Reacţiile psihogene la copil

Reacţiile psihogene la copil

Aceste tulbură ri psihice se apropie foarte mult de nevrozele de la vâ rsta copilă riei şi adesea
se confundă cu ele prin faptul că ambele sunt în ultimă instanţă tot reacţii patologice
declanşate psihogen. Stă rile reactive sunt acele tablouri de suferinţă psihică care urmează
imediat unei traume psihice de intensitate mare şi de durată scurtă . Prin traumă psihică
înţelegem orice situaţie şocantă şi cu adâ nci rezonanţe negative pe plan afectiv pe care
copilul o tră ieşte acasă , la şcoală sau în grupul de prieteni.

Psihogeniile se definesc ca acele boli psihice care sunt determinate de cauze psihice,
exterioare psihicului incriminat. Psihogeniile survin după traume (stres psihic, psihogen)
care dezechilibrează pe toată lumea în cazul unor şocuri severe sau numai pe anumite
persoane, mai predispuse, în stresuri mai uşoare. Factorul psihogen poate acţiona direct,
într-un context violent, sau indirect, prin imaginea şi reamintirea unui context violent
(retră irea violenţei la vederea unui film de groaz).

Psihogeniile urmeazã cele trei legi stabilite de Jaspers (1913), adică sunt reacţii (nu
procese spontane) ce urmează unor traume evocabile imediat sau pe parcursul evoluţiei;
toată întâ mplarea este inteligibilã , nu incredibilă sau fantastică şi evoluţia este cel mai
adesea că tre o revenire la nivelul iniţial (scade pe mă sura rezolvă rii traumei sau
îndepă rtă rii de ea) cu excepţia dezvoltă rilor, a că ror evoluţie înseamnă o complicaţie
progresivă .
Mecanismul prin care evenimentele din viaţa relaţională a individului,disturbă rile
psihologice interne sau evenimentele sociale se transformau in ultimă instanţă in
psihopatologie,tulburare fiziologică ,funcţională sau chiar organică a primit numele de
psihogeneză.

Caracteristicile principale ale reacţiilor psihogene sunt:

- Durată scurtă
- Prognostic mai bun decâ t în cazul nevrozelor, adică sunt şanse mari de recuperare
completă şi fă ră urmă ri în activitatea viitoare a copilului
- Nu presupun neapă rat existenţa unor factori favorizanţi, fiind suficientă doar
situaţia traumatizantă în sine pentru a declanşa reacţia; de obicei, trauma psihică
este atâ t de mare încâ t obligă copilul să treacă la un stereotip nou de viaţă
- Legă tura dintre traumă şi reacţie (cauză – efect ) este imediată , cu alte cuvinte,
copilul reacţionează patologic la foarte scurt timp după producerea evenimentului
traumatizant.
Reacţia este un ră spuns patologic al copilului ale că rui capacită ţi de adaptare sunt depă şite
de viteza, intensitatea şi caracterul neaşteptat al traumei. Este un ră spuns paradoxal,

1 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie

 Reacţiile psihogene la copil

disproporţionat, din cauza perturbă rii bruşte a dinamicii activită ţii nervoase superioare.
Reacţiile sunt cu atâ t mai frecvente, cu câ t vâ rsta copilului este mai mică , din cauza
structurilor insuficient dezvoltate. Cu câ t copilul este mai mic, cu atâ t rezistenţa lui la
traume este mai scă zută , capacitatea de generalizare este mai mare, iar reacţia va avea un
caracter mai primitiv. Trauma care declanşează astfel de reacţii este de obicei de
intensitate foarte mare, producâ nd modifică ri de conştiinţă , motorii şi vegetative.
Mecanismul patogenetic prin care se produc aceste reacţii este unul de scurtcircuitare,
ră spunsul fiind paradoxal sau ultraparadoxal la starea de conflictualitate.
Evoluţie şi prognostic
Evoluţia şi prognosticul reacţiilor psihogene este foarte variabilă şi depinde de mai mulţi
factori. Vâ rsta şi gradul de maturizare determină gradul şi maniera reacţiei psihice. Familia
are de asemenea un rol important, de multe ori prognosticul depinzâ nd de maniera în care
familia face faţă situaţiilor care au luat naştere în procesul creşterii şi dezvoltă rii, a relaţiior
interpersonale.
Dacă în unele situaţii reacţiile adaptative pot avea chiar un efect pozitiv, prin întă rirea eu-
lui, în alte situaţii se poate vorbi de dezvoltă ri patologice reactive ale personalită ţii care
uneori se pot dezvolta în cadrul unor personalită ţi dezvoltate dizarmonic.
O altă problemă privind prognosticul şi evoluţia reacţiilor psihogene la adolescenţi o
constituie posibilitatea unor reacţii bruşte şi neaşteptate din partea unor personalită ţi
imature. Aceste reacţii se pot manifesta prin tentative spectaculoase de sinucidere, prin
acte delictuale, fugă ,vagabondaj, încercare de a evada din mediul nefavorabil.
Prognosticul devine foarte grav atunci câ nd lipseşte suportul cultural şi în special câ nd
familia este dezorganizată sau incapabilă de a asigura condiţii de securitate. Alternativa
vieţii de bandă se pune în aceste situaţii. De cele mai multe ori însă reacţiile psihogene la
adolescenţi, dacă nu pun problema unor stresuri persistente sunt depă şite cu destulă
uşurinţă de că tre aceştia. Tratamentul face ca evoluţia stă rii reactive să fie rapidă şi mult
mai favorabilă .

Clasificarea psihogeniilor.

Reacţiile psihogene se împart în două categorii după tabloul lor clinic:

1. Reacţii acute:
- De şoc;
- De subşoc;
2. Reacţii subacute:
- Reacţia depresivă ;
- Reacţia paranoidă ;
- Reacţia pseudocatatonică ;
- Forma de protest;

1. Reacţii acute

2 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie

 Reacţiile psihogene la copil

Sunt mai frecvente la copiii mici, preşcolari, din cauza imaturită ţii funcţiilor corticale. Ele
pot apă rea însă şi la copii de vâ rstă şcolară mică , mai frecvent la oligofreni, deoarece
aceştia au o capacitate de deliberare slabă şi tendinţe marcate spre reacţii primitive. La
baza prezenţei reacţiilor acute la copiii mici şi la oligofrenii de vâ rstă şcolară stă
incapacitatea lor de a delibera, de a aprecia valoric semnificaţia traumei. Intensitata acestei
reacţii este foarte mare, fie lă sâ nd impresia unei “morţi aparente” în formele inhibitorii, fie
manifestâ ndu-se cu agitaţie psihomotorie mare în formele de excitaţie.
În funcţie de gravitate avem reacţii acute de şoc şi de subşoc. Acestea se deosebesc doar
prin vitezele de instalare şi prin intensitatea simptomelor. În ambele cazuri, apar o
dereglare cortico-viscerală gravă şi o perturbare a mecanismelor centrale de reglare.
Ambele forme pot evolua în două moduri: cu proeminenţa proceselor de excitaţie,
manifestâ ndu-se cu agitaţie psihomotorie şi avâ nd aspect de panică , sau cu proeminenţa
proceselor de inhibiţie, în acest caz lă sâ nd impresia de moarte aparentă .
Durata unei reacţii acute psihogene este de câ teva zile.
În evoluţia reacţiilor acute psihogene se pot descrie trei faze:
- Faza I are o durată de la câ teva ore la câ teva zile. În acestă fază se produce o
dereglare profundă a activită ţii psihice. Apare disoluţia conştiinţei care poate merge
pâ nă la obnubilare, chiar pierderea sa completă . Din cauza suprasolicită rii
emoţionale la care a fost supus copilul, se dezvoltă o stare de anxietate, de teamă
fă ră obiect, pe fondul că reia apar accesele de panică . Copilul prezintă tulbură ri de
somn profunde. Apar iluzii, halucinaţii şi idei delirante instabile. Acest tablou psihic
este însoţit de tulbură ri motorii: fie excitaţie la copiii mari, fie inhibiţie la copiii mici.
Alterarea stă rii psihice este însoţită şi de o serie de tulbură ri psihosomatice:
tulbură ri senzoriale ( vă z, auz), tulbură ri de reglare viscero-vegetative ( tahicardie
pronunţată , tensiune arterială crescută , transpiraţii, diureză , vă rsă turi, febră ) şi
tulbură ri de vorbire ( care împreună cu cele de conştiinţă fac imposibil contactul cu
copilul).
- Faza a II-a începe atunci câ nd organismul şi-a recă pă tat în mare echilibrul viscero-
vegetativ, tulburarea de conduită a trecut şi starea generală s-a îmbună tă ţit. Copilul
este acum într-o permanentă stare de tristeţe, este astenic şi acuză dureri de cap
( cefalee) şi nelinişte interioară . Îi scad foarte mult randamentul intelectual,
capacitatea de memorare şi capacitatea de concentrare a atenţiei. Are idei cu
caracter depresiv, adesea de suicid. La unii copii, pe fondul acestei stă ri depresive
apar tulbură ri de comportament: grosolă nii, impulsivitate, iritabilitate, tendinţe de
vagabondaj. Acestea au însă un caracter trecă tor şi nu au semnificaţia alteră rii
personalită ţii copilului. Durata acestei faze este mai mare decâ t cea a primei faze.
Copiii devin receptivi ( reactivi) la propria lor suferinţă . Ei pot trece într-o stare de
conflict care să stea la baza organizarii unui tablou nevrotic ulterior.
- Faza a III-a este faza de covalescenţă . Acum are loc un proces de vindecare
progresiv. Copilul ontinuă să fie astnic, însă fă ră element depresive. Este încă labil
pe plan emoţional şi foarte iritabil. Caracteristică acestei faze este apariţia unor
semne cu caracter nevrotic: pavor nocturn, ticuri, enureză şi balbism. Abia acum
personalitatea copilului începe să participe activ la situaţie, să o tră iască conştient.
Din această cauză este posibil ca unii copii să ră mâ nă cu anumite “sechele” în
organizarea ulterioară a personalită ţii.

3 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie

 Reacţiile psihogene la copil

a) Reacţiile de şoc
Se întâ lnesc în situaţii de catastrofã . Catastrofele fizice au însoţit dintotdeauna umanitatea.
Cele psihice sunt şi ele de luat în consideraţie. Ne referim în primul râ nd la cutremure de
pă mâ nt, ră zboaie, terorisme, accidente, incendii, inundaţii, revoluţii, atacuri brutale, deci
toate situaţiile care prin intensitatea stresului pun viaţa în pericol; deci viaţa devine în
anumite situaţii ameninţată .
Cum se reacţioneazã la ele? Singur sau în grup fiind, stresul e copleşitor. În cadrul stresului
maxim de brutal, se ajunge la starea de şoc, adică se afectează în sens confuzional starea de
veghe. Se intră cel puţin în starea crepusculară (deci o îngustare a câ mpului conştiinţei); dă
să fugă , nu se mai apă ră (sare pe geam de la etajul X, se aruncă în aglomeraţie etc.).
Psihicul se dezorganizează şi se pierde. Ră mâ n nişte automatisme animale, instinctive,
foarte primitive, reacţiile sunt de scurtcircuit primitiv; nimeni nu-şi poate imagina cum
arată şi ce face în astfel de situaţii (soţii uită unul de altul, de copii, etc.). Dacă se adaugă şi
panica în masă e şi mai ră u.
Pră buşirea e şi vegetativă , adică se poate muri de spaimă (colaps, infarct etc.). Oricum
reacţia de groază este cu transpiraţii, cu tremură turi, tahicardie, pierderea controlului
sfincterian. Alte elemente în afara fugii ar fi împietrirea (dovedind tot lipsa de apă rare),
aruncarea în bă taia focului mitralierei (ca gest de şoc ); de ex. la Hiroshima, Nagasaki –
umbre umane pră fuite, adevã rat şir al fantomelor, mergâ nd absente fă ră să ştie încotro.
În astfel de situaţii, psihogenia nu mai întruneşte criteriul inteligibilită ţii. Nu-ţi poate
povesti cum a fost, ce a fă cut, pentru că e caz de reanimare, adică de pus în condiţii de
protecţie fizică în primul râ nd – se pune în pă tură , la că ldură , i se dau să înghită lichide sau i
se pun perfuzii, se dau sedative, tranchilizante sau neuroleptice în funcţie de T.A., se dau
chiar anestezii, se scoate din focar, se duce în spatele frontului. E deci o psihiatrie
militarã sau paramilitarã .
Efectul de masă (vezi „Psihologia mulţimilor“ Gustave Le Bon) – se produce un efect de
contaminare în masă , printr-un mecanism de zvon, de apropiere a morţii, de teroare a
morţii, oamenii se înfricoşează reciproc şi-şi pierd forţa de apă rare. Sunt lucruri foarte bine
cunoscute, aşa că armatele se tem azi de panică în râ ndul trupelor.
Reacţiile de şoc durează ore, zile, 2-3 sã ptă mâ ni, dau restitutio ad integrum, sau dacă sunt
personalită ţi fragile sau bolnave anterior, se pot continua cu decompensă rile acestor
personalitã ţi.
b) Reacţiile de subşoc
Sunt scurte sau durabile, în general pâ nă la 6 luni. Sunt reacţii datorate în primul râ nd nu
atâ t stresului propriu-zis, câ t caracterului persoanei. Sunt deci psihopaţi iritabili, nervoşi, îi
contrazici şi le sare ţandă ra şi pot omorî pe oricine, fac stă ri de afect („ştie el de ce l-am
lovit, m-a înjurat, mi-a rânjit, s-a uitat nu ştiu cum, aşa sunt eu la mânie“ – câ nd auzi „aşa
sunt eu“ imediat pui diagnosticul de psihopatie impulsivă ).
Reacţiile de subşoc sunt psihoze neconfuzionale, bolnavul este orientat temporo-spaţial, cu
conştiinţa aparent clară , dar face reacţii psihotice. Reacţia de subşoc cea mai tipică e
depresiunea reactivă de doliu, la pierderea persoanei îndră gite (copii, pă rinþi, bunici, rude,
rar pisica, că ţelul, calul etc.), după care viaţa nu mai pare la fel şi credem că niciodată n-o să
mai fie ce-a fost. Din punct de vedere psihanalitic e vorba despre pierderea obiectului
(adică a obiectului îndră git, în care am investit). Investirea afectivă se numeşte catexis.
Pierderea e o pierdere afectivă . Noi le dă m pastile pentru că ştim că se va cicatriza cu
timpul; timpul şterge, reorganizează şi poate reveni capacitatea de catexis, reinvestirea în
4 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie
 Reacţiile psihogene la copil

altceva, altcineva, să mergi mai departe. Aici se pierde o ră dă cină profund umană , pentru că
oricâ t de independent ai fi, eşti totuşi totdeauna dependent de ceva. Conţinutul depresiei
este deci inteligibil, legat de importanţa pierderii (unii se jenează să spună obiectul). Pe
moment nu ne dă m seama exact dacă depresia nu e endogenă (depresia e depresie); ne
întrebă m dacă nu cumva are tendinţa la dezvoltare endogenă . De aceea diagnosticul se face
prin aprecierea anamnestică corectă a factorului declanşator, pe care dacă nu-l gă sim,
spunem depresie endogenă , în cadrul PMD, psihopatiei distimice sau schizofreniei după
trecerea episodului delirant.

2. Reacţii subacute
Sunt caracteristice copiilor mai mari şi cu o organizare psihică mai bună . Traumele care
provoacă acest tip de reacţii sunt de intensitate şi viteză mai reduse. O altă caracteristică
importantă este aceea că nu se alterează starea de conştiinţă a copilului. Se cunosc patru
forme ale reacţiilor nevrotice subacute ce se pot manifesta între 6 şi 10 ani.
a) Reacţia depresivă
Seamă nă cu cea din cazul nevrozei depresive, dar intensitatea simptomelor este mai mare
şi pericolul suicidului este mai ridicat. Se manifestă prin tulbură ri de afectivitate ( tristeţe
de mare intensitate, pregnant exprimată prin expresia feţei şi activitatea generală a
copilului: mimica redusă , faţa palidă , ochii umezi gata permanent de plâ ns, glasul stins,
mişcă ri încetinite), copilul adoptă o atitudine de izolare, devine necomunicativ, are idei
delirante cu caracter depresiv ( fie de devalorizare a propriei persoane, fie de suicid), are
tulbură ri de somn şi vise cu caracter terifiant, chiar refuză să mă nâ nce ( anorexie), fapt ce
duce la alterarea stă rii generale şi la scă derea randamentului intelectual, acuză dureri de
cap ( cefalee) şi constipaţie. Uneori, intensitatea tră irii dureroase şi a anxietă ţii este atâ t de
mare, încâ t poate apă rea un comportament de demisie ( nu mai vrea să tră iască ).
b) Reacţia paranoidă
Pentru apariţia acestui tip de reacţie este necesară , pe lâ ngă trauma psihică , şi prezenţa
unor particularită ţi constituţionale de tip paranoid care permit trecerea mai uşoară la
înţelegerea greşită a realită ţii. Personalitatea paranoidă se caracterizează prin sensibilitate
exagerată , suspiciune şi neîncredere, fapt ce îl determină pe copil să presupună că adevă rul
se ascunde dincolo de vorbele interlocutorului, dincolo de faptele care i se înfă ţişează ;
aspectele aparent întâ mplă toare sunt corelate într-un sistem şi sunt argumentate adeseori
într-o manieră plauzibilă .
În ceea ce priveşte mecanismul prin care se formeză acest caracter interpretativ, pă rerile
sunt împă rţite. Astfel, unii autori consideră că el se poate forma în timp sub acţiunea unor
situaţii stresante de durată care generează o permanentă stare de teamă . Aceste situaţii
stresante pun copilul într-o permanentă stare de aşteptare anxioasă . În antecedentele
acestor copii, de cele mai multe ori se remarcă prezenţa unor acţiuni nedrepte în ce-i
priveşte. Aceşti copii au în general o sugestibilitate crescută .
Alţi autori susţin că insomnia de durată poate fi o cauză a formă rii unei personalită ţi
premorbide de tip paranoic. Astfel, insomnia duce la epuizarea de sistemului nervos central
şi implicit la amplificarea anxietă ţii. Drept urmare, are loc o scă dere a capacită ţii de
integrare şi corecţie şi apare prelucrarea paranoidă a realită ţii.
Reacţia de tip paranoid are urmă toarea evoluţie: începe cu o alterare acută a stă rii
generale, însoţită de elemente confuzive, se modifică comportamentul faţă de şcoală şi

5 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie

 Reacţiile psihogene la copil

familie, copilul se retrage din viaţa obişnuită , îi scade randamentul şcolar, apare o inversare
afectivă faţă de pă rinţi şi prieteni, devine bă nuitor şi interpretativ ( ideile de acest tip fiind
întă rite de tulbură rile de percepţie iluzorii), nu vede în jurul să u decâ t duşmani care
coalizează împotriva lui. Tulburarea apare la copiii mai mari, iar durata este mai mare
decâ t la forma depresivă .
c) Reacţia pseudocatonică
Este o formă mai rară şi apare în special la copiii mai mari şi la oligofreni. Tulburarea se
instalează lent, dar în câ teva zile ajunge la intensitatea unui tablou catatonic ( se instalează
greu faţă de alte tulbură ri catatonice de origine toxico-infecţioasă sau schizofrenică ). Apar
puseuri de hipertimie şi elemente delirante care duc la alterarea stă rii generale, copilul
manifestâ nd o anxietate constituţională . De obicei, el a avut o reacţie anxioasă în trecut.
Durata reacţiei este mai mare decâ t cea a formelor anterioare, şi copilul necesită asistenţă
medicală intensă .
d) Reacţia de protest
Se manifestă printr-o alterare comportamentală bruscă ce îmbracă caracterul unui protest
faţă de o situaţie, copilul avâ nd atitudini deliberate de opoziţie. Tulburarea se manifestă ca
reacţie la o situaţie traumatizantă , înaintea acesteia copilul neprezentâ nd tulbură ri de
comportament. Protestul ia forma unor crize de furie cu tendinţe agresive, abandonă rii
obligaţiilor şcolare şi chiar vagabondajului, furtului, consumului de alcool etc.

Tratamentul
Tratamentul reacţiilor psihogene la situaţiile tranziente este o problemă de
ră spundere, deoarece nu este vorba doar de a ameliora o situaţie trecă toare, ci şi de a
proteja şi de a preveni apariţia unor modifică ri morbide ale personalită ţii pentru viaţa de
mai tâ rziu.
Astfel, în perioda acută se pune problema unei psihoterapii de susţinere, deosebit de
eficientă , pacientul fiind doritor de a fi ajutat. Medicul dar şi familia vor participa la
rezolvarea problemelor care au creat starea de stres dâ nd bolnavului o perspectivă şi o
situaţie securizantă pentru viitor. In cazuri acute se pune problema scoaterii din mediul
stresant, uneori pentru aceasta fiind nevoie de a se cere internarea bolnavului în cadrul
spitalului.
Dacă perioda acută a trecut, o deosebită importanţă o capă tă mijloacele psihopedagogice şi
metodele de psihoterapie familială urmă rindu-se corectarea factorilor care au dus la
declanşarea reacţiilor.
Problema profilaxiei şi înlă tură rii factorilor de fragilizare sunt probleme complexe, care
trebuiesc să preocupe întregul sistem educaţional şi de ocrotire a să nă tă ţii copilului şi
tineretului.
În ceea ce priveşte tratamentul medicamentos, acesta se referă la perioda acută câ nd se vor
utiliza intens medicaţia sedativă , anxiolitică şi antidepresivă , dozele individualizâ ndu-se în
funcţie de vâ rstă şi stare clinică : tioridazin, clordelazin,amital,antideprin etc.
Imediat ce situaţia acută a trecut intervenţia psihoterapeutică se impune cu necesitate,
deoarece numai în acest context se poate asigura vindecarea bolnavului şi prevenirea unor
noi recidive, iar pacientul poate fi învă ţat de face faţă în viitor unor situaţii similare pe care
le va mai putea întâ lni.

6 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie

 Reacţiile psihogene la copil

Recomandă m, astfel, psihoterapia individuală şi o psihoterapie de grup familial (în special

bifocală ). Intervenţia de asistenţă socială este binevenită .

7 Rotaru Mădălina Daniela, Anul III, Grupa VII, Psihologie