Evreii în Epoca Modernă

Timp de secole, creştinii din Europa au avut o atitudine

discriminatorie faţă de evrei. Pentru mulţi dintre ei, prejudecata
împotriva evreilor îmbrăca forma antisemitismului. Unii cercetători
consideră antisemitismul a fi o prejudecată religioasă. Alţii îl văd ca
pe o variantă antievreiască a unui sentiment de ură generală
împotriva minorităţilor etnice. În concepţia antisemită, evreii
reprezintă forţe misterioase, mitice şi diabolice, sunt atotputernici şi
joacă un rol malefic în istoria omenirii.

Una dintre monstruozităţile pe care le-a comis raţiunea “iluminată” în iluziile

sale deşarte este antisemitismul-ura faţă de evrei ca noua mişcare de masă
apărută după industrializare. « Dialectica luminilor » nu a oprit « proiectul
modernitaţii » în faţa evreilor, ci le-a pregătit acestora catastrofe inimaginabile:
emanciparea, asimilarea, antisemitismul. Auschwitz, sionismul, statul Israel şi
conflictul din Orientul Apropiat sunt legate între ele printr-o serie complexă de
cauze şi efecte dialectice (care interacţionează neintenţionat). Niciun factor nu
poate fi explicat fără ceilalţi. Istoria evreilor după 1789 trimite mai mult decât
oricare alta la anumite tonalităţi de un tragism aparte al istoriei universale.
Dialectica « progresului » i-a aruncat pe evrei peste procesul de emancipare, de
asimilare şi peste antisemitism, spre monstruozitatea crimelor în masă comise la
scară industrială, monstruozitate întruchipată la Auschwitz.
Iluminismul voltarian şi Revoluţia Franceză şi cea industrială făceau deja
necesară, ca un preţ pentru acordarea de drepturi civile individuale, o soluţionare
la nivel colectiv a problemei evreieşti. Naţionalismul, naţional-socialismul şi
comunismul au accentuat dialectica dintre emancipare şi asimilare, luând
asimilarea forţata drept paravan al urii manifestate în Epoca modernă împotriva
evreilor. Antisemitismul va fi escaladat, el executând consecinţe atente ale logicii
« iluministe », consecinţe duse până la cele mai amare deznodaminte-Auschiwtz,
ca ascensiune extremă a antisemitismului de « dreaptă », ură « treptată » faţă de
sionism şi faţă de statul Israel, dinspre « stânga ».
După Revoluţia Franceza şi cea industrială se va accentua tensiunea creată
de izolarea şi asimilarea (voită sau forţată) a evreilor, factori importanţi ai istoriei
generale şi ai celor evreieşti contopindu-se în complexe explozive, care se vor
întoarce împotriva evreilor: pe lângă modificarea relaţiilor socio-economice dintre
sefarzi şi askenazi, industrializarea va aduce cu sine şi o repotenţializare mai
catastrofală decât oricând a constantelor tradiţionale ale « existenţei
evreieşti ».Conflictelor legate de formarea şi afirmarea identitaţii evreilor,
variabile dupa loc şi perioadă, li se va adăuga o altă scindare, apărută odată cu
Iluminismul şi cu varianta acestuia, « Haskala »: contrar evreimii care făcea
presiuni din Ghetto, reprezentată de către Moses Mendelssohn şi discipolii săi,
se va menţine o « evlavie » fundamentalistă, restrânsă pe cât posibil la « ghetoul
mesianic », evlavie simbolizată astăzi Mea Sherim din Ierusalim (fondată în
1873). Toate conflictele interevreieşti vor lua naştere între ortodoxia evreiasca
poloneza şi modernizarea prin asimilare.
În spiritul iluminist, Revoluţia Franceză va asigura emanciparea evreilor în
două etape : cea a sefarzilor(1790) şi cea a asenazilor(1791). Însă o dată cu
dobândirea unor drepturi civile egale în cadrul a ceea ce se va numi « nation une
et indivisible », ei îşi vor pierde drepturile colective tradiţionale de comunitate
autonomă, urmând să dispară ca popor şi religie în urma procesului de asimilare
individuală. Anexiunile vor duce şi mai departe ambivalenţa emancipării evreilor
prin intermediul francezilor, Napoleon I restrângând-o deja, prin ceea ce se va
numi « decret infame »(1808).
În secolul al XIX-lea, evreii se vor lăsa asimilaţi în mod semnificativ nu
numai în Germania, ci pretutindeni în Europa unde ei au avut ocazia să o facă
(cum este de pildă cazul în Norvegia, dupa 1850). Astfel, antisemitismul modern
va reacţiona la fel de duşmănos ca şi mişcarea spaniola din 1391, soldată cu un
pogrom şi cu botezuri forţate, şi orientată împotriva « conversos », sau
neocreştinilor: evreii asimilaţi, chiar şi cei botezaţi nu ar fi fost decât o deghizare
a « evreului etern », în tentativa lacomă a acestuia de a deveni « stăpân al
lumii ». Evreii ortodocşi, rămaşi în « ghetourile mesianice », erau din această
perspectivă incorigibili şi îndărătnici : ei nu se puteau face agreabili nici măcar în
mediul înconjurător.
În anul emancipării askenazilor în Franţa (1791), Rusia ţaristă va găsi
soluţia, moderată pentru ea, la problema evreilor, problemă care apăruse în
Rusia « curată de evrei » de până atunci, ca un efect secundar nedorit al
împărţirii Poloniei : « raionul » îi va izola pe aceştia în zona vestică a Poloniei de
până atunci, creându-le un statut special (1791), care va instituţionaliza şi va
înăspri « statutul evreului » (1804). Represiunea autocraţiei ţariste va viza atât
poporul imperial rus, cât şi minorităţile, însă antisemitismul adus la rang de
politică de stat va provoca o explozie în existenţa specific evreiască, deoarece
evreii secularizaţi se vor angaja intens în mişcarea revoluţionară menită să
conducă la răsturnarea autocraţiei şi să rezolve în spiritul egalitaţii problemele
sociale şi naţionale şi implicit propria problemă. Totuşi, prin această tactică ei vor
da antisemitismului o nouă substanţă, sintetizată în ceea ce naţional-socialiştii şi
comuniştii sovietici au numit « complotul mondial iudeobolsevic », respectiv
« iudeo-sionist ».
Revoluţia industrială şi noile naţionalisme vor genera noi tensiuni explozive :
faptul că după eliberarea lor din ghetouri în cadrul procesului de modernizare şi
industrializare, evreii vor şti, prin succesul înregistrat în plan economic, să
plătească respectul celor din jurul lor, va fi întâmpinat cu o escaladare rapidă a
resentimentelor antievreieşti. Foarte curând, aceste resentimente vor avansa
către modelul de ură ideală, şi anume lupta de clasă: evreul bogat, capitalist,
speculant la bursă şi antreprenor era văzut ca duşmanul de clasă înnăscut şi
« sabotor al poporului ». În plus, tonul antisemit va fi înăsprit şi de tradiţionalele
reproşuri de « camătă », venite în mod direct dinspre dreapta şi oarecum mascat
dinspre extrema stângă.
Cuplarea problemelor sociale cu cea naţională va conduce în mod direct la
naţional-socialism : în etapa protonaţională de autodefinire, naţiunile vechii
Europe au recurs la un proces de răspândire generală a evreilor (1290, 1394,
1492, 1497).În mod corespunzător, noile naţionalisme, care după 1789 se vor
reclama de la modelul francez al dreptului la autoafirmare al popoarelor, vor
folosi antisemitismul în scopul unei delimitări mai accentuate a propriei identităţi :
cu excepţiile notabile ale Italiei şi Greciei, toate vor fi antisemite.
După instituirea « raionului rusesc » (1791), apariţia unor crize naţionale
sau economice va fi marcată cel mai adesea de debutul unui episod antisemit:
un exemplu în acest sens îl reprezintă « szlachta » poloneză (adunare a nobililor)
apărută după eşecul revoltei poloneze din ianuarie(1864) şi concepţia acestora
despre « munca organică » în contextul industrializării şi în mediul urban, acolo
unde ei se izbeau de concurenţa evreilor (şi a germanilor). Acordul încheiat în
cadrul monarhiei bicefale austro-ungare(1867) va deschide Ungariei calea către
o maghiarizare furibundă a tuturor minoritaţilor, inclusiv a celei evreieşti. În
Franţa, antisemitismul va începe o dată cu înfrângerea suferită în faţa Germaniei
în 1870/1871, iar în Germania şi Austria o data cu cea de-a doua criză
economică mondială (« crahul fondatorilor » 1873).
În ceea ce-i priveşte pe evrei, antisemitismul va genera, în Rusia începând
din 1881, iar în Franţa începând din 1884 polarizarea între ortidocşi şi
secularizaţi. Soluţiile evreilor vor fi socialismul şi sionismul, ca variante
secularizate diferite ale mesianismului tradiţional. În Rusia aceste soluţii se vor
manifesta chiar într-o rivalitate deschisă cu fundalul politic. Socialismul rus va
avea cel putin două variante-angajare revoluţionară într-un partid politic, care va
corespunde la începutul motivului fundamental egalitar al gândirii evreieşti şi
angajare în slujba unui socialism evreiesc.
Sionismul este o mişcare politică internaţională ce-şi propune crearea unei
patrii a evreilor în ţinuturile cunoscute în Biblie drept Ţara Israel. Sionismul,
grupat prin lucrările Congresului de la Basel şi prin Programul de la Basel (1897)
în Organizaţia sionista mondiala, a cerut în fapt, prin formula moderată a unei
« patrii naţionale », fondarea unui stat naţional-evreu, ca azil pentru evreii
persecutaţi de antisemitism. Această cerere va da naştere, mai devreme sau mai
târziu, unor probleme legate de « dubla loialitate » a evreilor, probleme proiectate
chiar şi asupra celor care se dovedeau a fi patrioţi convinşi în cadrul statului în
care trăiau, şi care constau în aceea ca în perioadele de criză lor li se imputau cu
răutate dinspre anumite medii ostile o preferinţă secretă pentru « statul evreilor ».
Nu întâmplător, decizia de a-i scoate pe evrei din sfera în care îşi exercita
puterea naţional-socialismul, evacuându-i către Madagascar, a procedat-o pe
cea care viza « soluţia finală la problema evreiască » prin ucidere în masă.
Accentuarea antisemitismului german a fost generată de primul război
mondial şi de criză economică mondială din 1929. Iudaismul şi socialismul
internaţionalist secularizat, numite împreună « complotul mondial al iudeo-
bolsevicilor », reprezentau pentru naţional-socialism, ca mesianism secularizat
de dreapta, rivali la scară planetară în lupta pentru supremaţia absolută asupra
lumii. După 1933, Hitler va escalada antisemitismul tradiţional până la nivelul
genocidului la scară industrială, simbolizat prin Auschwitz, el creându-şi despre
sine imaginea celui care va izbăvi umanitatea de răul « evreimii mondiale ». Din
ridicarea acestei tendinţe la dimensiunile delirante ale unei drame-cosmice, Hitler
şi cel de Al Treilea Reich îşi vor extrage energia criminală care va alimenta cele
două crime monstruoase ale secolului nostru-cel de-al doilea razboi mondial şi
fenomenul Auschwitz.

O IMAGINE DIN TIMPUL HOLOCAUSTULUI

Cea mai mare contribuţie la fondarea statului Israel au avut-o crimele în

masă comise asupra evreilor europeni-« soluţia finală/holocaustul ». Holocaustul
a determinat adoptarea legilor internaţionale împotriva încălcării drepturilor
omului. Fondarea noului stat trebuie văzută şi ca o compensaţie pentru
atrocitaţile comise în timpul persecuţiilor din Germania naţional-socialistă, şi ca o
uşurare a constiinţei încărcate faţă de evrei. Deoarece sionismul a respins
sistematic sionismul cultural, care voia un stat comun iudeo-arab, el a provocat,
potrivit mecanismelor istorice tradiţionale, conflictul din Orientul Apropiat, din
“Ţara Sfântă”, conflict legat de pământ, apă şi lacaşele sfinte. Ca modernizatori
şi colonizatori veniţi din Europa, membrii mişcarii sioniste şi-au constituit şi
partide socialiste, cărora înca din 1948 Stalin le va asigura majoritatea
parlamentară viitoare, după care Uniunea Sovietica se va grăbi să recunoască
statul Israel şi îi va livra de o maniera discretă armament german, destinat luptei
împotriva pretenţiilor arabe, mai numeroase şi mai puternice şi se va intoarce la
ura prerevoluţionară faţă de sionism, ura coroborată cu antisemitismul.
Ortodocşii fundamentalişti vor respinge sionismul şi statul Israel,
considerandu-le ca pe o prevenire blesfamică asupra venirii lui Mesia,
neparticipând nici la constituirea statului şi nici la apărarea lui, începând din
1948. Ca de obicei, între evreii absolut « evlaviosi » şi cei secularizaţi a existat
un spectru de poziţii intermediare ale unor partide religioase care au contribuit la
evoluţia statului laic Israel către un stat naţional evreu.
 Ca ţară de emigranţi, Israel prezintă ierarhia socială clasică: în frunte se află
cel mai adesea primii veniţi, în timp ce aceia veniţi mai târziu ocupă o poziţie
inferioară, însă cu toate acestea superioară localnicilor, care la rându-le au
propria lor ierarhie sociala. Astăzi, forţele celor care sunt pregatiţi să accepte un
acord cu mediul arab şi cele ale celor care susţin o opţiune naţional-evreiască
pură sunt aproximativ egale. Astfel au explodat deja conflicte interevreieşti între
« evlavioşi » şi secularizaţi, conflicte care aminteau cumva de cele generate de
antisemitism, în special atunci când evreii secularizaţi au ponegrit Tora.
După patru războaie în Orientul Apropiat şi intervenţia sângeroasă în
războiul civil libanez şi după intifadă, Acordul de autonomie de la Oslo, acord ce
vizează Ierihonul şi fâşia Gaza, oferă speranţe pentru o pace reală în regiune.
După ocoluri sângeroase, Israelul s-ar îndrepta către soluţia sionismului cultural.
Cu toate acestea, fundamentaliştii de ambele părţi au vrut să submineze acordul
prin teroare. De partea evreiască-israeliană, subminarea s-a produs prin lozinci
de tip rasist, care s-au materializat în cadrul masacrului de la Hebron, din
moscheea Ibrahim(1994). Coloniile construite începând din1976 în teritoriile
ocupate, în intenţia sprijinului strategic, se constituie astăzi în material incendiar.
Dacă procesul de pace din Orientul Apropiat va eşua într-un final, lumea ar fi cu
o speranţă mai săracă.
În cinstea evreilor ucişi în timpul Holocaustului s-au construit diverse
monumente. Dintre acestea, amintim monumentul celor 1.5 milioane de copii
evrei ce au pierit în timpul acestei perioade tragice.

MONUMENTUL CELOR 1.5 MILIOANE DE COPII EVREI CE AU MURIT

ÎN TIMPUL HOLOCAUSTULUI

MURGOCI ADRIAN CLASA A VII-a A

COSTACHE MARIUS CLASA A VII-a A