-o cu privirea. Imaginea este cliseizata si
sentimentala.

8. Nucleul narativ al poeziei (despartirea îndragostitilor, plecarea femeii, dorul si

nostalgia sublimate în versuri pe care ea le va citi cândva) declanseaza o stare
lirica, pe care poetul o va transpune în versuri. Poezia de dragoste, asemenea
mesajelor din sticla ale marinarilor naufragiati, va ajunge poate la calatoare si-i
va reaminti chipul uitat al iubitului de altadata. Verbele la viitor, precum si
epitetele „palidul vis”, „întunecatu-mi chip” sugereaza caracterul ipotetic al
desfasurarii povestii de dragoste.

9. Poezia lui Ion Minulescu apartine simbolismului mai ales prin estetism si prin
muzicalitatea cantabila, desi putem încadra aceluiasi curent si motivul calatoriei.
Iubita pleaca, cuplul erotic se desparte, „ca si uitarea e scrisa-n legile omenesti”,
iar imaginea plecarii sale este urmarita nostalgic de pe tarm. Cifra trei, motiv
frecvent la Minulescu, aduce o sugestie magica. Estetismul înseamna asumarea
teatralitatii si a cliseelor sentimentale într-un discurs poetic cu câteva sugestii
ironice (uitarea înscrisa în scenariul erotic si asumata de fiecare; plânsul cumva
obligatoriu unei despartiri, însa doar „trei lacrimi reci”; suferinta transformata în
poezie). Muzicalitatea vine din repetitii (paralelism sintactic), inversiuni („urmari-
vei”, „lacrima-vor”), refren („trei lacrimi reci de calatoare”) si rima.

(Mircea Burdusa, 12 H, coord. prof. dr. Anca Roman) 

I. 66 (Ion Minulescu, Cântec de drum)

1. bagaj, a calatori, drum, a colinda, calator

2. Liniile de pauza separa constructia incidenta cu valoare afectiva de restul

enuntului: „Dar într-o zi o fata – bat-o focul –”

3. Verbele la imperfect din prima strofa (voiam, stiam, nu stiam) sugereaza

ambiguitatea începuturilor, dar si lipsa oricaror stari optimiste, starile interioare
ale poetului fiind proiectate în vesnicie, eternitate, actiunea lor neavând finalitate.

4. Tema iubirii, motivul noptii, motivul drumului (al calatoriei)

5. Imagine vizuala: „Pe drumuri lungi si vechi, batatorite”

6.  Marcile lexico-gramaticale prin care se evidentiaza prezenta eului liric în textul
dat sunt verbele si pronumele la persoana I: „am pornit”, „am colindat”, „mea”,
„voiam", „am colindat" etc., dar si autoadresarea prin interogatie retorica:
 „ – Unde-as fi fost  de nu m-as fi oprit / si nu mi-as fi vândut ei tot norocul?…"

7. Epitetul triplu: „drumuri lungi si vechi, batatorite" sugereaza caile dificile

strabatute de orice om, din orice epoca în cautarea iubirii. Aceleasi dificultati ale
vietii cu care s-au luptat oamenii dintotdeauna le traieste si eul liric.

8. Ultima strofa a poeziei  reprezinta momentul întâlnirii barbatului, în drumul sau

spre un ideal, „calauzit de-o stea”, cu iubirea care te face sa te întorci din drum si
te abate de la traiectoria ta. Eul poetic are un sentiment de regret, deoarece a
renuntat la propria traiectorie în viata de pâna atunci, care, oricum, i se parea
obositoare. Formula ludica a iubirii, prezenta în multe poezii erotice ale lui
Minulescu, este si aici o viziune specifica a sentimentului, iubita fiind alintata prin
sintagma „bat-o focul", expresie plina de gingasie si haz, amintind însa de
pamânteana Catalina din Luceafarul eminescian. În finalul discursului liric,
autoadresarea sub forma interogatiei retorice are nuanta meditativa si persiflanta
totodata, eul liric întrebându-se, ca orice om, care ar fi fost soarta lui si ce-ar fi
ajuns daca nu se îndragostea. Semnificatia subtila a iubirii este ilustrata în ultimul
vers, sugerând ideea aluziva ca tot norocul vietii lui s-a consumat atunci când a
întâlnit o fata de care s-a îndragostit.

9. Titlul „Cântec de drum” este specific simbolismului, prin semantica muzicala a

substantivului „Cântec" si determinantul „de drum", care sugereaza aparitia iubirii
în viata omului. Simbolul cântecului exprima bucuria si muzica inimii îndragostite,
iar simbolul drumului semnifica existenta umana pe pamânt.

I. 67 (Ion Minulescu, Celei care pleaca)

1. cântec, a cânta, refren, melodie

2.  Apostroful, semn ortografic, marcheaza caderea accidentala a sunetului a din

cuvântul altadata, pentru pastrarea ritmului si a masurii (versurile au 10-11 silabe
în secventa poetica din care face parte cuvântul respectiv).

3. Discursul poetic, construit pe tehnica surprizei, contrazice sugestia nostalgica,

elegiaca a titlului; iubirea este pusa sub semnul ipoteticului: „noi nu vom sti-o
poate niciodata”; „O melodie / Ce n-am cântat-o, poate, niciodata”, iar adverbul
modalizator poate are rolul fundamental în evidentierea atitudinii lirice.

4. Tema iubirii; motivul calatoriei, motivul visului, motivul cântecului etc.

5. „un tarm de mare”; „albastrul razvratit al altor mari”, „pasari albe”, „marginile
albului fiord” etc.

6. Marcile subiectivitatii sunt pronumele si verbele la persoana I si a II-a, dat fiind

ca textul este un monolog liric adresat: „Tu crezi”, „Eu cred”, „Noi nu vom sti-o...”
Pluralul evidentiaza ideea cuplului erotic, acum destramat.
7. În strofa a treia exista o succesiune de metafore ale iubirii trecute: „A fost un
vis”; „un cântec trist”, „refrenul unor triolete”, prin care eul poetic defineste
experienta erotica. Iubirea-melodie s-a sfârsit, ca orice cântec sau ca orice vis,
iar starea sufleteasca este vag nostalgica, trista, dar împacata oarecum. Prin
simbolurile calatoriei (pasarile albe, marinarii, pescarii, locurile exotice) este
sugerata inconsistenta sentimentului de dragoste. Se remarca faptul ca muzica
nu este doar principiu de constructie specific simbolist, ci si tema: iubirea este
(doar) un cântec sentimental rostit de pescarii si marinarii singuratici... Epitetul
personificator „albastrul razvratit” ilustreaza cadrul în care se naste povestea de
dragoste – din albastrul apelor marii, pe un tarm uitat, cadru diferit de spatiul
comun al lumii obisnuite, devenit chiar unul aprig, greu de explorat, unde vraja
iubirii se transforma în cântec adus din puncte geografice îndepartate.

8. Ultima strofa a poeziei este un distih ce reia simetric, ca un refren si laitmotiv,

incipitul: „Tu crezi c-a fost iubire-adevarata? / Eu cred c-a fost o simpla nebunie!”
Schimbarea semnelor de punctuatie (punctele de suspensie având un rol afectiv
în incipit, sugerând nostalgia rememorarii, sunt înlocuite acum cu semnul
întrebarii si cu semnul exclamnarii) transforma discursul poetic într-o pereche de
replici de tip întrebare – raspuns. Se fac simtite ironia si spiritul ludic ale lui
Minulescu, prin antiteza iubire adevarata / scurta nebunie, care configureaza
doua viziuni diferite ale îndragostitilor asupra sentimentelor ce i-au unit cândva.

9. Romanta Celei care pleaca apartine prin imaginarul poetic si prin mijloacele
artistice curentului simbolist. Specia romantei, lirica si sentimentala, a fost
cultivata de simbolisti ca Minulescu si Verlaine, de exemplu. Tema si motivele
sunt specifice acestui curent artistic, precum si cultivarea simbolurilor (tarmul de
mare, pasarile albe, pescarii, marinarii, cântecul), pentru a sugera plecarea,
despartirea cuplului erotic. Cultul artificialitatii, estetismul simbolist se manifesta
prin folosirea neologismului si a denumirilor cosmopolite, prin excesul de
transparenta al versurilor. Muzicalitatea este importanta, fiind atât element de
constructie al poeziei, cât si motiv al imaginarului liric.

I. 68 (Gellu Naum, Oglinda oarba)

1. „mirosi", „auzi"

2.  Cratima care leaga forma atona a pronumelui personal de relativul care
mentine un ton informal / colocvial. Din punct de vedere prozodic, fluidizeaza
ritmul versului.

3. Flacara vietii înca mai ardea în el.

4. Tema identitatii, motive: iluzia simturilor, insomnia, desirarea, oglinda.

5. „tu poti crede", „sa ma mirosi", „insomnia mea”

6. Comparatia „insomnie…ca golul unei usi" se refera la dificultatea de a descrie
o insomnie. Astfel, vocea lirica o identifica nu prin prezenta a ceva, ci mai
degraba printr-o lipsa. „Golul unei usi" poate semnifica gaura cheii, prin urmare
duce cu gândul la mister, curiozitate si stare de veghe. În sine, patrunderea prin
usa este simbol al trecerii de la profan la sacru si deschide calea spre revelatie.
Transcendenta pare accesibila prin aceasta stare de veghe permanenta.

7. Din punct de vedere ortografic, Oglinda oarba se remarca prin lipsa totala a
semnelor de punctuatie, sporind marca oralitatii si parând sa urmareasca fluxul
abrupt al gândurilor eului liric.

În opinia mea, desi lipsa punctuatiei îngreuneaza întelegerea operei, îi da, de

asemenea, si o nota de autenticitate si contribuie la atmosfera generala de
confuzie în fata contopirii spatiului visarii cu cel al realitatii.

Lipsa punctuatiei este unul dintre elementele specifice frondei avangardiste,

suprarealismului în cazul de fata.

8. În ultima strofa verbul „vreau" e repetat aproape obsesiv, semnificând o

dorinta puternica si o comanda adresata celuilalt. Comparatiile metaforice au
rolul de a semnaliza starea naturala a personajului liric, iar prin enumerarea
simturilor (olfactiv, auditiv, tactil, vizual) plasate în contexte subtile, neasteptate,
eul liric se refera atât la dificultatea de a se face cunoscut în mod autentic, cât si
la cea a autocunoasterii. Cu toate acestea, fara o descifrare precisa a eului,
oglinda ramâne oarba în continuare, fara a-i surprinde corect reflectia.

9. Din punct de vedere al limbajului poetic, predomina caracterul ambiguu. În

prima strofa, eul liric pare sa se desire, descompunându-se în fire de sânge,
lâna, tutun si flacari, sugerând o experienta de contopire pâna la confuzie între
corp si sfera artificiala, inumana. În strofa a doua, este explorat contrastul dintre
aparenta si esenta, dintre vis si realitate, barierele dintre cele doua fiind
redefinite. De asemenea, în constructia „sa vorbim de memorie" e frapanta
discordanta dintre exterioritate si interioritate. Laitmotivul ambiguitatii persista si
în ultima strofa, simturile fiind înselatoare si lasând sentimentul unei angoase a
lipsei de claritate. Pe de alta parte, orbirea poate fi semnul unei experiente
initiatice: a ignora aparentele înselatoare ale lumii si a cunoaste realitatea
secreta, esentele. „Poetul vede în masura în care orbeste”, afirma Gellu Naum
cândva.

I. 69 (Miron Radu Paraschivescu, Pârâul si marea)

1. marea, pârâul, tarmul, valuri

2. Virgulele folosite în primul vers au rolul de a marca prezenta enumeratiei in

text: „Vezi marea: batrâna, întinsa, adânca”, corelând totodata cele trei atribute
adjectivale.
3. Valoarea expresiva a adverbului tot, folosit în strofa a patra, consta în faptul ca
acesta amplifica, accentueaza intensitatea momentului, redata initial prin repetitia
verbului fuge, precedat de adverbul de mod repede: „El fuge voios, tot mai
repede fuge”

4. Tema naturii, tema iubirii, motivul marii, motivul pârâului.

5. Imagini vizuale: „Vezi marea: batrâna, întinsa, adânca”; „Zglobiul, voiosul si

clarul pârâu: / El iute alearga spre zari fara frâu”

6. Marcile lexico-gramaticale prin care se evidentiaza subiectivitatea eului liric în

poezie sunt: pronumele personale, de persoana I si a II-a, „eu”,  „tu”; adjectivul
pronominal posesiv „mea”.

7. Personificarea în inversiune, „tânarul pârâu”, întâlnita în prima strofa a

poemului, sugereaza vivacitatea, voiosia pârâului, aflat în opozitie  cu „marea
batrâna, întinsa, adânca”.

8. Ultima strofa ilustreaza tema iubirii, redata prin alegorie în întregul poem.
Imaginarul poetic creeaza o poveste de iubire, utilizând metaforele marii si
pârâului: „tu, pârâul zglobiu –  iar eu, marea”. Astfel, eul liric se regaseste în
ipostaza marii – batrâna, înteleapta si statornica, iar iubita în ipostaza unui „tânar
pârâu”, caruia „nu-i pasa ce tarm va ajunge”. Uniunea dintre cei doi este însa
inevitabila, ceea ca da un aer glumet, jucaus, discursului liric.

            Aceasta ultima strofa este asemenea pildei care se afla la sfârsitul
fiecarei fabule, fiind cea care dezleaga misterul asupra întregii poezii.

9. Titlul este un element esential al receptarii, pentru ca ofera un indiciu

interpretativ al discursului poetic. Titlul poeziei citate este alcatuit din
substantivele articulate „pârâul si marea”, care sunt reprezentative pentru ideea
poetica regasita în text. Acesta reflecta numele personajelor principale ale
povestii de iubire, metaforizate si transpuse în cadrul natural.

I. 70 (stefan Petica, Fecioara în alb, IV)

1. roze = trandafiri; înserare = seara; crepuscul, amurg.

2.  În ultima strofa, punctul marcheaza grafic finalul unei propozitii enuntiative.
Prima virgula izoleaza interjectia afectiva o de restul frazei, iar urmatoarele doua
reprezinta semnul prezentei unui atribut izolat (pierdut), însotit de determinanti.
Semnul exclamarii marcheaza grafic intonatia exclamativa a enuntului, iar la nivel
stilistic identifica o exclamatie retorica.

3. înaltimea, rugii – forme literare actuale.

4. Tema adoratiei, motivul fecioarei în alb, al puritatii,  motivul rozelor.

5.  Subiectivitatea reprezinta maniera de personalizare a mesajului poetic si

deriva din însasi natura textului: discurs poetic confesiv. Ea se realizeaza la toate
nivelurile limbii: intonatia exclamativa din final, plasarea la fiecare început de
strofa a unei defintii lirice a fecioarei, schimbarea topicii cu rol afectiv („o alba /
blânda / calma / sfânta rugaciune”, „dulcea pocainta” etc), prezenta unei
interjectii afective (o), exprimarea la persoana I („as putea”), selectarea cuvintelor
din sfera religioasa, metaforele si epitetele care devin expresia unui mod de
gândire, a unei viziuni personale asupra lumii. Prezenta vocii lirice în finalul
textului afirma dorinta de a cunoaste extazul puritatii, dupa „dulcea pocainta”.

6. În a doua strofa, comparatia „... rugaciune / Asemenea binecuvântarei / Ce din

naltimea azurie / Coboara...” reprezinta un elogiu adus fecioarei în alb, imagine a
puritatii sacre, purtatoare a atributelor divine pe pamânt. Epitetul cromatic azurie
sugereaza cerul, iar metafora abstracta „un val de lina armonie” este o
reprezentare a armoniei lumii pe care divinitatea, prin intermediul fiintei feminine,
pure si angelice, a binecuvântat-o.

7. Simbolismul poeziei lui stefan Petica este evident în planul tematic, în care
motivul fecioarei în alb (care structureaza de fapt un întreg ciclu de poeme
intitulate astfel), sugereaza manierismul arhaizant, rafinat si gratios al picturilor
lui Botticelli reprezentând madone. Simbolul rozelor, sugestiile cromatice si
olfactive, muzicalitatea, sinesteziile („Iar vorba ta înaripata / E un parfum de
anemona / La o icoana întristata”) sunt tehnici tipic simboliste de creare a unui
univers liric diafan, vag, vaporos, amestec de livresc si senzualitate, fecioara fiind
o reprezentare a dorintei de puritate, a ideii de divin sau o reprezentare a
aspiratiei erotice.

8. Primul vers al fiecarei strofe contureaza motivul fecioarei în alb printr-o suita
de definitii lirice sugestive, în care se schimba numai epitetul: „Tu esti o alba
rugaciune”; „Tu esti o blânda rugaciune”; „Tu esti o calma rugaciune”; „Tu esti o
sfânta rugaciune”. Repetitia metaforei fecioara-rugaciune sugereaza obsesiv
imaterialitatea de esenta divina a fapturii angelice. Epitetele subliniaza, fiecare,
câte o trasatura: alba – culoare asociata puritatii, inocentei, dar si paliditatea
romantica a îngerului; blânda – delicatetea; calma – linistea, serenitatea; sfânta –
caracterul sacru, divin. În acelasi timp, versul repetat în mod simetric reprezinta
un paralelism sintactic, laitmotivul si refrenul discursului liric.

9. Limbajul poetic simbolist se caracterizeaza prin expresivitate si sugestie.

Imaginile artistice si limbajul figurat concretizeaza figura angelica, ideala, a
fecioarei în alb, spiritualizata prin metafora centrala („rugaciune”), prin epitete si
comparatii („asemenea rozelor plapânde”, „asemenea binecuvântarei”). Tehnica
sugestiei (simbolul rozelor, al icoanei, al binecuvântarii divine), cromatica delicata
(alb, azuriu), imaginea olfactiva, muzicalitatea grava a evocarii compun un
discurs poetic delicat despre o prezenta aproape imateriala.
I. 71 (stefan Petica, Fecioara în alb, IV)

 1) roze - trandafiri, flori

   înserare - asfintit, apus

2) ,,nältimea” – înältimea

 „rugei” — rugii

3) Virgula din al patrulea vers marcheaza intercalarea unui circumstantial de

mod.

    Semnul exclamarii de la sfârsitul strofei marcheaza intonatia exclamativa,cu

rol stilistic.

     Virgula („O,”) marcheaza pauza necesara dupa interjectie.

4) Angelitatea feminina, rugaciunea, puritatea, pocainta intra în categoria

motivelor literare.

5) Lirismul subiectiv se concretizeaza aici printr-un eu liric, prezent ”gramatical”

în ultima strofa (persoana I singular a verbului aș putea ) și prin patetismul
adresarii insistente catre un tu care numește persoana iubita.

6) Metafora ,,val de lina armonie” intra în seria imaginilor cu aceeasi valoare din
a doua strofa, care vorbesc despre ,,binecuvântarea” pe care o poate raspândi
sacrul asupra lumii terestre.

Comparatia ,,tu esti... asemenea binecuvântarii” sprijina sugestia sacralitatii

figurii feminine, sugestie centrala a textului.

7) Poezia simbolista este una a universului interior, contureaza o stare de spirit si

se confunda cu lirismul. Universul interior este aici marcat de subiectivitate. Prin
multitudinea figurilor de stil, poetul parca picteaza atmosfera de pace, de
rugaciune, de dimineata si de înserare.

Prezenta multor substantive si adjective care au legatura directa cu ceea ce se

vede, e un procedeu al sugestiei simboliste. Acestea au o puternica valoare
expresiva si nu necesita descrieri mai ample ca în cazul romantismului. Apar
termeni ca ,,alba”, ,,roze”, ,,clar”, ,,roua”, ,,azurie”, ,,înaripata”, frunti”. Astfel
poetul creeaza o poezie lirica, alcatuita pe baza sugestiei, prin urmare o poezie
simbolista.

8) Cele patru adjective, ,,alba”, ,,blânda”, ,,calda”, ,,sfânta”, apartin de fapt

aceluiasi câmp semantic, cu atât mai mult cu cât sunt de fiecare data epitete
pentru substantivul ,,rugaciune”. Poetul reia aceeasi imagine, nuantând-o dupa
modelul muzical al temei cu variatiuni.

9) Consider ca textul este expresiv în special prin imaginea unui eu care aspira
catre puritate, angelitate, catre sacru. Abundenta imaginilor care contureaza un
asemenea motiv este evidenta: ,,alba rugaciune”, ,,templu”, ,,ceasul clar al
diminetii”, ,,privirea de madona”. Multe dintre ele sunt metafore sau au un sens
simbolic. Cu toate acestea, texul nu transmite o viziune categoric seninã. Un aer
de „morbidezza” se desprinde din repetitia insistentã a imaginii femeii-rugaciune,
din parfumul rozelor si al anemonelor si, mai ales, din atitudinea celui pierdut în
rugaciune, ,,dulcea pocainta”, cu o evidenta constiinta a pacatului.

                                  

 I. 72 (Al. Philippide, Glasuri)

1. antonime: “jos” / ”sus”,  “taceri” / ”glasuri”

2. In structura “din vremi de-odinioara” cratima marcheaza pronuntarea într-o

singura silaba a doua vocale din cuvinte diferite. Astfel se evita hiatul si se
pastreaza masura metrica.

3. În piata s-a adunat multa lume. (sens denotativ)

Ochii sunt ferestre catre o lume interioara. (sens conotativ)

4. Valoarea expresiva a verbelor la timpul viitor din poezie se realizeaza prin

includerea lor într-o invocatie (“O, glasuri... / Ma veti lua pe calea de apoi / Prin
vamile vazduhului cu voi /Sau ma veti parasi...”).

5. În prima strofa rima este încrucisata, iar în a doua strofa rima este
îmbratisata .

6. Epitetul multiplu “atât de limpezi si de pline” se refera la glasurile invocate de

eul liric care par a fi niste voci ale universului, de provenienta supranaturala, dar
care pot fi percepute în plan spiritual. Figura de stil semnifica armonia si
perfectiunea, eul aspirând spre lumea revelata de aceste glasuri, uimit de
însusirile lor si de propria stare sufleteasca.

Sintagma “priviri de stele” este o metafora personificatoare care sugereaza

contemplatia.  Se accentueaza relatia dintre suflet si natura prin motivul, de
provenienta romantica, al  stelelor si al cerului.

7. interogatia retorica, invocatia

8. Ultima strofa, prin intermediul invocatiei si al interogatiei retorice arata ca eul
liric mediteaza la ce se va întâmpla atunci când n-o sa mai fie “decât un glas”.
Metafora “glas” are  sensul de suflet, de fiinta imateriala. Eul îsi imagineaza doua
posibilitati, de a fi purtat 'prin vamile vazduhului', sugerând drumul catre cer al
sufletului, sau de a fi parasit si uitat “în vreun strain ungher”, la fel ca multe alte
suflete care au disparut., Imaginea “cosmosului fara sus si jos”  arata ca acesta
este infinit si ca în viata de apoi  nu mai sunt aceleasi repere ca în viata
trecatoare de pe pamânt.  Glasurile invocate pot fi suflete sau îngeri care
calauzesc sufletul dupa moarte

 9. Poezia lirica este o creatie artistica exprimând sau sugerând emotii,
sentimente, prin intermediul armoniei, ritmului si imaginilor. Textul citat exprima
sentimentele eului liric de incertitudine, dar si de speranta, de aspiratie catre
perfectiunea spirituala.  Rima încrucisata, îmbratisata sau pereche confera
muzicalitate poeziei. Imaginile vizuale cum ar fi :”nalte bolti senine”, “priviri de
stele”, ”mâna ca un fum” sunt mijloace artistice cu rol de descriere a cadrului si
de  sugestie a starii sufletesti.

                                  

I. 73 (Alexandru Philippide, Secrete si mistere)

1.molcom= încet, usor

   steril= nefertil, neproductiv

2. “Tu, monstru al fierbintelui Egipt” – în acest vers, virgula separa vocativul

“tu” de restul propozitiei.

“Un plat pustiu, sarac, steril, urat ” – în acest vers, virgula desparte parti de
propozitie de acelasi fel, mai precis, atributele adjectivale “pustiu”, “sarac”, “urât”
si “steril”.

3.  “cine-a cioplit acele chipuri”

4. Tema poemului “Secrete si mistere” este, asa cum reiese înca din titlu,
descifrarea misterelor lumii. O alta tema  este trecerea timpului.

5. Prezenta eului liric se evidentiaza în text prin verbele la persoana I plural ”sa
dezlegam”, “sa ajungem”, precum si prin întrebarile retorice din cuprinsul
poemului : “cine stie?”, “O sa ajungem oare si la stele,/ cu gândul sa descoperim
în ele/ secretul universului si-al vietii?”.

6. “Portice lungi”- imaginea vizuala contine un epitet si simbolizeaza grandoarea,

marimea galeriilor prin care se plimba împaratul roman Caligula.
  “Ajunsi pe luna n-am gasit decât / un plat pustiu, sarac, steril, urât”- imaginea
vizuala contine patru epitete. Aici luna ne este înfatisata  ca un plat pustiu, lipsit
de secrete, de viata. Astrul care, de obicei, apare în cadre idilice, misterioase
chiar, devine aici urât, sterp si nu mai prezinta niciun interes pentru omul avid de
cunoastere.

7. Ultimul vers al poeziei se evidentiaza prin faptul ca a fost voit izolat de poet.
Privind restul poeziei ca un monolog adresat, ultimul vers pare a fi raspunsul la
întrebarile puse anterior. “Da-n stele nu ajung decât poetii”, este un vers
conclusiv. Prin el poetul îsi exprima resemnarea. El întelege ca omului de rând
nu îi este menit sa descifreze misterele vietii, ci numai sa fie martor la
manifestarea acestora.

8. În final, poetul se resemneaza si înceteaza sa mai descifreze mistere si

secrete. Timpul, spune el, sterge totul, ramânând în urma doar pietre. În acelasi
fel în care Eminescu se raporteaza la planul terestru facând comparatie cu
universul, Alexandru Philippide schimba planul terestru, istoric, în care nu
gaseste niciun raspuns, cu planul cosmic. Însa nici aici, “ajunsi în luna”, nu
gaseste altceva decât “un plat pustiu, sarac, steril, urât”. Motivat de gândul ca s-
ar putea sa gaseasca totusi “secretul universului si-al vietii”, poetul se întreaba “
o sa jungem oare si la stele?”. Raspunsul este ironic si denota tristete: “da-n
stele nu ajung decât poetii”. Având în vedere ca tema poeziei este misterul,
mijloacele artistice folosite (întrebarile retorice: “o sa ajungem...”,
enumeratia:“pustiu, sarac, steril, urât”, catrenele, cu savanta alipire a ultimelor
doua din care se desprinde amarul vers concluziv) nu fac altceva decât sa
întareasca ideea poetica. 

9. Titlul poeziei este format din doua substantive ce apartin aceluiasi câmp
lexical legate prin conjunctia “si”. Titlul anunta tema poemului, întrucât “secretele”
si “misterele” la care se face referire în titlu sunt enuntate mai apoi în text:
porticele prin care se spune ca se plimba Caligula, chipurile stranii de pe insula
pierduta, Sfinxul , lumea noastra, a oamenilor, si pâna la urma lumea întreaga.

                       

I. 74 (Alexandru Philippide, Apropieri)

1. a pierde timpul, a fi în contratimp, cu timpul

2. Cratima este folosita cu scopul de a marca alipirea, “putea-voi” fiind o forma în

care auxiliarul urmeaza dupa verbul de conjugat.De asemenea,cratima ajuta la
formarea inversiunii.

3. Modul conjunctiv exprima o actiune posibila, ipotetica, dorita. Poetul

analizeaza posibilitatea unei conexiuni între simturi(privire si auz).El doreste sa
se integreze “în senina voluptate noua “, gustând din ea si pierzându-se în
eternitate, adica în timpul “scapat de spatiu”.

4. Structurile care contin imagini vizuale sunt: “neagra catifea”, „faldurile unor
înalte draperii”.

5. motivul urcusului,motivul drumului

6. Metafora “puntea dintre privire si auz” exprima o ipotetica armonie între

simturi. Este o metafora care sugereaza eliberarea de constrângeri, dorinta eului
liric de a se apropia de libertatea absoluta.

7. Primele doua versuri au valoare de incipit si prezinta un cadru nocturn. Ele au

o topica inversa, ceea ce sugereaza intensitatea cu care eul poetic traieste
momentul descoperirii unui “lin urcus de neagra catifea”. Aceasta imagine este
un epitet-inversiune si în acelasi timp o metafora a drumului spre inedit, un
simbol pentru depasirea unor limite ale cunoasterii. Se sugereaza astfel o
posibila tema a textului,aceea a calatoriei initiatice. În versurile urmatoare, se
transmite ideea ca la capatul acestei calatorii si în prezenta dorita a unei calauze,
simturile se armonizeaza, iar eul nu mai percepe decât temporalitatea,
eliberându-se de spatiu. Epitetul cromatic „neagra catifea” întareste ideea de
necunoscut.

8. Poezia are un titlu format dintr-un substantiv comun la numarul plural, provenit
din adverb: apropieri. Acest cuvânt, prin simplitatea sa, are o puternica
încarcatura expresiva, fiind în legatura cu imagini importante în poezie. Faldurile
draperiilor „ tesute parca numai din sunet si culoare” constituie o astfel de
imagine : eul poetic regaseste în ele coexistenta sunetului si a culorii, este
constient de raritatea spectacolului la care ia parte, si doreste o apropiere
permanenta a acestor doua elemente. El imagineaza o conexiune o irealului în
care este proiectat, cu realul în care se va intoarce si unde spera la o
materializare a acestor „aeriene fermecatorii” , într-o „ punte”.Imaginarul poetic
atinge nivelul spatio-temporal în finalul textului. Odata realizata o legatura între
elementele constitutive ale cadrului restrâns,se doreste o noua corespondenta ,
de aceasta data la grad avansat , si anume , între timp si spatiu. O existenta
simultana a acestor doua coordonate implica un timp infinit, „scapat de spatiu”
,dar care nu îl anuleaza pe acesta din urma. Rima împerecheata sustine , de
asemenea , ideea de apropiere , prin faptul ca aceasta faciliteaza cititorului
descifrarea textului. Este vorba de o apropiere a celui care  parcurge poezia de
sensul adevarat al acesteia.

9. Scrisa pe un fundament modernist, poezia sustine ambiguitatea imaginilor.

Al.Philippide patrunde într-un spatiu ireal din voluptatea caruia doreste sa preia
pentru ca,”fara calauza” , sa beneficieze si în spatiul real de acest spectacol
cromatic si auditiv. Rezonantele simbolice sunt, de asemenea prezentate ,
cultivând sugestia unei lumi mai bune , poate chiar eterne : “cu un timp scapat de
spatiu”.

I.75 (Camil Petrescu, Cocorul)

1. a tine minte , a învata minte, zdravan la minte

2. Punctele de suspensie îndeamna la meditatie, sugerând o puternica

încarcatura emotionala , poate si profunzimea sentimentului de frica în fata
necunoscutului.

3. Primele strofe, structurate de enumeratie  descriu un spatiu straniu si

întunecat, un fund de mare în care zac pesti, bivoli, oase, aripi , viziune
modernista de fapt a lipsei de speranta. Predicatul ar fi fost inutil, în acest caz,
pentru ca totul consta în aceasta însirare  de lucruri atinse de moarte, cu cît mai
concisa, cu atât mai aproape de deznadejde.

4. marea, pasarea, ochiul, iubirea, singuratatea

5. masura: 8 silabe

  rima: îmbratisata

6.Sentimentul dominant în poezie este cel de tristete si de teama de necunoscut.

7. Metafora “aripi reci” identifica faptul ca aspiratia, dorinta, i-au fost înfrânte.
Aceasta metafora este întarita de o alta: “zbor de pasare uitata”.

8. Strofa a III-a este un catren alcatuit dintr-o interogatie retorica ce sugereaza

aspiratia catre înaltimi, catre idealuri înalte care nu pot fi atinse. Astfel, eul liric
subiectiv (prezenta lui fiind indentificata prin marcile lexico-gramaticale: verbe la
persoana I singular -“ vei ajunge”,”sa am”-) nu gaseste niciun reazam pentru
ratiune, aspiratia sa fiind identificata prin metafora “portii calatoare” pe care
autorul se întreaba daca o va ajunge.

9. O trasatura a poeziei lirice este faptul ca autorul îsi exprima direct

deznadejdea ca nu poate accede la lumea absolutului prin cocor, pasare
calatoare, care este simbolul zborului catre înaltimi.

O alta trasatura a poeziei lirice sunt marcile lexico-gramaticale, verbe la

persoana I - “creste”, “sa am”, “sa îndemn” -,pronumele la persoana I- “mi”, “îmi”-
si imaginile artistice create de figuri de stil, precum  metafora “aripi reci” sau
epitetul din constructiile “creste lungi de os” si  “poarta calatoare”.

I.76 (Alexandru Philippide,Veghe)

1.unghere-colturi, se zbate- se framânta

2. Disparitia vocalei pronumelui reflexiv conduce la rostirea acestuia într-o silaba

cu prima vocala a verbului, prin urmare la reducerea numarului de silabe din vers
si la obtinerea unei anume masuri. Cratima marcheaza rostirea într-o singura
silaba a unui cuvânt si a unei parti de cuvânt diferite.

3.derivare-capatâiul, conversiune-meu

4. epitetul- tacut, orb, comparația dubla- tot versul

5. In preajma mea, prin somn pamântul geme, (adjectivul pronominal posesiv de

pers. I)

Un glas în mine prinde sa ma cheme, ( pronumele personal de persoana I )

6. sufletul, tacerea, veghea, somnul, pamântul, cerul

7. Verbele la timpul prezent fixeaza o experienta cu valoare exemplara. Este

vorba de asa-zisul prezent etern, fara legatura cu un moment temporal anume, ci
cu generalitatea unei situatii. Eul lui Philippide ”calatoreste” prin sine ca printr-o
lume obscura si cu ascunse dureri, iar aceasta ”calatorie” este pentru el
permanenta, cum poate fi la fel si pentru cititorul care îl însoteste.

8. În ultima strofa, imaginarul vizionar al textului se opreste la cele doua limite

exterioare, care încadreaza un eu insomniac, veghea fiind, cred, starea
dramatica a celui care percepe continuu curgerea timpului si insuportabila
cruzime a lumii. Pamântul, prima limita, este spatiul zbuciumului existential (vezi
antiteza dragoste/ ura si metafora un spasm...). Cerul, a doua limita, este orb
(epitet), cu stelele asemenea unor vineti dinti (metafora). Versul neregulat
sustine tensiunea lirica a unui text modernist prin vizionarism si prin puternica
impresie de înstrainare a omului de orice sens al lumii. Cerul gol poate fi o
imagine simbolica a divinitatii care ne-a abandonat. Eul lui Philippide se
defineste, astfel, aproape arghezian, prins în capcana între doua nopti, adica
între doua spatii obscure, care nu-i ofera decât experienta mortii.

9. Expresivitatea textului se datoreaza, în special, acelor imagini care

contureaza, cu un oarecare grad de ambiguitate, traseul unei coborari în sine
reflexive. Labirintul sufletesc este sugerat în incipit prin metafora hrubelor adînci.
Poetul patrunde în aceasta selva oscura (padure întunecata), cum ar spune
Dante, si descopera în ea pamântul si cerul, dar nu în esenta lor traditional
armonioasa, ci într-una moderna, a scindarii si alienarii.

I.77 (Ion Pillat, Ctitorii)

                        1)  vreme, trecutul, an

     2) Linia de pauza marcheaza, la nivel semantic, o “tacere” a eului liric, atât
pentru intensificarea emotiei, cât si pentru separarea celor doua momente ale
trairii sale, diferentierea între prezent si amintire.
     3) a da viata, a lua viata, a-si da viata

4) Verbele la modul conjunctiv din ultimele doua strofe exprima dorinta eului liric
de a se cufunda în amintirea trecutului,  în fata focului din vatra, înconjurat de
tacere. Dintre verbele la modul precizat, enumeram: sa deslusesc, sa stau, sa
aud.

5) imagine auditiva: Când sopteste valea de cântecele morii ; imagine vizuala:

Acolo-n pacea noptii, pe dealuri de podgorii.

6) tema: timpul, viata; motive: râul, dealul, amintirea, strabunii

7) Pacea noptii este o metafora a armoniei acestui spatiu rural, al ritmurilor

naturale si al belsugului.

8) Strofa a treia a poeziei se refera la dorinta omului de a se retrage la tara, de a

reface comuniunea cu pamântul, cu bogatiile pe care le ofera, cu linistea mult
dorita. Pridvorul este un simbol al dainuirii pe pamântul românesc, al stabilitatii
împotriva trecerii timpului. Eul liric doreste sa se bucure de roadele pomilor, de
fructele oferite de livezile de pruni, când toamna se apropie, iar Negoiu
strapunge cerul cu a sa înaltime. Dintre figurile de stil din aceasta strofa,
amintim: epitete (pridvorul strabun, alb Negoiu), comparatii (globul terestru ca o
minge).

9) Titlul poeziei, Ctitorii, este alcatuit dintr-un substantiv simplu, articulat, la

plural, ce se refera la cei ce cladesc lucruri durabile sau care dau sens cuiva ori
unui lucru. Relatia dintre titlu si poezie consta în modul în care elementele naturii
din cadrul copilariei  (râurile, podgoriile, livezile) si-au lasat amprenta asupra
poetului, au modelat amintirea ce-l va însoti toata viata. Acestea pot fi
considerate ctitorii primilor pasi ai eului-copil, care este în continuare fermecat de
tot ceea ce tine de trecut, întorcându-se si acum cu drag la pridvorul batrân sau
la vechea vatra, unde cenusa stingea toate soaptele.

    

I. 78 (Ion Pillat, Strainul)

1. Floarea era vie când a primit-o.

2. În structura “venit-ai” cratima marcheaza forma inversata a perfectului compus

“ai venit”.

3. A venit toamna în sufletul ei, la aflarea vestii.

În fiecare toamna plecam la tara.

4.“Sclipeste Râul Doamnei înspre apus, o clipa” contine o imagine vizuala;

“Vrr..timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult” contine o imagine auditiva.

5. Rolul expresiv al interjectiei “vrrr” in poezie este acela de a sugera , la nivel

auditiv , pe de-o parte zborul vrabiilor, care se produce instantaneu, iar pe de alta
parte ,ca tot astfel trece si timpul , la fel de repede ca o bataie de aripi.

6. Enumeratia din prima strofa, “cu casa, parc ,livezi”, exprima vizual tot ceea ce
apartine acestei mosii, evidentiind frumusetea si bogatia locului.

7. „Strainul” venit la mosie pare ca nu reuseste sa descifreze peisajul si îl vede

doar ca pe un tablou: “Te-apleci mirat straine, pe-amurg ca pe-o rama”.
Perspectiva lui este diferita de a celor familiarizati cu împrejurimile, el nu poate
sa înteleaga frumusetea locurilor: “si crezi.../ Ca ai cuprins Florica...dar n-ai zarit,
ia seama”. Imaginile vizuale precum “te-apleci mirat”, “ce-ar straluci” ori metafora
“ranit de-un dor târziu” accentueaza ideea poetica.

8. O caracteristica a traditionalismului este localizarea intr-un spatiu rural, mosia

Florica aici, iar o a doua trasatura este preferinta pentru spatiul autohton.

9. Sugestia limbajului poetic este realizata prin simboluri si corespondente: “Pe-

albastra departare a luncii de demult” sugereaza scurgerea timpului; “Florica e
acolo, cu casa, parc, livezi”. De asemenea, sugestia se realizeaza si prin pauzele
din discursul liric, marcate de punctele de suspensie, pauze ale emotiei,
melancoliei și nostalgiei: ”Ca ai cuprins Florica...dar n-ai zarit, ia seama...”

I. 79 (Ion Pillat, Amurg în delta)

1.  trist =  amar, dureros

    scâncind = plângând

2. Cratima uneste într-o singura silaba parti din cuvinte diferite. Caderea
sunetelor la sfârsit de substantive si la început de verb reduce numarul de silabe
din vers, fapt necesar pentru pastrarea masurii.

3.  Ne-a taiat calea o pisica neagra.

     Din pacate, atât l-a taiat capul sa faca..

4. Natura este o tema  des întâlnita în poeziile lui Ion Pillat. În “Amurg în delta”
acesteia i se alatura motive ca amurgul, apa si o nota istorica (“cai tatari”).

5.  Rima este incrucisata, iar masura versurilor , de 11 si 10 silabe.

6.  Metafora “ ochi de apa moarta” da poeziei o usoara nuanta melancolica  si
poate arata o incetinire a trecerii timpului, o stagnare, la amurg, a vietii in delta.

7. Poezia lui Ion Pillat este un pastel al deltei in momentul înserarii. In ultima
strofa, caracterul traditionalist se resimte prin tonul elegiac. Astfel, personificarea
“noapte soptitoare” creeaza un fundal muzical melancolic, iar metafora “aur
vânat”, cu rol chromatic, subliniaza trecerea lenta a timpului care se reflecta si
asupra naturii înconjuratoare prin nuantele soarelui la apus.

8.  Titlul ”Amurg in delta” este un fel de rezumat al poeziei, o ilustrare concisa a
temei acesteia. Poetul descrie un tablou de amurg în zona Deltei Dunarii (“sat
lipovenesc”).

9. În “Amurg în delta”  caracterul liric al poeziei se face simtit prin nota de usoara
melancolie.  Aparent un cadru de natura, din perspective unui observator neutru,
tabloul este totusi încarcat de emotie. Epitetul personificator ”sfâsietor de trist”
sau cromatismul insistent si contrastant (aur / vânat ) contureaza un spatiu al
disputei dintre lumina si întuneric, dintre viata si moarte. Modalitatea în sine a
descrierii în cazul careia vizualul este dominant este specifica textului liric.

           

I. 80 (Ion Pillat, Timpul)

1.”Nu-i în apus si nici în aurora” , „fara ieri si fara azi”

2. Prima virgula separa apozitia-metafora ”în ceasul cu nisip…” de restul

enuntului, iar a doua separa doua propozitii coordonate.

3. compunere –dintotdeauna

    derivare cu prefix-recheama

4. În prima strofa negatiile au rolul de a întari ideea poetului ca timpul nu este

ceva palpabil si ca acesta reprezinta o realitate abstracta.

5. În aceasta poezie apar tema timpului si motivul mortii.

6. Prezenta eului liric în aceasta poezie se face remarcata prin adjectivul posesiv
la persoana I, „mei”, si verbe la persoana I, cum ar fi „aud”, „simt”.

7. Comparatia „îngalbenind ca fila dintr-o carte” are rolul de a arata efectele

trecerii timpului asupra omului, asa cum filele de carti se îngalbenesc datorita
vechimii. Aceasta sugereaza, de asemenea, fragilitatea omului si existenta sa
limitata.
8. Titlul reprezinta, de fapt, tema poeziei, si anume, aceea a trecerii timpului.
Omul s-a confruntat dintotdeauna cu efectele timpului, iar în aceasta poezie eul
liric îsi exprima  tristetea si un fel de constiinta a imposibilitatii  de a schimba
ceva în aceasta privinta.

9. Aceasta opera este o poezie lirica, deoarece poetul îsi exprima sentimentele
pe care i le trezeste trecerea timpului. Perceptia acuta a acestei treceri este
sugerata prin imagini poetice, centrala fiind aceea a unui eu liric pentru care
timpul ajunge, totusi, o realitate palpabila( „pasul” timpului îi bate în inima). Ca de
obicei, eul liric este marcat, ca prezenta, prin verbe la persoana I („aud” , „simt”).

I. 81 (Iuliu C. Savescu, La Polul Nord)

1. nemãrginite = întinse

    solitari = singuri

2. „pasii”- Prin folosirea pluralului articulat „pasii”, se pune accent pe acest

substantiv, cu scopul de a eviden

tia greutatea si apãsarea cu care calcã „marii ursi”.

3. ochi de vultur, a pierde din ochi, a sorbi din ochi; „Banul, ochiul dracului”

4. “muntii solitari”

Epitetul personificator “muntii solitari” este folosit pentru a evidentia maretia si

înãltimea muntilor, care dominã peste câmpii si vãi; acestia sunt atât de înalti,
încât par desprinsi din universul terestru, devenind singuratici.

5. Rolul descrierii în textul dat este de a crea un decor, o atmosferã prin

intermediul cãrora eul liric îsi exprimã starile sufletesti nelãmurite si confuze prin
a sugera un sentiment pe care îl creeazã elementele din naturã.

6. “Iar din prãpãstiile adânci se-aude-o stranie vibrare”

    “ si ursii albi, înduiosati, într-un oftat adânc si greu”

7. Poezia “La Polul Nord” de Iuliu C. Gãvescu, prezintã câteva caracteristici

specifice liricii simboliste, prin motive precum motivul singurãtãtii, solitudine care
în poezia de fatã devine apãsãtoare, este asociatã cu izolarea, pustietatea
(“muntii solitari”, “câmpii nemãrginite”). Altã caracteristicã ce încadreazã poezia
în simbolism este cadrul natural care apare ca unul trist si dezolant. Astfel, în
poezia “La Polul Nord”, imaginarul poetic se organizeaza în jurul anotimpului
iarna, care dominã întreg tinutul prin “albul dezolant” , si aduce cu sine pierderea
oricãrei sperante din sufletul poetului.
            Un alt element definitoriu al poeziei simboliste îl constituie muzicalitatea
exterioarã, obtinutã prin ritmuri si rime perfecte, la fel ca si repetitia si simetria
unor cuvinte la începutul si sfârsitul unei strofe ( “muntii solitari”, “dorm
adânc”-“dorm mereu”, “La Polul Nord”- “La Polul Sud”).

8. La nivel morfologic se remarcã abundenta verbelor la timpul prezent: “se-

ntind”, “adorm”, “îngalbeneste”, “se vad”, “dorm”, “se-aude” etc. ce sugereazã
permanenta stãrii de angoasã, intensificând sentimentele si dând veridicitate
întregului poem.

9. Laitmotivul în poezia lui Iuliu C. Sãvescu reprezintã un element definitoriu al

simbolismului, prin evidentierea unei muzicalitati exterioare, obisnuitã numai prin
ritmuri si rime perfecte, dar mai ales prin repetitia simetricã a unor cuvinte la
începutul si sfârsitul unei strofe (“La Polul Nord”- “La Polul Sud” etc.). Cadrul
natural este unul trist si dezolant, prin albul care dominã; iarna are rezonantã în
sufletul omului, aducând monotonie, nevrozã, chin si frig lãuntric. Cromatica este
astfel sugeratã prin culoarea alb, culoare simbolizând stari si atitudini poetice de
izolare. Prin intermediul laitmotivului, întreaga naturã ajunge sã strige pustiirea
eului liric.

I. 82 (Marin Sorescu, Boala)

1. degeaba = zadarnic; senzatie = perceptie

2. Cratima marcheaza caderea vocalei “î” în unirea pronumelui cu adverbul “nu-

e” într-o singura silaba.

3. a se trezi cu noaptea în cap, prost ca noaptea

4. adresarea directa (“Doctore”); verbe la persoana I singular: “simt”, “am citit”,

pronume la persoana I singular “ma”, “mi”

5. “am urât si am iubit, am învatat sa citesc si chiar am citit niste carti, am vorbit
cu oameni si m-am gândit, am fost bun si am fost frumos” – enumeratia
sugereaza stradania depusa pentru a învinge „boala” fiintei, cea cu care ne
nastem, moartea.

6. Titlul poeziei, „Boala”, este o metafora sugerând moartea, iar „medicamentele”

(ura, iubirea,  cititul) sunt încercari de a trai intens viata, de a simti în fiecare
moment, viata fiind antidotul pentru moarte. Eul liric considera ca a-ti face viata
frumoasa te îndeparteaza de moarte.

7. Discursul liric este confesiv, direct, prin substantivul în vocativ „Doctore” si prin
folosirea persoanei I singular a verbelor si  a pronumelor.
8. În prima strofa a poeziei se descrie sentimentul mortii, de la primele simptome,
venind din interiorul ca o constientizare a pieirii. Lumea înconjuratoare devine o
povara, “ziua ma doare soarele, noapte luna si stelele”, “ aici în regiunea fiintei
mele”. Se observa o Moarte generala, un început de detasare de aceasta lume,
sugerat de epitetul “mortal”.

9. Se vorbeste despre moarte, o moarte care incepe de la inceputul vietii, “cand

m-am nascut”. Eul liric încearca sa evite aceste simptome, se eschiveaza,
priveste moartea ca pe o boala, pe care încearca sa o înfrânga.

Iubirea, ura, cititul, a fi bun, a fi frumos, toate înseamna a fi viu, a trai.

Astfel acestea devin “medicamentele” împotriva mortii pe care o simte înca de la
începutul vietii. Se realizeaza ca moartea în final nu are loc, desi “am cheltuit pe
ele o groaza de ani” si ca singurul lucru ce poate fi schimbat în acest sens este
trairea intensa, încercarea de a ne face viata cât mai frumoasa.

I. 83 (Marin Sorescu, Pleaca trenul)

1.                 gând - gândire, gânditor, a gândi

2.                 „Oameni, orase, continente” – virgula desparte mai multe elemente ale
unei enumeratii si, din punct de vedere sintactic, separa elementele unui subiect
multiplu.

3.                 de când lumea si pamântul, de lume, ca lumea, a-si lua lumea în cap

4.                 Tema poeziei o constituie îndepartarea, tristetea omului calator care nu

reuseste sa cunoasca niciodata lumea pentru ca are timp numai sa o vada, nu sa
se si apropie de ea.

5.                 « Tu » este un pronume personal, marca a eului liric si indica

autoadresarea.

6.                 « De ce ?» este o interogatie retorica, ce concentreaza si expune drama

omului care stie, dar nu cunoaste, care vede, dar nu priveste. Revolta si
mâhnirea capata forma finala în aceste ultime doua versuri, iar întrebarile sunt
adresate siesi, ca un strigat debusolat, confuz. Interogatia « De ce ? »
accentueaza ideea poetica expusa în celelalte strofe.

7.                 Ideea « Toata viata am privit pe fereastra » exprima neimplicare, frica de

atasament si de cunoasterea necunoscutului, lipsa trairii în mijlocul lumii si în
prezenta ei, cu riscuri si framântari, eul liric preferând pasivitatea si detasarea.
Astfel, el reuseste sa priveasca lumea, fara a apuca sa o si cunoasca,
« privirea » fiind element cheie al acestei poezii, devenind legatura sa cu tot ceea
ce îl înconjoara.
8.                 Titlul poeziei sugereaza pasivitate si detasare. « Trenul » este cel care se
pune în miscare, trenul face actiunea: trenul sta sau trenul se duce, niciodata
„tu”. « Tu » doar esti în tren. Astfel, se încearca o anulare a responsabilitatii
actiunilor din moment ce decizia de a sta sau a pleca nu iti mai apartine.

« Pleaca trenul » este o metafora, reprezentând atât despartirea, cât si efectele

ei, confuzia si totodata resemnarea : nu se stie cine a plecat, dar se
constientizeaza ruptura ; efectul este acelasi, indiferent din ce parte se produce
actiunea. Resemnarea vine odata cu constientizarea ca în curând va pleca si
trenul tau.

Mai este, de asemenea, expusa ideea trecerii ireversibile a timpului si a

incapacitatii de a-l trai : avem de multe ori impresia ca ne traim viata, ca facem
alegeri, ca luptam, când de fapt suntem victime ale pasivitatii noastre, iar timpul
trece pe lânga noi. Efectul este acelasi: fie ca trenul merge sau sta, ruptura tot se
produce, un tren tot se pune în miscare, timpul tot se scurge.

9.                 Ultima strofa expune metafora dramei calatorului, a aceluia blocat în

pasivitate, condamnat de sine sa priveasca, dar sa nu cunoasca. Întreaga strofa
este o metafora ce sugereaza viata omului care doreste sa vada, dar îi este
teama sa simta, limitându-se astfel la o cunoastere superficiala.

Pasiv, lucru sugerat de enumeratia « de autobuz, de tren, de vapor, hurducat de

caruta », eul liric nu îsi asuma viata, trairea, lasându-se purtat inert de mersul
lucrurilor, fapt sugerat de verbul la participiu « pironit » si sintagma « m-am uitat
pe fereastra », care aduce în prim-plan si ideea detasarii.

Fug « copacii, oameni, orase, continente » când, de fapt, el este cel care nu se
opreste la ele. Totul sta, iar el fuge. Din nou, responsabilitatea nu este asumata,
eul liric este cel purtat, el nu fuge, el nu sta, el nu actioneaza, copacii fug.

Interogatia din final, « de ce ? » vine ca o rabufnire, o încununare a emotiilor

exprimate pe parcursul poeziei, o constientizare a irosirii: « Toata viata m-am
uitat pe fereastra […] De ce am impresia ca am cunoscut lumea ? »

I. 84 (Nichita Stanescu, Sarutul)

1. se-adumbrea= se intuneca

   stins= imperceptibil, vag

2. Din punct de vedere sintactic virgula coordoneaza circumstantialele de loc iar

din punct de vedere stilistic are rolul de a coordona termenii unei enumeratii,

3. –a avea nevoie de ceva ca de aer

  - a-si da aere

  - a avea un aer preocupat

  - a ramâne în aer

4. Verbele din prima strofa creeaza o atmosfera aproape ireala si sugereaza un

timp mitic al iubirii.

5. tema iubirii

  - motivul relatiei omului cu transcendenta

  - motivul iubirii creatoare de lumi

  - motivul cuplului adamic

6. Metafora steaua neagra este formata din doi termeni aproape antitetici si rolul
sau este de a crea o atmosfera ireala, romantica, de a sublinia sentimentele de
duiosie ale îndragostitului si de a sugera ca prin dragoste omul poate accede la
absolut.

7. Titlul are rolul de a-l introduce pe cititor in universul de fictiune propus de autor
si de a oferi o cheie de lectura a textului, fiind un simbol al iubirii.

8. -prezenta monologului liric adresat

   -marci ale eului liric si prezenta verbelor la persoana I plural (ne sarutam, ne-
nfasura)

9. Prin intermediul simbolurilor, îndragostitul îsi exprima conceptia despre iubire

si consecintele pe care aceasta le are asupra eului interior si asupra universului.
În ultima strofa se regaseste motivul iubirii creatoare de lumi si motivul cuplului
adamic. Îndragostitul sugereaza faptul ca prin iubire, omul poate atinge absolutul,
fapt sugerat de sintagmele care unesc cele doua lumi (si pasari mari se coborau
pe banci/ si pe statui, pe cabluri, peste iarba...). Atmosfera mitica este subliniata
de versul liber si masura de 11 silabe.

I. 85 (Marin Sorescu, Alchimie)

1.                  a da ocol, a da cu bâta-n balta, a da vrabia din mâna pe cioara de pe

gard,  a da de veste.
2.                 Virgula desparte în text elementele componente ale enumeratiei.
3.                 Plutoniul, radiul si poloniul sunt elemente chimice radioactive.

Nu am putut gasi la magazin calorifere cu sapte elementi.

4.                 Invocatia este folosita în discursul liric pentru a accentua sentimentul de
frustrare al eului liric cauzat de lipsa fericirii. Acest procedeu artistic permite
exprimarea mai directa a sentimentului de dezolare si creste intensitatea
mesajului transmis.
5.                 Marcile gramaticale ale prezentei eului liric în textul dat sunt formele
verbale la persoana I („Ce sa fac eu...”;  „...mai arunc sub cazanul vostru...” ;„Va
dau jumatate...”) si adresarea directa prin folosirea formelor verbale si
pronominale la persoana a II-a („Ati gresit calculele,”; „va dau jumatate...”). Alta
marca gramaticala existenta în textul dat este prezenta formei pronominale a
persoanei I („eu”, „mea”, „dati-mi”, „mele”).
6.                 Opozitia din strofa a doua dintre ideea de întelepciune si cea de fericire
reliefeaza asemanarea dintre cele doua notiuni în conceptia umana dar ele au
valori si întelesuri diferite. Fericirea este un scop în timp ce întelepciunea este un
mijloc de a atinge scopul.
7.                 Marin Sorescu în ultima strofa a poeziei „Alchimie” foloseste metafora si
un registru de cuvinte tipic alchimiei pentru a arata risipa ce se realizeaza în
cautarea pietrei filosofale, fericirea. Cele nouazeci si noua de elemente, numar
fatidic, sunt insuficiente, deoarece nu sunt o suta, un numar rotund, întreg. Ele
sunt trecute în tabloul fiintei sale ordonat, asemenea elementelor chimice din
tabelul periodic al elementelor. Risipa se realizeaza prin consumarea timpului dat
fiecaruia sa-l traiasca în întretinerea reactiei chimice care ne promite drept
produs final fericirea. Dar din pacate reactia continua la nesfârsit fara un rezultat.
8.                 Titlul poeziei este un simbol ce ne arata unghiul din care trebuie sa citim
poezia pentru a întelege semnificatia urmarita de autor. El transforma toata
framântarea omului de a obtine fericirea într-o pseudo-stiinta cum este alchimia
ce are un tel final imposibil, piatra filosofala, si care foloseste calcule si formule
imprecise bazate pe intuitii eronate. Deci titlul simbolizeaza cautarea orbeasca a
fericirii.
9.                  Poezia se încadreaza în lirismul de tip subiectiv prin marcile lexico-
gramaticale ale eului liric prezentate la punctul 5 si prin adresarea directa prin
invocatie retorica care accentueaza subiectivismul poeziei.

I. 86 (Radu Stanca; Frunzele – Elegie de toamna)

1.                 Sinonimul contextual pentru cuvântul învaluita este „îmbracata” si pentru

a depana este „a desfasura”.

2.                 Cuvântul a carui forma nu mai este conforma cu normele limbii literare
actuale este „alaturea”.

3.                  în ceasul al doisprezecelea, a se da de ceasul mortii, a-i suna ceasul

4.                 Structurile care pun în evidenta prezenta eului liric sunt: „Aseaza-mi-te
alaturea”, „Fa focul”, „Fereste-ma”, „preumbla-te”
5.                 O tema prezenta în text este efemeritatea fiintei umane, trecerea
ireversibila a timpului si un motiv literar este cel al toamnei si al frunzelor moarte.

6.                 Uzitarea modului imperativ al verbelor este o marca a lirismului subiectiv

si implicit a eului liric. Astfel, poezia capata forma unui monolog adresat. Formele
de imperativ exprima vointa hotarâta si cererile arzatoare ale eului liric ce iau
forma unor porunci adresate fiintei iubite. Chinuit de ideea efemeritatii fiintei
umane si de regretul vremurilor apuse, acesta doreste cu tarie sa evadeze din
realitatea dezolanta. Tonul autoritar, ritmul alert al confesiunii este sustinut de
folosirea modului imperativ care sugereaza totodata deznadejdea si disperarea
eului liric.

7.                 Frunzele moarte purtate de vânt simbolizeaza atât efemeritatea fiintei

umane cât si cât de nesimnificativ si neputincios este omul în fata naturii, în
raport cu universul. Timpul trece în mod ireversibil iar omul este purtat prin viata
precum frunzele uscate de vânt, neputând sa se împotriveasca destinului.
Constientizarea dramei umane, a realitatii necrutatoare genereaza deznadejde,
angoasa, dezolare. Astfel, eul liric este înspaimântat, este cuprins de tristete,
cautând refugiu si alinare în iubire.

8.                 Titlul poeziei, „Frunzele-Elegie de toamna”, fixeaza motivul central al

acesteia, toamna. Prin referire la specia genului liric, elegia, este anticipata
încarcatura afectiva a poeziei, sentimentele dominante fiind melancolia, durerea,
regretul. De asemenea, titlul prefigureaza ideea de ansamblu a textului, aceea a
spulberarii iluziilor si sperantelor la gândul perisabilitatii fiintei umane. Este
dezvaluit si elementul central în jurul caruia graviteaza întregul discurs liric,
frunzele, si care, reluat în cadrul fiecarei strofe, accentueaza ideea deznadejdii, a
disperarii si tristetii eului liric. Astfel, înca din titlu este fixat cadrul natural
metaforic, toamna cu frunzele moarte, cadru necesar exprimarii unor trairi de o
asemenea gravitate si intensitate.

9.                 Limbajul poetic se remarca prin expresivitate. În cadrul poeziei,

expresivitatea este realizata prin figurile de stil existente, precum metafora,
personificarea, inversiunea cu rol de accentuare a ideii poetice. Astfel, se
remarca personificarea „frunzele sub pasi, cum gem” care se constituie totodata
într-o imagine artistica auditiva. Personificarea e menita sa exprime zbuciumul
interior, deznadejdea si durerea provocate de drama omului a carui sperante s-
au spulberat. Amploarea suferintei interioare si a temerilor este evidentiata prin
inversiunea „vasta urgie”. Expresivitatea limbajului poetic este dovedita si de
uzitarea metaforei, cum este cea din versul „Sa nu simt frunzele cum zboara în
vânt”. Prin intermediul acestei metafore este vehiculata ideea trecerii ireversibile
a timpului care ia cu sine toate sperantele. Eul liric ar dori sa se sustraga acestei
realitati dureroase si sa opreasca timpul, ceea ce reiese din verbul la modul
conjunctiv „Sa nu simt”.
Astfel, expresivitatea la nivelul limbajului poetic se realizeaza prin intermediul
figurilor de stil folosite în cadrul poeziei.

I. 87. (Radu Stanca, Sonet)

1.                              “n-o sa piara”- “n-o sa moara”

2.                              Cele doua virgule din versul “Iubirea, ea, nicicând n-o sa dispara” are
rolul de a izola o apozitie (“ea”), focalizând accentul asupra iubirii.

3.                              Iubirea lui nu va muri nicicând.

      Nici când mi-a aratat dovada, nu l-am crezut.

4.                              Pronumele de persoana I singular “-ma”, “eu” marcheaza prezenta

lirismului subiectiv, implicarea afectiva a  eului liric. Adresarea directa a eului liric
este subliniata prin pronumele de persoana a II a singular ”-ti”, dar si prin
adjectivul pronominal de persoana a II a singular „tale”. Legatura afectiva dintre
eul liric si iubita e redata simbolic prin folosirea pronumelui de persoana I plural
”noi”, acest lucru evidentiând totodata unitatea cuplului. Iubirea devine elementul
de conexiune între cei 2 : „Iubirea, ea ,nicicând n-o sa dispara”.

5.                              “Iubirea, ea , nicicând n-o sa dispara.”

                 “si dragostea - dar , vezi, ea n-a murit.”

6.Iubirea este un sentiment ce creeaza o anumita vulnerabilitate. Ea este o

slabiciune, caci ratiunea nu mai are putere în fata sentimentului intens. Persona
încercata de acest afect, devine astfel subiectiva si reuseste sa treaca peste
toate defectele celui/celei asupra caruia/careia îsi rasfrânge iubirea.

7. Cel de-al doilea catren nuanteaza eternizarea sentimentului de iubire,. Verbul

la conditional-optativ “ar mai trece“ si cel la viitor  “n-o sa dispara “exprima
dorinta eului liric de a conserva acest sentiment, de a-l proiecta într-un plan ireal
si, totodata posibilitatea împlinirii unui scenariu ideatic. Apozitia “ea”, subliniaza
importanta iubirii pentru eul liric. Confesiunea lirica evidentiata prin marcile eului
liric (pronumele personal de persoana I plural – “noi”), reliefeaza lirismul
subiectiv. Apar sintagme care marcheaza permanenta iubirii:”înc-o seara “,”n-o
sa dispara“, “va dainui “, “la nesfarsit”. Folosirea cratimei, pentru elidarea unor
vocale (“dac-ar”, “înc-o “, “dainui-ntre”) ajuta la pastrarea masurii de 10-11 silabe.
Rima este încrucisata.

8. Expresivitatea este realizata prin repetitia anaforica (“si chiar.../si multe...”) si

prin inversiunile cu rol prozodic, de accentuare a sentimentului de iubire (“ea,
nicicând  n-o sa dispara “, “tainice cununi”).
9. Lirismul subiectiv se caracterizeaza prin prezenta monologului liric adresat si
prin intermediul marcilor eului liric (pronumle de persoana I singular si plural):
“eu”, “noi”.

I. 88 (Nichita Stanescu, Nedreptate)

1.                 a trage cu urechea,  a se culca pe o ureche

2.                 Virgula, din punct de vedere gramatical, marcheaza elipsa predicatelor,

iar din punct de vedere stilistic accentueaza importanta ochilor si a picioarelor în
cadrul vietii si, mai ales, a duiosiei în planul iubirii.

      3. sperante, duiosie, tristete, dragoste

4.                 18 silabe

5.                 „De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz?”, prima interogatie

retorica pune sub semnul întrebarii normalul si sugereaza iesirea din limitele
banalului, o desprindere de contingent.

6.                 nedreptatea firescului, pusa în relatie antitetica cu depasirea limitelor

7.                 prezenta eului liric implicat, prin folosirea verbelor la pers. I plural;
prezenta interogatiilor retorice

8.                 Mijloacele artistice la care apeleaza , întotdeauna, orice poet, au drept

scop înfrumusetarea versurilor, dar si evidentierea ideii poetice. Inserate între
versurile 7-13 se regasesc epitete personificatoare atribuite tristetii si dragostei:
“urâta”, “înfrigurata”. Astfel, figurile de stil creeaza ambiguitatea limbajului
împinsa pâna la aparenta de nonsens, de absurd, prin rasturnarea firescului,
inclusiv prin ermetismul expresiei.

9.                 Titlul exprima si subliniaza aparitia eului liric subiectiv, care lupta cu sine,
ducând la confruntarea dintre creator si gânditor. Astfel, “nedreptate” suprima
insolitul imaginilor artistice, dar totodata, poezia contrariaza permanent
asteptarile cititorului.

I. 89 (Nichita Stanescu, Necuvintele)

1. antonimie:

    realitatea-visul

    despartind-unind

 2.  într-una: Într-una din zilele vacantei voi merge la mare.

    întruna: Dupa spectacol ma batea la cap întruna!

3.  a taia frunza la câini, a taia elanul, a-l taia capul

4. acel laser lingvistic = acel cuvânt

5. În text se repeta verbul “a naste” (“nascând”) care are rolul de a evidentia

procesul creator, de a nuanta nasterea unei noi lumi.

6. Tema poeziei este creatia ca înnoire a universului, o creatie a esentei

lucrurilor.

7. Nichita Stanescu este un înnoitor al poeziei prin faptul ca aduce atât elemente
noi, cât si o altfel de gândire asupra poeziei moderne. Poezia „Necuvintele” se
prezinta ca o arta poetica prin faptul ca poetul îsi arat propria conceptie despre
modelul de poezie. Din punctul de vedere al prozodiei poezia este lipsita de rima,
cu exceptia strofei a treia în care primele doua versuri se repeta, iar celelalte
versuri sunt alcatuite independent de poeziile clasice.

8. Strofa a doua evidentiaza dorinta autorului de a afla adevarul; adevar

reprezentat de un singur cuvânt. Nichita Stanescu se foloseste de o metoda a
contemplarii, a filosofarii pentru aflarea acestui cuvânt ce poate fi aflat numai în
vis. În acest sens titlul este semnificativ, pentru ca descrie cel mai bine atmosfera
create si anume aceea a necuvintelor.

9. “Necuvintele” reprezinta o arta poetica deoarece arata ideea autorului despre

poezie si despre lumea înconjuratoare în general. Cu ajutorul limbajului, a temei,
si a solutiei gasite de el pentru obtinerea unei noi lumi se contureaza o veritabila
arta poetica.

I. 90 (Nichita Stanescu, Lauda omului)

1.  „adaugata” – înlaturata; „înlauntru” – exterior.

2. Cuvântul „oamenii” este scris cu doi “i” pentru ca primul i reprezinta desinenta
de plural a substantivului respectiv, iar al doilea i este articol hotarât.

3. a se bate cu morile de vânt; a-si bate gura degeaba, batut de soarta / de

Dumnezeu

4. În ultima strofa, poetul foloseste imaginea vizuala „cu aripile crescute

înlauntru, / care bat, plutind, planând”, referindu-se la faptul ca omul vrea sa
acceada la o conditie superioara. Omul întotdeauna vrea sa se autodepaseasca,
sa atinga absolutul. Aripile ascunse ale oamenilor sugereaza superioritatea
gândului, a reflexivitatii ce caracterizeaza fiintele inteligente.
5. Cei doi termeni repetati în poezie sunt „soarele” si „oamenii”.

6. Repetitia locutiunii substantivale „Din punctul de vedere al ...” se refera la

faptul ca poezia se face prin fuziunea dintre puterea de judecata si afect, din
întrepatrunderea ratiunii cu sentimentul. Astfel se poate gândi un punct de
vedere al copacilor, un altul al pietrelor si un al treilea al aerului, toate trei cu
privire la Om. Copacii gândesc omul ca emotie si ca niste „fructe plimbatoare”,
pietrele gândesc omul ca miscare si ca lumina, aerul îl gândeste ca pasare cu
aripile crescute înlauntru. Formularile capata o miscare grava si linistit-suitoare,
pe parcursul celor trei strofe, trei trepte ale unui fel de silogism poetic, în tipare
sintactice de neclintit, ca pentru a purta în ele adevaruri absolute, definitive.

7. Titlul este un element esential al receptarii, pentru ca ofera un indiciu

interpretativ al discursului poetic. Titlul poeziei, Lauda omului, identifica specia
lirica cu o oda, desi continutul textului nu integreaza epitete elogioase sau
superlative rasunatoare. Ca si cum natura ar avea propria constiinta, în poezie
sunt enumerate trei perspective metaforice cu privire la om: a copacilor, a
pietrelor si a aerului, facând apel la propria lor sfera semantica. Omul este mai
presus de orice prin emotii si inteligenta.

8. Cea de-a treia strofa, ca si adaosul „ascendent“ al celor doua versuri

supranumerare din strofa ultima, sporesc impresia de dinamism continuu.
            Nu însa simetriile dau superioritatea acestei poezii, ci constatarea uimita
ca în atâta relativitate cosmica pare probabila ipoteza ca elementele lumii
materiale, copacii, pietrele si aerul, sa aiba un „punct de vedere“ despre Om.
 Pentru aer, mediul pasarilor, oamenii sunt niste pasari extraordinare având
aripile „crescute înlauntru“ si planând fantastic în cel mai curat aer, „care e
gândul“. Ultimele doua imagini, complementare una alteia,  sunt cele mai
originale si mai surprinzatoare, adânci si de o mare plasticitate intelectuala.
A imagina aripi crescute înlauntru, vâslind în aerul gândului, este a elogia la
maximum intelectul uman, în tendinta lui perpetua de a stapâni legile universului.

9. Lirismul subiectiv reprezinta manifestarea directa a eului liric. În poezie, eul

liric este sugerat, pentru ca reda ceea ce gândesc pomii, pietrele si aerul, în niste
metafore ce depasesc analogia clasica si exalta diferentierea. Poetul ne propune
aici o viziune a Omului ca punct suprem si continuu ascendent al evolutiei
materiei în Univers. De asemenea, vocea lirica este prezenta în text prin
adresarea directa, chiar daca cu valoare generalizatoare,  „ce-o zaresti”, precum
si prin exclamatiile din finalul fiecarei strofe.

I. 91 (Nichita Stanescu, Dimineata marina)

1.                  „umeri” , „frunte”, „sprâncene”, „ochii”, „tâmplele”

2.                  Virgulele desparte grupul verbal construit cu gerunziu de restul enuntului

si reliefeaza semnificatia  sintagmei: o personificare.
3.                  a da apa la moara, a sti ca pe apa,  a se îmbata cu apa rece, pe apa
Sîmbetei

4.                  Tema trezirii constiintei / a nasterii lucide, motivul somnului, motivul

luminii, motivul ascensiunii.

5.                  Rima este încrucisata, 1-3 feminina si 2-4 masculina; masura variaza
între 10 14 silabe (într-o rostire rapida a primului vers al acestei strofe)

6.                  „si plopii, trezindu-se brusc” – personificare; prin personificare, universul

material prinde viata, devenind o prelungire a universului uman. Nicolae
Manolescu vorbeste despre substantializarea limbajului si poetizarea realului.
Poezia se face pe sine ca obiect si se construieste cu fiecare vers, fiecare
cuvânt.

7.                  Orice titlu induce un anumit nivel de lectura a textului poetic si genereaza
un orizont de asteptare. Titlul poeziei citate este alcatuit dintr-un substantiv
comun însotit de un adjectiv cu valoare de epitet. Titlul sugereaza un tablou de
natura, într-un moment al zilei. Discursul liric confirma partial si completeaza
întelesurile sugerate de titlu, numai ca dimineata devine o metafora a trezirii
constiintei: fiinta cosmicizata se trezeste din somnul necunoasterii, într-o viziune
monumentala. Eul poetic are viziunea propriei geneze ca fiinta suprema, în
lumina, moment auroral privilegiat.

8.                  Cuvintele au valoare în sine, dar dincolo de cuvânt se deschide o alta

lume. Sentimentul este generator de sens, tine lumea în fiinta, schimbându-i
contururile. Imaginea vizuala a soarelui si sinestezia „lumina-n ape o sa-mpunga”
contureaza o lume a obiectelor si a fiintelor aflate într-o relatie de
întrepatrundere, glorificând momentul nasterii lucide, al iluminarii.

9.                  Textul apartine neomodernismului, având drept caracteristici lirsmul

reflexiv si imagismul metaforic, reinterpretarea miturilor (geneza este aici
individuala, omul devine centru al universului, identificându-se cu soarele, natura
se trezeste la constiinta).

I. 92 (Nichita Stanescu, Adolescenti pe mare)

1.  teapana = puternica, lenta = lina.

2. Apostroful din versul: „macar pân' la genunchi în valul diafan” marcheaza

absenta vocalei “a”, consecintele elidarii acestui sunet fiind pastrarea ritmului si a
masurii versurilor, rostirea într-o singura silaba / tempo rapid.

3. a taia drumul / calea cuiva, a-i taia cuiva (toata) pofta, a taia frunza la câini etc.

4. tema adolescentei, motivul marii, motivul biblic al mersului pe valuri

5. În primele patru versuri – rima încrucisata, masura de 16 silabe în primul vers,
14 silabe în al doilea vers, 12 silabe în al treilea vers si 15 silabe în al patrulea
vers.

6. Scrierea cu litera mica este un procedeu prozodic specific modernismului,

prelungit si în neomodernism, numit ingambament, care se defineste prin
continuarea ideii din versurile anterioare, fara a se marca fiecare vers prin
majuscula (scindare a unei unitati lexico-sintactice prin dispunerea ei în versuri
diferite).

7.  Epitetul „lenta înaintare” semnifica plutirea lina, calma, pe mare, ca un dans
cosmic, a adolescentilor cuprinsi de elanuri impetuoase, impulsionati spre
descoperire, cunoastere de sine, împlinire si desavârsire a fiintei.

8. Ultimele doua versuri reprezinta un fel de concluzie / constatare a întregii

poezii, fapt subliniat si prin utilizarea conjunctiei adversative „dar”, care stabileste
o opozitie cu ideea din versurile anterioare. Spre deosebire de asteptarea celui
care îi contempla, tinerii au capatat deprinderea de a „merge pe valuri”, ca Isus,
semn al puterii extraordinare a acestei vârste mitice si al încrederii pe care
adolescentii o au în ei însisi. Cele doua epitete, „zvelti” si „calmi”, reprezinta
calitati ale tinerilor. Adverbul „simultan” evidentiaza ideea unei alinieri ca într-o
competitie care-i ajuta sa se cunoasca.

9. Expresivitatea este una dintre caracteristicile stilului lui Nichita Stanescu,

prezenta si în aceasta poezie si este datorata unui limbaj simplu, firesc, fara
multe figuri de stil, pentru ca poezia nu se mai bazeaza pe reprezentare, ci este
ea însasi un act. Transparenta ideii poetice este ilustrata aici de imagini artistice
si de prezenta eului liric ca spectator.

I . 93  (Nichita Stanescu, Ploaie în luna lui Marte)

1.  „infernal", „concreta", „mansarde”

2. Substantivul Marte este scris cu majuscula deoarece reprezinta numele zeitatii

romane a razboiului si a vegetatiei.

3. a pune suflet, a-si da sufletul, din suflet, cu sufletul la gura

4. Tema iubirii; motivul ploii, motivul zborului, motivul Lorelei, motivul zeului
Marte.

5.  Rima strofei a treia este încrucisata si feminina. Masura strofei a treia este de
9 -11 silabe.
6. Timpul imperfect al verbelor din primele doua strofe are rolul de rememorare
nostalgica a trecutului. Iubirea de altadata este proiectata în mit cu ajutorul
imperfectului („ne iubeam”, „ploua”, „dansau”)

7. Personificarea „Peretii odaii erau / nelinistiti [...]" este folosita pentru a sublinia
ca în fata iubirii celor doi, pâna si lucrurile care, de obicei, sunt de neclinit, îsi
pierd aceasta calitate, sentimentele îndragostitilor reflectându-se în tot ceea ce îi
înconjoara. Tot prin personificare, „sufletele noastre dansau”, se exprima bucuria
existentiala intensa, caci pentru îndragostit lumea apare ca un miraj continuu.

8. În penultima strofa se prefigureaza ruptura dintre îndragostiti, lucru sugerat de

primele doua versuri, care contin o imagine vizuala: „si ma-naltam. si nu mai
stiam unde-mi / lasasem în lume odaia". Uitarea odaii unde ei se iubeau si
înaltarea marcheaza distantarea îndragostitului de iubita sa. De altfel, chemarea
iubitei cu numele Lorelei (în mitologia germanica, sirena a Rinului care atragea
corabierii într-o zona stâncoasa, provocându-le moartea), asociat iubirii tragice,
imposibile în romantism, sugereaza destramarea cuplului erotic.

       Imaginea auditiva „Tu ma strigai din urma", urmata de repetitia „raspunde-
mi, raspunde-mi" vin sa sugereze faptul ca îndragostitul îsi lasa iubirea undeva
departe, el îndreptându-se spre alte idealuri, iar vocea iubitei rasuna ca un ecou
îndepartat.

       Ultimul vers poate fi interpretat ca o întrebare retorica din partea iubitei, care
îl pune pe îndragostit sa aleaga între iubirea lor („oamenii") si alte idealuri,
înaltatoare, dar care pot fi efemere („ploaia")

9.   Expresivitatea este o caracteristica a limbajului poetic data de multitudinea

figurilor de stil si a procedeelor artistice regasite în text.

      În poezia Ploaie în luna lui Marte de Nichita Stanescu, întâlnim imagini
vizuale ca „norii curgeau", care fluidizeaza ideea trecerii implacabile a timpului.
De asemenea, se remarca personificarile „Peretii odaii erau /  nelinistiti [...]" si
„Sufletele noastre dansau", care sugereaza fericirea îndragostitilor si rezonanta
universului înconjurator la sentimentele lor. Ploaia este o metafora a vietii, a
instinctului, a bucuriei existentei.

      Metafora „mie-mi ploua zborul, cu pene" sporeste expresivitatea textului, la

fel ca si imaginea vizuala  „si ma-naltam", ambele impunâd motivul zborului, al
înaltarii, al depasirii limitelor banalului, prin iubire.

      Epitetul superlativ „ploaie de tot nebuneasca", din ultima strofa, este ca o
ultima aducere-aminte a dragostei pe care cei doi au trait-o „în luna lui Marte".

I. 94 (Gheorghe Tomozei, Septemvrie)

1. septemvrie, târzii

2. Rolul punctelor de suspensie din primul vers, „Septemvrie…” , este de a

marca o pauza afectiva în rostirea poeziei , pentru a sugera nostalgia.

3. „septemvrie, „radvanul”, „carte”, „frunze”, „iubire” sunt cuvinte din fondul vechi
al limbii.

4. Tema trecerii timpului, asociindu-si mai multe motive, precum toamna,

amintirea, singuratatea, copilaria, exprima starea de tristete a fiintei.

5. Rima încrucisata (1-3 feminina, 2-4 masculina) si masura de 10-11 silabe.

6. Utilizarea verbelor la modul indicativ, timpul imperfect creeaza durata si

simultaneitate, prelungeste durata momentului evocat si o imobilizeaza într-un
tablou sensibil si melancolic.

7. Epitetul „frunze târzii” sugereaza efectul venirii toamnei. Frunzele simt trecerea
timpului si , la timpul lor, cad „domol”. Acestea „ruginesc”, îmbatrânesc si se
sting, asemenea unei fiinte umane. Metafora „radvanul toamnei” exprima plastic
aparitia regala a toamnei, de dupa himericele clai de fân ale verii, într-o continua
rotatie calma a anotimpurilor, ca la Virgiliu.

8. Ideea poetica este tristetea indusa de venirea toamnei si este evidentiata prin
epitete : „surâsul meu amar” ce exprima atât amaraciunea, cât si falsitatea
zâmbetului, deprimarea fiintei care se identifica cu „cel mai trist scolar”, râvnind
dupa mângâierea doamnei învatatoare, o alinare mult asteptata, dar care nu va
mai veni niciodata, pentru ca timpul copilariei a trecut.  Strofa curenta, implicit si
poezia, se termina cu puncte de suspensie pentru a invita cititorul la reflectie.

9. Limbajul poetic în poezia citata este caracterizat de reflexivitate, lasa cititorul

în suspans. Poezia are o predispozitie spre meditatie, datorita punctelor de
suspensie prezente atât în fiecare strofa, cât si în ultimul vers, care te invita sa
gândesti la rostul lumii si al fiintei aflate sub puterea timpului.

I. 95 (Ion Vinea, Declin)

1. Când îi cer explicatii, se înroseste tot si se eschiveaza. (cer = verb la

persoana  I, singular; omonim lexico-gramatical)

2. Virgula folosita în versul „Cântecul trist, cântecul cel mai trist” are rolul de a
izola, partial doar, întrucât cea de-a doua virgula ceruta de situatia gramaticala
lipseste, apozitia dezvoltata „cântecul cel mai trist” de determinantul sau
(„cântecul trist”). Sintagma „cântecul cel mai trist” este, asadar, o lamurire asupra
primei sintagme, având, de asemenea, si rol de gradare a intensitatii.
3. viata de câine; pe viata; în viata; de-o viata, a lua viata

4. În poezia lui Ion Vinea sunt prezente tema melancoliei si cea a toamnei, care
declanseaza melancolia eului liric si care declanseaza monotonia bolnavicioasa
în planul exterior ( „arborii neajunsi la cer”, „turmele ce-si pasc soarta”, „frunzele
care se dau în vânt” ).

5.  Marci ale subiectivitatii: „în mine”, „(nu)-mi” (pronume personale, persoana I,
singular)

6. Expresivitatea rezultata din repetitia prepozitiei „între” în ultima strofa a poeziei

(anafora) consta în sublinierea  ideii ca intreaga natura este cuprinsa de tristetea
toamnei. Atât lumea vegetala, prin „arborii neajunsi la cer”, cât si lumea animala,
prin „turmele ce-si pasc soarta”, si chiar si elementele naturii, prin „apele ce-si
urmeaza albia”, sunt cuprinse de vraja morbida a anotimpului.

7. Tristetea eului poetic, care „întârzie” în planul sau interior, este transpusa în
planul exterior si corelata cu toamna târzie. Asa cum întreaga natura asteapta
prima zapada din an pentru a se sparge monotonia existentei, pentru a rupe sirul
de zile derulate identic, una dupa cealalta, la fel si fiinta asteapta „sarutul” care
sa îi încalzeasca sufletul. În asteptarea elementului salvator (iarna, respectiv
sarutul), cele doua planuri au atitudini diferite. Astfel, lumea interioara, a
sentimentelor pare a acumula din ce în ce mai multa melancolie, aspirând
tristetea peisajului tomnatic, astfel încât omul pare a avea un aer bolnavios. Pe
de alta parte, natura îsi urmeaza vechiile obiceiuri  si nu manifesta nici revolta,
nici nerabdare, acestea fiindu-I atribuite de catre privitor, ca urmare a
sentimentelor proprii de neliniste si tristete.

8. Elegia este specia poeziei lirice care exprima sentimente de melancolie,

tristete si care reflecta o orientare a eului liric catre visare si izolare, sub impulsul
unui pesimism continuu si a obsesiei pentru moarte.

            Eul liric din poezia Declin traieste o tristete anonima, vaga, continua,
demult uitata în sine ( „o tristete întârzie în mine” ), care îl determina sa observe
doar ceea ce este deprimant si dureros în jurul sau (“cântecul cel mai trist”,
„glasul sterp”, „frunzele care se dau în vânt” ). Imaginea creata de aceste versuri
este aceea a unei bucati de lume cuprinse de melancolie si care, pentru a se
salva, se „da în vânt”, renunta asadar. Utilizarea acestei din urma expresii poate
conduce catre ideea ca eul liric este interesat el însusi de posibilitatea sinuciderii.
Prezenta acestor trasaturi demonstreaza caracterul elegiac  al poeziei.

9. Limbajul poetic în textul lui Vinea este caracterizat în principal de expresivitate,

autorul nelasând cititorului doar indici asupra ceea ce doreste sa exprime, ci
numindu-si sentimentele în mod direct. Elementele cadrului natural sunt numite
si nu doar sugerate, ca în poeziile simboliste, de exemplu. Cuvintele din poezia
lui Vinea sunt, în cea mai mare parte, folosite cu sensurile lor denotative,
termenii îsi mentin proprietatiile, acest lucru având drept efect o exprimare
coerenta, concisa. Unele sintagme sunt totusi destul de dure („glasul sterp”,
„umilinta talangilor”, „arborii neajunsi la cer”, „turmele ce-si pasc soarta”). Puse
sub semnul metaforic al titlului, Declin, imaginile sugereaza destramarea lenta a
fiintei, oboseala existentiala, pustietatea, pentru ca „E toata viata care doare
asa / Zi cu zi pe întinderea stepelor”...

I. 96 (Vasile Voiculescu, Pe cruce)   

1.                  arsita =  dogoare; ocarau = huleau

2.                  Rolul cratimei în sintagma „la picioarele-i zacea” este acela de a realiza
pronuntarea legata a celor doua parti de vorbire diferite: substantivul si
pronumele neaccentuat în cazul dativ.

3.                  a-si face cruce; a-si duce crucea; în cruce

4.                  Discursul liric este descriptiv pentru ca prezinta numeroase figuri de stil -
epitete („arsita grozava”, „curata-i frunte”, „lumea cea pribeaga”), imagini vizuale
( „Maslini fara de deunze dormeau), imagini auditive („râdea cu hohot gloata”) si
pentru ca reda dimensiunea spatiala („Pe stâncile Golgotei”, „În vale…dormea
Ierusalimul”).

5.                  Textul apartine traditionalismului interbelic si are ca tema centrala tema

caracteristica a acestui curent si anume constiinta  religioasa ortodoxa.
Invocarea pasajului biblic este o alta tema caracteristica si anume aceea a
întoarcerii spre primar, spre primordial. Redarea cât mai fidela a rastignirii lui Isus
se subordoneaza încercarii  de recuperare a radacinilor.

6.                  Versul „si-adânc zbucnea blestemul în inima de mama” face referire la

suferinta Mariei, mama lui Isus. Adverbul „adânc”, pus în fata verbului „zbucnea”
sugereaza violenta si profunzimea chinurilor interioare ale mamei. Folosirea
cuvântului „blestem” pentru a arata nenorocirea personajului liric Isus arata
imposibilitatea de a schimba ceva si faptul ca destinul trebuie împlinit. Sintagma
„Inima de mama” înduioseaza, sporind tragicul, dramatismul versurilor.

7.                  Cadrul exterior se afla în relatie directa cu personajul liric, chinurile si, în
final moartea lui Iisus, determinând si schimbarile naturii. Chiar înainte ca Isus sa
moara, când suferinta lui este maxima, natura se dezlantuie violent prin arsita
grozava si prin varsarea lavei. Când Iisus este cuprins de somnul mortii chinul se
sfârseste si pentru natura, „Ierusalimul doarme”. La fel si maslinii, însa prin
intermediul acestora se vede faptul ca natura simte pierderea, caci ei sunt fara
frunze.

8.                  Prima strofa a poeziei prezinta apropierea mortii lui Isus. Prima
propozitie, prin simplitatea ei si prin alaturarea numelui lui Isus de verbul la
imperfect „murea” accentueaza tragicul si solemnitatea momentului. Ea este
urmata de epitetul „arsita grozava” care face legatura între personajul liric si
exterior. Viata lui Iisus redata prin metafora „palea fruntea-i curata” se stinge din
cauza sângerarii si a spinilor. Pornind de la acest vers se poate presupune ca
poetul prezinta momentul în care viata, reprezentata de elementele legate de
credinta (cruce, curat, cerul) este învinsa de moarte, reprezentata de elemente
precum sângerase, spinii. Natura, dezlantuita, personificata se dezlantuie si
participa la acest moment de rascruce.

9.                      În opinia mea, viziunea poetului asupra acestei scene biblice reiese
foarte expresiv din versuri. În primul rând, mijloacele artistice (figuri de stil,
propozitii scurte) reusesc sa redea tragicul si gravitatea momentului. Apoi,
reactiile celorlalte personaje lirice, disperarea mamei, tipatul Mariei Magdalena,
neputinta ucenicilor accentueaza si mai bine momentul facând apel la constiinta
crestina, tema centrala a traditionalismului interbelic.

Nu în ultimul rând, adaptarea naturii la suferintele personajului liric Iisus este un

element prezent si în Biblie care apropie viziunea autorului de viziunea
religioasa.

În concluzie, poezia „Pe cruce” reda viziunea poetului reusind în acelasi timp sa
sensibilizeze ctitorul.

I. 97 (Vasile Voiculescu, Poezie)

1.                 palat; buzdugan; craiasa

2.                 Cele doua puncte de la sfârsitul primului vers marcheaza o pauza în

vorbire, având rolul de a introduce enumeratia realizata de urmatoarele trei
versuri.

3.                 a pune pe gânduri; a cadea pe gânduri; a zbura ca gândul si ca vântul; a

bate gândul

4.                 teme/motive literare: creatia, menirea poetului, cuvântul

5.                 Prezenta eului liric este marcata de verbele si pronumele la persoana I

singular: „le momesc”, „le strunesc”, „m-”, „ma”.

6.                 Metafora „surugiu la cuvinte” sugereaza rolul poetului si anume acela de

a conduce cuvintele si de a le potrivi cât mai bine în rime si versuri.

7.                 Poezia este o arta poetica deoarece ideile poetice cuprinse în text fac
referire la modul în care este realizata creatia, dar si la menirea poetului. Creatia
este vazuta ca un basm, iar menirea poetului este aceea de a-si folosi toate
darurile în migaloasa munca de a potrivi cuvintele, în rime si versuri pentru a
umple „albele pagini”.

8.                  Strofa finala începe cu îndemnul „Loc,loc!”, menit sa anunte sosirea

radvanului  dar si destramarea a tot ce se realizase, fapt subliniat de metafora
„se destrama craiasa de imagini”. De acum se instaleaza un haos, redat prin
personificarea „Amutesc, speriati, zurgalaii de rime”, se pare ca rimele nu mai au
aceeasi valoare, iar  cuvintele se rup unele de altele („Chingile se rup, caii
razvratiti, cuvânt de cuvânt.”) În  ultimele versuri apare dezamagirea ca desi
poetul si-a pus în slujba poeziei toate darurile, totul dispare ramânând doar urme
pe paginile albe.

9.                     Poezia apartine traditionalismului prin tematica, poezia vazuta ca un

basm si prin tonalitatea elegiaca din final, când predomina sentimentul de tristete
deoarece poetul nu a reusit sa creeze ce si-a propus, totul se destrama, iar
paginile care trebuiau umplute ramân albe.

I. 98 (Vasile Voiculescu, Cartea)                 

1.                 Am trecut cu bine peste sesiune. (am depasit)

Calauzele au trecut imigrantii peste granita. (au transportat)

2.                 În sintagma „duhurile-nchise” cratima marcheaza elidarea vocalei „î”. De

asemenea, prin micsorarea numarului de silabe este realizata încadrarea în
masura versurilor de 10 silabe.

3.                 buchi – arhaism; cosmos – neologism

4.                 Prezenta eului liric poate fi evidentiata prin aparitia marcilor sale specifice
cum ar fi pronumele personal de persoana a II-a „Tu” ce marcheaza adresarea
directa sau a verbului  la persoana I plural „avem”.

5.                 Metafora „plumbul închisorii” se refera la imaginea mintii neinstruite

asemanata cu o temnita de plumb. Mintea neluminata de puterea eliberatoare a
cartilor este închisa de propriile-i limite, neputând trece peste anumite bariere
ridicate de ignoranta personala. Aceasta lipsa de cunostinte atârna greutati de
plumb de aripile gândirii libere.

6.                 În Antichitate, cunostintele generale ale omenirii erau limitate, bazându-

se majoritatea pe pura observatie a mediului înconjurator. Fenomenele mai
complexe ce nu puteau fi explicate cu ajutorul mijloacelor contemporane erau
asadar plasate în sfera unui anumit plan supranatural al carui stapâni erau zeii.
Pe masura ce cunostintele au avansat si au început sa dea un sens rational
acestor evenimente, nevoia credintei în zei a disparut, ducând asadar la
„moartea” lor. O alta interpretare s-ar putea referi la disparitia zeilor datorita
inexistentei cartilor, care ar fi putut perpetua mitul, pornind de la rolul cartii de a
transmite informatii în timp si spatiu, fara a fi nevoie de contactul direct cu sursa
acestor informatii.

7.                 Penultima strofa prezinta imaginea cartii, vazuta ca un „stup”, ca

modalitate de transmitere a experientei acumulate de omenire catre generatiile
urmatoare si de transcendere în nemurire sub forma neuitarii, apelând la
metaforele „polenul lumii” si „sucul nemuririi”. În carti sunt cuprinse notiuni
general valabile, „seminte-ale ideii”, ce sunt dezvoltate si aprofundate de fiecare
generatie în parte, îmbunatatite în functie de conditiile existente pentru a extinde
limitele cunoasterii umane. Ultima idee prezentata este aceea conform careia
cunoasterea prezenta prin intermediul cartilor a luat locul supranaturalului în
explicarea majoritatii elementelor vietii, explicându-se în felul acesta si disparitia
zeilor care nu au cunoscut „Magic-ul cosmos strâns în scoarte”.

8.                 Una dintre trasaturile traditionalismului interbelic, care poate fi identificata

la nivelul textului este tema timpului; în vreme, cartea a reusit sa învinga
efemerul prin anduranta.

9.                 Sonetul „Cartea” este o opera literara în versuri în care autorul îsi exprima
crezul liric, propriile convingeri despre arta literara si despre aspectele esentiale
ale acesteia. Scrierile poetului cuprinse în carti au darul de a transmite cititorului
peste generatii „semintele ideii” si de a „spinteca bezna suferintii”. În viziunea
autorului, rolul poetului este acela de a trece „sucul nemuririi”, posteritatii prin
opera sa.

I. 99 (Vasile Voiculescu, Autoportret romantic)        

1.      Consider ca uneori chipul iubirii e schimbator.

     Îl doare la inima când vede atâta risipa.

2.                       Cratima din structura  ,,mi-am faurit” are rolul de a marca grafic
despartirea a doua parti de vorbire diferite: pronumele ,,mi” de verbal
auxiliar ,,a avea”.De asemenea, cratima s-a folosit si pentru pastrarea ritmului
si masurii poeziei.

3.                        locutiuni/expresii: a fi batut în cap, a bate palma, a bate o carte, a

bate pasul pe loc.

4.                        Masura  este 10 -11 silabe, iar rima este îmbratisata.

5.                        Comparatia ,,ca faldul unui steag” evidentiaza expresiv însusirea,

trasatura  fízica, ajutând la creionarea autoportretului. Anii care au trecut si-au
lasat urmele , timpul se scurge implacabil pentru om.
6.                      Titlul poeziei ,,Autoportret romantic” este sugestiv, deoarece într-o
maniera nostalgica poetul îsi contureaza imaginea. Poezia nu este numai un
autoportret creionat de amintirea celui ajuns la vârsta senectutii, fiind
sugerata si ideea timpului ce se scurge ireversibil. Textul ia forma unei
confesiuni, unui monolog, creionând în tuse grave propriile trasaturi fizice, dar
într-o viziune romantica, dovada fiind motivul visului (,,Visez mereu, ca visul
mi-e trezie”).

7.                      Expresivitatea se realizeaza în textul poetic dat cu ajutorul figurilor de

stil, precum epitetul cromatic ,,par alb”, metaforele ,,batrânete brava”,
,,bântuita nava”, comparatiile ,,ca faldul unui steag”, ,,ca în toiag”.
Expresivitatea se refera si la capacitatea limbajului poetic de a exprima într-o
maniera plastica idei cu maxima încarcatura afectiva si subiectiva.

8.                        În prima strofa  se realizeaza autoportretul artistului, prin conturarea 

atât a trasaturilor fizice (epitetul cromatic ,,par alb”, metafora ,,chip uscat”),
cât si a celor morale (meafora ,,inima ratacita”, ,,pieptul liber”). Elementele
naturii  ajuta si ele la creionarea autoportretului – metafora ,,pajiste firava’’. 
Talazurile, nava, steagul sunt elemente care atesta trecerea  timpului, dar
creeaza si o stare de singuratate, apasare, punând  în lumina propria stare
sufleteasca.

9.                       Poezia ,,Autoportret romantic” este o arta poetica  chiar daca interesul
este deplasat de la tehnica poetica la relatia poet-lume, poet-creatie. Prin
mijloacele artistice, sunt redate propriile idei despre lume, singurul sprijin la
batrânete fiind creatia sa (,,Ma sprijin în condei ca în toiag”).

I. 100 (Ilarie Voronca, Ulise)

1.                 „uzata”=nefolosita, neatinsa; „credincios”=necredincios

2.                 În sintagma „o! gazeta” este folosit semnul exclamarii, deoarece

marcheaza interjectia si totodata interventia afectiva a eului liric.

3.                  a duce cu vorba; a duce grija; a duce dorul (cuiva)

4.                 „acum strada te primeste ca o cutie postala”, „strada e aici la picioarele

tale precum un câine credincios”.

5.                 Poezia este un monolog adresat, iar prin folosirea pronumelui „tu” se
accentueaza destinatarul mesajul numit si în titlul textului.

6.                 Comparatia „obisnuinta e pe umerii tai ca o camasa uzata” sugereaza

ideea de acomodare cu o existenta absolut banala, în care elementul
surprinzator nu poate sa intervina; nimeni si nimic nu pare sa-l surprinda pe
acest Ulise, prezentat într-o maniera avangardista. 
7.                 Titlul este alcatuit dintr-un substantiv propriu, numindu-l pe celebrul erou
grec care a participat la razboiul troian. Continutul textului însa contrariaza
asteptarile cititorului, deoarece eroul este introdus în banalul cotidianului, în
platitudinea vietii comune.

8.                 Textul apartine miscarii de avangarda, identificându-se trasaturi precum

nerespectarea constrângerilor prozodice – versul liber, ingambamentul
(continuarea unei idei în urmatorul vers cu litera mica), utilizarea limbajul uzual,
folosind putine figuri de stil si evidentierea spiritului ludic.

9.                 În ultimele sase versuri se trece de la cadrul exterior spre cel al

interioritatii, schimbarea planului fiind realizata prin conjunctia adversativa „dar”.
Prin metafora „arcul din pupilele tale”, eul liric doreste sa sugereze ca viziunea,
punctul de vedere, este „întors” de altcineva, adica modificat sau concretizat de o
putere exterioara individului. Fiind scrisa în spirit avangardist, poezia dezvaluie o
parte ludica, folosindu-se cuvinte sau combinatii mai neobisnuite, cum ar fi
„zgomote iti ling tâmplele arterele”, iar cele doua substantive enumerate
(„tâmplele” „arterele”) nu sunt despartite prin virgula. Apare implicarea eului liric
prin interjectia „o!”, iar folosirea pronumelor de persoana a II-a evidentiaza
caracterul adresat al textului.
II.11 (constiinta)

Pentru a putea avea succes în orice activitate ar întreprinde, omul trebuie

sa-si constientizeze simtul datoriei. Aceasta îl motiveaza pe om sa persevereze
în munca sa.

            Un prim argument în sprijinul afirmatiei citate ar fi faptul ca datoria pe

care omul si-o asuma trebuie sa porneasca din interiorul constiintei sale si sa fie
corespunzatoare moralei sale proprii. Astfel, omul, fiind în strânsa legatura cu
semenii sai si cu societatea, trebuie sa fie animat de datoria fata de munca sa,
dar si de datoria fata de societate. În opinia mea, conceptul kantian al datoriei ca
imperativ categoric al existentei caracterizeaza omul ideal.

            Pe de alta parte, eu consider ca legile, desi sunt factori regulatori

indispensabili în societate, prin caracterul lor coercitiv, nu pot influenta constiinta
omului. Fiinta umana iubeste si constientizeaza mult mai profund rodul gândirii ei
decât un imperativ exterior. În plus, eu cred ca propria constiinta morala este mai
valoroasa decât legea prin faptul ca, de multe ori, ceea ce este legal nu este
moral.

            În concluzie, constiinta trebuie sa fie cel mai ascutit simt al omului si sa-l
ajute sa se înalte în fiecare zi mai mult.

II.12 (copilarie)

            Vârsta copilariei fericite este una dintre cele mai frumoase etape ale vietii
omului, motiv pentru care fiecare adult si-o rememoreaza cu placere.

            În primul rând, copilaria este perioada inocentei si a grijii pentru cei dragi,
pentru natura, pentru micul univers în care copilul traieste. La aceasta vârsta,
omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, îl cerceteaza
cu multa curiozitate si emite pareri una mai originala decât cealalta. Acestea sunt
motivele pentru care oamenii mari se amuza la emisiunile televizate în care
prichindeii îsi dau cu parerea- pe un ton grav- în legatura cu problemele vietii.
Aceasta prima parte a vietii este cruciala prin fundamentul pe care îl pune la
temelia viitoarei individualitati (comportament, maniere, cunostinte primare). De
aceea, nu este întamplator faptul ca poporul român a cristalizat aceasta etapa
formativa în expresia “cei sapte ani de-acasa”.

            În al doilea rând, este important de mentionat ca adevarata constientizare

a vârstei copilariei se petrece în a doua parte a vietii. Odata cu aparitia copiilor,
apoi a nepotilor, omul matur îsi aminteste cu nostalgie de vremea când era
copilul inocent pe care îl întrezareste pe chipurile acestora. Grijile vietii îl aspresc
si îl fac de multe ori sa spuna: “ ce n-as da sa fiu copil din nou”.
            În concluzie, copilaria si imaginea asociata a casei parintesti sunt doua
radacini carora omul le ramâne tributar întreaga viata.

II.13 (necesitatea culturii)

            Cultura se constituie într-o parte integranta a matricei definitorii a fiintei

umane. Ceea ce deosebeste însa oamenii este atitudinea lor fata de fenomenul
cultural, în cautarea propriei personalitati.

            În primul rând, civilizatia si cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i
indispensabila celelilalte. De cele mai multe ori, însa, ni se poate parea ca ele
merg pe drumuri separate, ca nu ar converge spre acelasi punct. În realitate
însa, în timp ce civilizatia este mai degraba instanta exterioara în care toti
oamenii traiesc si îsi exerseaza capacitatile, cultura este lumea interioara a
individului, esenta sa intelectuala si puntea de legatura cu civilizatia. Desi, la
modul general, cultura nu este  (sau nu ar trebui sa fie) apanajul unei elite,
acestea exista, sub forma academiilor nationale. Ele sunt considerate etaloane
ale culturii si puncte de reper ale civilizatiei, semn ca si la nivel colectiv cultura
are acelasi rol binefacator ca la nivel individual.

            În al doilea rând, falia dintre civilizatie si cultura pe care o sesizeaza

Vasile Bancila este mult mai evidenta în societatea noastra. Cel putin în ultimele
doua secole, mediul românesc a fost si este supus unui proces de “ardere a
etapelor”, de importare a unor forme fara fond. Într-un astfel de climat cultural,
atentia acordata culturii aluneca spre latura prozaica a lumii, restrângând-o spre
cercurile elitiste.

            În concluzie, civilizatia si cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea

uneia nu merita sa se faca în detrimentul celeilalte.

II.14 (curaj)

            Una dintre cele mai importante cai de cunoastere este experienta. Ea
este totodata si cea mai dura, multe întamplari ale vietii cerându-se abordate cu
mult curaj.

            Un prim argument în sprijinul ideilor mele ar fi faptul ca atitudinea fiecarui

om fata de situatiile cu care se confrunta este una foarte pesonala, în sensul ca
exista oameni care traiesc doar câteva decenii si lasa în urma o bogata
experienta de viata si oameni care, desi ating vârste matusalemice, reusesc sa-si
pastreze inocenta cognitiva. Este vorba aici despre curajul de a pasi pe tarâmuri
necunoscute si de a cauta mereu noi provocari.

            Un al doilea argument ar fi faptul ca cei mai multi oameni au predispozitia

de a ceda în fata obstacolelor, dupa cum marturiseste autorul citat. El afirma,
totodata, ca de multe ori dificultatea, înaltimea obstacolului sunt aparente si
trebuiesc înfruntate în mod curajos, ezitarea ilustrând ulterior zicala: “dupa
razboi, multi viteji se-arata”. În plus, acceptarea neputintei priveaza mintea si
sufletul de bucuria unei victorii; din dezertare în dezertare, subconstientul se
încarca negativ si sentimentul esecului se permanentizeaza.

            Asadar, curajul este una dintre cele mai utile calitati umane, fiind un
energizant al mintii si o treapta spre cunoastere.

II.15 (destin)

            Personal, nu sunt de acord cu afirmatia lui Andrei Plesu, deoarece

consider ca a afirma suprematia destinului în viata omului este echivalent cu a te
disculpa de propriile greseli invocand soarta implacabila.

            Un prim argument ar fi faptul ca asa-numitul destin reprezinta, de fapt, o

predestinare de a te naste, de a trai într-un anumit loc si timp. Însa restul
actiunilor omului, precum si implicatiile acestora cad în responsabilitatea
exclusiva a individului. Omul, fiind înzestrat cu discernamânt si intelect, are
capacitatea de a-si construi viata independent, dar si responsabil.

            Un al doilea argument în sprijinul ideii este perspectiva crestina asupra

destinului si responsabilitatii. Desi Dumnezeu îl asaza pe om într-un anumit
context spatial si temporal si îi transmite setul de norme dupa care sa se ghideze
în viata, îi lasa acestuia libertatea de a-si alege propria cale. Adoptând aceasta
atitudine, omul îsi castiga importanta în viata sa, care devine o întamplare plina
de rost. Destinul imuabil nu mai poate fi invocat.

            În concluzie, destinul trebuie privit ca o predestinare, în contextul libertatii

si responsabilitatii individuale.

II. 16. (dor)

Sunt de accord cu parerea lui Mircea Eliade despre dor, anume ca:
„Orice ar fi, pasiune sau dorinta, sete sau foame de experienta reala, toate
acestea se pot exprima prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricarei dorinte
si care implica omul în totalitatea sa.”.

În primul rând, putem preciza ca acest cuvânt este intraductibil în alte

limbi din cauza semanticii sale deosebit de bogate. „Dor” poate semnifica
dragoste, pasiune, framântare sentimentala, naziunta, aspiratie, alean, nostalgie,
suferinta din dragoste, dorinta de a revedea persoana draga, durere, atractie
erotica... Toate trairi ce reprezinta omul în totalitatea sa. De exemplu, expresiile
uzuale: „mi-e dor de tine" (a-ti lipsi persoana draga), „a zice cu dor” (cu patima),
„cânta sa-si mai potoleasca dorul” (tristetea), „de dorul cireselor abia astepti
primavara” (pofta), exprima framântari sentimentale de la pasiune pâna la
senzatii cu semnificatii mai putin profunde, dar ce se identifica la fel de bine cu
firea umana.

În al doilea rând, prin cuvântul „dor” ne putem exprima si nevoia de

experienta reala, aspiratia spre aceasta, deoarece cuvântul sugereaza doar
dorinta (fata de persoana draga aflata departe, erotica, culinara), dar fara a sti
daca va fi îndeplinita sau este doar utopie.

În concluzie, cuvântul „dor” reflecta toate fatetele firii umane,

reprezentând-o în totalitatea sa.

II. 17. (iubire)

Sunt de acord cu parerea lui Ioan Slavici conform careia „Iubirea e din
alta lume si se iveste din senin, fara ca sa sti de ce, se da pe fata, fara ca sa stii
cum si te duce fara ca sa sti unde.”.

În primul rând, iubirea apare spontan, fiind imprevizibila, ca orice

sentiment al omului. Din aceasta cauza, s-a considerat ca dragostea „este din
alta lume”, pogorându-se asupra noastra ca un har divin, ca o vraja, ori o boala.
Un exemplu din literatura noastra este mitul zburatorului, regasit în poezia
„Sburatorul” a lui Ion Heliade Radulescu, unde fata care se îndragosteste cere
ajutorul mamei pentru a scapa de acele senzatii necunoscute ei.

În al doilea rând, odata îndragostiti, cei doi tineri pot renunta la orice
pentru a-si pastra iubirea, trecând peste prejudecati majore: sociale, rasiale,
religioase, ceea ce îi arunca în tumultul vietii, fara a sti unde. Spre exemplu în
legenda „Romeo si Julieta” se ajunge la un final tragic pornind de la o pasiune
înflacarata ce încalca regulilile sociale. Un alt exemplu se regaseste în romanul
„Mara” al lui Ioan Slavici, unde Persida trece peste contrângeri religioase,
sociale, etnice, incompatibilitate de temperament ducând la o situatie mai putin
tragica, dar la o casnicie nefericita.

În concluzie, iubirea poate fi privita ca o pasiune aparuta din senin, ce ne

poarta pe cai neprevazute, daca nu optam pentru o viata constrânsa de rigorile
ratiunii.

II. 18. (dreptate)

Acest proverb românesc sugereaza ideea cu care sunt si eu de acord, ca

dreptatea, valoarea cel mai usor de negat, iese, la un moment dat la iveala,
indiferent de forta si dibacia celor care nu o vor.

Eu consider ca învatând regulile jocului si ale vietii la perfectie, omul stie

cum sa le încalce. Dreptatea nu poate fi descoperita si apreciata fara a sti ceea
ce o neaga. Exista foarte multe persoane puternice, influente care nu numai ca
fug de dreptate, dar o ascund cu orice pret si învinovatesc pe nedrept. De
exemplu, în  justitie, desi se aduc multe probe false si cel vinovat scapa
nepedepsit, cineva tot stie adevarul si mai devreme sau mai târziu el va iesi la
iveala.

O alta situatie este cea în care avem multe motive sa plângem, dar când
se face dreptate, descoperim ca este suficient unul singur pentru a zâmbi. Spre
exemplu, la un examen la care toate subiectele au fost grele, iese soarele si
supararile trec atunci când rezultatul ne face dreptate, reusind sa treaca cei ce
au învatat serios si le este recompensata munca.

În concluzie, lumea în care traim este plina de nedreptati (de observat si

faptul ca “dreptate” nu are plural, în timp ce antonimul sau da: „nedreptati”),   dar
dreptatea exista si ea iese la suprafata precum lemnul împins în apa.

II. 19. (prietenie)

Dupa parerea mea, politica Ileanei Vulpescu din acest citat este falsa si nu
sunt de acord cu ea. Ea sustine ca prietenia trebuie tratata cu distanta. Eu cred
ca fara a oferi totul si a nu cere nimic nu poti simti împlinirea oferita de prietenie.
Dusmanul este cel care face rau intentionat si o poate face înca o data, fara a
putea vreodata sa se apropie de sufletul celuilalt ca un adevarat prieten.

Un prim argument este ca doar cel capabil sa te accepte cu defectele tale,

fara a pretinde sa te schimbi, este un prieten adevarat. El cunoaste cântecul
inimii tale si îl poate cânta atunci când ai uitat versurile. Prietenul nu va însela
asteptarile niciodata intentionat si de aceea nu va putea face rau precum un
dusman. De exemplu, atunci când greseste, pentru ca e omeneste, nu o face cu
rautate, chiar daca ne cunoaste punctele slabe si prietenia va rezista
obstacolelor.

Pe de alta parte,dusmanul trebuie tratat cu rezerva si atentie, cu oarecare

respect, dar niciodata ca pe unul care se va putea într-o zi apropia de sufletul
meu. Spre exemplu, dusmanului îi se poate vorbi frumos, fara a avea altceva de
împartit cu el, si mai ales, fara a dori vreodata razbunarea.

În concluzie, cu teama de dezamagire, omul nu va descoperi niciodata ce

este prietenia. Un prieten adevarat castigat într-o viata nu se poate transforma
peste noapte într-un dusman, iar cel care ne-a vrut raul nu va merita niciodata
încrederea noastra.

II. 20. (educatie)

Sunt de acord cu parerea lui Marin Voiculescu ca faptele noastre sunt

oglinda propriei gândiri, cunoasteri si mai ales a educatiei primite.
 În primul rând, prin fapte împartasim si altora din cunostintele noastre si
acesta e un prim pas în cucerirea eternitatii. Educatia transforma omul si-i da alta
natura. Tot  ce facem este ceea ce gândim, ce si cum este înauntrul nostru. Cel
educat este calauzit prin convingere spre corectitudine si datorie si mai greu va
savârsi ceva nepotrivit. De exemplu, nu ne vom putea încalca principiile si vom
respecta oamenii pe strada, la scoala, la serviciu, pe toti cei cu care intram în
contact, daca asa am vazut la parintii nostri si asa am fost îndrumati sa facem.

Un alt argument este ca, daca educatia primita este una aleasa, roadele ei
se vor vedea în faptele noastre. Propriile sale fapte îl fac pe om însemnat ori ba.
Prin ele el ori se înalta tot mai sus, ori cade. Sufletul fara învatatura nu poate da
roade. De exemplu, inteligenta nu poate surclasa niciodata educatia. Oricâte
diplome ai avea, comportamentul urât sfideaza capacitatile intelecuale.

De asemenea, educatia odata însusita este greu de reorientat. Cei sapte

ani de acasa nu se vor întoarce si comportamentul de pe parcursul întregii
noastre vieti va reflecta mereu ceea ce am fost învatati sa facem. Cel mai bun
exemplu care poate sustine aceasta este ca exista tineri cu judecata si batrâni
fara minte. Nu timpul ne învata sa gândim, ci o educatie timpurie si buna.

Asadar, educatia este baza firii omului, iar fara ea restul nu ar conta. Ea
ne influenteaza parcursul în viata pentru ca de calitatea ei depind toate faptele
noastre.

II. 31 (glorie)
Ma numar printre cei care sunt de acord cu afirmatia lui Tudor Musatescu
potrivit careia nu gloria este efemera, ci doar aceia care o au.

            În primul rând, omul este, prin însasi natura sa muritoare, efemer din
punct de vedere fizic, disparitia trupului sau fiind inevitabila. Însa exista oameni
care, pe parcursul vietii, reusesc prin faptele sau calitatile lor exceptionale sa
câstige aprecierea si respectul a numeroase persoane, devenind faimosi si fiind
încununati de glorie. Aceste persoane de renume, reprezentând mari valori
pentru societate, primesc numeroase onoruri si ramân întiparite în mintea
semenilor lor.

În al doilea rând, gloria obtinuta de cei care au reusit sa se remarce în

mod deosebit nu se mentine doar pe durata vietii acestora deoarece ei ramân,
prin ceea ce au realizat, în istorie si devin exemple demne de urmat pentru
posteritate. Astfel, atunci când acesti oameni se sting din viata, ei lasa în urma
lor o mostenire spirituala, care, datorita valorii ei pentru umanitate, este
perpetuata de catre urmasi, iar viata si faptele lor devin o sursa de inspiratie
pentru generatiile viitoare. Prin urmare, gloria cu care au fost rasplatiti oamenii
exceptionali dainuie cu mult dupa disparitia lor si este modul prin care ei reusesc
sa devina eterni.

În concluzie, oamenii sunt într-adevar efemeri, dar prin realizarile lor

remarcabile ei dobândesc glorie, care îi mentine vii în amintirea urmasilor.

II. 32 (rolul guvernarii)

Afirmatia citata exprima ideea necesitatii ca un om de stat sa fie în primul
rând un bun cunoscator al poporului în fruntea caruia se afla. Singurul mod în
care un guvern îsi poate exercita în mod real menirea este ca oamenii care îl
compun sa cunoasca nevoile, calitatile, dar mai ales defectele natiunii pe care o
reprezinta.

            În primul rând, se porneste de la ideea de baza pe care se sprijina orice

sistem de guvernare. Prin vot, sunt delegati oameni care în opinia alegatorilor pot
reprezenta si proteja cel mai bine interesele lor.

            Astfel, se ajunge la premisa necesitatii cunoasterii grupului de oameni pe

care omul de stat trebuie sa îl reprezinte în sistemul legislativ sau executiv. Omul
de stat se aseamana în cazul de fata cu un parinte care trebuie sa ia hotarârile
potrivite pentru copiii sai, cel ce nu îndeplineste aceasta cerinta nefiind altceva
decât un demagog. În acest sens, istoria serveste numeroase exemple de
oameni politici care nu au rezistat foarte mult în functiile lor din cauza îndepartarii
de oamenii pe care ar fi trebuit sa îi reprezinte. Detasarea de defectele si
scaderile unei natiuni nu duce decât la crearea unui sistem utopic, ce
guverneaza bazându-se pe impresii gresite. Luciditatea si spiritul critic ar trebui
sa fie principiile initiale dupa care sa-si orienteze activitatile un om de stat.

            În concluzie, omul de stat ar trebui sa fie capabil sa îsi depaseasca

poporul, sa fie în stare sa pozitioneze interesele politice ale poporului înaintea
intereselor personale de orice fel, desi este bine cunoscut ca aceasta conditie
este greu de realizat în practica.

II. 33 (ideal)

Panait Istrati afirma ca se poate spune ca ai un ideal doar atunci când te

dedici acestuia si nu precupetesti niciun sacrificiu pentru a-l atinge. Consider ca
Panait Istrati are dreptate când afirma ca ,,iubirea” pentru un ideal se
materializeaza prin fapte.

      În primul rând, existenta unui ideal îi face pe oameni sa înfaptuiasca tot
ce le sta în putinta pentru ca acesta sa devina realitate. Astfel, despre cei care
fac prea putine pentru idealul lor, se poate afirma ca nu-si doresc în mod real
împlinirea acestuia.
       În al doilea rând, se stie ca cei care îsi propun  sa atinga un ideal trebuie
sa sacrifice alte lucruri în favoarea acestuia. De exemplu, cei care doresc sa aiba
rezultate remarcabile la examene trebuie sa-si dedice timpul liber învatarii. Nu se
obtine nimic durabil fara un efort sustinut.

      Pe de alta parte, daca parcursul pâna la atingerea unui ideal presupune
depasirea multor dificultati, toate acestea îl vor face pe cel care lupta sa treaca
peste ele sa aprecieze mai mult valoarea idealului propus initial si îi vor întari
caracterul, conferindu-i si încredere în fortele proprii.

      În concluzie, existenta unui ideal implica sacrificii deoarece acesta

necesita timp si dedicare maxima pentru a deveni realitate.

II. 34 (idee)

Barbu stefanescu Delavrancea afirma prin intermediul unei metafore

eminesciene ca viata omului capata sens în momentul în care el nutreste idei
înaltatoare, în caz contrar aceasta mentinându-se la un nivel inferior. Consider
ca ideea este tot ceea ce detinem mai însemnat, ea reprezentând incursiunea
mintii umane în planul absolut, intangibil prin lumea simturilor unde domneste
legea relativitatii.

În primul rând, ratiunea este ceea ce deosebeste omul de animal, care

desi este inteligent nu are capacitatea de a rationa, iar ideea este un produs al
ratiunii. Atunci înseamna ca ideea este cea care ridica omul pe o treapta mai
înalta, care îi confera statutul de fiinta superioara cu o viata marcata de un sens
ce depaseste biologicul.

În al doilea rând, prin mijlocirea ratiunii si a ideilor, ca produse rationale,

omul a ajuns sa impuna o ordine lumii, sa îsi adapteze întelegerii sale
mecanismul acesteia prin construirea unui sistem de conventii pe care l-a
dezvoltat ideatic. Astfel, ideile, care sunt adevarate în ele însele, fiind rezultatul
unor conventii si a unor deductii rationale, reprezinta pilonul de siguranta de care
se prinde viata omului pentru a se sustrage haosului relativitatii.

În concluzie, ideile se asemuiesc iederii care se agata de arborii ce

semnifica stabilitatea care confera sens destinului uman, în absenta unui demers
rational totul s-ar cantona într-o lume lipsita de aspiratii.

II. 35 (iluzie)

Mihail Sadoveanu sustine ca omul are tendinta de a se hrani cu ceea ce

îsi cladeste el ca fiind ideal. Astfel visul si iluzia devin rezultate ale dorintelor
subiective ale fiecaruia dintre noi. Consider ca afirmatia sa este adevarata,
bazându-ma pe motive precum dorinta omului de a se detasa în anumite
momente de realitatea cotidiana, care poate deveni dura, lipsita de sensibilitate.
            În primul rând, permanenta încercare de a schimba ceva în viata de zi cu
zi tine de natura umana, care îsi construieste instinctiv si o imagine a idealului.
Reuseste sau nu sa-si atinga „idealul”, omul are nevoie permanent de speranta,
de conservarea dorintei de a merge mai departe. Iluzia si visul pot sa-i ofere
aceasta forta.

            În al doilea rând, nu trebuie uitat faptul ca suntem fiinte duale, avem
dimensiune materiala, dar si spirituala. Sufletul –  latura sensibila a personalitatii
noastre, ne defineste chiar individualitatea, facând diferenta dintre eu si un altul.
În fond, lumea e „visul sufletului nostru”.

            Nu în ultimul rând, as mentiona ca uneori iluzia poate duce la realitate.

Pornind de la o idee, care ne apare initial doar ca o iluzie, putem ajunge sa
înfaptuim lucruri surprinzatoare atât pentru noi, cât si în viziunea celorlalti.
Trebuie numai sa credem cu adevarat.          

            În concluzie, dincolo de realul si concretul vietii avem nevoie si de iluzie,

de vis. Determinant pentru om nu este doar ceea ce face zilnic, ci si ceea ce
încearca sa-si cladeasca în paralel, pentru a-si satisface nevoia de „ideal”.

II. 36 (inteligenta)

 Consider ca afirmatia lui Mihai Ralea din „Scrieri”, conform careia inteligenta
înseamna succes este nefondata.

Multi  oameni nu reusesc în viata doar datorita inteligentei, ci si datorita

capacitatilor de a stabili si de a atinge anumite obiective, cum ar fi avansarea
într-o pozitie sociala mai buna. Pe de alta parte, exista oameni foarte inteligenti
care cad prada unor patimi cumplite si unor impulsuri necontrolate; de exemplu,
un om cu o inteligenta peste medie care si-a câstigat un statul privilegiat într-un
domeniu de activitate, poate sa se dovedeasca a fi  foarte slab în fata unei
tentatii foarte mari, cum sunt drogurile.  Din acest exemplu reiese faptul ca
inteligenta, nu l-a ajutat sa faca fata ispitei, lasându-se „învins”. În acest caz, alte
calitati sunt  necesare, precum cunoasterea de sine, motivarea sau autocontrolul.

În al doilea rând, pot face referire la faptul ca multe studii de specialitate

arata  ca factorii care au un rol decisiv, atât în plan profesional cât si în plan
social, precum munca, disciplina, respectul de sine si respectul fata de ceilalti, au
o pondere mult  mai ridicata decât inteligenta. Inteligenta este, fara îndoiala, o
capacitate extraordinara, dar daca nu este completata si de alte capacitati nu
poate face diferenta. A fi inteligent nu înseamna totul în viata.

În concluzie, inteligenta este doar „un atu” în lupta pentru afirmare a

propriei identitati si în fata tentatiilor, nicidecum garantul succesului, sau cu atât
mai putin echivalentul succesului, victoriei.
II. 37 (invidie)

Îndemnul exprimat de G. Calinescu este, nu numai necesar pentru ca

omul sa-si poata recunoaste „specificitatea speciei”, ci si esential pentru cel în
cauza, de aceea ma declar adeptul acestei atitudini la care face referire citatul.

La fel cum Mihai Eminescu sustinea în poemul filozofic „Scrisoarea I”, se

poate afirma faptul ca societatea omeneasca este, de cele mai multe ori,
înclinata spre a minimaliza realizarile celor care, prin munca lor au contribuit la
evolutia acesteia. Acest tip de discreditare se datoreaza, în mare parte, dorintei
de autoafirmare îndreptata într-o directie gresita. Actul de a fi remarcat este
înteles într-un mod superficial, iar  evolutia în ierarhia sociala este realizata prin
subaprecierea meritelor oponentilor si nu prin cultivarea propriilor valori.

Pe de alta parte, dispretul fata de „omul exceptional” reprezinta o negare a

calitatilor regasite într-o masura mai mare în felul sau de a fi. Greseala consta în
actionarea sub impulsul invidiei care determina, am putea spune, o
autodistrugere la nivel moral pentru cel stapânit de acest sentiment. Rezultatul
unei astfel de manifestari colective va produce o inversare a valorilor si, implicit,
o decadenta spirituala a celor invidiosi.

            Prin urmare, a întelege si a pretui un om de valoare reprezinta, în primul

rând,  un bun câstigat de înfaptuitor.

II. 38 (ipocrizie/ falsitate)

Sunt de acord cu afirmatia lui Tudor Musatescu potrivit careia refuzul

sincer este de preferat aprobarii ipocrite. 

            În primul rând, ascunderea adevaratelor sentimente, opinii si dorinte în

spatele unei atitudini aprobative, indiferent de circumstante, înfatisarea realitatii
inconvenabile într-un mod care sa le faca placere celorlalti,  într-un cuvânt -
ipocrizia, le dauneaza în primul rând celor carora le este prezentata o versiune
mult distorsionata a adevarului, celor care sunt astfel încurajati sa-si creeze o
imagine eronata atât despre ceea ce îi înconjoara, cât si despre propria
persoana. Unii oameni recurg la ipocrizie pentru a obtine de la ceilalti ceea ce îsi
doresc, aratându-se mereu dispusi sa-i urmeze si sa îmbratiseze credintele lor.
Altii considera ca este mai bine sa îi minta pe cei din jur decât sa îi raneasca
spunându-le un adevar neplacut. si cel de-al doilea caz, desi diferit din punct de
vedere al motivatiei fata de primul, este reprobabil deoarece nu exista nicio
scuza pentru înselarea deliberata a semenilor.

            În al doilea rând, apelarea la ipocrizie îl influenteaza negativ chiar pe cel

care alege aceasta atitudine. O persoana care le spune mereu celorlalti ceea ce
îsi doresc sa auda, care îsi disimuleaza trairile interioare si care îsi ascunde
adevaratul caracter devine frustrata din pricina imposibilitatii  de a-si manifesta
adevarata personalitate si poate ajunge treptat sa creada ca numai afisând
permanent o atitudine aprobativa, încurajatoare, va fi acceptata de ceilalti.

            În concluzie, consider ca afirmatia lui Tudor Musatescu este adevarata si

ca este întotdeauna necesara exprimarea sentimentelor si a parerilor sincere,
chiar daca în multe situatii aceasta cale nu e usor de urmat.

II. 39 (ironie)

Tudor Vianu afirma în Opere faptul ca persiflarea nu îti acorda statutul de

popular, ci, de cele mai multe ori, te face doar temut.

Personal, sunt de acord cu aceasta afirmatie întrucât ironia folosita

excesiv poate da impresia de artificial, ajungând pâna la a înlatura persoanele
din jur, iar un soi de ironie subtila va trece probabil neobservata. Consider ca
oamenii nu îsi câstiga popularitatea prin intermediul unei singure trasaturi de
caracter, ci printr-un ansamblu a acestora. Personalitatea, temperamentul,
aptitudinile definesc o persoana, iar în functie de gradul lor de dezvoltare, de
inedit, de originalitate va surveni si popularitatea.

Pe de alta parte, popularitatea poate sa survina si din aspecte negative,

cum ar fi  predilectia permanenta a unei persoane catre ironie. În cazul în care ea
e dusa la extrem, asa cum am precizat mai sus, efectul va fi renegarea acelei
persoane într-un grup si, de ce nu, într-o societate, pentru ca ironia presupune
de multe ori si o usoara batjocura, iar lumea va încerca sa se distanteze de un
astfel de individ. A fi popular, în sens pozitiv,  presupune a fi simplu, natural, a
avea un comportament prietenos, cordial fata de toata lumea. Fara îndoiala ca
ironia îsi are rolul ei, dar nu atunci când devine o constanta în modul de a fi al
unei persoane.

În concluzie, ironia ca parte din comportamentul unei persoane nu confera

popularitate, ci ansamblul de trasaturi si modul în care acestea se combina, iar
ironia nu reuseste decât sa te faca temut.

II. 40 (însemnatatea cunoasterii istoriei)

 I. L. Caragiale sustine ideea unei natiuni ce ar trebui sa vada în istorie

ghidul spre viitor, deoarece cu ajutorul constiintei formate pe axa timpului, înca
din cele mai vechi vremuri, vom reusi întotdeauna sa descoperim valori precum
adevarul si virtutea.

Consider afirmatia lui I. L. Caragiale a fi cât se poate de  veridica, întrucât

istoria reprezinta depozitul întregilor noastre actiuni, martor al trecutului, atât un
exemplu pentru prezent cât si un avertisment si o îndrumare pentru viitor. Astfel,
istoria este totodata cauza si efect, ceea ce suntem si, poate mai important, de
ce suntem ceea ce suntem.
 Un alt argument în sprijinul afirmatiei citate îl constituie formarea unei
game de valori, ce nu pot fi atinse decât prin exemple elocvente care îndeamna
generatiile viitoare la asimilarea lor. Prin cunoasterea trecutului se va atinge
virtutea mentionata de scriitor, care este perfectiunea starii umane, fara însa a
exclude carentele, întrucât istoria reflecta atât victoriile cât si esecurile.

            În concluzie, cei care nu au o constiinta istorica sau cei care îsi uita
trecutul risca sa nu-si cunoasca propria individualitate cu avantajele si limitele ei.

II. 41 (întelepciune)

Afirmatia lui Constantin Noica cuprinde în sine un mare adevar si anume

acela ca nu se poate vorbi de un adevar al întelepciunii, în sensul ca nu exista o
masura unica care sa cuantifice precis acest concept.

În primul rând, întelepciunea este un nivel spiritual atins de o persoana, pe

care fiecare om îl întelege diferit. Exista opinii care sustin ca anumiti oameni se
nasc întelepti, în vreme ce exista si opinii care cred ca întelepciunea se
dobândeste odata cu câstigarea experientei. Întelepciunea, în opinia mea, poate
fi dobândita pe timpul vietii, însa depinde de fiecare cum asimileaza experientele
pe care le traieste. Întelepciunea presupune echilibru, presupune armonie  între
minte si inima. Marcel Proust spunea despre întelepciune ca noi nu ne nastem
cu întelepciunea, ci din contra, ca ea trebuie descoperita în noi însine în urma
unei calatorii pe care nimeni nu o poate face în locul nostru.

În al doilea rând, consider ca întelepciunea ne poate caracteriza pe

fiecare dintre noi daca avem rabdare în a o dobândi. Da, nu stim exact care este
misterul ei, dar putem sa speram ca într-o zi aceasta capacitate superioara de
întelegere si de judecare a lucrurilor va reprezenta una dintre cele mai
remarcabile calitati ale noastre.

În concluzie, nu se poate discuta despre un adevar unic al întelepciunii, ci

se poate discuta despre profunzimea conceptului si despre starea de spirit pe
care ti-o confera.

II. 42 (inteligenta)

Constantin Brâncusi se foloseste în afirmatia sa de nuantele diferite pe

care limba româna le are pentru a denumi în contexte diferite o singura trasatura.
Astfel artistul sustine ca cea mai importanta  deosebire între  destepti  si
inteligenti, este aceea ca  omul înzestrat cu inteligenta nu poate fi manipulat.

Ma  numar printre cei ce considera ca  Brâncusi  a  facut o afirmatie 

adevarata  întrucât  oamenii  dotati cu inteligenta  nu doar o constientizeaza, dar
o folosesc  pentru a  crea lucruri bune, frumoase,  lucruri  si fapte care sa
reflecte  trasaturile lor de caracter si principiile  puternice pe care le au.  De
cealalta parte oamenii destepti  sunt constienti de  abilitatile lor, dar nu  au o
personalitate destul de puternica pentru a  realiza  ceva prin forte proprii fiind
usor de influentat.

Desi atât cei  inteligenti  cât si cei destepti  sunt  înzestrati,  oamenii cu
adevarat valorosi, care merita sa fie  apreciati  sunt cei inteligenti  pentru ca ei au
stiut  cum sa valorifice  acest dar,  sa  adauge  talentului si munca necesara
înfaptuirii lucrurilor marete. Inteligenta nu este suficienta  pentru  a fi  un om  de
seama, aici  granita între cele doua idei fiind greu de stabilit, pentru ca  modul în
care personalitatea fiecaruia conlucreaza cu ea da societatii cele doua categorii
de oameni: inteligenti si destepti.

În  concluzie, Constantin Brâncusi  reda adevarul în afirmatia în care

sustine ca trebuie sa facem diferenta între oamenii destepti si cei inteligenti, 
pentru a  sti  în care sa ne încredem .

II. 43 (lene)

Afirmatia lui Nicolae Iorga, conform careia „Lenea e sinucidere blânda”,

surprinde unul dintre cele mai periculoase defecte pe care un om le poate avea:
lenea. Consider ca lenea anuleaza un aspect important si necesar oricarei
initiative umane  – entuziasmul, aflat în strânsa legatura cu vointa, de aceea cred
în ideea citata.

            În primul rând, o atitudine pasiva, lipsita de implicare, fara dorinta de a

construi ceva si asteptând doar ca totul sa ne fie dat, fara vreun efort personal,
ne poate transforma în niste persoane fara scopuri în viata. Or, fara dorinta de a
ajunge „undeva” existenta este inutila. Cred ca rostul omului în viata este acela
de a crea, de a lasa ceva în urma, însa odata instalata lenea, aceasta „interzice
orice paradis”, cum spune Vasile Ghica, ne face sa dam înapoi, sa renuntam
înainte de a începe si, în consecinta, sa nu realizam nimic. Lenea poate fi
considerata un lux permis în mod nejustificat, daca ne gândim la existenta
noastra limitata în timp

            De multe ori omul este definit de ceea ce face, de ceea ce întreprinde.
Mai mult, daca ne lasam acaparati de aceasta stare de lene vom pierde multe
dintre bucuriile vietii cum ar fi, de exemplu,  savoarea emanata de o victorie
obtinuta prin efort propriu.

            Prin urmare, sta doar în puterea noastra sa alegem daca vrem sa ne
sinucidem  „blând”, sau sa ne umplem existenta cu împliniri, luând afirmatia data
ca pe un avertisment.

II. 44 (libertate)
 Afirmatia lui Mihail Sadoveanu se refera la libertatea de a actiona conform
propriilor principii, facând abstractie de ceilalti, de interes, dar si de instinct.

Personal, ma declar întru totul de acord cu aceasta idee, considerând ca

libertatea este o lege a naturii în fiecare dintre noi, un dar pe care fiecare l-a
primit la nastere. Avem deci un destin. Avem si o libertate, un fel propriu, natural
de a fi. Libertatea e nemasurabila, atâta timp cât o constientizam si încercam s-o
valorificam.

Sunt însa de parere ca important nu este faptul ca am primit acest „dar”, ci

cum ne folosim de el si în ce scop. Aici intervine alegerea, ca o componenta de
baza a libertatii. De multe ori de-a lungul vietii se face simtita prezenta ezitarii în
fata deciziei. Riscul provoaca teama, inhiba, descumpaneste. Cum orice alegere
poate fi buna ori rea, ea atrage dupa sine reusita sau esecul. sovaiala face corp
comun cu alegerea care sta pe cale sa se produca.

Odata depasite aceste ezitari trebuie sa facem alegerea fara a ne lasa

influentati de altii si sa ne asumam urmarile. Ajungem la reusita sau la esec,
important e ca ne-am exercitat dreptul de libertate în alegerea facuta si nu în
ultimul rând am câstigat experienta pentru viitor.

În concluzie, omul este liber în fata limitelor sale, având drept repere
propriile-i principii care îi vor servi, sau nu, la împlinirea de sine.

II. 45 (limba româna)

Consider ca afirmatia lui I.A.Bassarabescu, conform careia ,,apararea

intereselor limbii românesti e una din garantiile viitorului nostru national si prin
urmare o sfânta datorie patriotica” e adevarata.

           În primul rând, românii au avut un respect deosebit pentru graiul prin care
s-au transmis de la o generatie la alta marile noastre valori spirituale. Efortul de
valorificare a potentialului expresiv al graiului stramosesc a fost si este
considerat  în cultura noastra un adevarat act patriotic, în care sunt exprimate
sentimentele de adânca dragoste si pretuire pentru limba romana.

           Pe de alta parte, valoarea acestei comori, ce vine din adâncurile trecutului
nostru, trebuie redescoperita de fiecare noua generatie, care va gasi în ea un
stravechi tezaur de gândire, simtire, întelepciune. Semn de individualitate a
poporului, limba romana oglindeste viata si idealurile oamenilor plaiurilor carpato-
dunarene, constituind constiinta de sine a uni neam nevoit sa-si apere
permanent independenta si integritatea. Muzicalitatea si farmecul limbii române
au transformat-o într-un cântec, simbol al frumusetii artistice a carei expresie
deplina este în creatia populara doina, adevarata emblema a simtirii si
spiritualitatii românesti. 
 Deci, asa dupa cum afirma si I.A.Bassarabescu, apararea intereselor
limbii românesti e o garantie a viitorul nostru national. Reflex al existentei noastre
milenare pe acest pamânt, limba se constituie ca un proces în continua devenire,
având puterea miraculoasa de a ne exprima pe toti prin inepuizabila ei frumusete
si  forta de expresie.         

II. 46 (relatia dintre limba nationala si identitatea unui popor)

            În conditiile unei epoci în care globalizarea are un rol din ce în ce mai
important, exista riscul ca identitatea nationala a unui popor sa fie puternic
estompata; acest fapt apare cât se poate de bine evidentiat prin tendinta actuala
de a utiliza o limba de circulatie internationala. Nu trebuie sa uitam însa ca limba
nationala este un element care contribuie la conturarea identitatii unui popor si,
asa cum afirma Vasile Alecsandri, trebuie privita ca un „actul de noblete a unui
neam”.

            În primul rând, limba nationala individualizeaza si atesta un trecut istoric

si o evolutie nationala; particularizeaza un popor, asa dupa cum am mai
mentionat. De aceea, Vasile Alecsandri utilizeaza metafora „act de noblete” în
descrierea acesteia, prin trimitere la ceea ce desemneaza cuvântul „nobil”: ceva
nobil are întotdeauna trasaturi, care îl individualizeaza si nu poate fi descris prin
generalizari.

            Desigur, exista mai multe modalitati de pastrare si cultivare a identitatii

nationale, exemple în acest sens putând fi istoria sau valorile folclorului unui
neam, însa limba nationala este trasatura suprema care individualizeaza un
popor de altul.

            În concluzie, limba nationala defineste identitatea unui popor, fiind un

factor determinant în crearea si mentinerea acesteia, mai ales în contextul
actual, în care globalizarea devine un fenomen din ce în ce mai important si
determinant în evolutia fiecarei societati în parte.

II. 47 (impactul literaturii asupra cititorului)

În prima afirmatia citata, G. Calinescu sustine ideea ca operele literare sunt

valoroase în masura în care granita dintre realitate si fictiune este abia
perceptibila, scriitorul fiind de altfel un adept declarat al formulei estetice realiste.
Cu cât personajele par a fi mai reale, cu atât cititorii devin mai interesati sa
cunoasca opera respectiva.

Autorii au încercat de-a lungul timpului sa-si apropie cât mai mult creatiile literare
de realitate. Ceea ce trebuie sa stie însa un cititor despre o opera literara,  este
ca aceasta nu copiaza realitatea, ci doar transfigureaza anumite aspecte ale ei.
Cu cât opera pare mai reala, cu atât receptorii problematizeaza mai mult, si au
tendinta de a se pune în locul personajelor, simulându-si atitudinea în diferite
situatii ale vietii.

Originalitatea unui scriitor consta în tehnicile pe care acesta le foloseste pentru

a-si convinge cititorii sa creada fictiunea propusa, în modalitatea prin care
creatorul prezinta printr-o viziune subiectiva realul. Cu cât autorul reuseste sa se
apropie mai mult de realitate cu atât cititorii devin dornici sa citeasca si sa
mizeze pe „veridicitatea” scrierii. În fond, importanta este puterea unui scriitor de
a-l face pe cititor sa-i accepte comunicarea.

În concluzie, literatura are un impact mare asupra cititorilor în masura în care îi

poate atrage si interesa prin placerea estetica pe care vizeaza sa o induca.
Cititorul îsi doreste sa gaseasca într-o carte situatii noi de viata si prototipuri
umane cât  mai reale, pentru a se putea pregati pentru ce îi ofera viata sau din
contra, vrea prin intermediul literaturii sa evadeze din realitatea de care este
înconjurat, vrea sa creada într-o alta „realitate”.

II. 48 (despre conditia omului în lume)

            Definirea conditiei omului în lume tine de domeniul filosofiei,

preocupându-i în special pe existentialisti. Marin Sorescu însa formuleaza
propria sa conceptie referitoare la acest subiect prin piesa „Iona”, limbajul utilizat
fiind, asa cum se poate observa si din citatul dat, unul metaforic. Marea,
reprezinta lumea, pestii care o populeaza – oamenii, iar nadele – capcanele
vietii, încercarile pe care trebuie sa le trecem. Trecând de la limbajul figurat la cel
denotativ, ideea pasajului ar fi aceea de a nu uita sa traim frumos.

            Consider ca indiferent de mrejele pe care viata ni le ofera pentru a ne

ademeni într-un fel sau altul, important este ca fiecare dintre noi sa-si stabileasca
foarte bine, care va fi calea pe care o va urma. Omul aspira în mod natural la mai
mult, la mai bine, dar permanent trebuie sa avem în minte si gândul ca viata
noastra e limitata. Daca ne petrecem toata existenta în a atinge perfectiunea,
absolutul s-ar putea sa uitam a ne bucura de lucrurile marunte, care dau culoare
vietii. Asta nu însemna sa ne multumim cu ceea ce avem, ci doar sa fim
caracterizati de un echilibru în ceea ce priveste raportul ideal – real.

            Abordând tema data dintr-o alta perspectiva, as sublinia faptul ca pentru
fiecare persoana „scopul vietii” poate sa fie reprezentat de alte valori, de alte idei
decât pentru ceilalti. Fiind fiinte sociale nu de putine ori avem tendinta de a ne
compara cu cei din jurul nostru si de a trage în mod pripit  concluzia ca ceea ce
reprezentam nu ajunge nici pe departe la înaltimea valorii altora; de aici pâna la
o adevarata drama personala nu mai este decât un pas. În masura în care
fiecare om e diferit de celalalt, în masura în care defectele unuia pot reprezenta
calitati pentru celalalt, viziunea ar trebui sa se schimbe si valorile reprezentate de
cei din jurul nostru ar trebui doar sa ne ambitioneze în încercarea de a le atinge
si noi. 
            Concluzionând, e clar ca nu e posibila o definire unica a „conditiei
umane”, în general expresia desemnând ansamblul însusirilor umane care
determina aspectele esentiale ale existentei individuale, independent de factorii
sociali. Ramâne ca fiecare sa gaseasca modalitatea cea mai potrivita
personalitatii sale pentru a trece frumos prin viata si pentru a-si descoperi
menirea.

II. 49 (lupta)

În opinia mea, afirmatia lui Steindhart conform careia lupta este vazuta ca o
actiune obligatorie, conditia de a o câstiga nefiind una esentiala, este încarcata
de spirit combativ, încurajând pe fiecare sa încerce sa se afirme, sa lupte pentru
ideile si idealurile sale.

În primul rând, lupta denota curajul celui ce îndrazneste sa îsi sustina opinia, sa
ia initiativa într-un domeniu, într-o problema în care se confrunta cu piedici din
partea celor din jur, curajul reprezentând nu o dovada de inconstienta, ci forta
morala de a înfrunta primejdiile si neajunsurile de orice fel. Lupta dreapta poate fi
considerata o trasatura fundamentala a omului, acesta fiind mijlocul prin care se
poate apara de agresiunile ce provin din exterior.

În al doilea rând, o importanta mult mai mare o are faptul ca lupta a fost data, ca
s-a încercat modificarea unor aspecte considerate incorecte decât resemnarea
cu gândul ca desi solutii existau, ca se putea schimba ceva, nu a avut cine sa
preia initiativa sa lanseze ideile inovatoare si ulterior sa le sustina. Înfrângerile nu
trebuie considerate a fi demoralizatoare ci, dimpotriva, trebuie sa motiveze si mai
mult, sa impulsioneze.

Nu în ultimul rând, orice om ar trebui sa fie constient de faptul ca lupta este

echivalentul supravietuirii, iar cei ce renunta fara a încerca macar sa câstige
batalie cu batalie, pot pierde chiar lupta cu viata însasi.

Deci, lupta e importanta chiar daca e urmata de  înfrângere, pentru ca aceasta
poate însemna o determinare mai ferma în actiunile viitoare, sau de satisfactia
unei victorii; ambele consecinte sunt elemente ce te pot orienta spre a atinge
fericirea la un moment dat.

II. 50 (dragostea de mama)

Ma numar printre cei care sunt de acord cu ideea expusa în afirmatia lui Honore
de Balzac din opera „Gobsek” conform careia capacitatea de a iubi a unei mame
este nemarginita si neconditionata, aceasta fiind capabila întotdeauna sa ierte.

Una dintre cele mai puternice legaturi interumane este, cu siguranta, cea dintre o
mama si copilul sau. În cele mai multe cazuri, aceasta legatura nu poate fi
clatinata de niciun factor extern. O adevarata mama simte nevoia de a fi alaturi
de copilul sau în orice situatie si ipostaza, este permanent dispusa sa-l ajute, sa-l
ghideze în viata, si sa-i înteleaga acestuia deciziile chiar si în momentul în care
ele nu sunt bazate pe o ratiune corecta. Din aceste considerente definirea
metaforica a sufletului mamei ca un abis mi se pare foarte potrivita; e imposibil
sa întelegem pâna la capat de unde poate veni iertarea din inima mamei.

Este bine stiut faptul ca mama este persoana la care oricine, în mod obisnuit, s-
ar putea îndrepta în cautarea unui sfat sau în cautarea întelegerii. Daca aceasta
nu ar avea resurse spirituale suficiente sau ar refuza sa îsi ierte copilul, atunci s-
ar darâma ideea bine stabilita a sprijinului permanent si neconditionat al oricarui
om.

În concluzie, într-o lume în care înca se mai respecta regulile nescrise ale
legaturilor între oameni, mama este aceea care, în felurite situatii, îsi va ierta
copilul, continuând sa îl iubeasca si implicit, sa îl îndrume spre un echilibru mai
bun.

II. 51 (mândrie)

Mândria pe care un om o simte si o exprima cu privire la realizarile sale îl

face sa îsi construiasca si sa îsi fortifice personalitatea, într-o lume plina de
mediocritate.

            Astfel, un om care este mândru de ceea ce a reusit sa realizeze sau sa

obtina, atât pentru el cât si pentru societate, va fi, în primul rând, un om care
impune respect chiar prin felul sau de a fi.

            Un prim argument în acest sens este ca a fi mândru înseamna a nu da

dovada de falsa modestie. Realizarile nu ar trebui ascunse, ci ar trebui sa
reprezinte o motivare pentru ceilalti, pentru ca ei sa depaseasca aceasta conditie
de mediocritate. Tot astfel, falsa modestie înseamna suprimarea adevaratei
personalitati a unui om, fiind inautentica.

            Al doilea argument ce poate veni în sprijinul afirmatiei lui Petre Pandrea
este acela ca, într-o lume plina de interese mediocre si meschine, omul mândru,
atâta timp cât mândria nu se transforma în infatuare, îsi dovedeste siesi ca este
cu un pas înaintea celorlalti, ca este unic, iar acest lucru sporeste încrederea de
sine si întareste personalitatea.

            Ca o concluzie, se poate afirma ca citatul din Petre Pandrea ar trebui sa

aiba un ecou în mintea fiecaruia. Mândria, în sens pozitiv, este o parte a
personalitatii, care trebuie manifestata plenar.

II. 52 (melancolie)
            Melancolia apare în momentele în care simtim ca realitatea ne
dezamageste si se identifica cu starea de tristete vaga, aparent fara motiv, care
conduce catre dorinta de izolare de tot, într-un loc ascuns, sigur. Aici
melancolicul îsi tese o retea de vise si sperante deoarece, mai presus de toate,
el simte nevoia de a evada si devine obsedat de problematica mortii si a
sinuciderii.

            Emil Cioran este de parere ca melancolia este rezultatul constientizarii

brutale a omului ca tot ceea ce el cunoaste, ceea ce iubeste, este efemer, la fel
ca si propria sa existenta. Acesta simte ca lucrurile „trec” si este îngrozit de
perspectiva opririi lor.

            Consider ca afirmatia lui Cioran este pertinenta,  întrucât, în primul rând,
este în concordanta cu concluziile dezbaterilor unor importante figuri din filosofie,
sociologie, psihologie etc. Pierderea unui obiect sau a unei fiinte apropiate ne
poate lasa într-o stare de tristete profunda. Prada ideilor negativiste si pustietatii
sufletesti, omul se afunda într-o lume întunecata, renunta la pozitivism, se
desprinde de lume, fiind sigur ca la un moment dat un alt lucru iubit îi va fi rapit.
Asadar, el alege sa se izoleze si sa mediteze la nedreptatea sortii de a fi muritor.

             În al doilea rând, pentru a va convinge si mai bine de veridicitatea

cuvintelor lui Emil Cioran, va propun sa analizati portretul unui melancolic
veritabil. George Bacovia, de exemplu, poetul simbolist cel mai cunoscut din
Romania, este considerat unul dintre cei mai impresionanti melancolici. Acesta a
folosit în poeziile sale teme precum regretul pentru trecut, pentru lucrurile rapite
de timp (cum se întâmpla în poemul „De iarna” ), tema dorintei de izolare, de
rupere de lume (în poezia “Rar” ) si cea a neantului existential („Plumb” ).

            În concluzie, comparând definitia recunoscuta a melancoliei si

coroborând-o cu exemplul unui melancolic tipic, putem afirma just ca Emil Cioran
a intuit corect cauza principala a melancoliei, si anume, aceea a „tristetii de a fi”.

             

II. 53 (mila)

               Sunt de acord cu afirmatia lui Garabet Ibraileanu, deoarece consider ca

mila este un sentiment frumos, foarte nobil daca este sincer si crestinesc.

               În primul rând, mila trebuie sa fie însotita de iubire, deoarece la baza
tuturor celor întreprinse de om, trebuie sa stea cel mai înaltator sentiment, acela
al iubirii.

               În al doilea rând, mila, în cazul în care nu este însotita de iubire, poate
fi ofensatoare, deoarece persoanei careia îi „adresezi” acest sentiment se poate
simti umilit sau dispretuit. Poate ca unii prefera sa înfrunte direct dispretul decât
viclenia acestui tip de mila.

               Actele de caritate întâlnite în zilele noastre la tot pasul sunt rareori
însotite de mila crestineasca împletita cu iubire. Din pacate, aceste acte se fac
doar în apropierea sau cu ocazia marilor sarbatori crestine si în „luminile rampei”,
foarte vizibil, multi uitând, pe de o parte,  ca anul nu este alcatuit doar din zile de
sarbatoare si, pe de alta parte, ca discretia însoteste cel mai bine caritatea.

               În concluzie, atunci când mila nu este dublata si de iubire, poate fi, de
multe ori, mai ofensatoare decât dispretul.

II. 54 (minciuna)

            Sunt de acord cu afirmatia lui Dimitrie Cantemir, „Cine spune minciuna
întâi obrazul îsi rusineaza, iar mai pe urma sufletul îsi ucide”, deoarece o
minciuna spusa initial pare un lucru inocent si inofensiv, dar mai multe minciuni
spuse în timp pot distruge sufletul unei persoane.

            În primul rând, când spui o minciuna nu ai cum sa dai înapoi, trebuie sa
mergi pâna la capat, iar daca esti descoperit obrazul ti „se înroseste”

            În al doilea rând, nu numai frica de a fi prins îti „ucide” sufletul, ci

sentimentul inautenticitatii existentei. O viata cladita pe minciuna este ca decorul
calp al unui teatru, doar o iluzie. Oricât de inofensive par unele minciuni, toate
duc spre o viata în negare, creându-ti o viata falsa.

            Minciuna este ca o boala a sufletului, pentru ca are multe ramificatii si

consecinte, fiind în acelasi timp riscanta si, dupa cum am spus, oricând poate
distruge: aflata, distruge imaginea sociala a unei persoane („obrazul”, cum spune
Cantemir), chiar ramasa ascunsa, distruge viata interioara, structura morala a
unui caracter, coerenta launtrica a fiintei („sufletul”)

            În concluzie, nicio minciuna nu ar trebui spusa, oricât de nevinovata ar

parea, deoarece fiecare aduce dupa ea o alta minciuna, într-o spirala care nu
poate duce la nimic bun.

II. 55 (raportul dintre ratiune si pasiune)

Titu Maiorescu sustine ca omul se lasa condus de inima în momentele în

care ratiunea ar trebui sa îi dicteze directia finala. Eu consider ca are dreptate
deoarece, desi este fiinta rationala, esenta omului este reprezentata de pasiune,
sentimente, vise si aspiratii.

În primul rând, asa cum spune si criticul, ratiunea arata alternativele

deciziei optime. Ea reprezinta capacitatea specific umana de a distinge binele de
rau, de a alege si de a actiona responsabil. Însa rolul sau de judecator este
diminuat de fondul sentimental permanent activ, în care se afla dorintele si trairile
noastre interioare. Prin urmare, tindem sa ne lasam ghidati de pasiune si sa
urmam calea inimii, fiindca ea reflecta ceea ce ne dorim cu adevarat.

Un alt argument ar fi ca inima, identificându-se cu vocea interioara a

omului, este singura capabila sa stie ceea ce este mai bun pentru noi. De aceea,
ea lasa ratiunea sa îsi „expuna” variantele si o alege pe cea potrivita. Asadar,
ratiunea si pasiunea ar trebui sa fie complementare, ajutându-se reciproc.

Având în vedere argumentele de mai sus, eu cred ca în momentele

hotarâtoare, „directia finala o da inima” deoarece, dincolo de ratiune, omul este
un cumul de sentimente, pasiuni, nazuinte care îl definesc întreaga viata,
indiferent de moment sau situatie.

II. 56 (relatia viata-moarte)

            Sunt de acord cu afirmatia exprimata de personajul Victor Petrini

deoarece moartea este un lucru cât se poate de normal si de natural. Omul
trebuie sa moara. Se naste, creste, se înmulteste si moare, ca orice e viu.
Moartea este vazuta de oameni ca un element negativ al vietii, ca o pieire
definitiva ori ca o catastrofa. Dar oare de ce ne sperie atât de tare un lucru atât
de firesc?

            Un prim argument ce sustine ideea exprimata mai sus ar fi acela ca frica
de moarte se naste din cauza ca suntem mult prea legati  de viata, de ceea ce
este material, iar acest lucru ne împiedica sa întelegem ce este moartea. Omul
incapabil de a cunoaste moartea va fi incapabil sa cunoasca viata, pentru ca în
fond nu este vorba de altceva decât despre doua ramuri ale aceluiasi copac.
Numai traind vei ajunge sa mori.

            Un al doilea argument ce vine sa întareasca afirmatia se refera la faptul

ca noi ne formam o imagine culturala, educata asupra fenomenului mortii
facându-l traumatizant. Diversele carti aparute de-a lungul timpului, în legatura
cu subiectul mortii, apasa inconstient chiar si asupra celor mai neinstruiti dintre
noi cu greutatea unor reflexe acumulate vreme de mii de ani. Prin urmare privim
moartea cu spaima si cu îngrijorare, asemeni modului în care anticipam durerea.

            În concluzie, oricâte convingeri livresti am avea, oricât de multa încredere

am fi investit în acestea, nimeni si nimic nu ne va oferi în cursul vietii vreo
certitudine asupra mortii pâna când experienta acesteia nu va deveni personala.

II. 57 (modestie)

            Cred ca ideea principala din afirmatia lui Nicolae Iorga este aceea ca
omul modest îsi cunoaste mult mai bine interiorul, care este mai de pret si poate
mai frumos decât exteriorul pe care îl vede „acel care se potriveste în oglinda”.
Sunt de acord cu afirmatia aceasta si voi demonstra de ce.

            În primul rând, modestia este una din virtutile crestine pe care trebuie sa
le dobândeasca un om pentru a accede la viata vesnica promisa de Dumnezeu
oamenilor credinciosi, smeriti, milosi etc, dupa cum spune si Biblia, în Epistola
dupa Matei, capitolul 18, versetul 4: „De aceea oricine se va smeri (ca acest
copilas), va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor”.

            În viata, modestia cântareste mai mult decât mândria. De obicei, daca
esti modest, esti luat drept fraier sau fara caracter. Dupa parerea mea, modestia
este, în zilele noastre, o calitate foarte putin întâlnita într-o lume în care
competitia primeaza, si reprezinta faptele în locul cuvintelor.

            De câte ori nu am vazut, copii fiind, la desene animate, eroi care, dupa ce
salvau lumea, dispareau? Eram uimiti de atitudinea lor, pentru ca, desi erau
oameni normali atunci când nu purtau hainele de supererou, nu aveau posturi
importante, ci lucrau ca orice om, nefacând caz de popularitatea lor. si ne
doream foarte mult sa fim si noi ca ei, nu-i asa?

            În mod sigur, sa fii modest nu înseamna sa mergi privind în jos, ci sa te

cunosti pe tine însuti, sa capeti calitatea modestiei si sa devii în ochii tai eroul
care ai dorit mereu sa fii.

II. 58 (moralitate)

            Sunt de acord cu afirmatia „Moralitatea se razima pe respectul [fata] de

altii si pe respectul de sine”, întrucât o persoana integra îsi respecta semenii si
totodata pe ea însasi.

            În primul rând, în opinia mea, o persoana morala trebuie sa aiba o serie
de calitati morale. De exemplu, trebuie sa fie toleranta cu celelalte persoane si sa
nu judece pe nimeni dupa aparente. Trebuie, mai cu seama, sa practice ea
însasi atitudinile morale pe care le doreste de la ceilalti.

            În al doilea rând, moralitatea se bazeaza pe cunoasterea legilor si a

drepturilor omului, pentru ca persoanele înzestrate cu aceasta calitate sa stie sa
actioneze întotdeauna corect. De asemenea, o persoana morala trebuie sa fie
întotdeauna mai exigenta fata de sine decât fata de ceilalti, în acest fel ea putând
sa se analizeze mai bine si sa-si stabileasca anumite principii dupa care sa se
ghideze. Principiile sunt esentiale pentru moralitate, întrucât un tip moral are un
mod de viata bine organizat si nu îsi încalca regulile impuse asa de usor.

            Concluzia pe care o putem deduce din aceasta afirmatie este faptul ca o
persoana morala trebuie sa fie indiscutabil toleranta, cu bun-simt si sa se
autocunoasca pentru a-si putea stabili anumite principii în viata.
II. 59 (munca)

            E o axioma sa spunem ca munca sta la baza consolidarii caracterului

fiecarui om, definirii corecte a unui drum în viata, drum pe care fiecare dintre noi
alege sa-l urmeze prin mai multa sau mai putina truda.

            Pe de o parte, o activitate întreprinsa poate conduce la libertatea

materiala, dar si spirituala, numai prin consecventa, onestitate, disciplina si
întelepciune. Astfel, pentru a ne dobândi libertatea personala este necesar ca
munca depusa sa fie justa, sa nu creeze prejudicii. Din aceasta perspectiva,
munca poate însemna purificarea fiintei.

            Pe de alta parte, fara efortul de a munci permanent asupra noastra si nu

numai pentru ceea ce este strict material, noi nu vom putea avea acces la cultura
si totodata nu vom putea dobândi experienta necesara. Asadar, cultura
înseamna cunoastere, înseamna stradanie si perseverenta în timp, deci este o
valoare obtinuta prin munca.

            Nu în ultimul rând, de munca este nevoie si nu atât de talent pentru a

realiza ceva în viata. Thomas Edison spunea ca geniul este „1% inspiratie si 99
% transpiratie”, idee ce exprima foarte expresiv, în termeni statistici, ca nu
neaparat harul, inspiratia, talentul nativ fac dintr-un om un geniu, ci volumul
imens de munca si dorinta de autodepasire.

            În concluzie, a munci semnifica a avea o atitudine libera, o gândire

corecta, iar experienta cunoasterii trebuie sa fie asociata cu bogatia de a fi cult.

II. 60 (natura)

             

            Pornind de la afirmatia lui Nicolae Iorga: „natura-ti da zilnic exemplul de a

trai”, putem întelege ca natura este ansamblul de lucruri si fiinte din univers care
nu face prea mari sacrificii sa ne învete sa traim, ea recurgând la naturalete.

            În primul rând, natura nu are nimic artificial, acest lucru dovedindu-ne
noua ca se poate trai firesc si fara falsuri. Comunitatile traditionale, arhaice,
traiau în interdependenta cu natura si stiau sa-i asculte semnele, organizându-si
existenta conform marilor cicluri naturale. Omul arhaic celebra soarele, apa,
vegetatia si animalele care-l hraneau. Ritmul vietii sale se integra firesc în
ritmurile naturii. Din pacate, omul modern a ajuns, prin cultura si civilizatie, foarte
departe de natura, pe care nu o mai întelege si nu o mai protejeaza.

            Un al doilea argument adus afirmatiei de mai sus este acela ca omul nu
este un „prizonier” al naturii, ci dimpotriva, natura îi arata cum sa traiasca,
oferindu-i toate bogatiile si frumusetile sale.
            Prin urmare, orice fiinta din univers trebuie sa descopere misterele
naturii, are libertatea de a-si lua drept exemplu de a trai de la ea, fara ca aceasta
sa astepte ceva din partea noastra, singura ei conditie fiind sa o respectam si sa
o ocrotim, deoarece natura este viata în sine, iar noi facem parte din ea.

II. 61 (minciuna)

În opinia mea, afirmatia lui Alexandru Macedonski este cât se poate de

adevarata, deoarece minciuna este unul dintre cele mai imorale lucruri, care
deformeaza realitatea si dezumanizeaza persoana. Odata descoperit, individul
poate cadea în dizgratia celor din jur.

Un prim argument ar fi acela ca, minciuna, prin esenta ei daunatoare,

degradeaza natura umana, afecteaza persoana, ca fiinta rationala, în totalitatea
ei. Acest fenomen conduce la prejudicierea integritatii individului, la subrezirea
credibilitatii si a pozitiei ocupate de el în cadrul societatii, pervertind relatiile dintre
oameni, chiar distrugându-le.

Pe de alta parte, efectele minciunii nu se fac simtite doar la nivelul

relatiilor interpersonale. Trebuie mentionat faptul ca minciuna este cea care a
dus la declinul unor mari puteri si a determinat instaurarea regimurilor totalitare:
comunism, fascism, rezultatele ei fiind puternice si nocive.

În concluzie, minciuna denota decadenta si lezeaza onestitatea

persoanei. Ea rapune datorita fortei de persuasiune, a felului în care îl face pe
individ sa fie vulnerabil, netinând cont de sisteme de valori, de calitatile si
capacitatile celui pe care îl afecteaza. Asadar, afirmatia lui Alexandru
Macedonski îsi dovedeste pe deplin valabilitatea.

II. 62 (nadejde)

            Este foarte adevarat faptul ca „Forma reala a fericirii e nadejdea. Cine nu
mai spera, nu poate fi fericit.", dupa cum spune Victor Eftimiu în Spovedanii.

            Un prim argument ar fi ca fericirea poate fi definita ca fiind suma trairilor

pe care le avem legate de împlinirea unui vis. Astfel asociem drumul spre reusita
cu un scop, nu cu un mijloc, adevarata bucurie fiind savurata intens atunci când
speram, visam la ceva, bucurie mult mai mare decât cea din momentul reusitei.

            Un al doilea argument îl constituie faptul ca viitorul ni-l cream singuri prin
ceea ce visam, de aici putem trage concluzia ca un om fara visuri, sperante ori
idealuri este un om nefericit. Constiinta fiecarui individ este influentata de
sperante, pâna la urma de aici provenind si fericirea. Cum fiecare este diferit,
vazând fericirea într-un anumit fel, este cu atât mai dificil sa îi gasim o definitie.
Însa de aici putem deduce ca singurul lucru în comun în definirea fericirii este
speranta. 
            Cel mai elocvent exemplu pentru argumentele de mai sus este ca atunci
când esti fericit, transmiti si celor din jur starea ta de bine. De fapt, este vorba de
transmiterea sperantei, speranta ca vor fi si ei fericiti ca tine, caci ei nu se pot
bucura pentru reusita ta, esenta egoista a omului nepermitându-le acest
lucru,daca ar fi sa-l credem pe Schopenhauer.

            Concluzionând, multi au încercat sa defineasca fericirea si din atâtea

încercari au reiesit tot atâtea definitii, drept urmare fericirea nu poate fi un
rezultat. Ceea ce obtinem noi si credem ca ne face fericiti nu poate fi considerata
expresia fericirii, esenta ei trebuie cautata în alta parte. De aceea, speranta este
indispensabila din viata unui om împlinit, cu adevarat fericit.

II. 63 (nedreptate)

 Consider ca afirmatia lui Ioan Slavici este pe deplin justificata, întrucât

dreptatea presupune a-i acorda fiecaruia ceea ce merita. A priva pe cineva de
ceea ce-i revine înseamna evident a face o nedreptate. Tot o nedreptate va fi
deci si a oferi ceva în mod nejustificat.

În primul rând, a fi drept presupune a trata pe fiecare în mod obiectiv, a-l

evalua corect, iar apoi a-i atribui ceea ce este în concordanta cu meritele sale.
Eforturile trebuie desigur rasplatite, iar dezinteresul si neimplicarea nu ar trebui
sa aiba nici un fel de consecinte pozitive. Acest lucru însa nu este mereu aplicat
în societate.

Pe de alta parte, consider ca o nedreptate trebuie pedepsita indiferent de

modalitatea prin care se realizeaza. Problema este însa a sesiza injustetea, si
atunci când se omite meritul celui în cauza, dar si atunci când celorlalti li se da
ceva fara ca acestia sa aiba vreo contributie. Fiecare ar trebui sa primeasca
ceea ce i se cuvine strict în functie de ceea ce realizeaza, si nu pe baza altor
motive (în functie de simpatii ori interese, de exemplu).

Prin urmare, sunt de acord cu afirmatia lui Ioan Slavici. Cred ca a actiona
injust înseamna a comite o eroare de judecata si este un fapt iesit din sfera
moralitatii sau în unele cazuri, chiar a legalitatii.

II. 64 (nefericire)

            Dintotdeauna, între om si natura a existat o legatura speciala, fara de

care viata nu ar fi fost posibila. Natura a fost când element protector, când factor
negativ, când minimalizata, cand înzestrata cu puteri magice, dar întotdeauna un
element constant, ce a stârnit atât admiratie cât si controverse.  De aceea, în
opinia mea, afirmatia este mai mult decât adevarata.

            în primul rând, starile sufletesti pe care le experimentam ne influenteaza

semnificativ perceptia despre lume. Întotdeauna când suntem fericiti, toate
celelate probleme par mult mai usor de rezolvat, vremea este mai frumoasa,
soarele stralucitor, iar norii dispar cu desavârsire de pe cerul sufletului. De
accea, când în suflet este senin, afara nu va ploua niciodata.  Apoi, când oamenii
sunt tristi, deziluzionati sau dezamagiti, întodeauna  vor considera ca natura le
împartaseste sentimentele, regasind parca în stropii de ploaie picaturile lor de
tristete.

            În al doilea rând, participarea naturii la starile sufletesti ale oamenilor este
reliefata si în diverse opere literare. În general apa este elementul cel mai des
întâlnit, dar putem regasi si padurea sau vântul. Apa poate simboliza în acelasi
timp împlinire sau disperare, iar padurea poate fi atât spatiu protector, cât si
labirint. Soarele în schimb este mereu asociat cu pacea, seninatatea, bogatia.

            În concluzie, având la baza aceste argumente, putem afirma cu

convingere ca Mihail Codreanu are dreptate. Niciodata soarele nu straluceste
asa de puternic ca atunci când sufletul îti râde, precum nici ploaia nu este
vreodata asa de rece, ca atunci când sufletul îti plânge.

II. 65 (munca)

            Problema pe care o ridica munca este ca ea poate fi privita din doua
perspective: a pasiunii si a datoriei.

            În opinia mea, pentru a evolua într-un domeniu si, de asemenea, pentru a
evolua ca persoana, practicarea unei meserii trebuie sa fie însotita de pasiune. În
caz contrar, omul poate dezvolta un sentiment al inutilitatii, al înstrainarii de sine.
Cel a carui munca nu este un scop în sine, ci doar un mijloc pentru a obtine
satisfactii financiare, se va dezumaniza treptat si nu va gasi resursele interioare
necesare pentru a continua sa munceasca o perioada lunga de timp.

            Pe de alta parte, gânditorul Immanuel Kant subliniaza importanta simtului

datoriei în fata instabilitatii firii umane. Daca omul continua sa lucreze doar atâta
timp cât pune suflet, el va observa ca sufletul lui e schimbator si atasamentul
excesiv pentru munca îi poate fi daunator. De aceea Kant considera ca un om cu
adevarat evoluat va putea lasa la o parte înclinatia pentru o munca sau alta si va
continua sa lucreze atunci când îi displace, pentru ca îsi da seama ca e de
datoria lui.

            Prin urmare, ambele aspecte sunt importante când ne raportam la munca
dar cheia este sa stim cum sa le îmbinam pentru a avea o etica echilibrata a
lucrului.

II. 66 (noroc)

A fi norocos este poate un dar, pe cât de pretios si râvnit, pe atât de iluzoriu. Se

spune ca norocul îl poti avea sau nu, si ca te poate urmari toata viata la fel cum
te poate si parasi. A face din acesta un adevar tangibil folosit drept scuza
privatoare de orice argument aduce cu sine ancorarea în superficialitatea
cliseelor.

Primul argument în acest sens este imposibilitatea de a defini si delimita norocul

în realitatea cotidiana. Subiectivitatea îsi spune cuvântul mai ales pentru ca
nimeni nu poate stabili cu exactitate unde a fost vorba de noroc, soarta,
coincidenta sau doar capacitatea cuiva de a îndeplini cu succes ceea ce îsi
propune prin propriile forte.

Daca unii sustin ca fara noroc nu obtii nimic în viata, altii sunt de parere ca nu ai
nevoie de noroc daca faci tot ceea ce îti sta în putinta pentru a-ti împlini visul.
Acestea fiind spuse, un al doilea argument reprezinta faptul ca norocul poate fi
doar o scuza pentru cei incapabili sau insuficient pregatiti pentru a-si asuma
responsabilitati, care fac prea putin si se asteapta la prea mult în schimb.

În concluzie, chiar daca nimeni nu poate spune exact ce este norocul sau ce
trebuie facut pentru a-l avea, cei mai multi vorbesc despre noroc ca despre ceva
obtinut fara niciun merit si fara nimic în schimb. Dar asa cum nimic nu se obtine
fara un pret sau fara efort, putem afirma ca norocul nu este altceva decât cea
mai buna scuza pentru o aglomerare fericita de împrejurari.

II.  67 (deschiderea catre nou)

Discutând problema omului si relatia acestuia cu elementele noului, Eugen

Lovinescu afirma ca dorinta de nou este calitatea de baza a omului si cea mai
nobila dintre acestea. Întrebarea care urmeaza este daca suntem sau nu
îndreptatiti sa credem astfel.

În primul rând, privind omul ca pe o componenta sociala, ca pe un element din

mecanismul societatii, putem constata ca dorinta si atractia spre noutate a stat la
baza progresului activitatilor umane. Aceasta afirmatie poate fi demonstrata din
punct de vedere istoric. Curiozitatea care rezida în natura umana a condus la
aparitia marilor inventii ale umanitatii, de la roata la computer, de la elemente
culturale si sociale pâna la cele doua revolutii industriale.

În al doilea rând, nevoia de nou si spiritul inovator sunt însusirile fundamentale

care ne separa de celelalte fiinte ale lumii. Fara aceste doua calitati ce îsi au
izvorul în ratiune, omul nu ar fi putut exista si, cu atât mai mult, evolua.

Luând în considerare afirmatia lui Eugen Lovinescu, precum si aceste doua

argumente, putem conclude ca, într-adevar, dorinta de nou este cea care îi
confera omului caracterul sau de fiinta superioara.

II. 68 (menirea operei de arta)

    În general, operele de arta au fost gândite de artisti cu un scop precis, ele
având ca destinatie finala impresionarea celor care iubesc cultura. Asta
deoarece în momentul în care se stabileste primul impact între artist si cel caruia
i se adreseaza, ceva cu totul miraculos se petrece: odata cu întelegerea operei
de arta si integrarea semnificatiei în propriul sistem de gândire, receptorul va
începe sa se simta din ce în ce mai influentat de noua taina descoperita. Se
creeaza astfel o legatura între artist si receptorul sau, cel din urma, sedus fiind,
se va lasa modelat cu buna-stiinta de puterea simbolisticii aflate ce va deveni o
parte permanenta din viata lui mentala si sufleteasca. Artistul are
responsabilitatea de a crea prin operele sale modele de caractere viabile si de a
descoperi sacrul în locul cel mai întunecat al universului: în sufletul uman.

     În viziunea mea, artistul este un fel de magician, un vrajitor de suflete care
aduce astfel în viata cititorului, prin opera sa, o lume misterioasa, nemaivazuta si,
pocnind din degete, îl trezeste pe acesta pentru a vedea cele mai mici detalii
care dau farmec vietii.

     În primul rând, exista o aura halucinatorie a oricarei opere de arta care evoca
misterul, straniul într-un mod nedeclarat, dar persistent. Acest mister nu trebuie
sa fie creator de vid, însa nici de adulatie, pentru ca semnificatia lui poate
pendula între extreme si acest lucru nu face bine sufletului omenesc. Omul
trebuie sa întrezareasca lucid înca de la început puterea pe care o creatie o
poate exercita asupra sa, pentru a nu se lasa coplesit de ea, ci pentru a învata
din ea.

     În al doilea rând, artistul alchimist preface prin operele sale oamenii în indivizi
plini de întelesuri, mai buni, mai blânzi sau, din contra, mai cruzi, mai revoltati.

    Oricum ar fi opera de arta, frumusetea ei sta în încremenirea tuturor formelor

sale de manifestare în niste rame fixe care, pentru oameni, reprezinta un joc
nesfârsit al regasirii si despartirii de lume.  

II. 69 (orgoliu)

            Contrar conceptiei adânc înradacinate, orgoliul este o trasatura generala,

proprie fiecarui om normal, într-o masura mai mica sau mai mare.

            Orgoliul este un viciu când întrece anumite limite, dar si o calitate utila
daca este corect orientat. De fapt, orgoliul este expresia principiului universal al
dezvoltarii, o manifestare particulara a acestuia în spatiul specific si complex al
psihicului uman. Orgoliul este motivul psihologic din cauza caruia tindem spre un
anumit ideal omenesc, care ne face sa ne afirmam si sa ne realizam atât
intelectual, cât si spiritual si fizic. Orgoliul genereaza simtul demnitatii si ne
îndeamna sa ne cunoastem pe noi însine.         
            Daca este însotit de talent, intelect, bunatate sufleteasca si buna-
crestere, orgoliul devine instrumentul nostru cel mai de pret, cu ajutorul caruia ne
faurim destinul. Orgoliul este forta priomordiala a progresului în orice domeniu de
activitate, de la mestesuguri si arte pâna la stiinte si politica.

            Dar când întrece limitele rationalului, orgoliul devine cu adevarat un viciu.
Dintr-o forta benefica, orientata spre creatie si activitate utila, el devine un
instrument al distrugerii. Conflictele cauzate de ciocnirea orgoliilor sunt cele mai
dureroase si mai greu de aplanat. Invidia si ura, aceste manifestari ale orgoliului
ranit, sunt cele mai dezastruoase emotii - ele distrug si macina în primul rând
sufletele acelora care nu se pricep sa le tina în frâu. Orgoliul este în stare sa
nimiceasca cele mai frumoase relatii omenesti, întinându-le si întunecându-le,
substituind competitia sanatoasa prin intriga si dusmanie, activitatea utila prin
speculatie si demagogie, adevarul prin minciuna si lupta ideilor prin lupta
indivizilor.

Lipsa totala de orgoliu genereaza inactivitate si lasitate, excesul acestuia

macinând si distrugând ceea ce au creat altii. Trebuie sa ne ferim a parcurge
distanta între „vreau sa fiu cel mai bun” si „vreau sa fiu primul”, între „vreau sa fiu
respectat“  si „vreau sa mi se stie de frica“ . Aici se afla hotarul dintre orgoliul
pozitiv, edificator si cel negativ, malefic. Pe aici trece limita dintre puterea
intelectuala benefica, bazata pe întelepciune si bunatate, si puterea bruta,
întemeiata pe teroare si umilinta.

II. 70 (pasiune)

Pasiunea este însusirea fundamentala a umanitatii, este baza pe care se

construieste structura societatii, precum si orice produs spiritual. În numele si
datorita pasiunii, umanitatea înainteaza, aceasta notiune da imboldul creatiei.

Daca exista o calitate indispensabila omului, aceea este pasiunea, caci din ea
decurg vointa si dedicarea. Nimic nu poate fi construit fara motivatie, oamenii
sunt fiinte empirice, un amestec de sentimente si impulsuri, care au nevoie de
motive si imbolduri pentru a actiona. Prin urmare, daca nu suntem motivati de
nimic, nu vom putea crea nimic. În schimb, daca avem interesul necesar,
produsele eforturilor si ale daruirii noastre vor fi valoroase.

Calitatea muncii noastre este direct dependenta de gradul de implicare. În plus,

putem spune ca pasiunea si dedicarea au un rol decisiv în nasterea unor creatii
de valoare, modele pentru viitoare realizari. Astfel, evolutia noastra psihologica si
culturala este influentata în mare masura de puterea volitiva, determinata la
rându-i de prezenta convingerilor si trairilor puternice.

Asadar, existenta unor creatii valoroase este posibila numai datorita existentei
pasiunii. Nu putem fi constrânsi sa cream, realizam actul de creatie, nu un act
impus, doar în prezenta unui puternic imbold dat numai si numai de pasiune
II. 71 ( pacat)

Cred ca afirmatia lui Vasile Bancila este adevarata în parte, în majoritatea

cazurilor. Tentatia este pretutindeni, acolo unde omul are libertatea alegerii,
acolo unde poate alege cum sa traiasca. Dar libertatea acestuia nu existã decât
atâta timp cât nu limiteaza viata si libertatea celor din jur.

Pacatuim numai când stim ca pacatuim, afirma eseistul. Eu cred ca este vorba
doar de una dintre situatiile în care apare pacatul. În acest caz, omul
constientizeaza faptul ca nu poate rezista tentatiei care ia forma instinctelor, a
dorintei de supravietuire, de fericire, de dominare a celorlalti. Spre exemplu în
literaturã, drama acestui pacatos, constient de pacatul lui, este fundamentala la
Dostoievski.

Pe de altã parte, eu cred ca  si actiunile care au urmari dezastruoase, comise

fara acest ,,liber consimtamânt” intra tot în categoria vasta a pacatelor. Pacat
este tot ceea ce încalca libertatea celuilalt si drepturile lui. Putem spune astfel ca
Ion, personajul lui Rebreanu, a pacatuit. Este ,,bruta ingenuã” (N. Manolescu),
prin urmare, un om care nu are constiinta raului pe care-l face si,  totusi, nu
putem spune ca nu pacatuieste.

In concluzie, pacatul este în strânsã legatura cu constientizarea sau

neconstientizarea lui, dar, poate, în si mai strânsa legatura cu consecintele.

II. 72 (placere)

Afirmatia lui Tudor Arghezi nu e valabila întotdeauna.  Descoperirea lumii din nou
poate fi  placuta sau poate crea suferinta si dezamagire, în functie de trairile si
destinul fiecarui om. 

În general, oamenilor le place sa descopere ceva nou, fie ca e vorba de un loc,

de o persoana, de o teorie stiintifica sau de o opera de arta.  Dupa cum spune si
Tudor Arghezi , descoperirea lumii din nou e o placere durabila deoarece
complexitatea lumii înconjuratoare ne determina sa gasim noi sensuri ale vietii,
sa ne schimbam viziunea asupra existentei, sa ne bucuram de fiecare data când
descoperim ceva, deorece am gasit un motiv în plus pentru a trai.

 Din punctul de vedere al savantilor, preocuparea de a descoperi si de a emite

teorii noi e un lucru placut, fie ca o teorie e adevarata sau eronata .  Pentru artisti
descoperirea lumii din nou e un fapt esential, deoarece putem spune ca ei
creeaza lumea din nou; iar pentru a crea o lume, trebuie mai întâi sa o descoperi.
Fiecare creatie sau imagine artistica arata o viziune noua si spectaculoasa
asupra lumii. Un exemplu este poezia argheziana cu tematica ei foarte variata.

Spuneam ca descoperirea lumii din nou poate provoca si dezamagire.

Descoperirea ca sperantele noastre s-au spulberat, ca am fost tradati, ca
oamenii nu sunt asa cum credeam ne întristeaza. si daca destinul nostru e tragic,
aceasta descoperire provoaca rani care nu se mai vindeca niciodata . În cel mai
bun caz ne putem resemna si chiar daca avem puterea sa luam totul de la
început,  ramânem cu un gust amar. În “Luceafarul”, de exemplu, Hyperion
doreste sa-si sacrifice nemurirea “pentru o ora de iubire”, dar este dezamagit
când descopera ca iubirea sa nu se poate împlini, ca oamenii sunt marginiti si
altfel decât el. În romanul lui Camil Petrescu, stefan Gheorghidiu care la început
o idealiza pe Ela, descopera ca ea îl tradeaza  si ca dragostea pura, absoluta
este greu de întâlnit. 

Viata nu e întotdeauna însotita de placere. Dar fie ca e placuta sau nu, din
fiecare experienta  învatam ceva nou.

II.73 (poezie)

Fireste, ideea lui G. Calinescu conform careia o mare poezie este interpretata
diferit pe parcursul timplului, este adevarata. Operele scriitorilor consacrati, din
orice literatura au fost, în multiple rânduri comentate în diverse moduri. Aceasta
pluritate a lecturilor a condus la o permanenta actualizare a lor.

“O mare poezie” creeaza impresia ca o putem întelege altfel la fiecare lectura.

Sensul operei nu difera doar în functie de receptarea critica, ci si de experienta
personala. Spre exemplu, “Luceafarul”,capodopera lui Eminescu, permite si o
lectura în functie de vârstele la care este citit poemul: ca un basm ( în copilarie),
ca imaginea iubirii imposibile (în adolescenta) sau ca poem al singuratatii
geniului (la maturitate).

Pe de alta parte, “o mare poezie” ofera cititorului, printre altele, si un joc al

sensurilor, pe care cititorul le descopera, placerea lecturii fiind cu atât mai mare
cu cât este mai variata pluritatea sensurilor. “Luceafarul” prezinta în aparenta o
poveste destul de simpla, având ca tema dragostea. În realitate, tema poemului
este omul de geniu. Din epoca în care a aparut textul si pâna astazi, “Luceafarul”
a fost dezbatut si interpretat diferit, chiar contradictoriu.

În concluzie, eu cred ca marea poezie rezista în timp pentru ca ne permite sa o

regândim si s-o retraim.

II. 74 (prezent / viitor)

Ion Heliade Radulescu priveste prezentul si viitorul în relatie de interdependenta:

în opinia lui, existenta momentului actual si cunoasterea lui fac posibila
întrezarirea viitorului. Afirmatia sa contrazice exemple atât reale, cât si virtuale, 
ceea ce ma determina sa o combat.

În primul rând, literatura ofera argumente în acest sens. De exemplu, nuvela La

tiganci de Mircea Eliade prezinta modelul omului simplu, ratat în toate planurile
vietii.Gavrilescu este constient de insuccesul sau si îsi plaseaza existenta în
trecut, apoi în viitor. Nu numai ca nu a reusit sa anticipeze evenimentele,dar nici
în fata lor nu întelege ce se întâmpla.

Pe de alta parte, în plan real, timpul este, de asemenea, neputincios în a ne ajuta

sa-l întrezarim.Un exemplu concludent este acela al atacului din anul 2001 în
ziua de 11 septembrie asupra SUA. Populatia de acolo îsi cunostea prezentul,
traia dupa regulile lui, însa acest lucru nu i-a putut nici macar sugera ceea ce
avea sa urmeze.

În concluzie, timpul ne ofera doar posibilitatea de a privi înapoi, viitorul fiind o

fereastra închisa pâna în momentul trairii lui.

II. 75 (prietenia)

Asertiunea lui La Rochefoucauld privind faptul ca “Prieteniile reînnodate cer mai

multa rabdare decât cele care n-au fost rupte niciodata” se refera atât la
rezistenta în timp a prieteniei, cât si la faptul ca prieteniile adevarate trebuie
cultivate, pretuite si întretinute cu grija, caci adevaratul prieten este un lucru rar.
Consider ca opinia lui La Rochefoucauld este adevarata numai atunci când
vorbim de adevarata prietenie, caci indiferent de schimbarile prin care trec
prietenii, acest sentiment este necesar sa fie trait în mod autentic.

Un prim argument este faptul ca prietenia se bazeaza pe fidelitate si daruire.

Prietenia reînnodata are nevoie de mai multa atentie, grija, deoarece ea nu
cunoaste jumatate de masura. Din punctul meu de vedere, prietenia nu cunoaste
jumatate de masura, fiindca ea nu poate înceta, daca exista cu adevarat.

Un alt argument ce vine în sprijinul afirmatiei lui La Rochefoucauld se refera la

sentimentul ce tine prietenii uniti. O prietenie adevarata se bazeaza pe un
sentiment puternic, manifestat prin grija, respect, întelegere, toleranta, încredere.
O prietenie reînnodata trebuie sa tina seama si de evenimentele sufletesti si
spirituale ale celuilalt. O astfel de prietenie te îmbogațeste, mai ales pentru faptul
ca trebuie sa tii cont si de ceea ce îl preocupa pe celalalt. Binenteles ca o astfel
de prietenie nu se va epuiza atunci când fiecare dintre cei doi îsi descopera
aceste preocupari. Desigur ca este dificil sa fii întotdeauna perfect într-o
prietenie, dar având atentia treaza si fiind autentic în relatia ta de prietenie, îti
poti descoperi noi valente sufletesti. 

În concluzie, cred ca o prietenie reînnodata nu poate fi influentata de trecerea

timpului si este la fel de stabila ca orice prietenie.

II.76 (gloria)

Ceea ce spune Victor Eftimiu e un loc comun, o banalitate acceptata de toata

lumea. Cu atât mai mult pare adevarata ideea în epoca noastra care a creat
fenomenul gloriei de scurta durata, datorate în mare masura mass-mediei.           
Concurenta acerba pentru vizibilitate publica reclama mai mult decât altadata
puterea de a câstiga gloria zilnic. Nu sunt suficiente talentul, ingeniozitatea si
munca. Pentru aceasta continua vizibilitate, aparitia ”pe sticla” sau în presa
scrisa este esentiala. Câti dintre noi ar sti despre succesul echipei feminine de
gimnastica, daca ultima întrecere europeana n-ar fi devenit subiect important în
media, câteva zile la rând?

Pe de alta parte, daca gloria e autentica, ea nu înseamna decât recunoasterea

publica a unei valori. Ceea ce trebuie câstigat zilnic, pâna la urma, este chiar
aceasta valoare. Spre exemplu, marii creatori sunt, într-un fel, niste eterni
debutanti, din cauza competitiei dramatice, de multe ori, cu propriile limite fizice
si intelectuale.

În concluzie, te poti culca pe lauri daca iubesti anonimatul, rutina, dulceata

existentei care întoarce spatele competitiei. Dar, daca vrei performanta si faima,
trebuie sa traiesti zilnic pentru ele.

           

II. 77 (educatia)

     Fara îndoiala, Horatiu are dreptate când afirma ca omul poate fi educat, ca în
orice fiinta exista ceva care permite îndreptarea ei spre ceea ce este bun,
valoros, în viata. Consider ca educatia este ceva dobândit, ceva ce preluam
de la parinti, de la familie, de la toti cei ce ne înconjoara. Daca avem sansa sa
întâlnim ce trebuie, putem deveni mai buni.

În primul rând, sa ne gândim la oamenii care au comis faradelegi. Acestia

ispasesc o pedeapsa care îi va face, poate, sa-si dea seama cât de mult au
gresit. Speram ca în cele mai multe cazuri, la terminarea acesteia, ei se schimba
în bine.

O alta situatie o reprezinta copiii ce provin din familii sarace. Daca nu au avut
parte de o buna crestere, de multe ori pleaca de acasa pentru a cauta o viata
mai buna. Sunt gasiti pe strada, luati în centre de plasament, îngrijiti si
alfabetizati. Apoi o familie buna doreste sa-i înfieze. Iar de aici începe procesul
de educare a acestor mititele fiinte.

În concluzie, sunt de acord cu Horatiu, care sustine radacina buna a omului.

Acesta nu poate fi într-atât de rau, încât sa nu poata fi educat, caci avem înca
din nastere simplitatea si atractia catre frumos si catre bine.

II.78 (scoala)
Consider ca afirmatia lui Ion Heliade Radulescu, de departe adevarata, face un
apel la cei din învatamânt si îi atentioneaza ca instruirea în scoli a copiilor de azi,
va avea urmari mai bune sau mai putin bune în ziua de mâine.

În opinia mea. tineretul, influentabil de altfel, trebuie bine educat, întrucât

formarea lui se realizeaza într-o mare masura în timpul scolii. Daca acest fapt va
fi neglijat , generatiile urmatoare vor avea de suferit din mai multe puncte de
vedere. Societatea, spre exemplu, va fi alcatuita din oameni mai putin instruiti,
organizarea statului va lasa de dorit, iar de aici o multitudine de probleme îsi vor
face loc încetul cu încetul si vor duce la prabusirea sistemului.

În plus, cred ca este mai indicat si mai simplu sa prevenim decât sa îndreptam
ceva care tine de fapt de responsabilitatea noastra.

În concluzie, rolul scolii este într-adevar foarte important. Acestei institutii trebuie
sa îi acordam o mai mare atentie, întrucât deciziile luate în graba ori aspecte
neglijate cât de putin, pot avea consecinte grave asupra noastra si mai ales,
asupra copiilor nostri.

II.79 (destinul)

      Viziunea lui Nicolae Titulescu asupra destinului coincide si cu punctul meu de
vedere. Destinul de sine statator nu exista. El este scuza folosita de oamenii
“slabi”  pentru a  nu-si asuma responsabilitatea deciziilor si faptelor lor.

       Conceptul de “destin”, de-a lungul timpului, în culturi si religii, a luat mai
multe forme, toate pornind de la ideea unei forte superioare ce hotaraste
desfasurarea evenimentelor din cursul vietii unei persoane. In mitologia greaca
destinul avea caracter implacabil - putea fi prevestit, dar nu preîntâmpinat. Un
exemplu în acest sens ar fi încercarile, inutile, ale lui Oedip (Oedipus Rex –
Sofocle) de a se împotrivi prezicerilor oracolului conform carora el urma sa-si
omoare tatal si sa se casatoreasca  cu propria mama.

       Conform lui J. P. Sartre, ceea ce ni se întâmpla este rezultatul deciziilor

noastre si al relatiilor cu cei din jur. Un om puternic îsi asuma responsabilitatea
faptelor sale si îsi creeaza propriul destin. El nu da vina pe Divinitate pentru
soarta sa deoarece, cum spune si Ioan Damaschin, fiecare dintre noi este
înzestrat cu liberul arbitru (avem capacitatea de a alege între bine si rau).

       În functie de caracterul omului, destinul este, pentru cei “slabi”, o înlantuire
de evenimente a caror desfasurare nu o pot controla, iar pentru cei “tari”
rezultatul alegerilor facute în decursul vietii.

 II. 80 (sinceritatea)
A fi sincer înseamna a nu avea nimic de ascuns, a spune tot ceea ce gândesti
sau simti. Sinceritatea este importanta si apreciata, deoarece un om sincer
obtine mai usor respectul celor din jur decât cineva care nu spune lucrurile direct
si clar. Afirmatia lui George Cosbuc combate sinceritatea exagerata, care devine
un defect.         Persoanele sincere, însa, se pot confrunta cu probleme pentru ca
sinceritatea câteodata nu este privita bine. A fi sincer implica a spune adevarul
si, nu de multe ori, adevarul este acceptat. Oamenii prefera sa auda o minciuna,
decât adevarul care doare si care poate fi deranjant. Astfel, cei care sunt sinceri
nu sunt întotdeauna agreati pentru aceasta calitate.

Între sinceritate si insulta este uneori o linie foarte subtire, deoarece o parere
sincera, dar dura în legatura cu o persoana poate sa jigneasca si sa nasca
controverse. Sinceritatea exagerata poate duce la dispute si, în acest caz, nu
mai este o calitate, ci devine un defect.

Sinceritatea trebuie pretuita, deoarece ea implica spunerea adevarului în limitele

bunei-cuviinte, iar acest lucru nu ar trebui sa lipseasca din viata noastra.

II.82 (speranta)

       Auzim adesea: „speranta moare ultima". Asa o fi oare? Întotdeauna? Eu as

zice ca aceasta e doar înca unul dintre multele clisee care are priza la populatie
deoarece suna „frumos". La o privire mai atenta însa, n-are cine stie ce baza
reala. Poate la unii oameni, „speranta moare ultima", la unii este adevarat. La alti
oameni nu este valabil. Speranta nu moare ultima - nu întotdeuna. Uneori,
speranta sau moare cu mult înaintea celor care au gazduit-o pentru o vreme sau
o abandonam noi însine, asa, de buna voie.

La ce speram?

1.                 La ceva imposibil. Ce rost are sa speram la asa ceva? Singurul rezultat
este ca speranta în lucrurile acelea imposibile (sau posibile, dar cu o sansa de
realizare infima) va aduce dupa sine dezamagirea, frustrarea si amaraciunea
atunci când ceea ce speram nu se va întâmpla.

2.                 La ceva posibil. Dar atunci nu e mai bine sa punem umarul la

transpunerea în realitate a acestor lucruri posibile, în loc sa asteptam, sa speram
ca ele se vor întâmpla asa, ca din senin sau cu ajutorul altora?

Speranta nu este buna la casa omului. Este un drog. Desigur, speranta îti
ofera o falsa senzatie de caldut confort psihic dar, în schimbul acesteia, te
transforma în prizonier. Libertatea si speranta se exclud reciproc, nu pot
coexista. Omul care spera nu este liber.

II. 83 (iubire)
 Din afirmatia lui Phil Bostmans, din „Reflectii si maxime’’ se distinge ideea
ca iubirea distruge bariera dintre posibil si imposibil, realitate-fictiune.

Împartasesc aceasta idee, deoarece dragostea ne da aripi sa depasim cadrul

tangibil si realizabil al vietii, pentru a ne atinge scopul de a fi fericiti, astfel,
facându-ne mai puternici si mai încrezatori în fortele proprii.

Nimic nu este umilitor sau înjositor, când simtim iubire si vrem sa facem
orice pentru a mentine viu acest sentiment pur, care, de multe ori, deseneaza
zâmbete sau aduce lacrimi pe chipurile oamenilor.

În viata, de foarte putine ori, ne vom întâlni cu dragostea adevarata si vom

stii s-o pretuim, însa când vom lupta pentru ceea ce iubim ne vom lovi de
prejudecati, ce le vom putea depasi, doar daca vom stii sa aplicam afirmatia lui
Phil Bostmans.

Pe de alta parte, a simti acest pur sentiment nu este de ajuns, deoarece

iubirea implica o serie de responsabilitati precum, respectul si compromisurile de
dragul persoanei de lânga noi. În plus, dragostea aduce în viata oamenilor liniste
si fericire, doar daca stim  sa iubim cu adevarat, caci, altfel vom suferi iubind sau
nestiind sa distingem iubirea în cadrul vietii noastre.

În concluzie, necesar este sa învatam sa facem orice din si pentru iubire,

caci nu este de ajuns sa simtim. Important este sa învatam sa pretuim si sa
mentine vie flacara dragostei, caci în razboi si in iubire totul este permis si nimic
imposibil de realizat.

84. II (orgoliul profesional)

            În conceptia lui Marin Preda „Orgoliul profesional este singurul care este
creator si care poate fi, din punct de vedere moral, justificat.”, adica este unicul
demn de o persoanã , care se doreste respectatã, idee cu care sunt de acord.

În primul rând, acest orgoliu profesional poate fi pus în antitezã cu orgoliul

personal, care reprezintã înfumurarea, deoarece cel dintâi rezultã în urma unor
realizãri ale individului, iar cel de-al doilea este doar un sentiment egoist si lipsit
de o bazã solidã.

În al doilea rând, orgoliul profesional este unul constructiv , creator ,cãci

individul are nevoie de recunoasterea muncii sale si lucreazã în acest scop.
Asadar, acest tip de orgoliu este moral si este justificat de nevoia persoanei de a
se afla în centrul atentiei celorlalti, dar care cautã si admiratia lor.

În concluzie, orgoliul obiectivat în mediul profesional, este cel care

angajeazã toate fortele individului pentru obtinerea unor rezultate demne de
admiratia celor din jur.
II. 85 (realitate si aparenta)

Afirmatia „ochii însa sunt orbi. Cu inima trebuie sa cauti”, cu care sunt de
acord, sustine sensibilitatea sufletului uman în perceperea realitatii.

Un prim argument ar fi acela ca arta si într-un cadru mai larg, cultura, nu

pot fi apreciate la valorile lor reale doar printr-o analiza la prima vedere. Pentru
ca aparenta sa fie depasita si sa se ajunga la valoarea adevarata si esenta
mesajului transmis de o opera de arta, ea trebuie sa treaca prin filtrul sensibilitatii
sufletesti. Un cuvânt, o pata de culoare, un acord de vioara pot exprima mai mult
decât mesaje, imagini si sunete seci, pot avea o încarcatura sentimentala, stârni
emotii care reprezinta realitatea la un nivel mai profund, doar ca este necesar
acel „simt” al inimii, specific uman, pentru a percepe mesajul ascuns sub
aparenta.

Un alt argument, în sprijinul afirmatiei de mai sus, ar fi acela ca orice

individ depinde foarte mult de sensibilitatea inimii pentru a descoperi realitatea
din viata sociala. Oamenii sunt mânati în actiunile lor în egala masura de afecte
cât si de instincte si de rationamente si pentru a întelege motivatia, natura si
consecintele actiunilor umane inima functioneaza ca un organ de simt cu care
percepem acele afecte, completând imaginea aparenta si transformând-o într-
una completa, reala.

În concluzie, putem afirma ca inima este foarte importanta în distingerea

aparentei de realitatate.

II.86 (singuratatea)

            Consider ca afirmatia privitoare la singuratate este adevarata.          

Un prim argument este acela ca singuratatea este cea mai mare drama a
omului; izolarea de semeni poate duce la pierderea uneia dintre cele mai
importante caracterstici ale sale: sociabilitatea. Însa mai grava decât izolarea
fizica este izolarea metafizica, lipsa comunicarii intrapersonale.

            În al doilea rând, comunicarea intrapersonala este foarte importanta

deoarece prin intermediul ei omul ajunge la autocunoastere. Discutând cu sine el
îsi poate descoperi noi pareri, calitati sau defecte deoarece sinele este singura
persoana în care un om poate avea deplina încredere, este singurul sprijin care
nu-l va parasi sau trada vreodata, Datorita acestei încrederi, omul este sincer cu
sine însusi, îsi marturiseste toate pasiunile, temerile, dorintele, scopurile si ideile
iar acest lucru îl ajuta sa relationeze mai bine cu cei din jur deoarece
cunoscându-se, el va sti sa-si aleaga prietenii si partenerul de viata bazându-se
pe preocuparile lor comune, Acest lucru prezinta numai avantaje deoarece aceia
care se aseamana se înteleg si se sprijina reciproc, Astfel, comunicarea cu sine
devine o conditie esentiala a convietuirii pasnice cu cei din jur, deoarece un om
trebuie sa învete sa traiasca cu sine înainte de a trai cu ceilalti.

            Un al treilea argument ar fi acela ca datorita comunicarii intrapersonale,

omul poate evolua. Vorbind cu sine el decide cine vrea sa devina, îsi analizeaza
calitatile si defectele si stabileste modalitati de autoperfectionare, Lucrând asupra
sa, omul evolueaza continuu, iar acest lucru îi da un sentiment de satisfactie si
de respect fata de sine,

            În concluzie, comunicarea intrapersonala este vitala pentru o dezvoltare

normala, omul care nu comunica cu sine nu va fi capabil sa aiba relatii normale
cu cei din jur deoarece necunoscându-se, el nu va avea o imagine corecta
despre sine iar acest lucru poate deveni o sursa de conflict cu cei care îl vad într-
un mod diferit. El nu va sti cine este de fapt, ce vrea si nu va sti sa se mobilizeze
pentru a-si atinge scopurile. Un om care nu comunica cu sine este un om singur
deoarece el nu poate relationa nici cu sine, nici cu ceilalti.

II. 87 (singuratate)

Atunci când suntem singuri, trebuie sa folosim momentele de solitudine

pentru a face o introspectie în strafundul propriului suflet.

De multe ori, prinsi în vârtejul activitatilor de zi cu zi, al faptelor marunte,

nu mai apucam sa ne ascultam vocea interioara. Ar fi bine ca seara, când punem
capul pe perna, sa ne analizam în liniste faptele din acea zi si sa ne facem un
bilant al lucrurilor întâmplate, sa ne gândim daca suntem multumiti de ceea ce
am realizat. Ar fi bine de asemenea sa ne analizam mai des sentimentele si sa
ne ascultam vocea inimii. Daca în fiecare seara sufletul nostru va fi împacat cu
ceea ce noi am facut în acea zi, daca noi suntem multumiti de propriile fapte,
atunci cu siguranta, desi aparent singuri, vom avea alaturi cel mai bun prieten,
propriul nostru eu.

În concluzie, sunt singuri numai cei care nu-si hranesc sufletul cu fapte si
sentimente si care neavând grija de cel mai bun prieten al lor, îl lasa sa se usuce
si sa îmbatrâneasca de tanâr.

II. 88 (relatia individ-societate)

Nu toti ne nastem liberi, motiv pentru care nu toti indivizii ajung la o

desavârsire a fiintei.

O societate democratica este cea în care nicio forma de libertate a

individului nu îi este îngradita. La polul opus se afla regimurile totalitare.
 Pentru a avea anumite libertati însa, în societatea în care traieste, omul
trebuie sa respecte o serie de norme sau sa îndeplineasca anumite sarcini în
vederea câstigarii unei libertati anume.

Societatea în care traim este obligata se ne ofere libertatea de a ne putea

defini ca indivizi, libertatea de a comunica, de a ne spune punctul de vedere, de
a alege în ce sa credem si ce idei sa ne guverneze viata. Aceste libertati sunt
imperioase în formarea sinelui unui individ.

În conluzie, o societate functionala, despre care am putea afirma ca este

mai buna / superioara alteia, este aceea care îi ofera cetateanului ei mediul si
libertatile de care acesta are nevoie pentru a deveni el însusi.

II. 89. (speranta)

            Sunt de acord cu afirmatia „Lumea are nevoie de speranta ca de lumina.”

Aceasta subliniaza faptul ca speranta este o necesitate a sufletului ce nu poate fi
ignorata. Speranta este lumina sufletului, ea calauzeste si înalta spiritul.

            În primul rând, în viata, individul se loveste de tot felul de obstacole, de

greutati. Existenta este un sir de victorii si esecuri, iar fiinta umana nu poate
rezista decât daca gaseste în propria interioritate puterea necesara de a merge
mai departe. O asemenea sursa de putere de renastere este speranta. Speranta
este hrana spirituala, întareste spiritul. Renuntarea la lupta cu viata,
incapacitatea de a depasi deznadejdea ameninta integritatea si posibilitatea
fiintei de a evolua. Daca lumina permita ochilor sa vada ceea ce este în jur,
speranta deschide ochii sufletului aratându-le ca exista o cale de a merge mai
departe.

            Un al doilea argument sustine ideea sperantei care încalzeste sufletul,

consoleaza. Aceasta întareste spiritul în sensul ca ofera sentimentul unei posibile
salvari. Cuprins de speranta, omul nu mai are impresia ca esecul sau are
dimensiuni catastrofale. Întelege ca ceea ce i se întâmpla apartine normalitatii
vietii si ca, în definitiv, va trece, lasând loc renasterii spirituale. Speranta pune
totul într-o lumina mai blânda, îndulceste amarul vietii si încalzeste sufletele
împietrite.

            În concluzie, speranta este necesara spiritului, progresului în plan

spiritual asa cum lumina face posibila vederea, pentru ca ofera puterea de a
depasi esecurile, de a merge mai departe si de a întelege ca nu totul e atât de
negru precum pare.

II. 90 (stare de spirit)

                        Afirmatia lui Mihail Codreanu reflecta o profunzime si o întelegere

deosebita a firescului uman.
            Un prim argument este acela ca legatura dintre starea interioara a
sufletului si starea vremii de afara este data de ceea ce simtim. De cele mai
multe ori exista posibilitatea ca starea de afara sa influenteze starea nostra
sufleteasca (ex: atunci când ploua afara, cu totii suntem tristi). Numeroase studii
arata ca vremea de afara ne influenteaza atât sentimentele cât si
comportamentul. Într-o zi mohorâta, majoritatea oamenilor nu au niciun fel de
tragere de inima sa desfasoare vreo activitate.

            Al doilea argument este acela ca sufletul este cel mai bun barometru.
Starea de suparare poate influenta orice, prieteni, familie, reusite sau esecuri,
pâna si vremea de afara. Cel mai important lucru este ,însa, sa trecem peste
astfel de momente. Supararea este un rau necesar, în sensul ca da posibilitatea
omului sa se întareasca si sa mearga mai departe.

            În concluzie, supararea este atât o stare cât si o perioada grea a

sufletului, o stare ce poate influenta orice din jurul nostru. Esential este cum
trecem peste aceste momente, un spectacol, o muzica buna, pot da rezultate
poate neasteptate. Vorba latinului:”Carpe diem!”-“Traieste clipa!”

II. 91 (suflet)

            Sunt de acord cu Eugen Lovinescu, care vede sufletul uman ca pe un

lucru complex, schimbator, deloc asemanator cu un bloc de stânca.

De-a lungul vremii, teoriile despre suflet au stat în centrul preocuparilor

filozofilor omenesti. Daca în reprezentarea medievala duala a umanului, sufletul 
vine de la Dumnezeu, pur si angelic, iar trupul este vesmântul lui trecator si
întinat de pacate, umanistii Renasterii revin la doctrinele antice si încearca sa
împace „continutul” si „forma”, spiritul si materia, în timp ce omul modern este o
constiinta scindata, înstrainat de sine.  Oricum ar fi privit, sufletul  ramâne pentru
majoritatea oamenilor sediul sentimentelor, al emotiilor si al pasiunilor. Sufletul
este, se pare, ceea ce ne diferentiaza de regnul animal si de cel vegetal. Omul
se identifica prin aceasta structura energetico-informationala, ea este cea care
ne „umanizeaza” si ne defineste. În acelasi timp, sufletul este atât de complex,
încât toate solutiile filozofice, religioase, artistice nu pot da solutii definitive, ci mai
degraba complementare, iar natura interogativa a  filozofiei se dezvaluie astfel în
toata splendoarea ei.

În concluzie, sufletul ramâne o enigma.

II. 92 (talent)

O aptitudine iesita din comun, remarcabila este numita talent. Însa pentru a
realiza cu adevarat ceva deosebit, talentul ramâne doar punctul de pornire, pe
care eu cred ca se adauga multa truda, dupa cum spune si Liviu Rebreanu, cu
opinia caruia sunt de acord.
În primul rând, talentul nu depinde de persoana. El este un dar cu care te nasti
sau nu, un dar dumnezeiesc, pe care, odata ce l-ai primit, esti dator sa-l cresti,
sa-l dezvolti si sa-l oferi tuturor. Talentul îti este dat nu numai pentru tine,
persoana creatoare, ci pentru o lume întreaga.

În al doilea rând, pentru a-l dezvolta, pentru a-l materializa din har în creatie, în
opera de arta, trebuie multa munca. Atât orele întregi de practica, de execrcitiu,
cât si o motivatie interioara si o vointa neclintita, pentru care niciun obstacol nu
este decât un salt înainte reprezinta acea truda fara de care Liviu Rebreanu
considera talentul sterp. si într-adevar, munca realizeaza opera de arta, în timp
ce talentul o apropie de sensul creatiei, îi confera scopul pentru care a fost
creata.

Astfel, eu cred ca opera de arta exista în creator prin talentul sau, dar nu poate
„iesi” din el decât prin sacrificiul acestuia, prin truda sa daruita unei lumi si care
desi este într-o masura mai mare decât talentul, îsi merita întotdeauna efortul.

III. 93 (tacere)

În opinia mea, afirmatia lui Traian Dumitrecu este adevarata, deoarece tacerea
presupune o comunicare dincolo de cuvinte, o reducere la esenta a unei replici /
a unui raspuns; ea accentueaza devalorizarea, lipsa de profunzime ori inutilitatea
cuvintelor în anumite situatii de comunicare.

În primul rând, tacerea poate semnifica superioritatea înteleptului fata de restul

lumii, detasarea sa fata de senzorial, fata de superficial; astfel înteleptul
raspunde acuzelor celorlalti prin tacere. Aceasta este arma sa contra ignorantei
celor din jur.

În al doilea rând, tacerea socheaza prin directetea si franchetea ei, desi nu

foloseste niciun mijloc verbal prin care sa se exprime: poti spune atât de multe
fara sa spui nimic în fond. Este pur si simplu ceva în fata careia orice cuvânt pare
fad, plat, gol, estompat.

În alta ordine de idei, tacerea la care se refera autorul poate semnifica si

impartialitatea, distantarea si superioritatea unei fiinte divine; se refera la un 
Dumnezeu care parca refuza, în mod constant, sa raspunda rugamintilor tale de
a se face auzit; astfel nu te înconjoara decât tacerea apasatoare a unei forte
divine.

În concluzie, tacerea e ceva pe care o întelegi fara sa ai nevoie de cuvinte, e

dincolo de orice comunicare, asadar afirmatia lui Traian Dumitrescu este în
totalitate adevarata.

II. 94 (tinerete)
Tineretea este consideratã comoara vietii.

Un argument pentru a sustine aceastã idee este cã tineretea oferã, celor are au
parte de ea, dreptul de a visa si de a spera în propriile forte. Tinerii sunt puternici
si orgoliosi, au planuri de viitor, se imagineazã cum vor fi peste câtiva ani.

Un al doilea argument este cã, asa cum sustine si citatul dat, uneori tinerii devin
necumpãtati, „asupresc” drepturile altora pentru a-si atinge telul propus. În
societatea de astãzi, interesele sunt mai presus de moralitate, iar aceasta este
încãlcatã pe alocuri pentru a promova în diferite domenii. Tinerii par a avea un
simt al posesiunii ego-ului dezvoltat, sunt îndrãgostiti de propriul efort.

De cele mai multe ori, tinerii devin orgoliosi, deoarece îi dominã o stare de spirit
schimbãtoare, si deseori se cred superiori celorlalti. Entuziasmul tinerilor este dat
de întâietatea pe care o au în diverse domenii. Acestia sunt preferati, întrucât
sunt receptivi la nou, au imprimat simtul practic, motiv pentru care se sustine
ideea „tinerii reprezintã viitorul”.

În concluzie, tineretea este atât o perioadã de progres, cât si de cunoastere

proprie, de delimitare a  capacitãtilor si de realizare profesionalã.

II. 95 (timp)

Conform conceptiei lui Eugen Lovinescu, derivata din teoria

sincronismului si a  imitatiei din literatura româna, cultura, civilizatia, întreg globul
si, individual, noi însine, trebuie sa luam parte la ritualul naturii universale condus
de timp. Sunt de parere ca ideea evidentiata de Eugen Lovinescu poate fi
aplicata în realitatea cotidiana, în primul rând pentru ca discutiile despre timp
sunt permanent actuale, iar în al doilea rând pentru ca în ziua de azi, mai mult ca
oricând, totul se deruleaza cu o viteza incredibila, de la tehnologie la viata de zi
cu zi a oamenilor. Avem masini din ce în ce mai puternice, cladiri cât mai înalte,
dispunem de tehnologii de ultima ora si fie ca suntem pregatiti, fie ca nu, trebuie
sa ne conformam. Pe de alta parte, daca nu am face asta, am fi priviti ca
„demodati” de cei din jur, dar totodata am pierde foarte multe lucruri, care într-o
existenta banala ar fi probabil de neimaginat. 

Notiunea de timp este, pentru omul a carui conditie este una limitata,
muritoare, vaga, greu de precizat ca durata si manifestare, caci timpul este infinit.
Timpul este într-o perpetua modificare, transfigurare, ia noi forme. Pe zi ce trece,
totul capata o noua înfatisare; moderna, inovatoare, total diferita de ceea ce a
fost ieri, dar si de ceea ce va fi mâine. Noi, ca pionii pe tabla de sah a marelui
timp, avem drept fatalitate înlantuirea aceasta, devenita zbucium în zilele
noastre.

În concluzie, pentru o comuniune armonioasa cu ceea ce vine, cu ceea ce

înca nu poti sa cunosti astazi, trebuie sa te adaptezi, sa te schimbi, sa porti masti
noi pentru ceea ce va fi mâine. si iata cum timpul, ceva ce nu poate fi atins, prins,
micsorat sau marit, devine o oglinda clara, deschisa a ceea ce ai fost pâna în
momentul când acum se preface în atunci, azi în ieri, mâine în azi, va fi în a
fost...

II. 96 (trecut)

„Istoria e cea dintâi carte a unei natii” dupa cum spunea Nicolae Balcescu.

Asa cum o planta nu poate creste fara radacini, nici un popor nu poate exista si
nu se poate dezvolta fara a se sprijini pe propria-i istorie si pe traditii. Fara o
baza preluata de la predecesori, un popor nu-si poate crea identitatea proprie ex
nihilo, de aceea, consider afirmatia lui Mihai Eminescu ca fiind una adevarata.

În primul rând, veridicitatea faptului ca „fiecare popor” se sprijina pe trecut este

dovedita de existenta constiintei nationale. Cunoasterea originilor, a vremurilor
trecute, a istorie, a religiei si a obiceiurilor comune strânge legaturile dintre
membrii societatii formând astfel constiinta nationala. Fiecare generatie, oricâte
opinii radicale ar avea, preia, într-un fel sau altul, mostenirea culturala a
generatiilor anterioare, adaugând propria contributie, viziune si dezvoltare la
evolutia natiunii.

În cel de-al doilea rând, „vremurile trecute”  si cunoasterea lor dau deschidere
spre viitor. Aceasta idee este redata prin sintagma „fiecare epoca” ce sugereaza
faptul ca trecutul comun al unui popor determina prezentul si, implicit, viitorul lui.

 În concluzie, consider ca afirmatia citata adevarata pentru ca într-adevar trecutul

determina atât trasaturile de baza ale unui popor cât si viitorul lui.

II. 97 (ura)

           Ma numar printre cei care sustin ideea enuntata în citatul dat si anume
aceea ca  iubirea, de orice fel, este sentimentul care lumineaza si face viata mai
frumoasa, pe când ura nu face altceva decât sa aduca amaraciune si frustrare în
viata oamenilor.

            În primul rând, atât iubirea pe care o daruim cât si cea pe care o primim,
ne face sa privim viata si din alte puncte de vedere si sa uitam de lucrurile
materiale. Asa, noi oamenii, ne dam seama ca având iubire avem o viata
frumoasa si învatam sa pretuim momentele cu adevarat minunate. Acest lucru îl
poate face orice tip de iubire, fie ea parinteasca,  pasionala, pentru prieteni sau
pentru oricare dintre semenii nostri, dar consider ca daca în viata unui om se
regasesc toate acestea, acel om poate spune ca este cu adevarat împlinit.
Fireste ca iubirea aduce si suferinta, dar numai cunoscând toate trairile pe care
iubirea le aduce ne vom da seama ca nu exista sentiment mai înaltator ca
acesta.
            În ceea ce priveste ura, opinez ca nu ar trebui sa existe în viata noastra
întrucât ne face sa uitam de noi, sa nu acordam atentie lucrurilor frumoase din
viata si sa ne concentram doar pe a le face rau celor din jurul nostru. Astfel nu
vom deveni decât niste oameni frustrati care îsi vor da seama în final ca viata a
trecut pe lânga ei si nu s-au bucurat de lucrurile cu adevarat importante.

          Asadar, fiecare are dreptul de a alege ceea ce face cu viata lui dar în cele
din urma toti ne vom da seama ca prin iubire toate lucrurile frumoase sunt
posibile, ca acest sentiment ne face mereu sa tresarim de emotii si ca nu mai
exista vreunul care sa dea mai multa frumusete vietii, pe când ura ne va aduce
doar o viata trista si întunecata.        

II. 98 (vârsta)

Pe parcursul vietii, dezvoltarea individului trece prin mai multe perioade ce

se succed, fiecare dintre ele având caracteristici individuale. Copilaria este vârsta
naivitatii, a inocentei, a jocului, adolescenta este caracterizata de emotii
puternice si de cele mai multe ori contradictorii, de experienta primei iubiri.
Tineretea înseamna actiune, energie, impetuozitate si entuziasm, încrederea ca
lumea poate fi schimbata, dar si naivitate. Maturitatea aduce echilibru,
responsabilitate, grija fata de copii si familie si acumulari pe toate planurile, iar
batrânetea, dincolo de întelepciune, liniste, experienta si dragostea nepotilor,
înseamna uneori si dezamagire, singuratate si suferinta.

De aceea, consider ca fiecare vârsta are frumusetea ei, pe care, însa, nu

trebuie neaparat sa o piarda pe parcursul evolutiei prin viata. Creativitatea si
inocenta, proprii copilariei, pot însoti un om pâna la senectute, pastrându-i
sufletul tânar. Entuziasmul si impetuozitatea tineretii, împreuna cu experienta de
viata si echilibrul maturitatii, sunt o combinatie care poate asigura succesul
profesional si familial.

Viata unui om reprezinta un lung sir de schimbari si transformari care

cristalizeaza, în final, personalitatea si caracterul unui om. Lucian Blaga
surprinde foarte bine aceasta devenire a fiintei umane: Copilul râde:
Întelepciunea si iubirea mea e jocul. Tânarul cânta: Jocul si întelepciunea mea e
iubirea. Batrânul tace: Iubirea si jocul meu e întelepciunea.”

Prin urmare, fiecare vârsta are propriul ei moment de glorie, pe care îl

apreciem de obicei, dupa ce a trecut, prin perspectiva memoriei afective care
tinde sa atenueze momentele neplacute. Cu toate acestea, “paradisul” fiecarei
vârste nu se pierde în mod obligatoriu prin înaintarea în vârsta, ci capata valente
noi, fiind liantul dintre etapele dezvoltarii.

II. 99 (viitor)
 Fragmentul dat exprima ideea conform careia viitorul fiecarei persoane
este influentabil, prin vointa proprie a individului, care îi determina acestuia
actiunile din prezent.

            Una din principalele învataturi spirituale se refera la liberul arbitru, în baza
caruia fiecarei persoane îi este asigurata libertatea de actiune la toate cele trei
niveluri de manifestare: gândire, expresie si comportament. Constrângerile
aplicate acestor libertati sunt de obicei exterioare si tin de elemente cu neputinta
de a fi controlate de catre persoana aflata în cauza.

Acceptându-se ideea de liber arbitru si, odata cu aceasta, implicatiile

aferente, unul din principiile mereu valabile în viata este cel al actiunii si
reactiunii. Astfel, desi efectele pe care gesturile sau dorintele noastre le au în
viitor sunt în principiu imprevizibile, fiinta omeneasca are capacitatea de a-si
întelege propriile intentii si de a aprecia eventualele consecinte. De asemenea,
constiinta poate juca un rol important în structura decizionala, actionând în
anumite cazuri ca o înfrânare a unui impuls considerat negativ sau, alteori, ca un
imbold spre a savârsi binele.

             Privind din perspectiva psihologica, „forma” pe care „lutul” vietii fiecarui
individ o poate lua, se identifica cu personalitatea acestuia. Aceasta este
flexibila, în functie de variatia si contextul deciziilor luate; de exemplu, o hotarâre
de a renunta la o cariera de succes din motive principiale va da o nota de
integritate înfaptuitorului.

            În concluzie, se poate spune faptul ca ideea expusa de catre Liviu

Rebreanu se aplica tuturor oamenilor, fiecare fiind responsabil de modul în care
îsi modeleaza propria existenta si, în acelasi timp, de rezultatul muncii sale.

II. 100 (vointa)

Din punctul meu de vedere, afirmatia lui Dimitrie Bolintineanu este

adevarata. Daca vrei ceva cu orice pret, atunci sigur vei reusi, pentru ca în fata
unei vointe puternice nu sunt multe forte care sa reziste.

            Dupa cum spune si zicala „Nu exista nu pot, exista nu vreau!”, vointa si
puterea sunt într-un raport de interdependenta, vointa trebuie sa apara prima,
dar, numai sustinuta de puterea, te va determina sa înfrunti toate obstacolele
care vor aparea pe parcursul drumului anevoios ce te asteapta pâna la atingerea
telului. Din acest punct de vedere un rol important îl are si puterea fiecaruia de a
fi constant cu sine si de a nu renunta la primul obstacol iesit în cale.

            Pe de alta parte, este foarte important ca vointa sa fie bine motivata, cum
subliniaza si Bolintineanu, „o vointa fierbinte”; totul vine din interior, din nevoia
umana de a duce la capat un lucru ce-l domina, numai ca acesta trebuie sa simta
ca vrea, nu îi poti impune. Puterea de a transforma gândul în realitate creste,
astfel, prin motivarea vointei.        

În concluzie, poti obtine ceea ce îti propui prin vointa, trebuie doar sa vrei
cu adevarat si vei reusi!