Medicina în Egiptul Antic

Medicina în Egiptul Antic se referă la acele practici de vindecare din Egiptul

Antic, cuprinse deci în perioada dintre anii 3300 î.Hr şi 525 î.Hr.

Concepţii şi teori
Se credea că omul se naşte perfect sănatos, iar boala ar apărea datorită unei cauze
externe. Astfel, în cazul rănilor sau al problemelor legate de viermi intestinali, cauza este
vizibilă, deci şi tratamentul era raţional. Dar în cazurile ce interesau microbiologia, având
în vedere nivelul slab al cunoştinţelor de profil, bolile interne erau atribuite unor forţe,
obscure, divine şi deci necesitau mai întâi proceduri magice şi apoi tratament. Cu alte
cuvinte, în acea epocă nu era o delimitare clară între religie şi ceea ce astăzi numim
medicină. Respiraţia era considerată actul vital: suflul vieţii ar pătrunde prin urechea
dreaptă, iar suflul morţii prin cea stângă. Deci medicii egipteni erau pneumatişti. Cu toate
acestea, cunoştinţele despre plămâni erau slabe. Se considera că la respiraţie şi inima, iar
din aceste două organe, aerul s-ar răspândi în tot organismul. Ficatul era socotit
rezervorul de sânge al organismului.

Deşi practicau îmbălsămarea şi mumifierea cadavrelor, cunoştinţele de anatomie

ale medicilor erau slabe şi aceasta pentru simplul motiv că de cadavre nu se ocupau
medicii, ci anumiţi meşteşugari. De altfel, pentru mumificare nu practicau disecţia. Cu
ajutorul unor cârlige, creierul era scos pe nas. Alţi meşteşugari extrăgeau organele
interne din abdomen şi le aruncau în Nil. Autorul papirusului Smith avea ceva cunoştinţe
în domeniul sistemului circulator, deşi nu făcea distincţie între vase de sânge, tendoane şi
nervi.

Practici

Medicamentele folosite de egipteni proveneau toate din cuprinsul propriei ţări. De

altfel Homer preciza: "Rodnicul pământ al Egiptului este cel mai bogat în leacuri."

Se foloseau: uleiurile, aluaturile, curmalele, ceapa, usturoiul, sămânţa de in,

mărarul, smirna, opiul, precum şi diverse minerale, săruri de plumb, antimoniu, cupru.
Dintre produsele animale se intrebuinţau carnea, creierul, sângele. Leacurile se
administrau în lapte, vin, bere sau fierturi. Se preparau pilule cu ajutorul mierei, se făceau
supozitoare. Purgativele, laxativele, vomitivele erau variate. Medicul era cel ce pregătea
medicamentele. Bolile de plămâni erau combătute cu smântână, miere amestecată cu
chimen, lapte cu roşcove. Făceau inhalaţii absorbind, cu o trestie, vaporii unei fierturi în
care amestecau curmale, răşină, smirnă.

Contra limbricilor şi teniei, medicii egipteni recomandau băuturi cu miere si ulei.

Pentru bolile tubului digestiv se recomanda repausul şi se administrau sâmburi de
curmale şi plante macerate. Sămânţa de ricin, bine mestecată, dupa care se bea bere, era
un laxativ obişnuit. Bolile urinare, cum ar fi incontinenţa sau hematuria, se tratau cu
băuturi din fructe, dar şi cu pomezi ca uz extern.