Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
3Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
295753 Albert Speer in Umbra Lui Hitler Vol1

295753 Albert Speer in Umbra Lui Hitler Vol1

Ratings: (0)|Views: 9|Likes:
Published by Dorin Florea

More info:

Published by: Dorin Florea on Nov 26, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/23/2012

pdf

text

original

 
Albert Speer IN UMBRA LUI HITLER Memorii CUVÂNT ÎNAINTE„Acum o să vă scrieţi amintirile, nu-i aşa?" m-a întrebat unul dintre primii americani pe care i-amîntâlnit la Flensburg, în mai 1945. Au trecut de-atunci douăzeci şi patru de ani, dintre care douăzeci şi unui-am petrecut între zidurile unei închisori. O viaţă de om.Iată că a venit timpul să-mi prezint memoriile. M-am străduit să-mi înfăţişez trecutul aşa cum 1-amtrăit. Unora li se va părea deformat, alţii vor găsi că perspectiva mea este falsă. Au dreptate sau nu, eu, înorice caz, descriu cele trăite, aşa cum le văd astăzi. M-am străduit să nu mă eschivez de la confruntarea cutrecutul. Intenţia mea a fost de a nu mă sustrage nici fascinaţiei şi nici grozăviei acelor ani. Unii dintre ceiimplicaţi în evenimentele de atunci mă vor critica, dar acest lucru este inevitabil. Am vrut să fiu sincer.Aceste amintiri ar trebui să pună în lumină câteva dintre condiţiile care ne-au dus, aproape inevitabil,la catastrofă; ar trebui să arate la ce a dus concentrarea întregii puteri în mâinile unui singur om; ar trebui,de asemenea, să dezvăluie şi din ce material era făcut acest om. La tribunal, la Niirnberg, am declarat că,dacă Hitler ar fi avut prieteni, eu aş fi fost unul dintre ei. Lui îi datorez entuziasmele şi gloria tinereţii mele precum şi vinovăţia şi oroarea de mai târziu.Descriindu-1 pe Hitler, aşa cum s-a ivit el în calea mea şi a altora, îi voi revela unele trăsăturisimpatice. S-ar putea, de asemenea, să se dcgajc impresia că acest om era, în multe privinţe, dăruit şidevotat. Dar, cu cât înaintam în redactarea acestei cărţi, cu atât îmi devenea mai clar că, în cazul lui, nu eravorba decât de nişte trăsături superficiale.Unor asemenea impresii li se opune o experienţă într-adevăr de neuitat: Procesul de la Niirnberg. N-am să uit niciodată un document care arăta o familie de evrei sortită pieirii: bărbatul, soţia şi copiii îndrum spre moarte.11 ianuarie 1969 Albert Speer PARTEA ÎNTÂI Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEAPrintre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni.Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului,contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ dinGermania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăiamodest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi peo bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund,unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat oavere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate asecolului al XlX-lea.Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de privaau acoperit, ducum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la BisericaMântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse sătrăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim.Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cufiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.1
 
Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintrecasele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de carese bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţieimpunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsuracasei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate,întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pecare trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-unvestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşiîntr-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de viea lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tatalaTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şiun divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şimisterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cuşuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufragerialambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar  bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacoleîn calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe caremi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg,chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformatîntr-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii.Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi,răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darulsă mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu amfost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili,aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimeastatutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurileoraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai maredecât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ,închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi totce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge laşcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familiestrâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.Şcoala am început-o într-un excelent aşezământ particular, unde copiii din înalta societate a oraşuluinostru industrial învăţau să scrie şi să citească. Corcolit cum eram, am suportat din cale-afară de greu primele luni petrecute la liceul real, în mijlocul unor colegi zvăpăiaţi. Totuşi, prietenul meu Quenzer m-aînvăţat foarte repede să fac tot felul de năzdrăvănii şi chiar m-a împins să cumpăr o minge de fotbal din banii mei de buzunar. O escapadă plebeiană care a băgat groaza în cei de acasă, cu atât mai mult cu câtQuenzer provenea dintr-o familie de oameni nevoiaşi. Din epoca aceea datează pasiunea mea pentruconsemnarea unor fapte şi întâmplări: îmi procurasem „Agenda Phonix pentru şcolari" în care treceamtoate mustrările notate în caietul de clasă si stabileam în fiecare lună cine a fost încondeiat cel mai mult.Aş fi renunţat repede la acest joc dacă n-aş fi avut nici o şansă să ajung şi eu uneori în fruntea listei.Biroul de arhitect al tatălui meu era lipit de apartamentul nostru. Aici se întocmeau planurile pentruclienţi. Se făceau tot felul de desene pe un calc albăstrui al cărui miros îmi aminteşte şi azi de acel birou.Edificiile construite de tal meu, trecând peste episodul Jugendstilului, deau o influeă2
 
neorenascentistă. Mai târziu, 1-a luat ca model pe arhitectul şi urbanistul berlinez Ludwig Hoffmann, peatunci reprezentant foarte influent al unui clasicism mai moderat.în acest birou am realizat, cam pe la vârsta de doisprezece ani, prima mea „operă de artă". Reprezentaun fel de ceas al vieţii, cu o cutie foarte înzorzonată, susţinută de coloane corintiene şi de volutetumultuoase. Am folosit toate tuşurile de care am putut să fac rost. Cu ajutorul angajaţilor biroului, a ieşitun produs ce vădea clare înclinaţii spre epoca târzie a stilului Empire.în afară de un automobil decapotabil, părinţii mei aveau, înainte de 1914, o berlină pe care o foloseauiarna prin oraş.Aceste maşini erau obiectul asiduităţilor mele tehnice. La începutul războiului, pentru a li se cruţa pneurile, au fost puse pe butuci. Dacă însă ne dădeam bine pe lângă şofer, ne permitea să ne urcăm lavolan, în garaj, încercam primele senzaţii ale delirului tehnicii într-o lume pe care aceasta de-abia încercasă o transforme. Mult mai târziu, la închisoarea Spandau, unde, timp de douăzeci de ani, a trebuit să mădescurc ca în secolul al XlX-lea, fără radio, fără televizor, fără telefon şi fără automobil, unde nu aveamacces nici măcar la întrerupătorul de lumină, am mai încercat o asemenea senzaţie de fericire când, dupăzece ani, mi s-a dat voie să mâ-nuiesc o maşină electrică de ceruit.In 1915 am fost martorul unei alte performanţe a revoluţiei tehnice din acei ani. Lângă Mannheim erastaţionat unul dintre zepelinele care participau la atacurile aeriene împotriva Londrei. Comandantul şiofiţerii săi au devenit, în curând, oaspeţi permanenţi ai casei noastre. Ei ne invitau, pe mine şi pe fraţiimei, să le vizităm aerostatul. La cei zece ani pe care îi aveam, m-am pomenit faţă în faţă cu acel colos altehnicii, m-am căţărat în nacelă, m-am strecurat prin misterioasele culoare semiîntunecate din interiorulcarenei, pentru a ajunge în cabina de comandă. Către seară, când din ordinul comandantului îşi lua zborul,dirijabilul făcea o frumoasă buclă pe deasupra casei noastre şi ofiţerii fluturau, din nacelă, un cearşaf pecare li-1 împrumutase mama. Noapte de noapte ma-ngrozeam la ideea ca ar putea să ia foc şi prietenii meisă moară în felul acesta.2Fantezia mea era preocupată de război, de luptele câştigate şi de cele pierdute, de suferinţele soldaţilor. Noaptea se auzea uneori bubuitul îndepărtat al tunurilor de la Verdun. Compasiunea care înflăcăra sufletulmeu de copil mă făcea adesea să mă culc pe jos, alături de pat, pentru că, pe duşumeaua tare, mi se păreacă am şi eu parte de privaţiunile îndurate de soldaţi pe front.Penuria alimentară din marele oraş şi „iarna napilor" nu ne-au ocolit nici pe noi. Aveam banisuficienţi, dar n-aveam nici rude, nici cunoştinţe la ţară, unde se mai găsea câte ceva de-ale gurii. Desigur,mama se dovedea în stare sa imagineze noi si noi feluri de mâncare pe bază de napi, dar adesea eram aşade lihnit, încât devoram pe ascuns biscuiţii câinelui, tari ca piatra. Am terminat astfel, încetul cu încetul,un sac plin, rămas dinainte de război. Bombardamentele asupra Mannheimului, inofensive în comparaţiecu ce este acum, au devenit tot mai frecvente. O mică bomba a atins una dintre casele vecine, începea unnou capitol al tinereţii mele.Din 1905, aveam în împrejurimile Heidelbergului o casă de vară construită pe panta unei cariere de piatră despre care se spunea că a servit la ridicarea castelului Heidelberg din imediata apropiere. In spateleterenului nostru se înălţau crestele masivului Odcnwald, poteci şerpuiau de-a lungul pantelor prin codrii bătrâni de unde, din loc în loc, se deschidea câte o perspectivă spre valea Neckarului. Aici ne-am mutat învara anului 1918. Aveam de-acum linişte, o grădină frumoasă, zarzavaturi şi chiar o vacă, la vecini.Sănătatea mi s-a ameliorat rapid, în fiecare zi, pe orice vreme, pe ploaie, ninsoare sau vânt, trebuia săstrăbat un drum lung până la şcoală, ceea ce-mi lua mai mult de trei sferturi de oră. Adesea, ultima bucatăo făceam în pas alergător. Biciclete nu existau pentru că, din punct de vedere economic, epoca imediaturmătoare războiului a fost dificilă.Drumul spre şcoală trecea pe lângă clubul unei societăţi de canotaj, în 1919 am devenit membru alacestei societăţi şi, timp de doi ani, am fost cârmaci la ambarcaţiuni de patru şi de opt locuri, în ciudacondiţiei mele fizice, am ajuns curând unul dintre cei mai sârguincioşi canotori. La şaisprezece ani eramşef la echipajele de patru şi de opt oameni; am participat şi la câteva competiţii. Pentru prima dată s-atrezit în mine ambiţia. Aceasta m-a împins la performanţe de care nu m-as fi crezut în stare. A fost prima pasiune a vieţii mele. Posibilitatea de a comanda ritmul echipei mă atrăgea mai mult decât perspectiva dea câştiga stima şi consideraţia în această lume a canotajului, în orice caz foarte restrânsă.3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->