John Maynard Keynes

(1883-1946)

John Maynard Keynes (1883 –1946) s-a nascut, a studiat si a predat in

Cambridge. Principalele sale scrieri sunt: “- Consecintele economice ale pacii”
(1919), “-Tratat despre bani” (1930), dar este cunoscut mai ales pentru cartea
sa-“Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor” (1936), care a
revolutionat stiinta economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale
de a pune capat Marii Crize. El ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice.
Keynes considera ca stiinta economica este o ramura a logicii, nu o stiinta
naturala. Economia era vazuta ca o stiinta a gandirii cu ajutorul modelelor
combinata cu arta alegerii modelelor relevante. Spre deosebire de stiinta naturii,
materialul la care ea se aplica nu numai ca nu este constant, el este chiar
neomogen in timp. Opinia lui, preluata de fapt de la Robbins, este ca economia,
care se ocupa de motive, anticipari si incertitudini psihologice, este o stiinta morala,
pentru ca foloseste preponderent introspectia si judecati de valoare.
In ceea ce priveste econometria, el crede ca nu se poate ajunge foarte
departe decat inventand modele noi si imbunatatite. In acest domeniu, progresul
consta in ameliorari progresive in alegerea metodelor. Pentru a-si sustine mai ferm
teoria, el ii ofera drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la
King’s College Cambridge. Primul dintre ei este Arthur C. Pigou (care nu si-a
ameliorat modelul simplu si invechit pe care il folosea), iar cel de al doilea este
Alfred Marshal (care din dorinta de a inveta noi modele si de a fi realist, si-a incurcat
modelele refuzand ideea de a folosi scheme abstracte).
Pentru ca un model sa nu-si piarda generalitatea si valoarea ca mod de
gandire, trebuie sa nu contina valori reale pentru functiile sale variabile, deoarece
devine inutilizabil. Keynes observa ca in chimie, fizica si alte stiinte ale naturii,
menirea experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor
cantitati si factori care apar intr-o ecuatie sau formula; dupa aflarea acestora, ele
raman definitive. In economie, a introduce cifre intr-un model duce la anularea
valorii sale, pentru ca cifrele nu se vor mai potrivi la o alta incercare. Cocluzia sa
este ca a transforma un model intr-o formula cantitativa inseamna a-i distruge
utilitatea ca instrument de gandire.

Productia are ca scop satisfacerea consumatorilor. De regula, trece un timp

intre suportarea costurilor ca fiind cheltuieli de productie si cumpararea efectiva a
produsului. In acest timp intreprinzatorul (privit atat ca producator, cat si ca

1
investitor) trebuie sa se ghideze dupa anticiparile pe care le face in ceea ce priveste
pretul pe care-l va plati cumparatorul.

Exista doua tipuri de anticipari:

 pe termen scurt, care se refera la pretul pe care fabricantul il asteapta pentru
produsul sau “finit” la momentul inceperii fabricarii;
 si pe termen lung se refera la veniturile viitoare la care se asteapta
intreprinzatorul daca achizitioneaza produse “finite” pentru a le adauga la
echipamentul sau de productie.
Comportamentul fiecarei firme va depinde de aceste anticipari, dar si de cele
ale altora, mai ales in ceea ce priveste investitiile. In ceea ce priveste influenta
acestora asupra folosirii mainii de lucru, se va tine seama de echipamentul de
productie si de stocuri, dar mai ales de anticiparile curente asupra viitoarelor costuri
si venituri. Deci modificarea anticiparilor are efect asupra ocuparii mainii de lucru,
dar acest efect va fi deplin doar dupa un interval de timp considerabil. Keynes
explica acest lucru in cazul anticiparilor pe termen scurt si pe termen lung. Pe
termen scurt, schimbarile ce survin in nivelul anticiparilor, atunci cand sunt in sens
nefavorabil, nu sunt atat de radicale pentru a duce la incetarea lucrului in procesele
considerate eronate; cand sunt in sens pozitiv, este nevoie de o perioada de
pregatire a mainii de lucru. Pe termen lung, echipamentul ce nu urmeaza a fi inlocuit
necesita in continuare mana de lucru pana la uzare; daca schimbarile sunt in sens
favorabil, este nevoie de timp pentru adaptarea echipamentului la noua situatie.
In continuare Keynes vorbeste de ocuparea pe perioada lunga, ca fiind acea
situatie conform careia anticiparile de un anumit fel se mentin o perioada destul de
lunga pentru ca efectul asupra ocuparii mainii de lucru sa fie complet. Acest lucru nu
este posibil, datorita modificarilor dese in ceea ce priveste anticiparile, totusi rezulta
ca oricarei configuratii a asteptarilor ii corespunde un nivel determinat al ocuparii pe
perioada lunga a mainii de lucru. Pentru a exemplifica, Keynes ia in calcul trecerea
la o situatie de perioada lunga ca urmare a unei modificari a anticiparilor. In cazul in
care noul volum al ocuparii va fi mai mare decat cel vechi, se va observa doar o
crestere a intrarilor, adica a volumului de munca in stadiile initiale ale noilor procese
de productie ( deci un spor initial al ocuparii modest). Cu timpul, ocuparea va creste
treptat, ba chiar va atinge un nivel mai ridicat decat noua ocupare pe perioada
lunga. Acest punct culminant se explica prin volumul de munca necesar pentru
procesul de formare a capitalului pentru satisfacerea anticiparilor in noua
configuratie. In timp, nivelul ocuparii va scadea la noul nivel de perioada lunga.
Acelasi lucru este valabil si in cazul in care acesta se situeaza sub nivelul initial, din
aceleasi cauze volumul ocuparii fortei de munca va scadea sub noul nivel, revenind
cu timpul la acesta.
Rezulta din cele analizate ca nivelul folosirii mainii de lucru depinde de
configuratia anticiparilor din acel moment, dar si de cele care au existat in trecut, si
care sunt intruchipate in echipamentul de productie actual. Deci este corect spus ca
folosirea actuala a mainii de lucru este influentata de anticiparile actuale si de

2
echipamentul de productie actual. Keynes considera ca nu se poate evita luarea in
consideratie expresa a anticiparilor curente pe termen lung, dar ca este indicat acest
lucru in cazul anticiparilor pe termen scurt. De obicei, rezultatele cele mai recente au
un rol predominant asupra acestor asteptari; iar prognozele producatorilor sunt
modificate mai degraba in lumina rezultatelor, decat pe baza de anticipari privind
modificarile viitoare. De altfel, efectele asupra folosirii fortei de munca pe care le au
incasarile realizate din vanzarea productiei recente si cele pe care le au incasarile
scontate de pe urma vanzarii productiei in curs se suprapun in mare masura.

John Maynard Keynes- “Profetul Marii Crize”

Ideile lui John Maynard Keynes cu privire la salvarea capitalismului de capitalism in

sine par sa aiba o relevanta in crestere, scrie Financial Times.

"Am ajuns intr-un punct critic", scria John Maynard Keynes in martie 1933. "Vedem
cu claritate abisul catre care duce calea pe care o urmam in prezent."

In conditiile in care intreaga lume este zguduita de o prabusire a pietelor de

actiuni similara cu cea din 1929 si de o criza bancara asemanatoare cu cea din
1931, cuvintele lui Keynes reprezinta o evaluare corecta a pericolelor cu care
Keynes, a carui misiune de-o viata a fost sa salveze capitalismul de capitalism in
sine, se bucura acum de o mai mare relevanta decat in orice alt moment de la
moartea sa in 1946.

Influenta sa poate fi observata peste tot: in pachetul de stimulente pe care

Barrack Obama intentioneaza sa-l lanseze, de exemplu. Cand George W. Bush a
declarat ca planul administratiei sale de a prelua participatii in cadrul bancilor "nu
are drept intentie preluarea pietei libere, ci prezervarea acesteia", acesta ar fi putut
foarte bine sa-l citeze pe Keynes in mod direct.

Keynes respingea marxismul, insa credea ca economia de piata poate

supravietui numai daca aceasta castiga sprijinul publicului prin imbunatatirea
nivelului de trai.
Rolul economistilor, credea Keynes, era cel de protectori ai "posibilitatii
civilizatiei" si niciun alt economist nu a fost mai potrivit decat el pentru acest rol.
Lionel Robbins, care a condus London School of Economics, il descria pe
Keynes drept "unul dintre cei mai remarcabili oameni care au trait vreodata", depasit
in acele vremuri numai de Winston Churchill. Chiar si Friedrich Hayek, cel mai
important adversar al lui Keynes, il descria pe acesta drept "singurul om cu adevarat
mare pe care l-am cunoscut, pentru care am avut o admiratie fara margini". Felul
sau optimist, pozitiv, de a gandi, reflecta cresterea si cariera sa care au evoluat fara
obstacole. Fiul unui academician, acesta a castigat burse la Eton si Cambridge. Era
o figura impozanta, plin de umor si cu un simt fin al observatiei. In afara de

3
economie, il interesau si alte domenii, cum ar fi matematica, investitiile, jurnalismul,
politica si diplomatia. Cand politicile gresite agravau problemele economice, acesta
simtea obligatia morala de a le schimba. Acesta a lucrat cu distinctie in cadrul
Trezoreriei in timpul Primului Razboi Mondial si a avertizat impotriva impunerii de
conditii excesiv de dure asupra Germaniei. Cand sfaturile sale au fost ignorate,
acesta a parasit Trezoreria si si-a publicat opiniile in cadrul "The Economic
Consequences of the Peace".
Keynes argumenta ca in anumite conditii economiile se blocheaza. Daca
indivizii si companiile incearca sa salveze mai mult, acestia vor reduce veniturile
altor indivizi si companii, ceea ce le va reduce cheltuielile. Rezultatul poate fi o
spirala care nu se va opri fara interventie din afara.
In acest punct intervine guvernul: pentru a pompa bani in economie prin unele
mijloace, pentru a convinge indivizii si companiile sa economiseasca mai putin si sa
cheltuiasca mai mult.
In contextul stagflatiei din anii '70, insa, ideile economice ale lui Keynes
pareau la fel de inadecvate pe cat fusese economia clasica in cazul depresiunii din
anii '30, iar monetarismul lui Milton Friedman a eclipsat aceste idei in randul
strategilor din Statele Unite si Marea Britanie. Mai tarziu, insa, in anii '80, gandirea
economica moderna a preluat idei atat de la Keynes, cat si de la Friedman,
reflectand credinta in capacitatea politicii monetare si fiscale de a influenta rata
ocuparii fortei de munca si a cresterii, dar si temerile privitoare la inflatie si deficitele
bugetare.
Pe masura adancirii crizei financiare, aceasta gandire a fost zguduita din
temelii. Problemele cu care Keynes se confrunta in anii '30, cum ar fi ineficienta
politicii monetare si colapsurile bancare generate de scaderea preturilor activelor,
par din nou cele mai presante. Solutiile lui Keynes devin din nou populare.
Robert Skidelsky scrie la sfarsitul biografiei sale in trei volume ca ideile lui Keynes
"vor supravietui atat timp cat lumea are nevoie de ele". Aceasta pare cu
siguranta sa aiba nevoie de ele in prezent. Cu politicile corecte, scria Keynes in anii
'20, vremurile bune pot fi aduse inapoi. Keynes a avut dreptate atunci si trebuie sa
speram ca va avea dreptate din nou.

Keynismul -Cuvântul deriva din opera lui J. M. Keynes, care a influentat gândirea
economica a secolului al XX-lea, mai ales prin ideile legate de teoria si politica
macroeconomica, idei care au fost expuse în The General Theory. Politicile
economice contemporane condamna sau aproba ideile keynesiste.
Notiunile de baza ale keynesismului au fost:
1. Nu exista o tendinta naturala a economiilor de piata capitaliste pentru
a corecta socurile economice si pentru a mentine un echilibru al fortelor economice
care sa asigure angajarea pe deplin a fortei de munca disponibile. Înainte de
Keynes se stia ca fazele ciclului de afaceri se succed cu regularitate, dar se

4
presupunea ca piata avea puterea de a se autoregla, nefiind necesara interventia
guvernului;
2. În economiile capitaliste, în general, somajul aparea ca un fenomen
natural, dar fortele economice nu puteau corecta situatia automat. Keynes a pus
problema naturii si a cauzelor somajului. A facut o distinctie fundamentala între ceea
ce numea somajul voluntar si somajul involuntar. Aceasta distinctie a reprezentat
una dintre elementele controversate ale politicii sale economice si a dat nastere la
numeroase divergente atunci ca si acum. Somajul involuntar îi includea pe acei
oameni care îsi cauta de lucru nu îsi gasesc, si accepta salariul minim pe economie.
Înainte de Keynes, economistii considerau ca somajul era generat de rigiditatile
pietei muncii, de existenta unor factori precum pretentii de marire a salariilor,
activitatile sindicatelor si plata celor aflati în somaj. Somajul voluntar îi includea pe
indivizii care nu vroiau sa lucreze acceptând salariul minim pe economie;
3. Conform lui Keynes, incapacitatea de a mentine forta de munca ocupata pe
deplin se datora unei lipse a cheltuielilor publice. Acest punct de vedere era total
opus celui prekeynesist, care considera ca somajul se datora rigiditatilor în nivelul
salariilor. Astazi dezbaterile în ceea ce priveste rata crescuta a somajului din
anumite tari europene se axeaza pe aceeasi problematica;
4. Insuficienta cheltuielilor publice se datora unui deficit de investitie de capital
privat pe plan intern. Investitorii oscilau între un optimism si un pessimism la fel de
irational în ceea ce priveste probabilitatea ulterioara a investitiilor lor, ceea ce afecta
planurile lor de investitii. Asteptari opuse ar fi dus la o scadere a cheltuielilor de
investitii, asadar la o scadere a cererii, productiei si ratei de ocupare a fortei de
munca si la o crestere a somajului. Aceste efecte ar atrage dupa ele scaderea în
veniturile gospodariilor si reducerea cheltuielilor efectuate de aceste gospodarii;
5. Concluzia acestei diagnoze a fost urmatoarea: guvernele trebuie sa joace
un rol decisiv în stabilirea politicilor economice adecvate. O scadere a cererii ducea
imediat la interventia guvernului pentru a o contrabalansa. Acesta putea interveni
prin utilizarea politicilor fiscale, prin mecanismul impozitelor, prin cresterea
cheltuielilor publice si/sau reducerea impozitelor, sau prin politici monetare, prin
scaderea ratelor dobânzii sau cresterea masei monetare, desi Keynes si-a exprimat
îndoielile în ceea ce priveste eficienta politicii monetare;
6. Din punct de vedere politic, keynesismul parea sa încurajeze
implicarea sectorului public, vazut ca un accesoriu necesar unei politici realiste de
stabilizare macroeconomica. Keynesismul, atât ca doctrina, cât si ca politica
economica, a avut o influenta fundamentala în lumea noncomunista de dupa 1945,
dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, si a reprezentat un trend dominant pâna la
sfârsitul anilor 1960, când unele evenimente au început sa puna sub semnul
îndoielii validitatea practica a keynesismului si, în acelasi timp, fundamentul sau
teoretic. Principalul atac a venit din partea monetarismului, o doctrina a carui leader
a fost Milton Friedman, si din partea membrilor Scolii de la Chicago. Politicile
keynesiste au cautat sa atenueze efectele negative ale fluctuatiilor ciclice prin
cresterea cheltuielilor publice în timpul recesiunilor. De exemplu, în conceptia lor,

5
cresterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la cresterea cererii, ar stimula
investitiile si ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei depresiuni
economice. Astfel de politici au functionat initial, dar cererea stimulate de cheltuielile
publice nu era una reala. Trimitea false semnale si determina industriile sa
suprainvesteasca, în special în producerea de bunuri. Când guvernul nu mai stimula
economia prin cheltuieli sau cheltuia mai putin, industriile se trezeau în fata unui
surplus si era necesara disponibilizarea. Aceasta cheltuiala s-a dovedit a fi
inflationista, caci era, în general, finantata prin împrumuturi sau prin emiterea de
moneda ori prin recurgerea la credite. Mai mult, acest fel de interventie era folosit de
guverne pentru a atenua efectele fluctuatiilor ciclice asupra sferei politice, mai
degraba decât asupra cele economice si se recurgea la acest tip.